Orașul din munți, Blake Crouch

 ..............................................................

3-4

       El încercă să o lovească - abia mișcându-se, cu braţul descriind o boltă prin aer - dar ea se feri cu uşurinţă, ripostând cu o lovitură fulgerătoare care-i rupse din nou nasul.

   - Vrei să te împung din nou? îl întrebă femeia, iar el se gândi pentru o clipă să o atace din nou, să încerce să o doboare la podea, ţintuind-o sub greutatea lui, dar - ţinând cont de acul ameninţător şi de reflexele lui încetinite - proximitatea părea o idee proastă.
   Pam începu să râdă.
   - Îmi dau seama că ai amorţit. Ştii, începe să fie distractiv.
   Ethan încercă să se îndepărteze, lipindu-şi spatele de perete şi mişcându-şi cât putea de repede picioarele, dar ea îi zădărnici tentativa, postându-se în faţa lui şi pregătindu-se să-l mai lovească o dată.
   - Hai să jucăm un joc, zise ea. Eu te împung cu acul şi tu încerci să mă opreşti.
   Ea se lansă, dar el nu mai simţi nimic.
   Fusese doar o simulare - ea se juca cu el acum.
   - Acum, domnule Burke, următoarea lovitură te va...
   Un obiect o pocni violent în tâmplă cu un zgomot înfundat.
   Pam se prăbuşi pe pardoseală şi nu se mai mişcă. Beverly stătea în picioare, deasupra ei, sub becul care pâlpâia intermitent, luminându-i chipul. Ţinea încă mâinile încleştate pe picioarele scaunului metalic cu care o lovise pe sora Pam şi părea şocată de ceea ce făcuse.
   - Mai mulţi vor veni aici în curând, zise Ethan.
   - Poţi să mergi?
   - Vom vedea.
   Beverly aruncă într-o parte scaunul - care zdrăngăni la impactul cu pardoseala - şi se apropie de Ethan.
   - Ţine-te de mine în caz că-ţi pierzi echilibrul.
   - Deja mi l-am pierdut.
   El se agăţă de braţul lui Beverly, iar ea îl trase înapoi pe coridor. Când ajunseră la recepţia asistentelor, Ethan abia mai reuşea să pună un picior înaintea celuilalt.
   Se uită în spate când ajunseră în capătul coridorului şi făcură colţul şi o zări pe sora Pam încercând să se ridice.
   - Mai repede, zise Beverly.
   Coridorul principal era încă pustiu, iar ei alergau acum de-a binelea.
   Ethan se împiedică de două ori, dar Beverly îl prinse şi-l ajută să rămână în picioare.
   Pleoapele lui erau din ce în ce mai grele. Sedativul îl învăluia ca o pătură udă şi caldă şi tot ce îşi dorea în acel moment era să găsească un loc liniştit în care să se poată ghemui şi să doarmă.
   - Mai eşti cu mine? îl întrebă Beverly.
   - Nu ştiu pentru cât timp.
   Uşa din capătul coridorului se afla la 15 metri în faţa lor. Beverly iuţi pasul.
   - Mai repede, îl încurajă ea. Îi aud cum coboară scările.
   Ethan îi auzea şi el - o mulţime de voci şi zgomot de paşi în spatele uşii pe lângă care trecuseră şi care făcea legătura cu scările.
   Când ajunseră în capătul coridorului, Beverly deschise uşa cu piciorul şi încercă să-l tragă pe Ethan peste prag, într-un hol îngust cu şase trepte care urcau spre o altă uşă. Deasupra acesteia sclipea un indicator roşu: „IEŞIRE“.
   Beverly se opri imediat ce reuşiră să treacă pragul, lăsând uşa să se închidă încet în spatele lor.
   Ethan auzi vocile care umpleau coridorul de cealaltă parte a uşii şi i se păru că zgomotul paşilor se îndepărtează de ei, dar nu putea fi sigur.
   - Crezi că ne-au văzut? întrebă el.
   - Nu ştiu.
   Ethan avu nevoie de toată concentrarea ca să urce acele ultime trepte spre ieşire. Se năpustiră apoi asupra uşii şi ajunseră afară, în întuneric, împleticindu-se. Simţi asfaltul ud sub tălpile goale. Ploaia rece îi răpăia pe umeri, iar cămaşa de spital, subţire ca hârtia, i se îmbibă imediat cu apă.
   Abia mai putea să se ţină pe picioare. Beverly îl trăgea după ea spre trotuar.
   - Unde mergem? o întrebă Ethan.
   - Spre singurul loc în care ştiu că nu te vor putea găsi.
   El o urmă pe strada întunecată.
   Pe şosea nu se vedea nicio maşină - doar câteva lămpi de iluminat stradal şi luminile caselor. Totul în jur era întunecat şi obscur din cauza ploii.
   Porniră pe trotuarul unei străzi cufundate în linişte şi, după ce trecură de strada următoare, Ethan se opri şi încercă să se aşeze pe iarbă. Dar Beverly nu-l putea lăsa să renunţe.
   - Nu încă, zise ea.
   - Nu pot să merg mai departe. Abia îmi simt picioarele.
   - Încă o stradă, bine? Poţi să o faci. Trebuie să o faci dacă vrei să trăieşti. Îţi promit că în 5 minute te vei putea întinde şi vei scăpa de coşmarul acesta.
   Ethan îşi îndreptă umerii şi continuă să meargă în urma lui Beverly, clătinându-se. O urmă până la strada următoare, dincolo de care casele se terminau şi nu se mai vedea nicio lumină.
   Intrară într-un cimitir plin de pietre funerare sparte sau degradate, printre care crescuseră pini şi stejari pitici. Cimitirul părea abandonat de secole, iar iarba şi buruienile îi ajungeau lui Ethan până la mijloc.
   - Unde mă duci? întrebă el.
   Rostea cuvintele împleticit, iar limba i se mişca greu, împiedicându-l să articuleze corect sunetele.
   - Tot înainte.
   Se strecurară printre pietrele funerare şi monumentele abandonate - majoritatea atât de erodate, încât cuvintele gravate pe suprafaţa lor nu se puteau distinge.
   Ethan era rece şi ud până la piele, cu cămaşa de spital îmbibată cu apă, iar tălpile îi erau pline de noroi.
   - Aici este.
   Beverly îi indică un mic mausoleu din piatră ce se înălţa în mijlocul unui crâng de plopi tremurători. Ethan îşi adună puterile şi parcurse ultimii 6 metri, prăbuşindu-se apoi la intrarea mausoleului, între două jardiniere din piatră care se dezintegraseră aproape complet.
   Beverly se izbi de 3 ori cu umărul în uşa din fier, iar aceasta se deschise în cele din urmă cu un scrâşnet înfiorător - suficient de strident încât să trezească şi morţii din morminte.
   - Trebuie să intri, îi spuse ea. Haide, aproape am ajuns. Încă 1 metru.
   Ethan deschise ochii şi urcă aproape târându-se treptele portalului îngust, la adăpost de ploaie. Beverly trase uşa şi o închise în urma lor, iar pentru o clipă cripta se cufundă complet în întuneric.
   O lanternă se aprinse şi raza acesteia se plimbă prin interiorul criptei, intensificând culoarea unei ferestre cu vitralii încastrate în peretele din spate.
   Imaginea reprezenta razele soarelui pătrunzând printre nori şi luminând un singur copac înflorit.
   Ethan se prăbuşi pe piatra rece ca gheaţa, în timp ce Beverly scotea un sac marinăresc care fusese ascuns într-un colţ. Apoi scoase o pătură, pe care o întinse şi cu care îl înveli pe Ethan.
   - Am şi nişte haine pentru tine, zise ea, dar te poţi îmbrăca când ai să te trezeşti.
   El începu să tremure violent, împotrivindu-se curentului năvalnic al inconştienţei - pentru că erau multe lucruri pe care trebuia să le afle, multe întrebări la care voia un răspuns. N-ar fi vrut să rişte ca Beverly să nu mai fie acolo când avea să se trezească din nou.
   - Ce este Wayward Pines? o întrebă el.
   Beverly se aşeză lângă el, spunând:
   - Când te vei trezi, am să-ţi...
   - Nu. Spune-mi chiar acum. În ultimele două zile, am văzut lucruri care păreau imposibile. Lucruri care m-au făcut să pun la îndoială sănătatea mea mintală.
   - Nu eşti nebun. Dar ei vor să te facă să crezi asta.
   - De ce?
   - Asta nu ştiu.
   El se întrebă dacă putea avea încredere în ea. Se gândi că ar fi fost mai înţelept din partea lui - ţinând cont de toate aspectele - să rămână sceptic în privinţa ei.
   - Mi-ai salvat viaţa, zise el, şi îţi mulţumesc pentru asta, dar trebuie să te întreb... De ce, Beverly? De ce eşti singura mea prietenă din Wayward Pines?
   Ea zâmbi.
   - Pentru că amândoi vrem acelaşi lucru.
   - Care este acela?
   - Să plecăm de aici.
   - Nu există un drum care să iasă din acest oraş, nu-i aşa?
   - Nu, nu există.
   - Şi totuşi, am ajuns aici cu maşina acum câteva zile. Cum este posibil aşa ceva?
   - Ethan, lasă drogul să te adoarmă, iar când te vei trezi, am să-ţi spun tot ce ştiu şi cum cred eu că putem ieşi din acest oraş. Închide ochii.
   El nu voia să facă asta, dar nu se putea împotrivi.
   - Nu sunt nebun, zise el.
   - Ştiu asta.
   Tremurul său începu să se potolească, pe măsură ce căldura emanată de propriul corp creştea temperatura de sub pătură.
   - Spune-mi un lucru, zise el. Cum ai ajuns în Wayward Pines?
   - Am fost reprezentant IBM. Am venit aici pentru o întâlnire de afaceri, cu intenţia de a utila laboratorul de informatică al şcolii locale cu noul nostru computer Tandy 1000s. Dar când am ajuns cu maşina în oraş, am avut un accident. Un camion apărut de nicăieri mi-a izbit maşina.
   Vocea ei devenea mai îndepărtată, mai şoptită, din ce în ce mai greu de urmărit.
   - Ei mi-au spus că am suferit o traumă la cap şi că am avut pierderi de memorie. De aceea, prima mea amintire în legătură cu acest oraş este că m-am trezit într-o după-amiază lângă râu.
   Ethan ar fi vrut să-i spună că acelaşi lucru i se întâmplase şi lui, dar îi era imposibil să mai deschidă gura pentru a vorbi, căci drogul făcea deja ravagii în sistemul lui, ca un val distructiv, înghiţindu-l.
   Avea să îşi piardă cunoştinţa în mai puţin de un minut.
   - Când? întrebă el răguşit.
   Ea nu-l mai auzea. Fu nevoită să se aplece deasupra lui şi să-şi lipească urechea de gura lui. Ethan îşi adună toate puterile şi încercă să rostească întrebarea.
   - Când... ai... venit... aici? şopti el, agăţându-se acum de cuvintele ei ca de un colac de salvare ce putea să-l ţină la suprafaţă.
   Simţea că ea l-ar putea ţine treaz şi totuşi realiza cum aluneca dedesubt. Îi mai rămăseseră câteva secunde de conştienţă.
   Ea spuse:
   - Nu voi uita niciodată ziua în care am sosit aici, pentru că, într-un fel, e ca şi cum aş fi murit în ziua aceea. De atunci nimic nu a mai fost la fel. Era o dimineaţă minunată de toamnă. Cerul era de un albastru profund. Plopii tremurători îşi schimbaseră culoarea. Era 3 octombrie 1985. De fapt, săptămâna viitoare e ziua mea de naştere. Atunci se împlineşte un an de când mă aflu în Wayward Pines.

Capitolul 8

      Ea nu îndrăzni să deschidă uşa, în schimb aruncă o privire prin ochiul de geam lipsă din fereastra cu vitralii.
   Nu găsi nimic de văzut prin ploaia aceea din miez de noapte şi nimic de auzit în afară de răpăiala stropilor pe buruieni, copaci şi acoperişul mausoleului.
   Ethan adormise sub puterea drogului. Ea îl invidia, într-un fel.
   Atunci când dormea, avea acel vis.
   Despre Viaţa Ei din Trecut.
   Despre un bărbat cu care probabil s-ar fi măritat.
   Despre casa ei din Boise - casa în care stătea cu el.
   Toate planurile pe care şi le făcuseră.
   Despre copiii pe care sperau să-i aibă într-o bună zi - uneori visa chipurile lor.
   Când se trezea, era în Wayward Pines.
   Acest frumos iad...
   Când venise prima dată acolo, crestele munţilor care înconjurau oraşul o lăsaseră mută de admiraţie şi de uimire. Acum îi ura pentru ceea ce erau, pentru ceea ce deveniseră - nişte gratii de închisoare ce împrejmuiau un oraş superb din care nimeni nu putea pleca, iar puţinii oameni care încercaseră...
   Încă avea coşmaruri despre nopţile acelea.
   Cinci sute de telefoane sunând în acelaşi timp.
   „Nu şi în noaptea asta... Aşa ceva nu se va întâmpla în noaptea asta.“
   Beverly îşi dădu jos ponchoul şi se duse la Ethan, care stătea ghemuit sub pătură, cu spatele lipit de perete. Când respiraţia lui deveni regulată în cele din urmă, ea căută sacul marinăresc şi scoase dintr-un buzunar exterior un cuţit.
   Era pliabil, ruginit şi bont, dar era tot ce reuşise să găsească.
   Îl dezveli pe Ethan, îi ridică puţin cămaşa de spital şi îşi plimbă mâna deasupra piciorului lui stâng, până când simţi umflătura din spatele coapsei.
   Îşi lăsă mâna să zăbovească în locul acela ceva mai mult decât ar fi trebuit, urându-se pentru asta - dar, Dumnezeule, trecuse atât de mult timp de când atinsese sau fusese atinsă de un bărbat...
   Se gândise să-i spună lui Ethan mai înainte, dar starea lui o împiedicase - şi poate că aşa era mai bine. Era norocos, de fapt, că se afla în starea aceea. Ea nu beneficiase de anestezie când îşi făcuse singură acest lucru.
   Aşeză lanterna pe pardoseala din piatră, astfel încât lumina să cadă pe partea din spate a coapsei lui stângi.
   Era acoperită de cicatrice.
   Nu puteai vedea umflătura. O puteai simţi doar - vag, ce-i drept - dacă ştiai exact unde să pipăi.
   Ea întinse lama cuţitului, pe care o sterilizase cu două ore în urmă folosind bucăţele de vată şi alcool. Stomacul i se strânse gândindu-se la ce trebuia să facă şi se rugă ca durerea să nu-l trezească din somnul indus de sedative.

Capitolul 9

      Ethan visa că fusese legat şi că era ceva care îi mânca piciorul, muşcând puţin câte puţin din el şi înfigându-şi dinţii în carnea lui din când în când - suficient de adânc cât să ţipe prin somn.

