Afaceri murdare, Nora Roberts

 ................................................

2-6

      Nu se temea pentru viața ei, concluzionă Eve, deşi avea un cuţit în cameră. Speriată, supărată, agitată, precaută. Dar nu se temea pentru viaţa ei. Probabil că a fost oarecum jenată când a adus cuţitul în dormitor. Dar nu era suficient de speriată pentru a suna la poliţie, sau pentru a-şi chema prietenul să locuiască cu ea câteva zile.

  Poate lucra la ceva. Îi plăcea să aibă spaţiul ei personal, linişte. Dar când se întuneca devenea agitată.
   Pentru a-şi reîmprospăta memoria ascultă din nou înregistrarea de pe comunicatorul Palmei.

   Salut, Nat!
   Palm, unde eşti?
   Undeva deasupra Montanei. Cursa de Vegas - New York. Azi avem o mulţime de pasageri. În ambele direcţii au plecat doar navete pline. Ajung la New York mai târziu.
   Nu e nicio problemă dacă vin tot la tine, nu?
   Sigur. De-abia aştept să te văd. Mi-a fost dor de tine.
   Şi mie. S-a întâmplat ceva?
   Nu. Nu. Am multe pe cap.
   Te-ai certat cu Bick?
   Nu. Suntem bine. Sunt doar... se întâmplă multe lucruri. E... Mâine ai zi liberă, nu?
   După o astfel de tură, normal! Vrei să-ţi iei liber şi să ieşim amândouă?
   Da, vreau. Am putea să mergem la cumpărături. Planuri de nuntă.
   Da. Şi poate să îmi limpezesc mintea, poate să aud şi opinia ta în legătură cu ceva.
   Doar nu-ţi schimbi culorile?
   Ce? Nu. Nu. Nu are legătură cu asta. E în legătură cu...
   La naiba. 5A mă sună din nou.
   Du-te. Vorbim de asta mâine-dimineaţă. Ai primit cheia nouă şi codul pe care ţi l-am trimis azi-dimineaţă?
   Da, le am cu mine. Drăguţo, pari obosită. Ce... Oh, pentru numele lui Dumnezeu. Bipuri peste bipuri. Scuze, Nat.
   Nicio problemă. Du-te. Pe curând, Palma. Sunt foarte bucuroasă că putem petrece puţin timp împreună.
   Şi eu. Plăcinte la micul dejun?
   Normal.
   Pa.

   Nivelul de stres al victimei era destul de ridicat, remarcă Eve. Nu era nevoie să facă o analiză a vocii.
    Se auzea clar şi se vedea în privirea victimei. Nu era teamă, ci tensiune şi oboseală.
   Avea de gând să-i spună tot surorii sale, aşa cum îi mărturisise şi logodnicului, Eve era sigură de asta.
   Din fericire pentru Palma, nu fusese în schemă când avuseseră loc crimele.
   Căuta un sfat, pe cineva cu care să-şi împartă povara. Ştiu asta, am descoperit asta, suspectez asta. Nu sunt sigură ce-ar trebui să fac.
   Închizând ochii, Eve văzu parcă aievea apartamentul lui Natalie. Feminin, curat, cu lucruri care se asortau. Şi hainele aflate la vedere erau la fel. Un stil clar. O contabilă foarte ordonată. Practică şi foarte bine organizată. Încuietoare nouă. Atentă şi precaută.
   Orice ar fi fost ceea ce ştia şi care îi provocase moartea, nu aflase de mult timp. Eve simţea că Natalie Copperfield era genul de femeie care lua decizii destul de repede.
   Probabil că mai împărtăşise şi altcuiva informaţia pe care o avea, nu numai logodnicului. Dacă se întâmplase aşa, persoana nu fusese cea potrivită.
   Luând lista pe care o primise, Eve începu să facă o verificare de rutină a colegilor de muncă, superiorilor şi şefilor firmei. Apoi o sună pe Peabody pe interior.
   - Fă o verificare a celorlalţi locatari din clădirea unde locuia Copperfield. Poate a văzut ceva acasă, sau în cartier.
   - Acolo mă duceam. Tocmai am trecut în revistă declaraţiile vecinilor, de la ambele adrese. Nimic la vedere.
   - Atunci trebuie să săpăm mai adânc. Eu mă axez pe partea financiară. Mă apuc de investigaţii.
   - S-ar părea că nu şantajau pe nimeni.
   - Vom cerceta oricum.
   Da, nu părea să fie vorba de şantaj, se gândi Eve, dar deschise dosarul lui Natalie. Ceea ce văzu era, presupuse ea, destul de tipic pentru cineva care îşi bătea capul cu numere în fiecare zi. Conturi bine organizate, economii, balanţe pozitive. Din când în când câte o cheltuială mai mare şi o sumă mare de tot, depusă cu trei luni în urmă în contul firmei Nunţi Albe, pentru rochie, voal şi accesorii.
   În apartament nu văzuse nicio rochie de mireasă.
   Eve îi spuse asta lui Peabody.
   - Trebuia să fie ajustată, fu informată ea prompt. Probabil că e la magazin şi au programat probe cu o săptămână înainte de nuntă.
   - Aha. Am înţeles. Să verificăm, oricum, ca să fim siguri.
   - Am găsit câteva acuzaţii minore de posesie de substanţe ilegale la un chiriaş de la primul etaj, în clădirea unde avea ea apartamentul. Pauli, Michael. Ultima acum 3 ani. La chiriaşul de la etajul doi o acuzaţie de furt din magazine. Nimic de dată recentă.
   - Eu am verificat la birou. Îţi voi transmite informaţiile, în timp ce tu te ocupi de asta, eu o să mă duc la departamentul de informatică. Să văd dacă au găsit ceva pe comunicatorul ci mobil.
   - Mă pot duce eu la Informatică.
   - Nu te trimit acolo să te joci de-a pipăitul cu Menab.
   - Aoleu!
   - Verifică numele, Peabody. Dacă-ţi sare ceva în ochi, anunţă-mă. Dacă nu, trimite-mi rezultatele aici și acasă. Poţi să ieşi din tură după ce termini. Du-te acasă şi joacă-te de-a pipăitul dosului.
   - Nu prea am ce să pipăi, dar unde e...

      Pentru a nu mai auzi şi urmarea, Eve întrerupse transmisia.
    Apoi, ca să-şi menajeze nervii, nu luă liftul spre departamentul de informatică. La schimbarea turei, lifturile se transformau într-o cutie de corpuri şi mirosuri. Şi scările rulante erau destul de aglomerate cu poliţişti care veneau şi plecau, aducând suspecţi la interogatoriu, sau ducând suspecţii la arest.
   Eve urcă pe scări ultimul etaj. Intră pe holul departamentului şi remarcă uluită modelul de trăsnete albastre pe fond roz, căruia doar Ian Mcnab putea să-i spună cămaşă.
   - Vreau să ştiu unde-ţi faci cumpărăturile, îi spuse ea.
   - Hă? Hei, Dallas.
   - Pentru că nu vreau să fac niciodată greşeala fatală de a intra în magazinul ăla.
   Scoase un card.
   - Ia-mi o doză de pepsi de la chestia aia sarcastică şi sadică căreia oamenii îi spun automat cu vânzare.
   - Sigur, spuse el prinzând din zbor cardul pe care îl aruncase ea.
   Peabody avea dreptate cu pipăitul. Era ca o prăjină, se îmbrăca precum un star de la circ şi avea sufletul unui tăntălău pasionat de computere. Părul blond îi era prins la spate, lăsând să se vadă chipul drăguţ. În urechea stângă avea o mulţime de tortiţe de argint. Eve se întreba cum de nu mergea aplecat spre stânga.
   - M-am ocupat de cazul tău, spuse el aducându-i băutura. Mă întorceam din pauză. Eram în drum spre tine.
   - Ai ceva pentru mine?
   - Am prima convorbire a victimei de acum 7 zile. Pot să mai scot şi altele. Vezi tu, chiar dacă ştergi informaţiile, comunicatorul are un hard...
   - Nu am nevoie de o lecţie pentru proşti, doar de rezultate.
   - Vino.

      Dacă la departamentul Omucideri se purta stilul sport, Informatica era haute-couture. Acolo unde departamentul de Omucideri îngâna, Informatica cânta în gura mare. De fapt scârţâia, se gândi Eve, cu bipuri şi apeluri, voci, muzică şi sirene electronice.
   Ar fi înnebunit într-o oră dacă ar fi trebuit să lucreze în aceste condiţii şi adesea se întreba cum de reuşise să supravieţuiască fostul ei partener, Feeney, care acum era şeful diviziei. De fapt nu supravieţuise, ci mai degrabă înflorise între păuni şi flori exotice.
   Menab luă un disc de pe biroul său.
   - Să mergem la o cabină.
   Îi arătă drumul prin junglă. Majoritatea informaticienilor vorbeau la căşti. O luă ameţeala. Îl urmă pe Menab printr-o uşă de sticlă, unde erau aliniate o duzină de cabine de ascultare. Mai mult de jumătate erau ocupate.
   Menab îi sugeră una din ele şi apoi introduse discul într-un slot al unui computer a cărui unitate centrală era foarte subţire.
   - Majoritatea transmisiilor sunt către cea de-a doua victimă. Câteva către mamă, soră şi birou. Altele la magazine şi chestii de astea - se căsătorea, nu?
   - Ăsta era planul.
   - Da, verifica să vadă ce e cu florile, rochia şi chestii din astea.
   - Putem să sărim peste ele?
   - M-am gândit că o să vrei asta, aşa că am făcut două dosare. În unul dintre ele sunt transcrierile convorbirilor către prieten. Poţi să te uiţi şi pe celălalt dacă ai nevoie de el. Porneşte, comandă el.
   Computerul afişă data transmisiei, timpul şi codurile utilizate. Byson apăru pe ecran, la fel ca pe comunicatorul mobil al lui Natalie.
   Fusese un tip arătos, se gândi Eve, înainte ca faţa să-i fie distrusă.

   Bună, Nat.
   Bick. Eşti singur?
   Da, mă pregătesc să merg la o întâlnire. Ce s-a întâmplat?
   Trebuie să vorbesc cu tine despre... ceva ce am descoperit. Putem să ne întâlnim la masă?
   Nu pot. Deja am ceva programat. Ce e?
   Nu cred că ar trebui să vorbim aşa. După serviciu, mergem la mine. Trebuie să-ţi arăt. Vino la mine când îţi termini toate problemele, bine? Cred că este foarte important.
   Bine, ne vedem mai târziu.

   Computerul anunţă sfârşitul transmisiei.
   - Puţin stresată, puţin nervoasă, dar incitată, analiză Eve. De parcă ar fi spus: Ia te uită ce am descoperit!!
   Următoarea convorbire avusese loc cu o zi mai târziu.
   - Un apel de la Bick.

   Bună, iubito. Încerc să scap mai repede de întâlnirea asta, dar lucrurile merg greu. Vrei să trec pe la tine mai târziu?
   Nu, e în regulă. Lucrez. Bick, descopăr mai multe chestii. O să-ţi transmit mâine noile informaţii. Ne întâlnim pentru micul dejun la locul nostru?
   Bine, la 7 şi jumătate e bine?
   Perfect. Dumnezeule, Bick. Nici nu-mi vine să cred. Trebuie să aflăm tot. Trebuie să oprim toate astea.
   Am putea să mergem la poliţie.
   Încă nu. Trebuie să fim foarte siguri. Nu ştim cine e implicat. Nu cu siguranţă.
   Trebuie să avem grijă. Îţi spun mai multe mâine-dimineaţă.
   Nu sta prea târziu. Te iubesc.
   Şi eu te iubesc.

   Mai erau câteva dialoguri, din ce în ce mai tensionate şi la fel de criptice, încheiate cu o convorbire la miezul nopţii, cu doar câteva ore înainte de comiterea crimelor.

