Cupa de venin, Nora Roberts

 ......................................

2-6

      - Ha-ha! Am o întrebare.

   Ea se duse la dulap pentru a-şi căuta o piesă de lenjerie intimă. Mâna sa se opri brusc în aer, după care ridică un sutien în nuanţe de roşu-aprins, ale cărui cupe erau nespus de mici.
   - De unde a mai apărut şi asta?
   - Hmm. Lenjeria aceea demnă de o zeiţă? sugeră el.
   - Nu pot să port un sutien atât de provocator la slujbă. Iisuse, dacă aş fi nevoită să mă dezbrac?
   - Da, ai dreptate, piesa asta ţi-ar ştirbi demnitatea dacă te-ai dezbrăca la serviciu de la brâu în sus.
   - Ei bine, chiar aşa ar fi.
   Din moment ce jumătate din timp nu purta sutien, ea scoase din dulap una din bustierele sale favorite.
   El urmări cum se îmbracă cu bustiera aceea albă, lipsită de orice fel de ornamentaţii.
   - Întrebarea?
   - Poftim? A, da. Întrebarea.
   Ea îmbrăcă repede o pereche de chiloţi la fel de albi, de practici şi de lipsiţi de zorzoane.
   Iar el se întrebă cum de, văzând-o îmbrăcată atât de simplu şi fără fasoane, se simţea la fel de excitat ca atunci când ea purta ceva din dantelă roşie sau din satin negru.
   - Presupunând că o vreme ar trebui să te dai la fund, să spunem, câţiva ani de zile, i-ai împărtăşi lucrul acesta unui prieten de încredere?
   - Cam câtă încredere ar trebui să am în prietenul respectiv?
   - Da, şi asta contează, dar să spunem că te-ai încrede suficient.
   - Din punctul meu de vedere, totul ar depinde de riscurile şi de consecinţele care ar putea decurge de aici, în caz că cineva ar da totul în vileag înainte ca eu să fiu pregătit pentru pasul respectiv.
   Ea analiză răspunsul în timp ce se îndrepta grăbită spre şifonier.
   - Cinci ani reprezintă destul de mult - o perioadă destul de lungă în care să te prefaci că eşti altcineva - şi dacă mă orientez după acele fraze din Biblie pe care el le subliniase, atunci mă gândesc că intenţiona să renunţe la asta când se ivea ocazia potrivită. În 5 ani de zile, trebuie să dispui de o voinţă de fier ca să nu iei legătura cu un amic, cu o rudă, cu cineva faţă de care să-ţi descarci o parte din frustrări sau cu care să mai faci o glumă. Chiar dacă New Yorkul era oraşul în care falsul părinte Flores s-a stabilit, nu prea cred că el avea aici vreun amic sau vreo relaţie la care să poată apela.
   Absent, Roarke scarpină pisicul între urechi, iar acesta se apucă să toarcă precum un motor puternic.
   - Pe de altă parte, poate că a ales New Yorkul pentru că era destul de departe de toţi cei care-l cunoşteau şi/sau aproape de ceea ce sperase el să obţină.
   - Daa, daa.
   Ea se încruntă, trăgând în sus de turul pantalonilor.
   - Aşa e...
   După care clătină din cap.
   - Ba nu. Ar fi putut solicita un post în est, în New York sau New Jersey, de exemplu. Dar el a ales în mod special această biserică. Dacă vrei într-adevăr să măreşti distanţa dintre tine şi ceilalţi, atunci nu limitezi opţiunile. Dar, gândindu-ne iar la partea pozitivă, poate că acesta era locul care-l putea ajuta să obţină ceea ce aştepta.
   Ea se gândi imediat la centrul acela pentru tineri.
   - Tot ce se poate, tot ce se poate. Va trebui să verific.
   În timp ce ea termina cu îmbrăcatul, Roarke se duse lângă AutoChef. Galahad se întinse cât era de lung, fiind întotdeauna dornic să primească o nouă porţie de mâncare, pe care o anticipa cu poftă. Eve îşi fixă teaca armei la locul potrivit, privindu-l pe Roarke care ducea farfuriile în zona de mic dejun.
   - Clătite?
   - Vreau să iau micul dejun în compania soţiei mele şi ştiu bine că ele reprezintă una dintre slăbiciunile sale culinare.
   Roarke aşeză farfuriile pe masă, arătând cu degetul spre Galahad care tocmai se pregătea pentru săritura de graţie. Galahad îşi lăsă din nou lăbuţele pe podea, mârâind şi întorcându-şi capul în direcţia opusă.
   - Cred că te-a blestemat, comentă Eve.
   - Tot ce-i posibil, dar tot nu va avea parte de clătitele mele.

      Ca să economisească timp, Eve îi dădu întâlnire lui Peabody la centrul pentru tineri.
   Clădirea solidă, cu cinci etaje împrejmuite cu gard, dispunea de un teren, un teren asfaltat, la capătul căruia se afla un teren de baschet, care ocupa jumătate din terenul de sport. Vreo cinci tineri jucau deja o partidă, dansând şi vorbind şi bineînţeles prostindu-se, aşa cum se întâmpla de obicei. În timp ce traversa curtea asfaltată, câteva perechi de ochi o urmăriră, iar ea observă în adâncul lor atât nelinişte, cât şi ironie şi nemulţumire. O reacţie tipică atunci când aveai în faţa ta un poliţist.
   Îi făcu semn celui mai înalt din gaşcă, un slăbănog ce părea a fi un amestec între două rase, având aproape 13 ani şi purtând o geacă neagră, nişte pantofi vechi şi o şapcă roşie.
   - Nu sunteţi la ore?
   El luă mingea şi începu să o bată pe loc.
   - Mai sunt 20 de minute până sună de intrare. Ce-i? Eşti cumva vreun inspector care-i urmăreşte pe chiulangii?
   - Arăt a fi aşa ceva?
   - Nuu.
   El se întoarse, execută o aruncare impecabilă, decentă, mingea atingând uşor marginea coşului.
   - Dar arăţi ca un om cu insignă. Una mare, mare de tot.
   Opinia exprimată de acesta fu întâmpinată cu mârâituri şi bombăneli.
   - S-ar putea să ai dreptate. Îl cunoaşteai pe părintele Flores?
   - Toată lumea îl cunoaşte pe părintele Miguel. E de treabă. Adică era.
   - El ţi-a arătat aruncarea asta?
   - Mi-a arătat câteva mişcări. I-am arătat şi eu câteva. Ce-i cu asta?
   - Ai un nume?
   - Toată lumea are.
   El îi dădu de înţeles că acea conversaţie se încheiase, făcând semn să i se arunce mingea.
   Eve sări şi interceptă mingea. După câteva driblări de probă, ea plonja din nou. Iar aruncarea fu de-a dreptul perfectă.
   Sprâncenele puştiului se înălţară sub şapca roşie. O privi calm şi cu atenţie.
   - Kiz.
   - În regulă, Kiz. Părintele Flores avea pe cineva care-i purta sâmbetele?
   Kiz înălţă din umeri.
   - Probabil că da, altfel n-ar fi murit.
   - Mi-ai zis-o. Ştii pe cineva care nu-l avea la inimă?
  Un membru al echipei îi aruncă mingea lui Kiz. El sări câţiva paşi mai în spate, reuşind apoi o aruncare de 3 puncte. Făcu semn din deget, primind din nou mingea, moment în care i-o aruncă lui Eve.
   - Ce-ar fi să arunci tu?
   - De ce nu?
   Ea se poziţiona şi aruncă. Punctă. Kiz mişcă din cap în semn de aprobare, după care o măsură.
   - Ai şi tu câteva mişcări, Doamnă cu Insignă Mare?
   Ea rânji ironic.
   - Dar tu ai un răspuns la întrebarea mea?
   - Oamenii îl iubeau pe părintele Miguel. Cum ţi-am zis, le avea şi el pe ale lui. Nu predica toată ziua, 5 zile pe săptămână, pricepi? Mai avea şi el plăcerile lui.
   - Cum ar fi?
   Kiz luă din nou mingea, învârtind-o cu mult talent pe degetul arătător.
   - O mulţime de porcării.
   - Mda, o mulţime de porcării. Cu cine umbla, cu cine le făcea?
   - Îmi arăţi nişte mişcări? repetă Kiz, aruncându-i mingea cu o mişcare puternică.
   - Ţi-aş arăta eu multe, dar nu îmbrăcată aşa. Cizmele astea le port numai când vreau să dau de urma unor criminali.
   Eve îi aruncă mingea.
   - Cu cine umbla?
   - Cu alţi preoţi, bănuiesc. Cei care lucrează pe aici, Marc şi Magda.
   El făcu semn cu capul spre clădire.
   - De obicei, ei conduc aici, în majoritatea timpului. Alţii, ceva mai bătrâni, care vin şi ei pe aici, se prefac că ei ar fi şefii.
   - S-a certat cu cineva de curând?
   - Habar nu am. Nu am văzut. Trebuie să mă duc la ore.
   - Bine.
   Kiz îi aruncă mingea pentru ultima dată.
   - Ia-ţi nişte încălţări, Doamnă cu Insignă. Şi o să te iau în echipă.
   - Mai vedem.
   După ce Eve vârî mingea la subraţ, Peabody clătină din cap.
   - Habar nu aveam că te pricepi să faci asta. Să arunci la coş şi altele.
   - Am o mulţime de talente ascunse. Haide să-i căutăm pe Marc şi pe Magda.
   Locul avea exact acel miros specific unei şcoli sau oricărui loc unde se adună, de obicei, un grup mai mare de copii. Sudoare tinerească, dulciuri şi o mireasmă pe care ea reuşea s-o definească doar atunci când era copil ce se traducea într-o mireasmă întunecată, ca de pădure şi oarecum îţi dădea fiori.
   O mulţime de bebeluşi sau de copii care tocmai învăţaseră să meargă erau duşi înăuntru, predaţi din braţele domnilor sau doamnelor ce păreau fie uşuraţi, fie grăbiţi, fie nefericiţi. Tablouri înfăţişând niveluri diferite de talent şi câteva postere acopereau pereţii vopsiţi într-un bej industrial, alcătuind un soi de colaj care te scotea din minţi. În centru, în spatele biroului de la recepţie, se afla o femeie blondă care îi întâmpina pe copii şi pe cei despre care Eve presupusese că sunt părinţii acestora, în timp ce se făcea transferul copiilor.
   Vaietele, ţipetele, planşetele şi vocile acelea ascuţite şi puternice se înălţau în aer ca nişte lasere încrucişate.
   Blonda avea ochii de un căprui intens, lăsând impresia că zâmbeşte cu sinceritate, amuzată de asaltul zgomotos ce se iscase în jurul ei. Privirea ei părea limpede, iar glasul avea un ton vesel. Dar Eve nu excluse posibilitatea ca substanţele chimice să fi fost şi ele de vină.
   Blonda se adresă unora în limba spaniolă, iar în engleză celorlalţi, după care îşi întoarse atenţia către Eve şi Peabody, întâmpinându-le cu căldură şi amabilitate.
   - Bună dimineaţa. Cu ce vă pot fi de folos?
   - Locotenent Dallas şi detectiv Peabody.
   Eve îi arătă legitimaţia.
   - Am vrea să stăm de vorbă cu Marc şi cu Magda.
   Căldura privirii se transformă pe dată în tristeţe.
   - E vorba de părintele Miguel. Eu sunt Magda. Mă puteţi aştepta câteva minute? E o zi în care avem grijă de copilaşi şi deschidem grădiniţa. Aţi nimerit într-un moment de maximă aglomeraţie. Puteţi aştepta în birou. La capătul holului, prima uşă la stânga. Imediat ce va fi posibil, voi ruga pe cineva să-mi ţină locul.
   Eve evită următorul val de copii căraţi în braţe, târâţi, urmăriţi sau conduşi, evadând rapid într-o încăpere în care cele două birouri fuseseră lipite unul de altul, astfel ca ocupanţii lor să stea faţă în faţă. Cercetă rapid avizierul, unde se aflau alte foi, afişe, memoratoare. Un mini-AutoChef şi un minifrigider erau îngrămădite pe un raft, în timp ce pe celelalte se aflau, aşezate alandala, echipamente sportive, zeci de CD-uri, volume editate recent, documente şi multe altele.
   Eve traversă încăperea până la fereastră observând că aceasta dădea spre terenurile de sport, acolo unde unii dintre acei copii erau lăsaţi să alerge şi să ţipe asemenea unor hiene.
   - De ce ţipă în halul ăsta? se miră Eve. De ce scot sunetele astea ce par să te străpungă?
   - Cred că aşa îşi eliberează energia.
   Pentru că tot se aflau acolo, pentru că ea se afla acolo, Peabody trase cu ochiul la hârtiile de pe birouri.
   - Unii copii aleargă în loc să meargă, se cocoaţă în loc să stea ca toată lumea. Au, aşa, un vârtej înăuntru pe care trebuie să-l elibereze.
   Eve se întoarse, cu un deget îndreptat spre Peabody.
   - Uite, m-am prins, chiar m-am prins. Nu au cum să facă sex sau să consume alcool, aşa că ţipă, aleargă, se împung unul pe altul, ca un soi de eliberare orgasmică ori ca un tranchilizant.
   „Hmm”, apucă Peabody să rostească în mintea ei, privind înspre uşă cu oarece uşurare în clipa în care Magda se grăbi în încăpere.
   - Îmi cer scuze. Mare parte dintre părinţi sosesc în ultimul moment, de aceea e un asemenea haos. Luaţi loc, vă rog. Să vă aduc o cafea, un ceai, o răcoritoare?
   - Mulţumim, dar pentru început ar fi bine să ne spuneţi numele dumneavoastră.
   - Ah, bineînţeles. Magda Laws. Eu sunt directorul adjunct.
   Ea arătă spre crucea de argint pe care o purta la gât.
   - Discuţia are legătură cu părintele Miguel.
   - Da. De câţi ani îl cunoşteaţi?
   - De când a sosit la noi în parohie. Cinci ani? Poate chiar mai mult.
   - Şi cum vă înţelegeaţi?
   - Eram prieteni. Aveam o relaţie amicală. El era foarte implicat în munca desfăşurată la centru, şi o făcea cu multă energie. Sincer, nu ştiu ce vom face fără el. Da, sună egoist ce-am spus.
   Ea trase scaunul unuia dintre birouri, împingându-l înspre cele destinate vizitatorilor.
   - Nu mă pot obişnui cu gândul dispariţiei lui. Parcă tot aştept să bage capul pe uşă şi să dea bună ziua.
   - De când lucraţi aici?
   - În curând se împlinesc 8 ani. Marc... regret, dar în dimineaţa asta nu e aici. El face un curs de psihologie şi nu vine până după-amiază. Cel puţin încă o lună de zile. E vorba de Marc Tuluz.
   - Şi el era prieten cu părintele Flores?
   - Da, erau foarte buni prieteni. Aş îndrăzni să spun că în ultimii 3 ani eram o adevărată echipă. În centru, avem oameni deosebit de pricepuţi - consilieri, instructori, asistenţi. Dar, în fine, noi trei eram - suntem - habar nu am...
   Ea ridică palmele ca şi cum nu prea mai ştia ce să facă cu ele....
   - Inima. Miguel era o fire extrem de protectivă. Nu doar în ceea ce priveşte copiii, ci şi faţă de cei care strângeau fonduri, trezind interesul pentru comunitate, recrutând sponsori şi instructori.
   Ochii i se umplură de lacrimi în timp ce vorbea, iar glasul ei deveni gâtuit.
   - E greu. E un moment cumplit de greu. Dimineaţă am oficiat o mică slujbă de comemorare, la care au participat copiii care sunt deja de vârstă şcolară, şi diseară o să oficiem încă o slujbă. Ne ajută, cred, dar... O să ne lipsească mult, mult de tot, din multe puncte de vedere. Eu şi Marc am discutat chiar aseară şi ne gândeam ca sala de sport să poarte numele lui.
   - Aseară?
   - Eu şi cu Marc locuim împreună. Ne vom căsători în septembrie. Urma să ne cunune chiar Miguel.
   Ea îşi feri privirea o secundă, încercând să-şi învingă lacrimile.
   - Pot să vă întreb ceva? Aveţi ideea ce s-a întâmplat, cum sau de ce?
   - Cercetăm deja câteva piste. Din moment ce eraţi prieteni şi colaboraţi atât de bine, ne puteţi spune dacă părintele Flores a povestit vreodată despre perioada de dinaintea sosirii sale aici?
   - Înainte?
   Ea îşi dădu pe spate şuviţele blonde, ca şi cum şi-ar fi ordonat gândurile.
   - A lucrat în Mexic şi în Vest. Acolo s-a născut, în Vest. La asta vă refereaţi?
   - A povestit despre ce făcea acolo, în Vest... în mod special.
   - Doamne! Probabil că da, din când în când, dar eram atât de preocupaţi de prezent şi viitor. Ştiu că şi acolo tot cu copiii a lucrat. S-a ocupat de activităţi sportive, încercând să-i atragă în acest domeniu. Să-i determine să lucreze în echipă. Îi plăcea să-i înveţe că fiecare dintre ei e o parte valoroasă a echipei. Ah, el a rămas orfan de mic, dar nu-i plăcea să vorbească despre asta. Dar spunea că experienţa sa de viaţă era motivul principal pentru care şi-a dorit să-şi dedice mare parte din timp copiilor. Relaţia dintre el şi ei era una minunată.
   - În special cu unul din ei sau cu un anume grup? întrebă Peabody.
   - O, de-a lungul anilor, au fost mai mulţi. Depinde, ştiţi dumneavoastră, de ceea ce avea nevoie copilul de la noi... de ceea ce avea nevoie de la el.
   - Locuiţi în zonă? se interesă Eve.
   - Aici am urmat colegiul şi, după absolvire, am rămas aici. Am ştiut cu precizie că e locul în care vreau să rămân.
   - Şi Marc?
   - El s-a mutat aici cu familia, în adolescenţă. De fapt, sora lui e măritată cu unul dintre verii familiei Ortiz. Participa la înmormântare ieri, când... Ea a venit să ne anunţe.
   - Cunoaşteţi pe cineva care avea probleme cu părintele Flores? Care nu-l simpatiza? Care s-a certat cu el?
   - Există mai multe tipuri de certuri sau dezaprobări. Sigur că au existat momente în care Miguel era obligat să pună un copil la punct. Sau un părinte, de exemplu. Când e vorba de activităţi sportive, mai apar şi certuri. Dar dacă vă referiţi la ceva serios, ceva care ar fi putut duce la acest deznodământ tragic, răspunsul meu trebuie să fie negativ. Numai că...
   - Numai că...
   - A fost vorba de Barbara Solas - are 15 ani. A venit la noi acum câteva luni, cu faţa plină de vânătăi. Ca să vă spun mai pe scurt, tatăl ei o lovea adesea pe mama ei după care am aflat că o abuzase sexual pe Barbara.
   Magda îşi strânse pumnii cu putere în poală.
   - Ea i-a opus rezistenţă şi el a bătut-o. În ziua în care a apelat la noi, fata se dusese la tatăl ei. Iar el a bătut-o şi a dat-o afară. Aşa că a venit la noi, ne-a cerut ajutor, povestindu-ne ce s-a întâmplat acasă. Am ajutat-o. Am anunţat autorităţile, poliţia, protecţia copilului.
   - Şi individul acesta, Solas, a dat vina pe Flores?
   - Sunt convinsă că l-a învinovăţit şi pe el, şi pe noi. Barbara ne-a spus, iar acest lucru s-a confirmat mai târziu, că tatăl ei a început cu sora ei mai mică. O abuza pe sora ei mai mică, în vârstă de 12 ani - chiar în ziua când Barbara s-a dus la el. Am convins-o pe mama Barbarei să apeleze la un centru de ajutorare a femeilor abuzate, luându-i cu ea pe ceilalţi copii şi pe Barbara. Dar înainte ca eu să merg în vizită la ea, înainte ca poliţia să meargă acasă la Solas şi să-l aresteze, Marc şi Miguel i-au făcut o vizită acestuia.
   - I-au cerut socoteală?
   - Da. Nu intră în atribuţiile noastre, nu astfel trebuie să procedăm când avem o problemă, însă Miguel... Nu l-am putut împiedica să facă asta, aşa că Marc l-a însoţit. Ştiu că lucrurile au scăpat de sub control, cu toate că Miguel şi Marc nu au vrut să-mi dea detalii. Ştiu că s-a întâmplat astfel, fiindcă Miguel avea încheieturile mâinilor rănite şi pline de sânge.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - În februarie.
   - Ei obişnuiau să vină la biserică?
   - Doamna Solas şi o parte dintre copii. Domnul Solas nu venea la biserică.
   - Şi în prezent? Mai locuiesc aici?
   - Da. Au locuit la adăpost aproape o lună de zile, după care noi - Marc, Miguel şi cu mine - i-am ajutat să-şi găsească o nouă locuinţă şi o nouă slujbă. Doamnă locotenent, ea nu ar fi fost în stare să-i facă rău lui Miguel. Îi e recunoscătoare.
   - Chiar aşa fiind, am nevoie de adresa ei.
   În timp ce Peabody nota adresa dictată de Magda, Eve încercă o nouă tactică:
   - Aţi spus că aţi simţit că aici e locul dumneavoastră. Credeţi că părintele Flores s-a adaptat aici tot atât de repede?
   - Cred că trebuie să spun da. Bineînţeles, nu l-am cunoscut până atunci, dar m-a impresionat felul în care s-a ataşat de locul acesta.
   Ea surâse, evident alinată de gândul respectiv.
   - Da, chiar foarte mult. Iubea acest cartier. Adesea se plimba sau făcea jogging. El şi părintele Martin - părintele Freeman - făceau jogging aproape în fiecare dimineaţă. Miguel avea obiceiul să intre prin magazine, prin restaurante, doar ca să converseze cu cei aflaţi înăuntru.
   - S-a dat vreodată la dumneavoastră?
   - Poftim?
   Magda cuprinse din nou cruciuliţa între degete.
   - Sunteţi o femeie extrem de atrăgătoare şi petreceaţi multe ore la serviciu, împreună.
   - El era preot.
   - Dar în primul rând era bărbat.
   - Nu, nu a făcut un asemenea gest.
   Eve lăsă capul într-o parte.
   - Dar?
   - Nu am rostit niciun „dar”.
   - Însă l-aţi gândit. Magda, el e mort. Orice informaţie din partea dumneavoastră ne poate ajuta să aflăm cine l-a ucis şi de ce. Nu vă cer să-mi daţi detalii.
   Magda oftă lung.
   - Da, poate că am simţit că se petrece ceva, că e posibil ca el să se fi gândit la asta sau că şi-a zis „oare cum ar fi dacă...„. Dar nu mă simt în largul meu vorbind despre asta.
   - Aţi simţit că pluteşte ceva în aer, sugeră Eve.
   - Da, recunosc, am simţit. Mă privea din când în când, mai mult cum o face un bărbat care e interesat de o femeie, decât ca un preot. Dar asta a fost tot. Nici nu mi-a bătut apropouri şi nici nu m-a atins vreodată într-un chip necuviincios. Niciodată.
   - E posibil să fi avut, totuşi, o relaţie?
   - Nu mi-a lăsat niciodată această impresie.
   - Bun, în afară de dumneavoastră şi de Marc, cu cine îşi mai petrecea timpul?
   - Cu părintele Freeman şi cu părintele Lopez, desigur. Mai ales cu părintele Freeman. Amândoi erau pasionaţi de sport - atât să joace, cât şi să fie spectatori, iar părintele Freeman venea uneori şi ne dădea o mână de ajutor aici, la centru. Iar el, Miguel, îşi făcea timp să stea cu copiii, îşi făcea timp pentru enoriaşi sau pentru cei care locuiau în cartier. Era o fire deschisă.