      Apoi se trezi brusc.
   Gemând.
   Era întuneric peste tot şi un loc din spatele coapsei stângi îl ardea cu o intensitate pe care o cunoştea foarte bine - cineva îl tăia.
   Senzaţia era înfiorătoare. În acel moment, era din nou în camera de tortură cu Aashif, care avea pe cap cagula aceea neagră. Atârna în cătuşe de tavan, iar picioarele lui erau ţintuite în lanţuri de podea, trupul fiindu-i imobilizat astfel încât să nu se poată împotrivi, să nu se poată mişca, indiferent cât de îngrozitoare ar fi fost durerea.
   Nişte mâini îl scuturau de umeri.
   O voce de femeie îl strigă pe nume.
   - Ethan, eşti teafăr. S-a terminat.
   - Te rog, opreşte-te! Oh, Doamne, te rog, opreşte-te!
   - Eşti în siguranţă acum. L-am scos afară.
   El observă o pată de lumină. Clipi de câteva ori până când vederea i se limpezi.
   Raza unei lanterne lumina pardoseala.
   La lumina lanternei, reuşi să distingă pereţii din piatră, cele două cripte, fereastra cu vitralii apoi îşi aminti totul, cu un vuiet al minţii.
   - Ştii unde te afli? îl întrebă Beverly.
   Piciorul îl durea atât de tare, încât se gândi că avea să vomite.
   - Piciorul meu... s-a întâmplat ceva...
   - Ştiu. A trebuit să te tai ca să scot ceva din el.
   Capul începea să i se limpezească. Spitalul, şeriful, tentativa lui de a părăsi oraşul - toate amintirile îl năpădiră, încercând să se rearanjeze în mintea lui într-o ordine logică, care să aibă sens. Avea impresia că o văzuse şi pe Kate, dar nu era sigur. Partea aceea nu putea fi decât un vis - sau un coşmar.
   Acum era din nou conştient, însă durerea din picior îl împiedica să se concentreze asupra oricărui alt lucru.
   - Despre ce vorbeşti? întrebă el.
   Beverly ridică lanterna şi o îndreptă spre mâna ei dreaptă, între degetul mare şi cel arătător, ţinea un obiect ce semăna cu un microcip. Câteva picături de sânge uscat încă se vedeau în semiconductorul microcipului.
   - Ce-i ăsta? întrebă el.
   - Cu ăsta te monitorizează ei şi te pot localiza.
   - Chestia asta era în piciorul meu?
   - Toţi cei de aici au plantate în picior asemenea microcipuri.
   - Dă-mi-l.
   - De ce?
   - Ca să-l pot distruge.
   - Nu, nu, nu. Nu cred că vrei să faci asta. Atunci îşi vor da seama că l-ai scos.
   Ea i-l întinse şi adăugă:
   - Lasă-l undeva în cimitir când vom pleca de aici.
   - Dar nu ne vor găsi aici?
   - M-am mai ascuns aici cu cipul şi înainte. Aceste ziduri groase din piatră perturbă semnalul. Dar nu putem sta prea mult aici. Ei pot detecta cipul pe o distanţă de 100 de metri de locul în care dispare semnalul.
   Ethan încercă să se ridice. Trase pătura şi descoperi o mică băltoacă de sânge strălucind pe pardoseala din piatră sub raza lanternei. Mai multe firişoare roşii se prelingeau dintr-o incizie aflată în spatele piciorului său. Se întrebă cât de adânc fusese necesar să scormonească în carne. Se simţea slăbit, iar pielea îi era sensibilă şi cleioasă de transpiraţie din cauza febrei.
   - Ai ceva în sac cu care să închizi rana asta? o întrebă el.
   Ea clătină din cap.
   - Doar bandă adezivă.
   - Dă-mi-o. E mai mult decât nimic.
   Beverly trase mai aproape sacul marinăresc şi începu să caute în interior.
   Ethan zise:
   - Am visat cumva că mi-ai spus când ai venit aici sau asta s-a întâmplat în realitate? Ai spus cumva 1985?
   - Aşa s-a întâmplat.
   Ea scoase din sac o rolă de bandă adezivă şi îl întrebă:
   - Ce să fac? Nu am pregătire medicală.
   - Înfăşoară strâns banda în jurul piciorului meu de câteva ori.
   Ea desfăcu o bucată de bandă, se apropie de el şi o înfăşură cu grijă de mai multe ori în jurul coapsei lui.
   - E prea strâns?
   - Nu, e în regulă. Trebuie să opreşti sângerarea.
   Ea îi înfăşură coapsa de 5 ori şi, când termină, rupse banda şi îi netezi capătul, lipindu-l de piele.
   - O să-ţi spun ceva, zise Ethan. Ceva ce nu o să crezi.
   - Pune-mă la încercare.
   - Am venit aici acum 5 zile...
   - Mi-ai mai spus asta.
   - Data era 24 septembrie 2012.
   Beverly îl privi cu uimire pentru o clipă, fără să spună nimic.
   - Ai auzit vreodată de iPhone? o întrebă Ethan.
   Ea clătină din cap...
   - De internet? Facebook? Twitter?
   ...şi continuă să clatine capul.
   Ethan zise:
  - Preşedintele tău e...
   - Ronald Reagan.
   - În 2008, America a ales primul ei preşedinte de culoare, Barack Obama. Nu ai auzit niciodată de dezastrul navetei Challenger?
   El observă că lanterna începe să tremure în mâna ei.
   - Nu.
   - De căderea Zidului Berlinului?
   - Nu, nimic din toate astea.
   - De cele două războaie din Golf? De 11 septembrie?
   - Joci cu mine vreun joc al minţii sau ce?
   Ochii ei se îngustară - mai puţin de furie şi mai mult de frică.
   - Oh, Doamne, exclamă ea. Eşti de partea lor, nu-i aşa?
   - Sigur că nu sunt. Câţi ani ai?
   - Treizeci şi patru.
   - Iar ziua ta de naştere este...
   - 1 noiembrie.
   - Ce an?
   - 1950.
   - Ar trebui să ai 61 de ani acum, Beverly.
   - Nu mai înţeleg nimic din toate astea, zise ea.
   - Eu nici atât.
   - Oamenii de aici... ei nu vorbesc despre nimic altceva în afară de Wayward Pines, spuse ea. E una dintre reguli.
   - Ce vrei să spui?
   - Ei numesc acest lucru „trăieşte clipa”. Nicio discuţie despre politică nu e admisă. Nimic despre viaţa ta anterioară. Nicio vorbă despre cultura pop - filme, cărţi, muzică. Despre nimic care nu se găseşte în acest oraş, cel puţin. Nu ştiu dacă ai observat, dar nu găseşti nicăieri nume de branduri. Până şi banii sunt ciudaţi. Nu mi-am dat seama de asta decât de curând, dar toţi banii sunt din anii cincizeci şi şaizeci. Nimic mai recent. Şi nu există calendare sau ziare în locul acesta. Eu ştiu de când mă aflu aici pentru că ţin un jurnal.
   - De ce se întâmplă toate astea?
   - Nu ştiu, dar pedeapsa pentru orice abatere e cumplită.
   Piciorul lui Ethan pulsa puternic din cauza strânsorii, dar cel puţin sângerarea se oprise. El încercă să ignore pentru moment neplăcuta senzaţie, dar avea de gând să lărgească bandajul cât de curând.
   Beverly spuse:
   - Dacă aflu cumva că eşti cu ei...
   - Nu sunt cu ei, oricine ar fi ei de fapt.
   În ochii ei apăruseră lacrimi. Beverly clipi de câteva ori şi îşi şterse dârele sclipitoare de pe obraji.
   Ethan se rezemă cu spatele de perete.
   Frigul şi durerea se intensificaseră.
   El auzea încă ploaia răpăind cu furie deasupra lor şi dincolo de fereastra cu vitralii era încă noapte.
   Beverly ridică pătura de pe pardoseală şi o puse pe umerii lui Ethan.
   - Arzi ca focul, zise ea.
   - Te-am întrebat ce este de fapt locul acesta, dar nu mi-ai răspuns.
   - Pentru că nu ştiu.
   - Ştii mai multe decât mine.
   - Cu cât ştii mai multe, cu atât devine mai ciudat. E mai bine să ştii mai puţin.
   - Ai stat aici 1 an întreg. Cum ai supravieţuit?
   Ea râse - tristă şi resemnată.
   - Făcând ceea ce făceau şi ceilalţi... trăind în minciună.
   - Minciună?
   - Pretinzând că totul ar fi în regulă. Că trăim cu toţii într-un orăşel perfect.
   - Unde paradisul este acasă.
   - Cum?
   - Unde paradisul este acasă. E o expresie pe care am văzut-o pe un panou publicitar de la periferie când am vrut să plec cu maşina din oraş noaptea trecută.
   - Când m-am trezit prima dată aici, eram atât de dezorientată şi aveam dureri atât de mari în urma accidentului de maşină, încât i-am crezut când mi-au spus că locuiam aici. După ce am rătăcit o zi întreagă prin ceaţă, şeriful Pope m-a găsit. El m-a escortat până la Biergarten, acel local în care ne-am întâlnit prima dată. Mi-a spus că eram barmaniţă acolo, deşi eu nu am servit la bar în viaţa mea. Apoi m-a dus la o casă mică în stil victorian pe care nu o mai văzusem înainte şi mi-a spus că e casa mea.
   - Iar tu l-ai crezut, pur şi simplu?
   - Nu aveam alte amintiri, Ethan. Îmi ştiam doar numele în momentul acela.
   - Dar amintirile revin.
   - E adevărat. Şi am înţeles că se întâmpla ceva foarte grav. Nu puteam lua legătura cu nimeni din afară. Ştiam că asta nu era viaţa mea. Dar era ceva... ceva, nu ştiu - sinistru - în legătură cu Pope. Instinctul îmi spunea că ar fi fost mai bine să nu-i pun întrebări. Nu aveam maşină, aşa că am început să fac plimbări lungi către periferia oraşului. Dar s-a întâmplat un lucru ciudat. De fiecare dată când mă apropiam de locul în care drumul coteşte înapoi spre oraş, ghici cine apărea? M-am gândit că poate Pope nici nu era şerif. Era de fapt un temnicer. Pentru toţi cei care locuiau aici. Mi-am dat seama că mă urmărea cumva, aşa că timp de două luni am ţinut capul jos, am mers la serviciu, am mers acasă, mi-am făcut câţiva prieteni...
   - Şi ei se prefăceau la fel ca tine?
   - Nu ştiu. În aparenţă se purtau normal. Nici nu clipeau. Nu lăsau niciodată să se înţeleagă că ceva nu era în ordine. După un timp, mi-am dat seama că frica era de fapt cea care îi făcea pe toţi să se poarte aşa, dar nu ştiam care putea fi motivul. Şi, desigur, nici nu am întrebat.
   Ethan îşi aminti de petrecerea la care nimerise - Doamne, asta se întâmplase cu numai o noapte în urmă? - şi se gândi cât de normal se purtau cu toţii. Absolut firesc. Se gândi la toate casele acelea demodate în stil victorian şi la toate familiile care trăiau acolo...
   Câţi rezidenţi - deţinuţi, mai bine spus - se purtau normal, fiind toleranţi şi lipsiţi de griji pe timpul zilei, dar având nopţi albe în care se temeau să adoarmă, căutând cu înfrigurare soluţii, înspăimântaţi şi disperaţi să înţeleagă de ce fuseseră închişi în acea închisoare cu aspect idilic. Îşi imagina că erau mai mulţi care se încadrau în acest tipar.
   Dar fiinţele omeneşti erau - printre altele - adaptabile. Se întrebă cât de mulţi dintre ei încercaseră să se convingă – atât pe ei, cât şi pe copiii lor - că lucrurile erau exact aşa cum trebuiau să fie. Aşa cum fuseseră întotdeauna. Cât de mulţi trăiau la maximum fiecare zi, savurând momentul, alungând orice gând sau amintire despre viaţa sa de înainte. Era mai uşor să accepte ceva ce nu putea fi schimbat decât să rişte totul şi să caute necunoscutul. Ce era dincolo. Deţinuţii închişi pe termen lung ajung adesea să se sinucidă sau să comită alte infracţiuni atunci când se confruntă cu perspectiva unei vieţi în afara zidurilor închisorii. Să fi fost diferit aici?
   Beverly continuă:
  - Într-o noapte, la bar, la câteva luni după sosirea mea aici, un individ mi-a strecurat un bilet. Pe bilet scria: „În spatele coapsei tale stângi”. În noaptea aceea, la duş, l-am simţit pentru prima dată - o umflătură mică, un obiect străin sub piele - cu toate că nu ştiam ce ar fi trebuit să fac în această privinţă. În noaptea următoare, bărbatul a venit din nou la barul meu. A scris un nou mesaj, de această dată pe tichet: „Scoate-l afară şi păstrează-l cu grijă. Aşa te urmăresc ei“. La primele trei încercări mi s-a făcut frică. A patra oară mi-am făcut curaj şi l-am scos. Pe timpul zilei ţineam mereu cipul asupra mea. Îmi vedeam mai departe de treabă, la fel ca toţi ceilalţi. Iar cel mai ciudat lucru este că erau momente când totul mi se părea normal. Dacă eram la cină în casa cuiva sau participam la o petrecere de cartier, aveam sentimentul că poate fusese mereu aşa şi că viaţa mea anterioară era de fapt visul. Începeam să înţeleg cum puteau oamenii să accepte o viaţă în Wayward Pines. Noaptea, după ce îmi terminam tura la bar, plecam acasă şi lăsam cipul în pat, acolo unde ar fi trebuit să mă aflu, apoi ieşeam afară. În fiecare noapte porneam într-o direcţie diferită.
   Am încercat să fug de multe ori, dar de fiecare dată dădeam peste o fundătură. Spre nord, spre est şi spre vest erau acei pereţi de stâncă uriaşi, pe care puteam să mă caţăr până la vreo treizeci de metri, dar - inevitabil - pereţii deveneau din ce în ce mai abrupţi şi mai netezi şi nu aveam de ce să mă mai ţin. Sau ajungeam la câte o creastă pe care nu mai aveam curajul să mă caţăr. Am văzut o mulţime de schelete la baza acelor stânci - nişte oase vechi, dezmembrate. Umane. Oameni care au încercat să escaladeze stâncile şi care au căzut în cele din urmă. A patra oară când m-am aventurat în afara oraşului, am mers pe drumul principal, în partea de sud - cel pe care am venit cu maşina în Wayward Pines. Am descoperit ce ai descoperit şi tu - drumul cotea înapoi în oraş. Ajungeai înapoi pe acelaşi drum într-un cerc nesfârşit. Dar eu am continuat să merg spre sud prin pădure. Cred că am mers aproape un kilometru până să ajung la gard, în cele din urmă.
   - Un gard?
   Pulsaţiile din piciorul lui Ethan deveniseră insuportabile, mai dureroase decât incizia făcută de Beverly, aşa că îşi lărgi puţin banda adezivă.
   - Avea 6 metri înălţime şi mărginea pădurea în ambele părţi, cât de departe vedeai cu ochii. La capăt era prevăzut cu sârmă ghimpată şi bâzâia de parcă ar fi fost electrificat. Acelaşi avertisment era montat pe gard din 15 în 15 metri. Acesta suna aşa: „ÎNTOARCEŢI-VĂ ÎN WAYWARD PINES - DINCOLO DE ACEASTĂ LIMITĂ VEŢI MURI”.
   Ethan îşi înfăşură din nou piciorul cu banda adezivă.
   Pulsaţiile se mai potoliseră şi încă avea dureri, dar mult mai suportabile acum.
   - Şi ai găsit o cale de trecere?
   - Nu. Era aproape de apus şi m-am gândit că ar fi fost mai bine să mă întorc în oraş. Dar când m-am întors să plec, în faţa mea a apărut un bărbat. M-a speriat de moarte până când am realizat cine era...
   - Tipul care îţi spusese despre cip?
   - Exact. El mi-a spus că mă urmărise. În fiecare noapte în care ieşisem din casă.
   - Cine era? o întrebă Ethan şi, deşi nu putea fi sigur din cauza luminii slabe, i se păru că pe faţa lui Beverly trecuse o umbră.
   - Bill.
   Un fior brusc, ca un curent de joasă intensitate, străbătu trupul lui Ethan.
   - Care era numele de familie al lui Bill?
   - Evans.
   - Iisuse...
   - Ce e?
   - Evans era mortul din casă. Cel de la adresa pe care mi-ai dat-o.
   - Exact. Am vrut să înţelegi cât de periculos este locul acesta.
   - Mesajul a fost recepţionat. Evans era unul dintre agenţii Serviciului Secret pe care am fost trimis să-i caut în Wayward Pines.
   - Nu ştiam că Bill făcea parte din Serviciul Secret. El nu mi-ar fi spus nimic din ceea ce numea el „vieţile noastre de dinainte”.
   - Cum a murit?
   Beverly ridică lanterna de pe podea. Becul acesteia lumina tot mai slab.
   O stinse.
   Era întuneric total.
   Şoaptele ploii şi nimic altceva.
   - S-a întâmplat în noaptea în care am încercat să fugim, încă nu înţeleg exact cum au aflat, pentru că ne-am lăsat microcipurile în paturile noastre, aşa cum făcusem de multe ori înainte. Eu şi Bill ne-am întâlnit la locul dinainte stabilit, cu mâncare şi alte provizii... dar nu am avut nicio şansă.
   Ethan simţi tristeţea din vocea ei.
   - Trebuia să mergem în direcţii opuse, zise ea. Eu am reuşit să ajung la mine acasă, dar pe el l-au prins. L-au rupt în bucăţi.
   - Cine l-a rupt în bucăţi?
   - Toţi.
   - Care toţi?
   - Tot oraşul, Ethan. Îl puteam auzi urlând din casa mea, dar nu puteam face nimic. În cele din urmă, am înţeles. Am realizat ce anume îi ţinea pe toţi aici.
   Pentru o bună bucată de vreme, niciunul dintre ei nu scoase vreun cuvânt.
   În cele din urmă, Ethan zise:
   - Eu nu am ajuns niciodată până la gard, dar am mers prin pădure dincolo de curba pe care o face drumul în capătul sudic al oraşului. Asta s-a întâmplat noaptea trecută. Aş putea jura că am auzit ceva.
   - Ce anume?
   - Era un ţipăt. Sau un plânset. Poate ceva între cele două. Dar cel mai ciudat lucru era sentimentul că-l mai auzisem şi înainte, într-un vis. Sau într-o altă viaţă. M-a umplut de groază la un nivel primar, ca urletul unui lup. Ceva înrădăcinat în subconştient. Singurul meu răspuns a fost fuga. Şi acum te aud vorbindu-mi despre acest gard electrificat şi mă întreb: de ce este acolo? Are rolul de a ne ţine înăuntru? Sau de a ţine ceva în afara lui?
   La început, Ethan crezu că sunetul venea din interiorul capului său - o consecinţă a drogului pe care i-l administrase sora Pam sau o traumă în urma bătăii încasate de la Pope şi a tot ceea ce îndurase de atunci.
   Dar zgomotul crescu rapid în intensitate.
   Se auzea ceva sunând.
  Nu.
   Erau mai multe sonerii.
   Sute şi sute de sonerii.
   - Ce-i asta? întrebă Ethan, făcând eforturi să se ridice în picioare.
   Beverly era deja la uşă, chinuindu-se să o deschidă. Balamalele scârţâiră şi un val de aer rece intră dintr-odată în criptă, în timp ce zgomotul deveni brusc mai puternic.
   Ethan realiză despre ce era vorba.
   Cinci sute de telefoane cu disc care sunau în acelaşi timp, umplând valea cu ţârâitul lor strident şi sinistru.
   - Oh, Dumnezeule, zise Beverly.
   - Ce se petrece?
   - Aşa au început să sune în noaptea în care a murit Bill.
   - Nu înţeleg.
   - Fiecare telefon, din fiecare casă din Wayward Pines, sună în acest moment. Oamenilor li se spune să te găsească şi să te omoare.
   Ethan îşi adună puterile pentru impactul acestei noi informaţii, fiind doar vag conştient de faptul că ar fi trebuit să fie speriat de moarte - ceva ce ştia, dar nu simţea, mintea lui începând deja să se izoleze, alunecând în acea stare amorţită şi tensionată - caracteristică instinctului primar de supravieţuire, pe care o gustase în acele rare ocazii din viaţa sa când avusese nenorocul de a privi moartea în ochi. Nu era momentul să ia vreo decizie greşită sau să facă risipă de emoţii. Toată energia lui trebuia direcţionată şi canalizată în aşa fel încât să poată intensifica singurul lucru care-l putea ţine în viaţă: percepţia extrasenzorială.
   - Am să scap de cip şi îl voi ascunde aici, zise el. Aşteaptă-i afară.
   - Sunt peste 500cinci sute de oameni care trăiesc în Wayward Pines şi fiecare dintre ei probabil că te caută acum. Mă gândesc că, în cele din urmă, cineva va intra pe uşa aceea şi nu cred că vrei să fii aici când se va întâmpla asta.
   Ethan smulse lanterna din mâna ei şi o aprinse, apoi se apropie şchiopătând de sacul ei marinăresc.
   - Ce ai aici? întrebă el, lăsându-se în genunchi lângă sac.
   - Haine pentru tine. Pantofi. A trebuit să ghicesc ce număr porţi.
   - Arme?
   - Îmi pare rău. Nu am putut să fac rost de aşa ceva.
   Ethan începu să scoată lucrurile afară - un tricou negru cu mâneci lungi, blugi negri, pantofi negri, două duzini de sticle cu apă...
   - Închide lumina! îi spuse Beverly printre dinţi.
   Ethan închise lanterna.
   - Trebuie să pleci imediat, zise ea. Vin.
   - Lasă-mă doar să mă îmbrac şi...
   - Ei sunt deja în cimitir. Le văd lanternele.
   Ethan lăsă toate obiectele împrăştiate pe podea şi se îndreptă şchiopătând către uşa de fier. Afară, în întuneric, observă 4 puncte luminoase care se mişcau printre pietrele funerare.
  Ei păreau să se afle la vreo 30 de metri distanţă, deşi estimarea distanţei era o loterie pe o astfel de vreme.
   Telefoanele nu mai sunau.
   Beverly şopti la urechea lui Ethan:
   - Trebuie să ajungi la râul din partea de sud-vest a oraşului. Aceea e ruta pe care eu şi Bill plănuisem să o urmăm. E singura direcţie pe care nu am explorat-o în amănunţime. Bill a mers pe acolo de câteva ori şi credea că merită să încercăm.
   - Şi unde ne întâlnim?
   - Du-te la râu acum şi urcă în susul apei. O să te găsesc.
   Beverly îşi acoperi capul cu gluga ponchoului ei, ieşi afară din mausoleu, coborî treptele şi o luă la fugă în noapte, în timp ce Ethan asculta zgomotul paşilor ei, care se auzeau tot mai vag, pierzându-se definitiv în răpăiala ploii insistente.
   El zăbovi în prag, concentrându-şi atenţia când asupra luminilor care se apropiau, când asupra întunericului deplin al criptei, întrebându-se dacă avea la dispoziţie două minute ca să se îmbrace şi să ia cu el nişte provizii sau dacă trebuia să plece fără întârziere.
   Razele de lumină ajunseră mai aproape, toate patru mişcându-se în direcţia mausoleului şi fiind însoţite de voci:
   „Hotărăşte-te, la naiba!”
   Pierdea secunde preţioase.
   „Dacă vor ajunge aici cât timp eşti în criptă, eşti un om mort. Nu există scăpare, iar ei ar putea ajunge aici în mai puţin timp decât ţi-ar trebui ţie ca să te îmbraci.”
   O rupse la fugă, neavând pe el decât cămaşa de spital, fără pantofi, cu picioarele goale lipăind în iarba udă şi prin noroiul rece.
   Stropii de ploaie îl şfichiuiau fără îndurare.
   Dureros.
   Îi îngheţau sângele în vene.
   Tendonul genunchiului său stâng îl făcea să urle de durere cu fiecare flexare a muşchiului.
   Încercă să-şi izoleze toate aceste senzaţii - frica, durerea agonizantă, răceala - şi alergă cât îl ţineau picioarele printre pini, ocolind pietrele funerare.
   Cele 4 puncte luminoase din spatele lui nu păreau să fi observat ieşirea lui din mausoleu, pentru că rămăseseră pe loc, iar traiectoria lor intersecta aleea din faţa mausoleului.
   În întunericul aproape deplin, se simţea complet dezorientat. Nu avea idee dacă se îndrepta spre nord sau spre sud, către oraş sau departe de acesta, dar fugi fără să se oprească până când ajunse la un zid din piatră aproape năruit ce mărginea cimitirul.
   După ce-l escaladă, încălecă pe coama zidului şi îşi trase răsuflarea preţ de o secundă, apoi întoarse capul spre direcţia din care venise.
   Erau acum mai multe lumini.
   Cel puţin 6 nou-veniţi apăruseră pe lângă primii 4 şi în fiecare secundă se iveau tot mai mulţi în spatele acestora, o veritabilă armată de licurici aprinzându-se în întuneric şi mişcându-se toţi către el, sărind haotic dintr-o parte în alta - un soi de ţopăială care îl făcu să realizeze că oamenii care purtau lanternele alergau.
   Ethan abandonă microcipul pe zidul de piatră, apoi sări de cealaltă parte a acestuia, tresărind din cauza durerii supărătoare din coapsa stângă. Dar o ignoră şi continuă să alerge pe o pajişte cu iarba tunsă.
   Într-un capăt al pajiştii se zăreau câteva leagăne şi tobogane, care sclipeau în întuneric.
   La lumina unui stâlp de iluminat, Ethan observă că ploaia se înteţise.
   Dincolo de parcul de joacă, într-un pâlc de pini întunecaţi, observă mai multe lanterne, auzi mai multe voci.
   Cineva striga în cimitir şi, deşi nu-şi putea da seama dacă strigătul era pentru el, acesta îl făcu să mărească pasul.
   Când se apropie de setul de leagăne şi de tobogan realiză, în sfârşit, unde se afla, iar bolborositul apei curgătoare, care acoperea răpăiala ploii şi bubuitul inimii lui, confirma bănuiala lui.
   Deşi nu putea vedea în întuneric, intui că în stânga lui se întindea malul cu iarbă verde din Wayward Pines pe care îşi revenise în simţiri cu 5 zile în urmă.
   Şi râul.
   Se reorientă şi îşi schimbă puţin ruta pentru a înainta spre râu, dar acolo unde ar fi trebuit să fie malul se ivi o lumină.
   Ethan trecu alergând pe lângă tobogan, îşi croi drum printr-un hăţiş de arbuşti uzi de ploaie care aproape că-i sfâşiară cămaşa subţire de spital şi ajunse împleticindu-se în stradă.
   Cămaşa de spital îi atârna în zdrenţe în jurul gâtului, ca o mantie sfâşiată. O smulse de pe el, simţind o nevoie disperată de oxigen. Nici dacă ar fi tras aer în piept vreme de 1 minut întreg nu ar fi fost de ajuns - dar nu avea timp să se oprească pentru a-şi umple din nou plămânii.
   Luminile din direcţia cimitirului, dinspre râu şi dintre pinii din nord-estul parcului se adunaseră în acel câmp deschis, formând un adevărat roi de licurici ce se mişca acum în direcţia lui ca o entitate, acompaniat de un noian de voci îmbătate de exuberanţa specifică unei vânători.
   Un val proaspăt de adrenalină îi aprinse sângele.
   Tălpile lui pline de noroi răsunară pe asfaltul ud atunci când ţâşni gol în mijlocul străzii, ploaia curgându-i şiroaie pe faţă.
   Realiză că obiectivul său se schimbase.
   Abandonă ideea de a ajunge la râu. Avea nevoie de un loc în care să se poată ascundă şi să pună capăt acelei nebunii. Nu ştia câţi oameni îl urmăreau sau câţi îl văzuseră deja, dar alergând gol pe străzile oraşului risca să fie ucis în cel mai scurt timp.
   O voce puternică strigă:
   - Acolo!
   Ethan aruncă o privire peste umăr şi zări 3 siluete care ieşeau alergând dintr-o casă victoriană mare. Bărbatul care ieşise primul sări peste treptele verandei, străbătu curtea din faţă şi făcu un salt peste gardul din ţăruşi cu o graţie de atlet, în timp ce însoţitorii lui rămăseseră la poartă, chinuindu-se să tragă zăvorul acesteia.
   Atletul ateriză pe trotuarul străzii şi mări pasul. Era îmbrăcat complet în negru, iar bocancii lui răsunau pe asfaltul străzii. Avea în mână o macetă, a cărei lamă udă sclipea în lumina plăpândă a lămpii de miner de pe frunte, şi alerga iute, gâfâind. O voce din capul lui Ethan rosti fără expresie, cu calmul impenetrabil al unui senator din opoziţie citind o carte de telefoane la ora trei dimineaţa: „Acest bărbat e la 50 de metri de tine, e înarmat şi o să te prindă. Ce ai de gând să faci în această privinţă?”