   Doar voiam să vorbesc cu tine. Să te văd.
   Nat, ascultă, vin la tine.
   E târziu şi ai avut o zi lungă. Sunt bine, serios. Doar un pic agitată, cred. Şi vine şi Palma mai târziu. Mi se pare întotdeauna ciudat să dormi aici când e şi ea.
   Ce puritană eşti.
   Presupun că aşa e.
   Dar râse.
   Îi voi spune, voi discuta despre toate cu ea.
   Nu-mi place felul în care te-au contactat. Nat, au încercat să te mituiască.
   Şi le-am dat de înţeles că reflectez la propunerea lor.
   A fost mai degrabă un ultimatum decât mită. S-ar putea să încerce să-ţi facă rău.
   Am cerut 48 de ore să mă gândesc. Nu au niciun motiv să încerce ceva înainte să le dau un răspuns. Am noua încuietoare şi vizorul şi vine şi Palma. De acum sunt implicată, Bick. Vreau doar să pun totul în ordine şi să vorbesc cu Palm. Mâine mergem sa spunem tot autorităţilor.
   Vin la tine mâine-dimineaţă. Vom merge împreună.
   Nu aduce şi copiile tale după dosar. Păstrează-le ca pe o poliţă de asigurare. Dacă poliţiştii nu fac nimic, mergem la presă. Trebuie să iasă totul la iveală.
   Într-un fel sau altul, Nat. O să le venim de hac.
   Şi apoi să ne întoarcem la vieţile noastre. De-abia aştept să mă căsătoresc cu tine.
   Sunt nebun după tine. Somn uşor, iubirea mea.
   Mâine se va termina.
   De-abia aştept şi asta. Te iubesc. Noapte bună.

   - Civilii ăştia, spuse Eve cu un amestec de milă şi furie. Se joacă de-a detectivii. Dacă s-ar fi dus la poliţie ar fi rămas în viaţă.
   - Aveau o chestie tare, încuviinţă Menab. Mite şi ameninţări, care se termină cu două crime. Voi încerca să văd dacă nu pot obţine şi convorbiri mai vechi, poate că a dat vreun detaliu mai înainte. Dar pare a fi evident că e vorba de ceva ce a descoperit la muncă.
   - Încă mai aştept împuţitul de mandat pentru a mă uita în dosarele ei. Avocaţii. La naiba! Le-au acordat o grămadă de timp celor interesaţi să acopere toate urmele.
   - Orice lasă o urmă. Copoii de la departamentul de informatică vor lua urma.
   Scoase discul şi i-l dădu lui Eve.
   - E păcat de ei. Se vedea că aveau o legătură puternică.
   - Dacă ar fi rămas la cifre şi i-ar fi lăsat pe băieţii răi pe mâna noastră, legătura lor ar mai exista încă.
   Dar sentimentul de milă era copleşitor când ieşi din cabină.
   - Du-te înapoi la treabă, îi spuse ea lui Mcnab. Mie mi se pare că dacă cineva a conectat-o pe acest comunicator, atunci a păstrat o înregistrare. Cred că întocmeşte un dosar. Contabilii sunt pasionaţi de date şi înregistrări. Dacă a existat un contact electronic, atunci îl are pe undeva.
   Sau îl avea, se gândi Eve în timp ce ieşea din departamentul de informatică. Probabil că i-a spus ucigaşului tot ceea ce a vrut înainte ca el să-şi fi terminat treaba cu ea.

    Trecu pe la laborator în drum spre casă. Scopul era să dea de Dick Berenski, şeful laboratorului, pentru a vedea ce reuşiseră să descopere până acum.
   Dar când mergea prin labirintul de cuburi şi uşi de sticlă, o văzu pe Harvo, o tehniciană cu care mai lucrase.
   Părul scurt şi roşu al lui Harvo era acoperit cu o cască de protecţie, pe are erau desenaţi bărbaţi dezbrăcaţi.
   - Îmi place pălăria ta.
   - Tre’ să te amuzi când poţi.
   Harvo scoase o gumă de culoarea plămânilor sănătoşi.
   - Dacă-l cauţi pe Dickhead să ştii că a plecat. Şi-a luat liber şi s-a dus câteva zile în sud. Probabil că acum e pe jumătate terminat şi se dă la vreo biată femeie, care nu-şi doreşte altceva decât să-şi bea pinacolada în linişte.
   - Şi cine conduce azilul?
   - Yon de data asta, dar e pe teren. A scos un înecat din Fast River. Şi pentru că ăştia sunt preferaţii lui, s-a dus el la locul faptei. Dacă vrei, pot să-ţi arăt eu ce am găsit până acum la cele două crime.
   - Mulţumesc.
   - Trăiesc pentru a-i servi pe ceilalţi.
   În loc să o ducă spre teritoriul lui Berenski, Harvo o conduse spre consola ei.
   - Ai vrea să faci muncă de teren, Harvo?
   - Nu. Îmi place la mine.
   Se aşeză pe scaun.
   - Şi toate chestiile alea cu morţi nu sunt pe lista mea de priorităţi. Eu doar trec peste probe, ştii?
   Foindu-se pe scaun îşi mişcă pe claviatură unghiile vopsite.
   - Nu eu am procesat banda ta. Tehnicianul care a făcut-o tocmai a plecat. Probabil că ţi-a trimis deja raportul, dar dacă tot eşti aici...
   - Dacă tot sunt aici.
   - Banda adezivă provine de pe aceeaşi rolă. Vezi? Capătul de pe bucata cu care erau prinse gleznele femeii este exact ca şi capătul celei de la încheieturile bărbatului. A durat ore întregi să le îndreptăm, dar avem certitudinea că provin de pe aceeaşi rolă. Bandă adezivă obişnuită.
   - Presupun că aţi găsit ceva amprente?
   - Niciuna. Am descoperit nişte urme de ADN. Nimic pe corpul femeii, nimic sub unghii. Amprentele de la locul crimei sunt ale victimei, ale prietenului său şi ale surorii victimei. Sângele este doar al victimei. Ea nu a reuşit să-i provoace nicio rană atacatorului. Dar victima bărbat avea câteva urme.
   - Aţi găsit urme de ADN de la locul celei de-a doua crime?
   - Nu tot sângele de la a doua adresă este al victimei. Am găsit nişte urme foarte bune pe degetele victimei. L-a lovit tare pe ticălosul care l-a omorât. Dacă îl prindeţi îl putem identifica. La locul celei de-a doua crime am găsit o mulţime de amprente.
   - Se fac lucrări de renovare.
   - Asta am înţeles şi noi. Multe trebuie eliminate. Le vom verifica noi şi-ţi vom da numele şi locaţiile. Nu am găsit nimic pe cadavru, la fel ca în primul caz. Dar pe cea de-a doua victimă am găsit sânge şi salivă, care nu erau ale lui. Coarda cu care a fost strangulată cea de-a doua victimă provine de la locul faptei.
   - S-a amuzat şi ucigaşul când a avut ocazia.
   - S-ar putea spune. Iată ce mai avem. Încuietorile de la uşa de intrare în clădire, de la apartamentul primei victime, sunt foarte slabe. Le-a spart cu un obiect rotund. Poate un ciocan mic. Două lovituri şi a intrat. La etaj încuietorile erau mai bune. Acolo a folosit scule de lăcătuşerie.
   Văzuse şi ea asta, dar dădu din cap în semn de încuviinţare.
   - A venit pregătit. Ştia că fusese schimbată încuietoarea.
   - Aşa că, oricum, noi o să-ţi facem rost de datele persoanelor ale căror amprente le găsim ia locul celei de-a doua crime, ca să poţi să continui ancheta.
   - Mulţumesc.
   
      Au fost cu ochii pe ea, se gândi Eve în drum spre casă.
   Mai întâi au vrut s-o mituiască, dar oricum probabil că aveau de gând să o omoare. Copperfield a crezut că mita o ajută să câştige ceva timp, dar de fapt a servit intereselor criminalului.
   I-a permis să plănuiască şi să pregătească crimele.
   Ceva care este destul de tare încât să justifice două crime nu-i permite ucigaşului să-şi asume riscul ca tăcerea, să poată fi cumpărată cu bani.
   La firma de contabilitate, acolo trebuia să fie cheia. Avea nevoie de dosare. Îl sună pe procurorul adjunct Cher Reo.
   - Tocmai plecam, spuse Reo. Chiar am o întâlnire amoroasă.
   - Am două cadavre la morgă. Vreau mandatul.
   - Ştii câtă hârtie poate produce în câteva ore un avocat?
   - E o întrebare de genul câţi îngeraşi pot dansa pe un bold?
   - Cam tot pe acolo, spuse Reo zâmbind strâmb.
   - De ce să vrea îngeraşii să danseze pe un bold? De ce nu în norişori?
   - Eu aşa aş face. Dar nu-s îngeraş.
   - Nici eu. Şi acum, că am terminat cu filosofia, spune-mi cum stăm cu avocaţii şi cu mandatul.
   - Îl voi obţine, Dallas, dar nu înainte de mâine-dimineaţă. Nu e vorba doar de avocaţi, ci de avocaţi foarte bogaţi, care au hoarde de drone specializate pe drept, capabile să găsească precedentul judiciar în
carul cu fân.
   - În carul cu fân? Ce înseamnă asta?
   - Nu contează.
   Reo oftă adânc.
   - A trecut doar o zi, ăsta e cel mai bun lucru pe care-l pot spune. Un judecător se uită peste ultima lor cerere de blocare chiar acum. Dacă nu e prea interesat de viaţa sa particulară, probabil că va da o sentinţă peste vreo două ore. Dacă aud ceva, îţi spun şi ţie.
   - În aceeaşi clipă, zise Eve şi întrerupse convorbirea.
   Prea mult timp, se gândi ea. Prea mult timp pierdut din cauza sistemului. Cine i-a ucis pe Natalie şi Bick şi cine a ordonat ca ei să fie omorâţi probabil că începuse deja să şteargă sau să refacă dosarele.
   Spera ca Mcnab să aibă dreptate cu copoii de la departamentul de informatică, pentru că avea impresia că totul era îngropat în acelaşi timp când avocaţii căutau în carul lor cu fân.
   Dar dacă Informatica o lăsa baltă, atunci tot mai avea un copoi foarte inteligent, doar al ei.
   Gândindu-se la aceasta, trecu de porţile de la intrarea acasă.

