Ordinul negru, James Rollins

 .........................................

6-10

            Gray îşi aminti că Fiona îi povestise despre un misterios domn în vârstă care vizitase magazinul de cărţi al lui Grette şi căutase prin dosare. Probabil că văzuse foaia de expediţie şi urmase acelaşi drum până aici.

   - Ryan spune că aveţi una dintre cărţi.
   - Biblia lui Darwin, spuse Gray.
   Bărbatul întinse mâinile. Fiona păşi în faţă şi i-o puse în palme. El şi-o aşeză în poală.
   - N-am mai văzut cartea asta de când eram mic, şuieră el, uitându-se în sus la fiul său. Danke, Ryan. Ar trebui să întorci şi să te ocupi de recepţie.
   Ryan încuviinţă printr-un gest din cap, dându-se înapoi fără nici o tragere de inimă, după care se întoarse şi plecă.
   Johann aşteptă ca fiul său să închidă uşa serei, după care oftă uitându-se din nou la Biblie. O deschise, studiind arborele genealogic al familiei Darwin dinăuntru.
   - Aceasta a fost unul dintre cele mai dragi şi apreciate bunuri ale familiei mele. Biblia a fost un cadou primit de străbunicul meu în 1901 din partea British Royal Society. A fost un botanist renumit la începutul secolului.
   Gray sesiză melancolia din vocea bărbatului.
   - Familia noastră are o tradiţie lungă în studii şi realizări în domeniul ştiinţific. Sigur, nu le putem compara cu descoperirile lui Herr Darwin, dar am lăsat şi noi câte ceva în urmă.
   Privirea îi reveni la proprietatea scăldată în ploaie.
   - Asta a fost cu multă vreme în urmă. Acum bănuiesc că o să trebuiască să fim cunoscuţi drept hotelieri.
  - În legătură cu Biblia, spuse Gray. Puteţi să ne mai vorbiţi despre ea? Biblioteca a fost întotdeauna păstrată aici?
   - Naturlich. Unele cărţi au fost luate când vreuna dintre rudele mele au plecat la studii peste hotare. Însă cartea aceasta n-a părăsit proprietatea decât o dată. Ştiu asta numai pentru că eram aici când a fost returnată. Trimisă înapoi prin poştă de bunicul meu. Ceea ce a provocat o mare agitaţie aici.
   - De ce?
   - Mă gândeam că s-ar putea să întrebaţi. De-asta l-am trimis pe Ryan afară. E mai bine ca el să nu ştie.
   - Să întreb ce?
   - Bunicul meu Hugo a lucrat pentru nazişti. Aşa cum a făcut şi fiica lui, mătuşa mea Tola. Cei doi erau inseparabili. Am aflat mai târziu, din bârfele rudelor mele scandalizate, că erau implicaţi într-un proiect secret de cercetare. Amândoi era nişte biologi renumiţi şi foarte respectaţi.
   - Ce fel de proiect de cercetare? întrebă Monk.
   - Nimeni n-a ştiut niciodată. Atât bunicul meu, cât şi mătuşa Tola au murit la sfârşitul războiului. Însă cu o lună înainte de asta, a sosit o ladă de la bunicul meu. Conţinea o parte din biblioteca pe care o luase cu el. Poate că ştia că era condamnat şi voia să protejeze cărţile, punându-le la adăpost. Cinci cărţi de fapt, spuse bărbatul bătând uşor cu mâna pe Biblie. Aceasta a fost una dintre ele. Deşi cum ar fi putut o Biblie să-l ajute în munca de cercetare, nimeni n-a reuşit să-mi explice.
   - Poate că era ceva care să-i aducă aminte de-acasă, rosti Fiona încet.
   Johann păru în cele din urmă să remarce şi prezenţa fetei, încuviinţă încet din cap.
   - Poate. Probabil era ceva care avea legătură cu tatăl lui. Un semn de aprobare simbolică pentru ceea ce făcea, spuse bătrânul scuturând din cap. Să lucrezi pentru nazişti! O chestie oribilă.
   Gray îşi aminti ceva ce îi spusese Ryan.
   - Staţi puţin. Dumneavoastră sunteţi evreu, nu-i aşa?
   - Da. Însă trebuie să înţelegeţi că străbunica mea, mama lui Hugo, era nemţoaică, cu rădăcini adânci în sânul comunităţii locale. Cu legături în interiorul partidului nazist. Chiar şi când a început pogromul lui Hitler, familia noastră a fost cruţată. Am fost declaraţi Mischlinge, cei cu sânge amestecat. Aveam suficient de mult sânge german ca să evităm condamnarea la moarte. Însă, pentru a-şi dovedi loialitatea, bunicul şi mătuşa mea s-au trezit recrutaţi de către nazişti. Aceştia umblau după oameni de ştiinţă ca veveriţele după alune.