5.

      Eve şi Peabody se întoarseră la biserică.
   - Crezi că doamna Solas s-a răzgândit şi nu a mai vrut să-şi arate recunoştinţa? întrebă Peabody.
   - N-ar fi primul caz. Otrava perverteşte femeile. Ea venea la biserica din cartier, aşa că e posibil să fi ştiut cum trebuie procedat, ori, e posibil să fi aflat. Nu era pe lista participanţilor la funeralii, dar nu cred că i-ar fi fost greu să intre sau să iasă din biserică. Nu e teoria mea favorită, dar o să verificăm.
   - Chiar şi Solas ar fi putut face asta. Poate că ar trebui să verificăm cu cine a luat legătura din închisoare.
   - Aşa vom face.
   - Dar nici teoria asta nu-ţi place.
   - Da, se află în fruntea clasamentului meu. Bărbatul primeşte un şut în fund şi vrea să se răzbune folosindu-se de violenţa fizică. Un şut în fund mai mare.
  Eve traversă vestibulul, păşind după aceea în biserica propriu-zisă. Se uită la bărbatul înalt şi cu pielea măslinie care era îngenuncheat.
   Acesta se răsuci spre ele.
   - Bună dimineaţa, zise el pe un ton de bariton care suna dramatic.
   Purta un pantalon negru şi o cămaşă cu mâneci scurte.
   Eve se întrebă dacă nu cumva îi studiase deja fotografia de pe cartea de identitate, dacă îl catalogase deja ca fiind preot, aşa cum copiii de pe terenul de sport o luaseră pe ea drept poliţist.
   Dar nu era sută la sută sigură.
   - Părinte Freeman, sunt locotenent Dallas. Partenera mea, detectiv Peabody.
   După părerea lui Eve, în fotografie părea un bărbat atrăgător, însă în realitate era şi mai mult de atât. Înalt, musculos, de o frumuseţe răvăşitoare, cu nişte ochi mari, umezi şi căprui, el avea un fel atletic de a se mişca. Le ieşi în întâmpinare pe culoarul dintre bănci, întinzând spre ea o mână mare.
   - Facem cunoştinţă într-un moment destul de greu pentru toată lumea, doamnă locotenent. Doamnă detectiv. Chale - părintele Lopez - mi-a spus că s-ar putea să veniţi ca să stăm de vorbă. Vreţi să mergem la casa parohială?
   - E foarte bine şi aici, dacă nu cumva aveaţi treabă.
   El surâse, devenind din chipeş de-a dreptul sexy.
   - De obicei, dimineaţa e multă linişte pe aici. M-am gândit să mă duc să alerg puţin după slujba de dimineaţă, dar... dar nu am fost în stare. Până la urmă, m-am trezit aici. Ca să fiu puţin singur, să mă rog pentru sufletul lui Miguel.
   - Obişnuiaţi să faceţi jogging împreună dimineaţa.
   - Da. Alergam împreună aproape în fiecare zi, pe aici, prin cartier. Cred că de aceea am venit aici, în loc să fac o tură, cum procedam noi. Problema e că...
   - Mda. Eraţi apropiaţi.
   - Da, eram. Ne mai contram, ne plăcea să conversăm, să polemizăm, să avem conversaţii lungi - despre tot ce se petrece sub soare. Despre legile Bisericii, despre politică, despre motivul pentru care cei de la Yankee au negociat cu cei de la Alf Nader.
   - Mda.
   Eve arătă cu degetul spre Freeman.
   - Ce fumau?
   - O porcărie de iarbă, dacă vă interesează părerea mea, dar lui Miguel i s-a părut că au procedat corect. Ne-am certat pe tema asta ore în şir, în noaptea dinaintea plecării mele la Chicago.
   Fu lovit de un gând. I se citea pe chip că-şi amintise că atunci fusese ultima dată când îl văzuse sau vorbise cu părintele Flores.
   - Urmăream meciul celor de la Yankee pe ecranul din salon, toţi trei. Chale s-a dus sus în timpul celei de-a şaptesprezecea aruncări. Dar eu şi Miguel am rămas în continuare să urmărim partida, ne-am certat pe marginea acelei înţelegeri, a apelurilor şi aşa mai departe, şi am băut 6 beri.
   - Puteţi bea? Adică să beţi bere.
   Gura lui Freeman se strâmbă uşor a zâmbet.
   - Da. E o amintire frumoasă. E o plăcere să-ţi aminteşti. Cum ne uitam la meci şi ne-am certat în legătură cu cei de la Alf Nader.
   Freeman întoarse capul şi privi spre altar.
   - E mai bine decât să încerci să-ţi imaginezi, să-ţi închipui prin ce a trecut el în clipa în care a murit acolo, sus. În lume se petrec tot soiul de grozăvii, dar de ce să se întâmple una ca asta? Să ucizi un om şi să foloseşti credinţa, vocaţia lui drept armă.
   Freeman clătină din cap.
   - E greu atunci când pierzi un prieten, comentă Eve după câteva clipe.
   - Da, aşa e. E greu, deşi nu punem la îndoială voinţa Domnului.
   Eve considera că Dumnezeu era destul de vinovat, pentru că nu putea înţelege cum oamenii erau în stare să curme viaţa altora.
   - Aţi rostit cuvântul „tură”. Aveaţi o rută anume atunci când făceaţi jogging?
   - Dimineaţa? Da. De ce?
   - Nu se ştie niciodată. Prin ce zonă obişnuiaţi să alergaţi?
   - O porneam spre est, pe First, după aceea o luam spre nord, până la East 122. După care o coteam spre vest, pe Third Avenue, şi, apoi, în final, o luam spre sud, şi astfel încheiam tura. Adesea, el - şi uneori făceam asta amândoi - se oprea pe la centrul pentru tineri înainte să ajungă acasă. Ca să arunce de câteva ori la coş împreună cu copiii.
   - Când aţi alergat ultima dată împreună?
   - Acum o săptămână. Cu o zi înainte să plec la Chicago. Zborul era devreme, aşa că în ziua plecării n-am alergat.
   - S-a întâlnit cu cineva pe drum, a stat de vorbă cu cineva? A pomenit de cineva cu care avea necazuri, de exemplu?
   - Nu, nimic de genul acesta. Ei, e posibil să ne fi întâlnit cu cei pe care-i cunoşteam şi care plecau la serviciu sau cu cei care ieşeau din tura de noapte. Cu cei care ori ne-au salutat, ori ne-au adresat câteva cuvinte. Cei care locuiesc sau lucrează exact pe traseul pe care alergam noi. Domnul Ortiz, de exemplu. Treceam în fiecare zi prin dreptul locuinţei lui şi, pe vreme bună, obişnuia să facă o mică plimbare dimineaţa. Aşa că oricând puteai să-l întâlneşti.
   - Domnul Ortiz. Cel care a murit.
   - Da. Ne va lipsi mult. N-o să-l mai văd în timp ce voi face jogging, aşa cum şi lui Miguel îi voi simţi lipsa în acele clipe.
   - V-a vorbit părintele Flores despre ceva care-l tulbura sau despre cineva care îi făcea probleme?
   - Mereu ne frământăm în legătură cu credinţa noastră, cu misiunea pe care o avem. Facem asta când simţim nevoia, discutând la modul general despre cei care vin să ne împărtăşească necazurile lor. Discutăm cum să facem să-i ajutăm mai bine.
   În clipa în care linkul lui Eve sună, ea îi făcu semn lui Peabody să continue discuţia, după care se îndepărtă.
   - Părinte, ce-mi puteţi spune despre domnul Solas? Am înţeles că între ei a avut loc o altercaţie.
   Freeman oftă.
   - Da, Miguel era înfierbântat, furios în clipa în care am aflat că el abuzase de Barbara. Noi am fost învăţaţi să urâm păcatul şi nu pe păcătos, dar există momente când ţi-e foarte greu să te stăpâneşti. Da, a avut o altercaţie cu Solas, o altercaţie de ordin fizic. Adevărul e că Miguel l-a bătut pe Solas şi l-ar fi bătut şi mai bine dacă nu intervenea Marc Tuluz. Însă Solas e acum în închisoare.
   - Şi doamna Solas?
   - Ea beneficiază de consiliere şi sprijin, la fel ca şi copiii. A făcut destule progrese.
   Eve reveni alături de ei.
   - Poate că până la urmă vom continua discuţia la casa parohială. Părintele Lopez s-a întors?
   Evident bulversat, părintele Freeman privi la ecranul de la încheietura mâinii.
   - Da, probabil că da. Peste puţin timp are câteva convorbiri telefonice în cartier.
   - Atunci ne vedem acolo.
   Peabody avu răbdare până ce ieşiră din biserică.
   - Ce s-a întâmplat?
   - A sosit raportul stomatologic. Aşa că e vremea să nu ne mai învârtim pe aici.
   
        Rosa le conduse în biroul lui Lopez. Acesta şedea la birou, în vreme ce Freeman stătea în faţa unei ferestre micuţe.
   - Aţi aflat ceva, zise Lopez imediat ce le văzu.
   - Ni s-a confirmat o bănuială. Bărbatul care a decedat ieri nu era părintele Miguel Flores.
   - Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.
   Aşezându-şi palmele pe marginea biroului, Lopez se ridică de pe scaun.
   - Eram acolo. L-am văzut cu ochii mei.
   - Bărbatul care se dădea drept Flores şi-a însuşit identitatea acestuia. Bănuim că această asumare a identităţii a avut loc între iunie şi octombrie 2053 şi şi-a făcut o operaţie estetică pentru a-şi schimba înfăţişarea. Şi deoarece adevăratul Miguel Flores nu a mai fost văzut şi nici nu s-a mai auzit nimic despre el de atunci încoace, presupunem că este mort.
   - Dar... l-au trimis aici.
   - La cererea lui, folosindu-se de o identitate falsă.
   - Doamnă locotenent, el oficia slujbele, ritualurile sacre. Cred că e vorba de o greşeală.
   - Aţi spus că bănuiala dumneavoastră s-a confirmat, îl întrerupse Freeman. Cum anume?
   - E vorba de raportul stomatologic. Cadavrul, care acum se află în grija poliţiei, a suferit o operaţie de modificare a trăsăturilor faciale. O operaţie de cosmetizare a feţei. I s-a înlăturat şi un tatuaj. Are şi câteva cicatrice produse în urma unor răni de cuţit.
   - Da, le-am văzut, sublinie Freeman. Cicatricele. Mi-a explicat de unde le avea.
   Freeman se aşeză pe scaun.
   - A minţit. De ce?
   - Bună întrebare. A avut ceva probleme până a reuşit să fie numit aici, un loc pe care l-a ales în mod expres. Asta e altă întrebare. A vorbit vreodată cu dumneavoastră despre un anume Lino?
   - Nu. Da. Ei, ia staţi puţin.
   Freeman îşi masă tâmpla, iar degetele sale tremurau deja.
   - Vorbeam despre absolvirea de păcate, despre întoarcerea la o viaţă decentă, despre penitenţă, despre iertare. Despre faptul că păcatele pot fi iertate dacă faci fapte bune. Filosofiile noastre de viaţă erau diferite. El îl dădea pe Lino drept exemplu. Ca atare, haideţi să spunem că există un bărbat... să-l numim Lino.
   - OK. Şi pe urmă?
   Freeman se ridică repede de pe scaun. Ochii lui negri îl fixau pe colegul său.
   - Parcă ar fi murit din nou. Ba chiar mai rău, după părerea mea. Noi ne aveam ca fraţii, eram slujitorii Domnului, eram nişte îndrumători. Dar el nu era nimic din toate astea. A murit în păcat. Cel pentru care m-am rugat eu mai devreme a murit păcătuind, făcând ceea ce nu-i era permis a face. Eu m-am spovedit lui, iar el mie.
   - Acum dă socoteală în faţa lui Dumnezeu, Martin. Nu e posibil să fie o greşeală? o întrebă Lopez pe Eve.
   - Nu, nu e posibil. Ce a spus despre Lino?
   - Cum spuneam, el reprezenta un exemplu.
   Freeman se aşeză iar, ca şi cum brusc picioarele îi deveniseră neputincioase.
   - A spus că în cazul în care tânărul acela, Lino, a păcătuit, comiţând chiar nişte păcate foarte grave, dar imediat după aceea şi-a dedicat o parte din viaţă înfăptuirii unor lucruri bune, ajutându-i pe semenii lui, sfătuindu-i şi îndepărtându-i din calea păcatului, atunci ar fi vorba de o reabilitare, astfel încât el putea să-şi vadă mai departe de viaţa sa. Ca şi cum orice urmă a păcatului s-ar fi şters.
   - Nu sunteţi de acord cu asta.
   - Aici nu e vorba doar de nişte fapte bune. E vorba de intenţie. Faptele bune sunt făcute pentru a echilibra balanţa sau le faci de dragul lor? Omul acela s-a căit oare cu adevărat? Miguel susţinea că faptele bune sunt suficiente.
   - Dumneavoastră credeţi că el era Lino? interveni Lopez. Din cauza acelui medalion pe care l-aţi găsit în dormitorul său. Şi că el avea o dispută cu sine, încercând să folosească perioada petrecută aici... pentru a contrabalansa o faptă comisă în trecut?
   - E o teorie. Cum vă convingea să participaţi la o asemenea discuţie? îl întrebă Eve pe Freeman.
   - Era frustrat. Uneori ne cream unul altuia asemenea stări de frustrare, şi acesta era unul dintre motivele pentru care ne plăcea să ne angajăm în dezbateri de acest fel. Doamne, ce de oameni a dezamăgit şi înşelat. A oficiat căsătorii, a avut grijă de sufletele celor muribunzi, a botezat, a ascultat spovedanii. Oare ce e de făcut?
   - O să-l contactez pe arhiepiscop. O să ne apărăm breasla, Martin. Aici e vorba de Miguel... de bărbatul care nu a acţionat cu bună-credinţă, nu de cei în slujba cărora lucra.
   - Botez, zise Eve, reflectând. Asta se referă la nou-născuţi, nu?
   - De regulă, însă...
   - Pentru moment, să-i luăm în considerare doar pe nou-născuţi. Vreau să văd toate registrele în care au fost consemnate botezurile oficiate în această biserică, să spunem din 2020 până în 2030.
   Lopez îşi privi mâinile împreunate, dând din cap în semn de aprobare.
   - Voi solicita aceste registre.