Capitolul 5

      Pentru că mintea îi stătea la altceva, apariţia lui Summerset o luă prin surprindere.
   - Aveţi nevoie de formulare de schimbare de adresă?
   - Ce? Cum?
   Făcu un pas înapoi, dar regretă gestul pe dată. El dăduse peste ea, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare.
   - Chiar n-ai găsit un alt loc pe care să-l bântui? Am auzit că e unul disponibil pe bulevardul Doisprezece Est.
   Buzele lui se subţiară, dacă, se gândi ea, acest lucru mai era posibil.
   - Am presupus, pentru că nu păreţi a mai locui aici, că aveţi nevoie de formulare, pentru a le completa.
   Eve îşi dădu haina jos şi o aruncă pe cuier.
   - Da, fă rost de formulare şi le voi completa.
   Dădu să urce scările la etaj.
   - Câţi de M sunt în Summerset?
   Plecă şi-l lăsă în holul cel mare. Roarke probabil că nu e acasă, se gândi ea, dar avea să aştepte până când va ieşi din raza urechilor acelea demonice înainte de a verifica pe imul din scanerele montate în casă.
   Era tentată să meargă direct în dormitor şi să se întindă măcar 20 de minute. Dar pentru că problemele ridicate de anchetă nu-i dădeau pace, se duse în birou.
   El era acolo, tunându-și un pahar de vin.
   - Ai avut o zi lungă, locotenente. M-am gândit că s-ar putea să ai nevoie de asta.
   - Nu mi-ar strica.
   Ori tipul citea gândurile, ori ea era toarte previzibilă.
   - Eşti acasă demult?
   - De vreo două ore.
   Eve se încruntă şi se uită la ceas.
   - E chiar mai târziu decât îmi imaginam. Îmi pare rău. Probabil ar fi trebuit să fac chestia aia cu sunatul acasă.
   - N-ar fi fost rău.
   Dar se apropie de ea şi-i dădu paharul. Apoi îi luă bărbia în mâna liberă şi se uită la ea, după care o sărută pe buze.
   - O zi lungă şi grea.
   - Am avut altele mai scurte şi mai uşoare.
   - Şi după câte se pare, o vei lungi şi mai mult. Carne roşie?
   - De ce vorbeşte toată lumea codat pe aici?
   El zâmbi şi îşi trecu degetul peste gropiţa din bărbia ei.
   - Cred că ţi-ar prinde bine o friptură. Da, pizza ar fi mai uşor de mâncat la birou, continuă el anticipând ce avea să spună ea. Consideră că o cină normală este plata pentru că nu ai sunat.
   - Cred că e corect.
   - O vom lua în seră.
   Pentru a evita protestele ce aveau să urmeze, o luă de mână şi o duse la lift.
   - Te va ajuta să-ţi limpezeşti gândurile.
   Probabil că avea dreptate şi în lumea lui Roarke era o chestie absolut normală să comande carne adevărată, cu toate rândurile de tacâmuri pe masă, să bea vin la carne, să aibă lumânări, şi toate astea să se întâmple într-un decor luxuriant, unde luminile oraşului pătrundeau prin sticla neagră şi focul ardea în şemineu.
   Câteodată se întreba cum de nu rămânea blocată din cauza şocului cultural.
   - Frumos, spuse ea încercând să-şi ordoneze gândurile în ton cu cina.
   - Vorbeşte-mi despre victimă.
   - Victime. Dar asta poate să mai aştepte.
   - Te preocupă. Ne va fi mai bine amândurora dacă discutăm despre asta.
   - Deci nu vrei să discutăm despre politică, sau vreme, sau ultimele bârfe despre celebrităţi?
   El zâmbi, se lăsă pe spătar şi gesticulă cu paharul.
   Ea îi povesti, pas cu pas ce se întâmplase.
   - I-am ascultat discutând unul cu celălalt şi mi-am dat scama brusc. Era ceva între ei. Era ceva profund, înţelegi? Ceva mai mult decât atracţia de suprafaţă.
   - Potenţialul pe care-l aveau... Nu sunt doar doi oameni care au fost strangulaţi, ci e vorba despre potenţialul pe care îl aveau împreună.
   - Da, presupun că asta e.
   Se uită prin sticla neagră la luminile oraşului care le oferea ce era mai bun şi mai rău în acelaşi timp.
   - Mă supără.
   - De obicei eşti supărată pe criminali.
   - Asta aşa e. Vreau să spun că mă supără victimele. Ce dracu’ a fost în capul lor?
   Simţea frustrarea cum creşte în ea. I se vedea în privire, i se citea în voce.
   - De ce nu s-au dus la poliţie? Sunt morţi, nu doar pentru că cineva a vrut să-i ucidă, ci şi pentru că s-au implicat într-o afacere din care nu aveau cum să iasă învingători.
   - Mulţi dintre noi nu fugim la poliţie una-două.
   - Unii dintre voi chiar fugiţi de poliţie, spuse ea sec. Îşi schimbase încuietoarea cu două zile înainte. Asta înseamnă că era îngrijorată. Îşi mai ia şi un cuţit în dormitor, sau cel puţin aşa am dedus eu la faţa locului. Asta înseamnă că era speriată. Dar...
   Înfipse cuţitul cu putere într-o bucată de friptură.
   - În acelaşi timp nu-i spune nimic surorii sale neajutorate care vine să stea peste noapte la ea. Şi nici măcar nu vrea să-şi petreacă nopţile cu prietenul său.
   Şi tu suferi, se gândi Roarke, pentru că totul putea fi evitat, dacă ar fi venit la cineva ca tine.
   - Atunci dorea să acţioneze singură şi era sigură că se putea descurca în acea situaţie.
   Eve dădu din cap.
   - E genul de atitudine: Nu mi se poate întâmpla chiar mie. Acesta îi determină pe oameni să se plimbe prin cartiere rău famate, sau să economisească bani şi să nu-şi cumpere sisteme de securitate. Actele de violenţă sunt împotriva altora. Şi ştii ce mai e? spuse ea agitând furculiţa. Le plăcea. Ia te uită ce-am descoperit. Vom da totul în vileag şi vom acorda interviuri, vom fi importanţi.
   - Oameni obişnuiţi care duc vieţi normale şi dintr-odată li se întâmplă aşa ceva. Firma de contabilitate are o reputaţie excelentă.
   - Dar tu nu te foloseşti de serviciile lor. Am verificat, pentru că m-am gândit ce harababură ar fi fost dacă era aşa.
   - Cândva, demult, m-am gândit la asta. Dar cred că Sloan este prea rigid şi încuiat.
   - Nu asta e definiţia contabililor?
   - Să-ţi fie ruşine, spuse el râzând. Lasă deoparte clişeele. Există oameni, dragă Eve, care sunt talentaţi şi cărora le place să lucreze cu cifre şi care nu sunt nici rigizi, nici încuiaţi.
   - Şi presupun că tu eşti excepţia de la regulă. Nu, sunt răutăcioasă, recunoscu ea. Mă simt frustrată. Firma i-a pus pe avocaţii săi să mă împiedice să obţin un mandat. Doi dintre angajaţii lor sunt ucişi şi ei nu mă lasă să-mi fac treaba.
   - Şi-o fac pe a lor, remarcă el. Îmi pare rău, locotenente, dar dacă nu ar merge la lege pentru a proteja confidenţialitatea afacerilor clienţilor lor, probabil că nu ar avea reputaţia de care se bucură.
   - Cineva de acolo ştie ce aflaseră şi Copperfield şi Byson. Ei erau doar o rotiţă a angrenajului, care se deplasa spre centru, dar totuşi o biată rotiţă. Cineva din vârful ierarhiei ştie.
   Roarke îşi tăie o altă felie de friptură.
   - Nu ar fi o chestie imposibilă pentru cineva cu înalte calităţi de hacker, să acceseze dosarele de pe calculatorul de birou al lui Copperfield.
   Eve nu spuse nimic o clipă, pentru că se gândise la acelaşi lucru.
   - Nu se poate să facem asta.
   - Aşa mă gândeam şi eu. Şi motivul este acelaşi pentru care firma îşi plăteşte avocaţii ca să împiedice demersurile procuraturii. Asta e meseria lor. În acest moment, nu te gândești la celelalte vieţi implicate. Nu poţi să justifici abaterea.
   - Nu, nu pot.
   - Îmi imaginez că acum eşti în discuţii cu superiorul lui Copperfield.
   - Deja am vorbit cu ea. Nu o scot de pe lista de suspecţi, dar dacă nu a fost şocată cu adevărat de moartea lui Copperfield, atunci şi-a greşit cariera. De ce nu s-a dus Copperfield la şefa ei, cu care, se presupune, avea o relaţie de prietenie? Trebuie să presupun că Greene, supervizoarea, ştia secretul. Sau îi era teamă de el.
   - Eşti sigură că e vorba de ceva ce au descoperit la firmă?
  - Toate dovezile indică acest lucru. Spălare de bani, fraudă, eludare. O acoperire legală pentru o afacere ilegală. Ridică din umeri. Ar putea fi orice. Cunoşti probabil oameni care s-au folosit de serviciile firmei.
   - Cu siguranţă.
   - Ceva de pus deoparte. Nu o mică schemă de scos bani negri, continuă ea. Este o chestiune importantă. Ceva care a justificat o ofertă de mituire şi care s-a terminat cu două crime.
   Roarke se gândi să-i mai toarne vin, dar ar fi însemnat să-l irosească. Poliţista lui dedicată muncii nu avea să-şi mai acorde luxul unui alt pahar dacă avea de gând să-şi reia lucrul.
   - Iei în considerare ucigaşii profesionişti?
   - Nu mi se pare că e cazul. Nu pare a fi acest gen de crimă. Şi atunci de ce să nu fi încercat să acopere totul? Să facă să pară ca o spargere. Viol, o vendetă personală. Dar nu a fost nimic necugetat. Când voi da de asasin, voi fi surprinsă dacă voi descoperi că uciderea este prima lui calificare.

    Întorcându-se în biroul său, alcătui un panou la fel cu cel pe care-l avea la sediul central.
   Cu motanul care i se freca de picioare, Roarke stătea şi se uita. Şi studia.
   - Foarte temperamental şi laş.
   Eve se opri şi se întoarse spre el.
   - De ce spui asta?
   - Păi, mai întâi de toate faţa ei. A lovit-o de câteva ori pentru a o desfigura în asemenea măsură. Asta nu ar fi fost necesar, nu?
   - Nu. Continuă.
   Roarke ridică un umăr.
   - Faptul că a legat-o de mâini şi de picioare destul de strâns pentru a-i lăsa acele semne. Cred că era orbit de furie. Apoi i-a ars partea de jos a picioarelor. Are o însemnătate asta. Şi este o dovadă de laşitate să o stranguleze când era legată, la fel şi cu bărbatul care a fost ucis. Şi utilizarea paralizatarului. Mi se pare bizar.
   - La fel de bizar mi s-a părut şi mie. Dar ai omis ceva.
   - I-a plăcut să facă asta. Altfel nu ar fi avut niciun rost să le vadă feţele când i-a ucis. Face ca totul să aibă o conotaţie intimă. Nu sexuală, dar intimă. Şi le-a smuls banda adezivă de pe gură înainte de a-i ucide. A riscat. E o chestie nemaipomenită să vezi o viaţă care se stinge, să o vezi şi să o auzi, în vreme ce cauza eşti chiar tu. Ar fi putut să o facă în nenumărate alte feluri, dar de ce a recurs la această metodă?
   Ochii i se măriră când se uita la fotografiile pe care le prinsese pe panou. Simţi mai bine totul, în muşchi, la mâini. Auzi cum se sufocă, zgomotele care altfel ar fi fost mascate de bandă.
   - Da, e vorba de temperament, dar predomină senzaţia de putere.
   Se puse pe treabă, fără să fie surprinsă când motanul ieşi după Roarke, care, fară îndoială, avea să fie mai receptiv decât ea următoarele două ore.
   Studie informaţiile pe care Peabody i le trimisese.
   Vecinii lui Copperfield erau undeva jos de tot pe lista de suspecţi, după părerea ei. De ce să-şi fi bătut capul cu o încuietoare nouă, când ar fi putut să o atace pe hol, în drum spre lift?
   La fel se prezentau lucrurile şi în cazul lui Byson.
   Punctul de plecare era Copperfield, nu logodnicul ei.
   Conturi internaţionale, se gândi Eve. Asta fusese aria de expertiză a lui Copperfield. Traficul era practicat din cele mai vechi timpuri. Un client important care aducea o marfă ilegală - arme, oameni?
   Ascultă din nou conversaţia dintre cele două victime, se uită la feţele lor, recepţionă timbrul vocii.
   Supărată, concluzionă ea, oarecum şocată, surescitată, dar nu speriată sau oripilată. Nu ar fi fost aşa dacă s-ar fi gândit că aceasta implica pierderea vieţii?
   Ea suspecta o încălcare a legii legată de finanţe. Dolari mulţi, delict financiar şi, cel puţin, din câte ştiau ei, fără violenţe.
   Brusc, se ridică în picioare şi se duse până la biroul lui Roarke. Dar el nu era acolo. Chiar când ea se încrunta nedumerită, el vorbi din spatele ei.
   - Mă căutai?
   - Dumnezeule, faci mai puţin zgomot decât blestemata aia de pisică.
   - Butoaiele de grăsime nu sunt neapărat şi foarte silenţioase. Haide la culcare.
   - Voiam doar să...
   - Douăzeci de ore sunt de ajuns.
   Din nou o luă de braţ.
   - Ţi-a venit mandatul?
   - Acum vreo 20 de minute. Vreau doar să...
   - O să lucrezi mâine-dimineaţă.
   - Bine. Bine.
   Încuviinţă pentru că dacă reuşea să o tragă după el, fără ca ea să se opună, însemna că oboseala îşi spunea cuvântul şi-i atenua viteza de reacţie.
   - Mă întrebam, că tot eşti tu mogul, de câte straturi trebuie să treacă unul din oamenii tăi pentru a ajunge la tine?
   - Depinde de om şi de motivul pentru care vrea să mă vadă.
   - Dar oricum, este stratul Caro, nu? întrebă ea referindu-se la administratoarea sa.
   - Da, cel mai probabil.
   - Şi chiar dacă omul ar inventa un motiv oarecare, Caro ar şti dacă a fost o audienţă, o întâlnire.
   - Cu siguranţă.
   - Şi toţi tipii din poziţii importante de la firmă au câte o Caro? Proprietari de mari afaceri.
   - Nu există decât o Caro şi ea e a mea. Dar, da, fiecare are câte o persoană care ocupă o poziţie similară.
   În dormitor, îşi scoase cizmele şi începu să se dezbrace cu o lentoare care-i întări convingerea că toate resursele de energie i se epuizaseră în clipa în care renunţase să mai lucreze.
   - Mă duc dis-de-dimineaţă, mormăi ea. Să pun mâna pe dosarele alea. Ticăloşii de avocaţi m-au făcut să pierd o zi. Mi-ar plăcea să le trag câte un şut.
   - Aşa e, iubire.
   - Am auzit că ai râs.
   Se strecură în pat şi-l lăsă să o tragă lângă el.
   - Am cumpărat cadoul pentru bebeluş azi.
   - Bine.
   Zâmbi şi ea în întuneric.
   - Dacă Mavis intră în contracţii aici, va trebui să o duci până la centrul de naşteri.
   Timp de 10 secunde se aşternu o linişte mormântală.
   - Încerci doar să-mi provoci coşmaruri. E josnic.
   - Cineva mi-a spus azi că trebuie să te distrezi când poţi.
   - Serios? Ei bine, atunci...
   Mâna lui se strecură pe sub cămaşa ei de noapte şi-i prinse sânul în palmă.
   - Uite ce am găsit.
   - Încerc să dorm.
   - Nu prea cred.
   Degetul lui îi mângâie sfârcul şi dinţii săi se înfipseră în ceafa ei.
   - Dar dormi, dacă trebuie. Eu mă distrez de unul singur şi îmi alung coşmarurile. Sarcini multiple.
   Eve simţi cum excitarea îi alunga oboseala, până când se arcui de plăcere. Gândurile îi dispărură şi sângele i se înfierbântă. Seducătorul era la rândul său sedus.
   Respiraţia ei se domoli şi Eve scoase un mic sunet de mulţumire. Şoldurile i se ridicară ca o invitaţie şi cerere în acelaşi timp.
   Pentru că se mişca cu el, tremura pentru el, nevoia dinăuntrul lui, care nu fusese niciodată îmblânzită, ţâşni liberă.
   Da, acum, se gândi ea. Chiar acum.
   Simţi o arsură intensă când o penetră, şocul plin de strălucire al posesiei. Îi vedea ochii urmărind-o, chiar când ajunse pe culme.
   - Cu mine, reuşi să îngaime. Vino cu mine.
   Când buzele lui le apăsară pe ale ei şi furtuna ajunse la apogeu, simţi cum pluteşte odată cu ea.
   Eve clipi şi se uită la cerul întunecat de deasupra patului. El se lăsă pe ea, greutatea sa făcând-o să se afunde în saltea. Inimile lor băteau în acelaşi ritm.
   Se simţea din nou plăcut obosită, gata să adoarmă, la fel de mulţumită, cum probabil ar fi fost Galahad, dacă ar fi dat din întâmplare peste un bol de smântână şi ar fi putut să mănânce pe săturate.
   - Cred că nu se ştie niciodată unde dai de distracţie.
   Buzele lui îi mângâiară părul, apoi îşi schimbă poziţia, trăgând-o din nou spre el.
   - Eu ştiu.
   Înghesuită în el, adormi, cu faţa luminată de un zâmbet fericit.