   - Deci au fost obligaţi s-o facă, spuse Gray.
   Johann se uită prin încăpere.
   - Erau vremuri grele. Iar bunicul meu avea nişte convingeri mai ciudate.
   - Cum ar fi?
   Johann părea că nu auzise întrebarea. Deschise Biblia şi o frunzări. Gray observă semnele făcute de mână cu stiloul. Păşi în faţă şi arătă spre câteva semne desenate stângaci.
   - Ne-am întrebat şi noi ce sunt semnele acelea, spuse Gray.
   - Aţi auzit vreodată de Societatea Thule? întrebă bătrânul, părând să nu-i ia în seamă remarca.
   Gray clătină din cap.
   - Era un grup naţionalist de extremişti germani. Bunicul meu a fost un membru al acestei societăţi, iniţiat la vârsta de douăzeci şi doi de ani. Familia mamei sale avea legături cu membrii fondatori. Credeau cu tărie în filosofia Ubermensch.
   - Ubermensch. Supraoameni.
   - Corect. Societatea a fost numită după ţinutul mitic Thule, o rămăşiţă a regatului pierdut al Atlantidei, un tărâm al unei super rase.
   Monk pufni dezaprobator.
   - După cum spuneam, continuă Johann respirând cu greutate, bunicul meu avea nişte convingeri mai ciudate. Însă la momentul respectiv nu era singurul. Îndeosebi aici, pe plan local. Aici, în pădurile acestea, vechile clanuri de teutoni germani opriseră legiunile romane, stabilind graniţa dintre Germania şi Imperiul Roman. Cei din Societatea Thule credeau că aceşti războinici teutoni erau urmaşii acestei super rase dispărute.
   Gray înţelese puterea de atracţie a mitului. Dacă aceşti războinici germani străvechi erau nişte supraoameni, atunci urmaşii lor - germanii moderni - încă mai purtau această moştenire genetică.
   - Acesta a fost începutul filosofiei ariene.
   - Convingerile lor conţineau şi mult misticism şi ocultism. Eu, unul, nu le-am înţeles niciodată. Însă, potrivit spuselor celor din familia mea, bunicul a fost extrem de curios. A căutat întotdeauna lucruri ciudate, investigând misterele istorice. În timpul liber, era întotdeauna foarte preocupat să-şi ascută mintea. Făcea exerciţii de memorie, rezolva puzzle-uri. Mereu rezolva puzzle-uri. După care a descoperit nişte poveşti oculte şi a căutat adevărul din spatele lor. Ceea ce s-a transformat într-o obsesie pentru el.
   În timp ce vorbea, bătrânul îşi îndreptă din nou atenţia asupra Bibliei. Răsfoi iarăşi paginile. În cele din urmă ajunse la final şi căută în partea interioară a copertei din spate.
   - Das ist merkwurdig.
   Merkwurdig. Ciudat.
   Gray se apropie şi mai mult, uitându-se peste umărul bărbatului.
   - Ce este?
   Bătrânul îşi trecu un deget osos pe partea interioară a copertei. Trecu repede la coperta din faţă, după care din nou la cea din spate.
   - Arborele genealogic al familiei Darwin. Nu era scris doar pe partea interioară a copertei din faţă... ci şi pe cea din spate. Eram doar un copil la momentul respectiv, însă îmi amintesc asta foarte clar.
   Johann ridică puţin cartea.
   - Arborele genealogic din spate a dispărut.
   - Staţi să văd şi eu.
   Gray luă cartea. Examină interiorul copertei din spate mult mai atent. Fiona şi Monk îl flancară.
   Îşi trecu un deget de-a lungul cotorului, după care examină coperta din spate cu multă grijă.
   - Uitaţi-vă aici. Arată ca şi cum cineva a rupt ultima pagină a Bibliei şi a lipit-o peste partea interioară a copertei din spate. Peste ceea ce se afla acolo, spuse Gray aruncându-i o privire Fionei. Ar fi făcut Grette aşa ceva?
   - Nici vorbă. Mai degrabă ar fi rupt Mona Lisa. Dacă nu Grette...
   Gray se uită rapid spre Johann.