      Peabody rămase pe gânduri în vreme ce maşina lor se îndepărta de parohie.
   - Cred că le e foarte greu. Celor doi preoţi.
   - Niciodată nu e uşor când te ia cineva de prost.
   - Nu-i vorba doar despre asta. Dar dacă ne referim la prietenie, la ideea de frăţie, e greu să descoperi că totul n-a fost decât o vorbă în vânt. E ca şi cum te-ai prăbuşi, să spunem.
   - Tu faci asta.
   - Nu, scenariul îmi aparţine. Tu eşti cea care cade... eroic.
   - Bine ţintit.
   - Iar eu sunt răvăşită de durere. Îmi lovesc pieptul de-atâta suferinţă.
   Eve se gândi o clipă la moartea eroică imaginată de Peabody.
   - O să mai treacă ceva vreme până atunci.
   - Nici nu mă gândesc la asta. Hei, după ceva vreme pot să mă dau la Roarke pe motiv că sunt distrusă.
   - Ei, colega, cred că mai bine ar fi să rămâi aşa, distrusă, altfel mă întorc de oriunde voi fi şi-ţi dau un şut în fund.
   - Un adevărat dar. Oricum, a doua zi se află că tu nu erai Eve Dallas. Că ai omorât-o pe adevărata Eve Dallas cu câţiva ani în urmă, că ai tăiat-o bucăţele şi le-ai aruncat apoi într-un recipient de mărunţire şi reciclare a deşeurilor.
   - Mai bine îţi loveşti ţâţele, cum ziceai.
   - Pieptul, altfel e cu totul altceva. Oricum, în momentul acesta sunt din nou distrusă, fiindcă persoana pe care o credeam prietena mea, partenera mea, bla, bla, bla, era în realitate o scorpie mincinoasă.
   Peabody se răsuci, privind-o din profil pe Eve cu ochii mijiţi.
   - Ţine-o tu tot aşa, şi chiar o să ajungi într-un utilaj de reciclare a resturilor umane, dezmembrată.
   - Ei, ziceam şi eu. Oricum, să revenim la Flores, cel pe care acum îl putem numi Lino.
   - O să facem rost de informaţiile oficiale, o să-i căutăm pe toţi cei care poartă numele de Lino şi o să-i trecem pe listă.
   - Asta în cazul în care nu a fost botezat aici, fiindcă familia lui s-a mutat acolo când avea zece ani, cred. Sau nu a fost botezat niciodată, ori a înfipt un ac într-o hartă ca să aleagă această parohie drept ascunzătoarea lui.
   - De aceea, cei de la Informatică se ocupă acum de cartea de identitate falsă, iar cei de la IRCCA, de la Global şi ceilalţi se ocupă de amprente şi de ADN-ul lui. Trebuie să descoperim ceva.
   - Cred că e o mare josnicie, adăugă Peabody, să te prefaci că eşti preot. Dacă tot vrei să te prefaci, atunci asumă-ţi altfel de identitate falsă. Ceva din trecutul tău, o identitate pe care o avuseseşi şi înainte. Hei! Ia stai! Poate chiar a fost preot. Nu mă refer la Flores, ci la un alt preot. Ori a încercat să fie preot şi a dat-o în bară.
   - Nu e rea ideea. Chestia cu datu-n bară. O să facem rost de aceste date şi îi verifici pe cei care şi-au ratat cariera de preot. După aceea verificăm şi Seminarul în care a studiat Flores. Poate că victima îl cunoştea, poate că a studiat în acelaşi loc ca şi el.
   - Am înţeles. Dar o să mă întorc puţin mai mult în timp, căutând bărbaţii de aceeaşi vârstă care au învăţat în aceleaşi instituţii private ca şi Flores şi care e posibil să fi avut de-a face cu el acolo.
   Da, era un punct de vedere, îşi zise Eve şi trebuia verificat.
   - Tipul şi-a dat seama că asta era ultima lui acoperire. Nimeni nu caută să scape de un preot, cel puţin nu aşa cum o facem noi. Nu şi atunci când el se fereşte de necazuri. Şi după cum am aflat, singura dată când era s-o dea în bară a fost în acel conflict cu Solas. O să verificăm şi acest lucru.
   În timp ce vorbea, Eve luă curba aflată în faţa micului hotel Trinidat de pe East 98. Ea porni avertizarea „în misiune”.
   Nu dispunea de portar - ceea ce era un mare păcat, pentru că i-ar fi plăcut să se repeadă puţin la el, dar holul era bine luminat şi curat. La recepţie lucra o brunetă sexy. Eve se îndreptă spre bărbatul cu aer distins şi cu păr cărunt care stătea pe post de portar.
   - Trebuie să stăm puţin de vorbă cu Elena Solas.
   - Înţeleg.
   El se uită atent şi pieziş la legitimaţiile lor.
   - E vreo problemă?
   - Da. Mă scuzaţi.
   El se duse la capătul îndepărtat al postului său, după care vorbi cu cineva în casca sa telefonică. Când se întoarse, avea întipărit pe chip un surâs neutru.
   - La etajul cinci, avem un mic hol pentru angajaţi. Vă conduc şi o să vă vedeţi acolo cu ea.
   - Perfect.
   Le conduse spre ascensorul folosit de personal.
   - Doamna Solas lucrează de puţină vreme aici, dar s-a dovedit a fi o angajată model.
   - Mă bucur să aflu acest lucru.
   Eve nu mai adăugă nimic, mărginindu-se să-l urmeze în momentul în care el coborî din lift, o coti pe un palier, după care deschise, cu ajutorul unui card, o uşă dublă.
   Părea mai mult un vestiar decât un hol, dar, la fel ca şi holul de la recepţie, era curat şi puternic luminat. Femeia care şedea pe una dintre băncuţele de lemn avea mâinile împreunate în poală, cu degetele în poziţia aceea specifică rostirii unei rugăciuni. Purta o rochie gri pe dedesubtul unui şorţ alb, iar în picioare avea pantofi strâmţi tot de culoare albă. Părul ei strălucitor şi închis la culoare era bine strâns la ceafă într-un coc gros. Când înălţă capul, privirea îi era împăienjenită de groază.
   - O să iasă, o să iasă, o să iasă.
   Chiar înainte ca Eve să facă o mişcare, Peabody se grăbi în direcţia femeii.
   - Nu, doamnă Solas, soţul dumneavoastră se află în închisoare.
   Se aşeză pe bancă, punându-şi palma peste mâinile împreunate ale Elenei.
   - Nu are cum să le facă rău copiilor.
   - Mulţumesc ţie, Doamne.
   O lacrimă alunecă uşor pe obrazul ei, iar ea îşi făcu semnul crucii, legănându-se uşor.
   - O, slavă Cerului. M-am gândit că... Copiii mei.
   Se ridică de pe bancă.
   - Unul dintre copiii mei a păţit ceva.
   - Nu.
   De data asta cea care vorbi fu Eve, folosind un ton ridicat, pentru a opri isteria crescândă.
   - E vorba de cel pe care dumneavoastră îl cunoşteaţi sub numele de părintele Flores.
   - Părintele...
   Trupul ei se cutremură vizibil, iar ea se lăsă pe bancă.
   - Părintele Flores. Dumnezeu să mă ierte. Ce egoistă, ce proastă sunt, ce...
   - Opriţi-vă.
   Eve vorbi rapid, iar Elena roşi.
   - Investigăm comiterea unei crime şi trebuie să vă adresăm câteva întrebări, iar dumneavoastră trebuie să încercaţi să vă adunaţi puţin.
   Ea se întoarse spre portar.
   - Dumneavoastră trebuie să plecaţi.
   - E evident că doamna Solas e tulburată. Nu văd de ce...
   - O să fie şi mai supărată dacă va trebui să o iau cu mine la Sediul Central în caz că nu vreţi să părăsiţi încăperea. Dacă nu sunteţi nici avocatul şi nici reprezentantul ei legal, atunci aveţi grijă cum ieşiţi pe uşă.
   - E în regulă, domnule Alonzo. Mulţumesc. Sunt bine.
   - Dacă e ceva, e de ajuns să mă chemi.
   Îi aruncă o privire de gheaţă lui Eve, după care se răsuci pe călcâie şi plecă.
   - Nu m-am gândit la părintele Flores, murmură Elena. Când m-au anunţat că poliţia este aici, m-am gândit la Tito, la ameninţările lui la adresa mea şi a fetiţelor. Am trei fete.
   - Iar el obişnuia să vă bată.
   - Da. Obişnuia să mă bată. Bea şi mă bătea sau nu bea şi mă bătea.
   - Iar pe fiica dumneavoastră a molestat-o.
   Chipul ei se încordă, exprimând multă durere.
   - Da. Da, pe Barbara, fetiţa mea. Eu nu am ştiut. Cum să fi ştiut? Ea nu mi-a spus, până când... Nu mi-a spus niciodată, fiindcă cu nu reacţionam atunci când el mă lovea. De ce aş fi protejat-o pe ea, când nu mă protejam pe mine?
   - Bună întrebare.
   Eve se stăpâni, impunându-şi să nu se îndepărteze de subiect.
   - Dar nu acesta e motivul pentru care ne aflăm aici. Ştiţi că părintele Flores l-a înfruntat pe soţul dumneavoastră fiindcă a molestat-o pe fiica cea mică, Barbara.
   - Da. El, Marc şi Magda au anunţat poliţia. Dar el şi cu Marc au venit mai întâi la mine. Aşa am descoperit ce i-a făcut fetiţei. Şi ce voia să-i facă şi micuţei Doniţa.
   - Ce părere aveţi despre fapta lui?
   - Despre ce a făcut Tito?
   - Despre gestul părintelui Flores.
   Elena îşi îndreptă umerii.
   - Mereu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce a făcut. Şi în fiecare seară spun o rugăciune pentru el. Ne-a salvat, ne-a salvat în momentul în care eu eram prea proastă şi prea speriată ca să fac asta. Ştiu că acum el e la dreapta Domnului, dar, cu toate astea, tot mă rog la Dumnezeu pentru sufletul lui, zi de zi, iar seara rostesc o rugăciune.
   - Soţul dumneavoastră v-a contactat de la Rikers?
   - El nu ştie unde suntem. Magda ne-a dus la un adăpost. În centru. La Duchas.
   Eve o privi ameninţător pe Peabody în secunda în care aceasta vru să spună ceva.
   - Am locuit acolo trei săptămâni. Tito a făcut apel. A primit 10 ani. Nu-s suficienţi, dar sunt 10 ani de linişte. Ne-am mutat. Eu am obţinut o slujbă nouă. Când o să strâng o sumă corespunzătoare, o să ne mutăm iar. În afara oraşului. Departe de aici. Nu ne va găsi niciodată. Părintele Flores aşa ne promisese.
   - Da? Şi nu v-a spus cum de era aşa de sigur?
   Ea oftă.
   - A spus că există anumite metode, la nevoie, şi că ne vor ajuta anumiţi oameni, în caz că va trebui să ne ascundem. Că nu e cazul, totuşi, să-mi fac griji. El avea încredere că Tito nu avea să ne mai facă niciodată necazuri. Credinţa mea nu e chiar atât de puternică.
   După ce se urcară din nou în maşină, îndreptându-se iar către centrul oraşului, Peabody îşi drese glasul.
   - Nu voiam să pomenesc că tu ai avut de-a face cu Duchas.
   - Nu eu. Roarke.
   Deci o legătură, cugetă Peabody.
   - În fine, e ceva bun. Chiar îi ajută pe cei care au necazuri, pe femei şi pe copii. Ai fost cam dură cu ea. Cu Elena Solas.
   - Pe bune?
   Răceala acelei întrebări îngheţă până şi aerul din jur, aşa că Peabody îşi scoase PC-ul portabil.
   - Oricum, o să fac o verificare la Rikers, să văd dacă Solas a contactat pe cineva interesant în ultimele două luni.
   - Bravo.
   Tăcerea căzu ca o perdea de gheaţă, preţ de zece clădiri.
   - Femeia îşi merită soarta, izbucni Eve. Merită ce a păţit şi chiar mai mult de atât, fiindcă a lăsat găsirea unei căi de salvare în seama copilei. Pentru că a încasat pumni, palme şi s-a dus să plângă într-un ungher, în vreme ce fiica ei era violată. O merită fiindcă nu a reacţionat în niciun fel.
   - Poate că ai dreptate. Teren minat, îşi zise Peabody. Dar ea nu ştia...
   Se opri, fiindcă partenera ei o sfredeli cu o privire fioroasă aruncată cu coada ochiului.
   - Ar fi trebuit să-şi dea seama. Cred că acum va trebui să trăiască cu povara asta.
   - Povara copiilor e şi mai grea. Şi acesta era un mare adevăr. Nu cred că femeia asta bumbăcită precum un sac de box are cumva de-a face cu otrăvirea lui Lino. În privinţa asta am ajuns la capăt de drum. Contactează-l pe Marc Tuluz şi vezi dacă poate veni la noi.

      Eve trebuia să se întoarcă la birou.
   Avea nevoie de 5 minute de singurătate pentru a alunga furia care-i sfâşia măruntaiele, o furie pe care nu ar fi trebuit să o resimtă. Avea nevoie de o porţie bună de cafea ca să-şi limpezească mintea şi pentru a analiza încă o dată firul evenimentelor. Să facă legătura între ele.
   Avea nevoie să se consulte cu cei de la Informatică pentru a vedea ce progrese au mai făcut şi poate chiar să stabilească o întrevedere cu Mira. Nu, decise ea de îndată.
   Doamna psiholog te „citea” prea repede şi prea uşor. Până nu reuşea să alunge furia dinăuntrul ei, trebuia să stea cât mai departe de Mira. Nu avea nevoie de nimeni care să-i spună că se oglindea pe sine într-un copil pe care nu-l cunoscuse niciodată. Ea ştia deja lucrul acesta.
   Avea nevoie de cazul pe care îl ancheta, de panoul ei cu informaţii legate de acesta. De raportul celor de la laborator, de la Informatică. Avea nevoie de munca ei.
   Se aflau la vreo 10 paşi distanţă de birourile Departamentului Omucideri în clipa în care nasul lui Peabody se înălţă în aer precum un câine la vânătoare.
   - Simt miros de gogoşi.
   Când Peabody mări pasul, Eve îşi dădu ochii peste cap, cu toate că simţise şi ea aroma de gogoşi.
   Ceea ce însemna că subalternii ei aveau niveluri diferite ale glicemiei. Dar în cazul ei, situaţia era alta.

      Primul cu care dădu ochii fu Baxter - înalt, slăbuţ şi purtând unul dintre costumele sale elegante. Avea gura plină cu îngheţată de ciocolată şi cremă.
   Jenkinson împinse înapoi scaunul de la birou, scărpinându-se pe burtă şi înfulecând o gogoaşă cu mult zahăr. Carnegie, părând că-şi face de lucru cu linkul său, tăia o gogoaşă glazurată în culorile curcubeului.
   Peabody se repezi la cutia aceea de un alb strălucitor de la patiserie. Dar când ridică privirea, pe chipul ei se putea citi atât o cruntă suferinţă, cât şi un dezgust infinit.
   - Nu mai sunt. Până la ultima firimitură. Sunteţi nişte vulturi.
   - Nişte gogoşi foarte bune.
   Baxter zâmbi, mestecând ultima bucăţică.
   - Ce păcat că n-aţi mai apucat şi voi.
   Eve îi aruncă o privire tristă.
   - Pariez că Nadine e autorul acestei mite.
   - Te aşteaptă în birou.
   - Oare mai are şi altele?
   Peabody se răsuci pe călcâie, vrând să o ia la goană într-acolo, dar se opri brusc în clipa în care Eve o lovi peste umăr cu palma.
   - Birou. Muncă. Rămâi aici.
   - Ah. Dar. Gogoşi.
   - Ah. Dar. Caz de crimă.
   Zicând asta, Eve se întoarse în direcţia opusă, luând-o spre biroul ei pentru a vedea ce anume considera prietena sa, un reporter radio de top al oraşului lor şi o personalitate în lumea ştirilor, ca fiind un subiect demn de mită.
   Nadine Furst, cu cocul ei elegant, cu şuviţe aurii ca soarele, perfect aranjat, şedea pe singurul scaun destinat musafirilor, unul cam şubred, ce-i drept, în biroul strâmt şi demodat al lui Eve. Picioarele ei grozave erau încrucişate, iar fusta costumului ei - în nuanţa gheţarilor arctici - le scotea în evidenţă. Ochii ei - captivanţi ca ai unei feline - zâmbiră neutru, în timp ce continua sa discute cu însufleţire la minilinkul ei. Făcu semn spre biroul lui Eve, acolo unde se afla o cutie de patiserie plină cu bunătăţi.
   După care continuă să-şi admire pantofii incredibil de sexy, la fel de roşii ca dantela fină şi îngustă care-i mângâia decolteul.
   - Da, voi veni acolo. Şi dincolo. Nu-ţi face griji. Numai să nu uiţi ca la ora două să am analiza aceea la mine la birou. Trebuie să închid, următoarea mea întâlnire este aici.
   Ea închise linkul, vârându-l într-unul dintre buzunarele exterioare ale genţii ei de mână care părea gata-gata să înghită întregul Cleveland.
   - Aveam întâlnire?
   - Avem gogoşi, răspunse Nadine.
   Făcu semn spre panoul de prezentare a cazului.
   - S-a făcut deja multă vâlvă. Preot otrăvit cu vin sfinţit. O copie destul de reuşită. Ai noutăţi pe care vrei să mi le împărtăşeşti?
   - Poate.
   Eve deschise repede cutia de la patiserie şi fu asaltată imediat de mirosul de grăsime prăjită şi de zahăr.
   - Poate.
   Eve se îndreptă direct spre AutoChef pentru a comanda cafeaua.
   După o ezitare de câteva clipe, comandă o cană şi pentru Nadine.
   - Mulţumesc. Să discutăm puţin despre o chestiune personală, după care revenim la oile noastre. Charles şi Louise. Se căsătoresc.
   - O, la dracu’.
   - Ah, potoleşte-te.
   Râzând, Nadine luă cana cu cafea şi sorbi.
   - Domnişoara doctor şi un fost partener cu licenţă pensionat. E de-a dreptul adorabil şi de un romantism nebun, iar tu o ştii.
   Eve se mărgini s-o privească pieziş.
   - Urăsc tot ce e adorabil şi romantic.
   - Prostii. Te-ai măritat cu Roarke. În orice caz, consider că e minunat că tu găzduieşti ceremonia, că îi eşti alături. Voiam să spun că voi fi fericită să te ajut în privinţa duşului.
   - Louise poate să se descurce singurică la duş. E fată mare.
   - E vorba de duşul miresei (petrecerea dată înaintea nunţii în cinstea viitoarei mirese în cadrul căreia acesteia i se oferă daruri)
   - Ah, la naiba.
   Nadine flutură din gene.
   - Tu eşti mult prea sentimentală. Te-ai gândit să organizezi petrecerea asta la tine acasă? Ai putea închiria o sală de recepţii sau, la naiba, chiar o planetă, dar Peabody şi cu mine ne-am gândit că la tine acasă putem organiza ceva mai vesel şi mai puţin formal.
   - Peabody.
   Eve rosti numele cu năduf, ca şi cum ar fi fost trădată.
   - Am discutat despre asta de vreo două ori.
   - Dar de ce nu discutaţi voi mai mult pe tema asta, iar eu să apar în ziua şi locul stabilite.
   Nadine făcu semn cu capul, fluturând braţul prin aer şi pocnind din degete ca şi cum ar fi făcut o vrajă.
   - Perfect, şi gata cât ai zice peşte. Chiar asta speram. Acum să trecem la afacerile noastre.
   Nadine se apucă să scotocească în geanta ei gata să înghită un oraş, scoţând de acolo un CD.
   - Poftim. Cartea.
   - Ah-ah.
   - Cartea mea, Dallas. Perfecţiunea mortală: Agenda Icove. Sau va deveni carte când voi transforma eu textul în aşa ceva. Înainte de asta, vreau s-o citeşti.
   - De ce? Am fost acolo. Cunosc finalul.
   - Tocmai de aceea. Ai fost acolo şi ai pus capăt situaţiei. Ţi-ai riscat viaţa ca să o faci. Vreau să-mi spui unde am exagerat şi de ce. E important, Dallas, şi nu doar pentru mine. Oh, Doamne, chiar este. E vorba despre nişte informaţii importante. O poveste importantă, dar nu ar mai fi o poveste, n-ar mai fi povestea mea, dacă nu ai fi şi tu în ea.
   - Da, da, dar...
   - Te rog, citeşte-o. Te rog.
   Eve nu fu în stare nici măcar să se strâmbe la ea.
   - Ah, la naiba.
   - Să fii sinceră, brutală. Şi eu sunt fată mare, să ştii. Vreau să fie o carte bună. Vreau să fie ca lumea. Vreau să conteze.
   - Bine, bine.
   Eve luă CD-ul şi îl aşeză pe birou. Drept compensaţie, luă o gogoaşă.
   -  Am mult de lucru, Nadine. La revedere.
   - Ai spus „poate”.
   Nadine gesticula în spatele ei, spre panou.
   Spusese, şi nu doar din cauza gogoşii. Nadine era în stare să-şi înfigă dinţii într-o poveste, asemenea unui terrier, dar nu uita niciodată că în povestea asta erau implicaţi oameni. Şi întotdeauna se ţinea de cuvânt.
   - Poliţia a confirmat, prin intermediul datelor de ordin medical, că bărbatul otrăvit în biserica St. Cristóbal nu era Miguel flores, ci un individ încă neidentificat care-şi asumase acest nume.
   - Sfinte Sisoe, ce porcărie.
   - Da, aşa e.
   - Unde e Miguel Flores? Despre ce date medicale e vorba?
   Nadine îşi scoase recorderul din geantă.
   - Aveţi informaţii despre identitatea reală a victimei şi ce motiv a avut?
   - Calmează-te, fetiţo. Poliţia urmăreşte toate pistele.
   - Nu-mi vorbi în termeni poliţieneşti, Dallas.
   - Sunt cei care au efect. Urmărim toate pistele. Nu ştim unde s-ar putea afla Miguel Flores, dar ne străduim de zor să-i dăm de urmă. Amprentele denatare, cele ale lui Miguel Flores şi ale celui care în ultimii 5-6 ani se dădea drept el. În momentul acesta, încercăm să analizăm de asemenea teoria potrivit căreia victima a renunţat la propria sa identitate dintr-un motiv anume.
   - Deci a fost recunoscut de cineva.
   - E doar o teorie, nu avem o dovadă certă. Victima şi-a remodelat faţa, ceea ce ne face să credem că a făcut asta pentru a semăna cât mai mult cu Flores.
   - A făcut pe preotul vreme de 5 sau 6 ani, corect?
   - Poate chiar mai mult. Trebuie să mai confirmăm anumite detalii.
   - Şi nimeni nu a intrat la bănuieli? Ceilalţi preoţi lângă care a lucrat, enoriaşii?
   - După toate aparenţele, s-a prefăcut de minune.
   - Tu de ce crezi că...
   - Nu am de gând să-ţi spun ce cred eu şi de ce cred astfel. Ai obţinut cât ai obţinut şi oricum vei fi mai informată decât restul presei.
   - Ei, atunci ar fi cazul să transmit live ce am aflat.
   Nadine se ridică.
   - Mulţumesc.
   Se opri în dreptul uşii, în vreme ce Eve lingea zahărul de pe degetul mare.
   - Neoficial, de ce crezi că a făcut pe preotul atâta vreme?
   - Neoficial, cred că a avut nevoie de o mască, iar Flores a fost cel mai la îndemână. Individul aştepta ceva sau pe cineva şi a vrut să aştepte la el acasă.
   - Acasă.
   - Mda, ca o informaţie neoficială, cred că el se întorsese acasă.
   - Dacă reuşeşti să confirmi informaţia şi mi-o pasezi şi mie, atunci vei avea şi mai multe gogoşi doar pentru tine.
   Eve fu nevoită să izbucnească în râs.
   - Poţi paria că da.
   În timp ce Nadine parie, traversând coridorul pe tocurile ei înalte ce ţăcăneau de zor, Eve se răsuci cu faţa spre panoul de studiere a cazului.
   - Ceva sau pe cineva, şopti ea. Cred că era ceva sau cineva al dracului de important pentru tine, Lino.