Capitolul 10

      Fereastra mansardei e dispusă la cea mai mare înălţime din toată casa. Are formă de inimă, aflându-se sub o streaşină înclinată care protejează geamul de ploaie.
   Este târziu şi întuneric, iar murmurul ploii pe acoperişul subţire de deasupra capului ei ar fi un zgomot liniştitor în oricare altă noapte.
   Un zgomot care să te adoarmă.
   Care să te facă să visezi.
   Telefonul ei nu a sunat la fel ca celelalte şi se simte recunoscătoare pentru asta.
   S-a temut ca nu cumva ei să-i impună să participe la aşa ceva - s-a rugat să nu fie nevoită să o facă, iar această confirmare este o vagă mângâiere în toiul acestui coşmar.
   Din acest punct de observaţie de la cel de-al treilea nivel, ea poate vedea luminile lanternelor împânzind valea – aşa cum se aprind luminile unui oraş mare la căderea nopţii. Sunt sute. În depărtare se zăresc doar nişte puncte strălucitoare în ploaia torenţială. Altele sunt suficient de aproape pentru a putea distinge conurile de lumină individuale care străpung aburii de ceaţă ce încep să se formeze pe alei şi printre vâlcele.
   Când el se iveşte alergând, inima ei se opreşte.
   E gol.
   Palid.
   Alergând ca o fantomă pe mijlocul străzii, urmărit de trei bărbaţi înveşmântaţi în negru şi înarmaţi cu macete.
   Ea ştiuse că asta trebuia să urmeze şi credea că este pregătită pentru un asemenea lucru, dar văzându-l în carne şi oase, văzându-i frica, panica şi disperarea, e nevoită să-şi muşte buza pentru a se abţine să-l strige.
   „Asist la execuţia lui.“
   Ethan iese din câmpul ei vizual, alergând către clădirile de pe strada principală, şi un gând o loveşte ca o încărcătură dublă de alice în piept - ultima dată când îl vede în viaţă, pentru că nu are de gând să se ducă în casa de pe strada cu numărul unu ca să-i vadă rămăşiţele, să asiste la dezastrul care se abătuse asupra soţului ei, tatăl fiului ei.
   Şi mai mulţi oameni umpluseră străzile, toţi alergând spre strada principală.
   În ciuda vremii mohorâte, este o atmosferă de carnaval şi vede tot mai multe costume - unele dintre acestea pregătite, fără îndoială, în avans.
   Cu toate că nimeni nu vorbeşte vreodată în timpul sărbătorii, ea ştie că sunt oameni care aşteaptă să sune telefoanele.
   Pentru şansa de a alerga cuprinşi de frenezie în toiul nopţii.
   Atraşi de sânge.
   Ea şi Ben se alăturaseră ultima dată mulţimii - de parcă ar fi avut de ales - şi, fiindcă nu-şi găsiseră loc printre oamenii furioşi care-l bătuseră pe Bill Evans până ce-l omorâseră, fuseseră prinşi stând pe margine.
   Auzise ţipetele şi rugăminţile acestuia printre râsetele şi batjocura mulţimii cuprinse de nebunie.
   După aceea, întregul oraş chefuise pe strada principală până la răsăritul soarelui: băutura cursese din plin, artificiile explodaseră, petrecăreţii dansaseră, cântând şi sărbătorind - şi, în timp ce ea se simţea îngrozită de acest spectacol, o unitate incontestabilă străbătea „bâzâind“ mulţimea, de parcă până şi aerul fusese electrificat.
   Toţi se îmbrăţişau.
   Erau euforici.
   O noapte dedicată celei mai înspăimântătoare feţe a umanităţii - malefice, entuziaste şi cuprinse de nebunie.
   O sărbătoare a iadului.
   În cei 5 ani pe care-i petrecuse în Wayward Pines, fuseseră doar 4 astfel de sărbători.
   Cea din seara aceasta este a cincea.
   Theresa îşi trece mâna peste faţă şi se retrage de la fereastră.
   Se mişcă încet prin mansarda goală, atentă să păşească uşor pe scândurile vechi din duşumea, pentru ca acestea să nu scârţâie. Dacă-l trezeşte pe Ben şi acesta vede o astfel de sărbătoare, e sigură că va dori să iasă afară, să participe şi el.
   Ea coboară de la mansardă pe scara modulară pliabilă, o strânge şi închide trapa de acces, ridicând-o la loc în tavan.
   I se pare atât de ciudat să stea acolo, la al doilea etaj al acestei case tăcute, gândindu-se la tot ce se petrece afară...
   Traversează holul şi se opreşte în pragul uşii deschise de la camera lui Ben.
   El doarme.
   Are 12 ani şi pe zi ce trece seamănă tot mai mult cu tatăl lui.
   Privind chipul lui Ben, se întreabă dacă Ethan va striga atunci când ei îl vor prinde, în cele din urmă.
  Oare ea o să-l audă? Şi dacă va fi aşa, va fi în stare să suporte?
   Uneori lucrurile par cât se poate de normale, aşa cum au fost întotdeauna, însă vin momente când tensiunea îngropată a întrebărilor pe care îşi interzice să şi le pună ameninţă să o spargă în bucăţi ca pe un cristal antic.
   În curând se va auzi muzică pe strada principală şi, cel mai probabil, fiul ei se va trezi.
   Ben va dori să afle ce se întâmplă şi nu va putea să-l mintă.
   Nici să-l ducă de nas.
   El e prea deştept pentru asta.
   Iar ea îl respectă mult prea mult.
   Ce îi va spune?
   Iar cea mai grea întrebare...
   E deja o săptămână de când se trezeşte în toiul nopţii, singură în dormitorul ei întunecat, fără vreo posibilitate de a-şi mai vedea soţul vreodată...
   Ce îşi va spune sieşi?

Capitolul 11

      Ethan traversă în grabă următoarea intersecţie.
   Tot mai multe lumini apăreau de fiecare dată când privea în urmă, dar bărbatul care era cel mai aproape de el - atletul săritor de garduri - îl preocupa cel mai mult. Bărbatul o luase înaintea concetăţenilor săi mai lenţi, iar lui Ethan i se părea cunoscut - era chel şi avea ochelari cu lentile enorme şi rame argintii. Când bărbatul ajunse la circa zece metri de el, Ethan realiză cine era acesta: farmacistul acru de la care încercase să cumpere aspirină cu două zile în urmă.
   Strada principală se ivi în faţa lui, dincolo de următoarea intersecţie. Un zgomot asurzitor se ridică deasupra caselor cu două şi trei etaje: clocotul unei mulţimi în delir.
   Sub nicio formă n-ar fi putut să alerge gol pe strada principală. Dar ţinând cont de direcţia în care fugea în acel moment, dacă nu devia de la traiectorie, în următoarele 20 de secunde avea să facă exact asta.
   Nu mai era decât o stradă între Ethan şi strada principală, iar aceasta era de fapt o alee cu o singură bandă, care dispărea în spatele primului rând de clădiri. Îi fu necesar un ultim val de adrenalină indusă de furie ca să recunoască faptul că, dacă pornea pe aleea aceea după ce trecea de colţul străzii şi avea să întâlnească pe cineva - o singură persoană ar fi fost de ajuns - era un om terminat.
   Hăcuit de moarte de un farmacist mânuitor de macetă.
   Frumos mod de a muri.
   Un garaj cu un singur etaj era ultima clădire de pe stradă, iar el îşi spuse că atunci când avea să cotească pe după colţul clădirii, farmacistul avea să-l piardă din vedere pentru vreo două secunde.
   S-ar fi considerat norocos dacă n-ar fi fost aşteptat pe alee de o mulţime de oameni.
   Spre capătul străzii mărise pasul, dar acum era timpul să facă mişcarea pe care o plănuise.
   Coti brusc la stânga pe pavajul ud şi alunecos.
   „Nu trebuie să cazi”, îşi spuse.
   Trecu peste un petic de iarbă, apoi sări pe trotuar şi din nou pe iarbă, iar când ajunse pe alee, îşi spuse că nici măcar nu ştia ce avea să facă.
   „Nu este timp de planuri. E de ajuns să reacţionezi.”
   După zgomotul paşilor bărbatului care alerga după el, estimă că farmacistul trebuia să fie cam cu şase paşi în urma sa.
   Ethan ţâşni pe alee.
   Beton şi noroi.
   Şi mai întuneric.
   Aburi de ceaţă în care se simţea duhoarea gunoiului ud.
   Nu văzu pe nimeni în imediata vecinătate, în afară de luminile a două lanterne aflate la peste 100 de metri distanţă, care coteau în direcţia lui.
   Ethan îşi azvârli picioarele în părţi, pe traiectorii paralele - ca şi cum ar fi vrut să se oprească pe schiuri, întrerupându-şi avântul. Alunecă şi se opri atât de brusc, încât simţi gravitaţia forţându-l să se rostogolească.
   Îşi recăpătă echilibrul şi ţâşni cu toată forţa pe acelaşi drum pe care venise, accelerând exact în momentul în care ajunse la colţul clădirii.
   „Să fii acolo. Să fii acolo. Să fii acolo.”
   Coliziunea fu violentă când fruntea lui Ethan izbi în plin jumătatea inferioară a maxilarului farmacistului. Lovitura - soldată după toate aparenţele cu fractura de maxilar a farmacistului - fu atât de devastatoare, încât impactul îl făcu pe Ethan să se clatine pe picioare.
   Făcu un salt înapoi, cu sângele şiroindu-i pe faţă.
   Farmacistul căzuse buimac în şezut, scuipându-şi dinţii pe asfaltul străzii.
   După lovitura care-l lăsase confuz, Ethan avu nevoie de două secunde ca să-şi dea seama că obiectul lung din metal care zăcea pe asfalt era maceta bărbatului.
   Întinse mâna şi o ridică. Bărbatul îşi îndreptă ochii spre el. Bănuia îngrozit ceea ce era pe cale să se întâmple, iar acest lucru îl făcu să-şi vină în simţiri mai rapid decât ar fi făcut-o o găleată plină cu săruri mirositoare.
   Ethan apucă strâns cu degetele mânerul macetei, care fusese înfăşurat cu bandă adezivă pentru o mai mare aderenţă pe timpul ploii.
   Bărbatul ridică mâinile într-o încercare inutilă de a ţine la distanţă de ceea ce avea să urmeze.
   Ethan simulă o lovitură cu maceta şi îl izbi pe bărbat în faţă cu un şut frontal, călcâiul său înfigându-se în nasul spart al acestuia. Ceafa bărbatului se izbi violent de asfalt, iar oasele craniului se auziră trosnind.
   Farmacistul scoase un geamăt şi rămase prăbuşit, însă cei doi prieteni ai săi se apropiau alergând. Aveau să ajungă acolo în numai 10 secunde, iar în spatele lor, la o stradă distanţă, armata aceea de lanterne se mişca precum o cireadă de vite înaintând pe stradă. Zgomotul sutelor de paşi pe asfaltul ud devenea din ce în ce mai intens.
   Ethan fugi înapoi pe alee şi constată uşurat că cele două lumini pe care le văzuse ultima dată acolo dispăruseră.
   O luă din nou la fugă, ştiind că trebuia să profite din plin de acest răgaz în care nu mai era văzut.
   După 20 de paşi pe alee, ajunse la un tomberon de gunoi şi nu mai ezită nicio secundă.
   Se ascunse lângă tomberon, lipindu-se de pământ, şi se târî în spatele acestuia, strecurându-se între peretele metalic şi zidul din cărămidă al clădirii lângă care se afla.
   Nu putea auzi nimic din cauza bătăilor nebuneşti ale inimii şi a gâfâitului exagerat.
   Sudoarea şi sângele, reci precum gheaţa, îi curgeau pe frunte şi îi intrau în ochi, iar muşchii îi zvâcneau înfierbântaţi din cauza acumulării de acid lactic, de parcă ar fi participat la un maraton.
   Zgomotul de paşi care treceau pe lângă tomberon şi care se îndepărtau, auzindu-se din ce în ce mai slab, era o adevărată muzică pentru urechile sale.
   Obrazul lui Ethan rămase pe pământ, în timp ce praful, pietricelele şi bucăţile de sticlă spartă i se lipeau de faţă.
   Ploaia răpăia pe spatele lui şi se aduna în jurul lui în băltoace care tremurau tulburate de fiecare nou strop.
   Ar fi putut sta întins acolo o noapte întreagă şi toată ziua următoare.
   „Ridică-ţi fundul. Nu-ţi poţi permite să înţepeneşti acolo.”
   Ethan îşi puse palmele pe pietrişul ud şi se ridică în patru labe. Ieşi din spaţiul dintre tomberon şi clădire şi rămase ghemuit pentru o clipă lângă peretele tomberonului, ascultând.
   Voci undeva la distanţă.
   Paşi îndepărtaţi.
   Zarvă pe strada principală.
   Dar nimic nu părea periculos de aproape.
   Se ridică în picioare, aruncă o privire în spate, către intrarea pe alee, şi zări mulţimea urcând strada şi îndreptându-se în grabă către strada principală. Ceva se întâmpla acolo.
   Stând cu spatele la zidul de cărămidă, Ethan porni în direcţia opusă, în întunericul ceţos al aleii.
   Zece metri mai jos, descoperi o adâncitură în zidul de cărămidă - o uşă din lemn.
   Se uită în spate, spre tomberon, şi la strada de dincolo de acesta.
   Cineva venea acum spre el - raza unei lanterne scruta întunericul de pe alee în stânga şi-n dreapta, fiind însoţită de zgomot de paşi pe pietriş.
   Ethan trase de uşă şi o deschise, iar becul din interior aruncă o pată de lumină pe alee, ce dispăru imediat în ceaţă.
  Intră şi urcă rapid scara luminată, apoi închise uşa după el şi încercă să întoarcă cheia în broască.
   Cilindrul fusese găurit ca o cavitate şi era umplut cu metal. Nu avea cum să încuie uşa.
   Când ţâşni pe scara îngustă, efortul ascensiunii îi provocă noi dureri înţepătoare în spatele piciorului stâng. Când ajunse pe palierul celui de-al doilea etaj, uşa de la intrare dinspre alee se deschise, trântindu-se de perete.
   De sus, Ethan aruncă o privire spre uşă şi văzu în prag un bărbat masiv, într-un poncho ud de ploaie. Acesta avea într-o mână lanterna, iar în cealaltă ţinea un satâr, pe care Ethan bănui că-l luase la repezeală dintr-un suport de cuţite din bucătărie.
   Ochii bărbatului erau ascunşi în umbra glugii sale, dar maxilarul lui părea hotărât, iar mâinile lui - mai ales cea în care ţinea satârul - erau ferme precum piatra, fără să trădeze vreun semn de nervozitate.
   Ethan traversă iute palierul şi urcă următorul şir de trepte, în timp ce casa scării răsuna de tropăitul bocancilor.
   Când ajunse pe palierul celui de-al treilea nivel, Ethan se izbi într-o uşă.
   Coridorul cufundat în linişte era pustiu şi slab luminat. Câteva aplice având formă de felinare fuseseră montate pe perete din şase în şase metri.
   Pe fiecare uşă erau cifre din alamă.
   O clădire de apartamente?
   Ethan auzi tropăitul paşilor pe trepte.
   Începu să străbată holul palierului, încercând mânerul sferic al fiecărei uşi pe lângă care trecea.
   Încuiată.
   Încuiată.
   Încuiată.
   Încuiată.
   Ştiind că, dintr-un moment în altul, uşa care făcea legătura cu casa scării putea să se deschidă.
   Încuiată.
   Încuiată.
   A şaptea uşă pe care o încercă - cea cu numărul 19 - se deschise.
   Strânse mai tare mânerul macetei, în eventualitatea că l-ar fi aşteptat cineva de cealaltă parte a uşii, apoi o deschise, împingând-o cu degetele de la picioare.
   Un apartament mic şi întunecat.
   Care părea gol.
   Se strecură înăuntru şi închise uşa în aceeaşi clipă în care cea de la casa scării se deschise brusc, izbită probabil cu piciorul.
   Ethan întinse mâna şi puse lanţul de siguranţă.
   Zăbovind lângă uşă, ascultă cu atenţie ce se întâmpla de cealaltă parte a acesteia. Uşa de la holul palierului se închise.
   Paşii încetiniră considerabil.
   Răsunau acum pe pardoseala din lemn.
   Nimeni nu se mai grăbea.
   Nimeni nu mai izbea nervos cu piciorul în uşi.
   Ethan aproape că îl vedea pe bărbatul cu poncho galben cercetând metodic coridorul.
   Probabil că îşi dăduse seama că Ethan se strecurase într-unul dintre apartamente, dar nu avea de unde să ştie în care.
   Paşii se apropiară...
   Iar acum, că această uşă era închisă...
   ...şi se opriră de cealaltă parte, destul de aproape. Când Ethan se uită în jos, văzu că dunga de lumină care se zărea pe sub uşă era întreruptă în două locuri.
   De unde naiba ştiuse omul acela în ce loc să se oprească?
   Pe toţi dracii!
   Urmele de noroi...
   Una dintre umbrele picioarelor de pe podea dispăru şi parchetul din hol scârţâi sub greutatea bărbatului.
   Ethan se retrase în încăpere, strecurându-se într-o chicinetă de pe partea dreaptă.
   Zgomot de lemn crăpat.
   Apoi lanţul de la uşă se rupse.
   Lumina din coridor se revărsă în apartamentul întunecat.
   Ponchoul cel galben spărsese uşa cu piciorul.
   Stând cu spatele lipit de un frigider care bâzâia surd, Ethan văzu umbra bărbatului pe covorul din apartament. Umbra se lungi când bărbatul păşi peste prag, mişcându-se încet prin micul antreu ce făcea legătura cu livingul.
   La aproximativ 1 metru de bucătărie, acesta se opri.
   Ethan auzea cum se scurgeau pe covor stropii de pe pelerina de ploaie a bărbatului, dar şi respiraţia precipitată a acestuia, în timp ce încerca să-şi calmeze propriul suflu.
   Auzi un clic, apoi o rază de lumină străpunse întunericul livingului şi cercetă încet peretele de-a lungul căruia erau aranjate câteva rafturi cu cărţi, ce încadrau două ferestre mari, acoperite cu perdele.
   Dinspre ferestre, Ethan auzea zgomotul de pe strada principală crescând necontenit.
   Raza lanternei lumină apoi o sofa tapiţată cu piele şi o măsuţă de cafea. Dintr-o cană aşezată pe un suport, pe masă, se ridicau aburi ademenitori, care umpleau apartamentul cu aroma dulce şi liniştitoare a ceaiului de muşeţel.
   Lumina se mută apoi în cealaltă parte a camerei, asupra unei fotografii înrămate - un crâng de plopi tremurători, superbi în culorile toamnei, munţi ninşi în fundal şi cerul de octombrie de un albastru viu deasupra acestui peisaj de poveste - şi alunecă apoi în bucătărie, trecând peste aragaz, dulapuri, cafetieră şi chiuveta sclipitoare din inox, în drumul ei către Ethan.
   Ethan se aplecă, străbătu ghemuit linoleumul şi rămase în întuneric între insulă şi chiuvetă.
   Bărbatul înaintă spre el. Văzu raza de lumină oprindu-se asupra frigiderului, acolo unde fusese el cu 5 minute în urmă.
   Paşii se apropiau.
   În uşa cuptorului cu microunde de deasupra aragazului, Ethan prinse reflexia bărbatului în poncho galben, care stătea acum în living, holbându-se la un portal din peretele nordic ce se deschidea într-un dormitor.
   Ethan începu să se ridice încet, vuietul mulţimii camuflând trosnetul genunchilor săi.
   Se ridică în picioare, cu faţa spre spatele bărbatului în poncho galben, care înainta acum prudent spre dormitor. Ethan se furişă pe lângă insulă, apoi ieşi din bucătărie.
   Când ajunse la măsuţa de cafea, se opri. Ponchoul galben stătea în pragul uşii de la dormitor, la 6 metri distanţă, plimbând raza lanternei prin încăpere. Ethan strânse mai tare mânerul înfăşurat în bandă adezivă al macetei şi îşi plimbă degetul mare deasupra tăişului lung al lamei.
   Ar fi putut fi mai ascuţită. Mult mai ascuţită. Trebuia să lovească fulgerător.
   „Haide. Atacă-l. Chiar acum, când ai avantajul elementului-surpriză.”
   Ezită.
   Ethan rănise şi omorâse destul de mult în viaţa lui, dar violenţa confruntărilor corp la corp era evitată în carlinga unui elicopter Black Hawk. Să lanseze rachete Hellfire cu ghidare prin laser într-o ţintă aflată la trei kilometri nu era acelaşi lucru cu a ucide un civil cu o macetă de la o distanţă atât de mică.
   Lansarea rachetelor era ceva mai mult decât un joc video. Uciderea unui civil, însă...
   Bărbatul se întoarse brusc în prag şi se trezi în faţa lui Ethan.
   Amândoi începură să respire mai repede.
   - De ce faci asta? îl întrebă Ethan.
   Niciun răspuns.
   Acum, el nu putea să vadă deloc faţa bărbatului.
   Vedea doar profilul acestuia, umbra satârului din mâna sa dreaptă şi o pată de lumină ce cădea pe bocanci, în timp ce lanterna era îndreptată spre podea.
   Când Ethan deschise gura pentru a repeta întrebarea, raza lanternei se ridică brusc spre faţa lui, orbindu-l.
   Ceva zdrăngăni pe podea.
   Şi se făcu din nou întuneric.
   Ethan nu mai vedea nimic din cauza suprasolicitării retinei, fiind orb într-un întuneric cenuşiu, fără formă sau culoare.
   Bărbatul se apropia de el - parchetul de sub covor scârţâia cu fiecare pas al său, iar blugii îi foşniră când se repezi să atace.
   Ethan se retrase câţiva paşi. Vederea îi reveni.
   Prinse o imagine a bărbatului în poncho galben aflat la numai 1 metru distanţă.
   Braţul în care ţinea satârul era ridicat, fiind orientat pentru o lovitură descendentă.
   Ethan pivotă. Maceta lui spintecă fulgerător, cu sete.
   Lama nu întâmpină nicio rezistenţă, iar forţa loviturii îl făcu să-şi piardă echilibrul.
   „L-am ratat, îşi spuse Ethan. Sunt mort.”
   Bărbatul trecu pe lângă el, clătinându-se ciudat de-a lungul camerei până ce ajunse la barul inclus în insula din bucătărie.
   Ethan îşi recăpătă echilibrul şi, în timp ce strângea mai tare mânerul macetei, asigurându-se că o ţine bine, observă că de pe vârful lamei se scurg picături de sânge.
   Se întoarse către bucătărie.
   Bărbatul scăpase satârul din mână şi era acum cu faţa spre Ethan, sprijinindu-se cu spatele de insulă şi ţinându-se cu ambele mâini de partea stângă a gâtului, de unde se auzea un soi de şuierat - ca aerul comprimat ieşind dintr-o anvelopă.
   Ethan se retrase cu spatele spre uşa dormitorului, se lăsă pe vine şi ridică lanterna de pe covor.
   Îndreptă raza lanternei spre bărbatul cu poncho galben.
   Cantitatea de sânge era impresionantă.
   Semăna cu o pânză de păianjen roşie pe plasticul galben al hainei, răspândindu-se precum replica unui virus, în toate direcţiile, printr-o duzină de firişoare de sânge ce se scurgeau pe podea într-o mică baltă.
   Sângele ţâşnea dintr-o rană de 15 centimetri - apărută de-a curmezişul intersecţiei dintre umăr şi gât - în câţiva stropi fini într-unul dintre capete, şi în jeturi pulsatorii de un roşu aprins în celălalt, arcul fiecărui jet micşorându-se pe măsură ce bătăile inimii bărbatului încetineau.
   Faţa lui era albă ca varul. Se holba la Ethan fără nicio expresie, clipind încet, ca şi cum ar fi fost într-un soi de transă hipnotică.
   În cele din urmă se desprinse de insulă şi se prăbuşi peste un scaun de bar şi apoi pe podea.