   - Sunt sigur că nimeni din familia mea n-ar fi făcut asta. Biblioteca a fost vândută la câţiva ani după război. După ce a fost trimisă înapoi prin poştă aici, mă îndoiesc c-a mai atins cineva Biblia.
   Aşa că nu mai rămânea decât Hugo Hirszfeld.
   - Un cuţit, spuse Gray şi se apropie de o măsuţă.
   Monk îşi vârî mâna în rucsac şi scoase un briceag Swiss Army. ÎI desfăcu şi i-l dădu lui Gray. Folosindu-se de vârf, Gray răzui marginile foii din spate, după care îi desfăcu un colţ. Foaia groasă se ridică cu uşurinţă. Numai marginile fuseseră lipite.
   Johann îşi manevră scaunul ca să li se alăture. Trebui să se împingă în braţe ca să vadă peste marginea mesei. Gray nu-i ascunse ce făcea. Se putea să aibă nevoie de cooperarea bărbatului pentru ceea ce avea să iasă la suprafaţă.
   Dădu foaia lipită la o parte şi scoase la iveală hârtia care se aflase iniţial pe coperta interioară. Aici era scrisă extrem de îngrijit cealaltă jumătate a arborelui genealogic al familiei Darwin. Johann avusese dreptate. Însă asta nu era tot ce văzură acolo.
   - Îngrozitor, spuse Johann. De ce ar face bunicul aşa ceva? Să strice Biblia în halul ăsta?
   Suprapus peste arborele genealogic, scris cu cerneală neagră de-a lungul întregii pagini, atât de apăsat încât lăsase urme adânci în coperta cartonată a Bibliei, era un simbol ciudat.
   Cu aceeaşi cerneală, sub el fusese scris un singur rând în limba germană.
   Gott, verzeihen mir.
   Gray traduse.
   „Doamne, iartă-mă.“
   Monk arătă spre simbol.
   - Ce-i asta?
   - O rună, spuse Johann, încruntându-se şi lăsându-se să cadă înapoi în scaun. O nebunie şi mai mare a bunicului meu.
   Gray se întoarse spre el.
   Johann îi explică:
   - Societatea Thule credea în caracterul magic al runelor. În puterea şi ritualurile străvechi asociate cu simbolurile nordice. Aşa cum naziştii au preluat esenţa filosofiei celor de la Thule cu privire la supraoameni, au mai preluat şi misticismul runelor.
   Gray era destul de familiarizat cu simbolistica nazistă şi cu legăturile pe care aceasta o avea cu runele, însă în cazul de faţă ce semnificaţie ar fi putut să aibă?
   - Cunoaşteţi semnificaţia acestui simbol? întrebă Gray.
   - Nu. Nu-i un subiect pe care un evreu german l-ar găsi de interes. Nu după război.
   Johann îşi deplasă iarăşi scaunul cu rotile şi se uită lung la furtuna de-afară. Tunetul bubui, părând atât de departe şi de aproape în acelaşi timp.
   - Însă ştiu cine ar putea să fie în măsură să vă ajute. Custodele muzeului de aici.
   Gray închise Biblia şi i se alătură lui Johann.
   - Ce muzeu?
   Un fulger lumină sera. Johann îi făcu semn undeva în sus. Gray îşi întinse gâtul. În lumina slabă, camuflat de ploaie, se înălţa maiestuosul castel.
   - Historisches Museum des Hochstifts Paderborn, spuse Johann. Astăzi este deschis. Se află în castel, adăugă bătrânul încruntându-se în direcţia aceea. Ei ştiu cu siguranţă ce înseamnă simbolul acesta.
   - De ce? întrebă Gray.
   Johann se holbă la el de parcă ar fi spus cea mai mare prostie.
   - Cine ar putea să ştie mai bine? Ăla-i castelul Wewelsburg.
   Văzând că Gray nu îi răspunde, bătrânul continuă cu un oftat:
   - Camelotul Negru al lui Himmler. Fortăreaţa naziştilor din SS.
   - Aşadar, a fost castelul lui Dracula, mormăi Monk.
   Johann continuă:
   - În trecut, în secolul al şaptesprezecelea, acolo sus aveau loc procesele vrăjitoarelor, mii de femei fiind torturate şi executate. Himmler n-a făcut decât să sporească încontinuu cantitatea de sânge vărsat acolo. O mie două sute de evrei din lagărul de concentrare de la Niederhagen au murit pe durata reconstrucţiei castelului iniţiată de Himmler. Un loc blestemat. Ar trebui să fie făcut una cu pământul definitiv.