6.

      Eve îl apelă pe Feeney la birou.
   Fostul său partener, acum şeful Departamentului de Informatică, stătea şi ronţăia bomboane cu alune, mestecându-le alene, părând obosit, însă într-un mod confortabil.
   - Aţi mai progresat în privinţa stabilirii identităţii?
   - Doi dintre băieţii mei se ocupă de asta. McNab şi Callendar.
   Faptul că detectivul Callendar avea sâni şi nici un Y în formula cromozomială nu o făcea mai puţin băiat în accepţiunea lui Feeney.
   - Şi?
   - Lucrează. Eu am obţinut o parolă rapidă. E a dracului de bună şi cercetează problema cât se poate de adânc. Nu durează nici 5 minute.
   Ochii săi pleoştiţi se îngustară pe chipul lui ofilit.
   - Ce ai acolo? Ce-ai adus?
   - Poftim? Unde?
   - Gogoşi?
   - Ce e asta? O nouă jucărie a celor de la Informatică? Un fel de link de depistare a mirosului?
   - Văd colţul cutiei. Recunosc cât ai clipi o cutie de la patiserie.
   Feeney se mişcă la dreapta şi apoi la stânga ca şi cum s-ar fi străduit s-o vadă din cel mai bun unghi.
   - „Danish Cookies”?
  - Prima dată ai nimerit-o.
   - Deci ai preferat să mă apelezi în loc să vii aici şi să le mâncăm împreună?
   - Am de lucru aici. Aştept ca cei de la laborator să reconstituie tatuajul pe care şi-l făcuse victima. Trebuie să primesc şi datele referitoare la numărul de botezuri oficiate, să verific ADN-ul şi amprentele victimei şi... nu trebuie să-mi împart gogoşile cu alţii. Ele sunt mita mea.
   - Atunci nu trebuie să mi le fluturi pe sub nas.
   - Eu...
   La naiba, gândi ea, după care împinse cutia astfel ca aceasta să nu mai apară pe ecranul linkului.
   - Auzi, eşti catolic cumva?
   - În cea mai mare parte a timpului.
   - În regulă, dacă eşti catolic, e un păcat mult mai mare să ucizi un preot decât un individ oarecare?
   - Iisuse, nu. În fine, poate. Ia stai.
   Feeney se scarpină în cap, printre firele cărunte, care aveau pe alocuri nuanţa gingerului.
   - Nu. Oricum el nu era preot, nu-i aşa?
   - Da, nu era. Încerc să stabilesc informaţiile de bază. Există două posibilităţi. Ori au omorât un preot, ori au omorât un individ oarecare. Ori avem şi a treia variantă: au omorât un individ care din întâmplare era preot. Eu cred că e valabilă varianta doi.
   - Am uitat care e varianta doi.
   - Cea cu individul oarecare. Cred că îl cunoşteau pe tipul respectiv, dar dacă tot lucra acolo de ani de zile, de ce au mai aşteptat atât?
   Feeney eliberă aerul pe nări, după care vârî în gură câteva alune.
   - Poate că ei au venit de curând în zonă.
   - E posibil. E posibil. Sau el a făcut un pas greşit. În 5 ani de zile poţi deveni neglijent, poţi zice ceva, poţi face un anumit lucru. La naiba. Habar nu am. Trebuie să mă gândesc. Să mă anunţi şi pe mine când afli ceva.
   - Ai pe acolo vreuna cu jeleu?
   - Probabil.
   Ea zâmbi, după care încheie transmisia.
   Îşi puse în ordine notiţele, afişă pe panou fotografiile familiei Solas, cu toate că nu le considera de maximă importanţă. Tocmai se întreba dacă era cazul să sune iar la laborator şi să-i roage să descopere mai repede imaginea acelui tatuaj în clipa în care Peabody băgă capul pe uşă.
   - Am... Uaau, gogoşi.
   - Le vei avea pe ale tale. Ce avem?
   - A venit Marc Tuluz. Vrei să-l invit aici sau în sala de aşteptare?
   - Ei, aici e problema, începu Eve. Dacă îl interoghez în camera de aşteptare, câte gogoşi crezi tu că mai găsesc în cutie la întoarcere?
   - O să-l conduc aici.
   Bărbatul era înalt şi zvelt, cu o statură pe care Eve o atribuia unui atlet şi cu pielea de nuanţa cafelei cu multă frişca. Ochii lui, oarecum tulburi, păreau epuizaţi, dar el îi susţinu privirea.
   - Doamnă locotenent.
   - Domnule Tuluz, vă mulţumesc că aţi venit. Luaţi loc, vă rog.
   - Magda mi-a spus că dimineaţă m-aţi căutat, dar nu m-aţi găsit. Încă nu lucrăm la întreaga capacitate. Miguel... în fine, cred că Magda v-a spus că noi ne consideram o echipă. Şi prieteni.
   - Uneori prietenii de acelaşi sex sunt mai deschişi unii cu alţii decât cei de sex opus.
   - Da, bănuiesc că e adevărat.
   - Atunci povestiţi-ne despre prietenul dumneavoastră, care vă era şi coleg.
   - Bun.
   Marc inspiră adânc de câteva ori.
   - Mi-e greu să mă gândesc la el la timpul trecut. Miguel era o persoană interesantă şi inteligentă. Competitivă. Îi plăcea să joace şi să câştige. S-a implicat foarte mult în activitatea centrului, în a-i face pe copii să se arate interesaţi şi încântaţi de activităţile propuse, fiind părtaşi la ceva anume. Pentru că erau o echipă. Pentru că îşi aduceau contribuţia la echipa respectivă. El nu le ţinea predici, aşa că ei erau atenţi la ceea ce spunea, în loc să le treacă pe lângă ureche jumătate din ceea ce le povestea. Erau ataşaţi unii de ceilalţi. Ei, la naiba, în mare parte a timpului nici nu se gândeau la el ca la un preot. Îl considerau unul de-al nostru.
   - Interesant, zise Eve, privind atent la chipul lui Marc, fiindcă nici nu era. Nu era preot, adică. Nu era Miguel Flores.
   Chipul pe care Eve îl studia deveni alb ca hârtia.
   - Poftim, ce spuneţi?
   Eve o privi pe Peabody, impulsionând-o să preia firul discuţiei.
   - Prin intermediul amprentelor dentare am descoperit că cel cunoscut drept Miguel Flores şi-a asumat respectiva identitate acum aproape 6şase ani. Încă nu ştim care e adevărata identitate a persoanei care şi-a însuşit acest nume.
   Peabody făcu o pauză, observând cum Marc se străduia din greu să asimileze informaţia.
   - În prezent, încercăm să-l identificăm şi să descoperim adevăratul motiv pentru care el şi-a asumat respectiva identitate. S-ar putea să ne apropiem din ce în ce mai mult de momentul în care vom descoperi cine l-a ucis. Indiferent cine a fost el, domnule Tuluz, aţi fost prieteni mai mulţi ani la rând. Prieteni buni. Orice informaţie pe care ne-aţi oferi-o ne poate fi de folos pentru a-l prinde pe ucigaş.
   - Îmi puteţi acorda câteva clipe, vă rog? E.. e ca şi cum... Pare atât de aiurea. Tocmai mi-aţi spus că Miguel nu era preot?
   - Nu numai că nu era preot, sublinie Eve, dar nici nu era Miguel Flores.
   - Atunci cine... Ah, mi-aţi spus adineauri că nu ştiţi.
   Marc îşi strânse tâmplele în palme.
   - Nu-mi intră în cap. Nu era preot. Nu era Miguel. Nu... Sunteţi absolut sigure? Asta e o întrebare stupidă, pentru că, dacă nu eraţi, nu-mi spuneaţi asta, nu? Atâţia ani. Pare fantastic. E... mulţumesc, zise el în clipa în care Peabody îi oferi o sticlă cu apă.
   El bău apa cu înghiţituri lungi şi fără grabă.
   - Mi s-a golit mintea. Nu mai funcţionează. Nu mai ştiu care e numele dumneavoastră.
   - Locotenent Dallas.
   - Da, aşa e. Aşa e. Locotenente Dallas, el îi sfătuia pe copiii aceştia în calitate de preot, asculta spovedaniile lor. Pe unii dintre ei i-a împărtăşit. Ei l-au ascultat, au crezut în el. E o trădare teribilă. Şi chiar şi aşa fiind, sunt mult mai supărat, fiindcă pe mine m-a minţit zi de zi. Eu l-am iubit, declară Marc liniştit şi cu o durere evidentă. Ca pe un frate. Şi credeam că... Dacă ar fi avut probleme, dacă se ascundea de cineva sau de ceva, ar fi putut să-mi spună. Nu aş fi spus nimănui. Aş fi găsit o cale să-l ajut.
   Eve replică însuşindu-şi cele spuse de el:
   - Ce s-a întâmplat în ziua în care l-aţi înfruntat pe Solas?
   - La naiba.
   Marc expiră cu putere aerul.
   - N-ar fi trebuit să-l înfruntăm. Amândoi eram foarte supăraţi. Miguel... eu nu ştiu să-i spun altfel. Era un om care se aprindea repede. Încerca să-şi domine ieşirile, se străduia, dar din când în când izbucneau scântei. Iar în povestea aia cu Solas a fost vorba de o furie pe cinste. Barbara era de-a dreptul disperată în ziua în care a apelat la noi. Era plină de vânătăi şi abia dacă putea vorbi din pricina hohotelor de plâns. Bănuiesc că nu pentru ea însăşi era în starea aceea. Am aflat că nemernicul ăla o abuzase ani de zile. Şi ea a acceptat, fiindcă îi era prea teamă ca să ia atitudine. Dar el a vrut să abuzeze şi de sora ei mai mică şi atunci ea nu a mai răbdat. Miguel şi-a păstrat sângele rece când a stat de vorbă cu ea. Chiar s-a descurcat de minune în privinţa ei, a fost calm şi blând. A rugat-o pe Magda s-o conducă la clinică şi să sune la poliţie. După ce au plecat, mi-a spus că o să-i facem o vizită lui Solas.
   Marc îşi masă ceafa.
   - Eu nu am protestat. Nu aveam cum să-l împiedic şi, sincer, nici nu-mi doream asta. Cum am ajuns la destinaţie, Miguel a dat buzna înăuntru.
   - L-a atacat pe Solas, continuă Eve, văzând că Marc tace brusc.
   - A sărit la el şi l-a luat la pumni. Nu ca în ring, fiindcă noi ne luptaserăm de multe ori acolo. A folosit mişcări specifice luptei de stradă. În câteva secunde, l-a pus în genunchi pe Solas, l-a pus la podea, umilit, cât ai clipi. Ţipau unul la altul în limba spaniolă Şi eu vorbesc destul de fluent spaniola literară şi cea de argon, dar nu am reuşit să ţin pasul cu ei.
   Marc mai bău puţină apă, clătinând din cap.
   - Dar să fiţi sigure că lui Miguel nu-i păsa că ia în van numele Domnului. Doamna Solas mai avea două fete, iar cele două se ascunseseră într-un colţ şi plângeau. Miguel l-a pocnit în faţă pe Solas şi l-a trântit la pământ, după care nu s-a oprit - nu avea de gând să se oprească. A trebuit să trag de el. O clipă chiar am crezut că nu voi reuşi şi, sincer, mi-am zis că era în stare să-l ucidă pe individul acela. Era din cale afară de nervos. Nu-l mai văzusem niciodată în starea asta. Când conduci un centru ca al nostru, ai şansa să vezi şi lucruri rele. Tinere gravide sau care se află la al treilea avort. Iubiţi care le bat, părinţi care sunt instabili psihic şi care se ceartă. Ilegalităţi, bătăi între bande rivale, părinţi care îşi neglijează copiii. Ştiţi bine despre ce vorbesc.
   - Da, ştiu.
   - El reuşea să facă faţă. Poate că se enerva, devenea nerăbdător, dar niciodată nu se pierduse cu firea. Până la episodul cu Solas. Cu toate astea, după ce şi-a revenit, a fost amabil cu doamna, cu copiii. Blând, înţelegător. Era... parcă nu mai era omul acela care-l bătuse măr pe Solas.
   - Poate că aşa şi era, replică Eve. V-a vorbit vreodată despre vechii lui prieteni sau duşmani?
   - Mi-a spus că în copilărie, vreo 2 ani de zile, a fost cam rebel, dar fiecare dintre noi trece prin asemenea etape. Însă niciodată nu mi-a pomenit un nume sau ceva care să mi se pară important.
   - În afară de dumneavoastră, de Magda şi de preoţi, cu cine mai obişnuia să-şi petreacă timpul liber?
   - Trebuie să recunosc că era o fire prietenoasă, comunicativă, îi cunoştea pe copii, pe majoritatea părinţilor, pe fraţi, surori, veri şi aşa mai departe. Dacă ei erau prin preajmă, el le ţinea companie sau juca ceva cu ei.
   - Gândiţi-vă la următorul lucru. Aţi observat cumva că evita anumite persoane?
   - Nu, zise Marc încet. Nu pot să spun asta. Regret.
   - Vă mulţumim pentru timpul acordat. Dacă vă mai amintiţi şi altceva sau vă vine vreo idee, vă rog să mă contactaţi.
   - Desigur.
   El se ridică în picioare.
   - Mă simt... parcă aş fi pe vremea colegiului şi aş fi bântuit prea mult prin oraş. Mă simt ameţit şi mi-e cam greaţă.

      După ce Peabody îl conduse până la ieşire, Eve se aşeză pe scaun şi începu să se rotească cu el.
   Imediat ce se întoarse, Peabody privi plină de speranţă spre cutia cu bunătăţi, iar Eve îi făcu semn că se poate servi. Peabody se repezi ca un vultur într-acolo.
   - Uaaaau, sunt umplute cu cremă. Toată lumea la o parte că vin!
   - Probabil că Lino a avut o soră - sau o prietenă apropiată, o rudă - care a fost abuzată sexual în copilărie.
   - Mmmm? reuşi Peabody să îngaime.
   - El a văzut o mulţime de mizerii, a ascultat tot felul de porcării la spovedanie, dar se pare că odată, lucru pe care-1 putem confirma, a lăsat la o parte profesia de pastor - fiind posibil ca în acea unică ocazie să-şi fi arătat adevărata faţă, în clipa în care un copil fusese abuzat sexual.
   Peabody înghiţi eroic.
   - Violatorii şi cei care abuzează minori sunt mâncaţi de vii la puşcărie. Chiar şi cei mai temuţi criminali vor să-i elimine.
   - S-a stăpânit foarte bine. Cinci ani? Fie putea să se controleze, fie avea un mod de a-şi elibera frustrările pe care nu-l ştia nimeni. Dar când a venit vorba de Barbara Solas, a pierdut orice urmă de control. Trebuie să fi fost vorba de ceva cu mult mai intim, mai personal.
   - Vom verifica dosarele referitoare la molestarea unui minor în acea zonă, în ultimii 20 de ani, nu?
   - Da, aşa e. Nu putem avea garanţia că abuzul acela a fost adus la cunoştinţa autorităţilor, dar trebuie verificat. Caută-le şi fă-mi o copie.
   Eve se roti din nou cu scaunul. Trebuia să o consulte pe Mira, concluziona ea, dar lucrul acesta putea să mai aştepte o zi până mai aduna şi alte informaţii. Deocamdată, hotărî că avea să-i expedieze Mirei dosarele, datele, cerându-i fie un profil, fie o consultaţie, fie şi una şi alta. Imediat ce termină cu asta, formă numărul de la laborator şi găsi pe cineva pe care să-l poată lua la rost cu limba sa ascuţită.
   Computerul îi semnală că primise ceva.
   - Era şi timpul, fir-ar să fie, mormăi ea, observând cine era expeditorul.
   Citi textul cu mare interes, după care studie reconstituirea tatuajului respectiv.
   Tatuajul reprezenta o cruce mare care la mijloc avea desenată o inimă. Inima sângera - trei picături de sânge porneau chiar de la vârful lamei de cuţit care era înfipt în ea.
   - Nu, nu cred că un preot ar purta un asemenea tatuaj. Computer, caută semnificaţia curentă a respectivei imagini. Unde se foloseşte, care e semnificaţia ei, cât de des este folosită. Are semficaţie regională sau culturală. Semnificaţia sa are legătură cu vreo bandă, e cumva un simbol religios, un simbol care să aibă o semnificaţie religioasă importantă? Încă o însărcinare: caută şi afişează numele şi adresele saloanelor unde se execută tatuaje sau pe cele ale artiştilor din Harlemul Spaniol care s-au înfiinţat între 2020 şi 2052.
    Sarcină preluată. Procesez...

      În vreme ce căutarea informaţiilor progresa, Eve simţi că organismul ei avea nevoie de o altă cană de cafea.
   Deci bărbatul îşi pierduse cumpătul fiindcă o copilă fusese violată. Oare ea nu ar fi făcut la fel? Nu fusese puţin cam dură cu Elena Solas? Şi oare nu simţea şi acum, chiar dacă se calmase, că femeia aceea îşi meritase soarta şi chiar mai mult de atât?
   El îl bătuse pe Tito Solas, îl înjurase în spaniola de maidan. Şi a continuat să-l bată şi după ce omul căzuse epuizat pe podea. Era ceva personal, fir-ar să fie. Era ceva ce-l măcina.
   Ştia foarte bine despre ce e vorba. Fiindcă şi ea avea lucruri care o măcinau.
   Dar el se purtase blând cu femeile, îşi aminti Eve. Amabil, înţelegător, protector. Nu era vina lor, asta era ideea. Mamă, soră, o iubită mai tânără ca el. Putea să parieze pe restul gogoşilor dacă s-ar dovedi a fi una.
   Una dintre ele, cugetă ea, te-ar ajuta să le descoperi pe celelalte. Şi ele toate te-ar ajuta să afli un nume.
   Sarcina iniţială îndeplinită. Datele afişate. Continui să procesez cea de-a doua sarcină.
   - Bravo.
   Eve se apropie de computer, se aşeză şi începu să deruleze şi să citească ceea ce era afişat pe monitor.
   Mulţumită, salvă datele, ataşându-le la materialul expediat Mirei, după care le adăugă în raportul întocmit de ea, apoi printă imaginea în dublu exemplar, procedând la fel cu datele care explicau unde şi când fusese utilizată. Luă apoi una dintre copii şi se duse cu ea la biroul lui Peabody.
   - Tatuajul unei grupări.
   - Soldados.
   - Soldaţii. O bandă de răufăcători care a luat fiinţă cu puţin timp înainte de Războaiele Urbane şi care a fost activă vreo 12 ani - cu toate că, înainte de asta, ei îşi cam pierduseră din putere şi din furie. Acesta era tatuajul grupării lor, cel pe care Lino şi l-a îndepărtat înainte de a reveni aici. Soldados au avut reprezentanţi şi în New Jersey şi în Boston, dar la origine a fost o grupare din New York, care a activat în Harlemul Spaniol. Pe plan intern, marii lor rivali au fost cei din gruparea Lobos, cu toate că în timpul Războaielor Urbane se presupune că au încheiat un armistiţiu şi ulterior i-au asimilat pe cei din Lobos. Pe plan extern, se războiau mereu cu cei din gruparea numită Skulls, pentru deţinerea de teritorii, pentru produse şi pentru a se călca, la modul general, pe nervi. Dacă îţi făceai tatuajul cu pricina, dar nu erai membru al grupării, atunci erai târât în faţa consiliului, erai bătut măr, iar ei îţi îndepărtau tatuajul. Cu ajutorul acidului.
   - Ah, ah şi iar ah. N-ar fi deloc straniu ca victima noastră să fi fost un Soldado.
   - Poţi paria fără teamă. Şi a murit pe peluza casei lui. Iniţierea pentru a face parte din grup începea devreme, la vârsta de 8 ani.
   - La 8 ani?
   Peabody expiră cu zgomot, lovindu-se peste obraji.
   - Iisuse!
   - Ca să devii membru cu drepturi depline - ceea ce include şi prezenţa tatuajului - vârsta potrivită era 10 ani. În plus, ca să devii membru cu drepturi depline, trebuia să lupţi. Pentru ca acele 3 picături de sânge şi cuţitul să facă parte din tatuaj, trebuia ca sângele să fie vărsat în timpul luptei. Vezi X-ul desenat la baza crucii?
   - Mda.
   - E simbolul unei crime. Doar cei care aveau X-ul puteau să facă parte din consiliu. Acea persoană nu era un simplu membru, ci un membru de bază. Un ucigaş.
   - Atunci de ce nu-l găsim înregistrat în sistemul de date?
   - O întrebare excelentă. Va trebui să aflăm răspunsul.