      Când se trezi, Roarke era deja în picioare, uitându-se peste rapoartele de dimineaţă, aşa cum îi era obiceiul. Simţi mirosul de cafea, dar se duse mai întâi la duş.
   Când ieşi de sub duş, aroma i se păru şi mai puternică.
   Luându-i urma ca un ogar, se întoarse şi văzu o cană aşteptând-o pe dulapul de lângă chiuvetă.
   O făcu să zâmbească şi să se înmoaie puţin, cu acelaşi sentiment ca acela pe care-l avusese când adormise. Luă prima gură binecuvântată de cafea aşa dezbrăcată cum era şi apoi se îndreptă spre tubul de uscare şi-şi luă un halat.
   Ieşi din baie şi se duse direct la el. Aplecându-se, îi dădu un sărut, aproape la fel de puternic ca şi cafeaua.
   - Mulţumesc.
   - Cu plăcere. M-am gândit să intru cu tine şi să îţi pun sângele în mişcare altfel, dar sunt deja îmbrăcat.
  Uitându-se tot la Eve, Roarke îi făcu cu degetul lui Galahad, pentru că motanul încerca să se furişeze spre un bol cu fructe de pădure.
   - Pari destul de odihnită.
   - Sătulă de sex şi 6 ore de somn. Nu-i rău deloc.
   - Acum aşază-te şi mănâncă micul dejun. Între timp cu îţi voi spune ce am aflat despre contabilii tăi de vârf, de la un asociat.
   - Ce asociat? spuse ea bând din cafea.
   - Nu-l cunoşti.
   - Spune-mi în timp ce mă îmbrac.
   - Mănâncă.
   Oftă, dar se aşeză la masă şi-şi puse câteva fructe de pădure într-un bol mai mic.
   - Spune!
   - Jacob Sloan a fondat firma împreună cu Cari Myers, tatăl actualului Cari Myers, care e trecut în antet. Sloan încă se mai ocupă personal de un mic grup de contabili. Dar, conform sursei mele, joacă un rol activ în conducerea firmei.
   - E mingea lui, vrea să ştie exact unde se duce.
   - Da, aşa cred şi eu. Myers se ocupă de problemele interne, corporaţii şi indivizi, la fel ca tatăl său, şi de mai multe conturi individuale importante. Robert Kraus, care a fost făcut partener cam acum 10 ani, conduce departamentul juridic şi se ocupă de câteva dintre cele mai mari afaceri străine şi internaţionale.
   Roarke împinse către ea un bol cu ceva ce părea să semene cu nişte fulgi de scoarţă de stejar.
   - Asociatul tău ştie cumva cât de activi sunt în viaţa profesională de zi cu zi?
   - Mi-a spus că excelează la acest capitol. Deşi sunt o firmă polivalentă, cu multe activităţi la toate nivelurile, cu diferite departamente şi şefi de departamente, au o şedinţă săptămânală, doar ei, cei trei parteneri, primesc o informare zilnică şi rapoarte trimestriale şi evaluări ale personalului, despre care sunt informaţi toţi partenerii. Sunt foarte implicaţi în tot ceea ce se întâmplă la firmă.
   - Asta înseamnă că este foarte dificil ca unul din ei să strecoare o chestie dubioasă, fără ca ceilalţi doi să-şi dea seama.
   - Aşa se pare, dar dificil nu înseamnă imposibil şi nici măcar improbabil.
   - Sloan este cel mai tare din firmă, şopti Eve. Probabil că la el se ajunge cel mai greu, pentru o discuţie între patru ochi. Şi pare cel mai normal cu putinţă, ca el să fie anunţat de cineva care descoperă o chestie ce nu pare foarte corectă. Cel puţin dacă presupui că nu e implicat.
   - Dar dacă ai avea bănuieli, acesta ar fi un motiv pentru care ai încerca să strângi cât mai multe informaţii şi date cu care te-ai duce la poliţie.
   - Da, da.
   Mâncă din scoarţa de stejar, fără să-şi dea seama.
   - Potrivit informaţiilor biografice pe care le am despre Sloan este un tip care s-a realizat fără ajutorul nimănui. A muncit pentru a ajunge în vârf, şi-a asumat riscuri şi şi-a construit cu migală firma şi reputaţia. E căsătorit, şi soţia are prestigiul pe care i-l conferă familia şi un copil de sex bărbătesc. Are o a doua reşedinţă în insulele Caiman.
   - Mi se pare logic, pentru scutirea de impozite, spuse Roarke. Şi o metodă bună de a mări veniturile. Probabil că ştie cum se desfăşoară lucrurile pe acolo.
   - Copperfield s-a ocupat de conturi externe. Poate că a descoperit o combinaţie în care era amestecat şi el. Tipul a fondat o firmă care s-a extins considerabil de-a lungul timpului, e normal să fie mândru de ea şi să fie foarte grijuliu. Încă nu ştiu ce părere să-mi fac despre el.
   Se aplecă şi-l sărută.
   - Am nevoie de ajutor pentru interpretarea unor numere. Eşti disponibil?
   - S-ar putea.
   - Bine că ştiu. Ne vedem mai târziu.

      Le ceru lui Peabody şi lui Mcnab să o aştepte în holul clădirii unde îşi avea sediul firma.
   După cum ordonase, poliţiştii în uniformă veniseră pregătiţi cu cutii pentru a transporta ce era nevoie. Mcnab era îmbrăcat cu o haină care părea să fi fost folosită pe post de pânză, pentru pictura cu degetul, de un pictor hiperactiv.
   - Nu poţi să încerci şi tu să arăţi ca un poliţist?
   El zâmbi.
   - Când ajungem sus, voi fi foarte serios.
   - Da, asta o să schimbe totul.
   Traversă holul şi flutură insigna în faţă omului de la pază. El era deja foarte serios şi aşa rămase cât timp îi verifică actul de identitate şi hârtiile.
   - Am primit ordinul să vă însoţesc la etaj.
   - Vezi astea? întrebă Eve dând cu degetul în insignă şi hârtii. Astea fac ca ordinele pe care le-ai primit tu să fie inutile. Dacă vrei să iei acelaşi lift cu noi, nu e nicio problemă. Dar noi urcăm chiar acum.
   El făcu semn unui alt paznic şi apoi se luă după Eve care se îndrepta spre lift. Urcară în tăcere. Când uşile se deschiseră, descoperiră că erau aşteptaţi de un tip şi o tipă, amândoi în costume.
   - Identificarea şi împuternicirea, vă rugăm.
   Femeia le vorbi răstit şi apoi le studie insignele şi mandatul.
   - Par a fi în ordine. Eu şi asociatul meu vă vom însoţi la biroul doamnei Copperfield.
   - Cum vreţi.
   - Domnul Kraus este pe drum; se îndreaptă spre noi. Dacă aşteptaţi...
   - Parcă tocmai ai citit ăsta, spuse Eve ridicând mandatul de percheziţie. Nu trebuie să aştept.
   - Simplă politeţe...
   - Ar fi trebuit să fiţi politicoşi şi să nu-mi blocaţi investigaţia mai mult de 24 de ore.
   Eve porni în direcţia spre care se îndreptase cu o zi înainte împreună cu Peabody.
   - Probleme de confidenţialitate, spuse femeia care grăbi pasul pentru a se ţine după ea.
   - Da, la fel e şi omuciderea. Mă reţineţi din treabă. Dacă Kraus vrea să vorbească cu mine, poate să o facă în timp ce eu adun dosarele şi informaţiile. Intră în biroul lui Natalie. Acest mandat mă autorizează să confisc orice dosar, hard disk, notiţă, comunicaţii, lucruri proprietate personală, la naiba, să terminăm cu astea. Sunt autorizată să iau tot ce este în această încăpere. Să încărcăm, le spuse ea lui Peabody şi Mcnab.
   - Dosarele clienţilor noştri sunt foarte delicate.
   Eve se întoarse spre ea într-o miime de secundă.
   - Ştiţi ce altceva mai este delicat? Corpul Uman. Vreţi să vedeţi ce i s-a făcut lui Natalie Copperfield?
   Eve schiţă C estul de a scoate ceva din dosar.
   - Nu, nu vreau. Şi suntem foarte supăraţi în legătură cu ce li s-a întâmplat lui Natalie Copperfield şi lui Bick Byson. Suntem alături de familiile lor.
   - Da, au constatat încă de ieri în ce fel sunteţi alături de familiile lor, spuse Eve şi deschise un sertar.
   - Doamnă locotenent Dallas.
   Bărbatul care intră era bine făcut, înjur de 55 de ani şi purta un costum gri impecabil şi o cămaşă orbitor de albă. Avea nasul proeminent, ochii negri, şi un ten măsliniu. Părul negru ca cerneala era pieptănat pe spate şi lăsa două şuviţe albe de o parte şi alta a capului, ca nişte aripi, pe care fie le avea ca urmare a încărunţirii, fie le vopsise în mod deliberat.
    Îl recunoscu ca fiind Robert Kraus.
   - Domnule Kraus.
   - Mă întrebam dacă vă pot răpi un minut. În cazul în care colegii dumneavoastră pot continua singuri, eu şi partenerii mei am dori să discutăm cu dumneavoastră în camera de conferinţe.
   - Apoi trebuie să ne ocupăm de biroul lui Byson.
   Kraus păru puţin îndurerat, dar dădu din cap în semn de încuviinţare.
   - Am înţeles. Vom încerca să nu vă reţinem prea mult.
   Eve se întoarse spre Peabody.
   - Totul. Trebuie pus în cutii şi etichetat. Poliţiştii să le ducă jos dacă eu nu voi termina până atunci. Te găsesc eu.
   - Mai întâi daţi-mi voi să-mi cer scuze pentru întârziere, spuse Kraus care ieşise cu Eve pe coridor şi-i arăta drumul. Din punct de vedere etic şi legal suntem obligaţi să ne protejăm clienţii.
   - Din aceleaşi considerente eu trebuie să apăr drepturile victimei.
   - Am înţeles.
   Trecu de lifturile de serviciu spre unul privat.
   - Îi ştiam şi pe Natalie şi pe Bick şi îi respectam pe amândoi, atât din punct de vedere profesional, cât şi personal. Kraus la 65, spuse el în microfon.
   - V-a spus vreunul din ei ceva despre o potenţială problemă, de serviciu sau personală?
   - Nu. Dar ar fi fost ceva neobişnuit dacă ar fi făcut-o, mai ales dacă ar fi fost personală. În cazul în care ar fi avut vreo problemă sau nelămurire legată de unul din conturile de care se ocupau, ar fi trebuit să meargă la şeful de departament, care, dacă ar fi fost necesar, mi-ar fi raportat mie sau unuia dintre ceilalţi parteneri. Cu siguranţă şi celorlalţi parteneri li s-ar fi adus la cunoştinţă acest lucru, chiar dacă problema ar fi fost rezolvată.
   - Şi aţi primit vreun astfel de raport?
   - Nu, nu am primit. Sunt surprins că aveţi impresia că ceea ce li s-a întâmplat are vreo legătură cu Sloan, Myers şi Kraus.
   - Nu v-am spus ce cred sau suspectez, spuse Eve pe un ton neutru. Este o procedură standard investigarea tuturor aspectelor legate de vieţile, mişcările sau comunicaţiile lor.
   - Desigur.
   Liftul se opri şi din nou îi făcu gest lui Eve să păşească înaintea lui.
   Aici era centrul de putere, îşi spuse ea. Aşa cum se întâmpla cel mai adesea, puterea, la fel ca şi căldura, se ridica spre înălţimi.
   