   - Deci cei de la muzeul de-acolo, interveni Gray, încercând să-i distragă atenţia lui Johann, care începuse să se înfurie.
   Bătrânul respira tot mai greu.
   - Credeţi că ar putea să ştie semnificaţia runei?
   O încuviinţare din cap.
   - Heinrich Himmler a fost membru al Societăţii Thule, care se ocupa în special de studiul runelor. De fapt, aşa l-a remarcat pe bunicul meu. Împărtăşeau aceeaşi obsesie pentru rune.
   Gray întrevăzu o convergenţă de legături şi evenimente, toate având în centru această ocultă Societate Thule. Dar care era aceasta? Avea nevoie de mai multe informaţii. Un drum până la muzeul castelului era o garanţie dublă.
   Johann se îndepărtă cu scaunul cu rotile de Gray, dându-i de înţeles că întrevederea se încheiase.
   - Date fiind aceste interese comune împărtăşite cu bunicul meu, Himmler a permis ca familia noastră, o familie Mischlinge, să fie iertată. Am fost cruţaţi, n-am fost trimişi în lagăre. Prin bunăvoinţa lui Himmler.
   Gray înţelegea de unde izvora mânia omului... şi motivul pentru care îi ceruse fiului său să părăsească încăperea. Era o povară a familiei care cel mai bine era să rămână nedezvăluită. Atenţia lui Johann se-ndreptă din nou spre furtuna de-afară.
   Gray recuperă Biblia şi le făcu semn celorlalţi să iasă.
   - Danke, îi spuse la rândul său bătrânului.
   Johann nu arătă că l-ar fi auzit, pierdut în trecut.
   Gray şi ceilalţi ajunseră în curând din nou la intrarea acoperită. Ploaia continua să curgă din norii foarte joşi. Curtea era pustie. Azi nu mai avea să se plimbe nimeni cu bicicleta sau pe jos.
   - Hai să mergem, spuse Gray şi o porni prin ploaie.
   - O zi perfectă ca să iei cu asalt un castel, comentă Monk sarcastic.
   În timp ce traversau grăbiţi curtea, Gray observă o maşină nouă parcată lângă a lor. Goală. Din motorul încins ieşeau aburi în ploaia rece. Probabil abia ajunsese.
   Un Mercedes alb ca gheaţa.

CAPITOLUL 9
SABOTORUL

   12:32 P.M.
   HIMALAYA

      - De unde vine semnalul? întrebă Anna.
   Femeia intrase ca o vijelie în camera de serviciu, răspunzând imediat chemării lui Gunther. Venise singură, pretinzând că Lisa dorise să rămână în bibliotecă. Painter se gândi că motivul era mai degrabă acela că Anna voia să-i ţină în continuare departe unul de celălalt.
   Tot era bine, căci astfel Lisa era în siguranţă. În special dacă se aflau cu adevărat pe urmele sabotorului.
   Aplecându-se şi mai aproape de ecranul laptopului, Painter îşi masă vârfurile degetelor. În spatele unghiilor simţea tot timpul furnicături. Încetă să-şi frece mâinile numai pentru a arăta înspre schiţa tridimensională a castelului.
   - Cel mai probabil se află în zona asta, spuse Painter, bătând uşor în ecran.
   Fusese surprins să vadă cât de mult se întindea castelul în munte. Străpungea întreaga culme. Semnalul venea din partea cea mai îndepărtată.
   - Dar nu e un punct foarte precis. Sabotorul ar avea nevoie de o cale de acces directă, fără nici un obstacol, pentru a-şi putea folosi telefonul prin satelit.
   Anna încremeni.
   - Acolo se află elicopterul.
   Gunther dădu din cap mormăind.
   Pe ecran, şirul de linii pulsatile se opri brusc.
   - A terminat de vorbit, zise Painter. Va trebui să ne mişcăm repede.
   Anna se întoarse către Gunther.
   - Ia legătura cu Klaus. Pune-l să le ordone oamenilor lui să izoleze eliportul. Acum.
   Gunther smulse un telefon din perete şi începu să ordone măsurile de închidere a zonei. Planul fusese să fie percheziţionaţi toţi cei aflaţi în vecinătatea locului de unde se transmisese semnalul pentru a descoperi cine avea un telefon prin satelit ilicit.
   Anna se întoarse la Painter.
   - Mulţumesc pentru ajutor. De aici încolo ne descurcăm.
   - S-ar putea să vă mai fiu de folos.