      Eve se duse la şeful ei.
   Whitney îşi conducea oamenii asemenea unui general. Cu forţă, cu prestigiu şi cu experienţă de luptător. Cunoştea foarte bine străzile, fiindcă el avea grija lor. Ştia care sunt regulile, fiindcă acestea erau necesare, fie că erau rele sau nu. Avea o faţă mare, întunecată şi plină de riduri, iar părul lui era scurt, des şi cărunt.
   Nu-i făcu semn lui Eve să ia loc. Ştia că preferă să stea în picioare.
   - Locotenente.
   - E vorba de cazul de la biserica St. Cristobal, domnule.
   - Mi-am imaginat. Am stat de vorbă cu arhiepiscopul. Biserica nu e mulţumită de publicitatea de care a avut parte şi e dezamăgită de felul necuviincios în care a acţionat anchetatorul principal pentru a obţine informaţiile.
   - Un individ s-a prefăcut a fi preot vreme de mai mulţi ani şi a fost ucis în timp ce oficia slujba, iar acesta este un subiect care sigur pune presa pe jar. Cât despre maniera lipsită de respect în care am acţionat, eu am solicitat fişele de la dentist. Când a apărut „banda roşie”, am sfâşiat-o. Datele dentare au confirmat că bărbatul acela de la morgă nu este Miguel Flores.
   - Am înţeles. Biserica Catolică e o forţă importantă. Tactul poate funcţiona adesea la fel de bine ca şi ameninţările.
   - Tot ce se poate, domnule comandant, dar tactul nu m-ar fi ajutat la fel de bine să obţin atât de repede acele fişe de la medicii dentişti. Arhiepiscopul ar trebui să fie roşu de mânie fiindcă un impostor s-a dat drept preot chiar sub nasul lui. Decepţia asta, dacă ar fi dată în vileag, n-ar mări cu nimic ruşinea.
   Whitney se rezemă de spătarul scaunului.
   - Asta depinde desigur de punctul tău de vedere.
   Eve simţi că e gata să se revolte, dar se abţinu.
   - Dacă dumneavoastră credeţi că metodele şi măsurile luate de mine au fost unele necuvenite...
   - Am spus eu asta? Gata cu aroganţa, Dallas, dă-mi raportul, te rog.
   - Victima neidentificată încă a fost, cum am menţionat mai devreme, otrăvită cu cianură de potasiu, care a fost adăugată în vinul sfinţit folosit la slujba de înmormântare a lui Hector Ortiz. Vinul era păstrat într-o cutie încuiată, dar un anumit număr de persoane putea umbla la el cu mare uşurinţă. Ca să putem afla cine erau aceste persoane, este foarte important să descoperim identitatea victimei. În acest scop, eu şi partenera mea i-am interogat pe colegii şi pe prietenii apropiaţi ai victimei. În timpul autopsiei, doctorul Morris a descoperit urme care demonstrau că victimei i se îndepărtase un tatuaj, acest lucru fiind făcut de către un profesionist, şi, de asemenea, cicatricele unor lupte vechi şi urme care demonstrau că aceasta suferise, cu ani în urmă, operaţii estetice faciale. Cei de la laborator tocmai au terminat de reconstituit tatuajul.
   Aşeză una dintre cdpii pe biroul lui Whitney.
   - E tatuajul unei bande, vru ea să explice pentru început.
   - Soldados. Îmi amintesc de tatuaj. Îmi amintesc de ei. Pe unii, cei care rămăseseră pe vremea mea, i-am scărmănat chiar eu, pe alţii, puţini la număr, i-am vârât în închisoare. De vreo 10 ani gruparea asta nu mai activează prin zonă. Sau chiar de mai mult timp. Dinainte să apari dumneata, locotenente.
   - Atunci înseamnă că dumneavoastră cunoaşteţi semnificaţia acestui tatuaj.
   - Un membru cu drepturi depline trebuia să fi ucis cel puţin o dată. Înseamnă că victima chiar era la ea acasă în Harlemul Spaniol.
   - Da, domnule. Medalionul pe care l-am găsit are o inscripţie dedicată unui anume Lino. Acum încercăm să obţinem lista botezurilor care au fost oficiate în biserica respectivă. De asemenea, eu sunt de părere că bărbatul a avut o prietenă foarte apropiată ori o rudă care în copilărie a fost abuzată sexual.
   - De ce crezi asta?

   Ea îi povesti scurt şi concis ce aflase.
   - Toţi aceşti factori indică faptul că e posibil ca, la un moment dat, individul să fi fost în sistem. Ca membru al unei bande, e greu de crezut ca el să nu fi avut de-a face cu poliţia, ca amprentele sau ADN-ul său să nu fi fost înregistrate în sistem. Dar am făcut recoltările şi nu am descoperit nimic care să se potrivească cu datele noastre.
   Whitney expiră cu zgomot.
   - În cazul oricărui membru minor al unei bande, care nu a fost învinuit pentru săvârşirea unei infracţiuni soldate cu o condamnare, datele cu pricina au fost eliminate din sistem. Ordinul de Clemenţă din 2045. Care a fost abrogat în 2046.
   - Cu toate acestea, domnule, listele ar trebui să conţină datele cu privire la ADN şi la amprente, chiar dacă acele dosare au fost „curăţate”.
   - Nu au fost „curăţate”, locotenente. Au fost şterse. Nu există nicio înregistrare pentru acei minori care nu au activat vreme îndelungată. Iar pentru cei care au activat mai mult timp, datele lor au fost sigilate şi urmează să fie distruse. Aş îndrăzni să afirm că victima dumitale a fost un minor care a beneficiat de Ordinul de Clemenţă. Dacă el a reuşit să dribleze sistemul după aceea, atunci nu-i vei găsi nici amprentele, nici datele referitoare la ADN prin intermediul informaţiilor stocate de noi sau prin intermediul IRCCA.

      Ei, asta era ceva care te călca pe nervi, îşi zise Eve, grăbindu-se din nou să ajungă la Departamentul Omucideri.
   Unele suflete miloase se ocupau de nemernicii străzii, singura lor soluţie fiind aceea de a-i mângâia pc cap pe micii infractori, pe violatorii ce făceau parte din diverse bande, pe cei care comiteau ilegalităţi, zicându-le: „Nu-i aşa că nu veţi mai păcătui?”
   În momentul de faţă, sarcina ei era aceea de a răscoli rămăşiţele unor date posibil importante pentru a descoperi nişte informaţii pe care ar fi trebuit să le aibă la degetul mic.
   Lino avea un nume, iar ea era sigură că ucigaşul lui cunoştea acest nume. Până avea să-l afle, el urma să zacă acolo, la morgă, sub numele de John Doe.
   În afară de asta, mai exista şi adevăratul Miguel Flores.
   Trebuia să identifice victima ca să poată spera mai apoi să-l găsească pe Flores, viu sau mort. Era mort, asta mai mult ca sigur, fiindcă instinctul îi spusese asta deja. Ceea ce nu însemna însă că el nu era important.
   Cu cât descoperea mai multe despre victimă, cu atât devenea Miguel Flores mai important.
   Se opri în faţa automatului şi îl privi pieziş.
   - Hai, fă-mă să sufăr dacă îţi dă mâna.
   Ea se apucă să formeze codul.
   - O doză de pepsi şi tot ce mai ai tu de dat, fir-ai să fii, plus valoarea nutritivă a produsului.
   Aparatul scuipă mai întâi doza, după care se auzi un refren muzical.
   Ea îşi continuă drumul, în vreme ce maşinăria intona mai departe ultimul jingle pepsi.
   - Doar să-l auzi şi ţi se face sete, mormăi ea, după care, răsucindu-se în direcţia opusă, fu gata să dea peste părintele Lopez. Îmi cer scuze.
   - E vina mea. Habar nu aveam unde merg, aşa că nu m-am uitat pe unde calc. Nu am mai fost niciodată în zona aceasta. E... mare.
   - În plus, e zgomotoasă şi plină ochi cu răufăcători. Cu ce te pot ajuta?
   - V-am adus datele pe care mi le-aţi cerut.
   - Oooo. Mulţumesc. Puteam să trec eu să le iau.
   Sau aţi fi putut să mi le trimiteţi pe mail, continuă ea în gând.
   - Eu... în realitate, voiam să ies puţin. Îmi puteţi acorda câteva clipe?
   - Sigur. Biroul meu se află chiar după colţ. Ah, doriţi ceva?
   Ea ridică doza, aproape rugându-se în gând ca răspunsul să fie nu. Nu voia să se lupte din nou cu maşinăria aceea afurisită.
   - O cană de cafea sigur n-aş refuza. O să...
   - Mai am puţină cafea la mine în birou, spuse ea, chiar în secunda în care el se pregătea să se ducă spre automat.
   Îl conduse pe coridor, prin labirintul de birouri, unde Jenkinson urla în linkul său.
   - Ascultă-mă cu atenţie, fund jegos ce eşti, dacă pun mâna pe tine, o să plăteşti. Ţie ţi se pare că eu stau aici aşa, de pomană? Nu cred că vrei să vin eu la tine, şmechere.
   - Ah, zise Eve. Aşa-i la birou. Scuze.
   Chipul lui Lopez rămase la fel de calm.
   - Pe lângă zgomotoasă şi plină de oameni răi, aţi uitat să adăugaţi şi „plină de culoare”.
   - Da, cred că aveţi dreptate. Cum preferaţi cafeaua?
   - Simplă. Doamnă locotenent... V-am adus lista cu botezurile.
   - Da, mi-aţi spus asta.
   - Vreau să v-o dau înainte să plec.
   Eve dădu din cap.
   - Logic.
   - O fac fără să fiu autorizat. Superiorii mei, continuă el după ce ea reveni cu cafeaua, chiar dacă vor să coopereze, desigur, sunt precauţi în privinţa urmărilor. A publicităţii. Au spus că iau cererea dumneavoastră ca pe un avertisment. Care de obicei se traduce prin...
   - Faptul că nu se va soluţiona niciodată?
   - Sunteţi pe aproape. Eu însumi am accesat aceste informaţii.
   Ea îi oferi cana cu cafea.
   - Prin urmare, v-aţi transformat într-un trădător. Credeţi că e suficient dacă vă răsplătesc cu o cafea?
   El reuşi să râdă blând şi timid.
   - Da, mulţumesc L-am simpatizat... pe Lino. Chiar foarte mult. I-am respectat mereu munca şi energia debordantă. El era responsabilitatea mea. Simt că nu pot înţelege ce s-a întâmplat sau că nu ştiu ce am de făcut până nu aflu cine este şi până nu aflu de ce a făcut ce a făcut. Va trebui să-i consiliez, să-i consolez pe enoriaşii mei. Să le răspund atunci când vor veni la mine îngrijoraţi şi supăraţi? Suntem cu adevărat căsătoriţi? Fiul meu a fost într-adevăr botezat? Păcatele mele au fost cu adevărat iertate? Şi toate astea fiindcă acest om s-a prefăcut că e preot.
   El se aşeză în fotoliu, sorbind din cafea. După care lăsă cana ceva mai jos, privind fix înainte. Apoi sorbi din nou din cafea. Fară grabă.
   Obrajii lui se îmbujorară brusc.
   - N-am mai băut niciodată o cafea ca asta.
   - Pentru că probabil nu aţi avut cu adevărat cafea. Nu-i nici din soia, nici vegetală şi nici făcută de un bărbat. Aici e toată şmecheria. Am eu sursa mea.
   - Fiţi binecuvântată, rosti el, după care mai luă o gură de cafea.
   - Aţi mai văzut vreodată imaginea aceasta?
   Ea luă hârtia cu tatuajul şi i-o arătă.
   - O, da. E tatuajul unei bande, o bandă care a fost desfiinţată de mult. Unii dintre cei care locuiesc în parohia mea au fost membri ai acestei bande, şi unii chiar mai poartă tatuajul acesta. Unii îl poartă cu mândrie, alţii se ruşinează.
   - Lino a purtat acelaşi tatuaj. L-a scos înainte de a reveni aici.
   Înţelegerea situaţiei întunecă privirea lui Lopez.
   - Aşa, deci. Acesta era locul lui. Asta era casa lui.
   - Mi-ar fi de folos dacă aş avea numele celor care poartă acest tatuaj, al celor pe care-i cunoaşteţi dumneavoastră.
   În clipa în care el închise ochii, Eve adăugă pe un ton vesel:
   - Asta ar însemna că veţi primi şi mai multă cafea.
   - Nu e nevoie, însă vă mulţumesc. Doamnă locotenent, cei care au trăit în acele timpuri şi care nu sunt în închisoare în momentul de faţă, acum sunt oameni în vârstă, au slujbe, familii, şi-au făcut şi ei viaţa lor.
   - Eu nu vreau să schimb nimic din toate astea. Numai dacă nu cumva unul dintre ei l-a ucis pe Lino.
   - O să vă fac rost de numele acelea, de cele pe care le voi putea afla şi eu. Mi-ar plăcea să le pot obţine mâine. E destul de greu să înfrunţi autorităţile în care ai încredere.
   - Mâine e perfect.
   - Credeţi că era un om rău. Lino. Credeţi că l-a ucis pe Flores ca să-i preia slujba, să-i preia numele şi destinul.. Şi cu toate astea vă străduiţi din răsputeri să aflaţi cine e ucigaşul lui Lino. Înţeleg perfect. Şi chiar cred. Aşa că voi face tot ce-mi va sta în putinţă.
   În timp ce se ridică să plece, Eve îl întrebă:
   - Cu ce v-aţi ocupat înainte de a deveni preot?
   - Am lucrat în cârciuma tatălui meu şi am boxat. Am boxat o vreme ca profesionist.
   - Mda, asta am aflat deja. Şi aţi avut şi succes.
   - Mi-au plăcut sportul, antrenamentul, disciplina. Sentimentul acela care mă cuprindea de câte ori păşeam în ring. Am visat să călătoresc în marile oraşe, să am parte de faimă şi să fac bani, mulţi bani.
   - Şi cum de v-aţi răzgândit?
   - A fost vorba de o femeie. De o fată. Eu o iubeam, ea mă iubea, de asemenea. Era frumoasă foc şi deloc răsfăţată. Ne pregăteam să ne căsătorim. Eu economiseam banii pe care-i primeam la fiecare meci câştigat, aproape bănuţ cu bănuţ. Ca să ne putem căsători, să avem şi noi căsuţa noastră. într-o zi, în timp ce eu eram la antrenament, ea a plecat de la casa părinţilor ei spre oraş, ca să-mi aducă prânzul. Nişte bărbaţi, trei la număr, au pus ochii pe ea şi au luat-o cu ei. Am căutat-o două zile până am găsit-o. O abandonaseră lângă un râu. O strangulaseră. Mai întâi o violaseră, o bătuseră, după care o abandonaseră goală lângă râul acela.
   - Îmi pare foarte rău.
   - N-am mai simţit niciodată o ură ca aceea. Mai mare decât suferinţa au fost ura, furia, setea de a o răzbuna. Sau de a mă răzbuna pe mine însumi. De unde să ştiu cu certitudine pe care dintre noi? Doi ani de zile a mocnit în mine ura aceea grozavă şi am băut şi m-am drogat şi am încercat orice metodă care putea să îndulcească durerea şi s-o ţină stinsă, astfel ca flacăra urii mele să rămână la fel de puternică. M-am lăsat copleşit de ură. După aceea i-am găsit, după ce procedaseră la fel cu o altă tânără. Eu plănuisem să-i ucid. Plănuisem, visasem, pusesem la cale cum să acţionez. Aveam la mine şi cuţitul, cu toate că nu cred că m-aş fi putut apropia de ei suficient de mult ca să-1 pot folosi, dar credeam că sunt în stare s-o fac. După care ea a venit la mine. Annamaria mea. Credeţi în aşa ceva, locotenente? În pedepse divine, miracole, în existenţa credinţei?
   - Nu ştiu. Dar cred în puterea care te face să crezi în ele.
   - Mi-a spus că trebuie s-o las să plece, că e un păcat să mă pierd pe mine însumi pentru ceva care aparţine deja trecutului. Mi-a cerut să plec de unul singur, în pelerinaj, la mormântul Fecioarei din San Juan de los Lagos. Şi să pictez, aveam ceva talent, un portret al Fecioarei Binecuvântate, pe care să-l las acolo ca ofrandă. În plus, mi-a spus că acolo voi afla ce-mi oferea destinul pe mai departe.
   - Şi chiar aşa s-a întâmplat?
   - Da. Eu o iubeam, aşa că am procedat întocmai. Am parcurs pe jos un drum lung, lung de tot. Care a durat luni de zile. Pe drum, m-am oprit ca să-mi găsesc de lucru, să mă hrănesc, să dorm şi cred că, în acelaşi timp, mi-am găsit vindecarea şi mi-am recăpătat încrederea şi credinţa. Am pictat şi portretul cu pricina, deşi era aidoma chipului AnnamAriel. Şi în momentul în care am îngenuncheat în faţa mormântului sfânt, plângând, am înţeles că viaţa mea avea să fie, din clipa aceea, închinată lui Dumnezeu. Am călătorit spre casă, luni de zile, după care am muncit şi am strâns bani ca să mă pot înscrie la Seminar. Şi uite aşa mi-am găsit calea. Cu toate astea, mai sunt şi nopţi în care visez că ea e alături de mine şi că pruncii noştri dorm fără griji în pătuţurile lor. Uneori mă întreb dacă Dumnezeu m-a binecuvântat fiindcă am acceptat voinţa Sa ori m-a pedepsit ca să mă pună la încercare.
   - Ce s-a întâmplat cu cei trei bărbaţi?
   - Au fost judecaţi, condamnaţi şi executaţi. La vremea aceea, în Mexic, execuţiile erau încă în vigoare. Moartea lor nu a reînviat-o pe Annamaria şi nici nu le-a readus la viaţă pe fata pe care o batjocoriseră după aceea şi pe cea de care abuzaseră înaintea AnnamAriel.
   - Nu. Dar din clipa aceea, nu au mai putut să violeze, să bată şi să stranguleze şi alte fete cu mâinile lor. Poate că şi asta a fost tot voinţa lui Dumnezeu.
   - Nu ştiu, dar moartea lor nu mi-a adus nicio satisfacţie.
   El se ridică, aşezând cu grijă cana goală lângă AutoChef.
   - Şi dumneavoastră aţi ucis.
   - Da.
   - Şi lucrul acesta nu v-a provocat nicio plăcere.
   - Nu.
   El mişcă din cap în semn de aprobare.
   - O să vă fac rost de numele acelea. Poate că împreună vom reuşi să facem dreptate, împlinind, totodată, voinţa Domnului.
   Poate că da, cugetă ea după ce rămase singură. Dar atâta vreme cât purta o insignă, pe primul loc trebuia să fie dreptatea.

7.