      Un perete de sticlă, acoperit cu o peliculă subţire aurie, lăsa să se vadă oraşul într-o lumină care sugera opulenţa. Carpete groase, roşii erau aşezate peste parchetul masiv de culoare închisă. Aici nu exista un birou de recepţie.
   Eve îşi imagina că niciun client care era acceptat la acest etaj nu trebuia să aştepte să fie primit.
   Dar era o zonă unde se putea şedea pe canapele luxoase, la mese impunătoare, aranjate pentru discuţii neoficiale sau personale. Era şi un bar mic şi foarte stilat, de unde, se gândi ca, clienţii sofisticaţi puteau lua ce băuturi voiau.
   Spaţiul şi tăcerea erau cuvintele de ordine aici.
   Uşile birourilor erau dominate de un zid interior de sticlă aurie. Kraus o escortă spre zid, gesticulând discret în dreptul unui ochi de securitate. Uşile de sticlă se deschiseră şi dezvăluiră camera mare de conferinţe din spatele lor.
   Partenerii şedeau la un birou lung şi panorama oraşului se deschidea în spatele lor.
   Cel mai tânăr, Cari Myers, se ridică. Purta un costum negru cu dungi argintii. Pe mâneca stângă avea o panglică de doliu. Părul castaniu era pieptănat într-o parte. Ochii lui de culoare alunei se uitară direct spre Eve când înconjură masa şi veni să-i întindă mâna.
   - Doamnă locotenent Dallas, sunt Cari Myers. Ne pare rău să vă cunoaştem în astfel de circumstanţe tragice.
   - Am cunoscut oameni în circumstanţe şi mai tragice.
   - Desigur.
   Nu îşi schimbase deloc expresia. Arătă spre partea mesei unde stătea Jacob Sloan.
   - Vă rog, luaţi loc. Vă putem servi cu ceva?
   - Nu, mulţumesc.
   - Jacob Sloan, doamna locotenent Dallas.
   - Poliţista lui Roarke.
   Se obişnuise cu acest termen, chiar dacă era rostit în derâdere. Totuşi, arătă spre insigna pe care o avea prinsă la curea.
   - Asta spune că sunt poliţista Departamentului de Poliţie din New York.
   Primi răspunsul ridicându-şi puţin sprâncenele argintii. Omul îi lăsă impresia că fusese pregătit de ani de zile pentru a se identifica cu puterea în stare pură. Ochii îi erau gri şi costumul negru-închis. La fel ca şi chipul lui, şi corpul şi mâinile îi erau subţiri, dar pline de forţă.
   - Dumneavoastră, ca reprezentant al poliţiei, încălcaţi drepturile clienţilor noştri.
   - Cineva a încălcat al dracului de mult drepturile lui Natalie Copperfield şi Bick Byson.
    Strânse buzele, dar nu-şi modifică expresia feţei.
   - Firma ia foarte în serios aceste două circumstanţe dificile. Moartea a doi dintre angajaţii noştri...
   - Uciderea, îl corectă Eve.
   - Aşa cum spuneţi, încuviinţă el. Uciderea a doi dintre angajaţii noştri este şocantă şi vom coopera cu dumneavoastră în investigaţia pe care vreţi să o faceţi, în litera legii.
   - Aici nici nu prea aveţi de ales, domnule Sloan. Dar ce spuneţi de spiritul ei?
   - Vă rog, să vă servesc cu o cafea, începu Myers.
   - Nu vreau cafea.
   - Spiritul legii este subiectiv, nu? continuă Sloan. Ideea pe care o aveţi dumneavoastră poate fi foarte diferită de a mea şi cu siguranţă se deosebeşte de cea a clienţilor noştri, care se aşteaptă şi cer ca intimitatea lor să fie respectată, îngrijorarea că informaţii financiare confidenţiale vor fi văzute de altcineva decât de angajaţii acestei firme va avea un efect negativ asupra clienţilor. Sunt sigur că, în calitate de soţie a unui om bogat, influent şi puternic, înţelegeţi foarte bine asta.
   - Mai întâi de toate, nu sunt aici în calitate de soţie a nimănui, ci ca investigator principal al unei duble omucideri. În al doilea rând, îngrijorările clienţilor dumneavoastră, oricine ar fi ei, nu sunt prioritatea mea.
   - Sunteţi o femeie dificilă şi sarcastică.
   - Faptul că am două cadavre, ale unor persoane care au fost bătute, torturate şi strangulate, nu e în măsură să scoată la iveală latura mea pozitivă.
   - Doamnă locotenent, spuse Myers desfăcând larg braţele. Înţelegem foarte bine că aveţi o responsabilitate şi o treabă de făcut. La fel şi noi. Şi credeţi-mă, noi, toţi cei prezenţi aici, vrem ca cei responsabili de ceea ce i s-a întâmplat lui Natalie şi lui Bick să fie pedepsiţi. O a doua preocupare este legată de clienţii care au încredere şi depind de noi. Există persoane, din concurenţă, dacă vreţi, alţi oameni de afaceri, foste soţii, ziarişti, care ar face orice pentru a intra în posesia informaţiilor din dosarele pe care le confiscaţi azi.
   - Insinuaţi cumva că mă voi lăsa mituită pentru a da aceste informaţii?
   - Nu, nu, deloc. Dar alţii, care nu au integritate morală, ar putea să o facă.
   - Oricine şi toţi cei ce vor avea acces la aceste informaţii vor fi aleşi de mine sau de comandantul meu. Dacă vreţi să primiţi asigurări că acele informaţii vor rămâne confidenţiale, puteţi să staţi liniştit. Aşa vor rămâne. Asta dacă nu cumva vreuna din aceste informaţii are legătură cu uciderea lui Copperfield şi Byson. Alte asigurări nu pot să vă dau. Şi dacă tot suntem toţi aici, să facem puţină lumină. Am nevoie să-mi spuneţi unde eraţi în noaptea când au fost comise crimele. De la miezul nopţii la 4 dimineaţa.
   Sloan puse mâinile pe masă.
   - Ne consideraţi suspecţi?
   - Dau dovadă de cinism. Unde eraţi, domnule Sloan?
   Inspiră puternic şi apoi expiră.
   - Până pe la 12 şi jumătate, i-am avut în vizită pe nepotul meu şi pe prietena lui. Cam la acea oră, ei au plecat, iar eu şi soţia mea ne-am dus la culcare. Am rămas acasă, cu soţia mea, până a doua zi dimineaţă, când am plecat spre serviciu, la ora 7 şi jumătate.
   - Numele, vă rog? Ale nepotului şi prietenei sale.
   - Numele lui este ca al meu. Prietena lui este Rochelle Delay.
   - Vă mulţumesc. Domnule Myers?
   - Eu am fost cu clienţi care nu erau din oraş, domnul şi doamna Helbringer, din Frankfurt, cu fiul şi nora lor, până pe la ora 1. Am fost la Raimbow Room. Şi bineînţeles că am chitanţele. Eu şi soţia mea ne-am întors acasă şi ne-am dus la culcare cam pe la ora două, cred. Am plecat spre serviciu a doua zi dimineaţă pe la 8 şi jumătate.
   - Şi cum îi pot contacta pe clienţii dumneavoastră?
   - Oh, Doamne.
   Îşi trecu o mână prin păr.
   - Da, presupun că este necesar. Stau la Palace. Este al soţului dumneavoastră, dacă nu mă înşel.
   - Trăim într-o lume mică. Şi dumneavoastră, domnule Kraus?
   - Şi eu am avut clienţi, dar în vizită la mine acasă. Pe Madeline Bullock şi fiul ei, Winfield Chase, de la fundaţia Bullock. Au fost oaspeţii mei şi ai soţiei mele câteva zile, cât au stat la New York. Am luat cina şi am jucat cărţi. Cam până pe la miezul nopţii, cred.
   - Va trebui să discut cu ei.
   - Călătoresc. Cred că se vor opri o dată sau de două ori în drum spre Londra, acolo unde este sediul fundaţiei Bullock.
   Avea să le dea ea de urmă.
   - Domnul Kraus mi-a spus că niciuna dintre victime nu l-a contactat cu privire la probleme referitoare la slujbă, sau viaţa personală. Au luat legătura cu vreunul dintre dumneavoastră?
   - Nu, spuse Sloan pe un ton sec.
   - Eu am discutat cu Bick cu câteva zile înainte de asasinarea sa, spuse Myers. În legătură cu un fond destinat nepotului unui client. Dar n-a pomenit de existenţa vreunei probleme.
   - Mulţumesc. Poate că va trebui să vorbesc din nou cu dumneavoastră şi cu siguranţă va trebui să vorbesc cu supervizorii şi asociaţii celor două victime.
   - Domnilor, vă rog să ne scuzaţi, spuse Sloan şi ridică o mână. Aş dori să discut doar cu doamna locotenent.
   - Jacob, spuse Kraus.
   - Nu am nevoie de avocat, pentru numele lui Dumnezeu, Robert. Lasă-ne.
   Când plecară, Sloan se ridică de la masă şi se îndreptă spre peretele de sticlă.
   - Îmi plăcea fata aceea.
   - Poftim?
   - Natalie. Îmi plăcea. Era proaspătă şi avea o scânteie, lira prietenoasă cu nepoţelul meu. Prietenoasă, spuse el întorcându-se. Lucrau în acelaşi departament. Şefa ei de departament avea de gând să o propună pentru avansare. Ar fi fost promovată. Am vorbit cu părinţii ei de dimineaţă. Credeţi că nu manifestăm compasiune? Simpatie? E mult mai mult.
   Mâinile fine i se încleștară.
   - E şi furie. Această firmă e familia mea. Cineva mi-a intrai în casă şi mi-a omorât doi oameni. Vreau să-l găsiți pe ticălos. Dar, dacă în cursul investigaţiilor, va lăsa să scape informaţii confidenţiale cu privire la clienţii mei, vă asigur că o să vă pierdeţi slujba.
   - Atunci ne înţelegem foarte bine, domnule Sloan. Dacă în cursul investigaţiilor mele, descopăr că aveţi vreo legătură, directă sau indirectă, cu crimele, o să vă bag după gratii.
   Sloan se duse spre ea şi de data aceasta îi întinse mâna.
   - În cazul acesta ne înţelegem perfect.