   Între timp, Painter butonase ceva la laptop. Memorase numărul care apăruse pe ecran, apoi decuplase amplificatorul lui artizanal de la sistemul electric al castelului. Îşi îndreptă spatele.
   - Dar o să am nevoie de unul dintre telefoanele voastre prin satelit portabile.
   - Nu te pot lăsa aici cu un telefon, spuse Anna, masându-şi tâmpla şi crispându-se.
   Durere de cap.
   - Nu e nevoie să mă laşi. Merg cu voi la eliport.
   Gunther făcu un pas înainte, ridurile obişnuite de pe frunte adâncindu-i-se.
   Anna îi făcu semn să se dea înapoi.
   - Nu avem timp să ne certăm.
   Însă bărbatul masiv şi sora lui schimbară un mesaj tăcut. Un avertisment ca uriaşul să stea cu ochii pe Painter. Anna o luă înainte.
   Painter o urmă, frecându-şi în continuare degetele. Unghiile începuseră să-i ardă.
   Pentru prima oară le privi cu atenţie, aşteptându-se ca patul unghial să fie inflamat, însă în loc de asta observă că unghiile de la mâini se albiseră ciudat, ca şi cum se scursese tot sângele din ele.
   Degerătură?
   Gunther îi dădu un telefon, observă încotro îşi îndreptase atenţia Painter şi scutură din cap. Întinse o mână. Painter nu înţelese - apoi observă că bărbatului îi lipseau unghiile de la ultimele 3 degete.
   Gunther coborî braţul şi o luă după Anna.
   Painter îşi închise şi-şi deschise pumnii. Deci arsura şi furnicăturile nu erau cauzate de degerături. Boala cuantică avansa. Îşi aminti simptomele despre care Anna spusese că apăreau la subiecţii expuşi la Clopot: pierderea degetelor, a urechilor, a degetelor de la picioare. Nu prea diferite de efectele leprei.
   Cât mai avea?
   În timp ce se îndreptau spre partea îndepărtată a muntelui, Painter îl studie pe Gunther. Bărbatul trăise toată viaţa cu o sabie deasupra capului. O degenerare cronică şi progresivă, urmată de nebunie. Painter era pe cale să ajungă în doi timpi şi trei mişcări în aceeaşi situaţie. Nu putea spune că perspectiva nu-l îngrozea - nu atât de mult procesul degenerativ, cât posibilitatea de a-şi pierde minţile. Cât mai avea?
Gunther simţi probabil ce-i trecea prin cap.
   - Nu o s-o las şi pe Anna să treacă prin aşa ceva, mormăi el printre dinţi înspre Painter. O să fac tot ce-mi stă în putinţă să împiedic asta.
   Lui Painter i se aminti din nou că cei doi erau frate şi soră.
   Abia după ce aflase asta, Painter observase subtilele asemănări ale trăsăturilor: curbura buzelor, forma bărbiei, ridurile de expresie identice. Trăsături de familie. Însă asemănările se opreau acolo.
   Părul întunecat al Annei şi ochii ei verzi strălucitori contrastau puternic cu tenul spălăcit al fratelui ei. Numai Gunther se născuse în urma expunerii la efectul Clopotului, un copil sacrificat, o jertfa de sânge şi ultimul Sonnekonige.
   În timp ce traversau holul şi coborau scările, Painter se ocupă de partea din spate a telefonului mobil. O băgă în buzunar, slăbi bateria şi strecură amplificatorul lui lângă firul antenei din spatele bateriei. Avea să transmită un singur semnal, pentru câteva secunde, însă suficient.
   - Ce-i asta? întrebă Gunther.
   - Un detector de GPS. Amplificatorul a înregistrat trăsăturile unice ale cipului din telefonul sabotorului în timpul convorbirii. S-ar putea să reuşesc să-i dau de urmă dacă e undeva pe-aproape.
   Gunther mormăi aprobator, crezând minciuna. Până aici totul mersese ca pe roate.
   Scara dădea într-un culoar mare, destul de larg să poată trece şi un tanc prin el. Nişte şine vechi brăzdau podeaua, mergând drept în inima muntelui. Eliportul se afla la capătul celălalt, departe de aripa principală a castelului. Urcară într-un vagonet fără pereţi de-o parte şi de alta. Gunther coborî frâna de mână şi porni motorul apăsând o pedală din podea.
   Nu exista niciun loc de stat jos, numai un grilaj. Painter îl apucă strâns în timp ce o luau în josul coridorului, luminat intermitent de lămpi suspendate deasupra capetelor lor.
   - Deci aveţi un sistem propriu de transport subteran, spuse Painter.