      Din dulapul din dormitor, Ethan luă rapid o pereche de blugi, un tricou cu mâneci lungi şi un hanorac negru cu glugă.
   Tricoul şi blugii erau mai mici cu câteva numere, dar Ethan se descurcă şi aşa. Tenişii pe care-i găsi erau o altă problemă. Ar fi putut la o adică să-şi strângă piciorul în aşa fel încât să-i încalţe şi să lege şireturile, dar ar fi fost o adevărată agonie să meargă cu ei şi în mod sigur aveau să-i facă băşici în cel mai scurt timp.
   Bocancii mortului, mult mai mari, arătau promiţător. Ethan îi scoase din picioarele bărbatului şi, după ce îşi puse mai multe perechi de şosete, picioarele lui încăpură perfect.
   Se simţea bine să fie din nou îmbrăcat şi ferit de ploaie în acel apartament călduros.
   Era extrem de tentat să petreacă acolo încă o jumătate de oră, bandajându-şi rănile, dar trebuia să plece neîntârziat mai departe. Dacă s-ar fi întâmplat ca un grup mai mare să verifice etajul acela, nu ar fi avut unde să fugă.
   Ethan luă lanterna şi maceta, apoi se duse la chiuvetă. Era peste măsură de însetat.
   Petrecu un minut ţinând gura sub robinet, dar încercă totuşi să nu se îmbuibe cu apă. Deschise apoi frigiderul.
   Ciudat.
   Văzu mai multe sticle cu lapte. Legume proaspete. Un cofraj cu ouă. Carne ambalată în hârtie specială.
   Dar nimic preambalat. Întinse mâna şi luă o pungă cu morcovi şi o bucată de pâine, pe care le îndesă în buzunarele laterale ale blugilor.
   Un zgomot îl opri pe Ethan în timp ce se îndrepta spre uşă - voci şi strigăte care răsunau până sus, la etaj, de pe strada principală.
   Traversă din nou apartamentul, apropiindu-se iute de una dintre ferestrele mari ale acestuia, şi trase foarte puţin perdeaua - destul cât să poată arunca o privire afară.
   La 6 metri mai jos, era un adevărat haos.
   Clădirile şi faţadele magazinelor se luminau şi se întunecau alternativ în urma unor explozii repetate de lumină urmate de întuneric, a căror sursă era un foc uriaş ce vuia în mijlocul străzii în ciuda ploii, alimentat cu puieţi de pini şi cu scânduri lungi smulse din anexele caselor.
   Doi bărbaţi cărau o bancă din lemn către vâlvătaie. Ethan îi văzu apoi punând banca pe foc, spre marea încântare a meselor murate de ploaie care înţesau strada. Numărul trupurilor care se înghesuiau era mai mare în apropierea flăcărilor.
   Oamenii din stradă arătau diferit faţă de locuitorii pe care-i cunoscuse în ocaziile anterioare.
   Majoritatea se înveşmântaseră în costume extravagante.
   Bijuterii false şi vulgare atârnau ostentativ la gâturile şi pe încheieturile femeilor. Coliere cu perle, mărgele şi tiare. Chipurile lor erau strălucitoare din cauza sclipiciului şi machiajului ţipător, iar ochii le erau înnegriţi strident cu creionul dermatograf. Toate erau îmbrăcate sumar, în ciuda ploii şi a frigului. Păreau o adunătură de prostituate petrecăreţe.
   Bărbaţii arătau la fel de absurd. Unul purta un sacou sport şi nu avea pantaloni. Altul, fără cămaşă, purta doar o pereche de pantaloni largi, cu bretele roşii, şi un fes roşu de Moş Crăciun pe vârful capului. Ridică spre cer o bâtă de baseball albă, acoperită cu desene groteşti cu monştri, pe care Ethan nu le putea vedea bine din punctul său de observaţie.
   Cocoţată pe un postament din cărămidă pentru flori, cu capul şi umerii deasupra mulţimii, o siluetă imensă îi atrase atenţia. Monstruosul bărbat purta o blană de urs brun, de care era prinsă steaua de bronz, iar pe cap avea un soi de cadru metalic prevăzut cu nişte coarne de cerb, în timp ce faţa lui sinistră era vopsită în culorile războiului. De un umăr îşi sprijinea o puşcă, iar pe celălalt îi atârna o sabie în teacă.
   Pope.
   Bărbatul supraveghea mulţimea ca şi cum i-ar fi aparţinut. Ochii lui păreau lichizi, reflectând focul imens de parcă ar fi fost două stele.
   Era de ajuns să privească peste drum şi să ridice privirea. La lumina puternică a focului, cu siguranţă nu i-ar fi scăpat figura lui Ethan, care se uita în stradă de după perdeaua apartamentului de la etajul al treilea.
   Ethan ştia că ar fi trebuit să plece, dar ceva îl ţinea pe loc.
   O parte a mulţimii - care nu intra în câmpul său vizual - izbucni în urale, atrăgând atenţia lui Pope. Un zâmbet larg se ivi pe faţa omului legii.
  Dintr-un buzunar interior al blănii sale de urs, Pope scoase o sticlă transparentă, fără etichetă, conţinând un lichid maroniu. O ridică spre cer şi rosti câteva cuvinte ce aprinseră mulţimea, care începu să urle în delir.
   În timp ce Pope lua o înghiţitură zdravănă din sticla lui, mulţimea începea să se retragă în lături, formând un culoar larg pe strada principală. Cu toţii îşi întindeau gâtul ca să vadă mai bine.
   Apoi se iviră trei siluete, înaintând prin mulţime către foc.
   Doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, cu nişte macete atârnate în hamuri de umeri, duceau între ei o persoană pe care o ţineau imobilizată de braţe.
   Beverly.
   Ethan simţi cum i se strânge stomacul. Ghemul de furie din interior începu să i se răspândească în trup, ca o metastază.
   Văzu că Beverly nu avea puterea să se ţină pe picioare, tălpile ei alunecând pe asfalt în timp ce bărbaţii care o capturaseră o târau după ei. Avea un ochi închis din cauza unui edem uriaş - cu care se alesese probabil în urma unei lovituri sălbatice - iar restul feţei îi era acoperit de sânge.
   Dar era conştientă.
   Conştientă şi îngrozită, cu o privire fixă ce era îndreptată spre asfaltul ud de sub picioare, de parcă ar fi vrut să nu mai vadă nimic altceva.
   Bărbaţii o târâră până la 10 metri de foc, apoi îi dădură un brânci, eliberând-o.
   Pope strigă ceva, în timp ce Beverly se prăbuşi la pământ.
   Oamenii din imediata ei vecinătate se retraseră, formând în jurul ei un cerc larg, de vreo 6 metri diametru.
   Prin fereastră, Ethan o auzea pe Beverly plângând. Părea un animal rănit. Hohotele ei stridente de plâns erau disperate.
   De pretutindeni, oamenii îşi făceau drum cu coatele prin mulţimea de curioşi, încercând să ajungă cât mai aproape de marginea cercului. Grămada de trupuri care formau perimetrul se strângea tot mai mult.
   Pope vârî sticla înapoi în haină şi apucă puşca.
   O armă şi o îndreptă apoi spre cer.
   Focurile de armă răsunară printre clădiri, făcând geamurile să vibreze.
   Mulţimea amuţi.
   Nimeni nu mai mişca.
   Ethan auzea din nou răpăitul ploii.
   Beverly se ridică cu greu în picioare şi îşi şterse un fir de sânge care i se prelingea pe mijlocul feţei. Chiar dacă urmărea scena din spatele ferestrei de la cel de al treilea nivel, Ethan observă că Beverly tremura ca varga, stăpânită de frica oribilă ce mistuie un om care ştie cu exactitate ce lucruri înspăimântătoare îl aşteaptă.
   Stătea în ploaie şi încerca să-şi menţină echilibrul, sprijinindu-se pe piciorul stâng. Apoi se întoarse încet, şchiopătând, privind chipurile adunate în jurul ei. Chiar dacă Ethan nu auzea cuvintele ei, tonul ei nu lăsa loc de vreo îndoială.
   Implora.
   Era disperată.
   Ploaia, lacrimile şi sângele i se prelingeau încet pe faţă.
   Trecu 1 minut.
   Cineva îşi croi drum printre oameni şi intră în cercul format de mulţime.
   Izbucniră urale.
   Aplauze sălbatice.
   Era bărbatul fără cămaşă, cu bretele roşii şi fes de Moş Crăciun.
   La început, el zăbovi pe margine, ca şi cum ar fi vrut să-şi facă puţin curaj - ca un boxer în colţul său de ring, cu câteva momente înainte de a bate gongul.
   Cineva îi întinse o sticlă.
   El o duse la gură şi înclină capul pe spate, luând o înghiţitură zdravănă.
   Apoi apucă mai bine bâta sa pictată şi înaintă clătinându-se în mijlocul cercului.
   Către Beverly.
   Bărbatul făcu un ocol în jurul ei.
   Ea se retrase câţiva paşi, apropiindu-se de mulţime.
   Cineva îi dădu un brânci zdravăn, împingând-o în centrul cercului, iar inerţia o propulsă direct în bărbatul cu bâta.
   Ethan nu prevăzuse mişcarea fulgerătoare.
   Nici Beverly.
   Totul se întâmplă rapid, de parcă bărbatul s-ar fi hotărât în ultimul moment.
   O singură mişcare fluidă.
   Ridică bâta şi lovi.
   Zgomotul lemnului de arţar spărgând ţeasta îl făcu pe Ethan să închidă instinctiv ochii şi să se întoarcă cu spatele.
   Mulţimea urla.
   Când deschise din nou ochii, Beverly era la pământ, chinuindu-se să se târască.
   Ethan îşi simţi fierea ridicându-se în gât.
   Bărbatul cu fes de Moş Crăciun îşi abandonase bâta pe asfalt şi se întoarse ţanţoş în mulţime.
   Bâta se rostogoli în direcţia lui Beverly.
   Ea întinse mâna, încercând să ajungă la ea. Degetele ei mai aveau doar câţiva centimetri până la bâtă. Apoi, o femeie într-un costum de baie negru, cu pantofi negri cu toc, cu o coroană neagră pe cap şi cu aripi negre de înger intră în cerc.
   Ea îşi aranjă penele şi mulţimea izbucni în urale.
   Femeia înaintă spre locul în care zăcea Beverly, căutând să apuce bâta.
   Se lăsă pe vine, îi aruncă lui Beverly un zâmbet larg şi strălucitor, apoi apucă bâta cu ambele mâini, ridicând-o deasupra capului de parcă ar fi fost toporul de luptă al unei regine-demon.
   Nu, nu, nu, nu, nu...
   Femeia o lovi pe Beverly peste şale.
   Chiote de veselie umplură strada când Beverly se chirci de durere.
   Ethan ar fi dat orice să fi putut pilota în acel moment un Black Hawk la vreo 60 de metri deasupra străzii principale, având la îndemână o mitralieră Gatling GAU-19 cu care să tragă două mii de focuri pe minut în mulţime. Să-i spintece în bucăţi pe toţi acei ticăloşi.
   Se retrase de la fereastră, ridică măsuţa de cafea cu ambele mâini şi o izbi de perete.
   Lemnul se crăpă, iar sticla se făcu ţăndări.
   Efortul nu făcu decât să-i sporească furia.
   Simţea nevoia să facă ceva, să acţioneze - o voce din subconştientul lui îi sugera să se ducă acolo jos, în mulţime, cu maceta, exact în momentul acela, şi să înceapă să spintece în dreapta şi-n stânga.
   Da, probabil că ar fi fost oprit în cele din urmă, căci ei erau atât de mulţi... Dar, pe Dumnezeu, nu îşi dorea nimic mai mult decât să se ducă şi să hăcuiască masele - să înfăptuiască un masacru de unul singur.
   Dar atunci vei muri.
   Nu îţi vei mai vedea familia niciodată.
   Nu vei înţelege niciodată ce se întâmplă aici.
   Ethan se întoarse la fereastră.
   Beverly zăcea nemişcată pe stradă, cu o baltă de sânge lăţindu-se în jurul capului ei.
   Cercul se rupea şi se închidea la loc.
   Apoi, dintr-odată, mulţimea se repezi asupra ei.
   Ştia că ar fi fost o trădare din partea lui să plece, dar nu putea suporta să stea acolo şi să privească şi - la naiba - nu putea face nimic pentru a-i opri. Erau 500 împotriva unui singur om.
Nu poţi face nimic pentru ea. E moartă. Acum fugi cât încă mai poţi.
   În timp ce Ethan se repezea spre uşă, o auzi pe Beverly ţipând. Suferinţa şi disperarea ei îi umplură ochii de lacrimi.
   Calmează-te.
   La uşă ar putea fi cineva care te aşteaptă.
   Trebuie să fii vigilent.
   Ethan ieşi din încăpere în hol.
   Era gol.
   Închise uşa apartamentului.
   Freamătul de pe strada principală devenise un murmur vag. Îşi şterse ochii şi o luă pe acelaşi drum pe care venise - mai întâi străbătu holul, apoi deschise uşa de la casa scării. Pe palierul de la nivelul al treilea ezită să mai înainteze, ascultând atent şi uitându-se în jos printre gratiile balustradei.
   Niciun zgomot.
   Nicio mişcare.
   O linişte stranie.
   Începu să coboare.
   Când ajunse jos, întredeschise uşa - doar cât să se strecoare afară.
   O dungă de lumină fu proiectată pe alee.
   Ethan păşi într-o băltoacă şi închise uşa.
   Ploua mai tare ca înainte.
   Preţ de 30 de secunde nu se mişcă deloc, aşteptând ca ochii lui să se obişnuiască din nou cu întunericul.
   Apoi, trăgându-şi gluga peste cap, porni spre sud pe mijlocul aleii.
   La distanţă, ploaia turna prin becul sferic al unui stâlp de iluminat stradal, dar în rest, întunericul dintre clădiri era atât de desăvârşit, încât Ethan nu putea să-şi vadă nici măcar picioarele de sub el.
   Mulţimea explodă apoi în cele mai asurzitoare urale de până atunci.
   El se gândi la Beverly şi încercă să-şi impună să nu-şi mai imagineze ce se întâmpla cu ea în acele momente. Scrâşni din dinţi şi mâna lui se încleşta pe mânerul macetei.
   Nişte paşi de undeva din faţa lui îl făcură apoi să se oprească.
   Rămase pe loc la circa 10 metri de locul în care aleea intersecta strada următoare, sigur că nu putea fi văzut în întunericul deplin.
   Un bărbat într-o haină impermeabilă de culoare neagră apăru în faţa lui, îndreptându-se spre partea de vest a străzii principale.
   Bărbatul se opri sub stâlpul de iluminat şi se uită îndelung spre alee.
   Ţinea în mâini o secure şi o lanternă.
   Ethan auzea răpăiala ploii pe haina lui.
   Bărbatul traversă strada şi intră pe alee.
   Deschise lanterna şi îndreptă raza de lumină spre Ethan.
   - Cine-i acolo?
   Ethan îşi vedea aburii propriei respiraţii în frig.
   - Sunt eu, zise Ethan, pornind către bărbat. L-ai văzut?
   - Care eu?
   Lumina era în continuare pe faţa lui Ethan, iar el spera ca bărbatul să-l vadă zâmbind. Se străduia din răsputeri să-şi înfrângă turbarea care punea stăpânire pe el.
   Ochii bărbatului se făcură mari când Ethan se apropie destul de mult încât să-i poată vedea vânătăile, şiroaiele de sânge, copcile rănilor şi chipul devastat, însă reacţia lui - de a ridica securea pentru o lovitură - veni o secundă prea târziu.
   Ethan învârti maceta paralel cu pământul, ţinând-o cu o singură mână - o mişcare care generă suficientă forţă încât să-l spintece pe bărbat în zona mijlocului, pe orizontală.
   Picioarele bărbatului deveniră moi. Genunchii îi atinseră pământul, iar Ethan îl termină cu 3 lovituri devastatoare.
   Apoi o rupse la fugă sub efectul adrenalinei provocate de uciderea bărbatului, de parcă ar fi fost la o cursă sportivă.
   Ieşi de pe alee şi traversă strada cu numărul 7.
   În dreapta - vreo 6 puncte de lumină, la două străzi mai jos, mişcându-se către centrul oraşului.
   În stânga - 50 sau chiar mai mulţi oameni năvălind de după colţ dinspre strada principală, cu lanternele aprinse la vederea acelei străzi lăturalnice întunecoase.
   Ethan acceleră pasul şi ţâşni pe aleea următoare. Nu se vedeau lumini în faţa lui, dar - în afară de propriul gâfâit - putea auzi o mulţime de paşi care alergau în urma lui. Aruncă o privire în spate - o mulţime de lumini infernale pe alee.
   Oameni urlând.
   Se apropie repede de strada cu numărul 8, care era în faţa lui.
   Avea nevoie de o schimbare a direcţiei şi îşi calculă repede opţiunile, dar nu putea să ia o decizie până când nu vedea ce-l aştepta în faţă.
   Apoi ţâşni pe strada cu numărul 8.
   În stânga - nimeni.
   În dreapta - o singură lumină la două străzi distanţă.
   Ethan coti spre dreapta, alergând cât îl ţineau picioarele de-a curmezişul străzii.
   Sări peste bordură şi ajunse pe celălalt trotuar, aproape împiedicându-se de o bordură de beton. Apoi se redresă şi reuşi cumva să rămână în picioare.
   După vreo 18 metri, ajunse la prima stradă aflată la vest de strada principală şi aruncă o privire în spate - cu două secunde înainte de a ajunge la colţ. Văzu primul grup de lumini ieşind de pe alee.
   Cu puţin noroc, poate că nu-l văzuseră.
   Alergă după colţul străzii.
   Binecuvântat întuneric.
   Merse mai departe pe trotuar, alergând cât îl ţineau picioarele în întunericul profund de sub pini.
   Strada următoare era la fel de goală şi o privire aruncată iute peste umăr îl asigură că în urma lui mai erau acum doar câteva lumini. Probabil că acestea se aflau la vreo 20 de secunde distanţă de el.