Capitolul 6

      Eve constată că Peabody şi ceilalţi terminaseră treaba în biroul lui Byson.
   - Mcnab, vreau să te duci cu toate astea la sediul central. Urmăreşte cutiile tot drumul. Vreau ca tu să le înregistrezi personal şi apoi să le închizi în camera de conferinţe numărul 5. Am aranjat deja cu comandantul. Electronicele du-le direct la Feeney.
   - Am înţeles.
   - Aparatura electronică să fie codată cu codul tău şi al lui Feeney.
   Mcnab ridică sprâncenele întrebător.
   - E vreo problemă de securitate naţională?
   - Fundurile noastre sunt în joc, aşa că, dacă nu vrei ca al tău să o ia la vale, înregistrează şi documentează orice faci. Peabody, tu şi cu mine vom lua nişte declaraţii de la asociaţi. Tu te ocupi de departamentul acesta şi de asociaţii lui Byson. Mai vorbeşte o dată şi cu supervizorii. Eu mă ocup de departamentul lui Copperfield.
   Dădu să plece.
   - Orice faci, Mcnab, repetă ea.
   Apoi luă liftul spre departamentul lui Natalie. Ştia exact de unde voia să înceapă.
   - Vreau să vorbesc cu Jacob Sloan, nepotul.
   De data aceasta, recepţionerul nu mai ezită, ci sună pe sistemul de comunicaţii interne.
   - Jake? O doamnă locotenent Dallas ar vrea să discute cu tine. Sigur. A treia uşă pe stânga, îi spuse el lui Eve. Scuzaţi-mă, ştiţi cumva când va avea loc înmormântarea?
   - Nu, îmi pare rău. Dar sunt sigură că familia va face un anunţ.
   Merse în direcţia indicată şi-l găsi pe Jacob Sloan aşteptând-o în faţa uşii. Avea aceeaşi construcţie ca şi bunicul său, dar tinereţea îl făcea să pară mai neîndemânatic. Părul blond-închis era prins la spate într-o coadă mică. Ochii aveau strălucirea întunecată a mării.
   - Dumneavoastră sunteţi implicată în uciderea lui Natalie şi Bick. Adică în investigarea crimei. Eu sunt Jake Sloan.
   - Aş vrea să discutăm în particular.
   - Da, intraţi. Vă servesc cu ceva?
   - Nu, mulţumesc.
   - Nu pot să stau locului.
   Mergea de colo-colo în încăperea cu postere cu forme geometrice, puse pe pereţii văruiţi în culori primare. Pe biroul lui erau jucării, sau lucruri care arătau ca jucăriile, se gândi ea. O minge de cauciuc, care caricaturiza un diavol cu coame, un tub curbat prins pe o sfoară şi care-şi schimba culoarea când se mişca.
   Jake se duse şi luă o sticlă cu apă dintr-un minifrigider.
   - Era să nu vin deloc azi, îi spuse el lui Eve. Dar nu am suportat ideea de a rămâne singur acasă.
   - Tu şi Natalie vă cunoşteaţi foarte bine.
   - Eram prieteni.
   Schiţă un surâs timorat.
   - Mâncam împreună de două ori pe săptămână, împreună cu Bick, dacă putea să vină. Bârfeam în pauză, ieşeam împreună. Cam de două ori pe lună, de obicei. Nat şi Bick, eu şi fata căreia îi făceam curte. Una singură în ultimele 6 luni.
   Se prăbuşi pe un scaun.
   - Vorbesc aiurea. Nu vă interesează toate astea.
   - De fapt mă interesează. Ştii pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău lui Natalie?
    Nu.
   Văzu cum îi înota ochii în lacrimi, înainte de a se întoarce să se uite la imaginea unui cerc albastru în interiorul unui triunghi roşu, care era pusă pe perete într-o ramă.
   - Oamenii o plăceau pe Nat. Nu înţeleg cum de s-a întâmplat asta. Cu ea şi cu Bick. Cu amândoi. Mă tot gândesc că este o greşeală îngrozitoare şi că în clipa următoare îşi va băga capul pe uşă şi va întreba: Cafea cu lapte?
   Se întoarse spre ea şi încercă din nou să zâmbească.
   - Asta beam de obicei în pauză.
   - Aţi avut o relaţie romantică, sexuală?
   - Oh, Doamne, nu.
   Obrajii i se înroşiră.
   - Îmi cer scuze, dar e ca şi cum m-aş gândi că mi-o pun cu soră-mea, înţelegeţi? Am fost prieteni. Ca şi cum ne-am fi cunoscut demult. Şi cred că niciunul dintre noi nu era ceea ce căuta celălalt, în sensul acesta. Nat voia pe cineva ca Bick. Parcă erau predestinaţi unul altuia.
   Îşi puse coatele pe birou şi-şi prinse capul în mâini.
   - Mi se face rău când mă gândesc ce li s-a întâmplat.
   - Ţi-a spus ceva de vreo îngrijorare pe care o simţea? Dacă eraţi aşa de apropiaţi, ţi-ar fi împărtăşit ceea ce nu mergea?
   - Da, aşa cred, dar nu mi-a spus nimic. Şi o problemă era.
   - Cum ţi-ai dat seama?
   - Pentru că o cunoşteam. Am observat. Dar nu voia să vorbească despre asta. Spunea că se descurcă şi că nu era motiv de îngrijorare. Eu o tot necăjeam, că era stresată din cauza nunţii, că avea să fugă de la ceremonie, iar ea, în glumă, încuviinţa. Dar îmi puteam da seama că exista un alt motiv.
   Dădu din cap.
   - Era agitată din cauza nunţii, dar nu fiindcă se căsătorea, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
   - Şi atunci ce era?
   - Cred că era vorba de un cont. Am impresia că avea de furcă cu unul din conturile de care se ocupa.
   - Ce te face să crezi asta?
   - În ultimele două săptămâni muncea mereu cu uşa închisă cu cheia. Şi nu era stilul ei.
   - Ai idee de ce cont e vorba?
   Dădu din nou din cap.
   - Nu am insistat să-mi spună. Fiecare din noi avem cel puţin două, trei conturi despre care nu discutăm cu nimeni din departament. Mi-am închipuit că se temea să nu piardă un client important şi încerca să rezolve situaţia. Se mai întâmplă.
   Din nou îşi desprinse privirea de pe chipul ei şi se uită la cercul albastru din triunghiul roşu.
   - Trebuia să ieşim împreună sâmbăta asta. Toţi patru. Nu ştiu cum se poate să fie morţi.
   Se auzi un ciocănit şi se deschise uşa.
   - Jake. Ah, îmi cer scuze. Nu voiam să vă întrerup.
   - Tată.
   Jake sări în picioare.
   - Ah, dumneaei este locotenentul Dallas, de la poliţie. Tatăl meu, Randall Sloan.
   - Bună ziua, doamnă locotenent, spuse Randall şi-i strânse mâna ferm, fără să-i dea apoi drumul. Aţi venit în legătură cu Natalie şi Bick. Suntem cu toţii şocaţi.
   - Îi cunoşteaţi?
   - Da, foarte bine chiar. E o mare pierdere. Mă întorc mai târziu, Jake. Voiam doar să văd ce mai faci.
   - E în regulă, spuse Eve. Eu am terminat.
   Se gândi o clipă la informaţiile pe care le avea.
   - Sunteţi vicepreşedinte al firmei.
   - Aşa e.
   Dar nu partener, se gândi Eve, în ciuda costumului scump şi a imaginii de sine pe care o afişa.
   - Din această postură, aţi avut contacte importante cu vreuna din victime?
   - Nu prea mult, nu la birou. Nat şi Bick erau prieteni cu fiul meu, aşa că-i cunoşteam mai bine în afara serviciului.
   Randall se duse spre Jake şi-şi puse mâna pe umărul lui.
   - Alcătuiau un cuplu deosebit.
   - V-a spus vreunul din ei ceva de vreo problemă, la birou sau în afara orelor de program?
   - Nu, deloc.
   Randall ridică mirat din sprâncene.
   - Îşi făceau munca cu pricepere şi erau fericiţi, cel puţin din câte ştiu eu, în viaţa personală.
   - Trebuie să vă întreb, aşa e procedura, unde eraţi în noaptea crimei?
   - Eram cu clienţi. Sasha Zinka şi Lola Warfield. Am fost la un cocktail şi la cină la restaurantul Enchantment şi apoi ne-am dus la Club One, să ascultăm jazz.
   - La ce oră v-aţi retras?
   - Cred că era înjur de două când am plecat de la club. Am luat un taxi toţi trei şi eu le-am lăsat la casa lor. Nu sunt sigur, dar presupun că era aproape 3 când am ajuns acasă.
   - Mulţumesc.
   - Eu am fost cu prietena mea la bunicu’, spuse Jake când Eve se uită spre el. Cred că am plecat de acolo pe la 12, 12 şi jumătate. Ea a rămas peste noapte.
   - Vă mulţumesc pentru timpul acordat, spuse Eve şi se ridică în picioare. Dacă mai am întrebări, vă voi contacta.

      Eve merse din birou în birou, întrerupând întâlniri şi convorbiri, croindu-şi drum printre oamenii care plângeau.
   Cu toţii îi plăceau pe Nat şi Bick şi nimeni nu ştia să fi avut vreo problemă. Obţinu ceva mai multe informaţii de la secretara pe care Natalie o avea în comun cu alţi doi contabili.
   O găsi pe Sarajane Bloomdale în pauză, trăgându-şi nasul deasupra unei căni de ceai, care mirosea a muşchi ud. Era o femeie mititică, cu o tunsoare rotundă, părul ajungându-i până deasupra sprâncenelor.
   - Am fost plecată vreo două zile, îi spuse Sarajane lui Eve. Am răcit îngrozitor. În marea majoritate a timpului am dormit şi apoi ieri, Maize, o altă secretară, m-a sunat. Plângea ca o isterică. Mi-a povestit ce s-a întâmplat. Nu-mi venea să cred. Tot spuneam: E o tâmpenie, Maize. Eu tot repetam asta şi ea mă asigura că sunt morţi. Şi eu spuneam...
   - Am înţeles. De cât timp lucrezi cu Natalie?
   - Cam de 2 ani. Era super. Nu se aştepta de la mine să fac tot felul de chestii care nu mă priveau, la fel ca alţii. Te aleargă ca pe hoţii de cai pe aici. Dar Natalie era deosebită. Organizată, ştiţi? Nu trebuia să cauţi mereu lucruri pe care uitase unde le pusese. Şi îşi amintea tot soiul de chestii, ca de exemplu ziua ta de naştere, sau aducea dulciuri din când în când. Şi când m-am despărţit de prietenul meu, acum câteva luni, m-a invitat la masă.
   - Lucra la ceva anume în ultimul timp? A făcut vreo cerere mai neobişnuită?
   - Nimic ieşit din comun. Lucra la ceva, pentru că închidea uşa cu cheia.
   Sarajane se uită pe după Eve, verificând uşa din priviri.
   - Eu m-am gândit că făcea pregătiri de nuntă, şopti Sarajane. În mod normal nu avem voie să ne ocupăm de treburi personale când suntem la serviciu, dar ştiţi, când e nunta ta, lucrurile se schimbă.
   - Dar ce-mi poţi spune de convorbirile făcute prin intermediul tău, sau de corespondenţa de care te-ai ocupat?
   - Chestii de rutină. Dar ştiţi, în ultimul timp, a lucrat de câteva ori peste program. Am observat de vreo două ori când am verificat calendarul zilnic de pe calculatorul ei. Am remarcat că se conectase după program. Cred că i-am zis ceva în legătură cu asta. După cum spuneam: Of, Natalie, o să-ţi cadă nasul dacă-l ţii tot în hârţoage. Dar ea s-a schimbat la faţă şi mi-a spus să nu zic nimănui de asta. Recupera ce nu avusese timp să facă.
   - Şi ai spus cuiva de asta?
   - Poate. În trecere.
   - Cui?
   - Nu ştiu. Poate lui Maize, sau lui Ricko, de la departamentul juridic. Eu şi cu Ricko suntem prieteni. Poate că i-am spus ceva, cum că muncea prea mult şi era păcat, pentru că o obosea. Se vedea. Şi că ar fi trebuit să se relaxeze mai mult în compania tipului ei. Şi să aibă grijă la pirania aia care lucrează cu el.
   - Despre ce pirania e vorba?
   - Lilah Grove. Quinn, ea e secretară acolo, spune că domnişoara Grove flirtează cu domnul Byson ori de câte ori are ocazia şi-i cere să vină la ea în birou să o ajute, să discute despre clienţi la masă sau la o cafea.
   Sarajane arboră o mină dispreţuitoare.
   - A pus ochii pe el, ştiţi? Tipii mai calcă uneori pe de alături. I-am spus şi lui Natalie. Era şefa mea, nu? Aşa că i-am spus, dar ea a râs.
   - Bine. Ştii cumva dacă Natalie a vrut să între în audienţă la vreunul din şefii de pe aici? Dacă avea cumva de gând să ceară o întrevedere vreunuia dintre ei?
   - Mie nu mi-a spus nimic în această perioadă. Hmm, voi, poliţiştii mi-aţi preluat aproape toate însărcinările. Nu prea ştiu ce să fac.
   - Nu ştiu ce să-ţi spun.
   Eve se duse în cele din urmă la Cara Greene şi intră în birou, chiar în clipa în care femeia se pregătea să ia o pastilă albastră.
   - Antinevralgic, spuse ea. Mă doare capul îngrozitor, e o zi oribilă.
   - Ştiţi cumva de ce Natalie venea să lucreze peste orele de program?
   - Nu.
   Cara se încruntă.
   - Cu toţii lucrăm până târziu şi în perioada asta a anului ne pregătim pentru sezonul de impozite. Dar... O ştiu pe Natalie că stătea două, trei ore peste program. Şi nu mai vorbesc de cele 4 săptămâni înainte de 15 aprilie, când, practic, mai toată lumea locuieşte aici. Dar nu era ceva obişnuit pentru ea să plece şi apoi să se întoarcă şi să-şi reia munca. Vreţi să luaţi loc? Eu trebuie să mă aşez. Nu mă simt prea bine.