   - Pentru transportul mărfurilor, răspunse Anna crispându-se de durere.
   Pe drum luase două pastile. Analgezice?
   Trecură pe lângă o serie de magazii pline până sus de butoaie, cutii şi lăzi, probabil aduse pe calea aerului şi depozitate acolo. Într-un minut, erau la capătul celălalt al coridorului. Aerul se încălzise, apăruseră aburi şi un vag miros de sulf. O vibraţie puternică şi sonoră trecu prin podeaua de piatră, iar Painter o simţi când cobori din vagonet. Ştia din privirea pe care o aruncase peste planul castelului că uzina geotermală se afla pe undeva pe dedesubt.
   Dar mergeau în sus, nu în jos.
   De aici încolo urma o rampă, suficient de largă ca să poată ţine un Humvee. Urcară într-un spaţiu scobit. Lumina pătrundea înăuntru prin două uşi de oţel deschise în acoperiş. Semăna cu un depozit într-un aerodrom comercial: macarale, elevatoare cu platformă, echipamente grele. Iar în centru se aflau două elicoptere A-Star Ecuriel, unul alb, unul negru, ambele cu siluete de viespi mânioase, construite special pentru zborurile la altitudini înalte.
   Klaus, uriaşul paznic Sonnekönige, îi observă şi o luă spre ei, încercând să expună vederii numai partea sănătoasă. Nu băgă în seamă pe nimeni în afară de Anna.
   - Au fost luate măsurile pe care le-ai cerut, spuse el într-o germană răstită.
   Dădu din cap înspre un şir de bărbaţi şi de femei aliniaţi într-o parte. Erau vreo doisprezece şi nici unul nu era scăpat din ochi de mulţimea de paznici înarmaţi.
   - N-a reuşit nici unul să se strecoare şi să treacă de tine? întrebă Anna.
   - Nein. Eram pregătiţi.
   Anna postase câte patru Sonnekönige în fiecare corp important din castel, gata să izoleze orice zonă detecta Painter cu dispozitivul lui. Dar dacă el făcuse o greşeală?
   Agitaţia de aici urma cu siguranţă să-l alerteze pe sabotor. El sau ea avea să se ascundă şi mai bine. Aceasta era singura şansă pe care o aveau.
   Şi Anna ştia asta. Se mişcă ferm traversând spaţiul.
   - Ai găsit...?
   Anna se împiedică şi păru să-şi piardă echilibrul.
   Gunther o prinse de braţ, susţinând-o, cu o expresie îngrijorată pe chip.
   - N-am nimic, îi şopti ea şi se desprinse ca să meargă mai departe.
   - Am percheziţionat pe toată lumea, spuse Klaus, străduindu-se din răsputeri să nu pară îngrijorat din cauza momentului de slăbiciune al Annei. Nu am găsit niciun telefon sau un altfel de dispozitiv. Tocmai voiam să percheziţionăm şi eliportul.
   Anna se încruntă şi mai tare. De asta se temuseră. În loc să ia telefonul cu el, sabotorul ar fi putut foarte uşor să-l ascundă undeva după ce-şi termina convorbirea.
   Sau era la fel de posibil ca lui Painter să-i fi scăpat ceva. Caz în care avea să trebuiască să-şi răscumpere păcatele.
   Painter veni lângă Anna. Ridică dispozitivul pe care-l improvizase.
   - S-ar putea să reuşesc să grăbesc căutarea telefonului.
   Ea îl măsură neîncrezătoare, însă nu prea aveau de ales. Dădu din cap.
   Gunther nu-l slăbi deloc, rămânând în permanenţă lângă umărul lui.
   Painter ridică telefonul, îl deschise şi formă numărul pe care-l memorase. Nouă cifre. Nu se întâmplă nimic. Toţi ochii erau fixaţi asupra lui.
   Se îndârji şi, concentrat, mai apăsă o dată tastele formând din nou.
   Tot nimic.
   Nu avea în cap numărul corect?
   - Was ist los? întrebă Anna.
   Painter se holba la numărul de pe micul ecran al telefonului. ÎI mai citi încă o dată şi-şi dădu seama de greşeală.
   - Am încurcat ultimele două cifre. Le-am tastat invers.
   Clătină din cap şi le mai tastă o dată, foarte încet, concentrându-se. În sfârşit introduse combinaţia corectă.
   Anna îi întâlni privirea când acesta ridică ochii. Eroarea pe care o făcuse se datora unui alt factor decât pur şi simplu stresului. Ştia şi ea asta. Formarea unui număr pe o tastatură de dimensiuni reduse era deseori folosit ca test de acuitate mentală.