   Ethan porni pe o altă stradă spre vest, apoi coti spre sud.
   Strada se termina.
   Ajunsese la marginea oraşului.
   Se opri în mijlocul drumului şi se aplecă de mijloc, cu mâinile pe genunchi, încercând să tragă aer în piept.
   Mai mulţi oameni se apropiau - atât din spatele lui, cât şi dinspre vest.
   Se gândi că ar fi putut urca încă două străzi înapoi spre strada principală, dar asta nu părea o soluţie înţeleaptă.
   Ia-o din loc. Iroseşti timpul şi pierzi avantajul distanţei pe care o ai faţă de urmăritori.
   Undeva în faţă, o vilă în stil victorian se înălţa pe fundalul pădurii din împrejurimi.
   Da.
   Simţea că muşchii picioarelor sunt pe cale să-i ia foc când o luă din nou la fugă.
   Traversă strada şi dintr-un salt ajunse lângă casă, pe lângă care trecu alergând.
   Când mai avea doar 3 paşi până la liziera de pini, auzi vocea unui copil care striga:
   - Priviţi! Intră în pădure!
   Ethan aruncă o privire în urmă.
   Douăzeci sau treizeci de oameni apărură de după colţul vilei cu lanternele aprinse, alergând după el ca o forţă unică. Pentru o clipă, Ethan se întrebă de ce proporţiile lor păreau atât de denaturate - picioarele erau prea scurte, capetele prea mari şi lanternele prea aproape de pământ.
   Copii.
   Pentru că toţi sunt copii.
   Fugi în pădure, inhalând cu nesaţ aerul parfumat, cu aromă dulce-amăruie de pin ud.
   Fusese extrem de greu să poată zări ceva în oraş, dar în pădure îi era absolut imposibil.
   Fu nevoit să aprindă lanterna şi să lase raza ei şovăielnică să-l conducă printre copaci, peste buturugi putrede, puieţi de pin şi crengi joase care-i şfichiuiau faţa.
   Copiii intrară în pădure pe urmele lui. Frunzele umede foşneau, iar crenguţele trosneau sub tălpile lor. Avea o vagă idee încotro era râul, gândindu-se că, dacă ar fi continuat să meargă spre dreapta, nu ar fi avut cum să-l rateze, dar se simţea deja dezorientat, iar puţinul simţ al orientării care-i mai rămăsese se deşira ca un nod lăsat prea larg.
   O fetiţă strigă:
   - Îl văd!
   Ethan se uită în spate întorcând repede capul, dar momentul se dovedi cel mai prost.
   Trecu peste o capcană camuflată cu frunze, iar picioarele i se încurcară într-o masă de crengi încolăcite şi de rădăcini care-l făcură să se împiedice şi să se prăbuşească.
   Lanterna şi maceta îi săriră din mâini.
   În jurul lui se auzeau paşi.
   Apropiindu-se din toate direcţiile.
   Încercă să se ridice, dar glezna dreaptă i se încurcase într-un lujer rezistent şi avu nevoie de 5 secunde ca să se elibereze.
   Lanterna se stinsese atunci când se împiedicase, iar acum nu mai putea să vadă nimic.
   Nici lanterna şi nici maceta. Începu să bâjbâie în jur pe pământ, disperat să le găsească, dar dădea numai peste rădăcini şi peste lujeri de plante căţărătoare.
   Se ridică clătinându-se, căutându-şi orbeşte drum printre crengi, în timp ce luminile şi vocile se apropiau.
   Fără o lanternă, era complet neajutorat.
   Nu putea decât să alerge cu mâinile întinse în lături - aceasta era singura metodă prin care putea evita copacii.
   Mai multe raze de lanternă se încrucişau în faţa lui, oferindu-i posibilitatea să observe în răstimpuri terenul din faţa lui - o pădure de pini năpădită de arbuşti şi lăstăriş, care nu cunoscuse niciodată puterea focului.
   Râsete de copii - lipsite de griji, şăgalnice, sinistre - umplură pădurea.
   O versiune de coşmar a unui joc din copilăria lui.
   Reuşi apoi să ajungă pe ceea ce bănuia a fi un câmp sau o pajişte. Deşi nu putea să vadă nimic, realiză acest lucru pentru că ploaia îl biciuia acum şi mai intens, iar umbrela pădurii nu-i mai asigura protecţie.
   I se păru că undeva în faţa lui se auzea vuietul râului, dar zgomotul fu acoperit de un gâfâit pe care-l auzi dintr-odată în urma lui.
   Ceva îl izbi în spate. Lovitura nu fu una fatală, dar se dovedi suficient de puternică încât să-l dezechilibreze pentru următoarea.
   Şi pentru următoarea...
   Şi pentru următoarea...
   Şi pentru următoarea...
   Şi pentru următoarea... iar Ethan ateriză pe pământ, cu faţa în noroi, fără să mai audă nimic altceva decât râsetele copiilor, care-l asaltau din toate direcţiile, din fiecare unghi - atacuri superficiale care nu aveau nicio şansă de a-l răni, înţepături şi tăieturi uşoare, lovituri cu obiecte grele în cap. Toate se intensificau cu fiecare secundă, de parcă ar fi fost atacat de un grup de peşti piranha.
   Ceva îl înjunghie în şold.
   El strigă.
   Copiii începură să râdă de el.
   Încă o înţepătură - şi o durere difuză.
   Faţa lui se înroşi de furie. Îşi smuci braţul stâng din strânsoarea cuiva, apoi şi pe cel drept.
   Puse palmele pe pământ. Se încordă şi reuşi să se ridice.
   Ceva dur - un bolovan sau un buştean - îl izbi apoi în ceafă, suficient de tare încât să-i paralizeze simţurile pentru o clipă.
   Braţele lui deveniră moi.
   Căzu din nou cu faţa în noroi.
   Şi mai multe râsete.
   Cineva spuse:
   - Loveşte-l în moalele capului!
   Dar el se încordă din nou, strigând de această dată, şi probabil că-i luă prin surprindere pe copii, pentru că loviturile încetară pentru câteva secunde.
   Era destul cât să acţioneze.
   Îşi puse tălpile sub el şi îşi luă avânt, apoi se lansă asupra primei feţe pe care o zări - un băiat înalt de vreo 12 sau 13 ani - şi îl pocni cu toată puterea.
   - Înapoi, se răsti furios.
   Acum era destulă lumină ca să poată vedea - în sfârşit - cu cine avea de-a face: vreo 20 de copii între 7 şi 15 ani stăteau în jurul lui, majoritatea având lanterne şi o întreagă varietate de arme improvizate: beţe, pietre, cuţite de tăiat carne...
   Unul dintre ei ţinea în mână un mâner de mătură, care avea la un capăt o aşchie lungă şi ascuţită de lemn.
   Arătau de parcă se costumaseră pentru Halloween: un ansamblu de costume ponosite confecţionate manual, probabil haine din garderoba părinţilor.
   Ethan se simţea aproape recunoscător fiindcă îşi pierduse maceta, gândindu-se că i-ar fi hăcuit în bucăţi pe acei mici ticăloşi.
   În stânga lui Ethan era un spaţiu rămas gol - o verigă slabă în cercul prin care ar fi putut trece cu uşurinţă, pe deasupra a doi copii care nu-i ajungeau mai sus de mijloc.
   Şi apoi?
   Ei l-ar fi urmărit, cu siguranţă, alergându-l până la epuizare prin pădurile acelea, ca pe o căprioară rănită.
   Întorcându-se încet, el îşi încrucişă privirea cu cel mai agresiv personaj din ceată - un adolescent blond înarmat cu un ciorap întins la maximum, în care era introdusă, după toate aparenţele, o sferă de o greutate considerabilă: probabil o minge de baseball sau un glob de cristal. Adolescentul purta un costum care îi aparţinuse probabil tatălui său - cu câteva numere mai mare, mânecile atârnându-i la umeri şi acoperindu-i degetele.
   Ethan urlă, apropiindu-se de băiat cu braţul drept ridicat, pregătit să lovească; şi chiar l-ar fi lovit dacă puştiul nu s-ar fi retras imediat. Băiatul se împiedică şi căzu, apoi alergă în pădure imediat ce se ridică în picioare, urlând cât îl ţinea gura că îl găsiseră pe Ethan.
   Văzându-l pe liderul lor că-şi ia tălpăşiţa, jumătate dintre copii o rupseră şi ei la fugă.
   Ethan începu să îi fugărească pe cei care nu se clintiră din loc, simţindu-se ca un elan care încearcă să scape de o haită de coioţi prădători. Copiii ţipau ca din gură de şarpe în timp ce dispăreau printre pini, de parcă însuşi diavolul ar fi fost pe urmele lor. În cele din urmă, rămase doar unul.
   Îl privi pe Ethan prin pânza ploii. Era probabil cel mai mic din grup, având şapte, poate cel mult opt ani. Era îmbrăcat ca un cowboy: o pălărie în două culori - roşu şi alb - bocanci, o cravată subţire şi o cămaşă western.
   Copilul ţinea în mână o lanternă şi o piatră şi stătea în faţa lui fără nicio expresie pe chip.
   - Nu îţi este frică de mine? îl întrebă Ethan.
   Băiatul clătină din cap, în timp ce apa i se scurgea de pe borul pălăriei. Apoi ridică privirea spre Ethan şi raza lanternei lumină pistruii de pe chipul copilului. Ethan realiză că acesta minţea, fiind de fapt încremenit de frică, căci buza de jos îi tremura necontrolat.
   Era probabil cea mai curajoasă expresie pe care copilul o putea afişa şi Ethan nu se putu abţine să nu îl admire, întrebându-se ce anume îl îmboldise să i se împotrivească.
   - Nu ar trebui să mai încerci să fugi, domnule Burke.
   - De unde ştii numele meu?
   - Ai putea avea o viaţă frumoasă aici, dar nici măcar nu-ţi dai seama de asta.
   - Ce e locul acesta?
   - Doar un oraş, răspunse băiatul.
   Mai multe voci de adulţi răsunau undeva la distanţă, o nouă divizie de lanterne sclipind printre pini precum stelele pe cerul nopţii.
   - Unde e casa ta? îl întrebă Ethan.
   Băiatul înclină capul într-o parte, nedumerit de întrebare.
   - Ce vrei să spui?
   - Unde ai locuit înainte de Wayward Pines?
   - Am locuit mereu aici.
   - Nu ai părăsit niciodată acest oraş? îl întrebă Ethan.
   - Nu poţi pleca de aici, zise băiatul.
   - De ce nu?
   - Nu poţi, pur şi simplu.
   - Nu pot accepta asta.
   - De aceea ai să mori, zise băiatul, apoi începu să strige: E chiar aici! Grăbiţi-vă!
   Luminile ieşiră dintre pini şi se revărsară pe pajişte.
   Ethan o luă la fugă, ţâşnind în pădurea din partea opusă fără să se mai obosească măcar să-şi ascundă faţa sau să privească în spate, spre urmăritorii săi. Străpunse întunericul pierzând orice sens al timpului sau al direcţiei, străduindu-se să-şi păstreze capul limpede şi să nu cedeze în faţa valului de panică absolută ce ameninţa să-l îngenuncheze, făcându-l să-şi dorească să se ghemuiască în poziţie fetală, şi în cele din urmă să-i subjuge mintea.
   Din cauza fricii.
   Din cauza durerii.
   Pentru că nimic din toate aceste întâmplări nenorocite nu avea nici cel mai mic sens.
   Nu susurul râului fu cel care îl opri, ci mirosul. Un parfum dulce pe care-l simţi dintr-odată în aer.
   Terenul se povârnea, coborând abrupt, iar el alunecă pe un mal noroios până în râul învolburat şi rece ca gheaţa, apa intrându-i în bocanci precum oţelul topit.
   În ciuda şocului la contactul cu apa - care-i îngheţa sângele în vine - el refuză să se dea bătut şi merse mai departe clătinându-se, îndepărtându-se de mal şi înaintând tot mai adânc în vâltoare, în sensul curentului.
   Apa îi ajunse la mijloc, iar el se înfioră din cauza răcelii paralizante. Curentul era feroce, încercând cu disperare să-l tragă în aval.
   Făcu prudent câţiva paşi. Pietrele de pe fundul apei îşi schimbau poziţia sub greutatea lui şi se rostogoleau încet în sensul curentului.
   După fiecare pas pe care-l făcea îşi aduna puterile, împotrivindu-se forţei apei.
   În mijlocul râului, apa i se ridica până la piept. Curentul îl răsturnă, trăgându-l în josul apei.
   În întunericul din jur, el nu avea idee dacă existau bolovani pe cursul apei, dar ştia că orice impact cu un astfel de bolovan l-ar fi putut ucide. Începu să înoate de-a curmezişul curentului, croindu-şi drum cu mişcări ample ale braţelor în timp ce stătea pe o parte. Braţele sale se mişcau suficient de bine, însă bocancii plini cu apă îl împiedicau să execute mişcări eficiente şi energice cu picioarele.
   Greutatea lor mai degrabă îl trăgea la fund în loc să îl propulseze.
   După 1 minut întreg de zbucium, când îşi simţea muşchii la limită, tălpile bocancilor săi atinseră fundul apei.
   Stând în picioare, păşi în direcţia curentului până când nivelul apei scăzu, ajungându-i la mijloc.
   După încă vreo 10 paşi, apa îi ajunse la genunchi. Începu să alerge şi ieşi din apă, apoi se prăbuşi pe mal, epuizat.
   Se rostogoli pe o parte, tremurând fără suflare.
   Se uită în urmă, pe celălalt mal al râului.
   Peste tot apăreau noi raze de lumină.
   Auzea oameni strigând şi i se păru că rosteau numele lui, dar de la o asemenea distanţă, vuietul valurilor care se izbeau de maluri distrugea orice şansă de a înţelege clar ce spuneau.
   Ethan voia să se mişte, ştia că trebuie să o facă, dar nu mai putea cu niciun chip să se ridice în picioare. Avea nevoie de încă 1 minut în care să zacă întins acolo şi să respire.
   Pe ţărmul opus se vedeau mai multe lumini decât ar fi putut număra - cele mai multe se zăreau la circa 30 de metri de el, în susul râului, însă majoritatea urmăritorilor păreau să se aventureze spre nord şi sud faţă de locul în care se ascundea el, razele lanternelor plimbându-se pe deasupra apei în zeci de direcţii.
   Se rostogoli pe pământ, apoi se ridică în genunchi.
   Mâinile îi tremurau de frig, de parcă ar fi fost afectat de un soi de paralizie. Începu să se târască, cu degetele înfigându-se în nisipul rece.
   Minutul acela de odihnă, în care zăcuse pur şi simplu nemişcat, îi înţepenise complet articulaţiile.
   Când ajunse la următorul bolovan ceva mai mare de pe mal, întinse mâna, se prinse de acesta şi se ridică în picioare.
   Bocancii lui erau plini cu apă.
   Pe celălalt mal al râului erau probabil o sută de oameni şi în fiecare secundă apăreau tot mai multe lumini. Majoritatea razelor lanternelor nu ajungeau până la el, dar câteva aveau puterea de a răzbate până pe malul pe care se afla Ethan, tuburile lor compacte de lumină fiind foarte clare pe fundalul stropilor de ploaie.
   Ethan se îndepărtă de apă, sperând să lase o distanţă şi mai mare între el şi lumini, dar după vreo trei metri ajunse la un perete de stâncă abrupt. Începu să se mişte de-a lungul acestuia, până ce vocile celor câtorva sute de oameni depăşiră zgomotul valurilor.
   O lumină atinse peretele de stâncă la trei metri în faţa lui.
   Ethan se ascunse în spatele unui bolovan şi urmări raza lanternei traversând stânca din spatele lui. O cascadă de lumină începu să curgă de pe mal până în apă. Din locul în care se ascundea, zări câţiva oameni înaintând prin apa până la genunchi în căutarea lui, dar niciunul nu încercă să traverseze râul înot.
   Tocmai se pregătea să iasă de după bolovan, când o voce, amplificată de un megafon, răsună deasupra râului:
   - Ethan, întoarce-te la noi şi totul va fi uitat.
   Ar fi recunoscut vocea aceea dintr-o mie - bubuitul vocii guturale a şerifului Pope, ricoşând de pereţii stâncilor şi ajungând înapoi în pădurea de pini din spatele mulţimii.
   - Nu ştii ce faci.
   Ba ştiu al naibii de bine ce fac!
   Nemaivăzând nicio lumină care să cerceteze stânca în imediata lui vecinătate, Ethan se ridică din nou în picioare şi se îndreptă spre sud pe lângă stâncă.
   - Dacă te întorci, nu o să-ţi facem niciun rău.
   Da, da. Vin imediat.
   - Ai cuvântul meu.
   Ethan şi-ar fi dorit şi el o portavoce.
   Alte voci se auzeau strigându-l pe nume de pe celălalt mal al râului.
   - Ethan, te rugăm!
   - Nu înţelegi ce faci!
   - Întoarce-te!
   În timp ce Pope continua să-l strige, Ethan se îndepărta hotărât prin ploaie, în întuneric.
   Cu cât se îndepărta mai mult de mulţime, cu atât mai imposibil devenea să distingă ceva în jur.
   Şchiopătând acum, înainta încet, cu paşi şovăielnici, singurul său reper fiind zgomotul râului din stânga lui.
   În spate - voci slabe, puncte din ce în ce mai mici de lumină.
   Trupul lui epuizase până şi ultimul strop de adrenalină şi simţea apropierea unui colaps de proporţii mondiale. Oprirea totală a sistemului.
   Dar nu se putea opri. Nu încă.
   Impulsul de a se ghemui în nisip, lângă râu, ca să doarmă era copleşitor, dar oamenii aceia se puteau decide să traverseze râul.
   Ei aveau lanterne, arme şi numere.
   El nu avea nimic.
   Riscul era prea mare.
   Şi astfel, cu foarte puţin „combustibil” rămas în rezervor, el porni mai departe la drum.