   Se instală pe un scaun.
   - Am tot primit apeluri de la clienţi furioşi care-mi spun că cercetarea dosarelor lor de către poliţie este o chestie foarte neplăcută. Încerc să-i consolez pe cei de aici când vin să-mi plângă pe umăr în legătură cu Natalie sau mă străduiesc să le alung temerile că ceva li se poate întâmpla şi lor. Şi încerc să mă tot gândesc, dacă nu cumva aveţi dreptate şi chestia asta îngrozitoare este legată de vreo problemă profesională care mie mi-a scăpat din vedere.
   - Şi nu reuşiţi să vă daţi seama.
   - Nu, nu-mi vine nimic în minte. Mă gândesc că poate era o chestie personală. Cineva voia să le facă rău, pentru că era gelos, sau supărat. Nu ştiu.
   - Se poate vorbi de invidie aici la birou?
   - Mai degrabă de competiţie. Şi cu siguranţă, nu toată lumea e prietenă cu toată lumea. Dar, sincer, nu cred că cineva îi purta pică sau avea vreun resentiment faţă de Natalie.
   - O ştiţi pe Lilah Grove?
   - Femeia fatală de la conturi personale.
   Buzele Carei schiţă un zâmbet.
   - Da, am auzit bârfele cum că ar fi fost mult prea prietenoasă cu Bick. Dar Natalie nu-şi făcea griji şi nu am auzit vreodată ca Natalie să se fi certat cu Lilah.
   Poate că-şi rezolvau problemele personale după orele de program, se gândi Eve în timp ce cobora să se întâlnească cu Peabody.

       - Ai vorbit cu Lilah Grove?
   - Ce, ai cumva un al şaselea simţ? întrebă Peabody. Ea era prima persoană de care voiam să-ţi vorbesc.
   - Diva sexy a departamentului. S-a dat la Byson. Care e părerea ta?
   - E cam dură şi arţăgoasă. Vanitoasă şi ambiţioasă. Spune că flirtul pornea din ambele părţi, că era nevinovat şi şi-a exprimat dezgustul şi enervarea, amândouă părând false, că cineva din departament o poate bârfi în legătură cu asta. A plâns de câteva ori când a venit vorba despre victime, dar fără ca asta să aibă efect asupra cosmeticelor cu care era dată şi care par a fi aplicate într-o manieră profesionistă şi de asemenea, par a fi foarte scumpe. Să dă cu Fă-mă.
   - Ce?
   - E un parfum de calitate, nu o chestie de duzină, sau apă de nu ştiu ce. Îmi place şi mie să mă dau cu el când mai merg pe la centrele comerciale.
   - Tu eşti aceea?
   - Care?
   - Acea persoană, din tot universul, căreia îi place să fie pulverizată de trupele de spray.
   Peabody îşi trase umerii în spate şi-şi ridică mândră capul.
   - Suntem mai multe. Alcătuim o armată mică, dar plăcut mirositoare.
   - Da, pun pariu că Fă-mă miroase ca o pajişte însorită. Mă duc să aprofundez dialogul cu Grove şi apoi ne întoarcem la sediu.
   - Al doilea birou, pe dreapta.
   - Mă duc singură. Vorbeşte cu Mcnab.
   - Am înţeles.

      Uşa biroului era deschisă.
   Eve văzu o blondă cu părul lung, care stătea pe un scaun din piele, de culoarea caramelei şi îşi examina manichiura în timp ce vorbea la telefon.
   În birou erau multe flori şi pe un cuier cromat se aflau o haină lungă, roşie şi o eşarfă albă. Cana de cafea de pe birou era tot roşie şi avea un L strălucitor înscris pe ea.
   Blonda purta un costum albastru cu o bluză de dantelă cu en coeur. Când ridică privirea, Eve putu să-i vadă ochii verzi, ca de pisică.
   - Stai puţin, spuse persoanei de la telefon. Pot să vă ajut cu ceva? o întrebă pe Eve.
   Eve îi arătă insigna şi Lilah ridică privirea spre tavan, exasperată.
   - Îmi pare foarte rău, dar va trebui să revin. Voi face rost de informaţii înainte de ora două. Sigur. La revedere.
   Îşi scoase căştile şi le puse pe birou.
   - Am discutat cu cineva de la voi.
   - Şi acum puteţi discuta şi cu mine. Locotenent Dallas.
   - Cel puţin evoluez pe scara gradelor. Auzi, îmi pare rău de Bick şi Natalie. A fost un şoc îngrozitor pentru toţi cei care i-au cunoscut. Dar am de lucru.
   - Ciudat, la fel şi eu. Aveaţi o aventură cu Bick?
   - Cu siguranţă sunteţi mai directă decât detectivul care a fost aici mai devreme. E vorba doar de un flirt de birou. Inocent.
   - Şi în afara biroului?
   Ridică din umeri.
   - Nu am ajuns până acolo. Poate dacă am mai fi avut timp.
   - Deci nu aveaţi nicio problemă să vă implicaţi în relaţia lui?
   Zâmbind, Lilah îşi examină din nou la unghiile.
   - Încă nu era căsătorit.
   - Care e problema, Lilah? Nu reuşeşti să-ţi găseşti singură un bărbat care să fie doar al tău?
   - Pe oricine vreau eu.
   - Cu excepţia lui Bick.
   - Eşti a dracului, nu?
   - De asta poţi fi sigură. De ce Bick?
   - Pentru că arăta bine şi avea un corp magnific. Mi se părea că ar fi bun în pat. Am fi alcătuit o echipă şi în afara lui.
   - Probabil că erai foarte ofuscată că nu muşca momelile tale.
   - Dacă nu voia să mi-o tragă, era problema lui. Dacă crezi că l-am ucis, pe el şi pe drăguţa lui din cauza asta, ar trebui să vorbeşti cu detectivul tău. Am două alibiuri. Gemeni, înalţi ca bradu’ şi proşti ca gardu’. I-am epuizat pe amândoi, pe la trei dimineaţa.
   - Care era contul principal al lui Bick?
   - Wendall James, spuse ea fără să ezite.
   - Şi cine se ocupă de acest cont, acum că el e mort?
   Lilah înclină capul.
   - Oficial? Nu s-a decis încă. Neoficial? Mă voi strădui să-l primesc eu. Dar nu trebuie să ucid să primesc conturi, iubire. Trebuie doar să mă pricep la ceea ce fac.
   - Nu mă îndoiesc de calităţile tale, spuse Eve şi plecă să se întâlnească cu Peabody.
 
     - E ceea ce bunică-mea ar numi o nucă tare.
   - Nu înţeleg.
   Eve luă curba şi se îndreptă spre sediul central al poliţiei.
   - Dacă o nucă e tare, o arunci. Ea e genul care ştie să se lipească bine.
   - Înseamnă... nu contează. Crezi că e implicată?
   - S-ar putea. Dar nu e genul care ucide pentru a obţine ceea ce vrea. Îşi foloseşte capul, sexul, înşală, poate chiar fură. Ar putea seduce pe cineva să facă treburile ei murdare, dar care ar fi rostul aici? Byson a ieşit din peisaj, poate obţine unele din conturile lui şi e promovată mai repede. Dar de ce şi Copperfield? Şi ea a fost victima principală. Ce ai aflat în legătură cu alibiurile?
   - Da, la Jake Sloan e Delay, Rochelle. Douăzeci şi cinci de ani, necăsătorită, lucrează la o firmă de catering, la Palace.
   - Lucrează pentru Roarke?
   - Da, într-un fel. Tatăl ei e Delay, bucătarul-şef de la Palace. Lucrează acolo de 2 ani. Nu are cazier judiciar.
   Eve o luă la stânga.
   - O să trecem pe acolo, să avem confirmarea directă a alibiului. Ce altceva?
   - La Randall Sloan. Sasha Zinka şi Lola Warfield. Patruzeci şi opt şi respectiv patruzeci şi doi de ani. Căsătorite de 12 ani. Au mulţi bani, Zinka se trage dintr-o familie bogată. Sunt Femme.
   - Ce e asta?
   - Cosmetice de mare clasă. Compania a fost fondată de străbunicul lui Zinka şi a rămas una din puţinele companii independente din branşă. Au centre de înfrumuseţare unde vând produsele lor. Zinka are mici probleme. Violenţă, daune materiale. A lovit un poliţist.
   - Serios?
   - Nu a făcut închisoare. Are o mulţime de amenzi mari şi câteva procese civile. În ultimii 10 ani n-a mai avut necazuri.
   - Probleme ale tinereţii. Un temperament mai năvalnic.
   - Alibiul lui Kraus are şi mai mulţi bani. Madeline Bullock şi Winfield Chase. Mamă şi fiu. Bullock, Sam, a fost cel de-al doilea soţ al ei şi nu au avut copii. El a murit la 112 ani. Au fost căsătoriţi 5 ani. Ea avea 46 de ani.
   - Nu-i aşa că e romantic?
   - Da, ţi se înmoaie inima. Primul soţ a fost mai tânăr, avea 73 de ani şi ea 22.
   - Înstărit?
   - Da, nu la fel ca Sam Bullock, dar avea ceva avere. A fost mâncat de un rechin.
   - Hai las-o!
   - Serios. Făcea scufundări lângă Marea Barieră de Corali. Avea 88 de ani. Şi rechinul a trecut pe acolo şi haţ.
   Se uită la Eve gânditoare.
   - Să sfârşesc ca mic dejun pentru rechini e pe lista mea de 10 modalităţi în care nu vreau să mor. Tu?
   - S-ar putea să treacă pe locul întâi, acum când îmi dau seama că e posibil. A fost ceva necurat?
   - Nu au putut să vorbească cu rechinul, dar cazul a fost considerat un accident nefericit.
   - Bine.
   - Compania Bullock este diversificată, dar produsele farmaceutice au fost prima afacere. Fundaţia, pe care o conduce văduva de la moartea soţului de acum 8 ani, finanţează cu milioane de dolari anual tot felul de acţiuni de binefacere. Copiii sunt prioritatea. Văduva nu are dosare penale, dar fiul ei, în vârstă de 38 de ani, a avut dosar când era minor. Nu figurează nicio căsnicie sau concubinaj la dosar.
   - Au sediul la Londra, nu?
   - Da. Mai au şi alte case, dar niciuna în State. Mama şi fiul locuiesc la aceeaşi adresă. El e vicepreşedinte la fundaţie.
   - În mod normal ar trebui să-şi poată permite o casă.
   - În ultimul rând, pentru Myers, îi avem pe Karl şi Elise Helbringer, din Germania. Căsătoriţi de 35 de ani, au trei copii. Karl a intrat în afaceri cu Elise când avea douăzeci de ani. Au făcut cizme, apoi pantofi şi genţi şi tot felul de astfel de lucruri. Inclusiv dragoste, pentru că se pare că s-au căsătorit la scurtă vreme. Au dat lovitura în lumea modei şi a articolelor de sport şi au construit un frumos imperiu german.
   - Cizme.
   - Produsul original, care încă este primul pe lista de vânzări. Tu porţi o pereche chiar acum.
   - Cizme Helbringer. Distincte datorită simplităţii lor. Oricum, nimic despre ei sau odraslele lor.
   - Vom face verificări mai amănunţite când ajungem la sediu.