      Era nervoasă.
   Eve nu-şi dădea seama de ce, dar starea aceea apăruse în timp ce se îndrepta spre casă cu maşina.
   Turiştii care umpleau străzile New Yorkului, săltând ca nişte pui care nu vor să fie sacrificaţi, nu reuşiră să îi schimbe dispoziţia nici măcar în iritată moderat sau în cinic amuzată. La fel şi panourile publicitare animate care anunţau orice de la moda de vară, pantofi care, în vara aceea, lăsau la vedere degetele cu pedichiură impecabilă, până la chestii care măresc fundul nu îi îmbunătăţiră starea. Încercă să-şi imagineze un oraş plin de pantofi invizibili, de degete de la picioare cu unghii colorate, de funduri bombate, dar lucrul acesta nu o înveseli deloc.
   Vehiculele care brăzdau cerul, strecurându-se prin traficul aerian, nu reuşeau să înlăture starea de iritare în timp ce îşi cântau veşnica litanie „De vânzare!”, „De vânzare!”, „De vânzare!”(de data asta în limba engleză) la Skymall.
   Eve nu izbutea să-şi regăsească aprecierea pentru haosul, cacofonia şi nebunia inerentă a oraşului pe care-l iubea, aşa că atunci când trecu dincolo de porţi, nu simţi plăcerea de a se şti departe de oraş. Plăcerea de a fi acasă.
   Ce dracu’ căuta ea aici? Ar fi trebuit să rămână la birou, acolo unde ar fi putut transforma iritarea în propriul avantaj. Ar fi trebuit să se încuie în birou, să-şi comande un ibric mare de cafea fără zahăr şi după aceea să analizeze miezul problemei.
   Dovezile, faptele, partea tangibilă a cazului.
   De ce dracu’ se apucase să-l întrebe pe Lopez ce a făcut înainte de a deveni preot?
   Nu era un aspect relevant. Nu era important. Cu ce se schimba cazul anchetat de ea dacă nişte nemernici o violaseră, o bătuseră şi o strangulaseră pe fata care fusese dragostea vieţii lui? Nu avea nicio legătură cu ancheta.
   Identificarea victimei avea însă legătură cu cazul. Conta descoperirea ucigaşului. Dar asta nu însemna că trebuia să şi-o imagineze pe tânăra aceea din Mexic care fusese ucisă şi abandonată în pielea goală în apropierea unui râu. În mintea ei exista destul sânge şi destulă moarte, ca să nu fie obligată să adauge mai mult de atât, mai mult decât îi solicitase viaţa sau slujba.
   Coborî rapid din maşină şi porni apoi spre casă. Şi în clipa aceea, cu amestecul acela de nervozitate şi tristeţe la care nu luase seama până atunci, abia dacă aruncă o privire încruntată spre Summerset, mârâind printre dinţi:
   - N-ai decât să mă pupi în fundul nemărit, rosti ea înainte ca el să scoată o vorbă. Dacă nu, o să-ţi dau eu un şut în al tău cu piciorul meu cel vizibil.
   După care porni ca o furtună spre lift, intră şi îi comandă să coboare în sala de gimnastică. Avea nevoie, îşi spuse ea, de câteva ore de efort susţinut.
   În hol, Summerset se mărgini să ridice dintr-o sprânceană către Galahad care stătea gânditor, după care se duse spre linkul ce deservea transmisiile interne pentru a-l contacta pe Roarke.
   - Pe doamna locotenent o preocupă ceva... mai mult ca de obicei. S-a dus în sala de gimnastică.
   - Mă ocup eu. Mersi.

      Roarke îi lăsă la dispoziţie o oră, cu toate că o verifică o dată sau de două ori pe ecranul locuinţei.
   Ea alesese mai întâi delectarea virtuală, iar Roarke trase concluzia că preferase mai degrabă imaginea înfăţişând străzile aglomerate ale New Yorkului în locul celei care părea a fi favorita ei şi care înfăţişa o plajă. După care alesese să lucreze la aparatul cu greutăţi, până când transpirase considerabil. Roarke fu dezamăgit în secunda în care observă că ea nu activase aparatul de dozare a efortulului, preferând să lucreze fără încetare.
   Când ea se mută în încăperea cu piscină, Roarke termină ceea ce avea de lucrat. În clipa în care el ajunse la subsol, Eve ieşise deja din apă şi se tampona cu prosopul. Ăsta nu era deloc un semn bun, decise el. De obicei, înotul reuşea să o relaxeze, iar ea tindea mereu să execute câteva turc în plus.
   Cu toate astea, el îi zâmbi.
   - Şi ce mai faci?
   - Bine. Nu ştiam că eşti acasă.
   Îmbrăcă imediat un halat de baie.
   - Am vrut să lucrez puţin înainte să urc.
   - Atunci cred că a venit vremea să vii sus.
   O luă de mână, sărutând-o cu blândeţe. Barometrul lui Summerset era, ca de obicei, foarte exact, gândi Roarke. Pe doamna locotenent o tulbura ceva.
   - Am avut nevoie de vreo două ceasuri de singurătate.
   El dădu din cap în semn de aprobare, conducând-o la lift.
   - Cazul e extrem de greu.
   - Rareori se întâmplă să fie altfel.
   El o privi în timp ce înaintau spre dormitor.
   - Nici măcar nu cunosc numele victimei.
   - Nu-i primul tău John Doe.
   - Nu e. Dar nu ştiu absolut nimic despre el.
   Roarke nu scoase o vorbă, ci se duse, pur şi simplu, spre dulapul din perete, îl deschise, după care alese o sticlă de vin, în vreme ce ea scoase din sertarul ei o pereche de pantaloni şi o cămaşă.
   - Eu prefer cafeaua.
   Roarke lăsă pe etajeră paharul ei cu vin, sorbind după aceea dintr-al lui.
   - Şi de mâncat, o să comand un sandvici sau ceva de felul acesta. Trebuie să cercetez puţin listele pe care tocmai le-am primit, să compar informaţiile.
   - Perfect. O să bei cafea, o să mănânci un sandvici, o să te ocupi de liste. Dar asta abia după ce-mi povesteşti ce se petrece.
   - Tocmai ţi-am spus: cazul e afurisit rău de tot.
   - Ai avut tu cazuri şi mai rele. Mult mai rele. Crezi că nu observ că te roade ceva? Ce s-a întâmplat azi?
   - Nimic. Nimic.
   Ea îşi trecu degetele prin părul bogat şi răvăşit pe care nici măcar nu se sinchisise să şi-l usuce.
   - Am primit confirmarea că victima nu era Flores, am urmărit nişte piste care n-au dus nicăieri, dar mai avem şi altele care ar fi posibil să dea rezultate.
   Ea luă paharul cu vin pe care spusese că nu-l vrea, bându-l în timp ce se plimba prin dormitor.
   - Am stat ceasuri întregi de vorbă cu cei care au lucrat cu victima sau care o cunoşteau şi am privit diversele reacţii la aflarea veştii că el nu era Flores şi că nu era preot.
   - Nu asta te tulbură. Altceva.
   - Dar nu mă tulbură nimic.
   - Ba da, te macină ceva.
   Cu o mişcare plină de naturaleţe, el se rezemă de dulap, sorbind din vin.
   - Dar am suficient timp să aştept să renunţi la atitudinea asta de martir şi să spui odată despre ce e vorba.
   - Tu chiar nu poţi să-ţi vezi de treburile tale? Trebuie să te amesteci mereu în ce am eu de făcut?
   Da, o enerva, el ştia foarte bine lucrul acesta, dar aşa putea ajunge mai repede la punctul nevralgic. Se strâmbă în mod intenţionat.
   - Când e vorba de soţia mea, e cazul să mă amestec.
   - Poţi să-ţi bagi undeva chestia asta cu „soţia mea”. Eu sunt poliţist; anchetez un caz. În care tu nu eşti amestecat în niciun fel. Aşa că vezi-ţi de drum.
   - Ce zici de răspunsul acesta? Nu.
   Ea trânti cu zgomot paharul de vin, după care porni în grabă spre uşă. Când el se interpuse în drumul ei, ea strânse pumnii cu putere.
   - Hai, o invită el, ca şi cum s-ar fi amuzat. Dă.
   - Ar trebui. Obstrucţionezi justiţia, amice.
   Vrând s-o provoace, el se aplecă şi mai mult spre ea.
   - Arestează-mă.
   - Povestea asta n-are legătură cu tine, fir-ar al naibii să fie, aşa că dă-te din calea mea şi lasă-mă să lucrez.
   - Ei, răspunsul e din nou negativ.
   Îi prinse bărbia în palme, sărutând-o cu putere. După care se retrase.
   - Te iubesc.
   Se smulse de lângă el, dar nu înainte ca el să observe întipărite pe chipul ei atât furia, cât şi frustrarea.
   - Asta-i o lovitură sub centură. O nenorocită de lovitură sub centură.
   - Da, asta a fost. Hai, ocărăşte-mă fiindcă sunt un nemernic.
   Ea îşi frecă obrajii cu palmele, după care le trecu iar prin părul umed. Dădu cu pumnul în şifonier. Mai are puţin şi spune, cugetă el. Luă paharul ei cu vin, traversă camera şi i-l oferi.
   - Chestia asta n-are legătură cu cazul, pricepi? Sunt nervoasă pentru că mă macină ceva pe dinăuntru.
   - Atunci fă să iasă la suprafaţă. În caz contrar, nu tu eşti aceea care obstrucţionează justiţia?
   Ea sorbi încet din vin, privindu-l peste buza paharului.
   - Oi fi tu un nemernic, dar te prinzi repede. Bine, bine. Am cercetat câteva informaţii, începu ea, după care-i povesti despre Solas. Aşa încât, la un moment dat, mi-am zis că Lino ăsta, sau cum mama naibii l-o chema, e posibil să-l fi omorât pe Flores. Din câte îmi dau eu seama, l-a omorât cu sânge rece. Era un ucigaş.
   - Ai stabilit acest lucru?
   - A fost membru al grupării Soldados. Răii cartierului. Purta tatuajul specific acestei bande, dar înainte să-şi asume o nouă identitate, şi l-a scos. E vorba de o bandă care a activat în New York cu mulţi ani în urmă, iar tatuajul pe care-l avea indică faptul că făcuse parte din conducerea acestei grupări. Purta însemnul de ucigaş a grupării Soldados, deci el a ucis cel puţin o dată.
   - E mai greu, în cazul în care victima face, la rândul său, victime, nu-i aşa?
   - Posibil. Posibil să fie mai greu. Dar măcar în cazul acela a luat atitudine, a făcut ceva pentru fetiţa aceea. L-a bătut măr pe Solas, a protejat copila în clipele acelea când nimeni altcineva n-o făcea şi nici n-ar fi făcut-o. A luat-o de acolo, a îndepărtat-o de pericol.
   Pe tine nu a avut cine să te îndepărteze de pericol, cugetă Roarke în sinea lui. Nu te-a luat nimeni să te ducă departe. Până ce n-ai reuşit singură să pleci de acolo.
   - Ne-am dus să o vedem pe mama fetei, ne-am dus să vedem dacă ea sau nenorocitul ală de obsedat sexual îi făcuseră felul lui Lino.
   Eve vârî mâinile în buzunare, începând să se plimbe prin dormitor.
   - Nu, nu e posibil ca ea să fi făcut ceva împotriva lui, nici măcar cât negru sub unghie. Cum am dat cu ochii de ea, mi-am dat seama de chestia asta; am văzut cât de speriată era şi cât de tare tremura la gândul că bărbatul ei ar fi putut să fie eliberat de la Kikers. Mi-a venit s-o pălmuiesc.
   Eve se opri, închizând ochii.
   - O palmă te umileşte mai tare ca un pumn. Aveam chef să o iau la palme... şi cred că am şi făcut-o, verbal.
   El nu replică, aşteptând ca ea să verse tot ce avea pe suflet.
   - Ea era acolo, la dracu’.
   Vocea sa deveni un tunet furios, o explozie de mânie, de durere şi de amărăciune.
   - A fost acolo când nenorocitul ăla împuţit îi viola fetiţa, nu o dată, ci de mai multe ori. Da, îi dădea voie s-o bată, şi asta era într-adevăr alegerea ei, treaba ei, dar nu a făcut nimic ca să-şi ajute propriul copil. N-a făcut nimic, nu a mişcat un deget. N-am ştiut, n-am văzut nimic, oh, biata mea fetiţă. Iar eu nu pot pricepe una ca asta. Cum să nu vezi, cum să nu-ţi dai seama?
   - Habar nu am. Poate că unii/unele chiar nu văd sau refuză să accepte, să descopere acele lucruri cărora nu le pot face faţă, pe care nu le pot înfrunta.
   - Asta nu e o scuză.
   - Da, ai dreptate, nu e.
   - Iar eu sunt conştientă că povestea asta nu seamănă cu a mea, nici măcar în parte. Mama mă ura, ura faptul că exist. Măcar atât îmi amintesc, fiind unul dintre puţinele lucruri pe care mi le amintesc în privinţa ei. Şi cred că dacă ea ar fi fost acolo când tata m-a violat, puţin i-ar fi păsat că el o făcea sau nu. Nu e acelaşi lucru, dar...
   Se opri, presându-şi pleoapele cu degetele.
   - Totul revine în prezent, termină Roarke fraza. În loc să fie trecut, devine prezent.
   - Cred că da.
   - Şi te gândeşti că situaţia ei a fost mai gravă ca a ta, nu? Că a fost mult mai rău pentru adolescenta aceea, pentru că lângă ea era cineva care ar fi trebuit să observe, care ar fi trebuit să realizeze ce se petrece şi să pună capăt situaţiei, am dreptate?
   - Da, da.
   Ea luă palmele de la ochi, lăsând braţele să-i cadă pe lângă corp.
   - Şi uite aşa m-am trezit că o detest pe femeia aceea demnă de milă, tristă şi moartă de frică, dându-i circumstanţe atenuante celui ucis, celui pe care îl suspectez din toată inima - la naiba, chiar o simt - că a fost un criminal.
   - Faptul că îi acorzi circumstanţe atenuante, că eşti de acord că în cazul acelei fetiţe a făcut exact ce trebuia, nu înseamnă că este scuzat pentru restul faptelor, Eve.
   Ceva mai calmă, ea luă din nou paharul cu vin.
   - Chestia asta a înfipt un cuţit în mine, repetă ea. Ceva mai încolo, a trecut preotul pe la mine. Cel adevărat. Lopez. Şi în cazul lui miros ceva.
   - Suspect?
   - Nu, nu. Interesant. Ceva care, într-un fel... te atrage. El...
   Gândul acela o lovi brusc, făcând-o să se elibereze de tot ce mocnea dureros înăuntrul ei.
   - El îmi aminteşte de tine.
   Dacă şi-ar fi luat avânt şi l-ar fi lovit direct în figură, şocul nu ar fi fost mai mare ca în secunda aceea.
   - De mine?
   - El ştie al naibii de bine cine şi ce este, acceptând lucrul acesta. E un om puternic şi acţionează la fel de rapid ca tine. Lino a reuşit să-l ducă de nas, iar el se simte prost din pricina asta. Consideră că era responsabilitatea lui şi e hotărât să treacă şi peste interdicţii ca să facă ceea ce consideră că e bine.
   - Chiar aşa? întrebă Roarke.
   - Mda. El mi-a oferit informaţiile de care aveam nevoie, cu toate că superiorii lui voiau să dezbată problema şi să blocheze demersul. El a reuşit să-i ocolească şi să ia decizii pe cont propriu. După aceea l-am întrebat - nu trebuia s-o fac - cu ce s-a ocupat, ce a făcut înainte de a deveni preot. În clipa aceea se aşeză, fiindcă simţea nevoia să stea jos, şi-i povesti apoi despre Lopez şi Annamaria.
   - Te-ai gândit din nou la tine, la faptul că erai prinsă în capcană, că nu ai avut cum să te aperi pe vremea când tatăl tău te bătea şi te viola. Mai rău chiar, te-ai gândit la Marlena, spuse Roarke, referindu-se la fiica lui Summerset.
   - Oh, Doamne.
   Ea revăzu acele imagini de coşmar, năpădită brusc de amintiri. în timp ce el depăna povestea, eu îmi imaginam ce se întâmplase.
   - Mă revedeam pe mine. Am revăzut clipele acelea când eram amândoi în dormitor, iar el mi-a rupt braţul şi m-a violat, momentul în care mi-am pierdut minţile şi l-am ucis. Am revăzut-o pe Marlena, m-am gândit cum trebuie să se fi simţit când oamenii aceia au răpit-o ca să se poată răzbuna pe tine, când au torturat-o, au violat-o şi au ucis-o.
   Ea îşi şterse lacrimile, dar şuvoiul lor nu putea fi oprit.
   - Lopez mi-a vorbit despre pedepse divine şi despre miracole, iar eu mă gândeam: Dar înainte? Cum rămâne cu groaza, cu durerea, cu sentimentul de neputinţă? Cu toate astea cum rămâne? Pentru că eu nu am murit, eu simt în continuare toate astea. Oare trebuie să fii mort ca să nu le mai simţi?
   Vocea i se frânse. Iar Roarke îşi simţi inima sfâşiată de durere.
   - M-a întrebat dacă am ucis, dar ştia deja că răspunsul e afirmativ, fiindcă mă mai întrebase asta. Dar imediat după aceea, m-a întrebat dacă am simţit satisfacţie şi plăcere în clipele acelea. Am negat în mod automat. Niciodată nu am ucis de dragul de a ucide, ca poliţist, niciodată nu mi-am folosit arma din dotare din plăcere. Însă preţ de o clipă a trebuit să mă întreb: oare în noaptea aceea am simţit plăcere ucigând? În noaptea când eu aveam opt ani şi am înfipt cuţitul în el, o dată, de două ori, de mai multe ori, oare atunci am simţit plăcere?
   - Nu.
   El se aşeză lângă ea, luându-i faţa în palme.
   - Ştii bine că nu. Ai ucis ca să-ţi salvezi viaţa. Atâta tot.
   El o sărută cu tandreţe pe frunte.
   - Ştii bine că nu ai simţit aşa ceva. Probabil că te întrebi, că ai vrea să afli dacă mi-a făcut plăcere să-1 ucid pe cel care i-a curmat viaţa Marlenei.
   - Ei nu i s-a făcut dreptate. Au ucis-o... au bătut-o, au violat-o şi au ucis-o ca să te poată lovi pe tine, fiind nişte oameni puternici în vremuri corupte. Nimeni nu i-a făcut dreptate. Nimeni în afară de tine.
   - Nu asta contează.
   Ea îşi aşeză palmele peste ale lui şi le strânse.
   - Un poliţist nu poate fi de acord cu răzbunarea, nu poate fi de acord cu eludarea legii ca să-i execute pe ucigaşi. Dar victima dinlăuntrul poliţistului, persoana dinlăuntrul poliţistului înţelege şi, chiar mai mult, crede că aceasta era singura dreptate care i se putea face acelei copile nevinovate.
   - Şi cu toate astea, nu mă întrebi ceea ce ai vrea să afli. Ţi-e teamă că nu vei putea suporta răspunsul şi ai prefera să nu-l ştii. Ai prefera să nu-l afli?
   Ea oftă lung şi sacadat.
   - Nimic din ceea ce ai avea de spus nu mi-ar putea schimba părerea despre tine. Nimic. Aşa că, uite, o să te întreb. Ţi-a făcut plăcere să-i ucizi?
   Ochii lui rămaseră într-ai ei - şi erau nespus de albaştri, disperat de albaştri.
   - Am vrut s-o simt, mai mult decât orice pe lumea asta. Să savurez din plin senzaţia aceea. Am vrut să sărbătoresc în stil mare moartea lor, fir-ar să fie... să mă bucur pentru moartea şi durerea de care au avut parte. În memoria fiecărei clipe de groază şi de durere de care avusese ea parte. Pentru faptul că ei îi răpiseră şansa de a trăi, voiam să simt acea plăcere. Dar nu am simţit-o. Când a venit clipa, am considerat-o ca pe o datorie. Nu ca pe o răzbunare, ci ca pe o datorie, dacă poţi înţelege lucrul acesta.
   - Cred că da.
  - Am simţit mânie, furie şi poate că, la sfârşit, ele au mai scăzut puţin în intensitate. Eu pot să ucid fără ca durerea dinlăuntrul meu să fie la fel de mare ca a ta - pentru că pe tine te doare, chiar şi atunci când e vorba de cei mai nemernici dintre oameni. Când e vorba de morală, noi nu suntem neapărat pe aceeaşi poziţie, indiferent despre ce e vorba. Şi pentru că eu nu cred că ar trebui să fim ceea ce suntem unul pentru altul, nu aş minţi ca să-ţi spulber sentimentele. Aşa că, dacă aş fi simţit plăcere când i-am ucis, ţi-aş spune. N-am simţit atunci şi nici în secunda de faţă nu simt că aş regreta câtuşi de puţin gestul meu.
   Ea închise ochii, rezemându-şi fruntea de a lui, în vreme ce pe obraz alunecă din nou o lacrimă.
   - E OK. E în regulă.
   El o mângâie pe păr în timp ce rămaseră amândoi acolo, iar ea se calmă.
   - Nu am nici cea mai vagă idee de ce mă chinui singură în felul acesta.
   - Pentru că asta te face să fii ceea ce eşti. Un poliţist de nota 10, o femeie complicată şi o mare belea.
   Ea reuşi chiar să râdă.
   - Bănuiesc că aici ai dreptate. O, şi referitor la ce spuneai mai devreme... Şi eu te iubesc.
   - Atunci o să iei o pastilă pentru durerea de cap şi o să mănânci cum scrie la carte.
   - În cazul acesta, ce-ar fi să încep cu cina şi să vedem dacă nu cumva va rezolva ea durerea de cap care, oricum, nu mai e chiar atât de rea.
   - Mi se pare corect.