Capitolul 12

      Ethan nu avea de unde să ştie cât timp înaintase singur în întuneric.
   O oră.
   Poate două.
   Sau poate mai puţin.
   Mergea încet, aşa că parcursese cel mult un kilometru şi jumătate. De asta era sigur. La fiecare câteva minute se oprea şi arunca o privire în urmă, în josul râului, căutând din ochi vreo lumină sau ascultând cu atenţie pentru a detecta paşi pe pietriş.
   Dar de fiecare dată când se uita înapoi era la fel - întuneric total - iar dacă cineva îl urmărea, vuietul râului camufla perfect toate celelalte sunete.

      Ploaia încetini şi se transformă într-o burniţă fină, apoi într-o ploaie intermitentă, şi în cele din urmă se opri.
   Ethan continua să meargă ghidându-se doar după instinct, cu mâinile agăţându-se de bolovanii invizibili în întuneric şi făcând cei mai mici paşi cu putinţă, astfel încât - atunci când s-ar fi izbit, inevitabil, de vreun obstacol - inerţia de moment să nu-l arunce la pământ.

      Şi, în sfârşit, putu să vadă.
   Într-un anumit moment - doar întuneric.
   În următorul, o lună supradimensionată, a cărei lumină strălucitoare se strecura printr-o deschidere dintre nori. Suprafaţa fiecărei roci ude sclipea de parcă ar fi fost poleită. Ethan se aşeză pe un bolovan plat, simţindu-şi picioarele tremurând. Era la capătul puterilor. Lăţimea râului se redusese la aproape jumătate, dar curentul era acum mai năvalnic, trecând printr-o grădină cu pietre în valuri furioase.
   Pini maiestuoşi - de 20 sau 25 de metri - se înălţau deasupra malurilor râului.
   Apoi realiză dintr-odată cât de sete îi era.
   Căzu în genunchi şi se târî până la marginea râului, unde îşi scufundă faţa într-o baltă mică.
   Apa avea un gust pur şi dulceag, dar era extrem de rece.
   Între înghiţituri aruncă o privire în josul râului.
   În afară de apa care curgea năvalnic, nimic nu se mişca pe maluri.
   Ethan îşi dorea nespus să doarmă. Dacă s-ar fi întins acolo, pe pietre, ar fi adormit pe loc, dar ştia că ar fi fost o imprudenţă din partea lui.
   Trebuie să găsesc adăpost înainte ca lumina lunii să dispară. Cât mai pot merge.
   Norii începuseră deja să se îngrămădească în faţa lunii.
   Făcu un efort şi se ridică în picioare.
   Traversarea râului - mai ales acum, când era atât de slăbit - ar fi fost fatală pentru el. Ar fi trebuit să caute un adăpost pe malul acela, dar asta avea să fie o adevărată provocare.
   Pe celălalt mal, o pădure seculară de pini acoperea un versant al muntelui până la 300 de metri înălţime, pierzându-se în plafonul de nori.
   Era convins că într-o astfel de pădure ar fi reuşit să găsească un loc în care să se ascundă pe timpul nopţii, chiar dacă nu avea altă soluţie decât să-şi facă singur un acoperiş din crengi găsite pe jos. Adunând o mulţime de crengi deasupra ta, nu numai că te vor adăposti de ploaie, dar îţi vor conserva şi căldura corporală, creând o oază confortabilă în jur.
   Dar asta nu avea să se întâmple.
   Pe acel mal al râului pe care se afla Ethan, pământul forma o pantă ascendentă de vreo 12 metri până la baza aceleiaşi stânci din rocă roşie ce împrejmuia Wayward Pines. Iar mai sus de bază, straturi alternante de rocă până pe culmi, pierzându-se în întuneric.
   Nu era în stare să se caţere pe munte.
   Merse mai departe, abia ţinându-se pe picioare.
   Avea stomacul plin cu apă.
   Îşi simţea picioarele umflate, iar tălpile îi zvâcneau în bocanci. Ştia că ar fi trebuit să se oprească şi să le golească de apă cu o oră în urmă, dar îşi făcea griji că, dacă s-ar fi aşezat undeva, nu ar mai fi avut puterea să-şi lege din nou şireturile şi să-şi continue drumul.
   Era din ce în ce mai greu să înainteze pe partea aceea, terenul stâncos devenind din ce în ce mai alunecos şi abrupt.
   Apoi ajunse într-un crâng de pini uriaşi.
   În această zonă, pământul pietros lăsa loc solului moale şi umed, acoperit de un strat gros de ace de pin uscate. Ethan îşi spuse: „Fie ce-o fi, o să mă întind aici”. Nu era locul ideal - era mult prea aproape de râu şi nu găsea ramuri rupte cu care să se acopere.
   Oricine ar fi fost pe urmele lui l-ar fi descoperit în cele din urmă. Dar cel puţin putea să se adăpostească sub coroanele acelor pini seculari.
   Aruncă o ultimă privire în jur. Luase deja o decizie: dacă nu vedea nimic suspect, avea de gând să se adăpostească acolo pe timpul nopţii.
   Ethan cercetă cu privirea povârnişul care ducea la baza stâncii.
   I se păru că zăreşte o pată neagră acolo sus.
   Fără să mai stea pe gânduri, începu să se caţere.
   Folosindu-şi palmele şi genunchii, se căţără printre pini, apoi reuşi să iasă dintre copaci într-un adevărat câmp deschis pavat cu rocă sfărâmată.
   Panta era din ce în ce mai abruptă.
   Gâfâia din nou, sudoarea curgându-i şiroaie pe faţă. Ochii îl usturau.
   În apropiere de peretele stâncos, roca devenea mai moale şi mai măruntă. Tălpile îi alunecau la fiecare pas, de parcă ar fi escaladat o dună de nisip.
   Ajunse la stâncă.
   Întunericul se instaurase din nou. Numai o margine de lună se mai zărea printre nori, iar aerul devenea din ce în ce mai încărcat, mirosind din nou a ploaie.
   Acolo era. Pata cea neagră pe care o zărise de pe malul râului era de fapt o adâncitură în peretele stâncii, un soi de alcov. Avea cam 1 metru adâncime, iar pereţii interiori erau  netezi şi uscaţi, protejaţi de elementele naturii.
   Ethan se căţără pe bordura formaţiunii stâncoase şi se târî în micuţa cavernă.
   Peretele din spate avea o pantă naturală, de care Ethan se rezemă epuizat. Lumea întunecată din afara micului alcov era încadrată acum de pereţii acestuia. Nu putea vedea râul de la înălţimea aceea. Zgomotul apei îşi pierduse din intensitate acum, părând mai mult o şoaptă.
   Luna se ascunse complet în spatele norilor, iar pădurea de pini de pe celălalt mal al râului nu se mai vedea. Ethan rămase din nou în întuneric.
   Începu să plouă.
   Se ridică în şezut şi cu degete tremurânde încercă să-şi desfacă şireturile bocancilor pe care-i luase de la bărbatul omorât în apartament. Îi luă minute bune până reuşi să desfacă nodurile şi să-şi poată scoate bocancii. Îi scurse de apă - câte un sfert de litru din fiecare - apoi îşi trase din picioare ciorapii uzi leoarcă. Îi stoarse şi îi înşiră pe pietre la uscat.
   Hainele lui erau îmbibate de apă.
   Îşi dădu jos hanoracul, tricoul, blugii, apoi şi lenjeria. Petrecu zece minute complet gol în cavernă - timp în care îşi stoarse bine hainele, până când rămaseră jilave.
   Îşi acoperi pieptul cu hanoracul şi picioarele cu tricoul cu mâneci lungi, apoi împături blugii şi îi folosi în loc de pernă. Rezemat de peretele din fundul peşterii, se întoarse pe o parte şi închise ochii.
   Nu-i fusese în viaţa lui atât de frig.
   La început crezu că frigul avea să-i alunge somnul, pentru că trupul lui tremura atât de violent încercând să se încălzească, încât fu nevoit să-şi înfigă degetele în mânecile hanoracului ca să nu-i alunece de pe el.
   Dar oricât de frig i-ar fi fost, epuizarea sa era şi mai mare. În mai puţin de 5 minute, somnul câştigă bătălia.

Capitolul 13

      Glezna dreaptă a lui Ethan e încătuşată şi legată de un lanţ prins în podea.
   El stă în faţa unui pupitru şubred pe care se află 3 obiecte...
   O coală albă de hârtie format A4.
   Un pix negru.
   Şi o clepsidră ale cărei granule negre de nisip se scurg în cascadă dintr-un bulb în altul.
   Aashif l-a avertizat pe Ethan că se va întoarce după scurgerea completă a nisipului şi i-a atras atenţia că, dacă declaraţia sa scrisă nu îl va mulţumi, îl va ucide aplicându-i metoda lingchi.
   Dar Ethan ştie că, şi dacă ar avea informaţii complete despre viitoarele ofensive majore şi ar trece pe hârtie date, ţinte, locaţii sau detalii importante despre atacuri anticipate la sol cu suport aerian, tot nu ar fi destul.
   Nimic nu va fi vreodată suficient, pentru că, indiferent ce ar scrie, el ştie că va muri - şi că va avea parte de o moarte cât se poate de îngrozitoare.
   Tot ce ştie despre Aashif sunt vocea şi acei ochi căprui malefici, în care el citeşte mai degrabă dorinţa de a provoca durere decât interesul pentru anumite informaţii.
   Interogatoriul acesta e un soi de preludiu. Ceva care să-l ducă pe Aashif pe culmile extazului.
   E un sadic. Probabil Al-Qaida.
   Într-un fel, Ethan nu vrea să se mai gândească la aceste lucruri în timp ce atârnă de tavanul camerei de tortură imobilizat în cătuşe, dar stând acum singur la pupitru în linişte, această realizare pare să-l copleşească.
   Indiferent ce va scrie, în mai puţin de o oră va fi mult mai aproape de moarte.
   Există o singură fereastră în încăperea aceea, dar a fost acoperită cu scânduri late.
   Prin micile spaţii rămase între scânduri pătrund în interior razele sclipitoare ale soarelui irakian.
   Căldura e toridă, iar sudoarea i se scurge din abundenţă prin fiecare por.
   Realitatea cruntă a momentului devine insuportabilă. Ethan e copleşit de inputul senzorial.
   Lătratul unui câine.
   Râsete de copii undeva la distanţă.
   La câţiva kilometri distanţă, ţăcănitul focurilor de armă - precum ţârâitul unui greier.
   Bâzâitul unei muşte la urechea sa stângă.
   Mirosul de peşte Masgouf pregătit la grătar undeva în apropiere.
   Undeva în catacombele acestui complex, urletul unui bărbat torturat.
   Nimeni nu ştie că sunt aici. Nimeni care să mă ajute.
   Gândurile lui zboară în altă parte, către Theresa - care e însărcinată - dar asaltul emoţiilor şi dorul de casă sunt mai mult decât poate suporta în lumina grozăviilor care-l aşteaptă.
   Tentaţia de a relua în minte ultima lor conversaţie - o conversaţie VoIP prin telefon MWP - e puternică, dar ştie că-l va distruge.
   Nu se poate gândi la asta. Nu încă. „Poate în ultimele mele clipe de viaţă...”
   Ethan ridică pixul de pe masă.
   „Trebuie să mă gândesc la altceva. Nu pot să stau acum să mă gândesc la ce mă aşteaptă.”
   Pentru că asta vrea el.
   La asta se reduce totul.

      Gata cu visele despre război.
   Preţ de o clipă, se întrebă unde este. Tremura ca varga şi avea febră.
   Ethan se ridică în capul oaselor şi întinse mâna. Peste tot în jurul lui era întuneric beznă. Degetele lui atinseră peretele stâncos al grotei, iar GPS-ul său interior se actualiză.
   Îşi aminti pe loc oroarea prezentului şi turnura pe care o luase viaţa lui.
   În somn îşi aruncase hainele de pe el, iar acestea zăceau împrăştiate alături, pe piatră, reci şi ude. Le întinse astfel încât să se usuce mai repede, apoi se mişcă prin întuneric până la marginea micii grote.
   Ploaia se oprise.
   Cerul nopţii părea să etaleze o puzderie de stele.
   El nu fusese niciodată interesat de astronomie, dar cerceta acum bolta cerească în căutarea unor constelaţii cunoscute, întrebându-se dacă stelele pe care le vedea strălucind ar fi trebuit să se afle acolo.
   Acesta este cerul pe care l-am văzut mereu?
   La 15 metri mai jos de locul în care se afla, râul susura.
   Se uită în jos, către apă, iar când o zări, îşi simţi sângele îngheţându-i în vine.
   Primul său impuls fu să intre înapoi în grotă, dar se împotrivi acestei tentaţii, temându-se că orice mişcare bruscă ar fi putut să atragă atenţia.
   Ticăloşii, m-au urmărit până aici. Au trecut râul până la urmă.
   Urmăritorii săi erau chiar acolo, jos, printre pinii uriaşi de pe malul râului, fiind atât de bine ascunşi de întuneric, încât nu putea să-şi dea seama cât de mulţi erau.
   Ethan se retrase în micul alcov din stâncă cât se poate de încet, lăsându-se în jos până când pieptul său se lipi de piatra cumplit de rece. Aruncă o privire prudentă peste marginea grotei.
   Următorii dispăruseră în întuneric şi, pentru o clipă, cu excepţia râului năvalnic, totul în jur părea că încremenise. Ethan se întrebă dacă nu fusese doar o iluzie. Gândindu-se la tot ceea ce îndurase în ultimele cinci zile, halucinaţiile ar fi însemnat o revenire bine-venită a sănătăţii lui mintale.
   Treizeci de secunde mai târziu, urmăritorii ieşiră dintre pini şi ajunseră la stratul de rocă sfărâmată de la baza povârnişului.
   Ce naiba?
   Era numai unul şi, deşi avea înălţimea unui bărbat, nu se mişca la fel - traversa stratul de rocă în 4 labe, era complet lipsit de păr şi era palid în lumina stelelor.
   Un gust metalic - un efect secundar al fricii - îi umplu gura când realiză că proporţiile urmăritorului său erau cu totul ciudate, braţele având de două ori mai mult în lungime decât ar fi fost normal.
   Creatura ridică încet capul şi, chiar dacă distanţa era destul de mare, Ethan observă că avea un nas enorm, îndreptat către cer.
   Adulmeca.
   Ethan se retrase târâş de pe margine până în fundul grotei, unde se ghemui, cuprinzându-şi genunchii cu braţele. Tremura ca varga, aşteptând cu urechile ciulite să audă vreun zgomot de paşi apropiindu-se sau de pietre desprinse din peretele stâncos.
   Dar tot ce auzea era freamătul râului, iar când îndrăzni să se mai uite afară, creatura pe care o văzuse - sau pe care avea impresia că o văzuse - nu mai era acolo.

      În cele câteva ore de întuneric până la răsărit, somnul îl ocoli.
   Era prea înfrigurat.
   Şi mult prea îngrozit.
   Prea terorizat de ceea ce i se întâmplase ca să se mai aventureze înapoi şi să se lase în voia viselor.
   Zăcea pe piatră, copleşit de o unică dorinţă. O singură necesitate.
   Theresa.
   După întoarcerea acasă, se trezea adeseori în toiul nopţii şi de fiecare dată îi simţea braţele încolăcite în jurul lui, în timp ce trupul ei era lipit de al său. Chiar şi în cele mai grele nopţi. Nopţi în care el se întorsese acasă târziu. Nopţi în care se certaseră. Nopţi în care o trădase.
   Theresa îi dăruise atât de mult... Mai mult decât avusese el vreodată. Ea iubea cu intensitate maximă, deplină. Fără ezitări. Fără regrete. Fără condiţii. Fără limite.
   În timp ce încerca să se adune şi să recapete o parte din ceea ce avusese odată, ea se implica pe deplin în relaţia lor. Se dăruia complet şi necondiţionat. De fiecare dată.
   Există momente în care îl vezi pe cel pe care-l iubeşti exact aşa cum este, fără a lua în considerare planurile de viaţă sau evenimentele trăite împreună. Atunci când îl priveşti obiectiv, aşa cum l-ar putea privi un străin, ai din nou acelaşi sentiment pe care l-ai avut atunci când te-ai îndrăgostit prima dată de el. Înainte ca lacrimile să curgă şi armura să crape. Când sentimentul încă mai poate fi perfect.
   Nu avusese niciodată o imagine mai clară a soţiei sale şi nu o iubise niciodată mai mult - nici chiar la început - decât acum, în acest loc rece şi întunecat, imaginându-şi că ea îl ţine în braţe.

      El urmări stelele întunecându-se treptat, în timp ce soarele începea să arunce flăcări colorate pe cer. Când, în sfârşit, acesta se ivi din spatele munţilor de deasupra râului, se bucură din plin de minunatele raze fierbinţi care luminau grota în care stătea şi încingeau piatra rece.
   În lumina proaspătă a dimineţii, putea să vadă, în sfârşit, rănile cu care se alesese în timp ce încercase să fugă din Wayward Pines.
   Vânătăi umflate şi hematoame negre-gălbui îi acopereau braţele şi picioarele. Mai multe găuri roşii de la acul cu care-l înţepase sora Pam îi acopereau umărul stâng şi şoldul drept.
   Îşi desfăcu banda adezivă din jurul piciorului stâng, descoperind rana adâncă din spatele coapsei - de unde Beverly îi scosese microcipul. Presiunea strânsorii oprise eficient sângerarea, dar pielea din jurul inciziei era inflamată. I-ar fi trebuit antibiotice şi nişte copci ca să împiedice infecţia.
   Îşi plimbă mâinile pe deasupra feţei, întrebându-se de ce avea senzaţia aceea - că nu era a lui. Pielea îi era umflată cumplit şi crăpată din loc în loc, iar nasul, rupt de două ori în ultimele 24 de ore, era extrem de sensibil. Obrajii îi erau brăzdaţi de zgârieturi din cauza crengilor care-i biciuiseră faţa în timp ce alerga prin pădure, iar în ceafa avea un cucui cât toate zilele - o curtoazie din partea unuia dintre copiii aruncători de pietre.
   Oricum, nimic nu putea rivaliza cu durerea cruntă a muşchilor de la picioare, pe care îi suprasolicitase.
   Se întreba dacă mai avea puterea să meargă.

      După primele ore ale dimineţii, hainele lui Ethan erau suficient de uscate, aşa că se îmbrăcă, îşi legă şireturile bocancilor încă uzi şi coborî peste marginea stâncoasă a alcovului până la baza stâncii.
   Coborârea până la râu îl lăsă cu un gust amar, făcându-l să se întrebe ce alte lucruri îngrozitoare aveau să se mai întâmple în ziua aceea. Până să ajungă pe mal, muşchii lui începură să urle.
   Nu avea altă soluţie decât să se odihnească, închizând ochii şi lăsând lumina soarelui să i se reverse pe faţă ca o apă fierbinte. La altitudinea aceea era minunat de intensă.
   Aroma acelor de pin prăjindu-se la soare.
   Apa dulce şi rece.
   Susurul vesel al râului, curgând năvalnic printre pereţii canionului.
   Clinchetul pietrelor dislocate de puterea apei.
   Albastrul pătrunzător al cerului.
   Era ceva mai optimist acum, când simţea din nou căldura soarelui. În ciuda tuturor lucrurilor, faptul că se afla în sălbăticie, în mijlocul pădurii, îi trezi un instinct îngropat adânc în subconştient.
   Noaptea trecută fusese mult prea obosit ca să se mai gândească la altceva şi zăcuse inert pe piatră.
   Acum îi era din nou foame.
   Îşi scoase de prin buzunare morcovii şi feliile de pâine strivită.