   Şi acesta fusese un simplu număr de telefon.
   Însă unul important.
   Reţeaua conectată la satelit pe care o improvizase Painter reuşise să înregistreze numărul de telefon al sabotorului. Apăsă butonul de apelare şi privi în sus.
   După o fracţiune de secundă, un telefon sună în incinta în care se aflau, răspândind sunete melodioase şi puternice. Toţi ochii se întoarseră.
   Către Klaus.
   Sonnekonige se dădu un pas înapoi.
   - Sabotorul pe care îl căutaţi... anunţă Painter.
   Klaus deschise gura, gata să nege - însă brusc se răzgândi şi-şi scoase pistolul cu o expresie împietrită pe faţă.
   Gunther reacţionase o secundă mai repede, având deja în mână pistolul lui MK23.
   O mică explozie în vârful ţevii.
   Arma lui Klaus îi zbură din mână răspândind scântei din cauza ricoşeului.
   Gunther se aruncă înainte şi-şi lipi ţeava fumegând a pistolului de obrazul lui Klaus. Carnea rece sfârâi arsă de ţeava fierbinte. Klaus nici măcar nu clipi. Aveau nevoie de sabotor în viaţă pentru a le răspunde la întrebări. Gunther o puse pe cea mai presantă.
   - Warum? mormăi. De ce?
   Klaus îi măsură rece cu singurul lui ochi bun. Peste celălalt pleoapa se lăsase, la fel ca toată partea pe jumătate paralizată a feţei, transformându-i rânjetul într-o expresie îngrozitoare. Scuipă pe pământ.
   - Ca să pun capăt umilitoarei domnii a Leprakonige.
   O ură îndelung ascunsă îi străluci pe faţă. Painter îşi putea doar închipui ce însemnaseră pentru om toţi anii aceia de furie care-i măcinase oasele, anii în care fusese ridiculizat din cauza trupului său care se deteriora. Prinţul de altădată era acum un simplu lepros. Însă Painter simţea că nu era vorba numai de răzbunare. Cineva îl transformase pe omul acesta într-un trădător.
   Dar cine?
   - Frate, spuse Klaus către Gunther, lucrurile nu trebuie să continue în felul acesta. Să ducem o viaţă de morţi vii. Există un remediu.
   O notă de speranţă vibră în glasul lui rugător.
   - Putem să ajungem din nou nişte regi printre oameni.
   Deci aceştia fuseseră cei 40 de arginţi ai omului. Promisiunea unui remediu.
   Gunther nu păru mişcat în vreun fel.
   - Nu sunt fratele tău, răspuns el cu o voce care parcă-i venea din inimă. Şi eu nu am fost niciodată rege.
   Painter simţi care era adevărata deosebire dintre aceşti doi Sonnekonige. Klaus era cu 10 ani mai în vârstă. Prin urmare, el apucase să crească aici ca un rege pentru ca apoi să piardă totul. Pe de altă parte, Gunther se născuse la sfârşitul rundelor de teste, atunci când realitatea decrepitudinii fizice şi a nebuniei care îi aştepta pe toţi devenise evidentă. El fusese întotdeauna un lepros şi niciodată nu cunoscuse vreo altă existenţă.
   Şi între ei mai era încă o diferenţă esenţială.
   - Prin trădarea ta, ai condamnat-o pe Anna la moarte, zise Gunther. Iar eu vă voi face să plătiţi pentru asta pe tine şi pe oricine te-a sprijinit.
   Klaus nu dădu înapoi, ci spuse şi mai convingător:
   - Şi ea poate fi vindecată. Se poate aranja.
   Ochii lui Gunther se îngustară.
   Klaus sesiză ezitarea, speranţa ce încolţea în sufletul adversarului său. Nu pentru sine, ci pentru sora lui.
   - Nu trebuie să moară.
   Painter îşi aminti cuvintele lui Gunther de mai devreme.
   „Nu o s-o las şi pe Anna să treacă prin aşa ceva. O să fac tot ce-mi stă în putinţă să împiedic asta.” Oare asta însemna să îi trădeze pe toţi ceilalţi? Chiar în pofida dorinţelor surorii lui?
   - Cine ţi-a promis remediul acesta? întrebă Anna aspru.
   Klaus râse gutural.
   - Nişte oameni mult mai mari decât mortăciunile astea în care v-aţi transformat cei de aici. E corect să fiţi daţi la o parte. V-aţi îndeplinit misiunea. Însă acum s-a terminat.