      Luară cina în locul rezervat de obicei micului dejun, la masa din dormitor.
   Şi pentru că ea plânsese pe umărul lui, i se păru normal să-l pună la curent în privinţa cazului şi a felului în care evoluase ancheta. Pentru un civil, el dovedi un interes cât se poate de mare şi un simţ poliţienesc desăvârşit.
   În afară de asta, Eve ştia că el programase cheeseburgeri exact din acelaşi motiv pentru care unii le oferă copiilor trişti o prăjiturică. Pentru ca să-i ridice moralul.
   - Bandele din Irlanda nu purtau tatuaje? întrebă ea.
   - Sigur că da. Mai ales pe vremea când bântuiam eu pe străzi.
   Ea înclină capul într-o parte.
   - Cunosc fiecare centimetru al pielii tale. Nu ai tatuaje.
   - Da, n-am. În afară de asta, eu nu-i consideram pe prietenii şi pe asociaţii mei de pe stradă ca făcând parte dintr-o bandă, într-o bandă sunt prea multe reguli, ranguri, care nu se potriveau cu felul meu de a gândi, la fel ca şi acel strigăt constant pe care-l scot ca să-şi apere teritoriul, ca şi cum ar fi vorba de unul sacru. În plus, tatuajele - aşa cum ai dovedit şi tu - sunt un soi de semn de identificare, chiar şi după ce au fost îndepărtate. Şi ultimul lucru pe care şi l-ar dori un afacerist tânăr care are cap ar fi acela de a avea un semn de identificare.
   - Bingo, acesta e motivul pentru care Lino şi-a îndepărtat tatuajul. Urmele rămase sunt unele atât de fine, încât cu ochiul liber abia dacă le poţi observa - şi nici măcar atât la o privire neatentă. Şi chiar dacă îl observi, ai putea să spui că a fost vorba de o nebunie a tinereţii - şi chiar asta a fost.
   - Dar îţi dă un nou indiciu în privinţa identităţii sale.
   El muşcă din burger, căzut pe gânduri.
   - Ce fel de om îşi tatuează un X ca să marcheze că e un ucigaş? Şi ce fel de ucigaş pune mândria pe primul loc, mai presus de propria libertate?
   Eve gesticula cu un cartof.
   - Asta-i mentalitatea specifică unei bande. Cu toate astea, X-ul acela nu poate fi invocat în instanţă. Trebuie să ştiu ce motiv a avut el pentru a-şi părăsi căminul drag - şi pentru cât timp - şi de ce, pentru a reveni aici, a avut nevoie de o identitate nouă. Instinctul îmi zice că a făcut ceva - ceva foarte important - după revocarea Ordinului de Clemenţă sau după împlinirea vârstei de 21 de ani.
   - Crezi că el e ucigaşul lui Flores.
   - Cred că e o perioadă anterioară acelui moment. Din câte am reuşit să aflu, Flores era plecat în Vest. De ce plecase Lino în Vest? Şi pentru că nu cred că Lino alesese să devină un fals preot pentru tot restul vieţii, după părerea mea a avut un motiv aparte de a reveni aici sub acea acoperire, pretându-se la un joc atât de periculos şi mortal. Răbdarea.
   - Eu aş zice că erau implicate escrocherii.
   Ea aprobă, dând din cap.
   - Bani, bijuterii, afaceri ilegale - una peste alta, voia bani. Suficienţi încât acest membru al bandei din Harlemul Spaniol să-şi fi putut permite intervenţii faciale scumpe, o identitate nouă. Suficienţi pentru ca o bucată bună de timp să se dea la fund, fie pentru că este prea riscant, fie pentru că are de gând să profite de tot acest timp ca să pună mâna pe toată plăcinta.
   Ea miji ochii.
   - Trebuie să verific toate jafurile armate, furturile, şantajele şi ilegalităţile comise în ultimii 6-8 ani. Poate că e vorba de 6 sau 9 ani, dar acesta e un aspect foarte important. După aceea, trebuie să verific botezurile oficiate acolo. În afară de asta, trebuie să descopăr un poliţist care era în exerciţiul funcţiunii pe vremea când Lino era membru în banda Soldados. Cineva care 1-a cunoscut, care ar putea să-mi dea mai multe detalii.
   - De ce nu m-aş ocupa eu de primul punct al verificărilor pe care le ai de făcut? Ador jafurile armate, furturile şi şantajele. Şi din moment ce m-am ocupat de pregătirea cinei, merit recompensă.
   - Cred că meriţi, şi o vei obţine.
   Ea se dădu bătută.
   - Cât de scorpie am fost când am ajuns acasă?
   - O, iubito, altădată ai fost chiar mai mult de atât.
   Ea pufni în râs, întinzând mâna spre el.
   - Mulţumesc.

      Într-o încăpere din spatele scenei, la recent renovata Madison Square Garden, Jimmy Jay Jenkins, fondator al bisericii Lumina Veşnică, se pregătea să-şi primească enoriaşii.
   Se pregătea cu ajutorul unui deget de vodcă, după care urmau două exerciţii de respiraţie, în vreme ce vocile corului Lumina Veşnică, bine armonizate şi pline de credinţă, răsunau plăcut în boxele montate în încăperea folosită pe post de vestiar.
   Era un bărbat masiv, căruia îi plăcea mâncarea bună, precum şi să poarte costume albe - numărul total al celor pe care le poseda fiind de 26, asortându-le pe fiecare cu cravate de diferite culori şi cu bretelele potrivite - croite pe talie; îi mai plăceau soţia sa iubitoare, în vârstă de 38 de ani, pe nume Jolene, cei 3 copii şi 5 nepoţi, păhărelele de vodcă pe care le consuma ocazional, amanta sa, din perioada respectivă, pe nume Ulla, şi, bineînţeles, să răspândească cuvântul sfânt al Domnului.
   Dar nu neapărat în ordinea aceasta.
   Îşi întemeiase propria biserică cu aproape 35 de ani în urmă, punând la baza cărămizilor ei sudoarea, charisma şi talentul unui om care ştia să atragă publicul, având credinţa aprigă şi de neclintit că ceea ce făcea era corect. Şoproanele şi câmpurile întinse din provincie, care reprezentaseră începutul activităţii lui, se transformaseră, cu timpul, într-o afacere care însuma mai multe miliarde de dolari pe an.
   Trăia ca un rege şi predica precum cea mai aprigă voce a lui Dumnezeu.
   Auzind câteva ciocănituri în uşă, Jimmy Jay îşi potrivi cravata, privindu-se în oglindă, nctezindu-şi puţin şuviţele albe, după care strigă vesel, pe un ton de bas:
   - Venim!
   - Mai sunt 5 minute, Jimmy Jay.
   Jimmy Jay îşi etală rânjetul imens.
   - Făceam o ultimă verificare. Cum e la poartă, Billy?
   Managerul lui, un bărbat slăbuţ care avea părul negru pe cât de alb îl avea Jimmy Jay, păşi în încăpere.
   - S-au vândut toate biletele. O să avem un profit de peste 5 milioane, şi asta înainte de a aduna şi donaţiile şi plăţile care se fac în biserică.
   - Uaaau, ce sumă frumuşică.
   Rânjind, Jimmy Jay arătă cu degetul spre manager.
   - Hai să facem totul ca banii aceştia să merite plătiţi, Billy. Să mergem şi să mai salvăm câteva suflete.
   Vorbea serios. Credea cu adevărat că le poate salva - şi chiar o făcuse: salvase o mulţime, de când pornise pe acest drum, acolo, in Little Yazoo, Mississippi, ca predicator. În afară de asta, credea cu tărie că stilul său de viaţă, ca şi cele două inele cu diamante pe care le purta la fiecare mână, reprezentau o răsplată a muncii lui susţinute şi meritorii.
   Accepta faptul că era un păcătos - din cauza vodcii şi a păcatelor sale sexuale -, dar credea, în acelaşi timp, că numai Dumnezeu putea pretinde că e perfect.
   Zâmbi ascultând cum corul Lumina Veşnică îşi termină cântarea în mijlocul unor aplauze furtunoase, făcându-i cu ochiul soţiei lui, care aştepta în culise, în partea stângă a scenei. Ea avea să intre odată cu el şi aveau să se întâlnească în centrul scenei, în vreme ce cortina din spate se ridica, iar pe ecran apăreau imaginile lor, care se zăreau începând de la rândurile din spate până la balcoanele de deasupra.
   Jolene avea să fie câteva clipe în lumina reflectoarelor, strălucind şi având în jurul capului o aură, exact ca un înger gingaş. Apoi aveau să salute împreună mulţimea şi, după ce ea va interpreta solo „Mergând spre Lumina Sa”, el îi va săruta mâna, mulţimea adora de fiecare dată acele momente.
   După care ea va reveni în culise, în timp ce el urma să-şi continue treaba, salvând sufletele prezente acolo.
   În momentul acela se va apuca serios de treabă în numele lui Dumnezeu.
   În ochii plini de iubire ai lui Jimmy Jay, Jolene a lui arăta asemenea unei fotografii desăvârşite. În timp ce-şi îndeplineau sarcina pe care o executau de decenii întregi, rochia ei roz strălucea sub lumina reflectoarelor montate pe scenă, iar ochii ei scăpărători se oglindeau într-ai lui. Părul ei semăna cu o movilă de aur, la fel de strălucitor şi de sclipitor ca şi colierul triplu pe care-1 purta la gât. Când Jolene începu să cânte, el socoti că vocea ei era la fel de pătrunzătoare şi de pură ca acele pietre preţioase care ornau colierul.
   Ca de fiecare dată, melodia îi emoţiona pe amândoi până la lacrimi.
   Parfumul ei îl secă de orice putere, impregnându-i simţurile, iar el îi sărută mâna cu o tandreţe nesfârşită, privind-o apoi, prin perdeaua de lacrimi, cum se îndepărtează. După care se răsuci pe călcâie, aşteptând ca şi ultimele aplauze să fie înlocuite de o linişte mormântală.
   În spatele lui, ecranul se lumină puternic. Şoapta lui Dumnezeu se strecură printre norii tiviţi cu auriu. Iar sala oftă lung, ca o singură fiinţă.
   - Suntem cu toţii nişte păcătoşi.
   Începu pe un ton blând, ca şi cum ar fi şoptit într-o catedrală în care domnea liniştea. Urmă o rugăciune. Vocea lui deveni tot mai puternică, tonul mai ridicat, emanând din ce în ce mai multă energie, iar el se oprea ca un adevărat actor, doar atunci când izbucneau aplauzele, chiotele de veselie, când se rostea .Aleluia!” sau „Amin!”.
   Broboanele de sudoare apărură şi ele, dând o strălucire aparte chipului său, înainte de a aluneca încet pe sub guler. Le şterse cu batista ce se asorta perfect cu cravata. Iar când îşi scoase haina albă, dând la iveală cămaşa cu mânecă lungă şi bretelele de la pantaloni, adunarea începu să se agite şi să murmure.
   Sufletele, cugetă el. Simţea deja cum lumina pătrundea în adâncul lor. Sufletele se înălţau, se măreau, se luminau pe neaşteptate. În vreme ce aerul vibra asemeni unui tunet datorită forţei lor, el apucă cea de-a trei sticlă din cele 7 pline cu apă (fiecare conţinând şi câte un strop, două de vodcă) pe care avea să o consume în seara respectivă.
   Ştergându-şi mai departe broboanele de sudoare, el bău cu poftă, înghiţind aproape jumătate din conţinutul sticlei dintr-o suflare.
   - Culegeţi roadele, aşa îndeamnă Sfânta Scriptură. O să culegeţi ce aţi semănat! Haide, spuneţi-mi, mărturisiţi Tatălui Atotputernic: veţi semăna păcatul sau veţi semăna...
   Se aplecă, flutură braţul prin aer, după care trase de cravată, începu să tuşească, să respire cu greutate, simţind că nu mai are aer, în vreme ce trupul lui masiv începu să se clatine convulsiv, iar el înainta împleticindu-se. Scoţând un ţipăt ascuţit, Jolene se repezi pe scenă, alergând pe tocurile ei rozalii şi strălucitoare.
   Strigă: „Jimmy Jay! Oooo, Jimmy Jay”, în vreme ce zumzetele agitate ale mulţimii se transformară într-un tumult nesfârşit de vaiete, ţipete şi lamentări.
   Văzând privirea fixă a soţului ei, îngenunche. Se prăbuşi peste cadavrul lui, iar trupurile lor unite alcătuiră pe scenă o cruce in tonuri de alb şi roz.

      Aflată în biroul ei, Eve restrânsese lista primită la doar 12 bebeluşi de sex masculin care fuseseră botezaţi la biserica St. Cristobal, copii care se potriveau ca vârstă cu victima şi al căror nume de botez era Lino.
   - Computer, verifică în manieră standard numele afişate în listă. Caută şi... Opreşte-te, adăugă ea înjurând încet printre dinţi în secunda în care linkul ei începu să sune.
   - Dallas.
   - Dispeceratul, Dallas, locotenent Eve. Prezentaţi-vă imediat la Madison Square Garden, Teatrul Clinton. Suspiciune de o crimă prinotrăvire.
   - Am înţeles. Victima a fost identificată?
   - Răspuns afirmativ. Victimă identificată ca fiind Jenkins, James Jay. Trebuie să vă prezentaţi imediat acolo, fiind prim-anchetator al cazului. Va fi anunţată şi Peabody, detectiv Delia.
   - Vin imediat. De unde ştiu eu numele acesta?
   - Este şeful bisericii Lumina Perpetuă. O, nu, pardon, e vorba de biserica Lumina Veşnică. Da, exact, rosti Roarke din pragul uşii.
   Privirea lui Eve se înăspri şi ochii i se îngustară.
   - Încă un preot.
   - Ei, nu chiar, dar e din aceeaşi branşă.
   - La naiba. La naiba.
   Ea se uită la ceea ce lucrase, la liste, la dosare. Oare o luase pe un drum total aiurea, pierzând direcţia cea bună?
   - Trebuie să plec.
   - Păi, de ce n-aş merge şi eu?
   Ea vru să-l roage să rămână acasă, să continue cercetările începute. Nu avea rost, cugetă ea, fiindcă era ca şi cum ar fi încercat să-l prindă pe ucigaşul lui Dumnezeu.
   - Da, de ce nu? Computer, continuă verificarea şi stochează datele.
   Sarcină preluată. Procesez... anunţă maşinăria în vreme ce ea se îndrepta spre uşă.
   - Te gândeşti că au murit un preot şi un predicator, în timp ce tu o iei pe o pistă falsă de investigaţie.
   - Mă gândesc că dacă se va dovedi că omul acesta a fost omorât cu cianură de potasiu, atunci n-are cum să fie vorba de o afurisită de coincidenţă. N-are sens, n-are pic de sens.
   Dar clătină din cap, alungând acel gând. Trebuia să se ducă la locul crimei pregătită să analizeze faptele cu obiectivitate. Coti rapid spre dormitor, schimbându-se în haine de stradă şi potrivindu-şi suportul armei pe umăr.
   - O să fie frig acolo.
   Roarke îi întinse o jachetă din piele.
   - Trebuie să-ţi mărturisesc că, până în momentul de faţă, n-am găsit nicio informaţie referitoare la jafuri armate, nimic care să se potrivească cu cazul tău. Nimic care să fi rămas nerezolvat sau în care făptaşii să fie din zone diferite. Eu unul nu cunosc un asemenea jaf.
   Ea doar îl privi fix.
   - Ei bine, tu m-ai rugat să mă întorc cu câţiva ani în urmă. Şi, cu câţiva ani în urmă, poate că am avut şi eu ceva interes în anumite cazuri.
   El zâmbi.
   - Ca să spunem aşa.
   - Hai să nu vorbim de aceste cazuri care te interesau, decise ea. Fir-ar să fie. Fir-ar să fie. Te rog mult, poţi să conduci tu? Eu vreau să caut câteva date referitoare la victimă înainte să ajungem la destinaţie.
   În timp ce ieşeau pe uşa casei, Eve scoase PC-ul ei portabil, căutând informaţii referitoare la cea mai recentă dintre victime: Jimmy Jay.

8.