      Din nou în picioare, plecă să caute ceva în care să se sprijine şi găsi o ramură de pin în crângul din apropiere.
   Rupse ramura la unul dintre capete, astfel încât să-i servească drept baston. Petrecu un timp făcând elongaţii şi încercând să scape de durerea istovitoare a muşchilor, dar era o bătălie pierdută.
   În cele din urmă începu să străbată temerar canionul, propunându-şi să parcurgă o distanţă considerabilă, dar după zece minute epuizarea - ca urmare a traumelor suferite cu o zi în urmă - îşi spuse cuvântul şi îl forţă să încetinească.
   Un kilometru i se păreau cinci.
   Cu fiecare pas se baza tot mai mult pe bastonul său, având nevoie de susţinere. Se agăţa de baston de parcă ar fi fost singurul său picior zdravăn, singurul lucru care ar fi putut să-i salveze viaţa.

      Pe la primele ore ale după-amiezii, aspectul canionului începu să se schimbe.
   Râul se îngustase, ajungând la dimensiunea unui pârâu mic, iar pe maluri, pinii erau din ce în ce mai mici şi mai rari, iar cei pe care-i întâlnea în drum erau sfrijiţi şi noduroşi - victime pipernicite ale iernilor nemiloase.
   Era nevoit acum să se oprească frecvent, ajungând să se odihnească mai mult decât să meargă şi rămânând constant fără aer; plămânii lui sufereau cumplit din cauza lipsei oxigenului, pe măsură ce ajungea tot mai sus.

      Înainte de apus, se întinse cu picioarele şi cu mâinile în lături pe o piatră mare acoperită de licheni, lângă ceea ce mai rămăsese din râu - un pârâu repede de 2 metri lăţime, care susura într-o albie plină de pietre colorate.
   Trecuseră 4 sau 5 ore de când părăsise mica grotă din stâncă şi soarele deja aluneca dincolo de peretele canionului de pe celălalt mal al râului.
   Când dispăru complet, temperatura începu brusc să scadă.
   El rămase în acelaşi loc, privind cum se ştergea de pe cer orice urmă de culoare şi aşteptând ghemuit frigul iminent. Realiză cu groază că nu avea să se mai ridice din locul acela.
   Se întoarse pe o parte şi îşi trase gluga peste faţă.
   Închise ochii.
   Corpul îi era rece, dar hainele lui erau uscate. Încercă să-şi pună în ordine un noian de gânduri şi de emoţii contradictorii, dar epuizarea îl împingea în pragul delirului. Apoi, brusc, simţi razele soarelui încălzindu-i gluga.
   Deschise ochii şi se ridică.
   Era pe aceeaşi piatră de lângă pârâu, doar că acum era dimineaţă, soarele abia iţindu-se de după peretele canionului, în spatele lui.
   Am dormit toată noaptea.
   Îşi urni cu greu picioarele până la pârâu şi bău cu nesaţ. Apa era atât de rece, încât îi provocă o durere de cap.
   Mâncă un morcov şi câteva bucăţele de pâine, apoi făcu un efort şi se ridică în picioare pentru a se uşura. Se simţea surprinzător de bine, iar durerea din picior devenise ceva mai suportabilă. Aproape normală.
   Apucă bastonul improvizat.

      Pereţii canionului aproape că se uneau acum, iar pârâul se îngustă tot mai mult, până ce ajunse doar un fir de apă înainte să dispară în izvorul din care provenea.
   În lipsa susurului apei curgătoare, liniştea din jur i se părea de-a dreptul stridentă. Nu auzea nimic altceva în afară de clinchetul pietrelor sub tălpile bocancilor săi.
   Croncănitul solitar al unei păsări trecând pe deasupra capul său.
   Propriul gâfâit.
   Pe ambele părţi, pereţii canionului deveneau din ce în ce mai abrupţi. Acolo nu mai creşteau deloc copaci - nici măcar arbuşti.
   Nu erau decât pietre sparte, licheni şi un petic de cer.

      În jurul prânzului, Ethan abandonă bastonul de care se sprijinea, fiind nevoit să înainteze în patru labe pe cea mai abruptă pantă de până atunci.
   În timp ce ocolea un cot al canionului, auzi un nou sunet, pe lângă cel produs constant de pietrele care se rostogoleau. Se rezemă de un bolovan mare, de mărimea unei maşini, încercând să identifice zgomotul ce acoperea respiraţia lui precipitată.
   Îl auzi.
   Era produs de o fiinţă umană.
   Constant.
   Un soi de bâzâit slab.
   Curiozitatea îl împinse şi mai departe. Se căţără repede, trecând de cotul canionului şi observă că bâzâitul devenea tot mai puternic cu fiecare pas. Un sentiment de anticipare îi provocă fiori pe şira spinării.
   Când văzu, în cele din urmă, sursa zgomotului, se simţi cuprins de exaltare.
   Canionul era în continuare abrupt, ceea ce era o adevărată cruzime pentru peisajul superb ce părea aproape ireal. Pe o porţiune de încă 2 sau 3 kilometri de urcuş, pereţii stâncoşi aveau culmi zimţate şi margini crestate.
   După 15 metri de urcuş în pantă, Ethan se trezi faţă în faţă cu sursa zgomotului: un gard înalt de 6 metri prevăzut cu colaci de sârmă ghimpată, ce acoperea 20 de metri din lărgimea canionului în cel mai ascuţit punct al acestuia.
   Pe gard erau două avertismente:

   VOLTAJ RIDICAT
   PERICOL DE MOARTE

   şi:

   ÎNTOARCEŢI-VĂ ÎN WAYWARD PINES!
   DINCOLO DE ACEASTĂ LIMITĂ VEŢI MURI.

   Ethan se opri la mai puţin de 2 metri de baricadă şi făcu o inspecţie amănunţită a acesteia.
   Gardul era construit din plasă de sârmă cu ochiuri pătrate - latura fiecărui ochi având aproximativ 10 centimetri lungime. De aproape, bâzâitul era şi mai straniu, oferind gardului o aură autentică de genul „cu-asta-nu-e-de-glumit“.
   Ethan simţi un miros de putregai venind de undeva din apropiere şi îi luă doar o clipă ca să identifice originea acestuia: un rozător mare - probabil o marmotă - făcuse greşeala de a încerca să treacă târâş prin unul dintre ochiurile pătrate de pe sol. Părea că animalul fusese electrocutat între fire mai mult de 8 ore. Era carbonizat complet. O biată pasăre, crezând că dăduse peste o masă gratuită şi fără bătăi de cap, luase decizia greşită şi încercase să se înfrupte din rămăşiţele creaturii, împărtăşind aceeaşi soartă.
   Ethan măsură cu privirea pereţii canionului.
   Erau verticali, însă proeminenţele de care ar fi putut să se prindă - în special pe partea dreaptă - păreau rezistente pentru cineva destul de motivat care ar fi avut curajul de a risca.
   Ethan se apropie de perete şi începu să se caţere.
   Stânca nu avea cea mai rezistentă rocă pentru escaladare, iar pietrele erau destul de aproape unele de altele, astfel încât nu trebuia să-şi lase greutatea mai mult de câteva secunde pe una singură.
   Însă în scurt timp ajunse la 8 metri deasupra solului. Avea o senzaţie de imponderabilitate şi îşi simţea stomacul strâns, căci sârma ghimpată electrificată bâzâia la numai 1 metru sub tălpile bocancilor săi.
   Traversă o margine de rocă solidă, păşind grijuliu în timp ce trecea pe partea interzisă a gardului. Înălţimea îl făcu să se cutremure, dar se înfioră şi mai mult realizând ceea ce tocmai făcuse - trecuse ilicit o frontieră.
   O premoniţie sâcâitoare îngropată undeva în subconştient îi şopti că se pusese de bunăvoie în pericol de moarte.