      Eve opri în faţa intrării hotelului lui Roarke, Palace.
   Portarul se îndreptă imediat spre ele. Eve văzu că o recunoaşte şi apoi citi în ochi lui resemnarea când coborî din maşină.
   - Bună dimineaţa, doamnă locotenent. Vreţi să pun pe cineva să vă parcheze vehiculul?
   - Tu ce crezi?
   - Cred că vreţi să-l lăsaţi exact acolo unde este.
   - Vezi că ştii.
   Urcă pe scări şi intră în holul de marmură, unde erau o mulţime de flori şi câteva fântâni strălucitoare.
   Se duse spre recepţie. Când văzu din nou în privirea unui recepţioner că o recunoaşte, se gândi că Roarke făcuse o şedinţă cu personalul şi le arătase fotografia sa. Totuşi, îşi scoase insigna.
   - Vreau să vorbesc cu Rochelle Delay.
   - Sigur, doamnă locotenent. O contactez imediat. Vă rog să luaţi loc.
   Fiindcă toată lumea era foarte cooperantă, Eve hotărî să fie la fel.
   - Mulţumesc.
   Se aşeză pe unul din scaunele îmbrăcate în catifea, cu spătarul înalt, care erau în jungla de flori.
   - Dacă bunică-mea, cea cu nuca tare, vine vreodată pe aici, o s-o aduc să bem un ceai la Palace.
   Peabody inspiră profund mirosul florilor când se aşeză.
   - Cred că i-ar plăcea. Oricum, am putea profita de ocazie să discutăm despre petrecerea lui Mavis.
   - Nu cred.
   - Haide, Dallas. Ne apropiem de momentul zero. Oricum, am ales tema. Pentru că e vorba de Mavis, şi gândindu-mă la scaunul pe care i-ai cumpărat, am decis să fie curcubeu. Am dat de un magazin cu chestii pentru petreceri, ieri-seară în drum spre casă, şi am cumpărat tot felul de lucruri drăguţe.
   - Fantastic. Continuă.
   - Apoi mai trebuie să ne gândim la flori. Mi-am propus să trec pe la florăria asta pe care o ştiu eu, dar chestia e că... că nu-mi prea permit să, ştii tu, plătesc.
   Deşi încercase să o aducă la tăcere pe Peabody, ultima replică îi atrase atenţia.
   - Iisuse, Peabody, nici nu trebuie să plăteşti. Nu e de datoria ta.
   - Vreau să ajut cu tot, dar...
   - Nu cu banii, spuse Eve şi se strădui să se concentreze asupra problemei. Ai dreptate. Trebuie să fie tot felul de chestii. Cu cât mai multe, cu atât o să fie Mavis mai fericită. Dacă tu eşti dispusă să le cumperi, eu le voi plăti.
   - E bine, e fantastic. Dar, nu am întrebat cam care e bugetul.
   Eve oftă.
   - Cred că doar infinitul ar putea fi o limită.
   - Excelent. O să fie cel mai tare eveniment.
   - Şi acum lasă fetiţa deoparte şi fii poliţistă, spuse Eve ridicându-se în picioare.
   Eve văzu creatura drăguţă care se îndrepta spre ele. Costumul pe care-l avea era aproape cazon. Culoarea verde tomnatic se potrivea cu tenul ei cafeniu şi părul, care era şaten şi bogat.
   Buzele schiţară un mic surâs însă ochii ciocolatii rămaseră inexpresivi.
   - Doamna locotenent Dallas şi...
   - Peabody. Detectiv, spuse Peabody.
   - Eu sunt Rochelle Delay. Probabil că aţi venit în legătură cu Natalie. E în regulă dacă stăm aici? Biroul meu e cam înghesuit deoarece au fost depozitate acolo o mulţime de accesorii pentru o petrecere.
   - E foarte bine aici.
   - Tocmai am vorbit cu Jake. Aş vrea să meargă acasă. Nu cred că e pregătit să fie acolo, să-i vadă pe toţi, pentru că era obişnuit să discute tot timpul cu Natalie.
   - Eraţi prietene?
   - Da. Ne-am împrietenit când am început să ies cu Jake. Dar Nat şi Jake?
   Se uită în altă parte, aşa cum fac toţi oamenii când sunt pe punctul să-şi piardă cumpătul.
   - Erau ca fraţii.
   - Nu te-a deranjat că tipul cu care te vedeai era aşa de apropiat de altă femeie?
   - Poate, dacă ar fi fost oricine altcineva în afară de Nat. Dar ea era îndrăgostită de Bick şi-mi plăcea foarte mult. Ne distram bine împreună, toţi patru. Ne-am potrivit. Nu ştiu ce să fac pentru Jake.
   - Domnişoară Delay, spuse Peabody, câteodată, femeile le spun prietenelor lor lucruri pe care nu le împărtăşesc unui bărbat, indiferent cât de apropiate de acesta ar fi. V-a zis cumva Natalie că ar fi îngrijorată, sau preocupată?
   - Nu îmi amintesc. Dar... trebuia să luăm prânzul împreună în ziua dinainte de... dinainte. M-a sunat să-mi spună că nu se simţea foarte bine şi că rămânea acasă. Eram ocupată, spuse Rochelle cu o voce pierdută. Aşa că am respirat uşurată. Şi acum, când mă gândesc, părea, nu ştiu cum, puţin agitată, nervoasă. Dar atunci n-am luat în seamă acest lucru. Aş fi putut să merg la ea, să-i duc ceva de mâncare. Asta mai fac uneori, dar atunci eram foarte ocupată. Dacă ar fi fost ceva în neregulă, poate mi-ar fi spus. Mă tot gândesc la asta.
   - Regretele nu rezolvă nimic, zise Eve. Spune-mi unde erai în noapte când ea şi Bick au murit.
   - Am cinat la bunicii lui. Apoi am jucat bridge. Adică ei au jucat, spus ea zâmbind şters. Au încercat să mă înveţe, dar tot nu ştiu. Am plecat după miezul nopţii şi ne-am dus la Jake. Trăim împreună, neoficial. Eram în sala de bal de est.
   - Poftim?
   - A doua zi dimineaţă. Eram în sala de bal şi ajutam la pregătirea unei întâlniri. Jake a intrat şi m-a găsit acolo. Plângea. Şi mi-a spus. Am stat pe jos, chiar în sala de bal.

Capitolul 7

      Eve se uită la cutiile de pe masa din sala de conferinţe şi simţi cum o apucă durerea de cap.
   - Acum urmează munca de sclavi. Trebuie să verificăm tot din urmă cu două săptămâni. Din declaraţiile martorilor, reiese că oamenii au început să remarce că ceva nu era în regulă cu Copperfield încă de acum două săptămâni, şi transmisia prin care Copperfield îl anunţa pe Byson că voia să-i arate ceva e tot din urmă cu două săptămâni.
   - Trebuie să verificăm numele şi eventual notiţele, spuse Peabody. Dar conturile? Probabil că vom apela la o mulţime de oameni pentru a le desluşi pe toate.
   - Poate, spuse Eve. Dar deocamdată suntem doar noi două. Vom fi atente la repetări, în cazul unui dosar sau cont care apare recurent în acest timp. Mă refer la cele care au fost copiate pe calculatorul de acasă, sau pe al lui Byson.
   Eve se uită nefericită la automatul din sala de conferinţe, ştiind că este încărcat cu stocul său personal de cafea.
   - Orice menţiune a vreunei întâlniri cu vreunul din şefi, continuă ea. Întâlniri cu alţi contabili.
   - O să dureze ceva, comentă Peabody. Poate ar trebui să comand nişte sandviciuri.
   - Cum vrei. Secretara ei a spus că de câteva ori s-a conectat după terminarea orelor de program în ultimul timp. Să vedem ce a accesat după serviciu.
   Se întoarse când uşa se deschise.
   - Aţi găsit ceva? întrebă Baxter.
   - Se pare că a descoperit ceva necurat la serviciu şi făcea cercetări pe cont propriu. Ulterior i-a împărtăşit şi logodnicului ei acest lucru. Ne axăm pe asta.
   - Mai ai nevoie de cineva?
   Eve îşi înfundă mâinile în buzunar.
   - Ce-ai de lucru?
   - Câteva chestii, majoritatea lipsite de importanţă. Nimic din ce băiatul n-ar putea să facă, spuse el referindu-se la stagiarul său, Trueheart. Puştiul îmi va spune dacă ai nevoie de ajutor de la mine. Am câteva zile libere şi aş putea să mă ocup de asta.
   - Dacă vrei să lucrezi, o să munceşti cu normă întreagă, în cazul în care e de resortul tău, trebuie să duci lucrurile la bun sfârşit.
   - Nicio problemă.
   Când comunicatorul îi sună se uită să vadă cine e.
   - Peabody, spune-i lui Baxter despre ce e vorba. Mă sună Whitney. Trebuie să-l pun la curent.

     I s-a ordonat să urce şi l-a găsit pe comandantul
   Whitney la el la birou. I se păru că arată obosit, sau poate că împovărat era cuvântul potrivit.
   Părul negru aranjat în jurul feţei lui de culoarea cafelei era înspicat cu fire albe. Se uită la ea fără să spună nimic cât timp îi dădu raportul.
   - Ceea ce ai confiscat este la loc sigur?
   - Da, domnule. Detectivii Peabody şi Baxter au început cercetările. Căpitanul Feeney supervizează tot ce e electronic, împreună cu detectivul Menab.
   - Alte piste?
   - Poftim?
   - Varianta unei probleme personale. Un fost iubit gelos?
   - Nu am eliminat posibilitatea, domnule comandant, dar nu există niciun indiciu în această direcţie. Totul pledează în favoarea supoziţiei că este vorba de o dublă omucidere motivată de ceva ce femeia a descoperit la locul de muncă.
   Comandantul încuviinţă.
   - Îţi dai seama cât de delicate sunt informaţiile pe care le deţinem acum?
   - Da, domnule.
   Privirea lui rămase aţintită asupra ei.
   - Te-ai gândit la faptul că tu personal vei avea acces la aceste informaţii?
   - Personal, domnule comandant?
   - Eşti căsătorită cu un om de afaceri foarte puternic, care este implicat în multe sectoare ale industriei şi finanţelor. Cu siguranţă, interesele lui nu coincid cu acelea ale unor firme ale căror informaţii le ai acum în posesie.
   Eve simţi un junghi în stomac.
   - În posesie am potenţiale dovezi.
   - Nu fi naivă, Dallas.
   - Nu am fost niciodată. Sunt investigatorul principal în două cazuri de omucidere şi caut dovezi ale motivului şi culpabilităţii. Nu mă interesează informaţiile secrete despre competitorii soţului meu.
   - Există îngrijorarea că, dacă aceste date ajung în posesia lui, le va folosi împotriva competitorilor săi.
   Junghiul deveni şi mai puternic.
   - Nu are nevoie de ajutorul meu pentru a fi competitiv în afaceri. Şi nu ar călca în picioare două cadavre pentru a câştiga un ban în plus. Cu tot respectul, domnule, spuse ea, deşi tonul ei era departe de a exprima acest lucru, dacă cineva susţine altceva, aceasta este o ofensă la adresa mea şi a soţului meu.
   - Nu este o chestiune de câţiva dolari în plus, ci de milioane de dolari în plus. Şi da, este insultător. Şi este necesar să se înţeleagă. Dacă informaţiile aflate la dispoziţia ta vor fi folosite în alt scop decât la investigaţie, tu, acest birou şi acest departament vom fi responsabili.
   - Din câte am înţeles eu, responsabilitatea mea este faţă de victime, faţă de oamenii din New York şi faţă de acest departament care a fost mereu curat ca lacrima.
   În stomac nu mai simţea un junghi, ci o lavă încinsă.
   - Dacă aveţi vreo îndoială cu privire la felul în care-mi înţeleg eu responsabilităţile, sau capacitatea mea de a le respecta, nu aveţi doar obligaţia să-mi luaţi cazul, dar chiar ar trebui să-mi retrageţi insigna.
   - Dacă vrei să fii supărată, n-ai decât. Şi acum, locotenente, întoarce-te la muncă.
   Se răsuci pe călcâie, încercând să se calmeze, dar nu reuşi să-şi reprime furia. Se uită înapoi când deschise uşa.
   - Nu sunt bufonul lui Roarke, spuse ea răstit şi trase uşa după ea.

..................................................