      Un pluton de poliţişti ţinea departe o armată de curioşi care se înghesuiau în spatele baricadelor ridicate la Madison Square Garden.
   Cu doi ani în urmă, iarna, grupul terorist Cassandra aruncase în aer o parte a clădirii, producând un dezastru sângeros.
   După toate aparenţele, moartea unui evanghelist provoca aceeaşi isterie şi acelaşi haos.
   Eve ţinu legitimaţia şi insigna la vedere, făcându-şi voiniceşte drum printre oameni.
   - E cu mine, le spuse ea poliţiştilor, facându-i loc şi lui Roarke.
   - O să vă conduc înăuntru, doamnă locotenent, îi spuse o femeie-poliţist de sub a cărei şapcă se revărsau pe umeri şuviţe ondulate şi roşcate.
   - Ce informaţii ai?
   - Cel care a sosit primul la faţa locului e înăuntru, dar se vorbeşte că victima predica cu elan, ca o furtună, într-o sală plină ochi. A băut nişte apă - pe care o avea acolo, cu el, pe scenă - şi s-a prăbuşit mort.
   Femeia în uniformă porni către foaier, întorcând capul către unul dintre posterele care înfăţişau un bărbat arătos, cu un păr la fel de alb ca şi costumul pe care-l purta.
   - Jimmy Jay, un evanghelist faimos. S-a securizat locul cât s-a putut de repede, locotenente. Unul dintre bodyguarzii victimei era, întâmplător, la datorie. Se spune că el s-a ocupat de acest lucru, adăugă ea, conducând-o pe lângă alţi doi poliţişti care flancau uşile. Mă întorc la postul meu, dacă nu mai aveţi nevoie de mine.
   - Eu mă apuc de treabă.
   Înăuntru, luminile erau aprinse. Reflectoarele care deserveau scena erau şi ele pornite. Cu toate astea, temperatura era asemeni aerului polar, iar ea fu încântată că-şi luase jacheta.
   - De ce dracu’ e atât de frig aici?
   Poliţistul ridică din umeri.
   - A fost multă lume. Cred că au scăzut temperatura ca să echilibreze. Vreţi să încerc să rezolv problema?
   - Mda.
   Eve simţea în aer urmele acelei săli arhipline - amestecul de sudoare şi parfum, aroma limonadelor şi a sandviciurilor pe care el le oferise celor din public. În jurul rândurilor de bănci se roteau şi mai mulţi poliţişti alături de cei de la echipa de amprentare, care îşi făceau treaba inclusiv împrejurul scenei şi pe culoarele dintre rânduri.
   Dar cadavrul zăcea în mijlocul scenei, în spatele său aflându-se un ecran imens pe care era proiectată o furtună, pedeapsa lui Dumnezeu, aceasta fiind îngheţată sub lumina puternică a reflectoarelor.
   Ea îşi vârî legitimaţia la brâu, luând apoi trusa de teren pe care o cărase Roarke.
   - O sală plină ochi. La fel ca la înmormântarea lui Ortiz. Bine, la o scară mai mică, dar ideea e aceeaşi. Preot, predicator omorâţi în faţa credincioşilor.
   - Ori a fost vorba de acelaşi ucigaş, ori de cineva care l-a copiat.
   Eve aprobă în timp ce scana zona.
   - Aici se ridică un semn de întrebare. Dar nu o să-mi pun întrebarea până nu obţinem cauza morţii. Poate că a făcut un atac cerebral sau a avut probleme cu inima. Era supraponderal, continuă ea în timp ce se îndreptau spre scenă. Probabil că s-a suprasolicitat, vorbind în faţa atâtor oameni. Oamenii mai mor, totuşi, şi din cauze naturale.
   Dar nu şi Jimmy Jay Jenkins, cugetă ea, imediat ce păşi mai aproape de cadavru. Apoi urcă pe scenă.
   - Cine a sosit primul la faţa locului?
   - Să trăiţi.
   Doi poliţişti făcură un pas în faţă.
   Ea ridică un deget, studiindu-l atent pe bărbatul în costum închis la culoare şi cu păr grizonant. E un fost poliţist, îşi zise ea.
   - Dumneavoastră sunteţi bodyguardul?
   - Exact. Clyde Attkins.
   - Aţi fost poliţist, nu?
   - Treizeci de ani, Atlanta.
   - Funcţia?
   - Când am intrat în branşă, am lucrat ca detectiv.
   Deci era un bun observator.
   - Aţi putea să-mi reconstituiţi firul evenimentelor?
   - Desigur. Jimmy Jay mai avea puţin şi ajungea la jumătate.
   - La jumătate?
   - În fine, în mare, dar predica lui Jimmy Jay dura aproximativ o oră, după partea muzicală, apoi corul revenea pe scenă, iar Jimmy Jay se ducea să-şi schimbe cămaşa - pentru că cea cu care începuse predica era deja transpirată. După pauză, se întorcea pe scenă şi continua. Când s-a prăbuşit, vorbea de aproape 10 minute.
   Maxilarul lui Attkins se încordă vizibil.
  - A băut puţină apă şi apoi s-a prăbuşit.
   - A băut dintr-una din sticlele aşezate pe masa aceea?
   - A băut din sticla care are şi acum dopul desfăcut. A băut, a pus sticla la loc şi după aceea a mai apucat să rostească doar câteva cuvinte. S-a gârbovit de spate, a început să tuşească, s-a apucat cu mâna de guler, de cravată - şi după aceea a căzut. Soţia sa, Jolene, a fugit spre el chiar înaintea mea... şi când l-a văzut, a leşinat. Am securizat locul cât mai repede şi mai bine posibil, dar, pentru câteva minute, a fost o nebunie generală.
   Se uită o clipă spre cadavru, după care schimbă din nou direcţia privirii.
   - Unii voiau să urce pe scenă, aşa că ne-a luat ceva timp şi efort ca să-i ţinem la distanţă. Unii alergau înnebuniţi spre ieşiri, alţii leşinau.
   - O adevărată pandemie, repetă Eve.
   - Da, cu siguranţă. Adevărul e că nimeni nu înţelegea cu adevărat ce se întâmplase. Iar fiicele - ale lui Jimmy Jay şi Jolene - au venit într-un suflet lângă părinţii lor, îmbrăţişându-şi mama şi tatăl. Cadavrul a fost puţin mişcat, iar una dintre fiice - cred că Josie - a încercat să-t resusciteze, făcându-i respiraţie gură la gură, până am reuşit eu s-o opresc.
   - Bun. Sticlele au fost mutate din loc sau s-a umblat la ele?
   - Nu, doamnă. Am avut grijă să nu se întâmple. Cei de la pază au pierdut o groază de vreme ocupându-se de mulţimea prezentă şi de cei din echipa lui, dar m-am străduit să sigilez cât mai repede lucrurile.
   - Apreciez strădania dumneavoastră, domnule Attkins. Puteţi să mai rămâneţi o vreme?
   - Desigur.
   El se uită din nou la cadavru.
   - Ce noapte teribilă! Pot să rămân cât doriţi dumneavoastră.
   Scoţând la iveală echipamentul de protecţie, Eve îşi proteja palmele şi încălţările. După aceea se îndreptă spre masa de un alb strălucitor, ridicând sticla desfăcută. O mirosi.
   Se încruntă şi o mirosi iar.
   - În sticla asta s-a mai turnat ceva în afară de apă. Nu pot spune cu certitudine ce anume, dar cu siguranţă s-a turnat ceva.
   - Îmi dai voie?
   Roarke se apropie. Întorcându-se cu faţa spre el, Eve ridică sticla astfel încât el să se poată apleca în direcţia ei.
   - Cred că e vodcă.
   - Vodcă?
   Eve se uită la Clyde şi, judecând după expresia întipărită pe chipul acestuia, îşi dădu seama că Roarke avea dreptate.
   - Confirmaţi cele spuse?
   - Da, confirm. Lui Jimmy Jay îi plăcea să toarne câte un deget de vodcă în sticlele cu apă pe care le consuma. Spunea că asta îl făcea să-şi păstreze calmul în timpul predicilor. Era un om bun, doamnă locotenent, şi un bun slujitor al lui Dumnezeu. Sunt convins că nu i-ar plăcea deloc ca acest amănunt să fie dezvăluit, iar reputaţia sa să aibă de suferit.
   - Dacă amănuntul nu e unul relevant, atunci nu va fi dezvăluit. Şi cine „condimenta” apa din sticle?
   - De obicei, una dintre fetele lui. Una dintre fiice. Sau dacă era prea multă treabă de făcut, atunci mă ocupam personal de asta. Sau Billy, managerul lui.
   - Aşa se explică faptul că niciuna dintre sticle nu e sigilată. Dar sticla de vodcă unde e?
   - Cred că în cabina sa. Unul dintre oamenii dumneavoastră a încuiat-o.
   Ea reveni lângă cadavru şi se lăsă pe vine. Obrajii acestuia erau de un roz-aprins, ochii erau ieşiţi din orbite şi aveau mici vinişoare de sânge. În zona gâtului se vedeau nişte zgârieturi, semn că se sufoca şi trăsese de guler ca să respire. Apropiindu-se şi mai mult de faţa lui, simţi mirosul de vodcă şi de transpiraţie. Şi o aromă abia perceptibilă de alune.
   În momentul în care se pregăti să deschidă trusa, întoarse capul şi o zări pe Peabody, partenera sa slabă, inimoasă şi blondă, îndreptându-se în mare grabă spre scenă.
   - Nu i-am sunat pe cei de la Informatică.
   - Eram în oraş cu Callendar şi cu ultima ei achiziţie sexy în materie de bărbaţi, răspunse Peabody. El e marele Jimmy Jay, nu?
   - Aşa s-ar părea. Pentru confirmare, ia-i amprentele şi cheamă-i pe cei de la laborator, ca totul să fie oficial. Eve îl zări pe McNab. La gât avea o cravată violet cu dungi roşii şi oranj. Purta nişte încălţări de un verde-pal pentru a se asorta perfect cu cureaua ce-i susţinea pantalonii-pană portocalii, astfel încât aceştia să nu alunece de pe şoldurile-i osoase.
   În ciuda paradei de modă şi a celor şase cerceluşi de toate culorile pe care îi avea înfipţi în lobul uneia dintre urechi, el era un poliţist talentat. Şi dacă tot era aici, era cazul să-l pună la treabă.
   - Detective, ai la tine un reportofon?
   - Nu plec niciodată de acasă fără să-l iau cu mine.
   - Domnule Attkins, aş vrea să vă aşezaţi undeva...
   Ea arătă vag spre sală.
   - Şi să-i acordaţi o declaraţie detectivului McNab. Vă mulţumim pentru ajutorul oferit.
   Se întoarse apoi spre poliţistul care ajunsese primul la faţa locului.
   - Domnule ofiţer, unde se află soţia victimei?
   - În cabină. Vă conduc.
   - O secundă. Peabody, când termini ce ai de făcut aici, te ocupi de sigilarea cadavrului, de etichetarea lui, după care ai grijă să ajungă urgent pe mâna lui Morris. Vreau să se descopere cât mai repede cauza decesului. Sticla deschisă şi dopul acesteia vor fi sigilate separat de celelalte sticle. Vor fi transportate, toate, la laborator, iar cei de acolo le vor considera prioritatea lor nr. 1. Victima are trei fete, toate trei fiind prezente aici. Tu te vei ocupa de ele. Eu mă ocup de soţie şi de managerul lui. McNab se va ocupa de pază.
   - Am înţeles.
   Eve se întoarse către Roarke.
   - Vrei să te duci acasă?
   - De ce?
   - Atunci găseşte-ţi un loc liniştit şi confortabil. Vezi ce poţi afla în legătură cu victima.
   Îi oferi PC-ul ei.
   - Descoperisem deja câteva informaţii.
   - O să-l folosesc pe al meu.
   - Deja am început căutările pe PC-ul meu.
   El oftă, luă PC-ul ei, apăsând pe două dintre butoane.
   - Gata, le-am preluat pe al meu. Vrei să caut ceva în mod special?
   - Aş fi mai mult decât fericită dacă ai găsi vreo legătură între Jimmy Jay şi un tip pe nume Lino care locuia în Harlemul Spaniol. Dacă nu...
   Ea se uită o clipă de-a lungul şi de-a latul sălii.
   - Dumnezeu e o afacere foarte bună, nu?
   - De-a dreptul biblică.
   - Ha-ha. Ia află tu cât bănet intra în buzunarele lui Jimmy Jay şi cine ce primeşte. Domnule ofiţer?
   Cei doi părăsiră scena, mergând spre culise.
   - Unde se află cabina victimei? se interesă ea.
   - Vizavi. Poliţistul îndoi degetul mare.
   - Chiar aşa?
   El înălţă din umeri.
   - Pe soţia mortului au apucat-o istericalele. A trebuit s-o scoatem de acolo pe braţe, să chemăm ambulanţa. Acum e înăuntru, însoţită de o doamnă ofiţer. Medicii i-au administrat un calmant uşor, dar...
   El se opri din vorbit, în timp ce vaietele şi hohotele de plâns răzbăteau prin pereţi.
   - N-a ajutat-o cine ştie ce, adăugă el.
   - Grozav.
   Eve se opri în dreptul uşii, ascultând jelaniile ce răzbăteau din spatele uşii de metal. Îşi roti umerii de câteva ori, după care deschise uşa.
   Era gata-gata să înţepenească, nu doar din cauza sunetelor, ci a culorii roz care invada, practic, spaţiul respectiv. Era ca şi cum ar fi explodat un balon plin cu bomboane şi i-ar fi provocat imediat o durere de dinţi imaginară.
   Doamna însăşi purta o rochie roz, a cărei fustă enormă se ridica de fiecare dată în aer când ea se răsucea în fotoliu, semănând leit cu o movilă din bomboane. Părul ei, de un blond-auriu strălucitor ce-ţi provoca ameţeală, cădea în dezordine de-o parte şi de alta a feţei, iar câteva kilograme de agrafe se încâlciseră în şuviţele ce zăceau pe jos într-un amestec de negru, roşu, roz şi albastru.
   Pentru o clipă, Eve îşi închipuise că Jolene, într-un moment de durere nebună, îşi smulsese părul din cap, dar realiză imediat că şuviţele care zăceau pe podea, în jurul fotoliului, erau de fapt nişte extensii împreună cu agrafele de susţinere.
   Poliţista care stătea în picioare la uşă reuşi să arunce spre Eve o privire care era în acelaşi timp preocupată, cinică, plină de uşurare şi amuzată totodată.
   - Sunt ofiţer McKlinton. Eu am rămas aici cu doamna Jenkins.
   Mesajul subliminal era: Ajutor. Vă rog, lăsaţi-mă să plec de aici.
   - Luaţi o pauză, doamnă ofiţer. Acum stau eu de vorbă cu doamna Jenkins.
   - Da, am înţeles.
   McKlinton porni spre uşă, mormăind abia auzit:
   - Succes!
   - Doamnă Jenkins, începu Eve, imediat ce Jolene ţipă scurt, acoperindu-şi ochii cu braţul.
   Şi nu era prima dată când făcea acest gest, decise Eve, judecând după petele de pe braţ provenite de la cremele cu care-şi pomădase faţa şi care formau parcă imaginea unei răni foarte ciudate.
   - Sunt locotenent Dallas, rosti Eve pe deasupra hohotelor de plâns şi a văicărelilor. Ştiu că e un moment foarte dificil şi regret pierderea suferită, însă...
   - Unde-i Jimmy Jay al meu! Unde e soţul meu? Unde sunt copilaşii mei? Unde sunt fetiţele noastre?
   - Am nevoie să vă liniştiţi.
   Eve se duse lângă ea, se lăsă pe vine, apucând-o pe Jolene de umerii ce se zguduiau din pricina plânsului.
   - Am nevoie să încetaţi cu plânsul, în caz contrar, o să plec. Dacă vreţi să vă ajut, dacă vreţi să vă ajut familia, atunci e cazul să încetaţi. în secunda asta.
   - Cum să mă ajutaţi? Soţul meu e mort. Acum doar Dumnezeu ne mai poate ajuta. Vocea ei, sugrumată din pricina lacrimilor şi cu accent sudist, avea un ton ascuţit şi isteric ce se ridică deasupra capului lui Eve. Oooo, ahh, de ce mi l-a luat Dumnezeu? Nu am suficientă credinţă ca să înţeleg aşa ceva. Nu mai am puterea de a-mi continua viaţa!
   - Perfect. Atunci n-aveţi decât să staţi aici şi să jeliţi.
   Se răsuci pe călcâie, dar, când ajunse aproape la jumătatea distanţei spre uşă, o auzi pe Jolene strigând în urma ei.
   - Hei, staţi, staţi. Nu mă lăsaţi singură. Mi-a fost luat de lângă mine soţul, partenerul de viaţă, cel alături de care trebuia să descopăr lumina veşnică. Aveţi milă de mine.
   - Eu sunt în stare de multă compasiune, dar mai întâi de toate trebuie să-mi fac meseria. Vreţi să descopăr cum a murit, de ce a murit şi cine l-a ucis, luându-l de lângă dumneavoastră?
   Jolene îşi acoperi faţa cu palmele, în timp ce cremele i se întinseseră pe faţă, la fel ca şi machiajul, asemeni unor dungi de acuarelă trasate cu degetele.
   - Vreau să faceţi ca totul să nu se fi întâmplat.
   - Nu pot. Vreţi să mă ajutaţi să descopăr cine a făcut asta?
   - Numai Dumnezeu poate lua sau da viaţă.
   - Spuneţi-le asta acelor oameni, mulţi, a căror viaţă e curmată săptămânal. Puteţi să credeţi ce doriţi, doamnă Jenkins, dar să ştiţi că nu Dumnezeu a fost cel care a turnat otrava în sticla cu apă.
   - Otravă. Otravă.
   Jolene se pocni cu o palmă peste inimă, în timp ce pe cealaltă o ţinu în sus.
   - Avem nevoie de confirmarea medicului legist, dar eu cred într-adevăr că soţul dumneavoastră a fost otrăvit. Vreţi să aflu cine e făptaşul sau vreţi doar să vă rugaţi, lamentându-vă?
   - Nu comiteţi un sacrilegiu, nu într-un asemenea moment.
   Tremurând toată, Jolene strânse cu tărie pleoapele.
   - Da, vreau să aflaţi. Dacă cineva i-a făcut rău lui Jimmy, vreau să aflu cine. Domnişoară, sunteţi creştină?
   - Locotenent. Sunt poliţist. Şi asta e tot ce contează în cazul de faţă. Acum spuneţi-mi ce s-a întâmplat, ce aţi văzut.
   Între sughiţuri şi văicăreli, Jolene îi relată în esenţă ceea ce-i povestise şi Attkins.
   - Am alergat pe scenă. Mi-am zis: „O, Doamne, ajută-l pe Jimmy al meu, şi am văzut apoi, când am privit în jos, am văzut... ochii lui - el nu mă vedea - erau ficşi, mari, dar nu mă vedeau, iar pe gât avea urme de sânge. Ei spun că am leşinat, dar eu nu-mi amintesc. Da, îmi amintesc că mi-era rău de la stomac şi că ameţeam şi că cineva încerca să mă ridice de jos şi cred că am luat-o razna. M-au adus - cred că unul dintre poliţişti şi Billy - aici, după care a venit cineva şi mi-a dat un calmant. Dar nu m-a ajutat. M-ar mai putea ajuta ceva?
   - Soţul dumneavoastră avea duşmani?
   - Orice om puternic are. La fel şi Jimmy Jay, un om care propovăduia cuvântul Domnului - nu toţi vor să-l asculte. Avea chiar şi un bodyguard pe care-l cheamă Clyde.
   - Avea un duşman anume?
   - Nu ştiu. Habar nu am.
   - Un om cu poziţia sa deţine o avere considerabilă.
   - El a fondat această biserică, el i-a format pe preoţii care slujesc aici. A oferit mult, mult mai mult decât a reuşit să adune în beneficiul lui. Da, zise ea, pe un ton chiar arogant, ducem o viaţă bună.
   - Şi acum ce se va întâmpla cu biserica şi cu bunurile sale?
   - Eu... Eu...
   Îşi duse mâna la gură.
   - El şi-a luat nişte măsuri de prevedere astfel încât biserica să-şi continue activitatea şi după moartea sa. În cazul în care urma să fie primul care pleca în împărăţia Domnului, atunci preluam eu conducerea, după care copiii noştri, nepoţii. Nu cunosc toate detaliile. încerc să nu mă gândesc la asta.
   - Cine a pregătit sticlele cu apă necesare în seara aceasta?
   - Bănuiesc că una dintre fete.
   Ea închise ochii. Eve socoti că tranchilizantul făcu să înceteze isteria.
   - Sau poate a fost Billy. Poate Clyde.
   - Ştiaţi că soţul dumneavoastră obişnuia să adauge vodcă în acele sticle cu apă?
   Ea deschise ochii cât ai clipi.
   - Ah, Jimmy Jay! Ştia bine că n-aş fi fost de acord. Un pahar de vin din când în când, da, în regulă. Dar oare Domnul nostru, Salvatorul nostru a băut şi el vodcă la Cina cea de Taină? A transformat El apa în vodcă la Cana?
   - Cred că nu.
   Jolene zâmbi câteva secunde.
   - Îi cam plăcea lui Jimmy al meu. Dar nu a exagerat niciodată. Eu nu aş fi suportat una ca asta. Însă nu ştiam că le mai convingea şi acum pe fete să-i toarne puţină vodcă în sticlele cu apă. E un mic răsfăţ, nu? Ceva neînsemnat.
   Lacrimile izbucniră iar în vreme ce ea îşi aranja poala voluminoasă a rochiei vaporoase.
   - Acum mi-aş dori să nu-l fi certat în privinţa asta.
   - Care erau celelalte răsfăţuri ale sale?
   - Fiicele sale, nepoţii. Îi răsfăţa în fel şi chip. Şi pe mine la fel.
   Ea oftă. Vocea îi devenise nesigură din cauza medicamentului administrat.
   - M-a răsfăţat şi pe mine, iar eu i-am dat voie să o facă. Copiii. Avea o slăbiciune pentru copii. De aceea a construit acasă şcoala aceea. El credea că unui copil trebuie să-i hrăneşti mintea, trupul şi sufletul totodată, dar şi imaginaţia. Doamnă... îmi pare rău, am uitat.
   - Locotenent Dallas.
   - Locotenent Dallas. Soţul meu a fost un om bun. Nu era perfect, dar era bun. Ba poate că era un om grozav. Era un tată şi un soţ iubitor şi îşi păstorea turma cu mult devotament. L-a servit zi de zi pe Dumnezeu. Vă rog, vreau să-mi văd copiii. Vreau să fiu cu fetele mele. Se poate?
   - O să văd ce pot face.
   Din moment ce fata cea mare dăduse deja declaraţie, Eve aranja ca cele două femei să stea împreună. După care se ocupă de manager.

      Billy Crocker stătea într-o cabină strâmtă pe care Eve o consideră a fi partea laterală a scenei pe care predica Jimmy Jay.
   Ochii lui erau tulburi şi roşii, iar faţa avea tonuri livide de gri.
   - Chiar a murit.
   - Da, a murit. Eve alese să înceapă conversaţia dintr-un alt unghi. Când ai vorbit ultima dată cu domnul Jenkins?
   - Cu câteva minute înainte ca el să urce pe scenă. I-am dat semnalul. M-am dus la el la cabină şi i-am spus că mai are 5 minute la dispoziţie.
   - Despre ce aţi vorbit?
   - I-am vorbit despre cei care au intrat, i-am spus că s-au vândut toate biletele. I-a plăcut ce a auzit, asta i-a îmbunătăţit mult starea de spirit, ştiind că urma să salveze atâtea suflete. Chiar aşa a declarat.
   - Era singur?

.........................................