      Ajunse în siguranţă la podeaua canionului şi îşi continuă drumul.
   Bâzâitul gardului electrificat se auzea tot mai slab, dar sistemul lui intra treptat într-o stare de alertă - intensă şi deconcertantă. Acelaşi lucru i se întâmplase şi în Irak - un nivel superior de percepţie senzorială părea să-l pună în gardă întotdeauna în cazul unor misiuni care eşuau în cele din urmă. Palmele lui începeau să transpire şi pulsul i se accelera, iar auzul, mirosul, gustul - toate erau împinse la extrem. El nu spusese nimănui acest lucru, însă atunci când pierduse elicopterul Black Hawk în Fallujah, ştiuse că grenada propulsată de rachetă avea să cadă. Cu 5 minute înainte de a exploda.
   Dincolo de gard era o pustietate deplină. Pietrele erau sparte şi crăpate de fulger.
   Cerul era gol. Absenţa norilor nu făcea decât să accentueze atmosfera de singurătate absolută.
   După timpul petrecut în Wayward Pines, i se părea ireal să fie din nou atât de singur, atât de departe de ceilalţi oameni. Dar în subconştientul lui apăru o nouă îngrijorare, care nu-i mai dădea pace.
   Canionul părea să se înalţe încă 300 de metri, până la o creastă semeaţă, bătută de vânturi aspre. Dacă ar fi avut destulă putere, ar fi ajuns acolo până la apusul soarelui. Ar fi petrecut încă o noapte rece şi lungă pe o bucată de piatră. Şi apoi? Avea să rămână în cel mai scurt timp fără hrană şi, deşi încă avea apă în stomac după ultima înghiţitură din pârâu, dinainte ca acesta să dispară, efortul prelungit avea să-l deshidrateze mult mai repede decât normal.
   Dar, mai mult decât de foame şi de sete - pe care avea să le îndure, cu siguranţă - se temea de ceea ce-l aştepta dincolo de culmea ce se întrezărea în capătul pantei.
   Kilometri întregi de pustietate, dacă era să ghicească... Cu toate că îşi amintea câteva tehnici de supravieţuire din timpul instructajului său militar, când se gândi să le aplice realiză că avea dureri şi că era la capătul puterilor. Perspectiva de a se întoarce din munţii aceia înapoi la civilizaţie îl înfioră, descurajându-l cumplit.
   Şi totuşi, ce opţiune ar mai fi avut?
   Să se întoarcă în Wayward Pines?
   Ar fi preferat să îngheţe bocnă şi să moară singur acolo decât să mai pună vreodată piciorul în locul acela.
   Îşi croi drum printr-o zonă a canionului înfundată cu bolovani enormi, sărind cu grijă de pe unul pe celălalt. Auzea din nou apa curgând năvalnic undeva dedesubt, dar râul era invizibil, de neatins, ascuns în spaţiul întunecat de sub mormanul de bolovani.
   La înălţime, pe peretele stâng al canionului, se oglindea o rază sclipitoare de soare.
   Ethan se opri şi îşi puse mâna pavăză la ochi, ca să poată privi reflexia orbitoare. Din locul în care stătea el - în centrul canionului - tot ce putea vedea era o suprafaţă metalică, pătrată montată la înălţime pe peretele stâncii. Proporţiile acesteia erau perfecte şi mult prea exacte ca să nu fie realizate de mâna omului.
   Sări pe bolovanul următor, deplasându-se acum cu şi mai mare viteză şi concentrare şi uitându-se frecvent în sus, spre peretele canionului, în timp ce mergea de-a lungul acestuia. Însă natura acelei suprafeţe ce reflecta lumina rămase un mister.
   În faţă, canionul arăta mult mai accesibil, bolovanii micşorându-se şi terenul devenind uşor de traversat.
   Pe când se întreba dacă ar fi fost în stare să se caţere până la acea bucată de metal, zgomotul unei pietre dislocate îi întrerupse gândurile.
   Preţ de o clipă terifiantă, Ethan îşi imagină o alunecare de teren şi o mulţime de pietre rostogolindu-se în direcţia lui - 1 000 de tone de rocă revărsându-se de pe versant, făcându-l una cu pământul.
   Dar sunetul provenea din spatele lui şi nu de deasupra.
   Ethan se întoarse şi aruncă o privire spre locul din care venise, gândindu-se că era doar un bolovan pe care-l mişcase în trecere, dislocându-se probabil cu câteva minute în urmă şi rostogolindu-se mai jos abia acum.
   Şi totuşi, îşi spuse, i se părea ceva straniu să înregistreze un alt zgomot în afară de cel al propriei respiraţii precipitate sau de clinchetul pietrelor din imediata lui vecinătate. Se obişnuise atât de mult cu liniştea acelei viroage izolate...
   În josul canionului putea vedea până în depărtare, iar ochii lui se fixară iniţial asupra gardului electrificat aflat cu vreo 400 de metri în urmă. Apoi sesiză o mişcare undeva mult mai aproape, la vreo sută de metri de el. La început, se gândi că ar putea fi una dintre acele marmote, dar creatura se căţăra cu uşurinţă, având agilitatea unei feline - chiar mult prea repede, sărind de pe o piatră pe alta - şi, în timp ce mijea ochii ca să poată vedea mai bine, Ethan observă că nu avea blană deloc. Arăta ciudat, de parcă ar fi fost complet lipsită de pigment, fiind acoperită cu o piele palidă, lăptoasă.
   Ethan se retrase instinctiv câţiva paşi când realiză că subapreciase cu mult mărimea creaturii. Aceasta nu se deplasa pe stratul de pietre mărunte, ci traversa platoul cu bolovani uriaşi pe care tocmai îl străbătuse Ethan. Apropiată ca dimensiuni de o fiinţă umană, creatura avea o viteză intimidantă, abia oprindu-se între salturi.
   Ethan se împiedică de o piatră şi sări din nou în picioare, cu respiraţia înteţindu-i-se.
   Creatura era acum suficient de aproape încât să-i audă respiraţia şi gâfâitul, iar ghearele ei lungi râcâiau pe piatră de fiecare dată când ateriza pe câte un bolovan. Fiecare salt o aducea tot mai aproape de Ethan. Era la doar 50 de metri acum şi o căldură bolnăvicioasă începu să fermenteze în stomacul lui Ethan.
   Asta văzuse el cu o noapte în urmă din mica grotă de deasupra râului.
   Asta visase.
   Dar ce naiba era?
   Cum putea exista o asemenea fiinţă?
   Începu să înainteze cât putea de repede - aşa cum îndrăznise să facă întreaga zi uitându-se în urmă la fiecare pas.
   Creatura sări apoi de pe ultimul bolovan mai mare şi ateriză cu graţia unei balerine, înaintând acum pe toate cele patru picioare, foarte aproape de pământ, precum un porc mistreţ. Zgomotul aspru al respiraţiei sale devenea din ce în ce mai strident, în timp ce distanţa dintre ei scădea atât de alarmant, încât Ethan ajunse la concluzia că nu avea niciun rost să încerce să fugă.
   Se opri şi se întoarse cu faţa către ceea ce venea spre el, neştiind ce ar fi fost mai bine să facă: să încerce să proceseze ceea ce se întâmpla sau să se pregătească, pur şi simplu, pentru o luptă pentru supravieţuire?
   Fiinţa ajunse la 20 de metri de el şi, cu cât se apropia mai mult, cu atât mai puţin îi plăcea lui Ethan ceea ce vedea.
   Avea trunchiul scurt.
   Picioare lungi şi braţe şi mai lungi, fiecare cu câte un rând de gheare negre.
   Cincizeci, poate cincizeci şi cinci de kilograme.
   Trup viguros.
   Subţire şi flexibil.
   Şi, ceea ce era mai ciudat, părea umanoid –-pielea lui fiind în lumina soarelui la fel de translucidă ca aceea a unui pui de şoarece, străvezie şi marcată cu o reţea de vene albastre şi artere vineţii. Până şi inima ciudatului animal era vag vizibilă - o pulsaţie rozalie acolo unde ar fi trebuit să fie centrul său de greutate.
   La 10 metri distanţă, Ethan încercă să îşi facă ceva curaj, în timp ce capul mic al creaturii se lăsă în jos pentru atac. Aceasta mârâia, cu ochii lăptoşi concentrându-se fioros asupra ţintei sale, iar în colţurile gurii lipsite de buze îi atârnau fire de salivă sângerie.
   Ethan simţi duhoarea fiinţei din faţa lui cu două secunde înainte de impact - un miros îngrozitor şi fetid, de sânge şi carne putredă.
   Când se năpusti asupra lui, creatura ţipă - un ţipăt straniu, asemănător cu acela al unei fiinţe umane. Ethan încercă să se ferească dându-se în lături în ultimul moment, dar creatura îi anticipase mişcarea şi îşi aruncă unul dintre cele patru braţe în jurul mijlocului său, iar ghearele sale lungi penetrară cu uşurinţă ţesătura groasă a hanoracului, perforându-i şoldul.
   O durere ascuţită şi usturătoare îl copleşi pe Ethan, apoi avântul creaturii îl răsturnă, izbindu-l de pietre cu suficientă forţă încât să-i golească plămânii de aer.
   Ethan deschise gura, simţind nevoia de oxigen - apoi, creatura atacă din nou.
   Cu ferocitatea unui pitbull.
   Iute ca fulgerul.
   Cu o forţă brutală.
   Zgâriind cu sălbăticie în timp ce Ethan încerca să-şi acopere faţa cu mâinile, ferindu-se de cele 5 gheare - la fel de ascuţite precum cele ale unei păsări de pradă - care-i sfâşiau cu uşurinţă hainele şi carnea.
   Creatura reuşise în numai câteva secunde să ajungă deasupra lui Ethan şi să-l încalece, iar ghearele de la picioare i se înfipseră în pulpele lui ca nişte cuie, ţintuindu-l la pământ.
   Furios la culme, Ethan îi văzu faţa.
   Nări mari, ca nişte cratere.
   Ochi mici şi opaci.
   Capul îi era lipsit de păr, iar pielea care-i acoperea craniul era atât de întinsă şi de subţire, încât Ethan putea vedea până şi locurile în care i se îmbinau oasele cutiei craniene, ca nişte piese de puzzle.
   Gingiile erau prevăzute cu rânduri duble de dinţi mici şi tăioşi. Ethan avea impresia că se lupta de ore bune cu fiinţa aceea ciudată - timpul parcă încremenise, reducându-se la câteva momente îngrozitor de inerte - deşi în realitate trecuseră doar câteva secunde. Se străduia să se concentreze şi să pună în practică instructajul său militar, luptându-se să depăşească frica şi tulburarea cu puterea minţii şi reprimându-şi panica nebună care-l copleşise. Cu cât era mai periculoasă şi mai nebunească o împrejurare, cu atât mai clar trebuia să gândeşti pentru a evalua cum puteai supravieţui, iar el eşuase deocamdată.
   Făcuse greşeala de a permite ca această confruntare să-l vlăguiască de puteri, iar dacă nu îşi ţinea sub control frica, conservându-şi totodată energia, în următoarele 60 de secunde avea să fie lipsit de abilitatea - mentală sau fizică - de a încerca măcar să riposteze.
   Următorul atac al fiarei se dovedi cel mai periculos de până atunci. Aceasta sfâşie cu ghearele ţesătura hainelor, apoi pielea şi stratul superficial de grăsime de pe abdomenul bine definit al lui Ethan, pătrunzând până la suprafaţa muşchilor abdominali.
   Monstrul îşi îngropă apoi capul în trupul lui Ethan, iar el îi simţi dinţii pătrunzând cu uşurinţă prin materialul hanoracului. Ethan realiză îngrozit ce încerca să facă: voia să-l eviscereze cu dinţii lui ascuţiţi şi să se bucure de festin chiar acolo, în canion, în timp ce Ethan ar fi privit conştient teribilul spectacol, sângerând de moarte.
   Îşi lansă rapid pumnul în tâmpla creaturii - o lovitură ciudată, dar zdravănă şi foarte eficientă.
   Monstrul ridică ochii spre Ethan şi scoase un ţipăt strident şi furios. Apoi ridică laba dreaptă şi încercă să-i zgârie gâtul. Ethan pară lovitura cu braţul stâng, timp în care întinse mâna dreaptă spre pământ, căutând disperat cu degetele o armă.
   Licărul de furie oarbă din ochii creaturii era inconfundabil.
   Abandonând abdomenul lui Ethan, îşi îndreptă fulgerător faţa hidoasă către gât, cu dinţii rânjiţi.
   O să-mi sfâşie beregata.
   Degetele lui Ethan se opriră pe o piatră, străduindu-se să o apuce cât mai bine.
   Apoi lovi cu putere - aşa cum nu mai lovise pe nimeni în toată viaţa lui. Piatra era destul de grea, având mărimea unui prespapier, iar când capătul ei bont izbi tâmpla monstrului, acesta începu să se clatine. Pupilele negre precum cărbunii i se dilatară în ochii lăptoşi, iar maxilarul i se destinse, dându-i o expresie perplexă.
   Ethan nu ezită.
   Lovi cu piatra în dinţii zimţaţi şi cafenii ai monstrului, care se sparseră. Creatura făcu un salt înapoi. Însă Ethan îi mai administră o lovitură, care se dovedi catastrofală - de această dată în nasul cu nări enorme.
   Fiinţa se prăbuşi la pământ. Sângele îi ţâşnea pe nas şi pe gură, în timp ce scotea ţipete disperate şi confuze, încercând să-l lovească cu ghearele. Lipsite de forţă şi de viteză, încercările sale nu-i puteau produce lui Ethan nici măcar o zgârietură superficială.
   Ethan încălecă monstrul, înfigându-i o mână în beregată şi ţinând piatra cu cealaltă. Îi administră 7 lovituri în cap, care-i sparseră ţeasta şi, în cele din urmă, monstrul rămase nemişcat.
   Ethan aruncă piatra murdară de sânge şi se prăbuşi epuizat, întorcându-se pe o parte, inspiră aer adânc de mai multe ori. Faţa lui era stropită cu sânge şi împroşcată cu fragmente de os.
   Îşi adună puterile şi se ridică în şezut, trăgându-şi cămaşa în sus.
   Iisuse...
   Avea pe trup o mulţime de răni care sângerau, de parcă scăpase dintr-o luptă cu cuţite.
   Tăieturile produse de ghearele fiarei erau lungi şi urâte. Rana care-i brăzda abdomenul era cea mai adâncă - un adevărat canion de 15 centimetri care-i cresta carnea. Dacă ar fi fost cu numai 3 centimetri mai adâncă, i-ar fi deschis cavitatea abdominală.
   Se uită în jos, spre ceea ce mai rămăsese din creatura aceea ciudată.
   Nici nu ştia cum să proceseze totul. Nu putea să-şi potolească tremurul mâinilor, iar valurile de adrenalină îi inundau încă tot corpul.
   Se ridică.
   Canionul era din nou cufundat în linişte.
   Ridică privirea spre cel mai apropiat perete stâncos. Obiectul metalic misterios strălucea încă în soare.
   Nu putea fi sigur, dar din perspectiva aceea părea un urcuş de vreo 25-30 de metri şi, deşi nu putea înţelege motivul, era mânat de impulsul de a părăsi cât mai repede posibil platoul canionului.
   După ce îşi şterse urmele de sânge de pe faţă cu mânecile tricoului, se apropie de peretele canionului ca să-l analizeze mai bine. Îi luă doar câteva secunde ca să studieze toate rutele posibile de pe suprafaţa stâncii, hotărându-se în cele din urmă asupra traseului optim: unul care avea să-l ducă pe nişte borduri din piatră - ce se îngustau spre culme - până la baza unei crăpături largi din perete, care se întindea până sus, la obiectul curiozităţii sale.
   Merse până la baza peretelui. După lupta aceea crâncenă, îşi simţea trupul ca străbătut de un curent electric. Ar fi fost minunat să poată valorifica energia aceea la escaladare.
   Întinzând mâna către primul pervaz lat de piatră, Ethan descoperi o porţiune de rocă mai rezistentă şi se căţără pe aceasta.
   Încordarea muşchilor abdominali, pe care îi solicita la fiecare mişcare, era o adevărată agonie.
   Dar încercă să uite de durere.
   La 6 metri pe peretele stâncos, Ethan descoperi un loc în care putea să stea cu uşurinţă în picioare pe una dintre bordurile de piatră şi se lipi cu spatele de stâncă.
   Trecuseră ani buni de când nu se mai căţărase pe un versant, iar ineficienţa lui era evidentă, căci se simţea complet vlăguit după doar şase metri.
   Îşi folosea braţele în loc de picioare şi deja era scăldat de o sudoare sărată, ce se prelingea pe fiecare zgârietură sau rană şi în fiecare tăietură de pe abdomen.
   Sări cu grijă dintr-un loc în altul şi îşi puse palmele pe stâncă. Pervazul următor era ferit de soare, iar piatra era rece ca gheaţa.
   De jos, de pe pământ, secţiunea următoare i se păruse destul de simplu de parcurs, prezentând o abundenţă de proeminenţe pe care putea să se sprijine cu piciorul. Părea genul de rocă neregulată la suprafaţă pe care s-ar fi putut căţăra cu uşurinţă. Dar acum, stând la şase metri faţă de fundul canionului şi privind în sus spre un perete aproape vertical, proeminenţele de care s-ar fi putut prinde cu mâinile nu mai păreau la fel de ademenitoare, iar distanţa până la următorul pervaz din piatră - unde ar fi putut beneficia de un mult aşteptat minut de odihnă - era la circa 10 metri de el.
   Ethan închise ochii şi inspiră adânc de două ori, într-un efort de a-şi reduce pulsul la normal.
   Poţi face asta. Trebuie să o faci.
   La 30 de centimetri deasupra capului său, văzu o gaură foarte mică de care reuşi să se prindă, apoi urcă mai mult, pe o suprafaţă uşor înclinată ce conţinea suficient pietriş sfărâmat încât să ofere tălpilor bocancilor săi câteva secunde de aderenţă.
   Teama îi crescu alarmant când ajunse şi mai sus, pe următorul pervaz de piatră.
   Încercă să ignore acea voce a subconştientului său care-l avertiza, şoptindu-i că traversează un teritoriu periculos, pe care şi-ar fi putut rupe lesne picioarele şi spatele, la o înălţime la care până şi cea mai mică eroare ar fi însemnat moartea.
   Mişcările lui erau acum din ce în ce mai riscante, pe măsură ce proeminenţele de care se prindea sau se sprijinea deveneau tot mai mici.
   Porni mai sus ezitând, testând de mai multe ori fiecare proeminenţă, dar simţea că e la capătul puterilor. Picioarele lui erau deja la limită. Muşchii săi erau încordaţi la maximum - un semn prevestitor al crampelor musculare. Dacă ar fi rămas înţepenit acolo sus, pe perete, acela putea fi sfârşitul.
   Aşa că începu să se caţere cât putea de repede, prinzându-se de fiecare adâncitură sigură în piatră şi încercând să găsească alinare în distanţa din ce în ce mai mare dintre el şi fundul canionului, asigurându-se că, dacă avea să cadă, ar fi fost mult mai bine să moară pe loc, pentru că un picior sau spatele rupt ar fi însemnat doar o moarte lentă şi o agonie prelungită.
   Şi totuşi, cu cât se căţăra mai sus, teroarea îl cuprindea tot mai tare în ghearele ei.
   Ethan se împotrivea din răsputeri impulsului de a privi în jos, însă nu putea rezista acestei fascinaţii morbide, gândindu-se tot timpul cât de sus ajunsese deasupra solului.
   Mâna lui dreaptă atinse, în sfârşit, cel de-al treilea pervaz stâncos. Îşi luă avânt şi se săltă pe acesta, îngropându-şi genunchiul în bordură. Până să realizeze că nu exista nimic solid de care să se poată prinde cu mâna stângă, răul fusese deja produs.
   Urmă o secundă interminabilă în care Ethan rămase în aer fără să se ţină de nimic, cu unul dintre genunchi pe pervazul de piatră, timp în care centrul său de greutate îl trăgea încet în spate, către hăul teribil de dedesubt.
   Disperat, îşi luă avânt şi se prinse cu ambele mâini de stâncă, braţul său stâng abia reuşind să găsească o denivelare la nivelul pieptului.
   Preţ de o clipă, nu se mai gândi dacă se ţinea destul de bine pentru a schimba efectul forţei gravitaţionale astfel încât să se poată retrage înapoi pe pervaz. Încercă să se prindă cu buricele degetelor cât mai bine de piatră, în timp ce articulaţiile i se albeau din cauza efortului.
   Îşi recăpătă echilibrul şi se prinse mai bine de piatră cu vârfurile degetelor, săltându-se în faţă până când fruntea îi atinse peretele.
   Apoi îşi folosi toată puterea pentru a-şi arunca în sus piciorul drept şi pentru a se ridica pe bordura de piatră.
   Aceasta avea doar jumătate din lăţimea celei anterioare, iar tălpile sale depăşeau marginea.
   I-ar fi fost imposibil să se aşeze sau să rămână acolo prea mult timp.
   Crăpătura din peretele stâncos care se întindea până la obiectul metalic se căsca exact deasupra lui. Părea destul de lată pentru ca Ethan să se poată strecura în ea - dacă ar fi putut ajunge până acolo dar nu avea nici măcar puterea de a încerca să se avânte mai sus.
   Fusese la un pas de moarte, iar trupul său încă tremura din cap până-n picioare.
   Ţipătul îl smulse din ghearele propriei frici.
   Consternat, îşi aruncă privirea spre fundul canionului, 15 metri mai jos.
   Zdrobise ţeasta fiinţei, era sigur de asta.
   Cum naiba...? Nu era posibil...
   Creatura nu se mişca şi nici măcar nu mai avea o gură care să producă un astfel de sunet.
   Un al doilea ţipăt - ceva mai puţin acut - răsună între pereţii canionului, provocându-i fiori pe şira spinării. Ethan întoarse capul spre gardul electrificat.
   Oh, Doamne!
   Văzu 5 exemplare care se deplasau pe fundul canionului într-o formaţie ce amintea de marşul unui escadron, escaladând platoul plin cu bolovani uriaşi în salturi ample, de felină.
   Ethan îşi lipi spatele de peretele stâncii, încercând să-şi găsească o poziţie cât mai stabilă.
   Liderul haitei ieşi de pe platou cu o viteză impresionantă, la fel de rapid ca un câine, iar când ajunse la creatura ucisă de Ethan, se opri brusc şi îşi apropie capul de pământ, adulmecând ţeasta zdrobită a tovarăşului său.
   În timp ce se apropiau şi ceilalţi, creatura ridică faţa spre cer şi scoase un vaiet prelung şi plin de jale, ce semăna cu urletul unui lup.
   Alţi 4 membri ai haitei ajunseră lângă primul şi, preţ de 10 secunde, urlară la unison ca un cor de bocitoare. Ethan se simţea din ce în ce mai înfrigurat stând nemişcat şi cu urechile ciulite pe pervazul îngust al stâncii. Sudoarea i se răcise pe piele, iar urmele de sânge provenite de la victima sa i se uscau pe faţă, ca nişte bube roşii.
   Încerca din răsputeri să înţeleagă ce vedea şi ce auzea, dar nu găsea nicio explicaţie logică.
   Era ceva ce-i depăşea experienţa - probabil şi imaginaţia.
   Când urletele încetară, membrii grupului se strânseră şi începură să converseze în cel mai ciudat limbaj pe care Ethan îl auzise vreodată. Ca nişte oribile păsări de pradă - un ciripit straniu, năvalnic, presărat cu ţipete stridente.
   Ethan se prinse şi mai bine de stâncă, cuprins dintr-odată de ameţeală. Lumea începuse să se învârtă sub el.
   Cele 5 creaturi adulmecau acum solul din vecinătatea cadavrului, stând pe vine, cu feţele îngropate între pietre.
   Ethan făcea eforturi uriaşe să-şi ţină panica sub control, dar stând acolo, deasupra monştrilor, realiză un lucru: după plecarea acestora, în niciun caz nu mai putea să coboare acolo. Nici măcar pe pervazul pe care stătea. Singura cale de a scăpa de pe acel perete de stâncă - pe care trecuse prin chinurile iadului, riscând totul pe o singură carte - era pe sus.
   Unul dintre monştri scoase un ţipăt puternic, strident.
   Ceilalţi se adunară în jurul acestuia, ciripind frenetic, apoi cel mai mare dintre ei - de două ori mai mare în dimensiuni decât cel care-l atacase pe Ethan - porni în faţa celorlalţi, cu nările aproape de sol, adulmecând.
   Abia atunci când monstrul ajunse la baza stâncii înţelese Ethan despre ce era vorba.
   Mi-au luat urma.
   Creatura îşi lipi nasul de stâncă şi apoi se ridică din nou în picioare.
   Se trase încet înapoi...
   ...şi privi în sus, direct spre Ethan.
   Vin pe urmele mele.
   Canionul se cufundă în tăcere.
   Cinci perechi de ochi lăptoşi îl studiau acum pe Ethan, care stătea nemişcat pe pervazul de piatră.
   Îşi auzea inima bătându-i să-i spargă pieptul, ca o fiinţă care încerca cu disperare să găsească o cale de scăpare ciocănind în pereţii unei camere capitonate.
   Un singur gând îi sfredelea mintea fără încetare, ca un tirbuşon...
   Se pot căţăra?
   Ca şi cum i-ar fi răspuns la această întrebare, cel mai mare dintre ei, cel care-i luase urma prima dată, se ridică pe picioarele din spate şi sări, făcând un salt de aproape 2 metri.
   Imediat se lipi de perete de parcă ar fi fost acoperit cu un strat de scai, în timp ce vârfurile ghearelor sale intrau în toate acele orificii din rocă pe care Ethan nu le-ar fi putut folosi niciodată.
   Creatura se uită apoi în sus, spre Ethan, în vreme ce suratele ei începeau la rândul lor să sară pe suprafaţa peretelui.
   Ethan se uită la crevasa de deasupra capului său, căutând cu privirea o proeminenţă la care ar fi putut să ajungă. O descoperi şi făcu un salt, prinzând în palmă un fascicul de cristale negre şi tăioase. Auzea clinchetul ghearelor pe stâncă, din ce în ce mai aproape de el.
   Se căţără pe perete, îşi aduse cealaltă mână la nivelul suprafeţei din interiorul crevasei şi se urcă în deschiderea cu formă de jgheab. Aceasta era strâmtă - având mai puţin de 1 metru lăţime - dar Ethan îşi strecură bocancii între pereţi, creând astfel o presiune suficientă care să-l susţină suspendat.
   Se uită în jos.
   Monstrul cel mai mare ajunsese deja la al doilea pervaz, căţărându-se rapid şi fără să dea vreun semn de oboseală.
   Ceilalţi îl urmau îndeaproape.
   Ethan îşi concentră atenţia asupra a ceea ce se afla deasupra lui: un jgheab cu 3 pereţi. Nu avea prea multe proeminenţe de care să se agaţe, dar îşi spuse că se putea căţăra cumva prin spaţiul acela îngust.
   Începu să escaladeze, apoi protecţia oferită de jgheab îi oferi un bine-venit - deşi fals - sentiment de siguranţă.
   La fiecare metru de stâncă escaladat, el se uita în jos printre picioare, dintr-o perspectivă mult diminuată acum de pereţii stâncoşi care-l înconjurau, văzând creatura care venea după el, în fruntea celorlalţi. Aceasta se mişca fără efort undeva între al doilea şi al treilea pervaz de piatră, trecând de acea secţiune a peretelui care-i provocase dificultăţi lui Ethan.
   După 6 metri în interiorul crevasei - şi 20 deasupra albiei canionului - îşi simţea coapsele în flăcări.
   Nu putea să-şi dea seama cât mai avea de urcat până la piesa de metal care-l făcuse să intre de la bun început în jocul acesta nenorocit. Pe de altă parte, dacă s-ar fi aflat pe fundul canionului la apariţia acelor creaturi, acum le-ar fi servit drept masă. Aşa că, ţinând cont de acest aspect, metalul sclipitor care fusese motivul riscantei escaladări îi prelungise sau chiar îi salvase viaţa.
   Monstrul ajunse la cel de-al treilea pervaz şi, fără vreo clipă de ezitare, fără a sta să se odihnească sau să-şi plănuiască următoarea mişcare, sări de pe pragul îngust de rocă.
   O singură gheară lungă din capătul braţului stâng al fiarei se prinse de un milimetru pătrat din suprafaţa interioară a deschiderii crevasei şi, luându-şi avânt cu o forţă înfiorătoare, se ridică folosindu-şi un singur braţ, strecurându-se în jgheabul de piatră.
   Privirea lui Ethan se încrucişă cu aceea a monstrului când creatura începu să avanseze, utilizându-şi atât picioarele, cât şi braţele. Se agăţa de ridicături de care Ethan nu se putuse folosi, deplasându-se de două ori mai repede decât el.
   Ethan nu prea avea de ales. Trebuia să continue să se caţere.
   Făcu un efort şi mai înaintă doi metri.
   Trei.
   Monstrul se afla acum la aproximativ 8 metri de el - suficient de aproape încât Ethan să-i vadă pulsaţia rozalie a inimii masive, abia întrezărindu-se prin pielea sa, de parcă ar fi fost ascunsă sub mai multe straturi de sticlă mată.
   Încă 3 metri, apoi crevasa se închidea, comunicând cu un perete neted şi vertical care-l îngrozea la culme.
   Proeminenţele din apropierea capătului crevasei păreau sigure. Ethan realiză că, dacă ar fi continuat ascensiunea în interiorul jgheabului, fiinţa aceea avea să-l ajungă înainte să apuce să iasă de acolo.
   Începu să se caţere rapid, ţinându-se doar în mâini, şi parcurse ultimii 3 metri. Dar înainte de a ajunge în capătul jgheabului, una dintre proeminenţe cedă, iar el aproape îşi pierdu echilibrul.
   Se prinse de perete exact înainte să cadă.
   Simţea vântul adiind deasupra deschiderii jgheabului.
   Zări deasupra lui ceva care reflecta lumina soarelui.
   Îngheţă.
   Se uită dedesubt.
   Aproape că pierduse orice şansă de a se salva.
   Cu monstrul la numai 5 metri distanţă şi cu alţi 2 care veneau din urmă în interiorul jgheabului, Ethan întinse mâna către proeminenţa şubredă care aproape îl omorâse.
   Desprinse bucata de rocă din lăcaşul ei şi o ridică deasupra capului.
   Era mare cât un pumn, mult mai mare decât crezuse, din granit şi cuarţ, şi cântărea aproape 1 kilogram.
   Ethan se propti între pereţii jgheabului, ţinti şi aruncă.
   Piatra lovi creatura în faţă, exact în momentul în care aceasta îşi lua avânt, încercând să se prindă de ceva.
   Dar nu mai reuşi să se prindă.
   Plonjă prin deschiderea jgheabului.
   Ghearele ei zgâriau piatra...
   Viteza cu care se prăbuşea era mult prea mare ca să se poată agăţa de ceva în cădere.
   Apoi căzu peste cea care venea în urma ei - cu suficientă forţă încât să o răstoarne de pe pervazul de piatră pe care se afla. Perechea căzu peste cea de-a treia creatură, toate 3 urlând la unison preţ de două secunde, în timp ce se prăbuşeau prin deschiderea jgheabului. După ce se izbiră în cădere de cel de-al treilea pervaz al stâncii, monştrii se izbiră de pietrele de dedesubt. Impactul fu devastator, soldându-se cu oase rupte şi cu capete sparte.
   Ethan ieşi din jgheabul de piatră, mijind ochii din cauza luminii orbitoare ce se afla acum la doar un metru deasupra capului său.
   Era la cel puţin 30 de metri deasupra albiei canionului. Stomacul i se strânse. Din noul său punct de observaţie, putea vedea acum peretele opus, ce se înălţa cu încă 150 sau 180 de metri mai mult, crestele sale fiind extrem de ascuţite şi imposibil de escaladat.
   Dacă peretele pe care se afla în acel moment era la fel, putea deja să renunţe la urcuş, pentru că nu ar fi fost în stare să escaladeze nici 30 de metri - cu atât mai puţin 150. Iar ultimele două creaturi rămase pe peretele stâncos îl aduceau în culmea disperării.
   În loc să le urmeze pe celelalte, acestea se căţăraseră cu totul altfel, respectiv de o parte şi de alta a jgheabului. Înaintaseră mai greu, ce-i drept, dar erau încă în viaţă şi se aflau acum cu 10 metri mai jos de Ethan.
   Întinse mâna şi se prinse de o bordură din piatră de sub metalul strălucitor, apoi îşi sprijini ambele coate de cel mai lat pervaz din piatră pe care-l văzu şi se ridică deasupra, faţă în faţă cu o grilă de ventilaţie din oţel care ieşea cu câţiva centimetri în afara stâncii.
   Era pătrată, cu latura de circa 60 de centimetri, iar palele unui ventilator se învârteau în sens opus acelor de ceasornic exact sub cadrul metalic.
   Nişte gheare zgâriau roca la câţiva metri mai jos.

..............................................................