   Se auzi un zgomot puternic şi în mâinile lui Painter explodă ceva. Telefonul prin satelit pe care-l folosise ca să-l demaşte pe sabotor se făcu bucăţi după ce bateria explodă, scurtcircuitată de amplificatorul lui. Cu înţepături în degete, Painter scăpă rămăşiţele fumegânde ale telefonului şi aruncă o privire în sus înspre uşile deschise ale chepengului de deasupra eliportului. Se rugă ca amplificatorului să fi ţinut suficient de mult.
   Nu era singurul căruia i se distrăsese atenţia. Toate privirile se mutaseră asupra lui când explodase telefonul. Inclusiv privirea lui Gunther.
   Profitând de scurtul moment de neatenţie, Klaus scoase un cuţit de vânătoare şi sări la celălalt Sonnekonige. Gunther trase, lovindu-l în acelaşi timp pe atacator în burtă cu pumnul lui mare. Totuşi, în cădere, lama cuţitului lui Klaus scrijeli umărul lui Gunther.
   Icnind, Gunther se răsuci şi-l aruncă pe Klaus la podea.
   Omul se prăbuşi la pământ, cu membrele răşchirate. Cu toate acestea, reuşi să se întoarcă pe o parte cu braţul bun, ţinându-şi strâns pântecele. Sângele îi curgea şiroaie din rana din burtă. Klaus tuşi. Şi mai mult sânge. Roşu strălucitor. Arterial. Glonţul tras la întâmplare de Gunther nimerise un organ vital.
   Anna se repezi la Gunther ca să-i vadă rana. Acesta o dădu la o parte, ţinând în continuare pistolul aţintit asupra lui. Mâneca lui Gunther era acum leoarcă de sânge şi începuse să picure pe piatră.
   Klaus nu făcu altceva decât să râdă ca un scrâşnet de piatră măcinată.
   - O să muriţi cu toţii! Când se va strânge nodul, o să vă sufocaţi!
   Tuşi din nou, o tuse convulsivă. În jurul lui sângele forma deja o baltă întinsă. Cu un ultim rânjet pe buze, se prăbuşi la podea cu faţa în jos. Gunther îşi coborî arma. Nu mai era nevoie să-l păzească pe Klaus. O ultimă suflate şi uriaşul rămase nemişcat.
   Mort.
   Gunther o lăsă pe Anna să-i înfăşoare rana cu o bucată unsuroasă de pânză găsită în apropiere, un pansament provizoriu până se putea ocupa cineva de ea.
   Painter dădu roată trupului lui Klaus de pe podea, simţind că ceva nu era în regulă. Ceilalţi oameni aflaţi în încăpere se adunaseră în jur, vorbind între ei. În glasuri li se citea teama, dar şi o rază de speranţă. Toţi auziseră că exista posibilitatea unui remediu.
   Anna i se alătură.
   - O să-l pun pe unul dintre specialiştii noştri să-i examineze telefonul. Poate o să ne conducă la cel care a orchestrat sabotajul acesta.
   - N-avem suficient timp, murmură Painter încercând să se detaşeze de tot zgomotul din jur.
   Se concentra asupra chestiunii care-l sâcâia. Se simţea ca şi cum era gata să pună mâna pe ceva care-i scăpa printre degete.
   În timp ce se învârtea în jurul lui, reflecta la indiciile oferite de Klaus.
   „... putem să ajungem din nou nişte regi printre oameni. “
   „... v-aţi îndeplinit misiunea. Însă acum s-a terminat. “
   Durerea de cap i se accentuă pe măsură ce încerca să pună totul cap la cap.
   Cu siguranţă, Klaus fusese recrutat ca agent dublu... Într-un joc de spionaj industrial. De cineva care desfăşura cercetări în paralel. Iar acum că tot ce se petrecea aici la castel nu-şi mai dovedea utilitatea se pusese în mişcare un întreg angrenaj pentru eliminarea adversarului.
   - Oare a spus adevărul? întrebă Gunther.
   Painter îşi aminti ezitarea de mai devreme a uriaşului, când îi fusese aruncată momeala unui remediu pentru el şi sora lui. Totul murise odată cu Klaus.
   Dar nu aveau de gând să renunţe.
   Anna se lăsase într-un genunchi. Scoase un mic telefon din buzunarul lui Klaus.
   - Trebuie să ne mişcăm repede.
   - Poţi să faci şi tu ceva în privinţa asta? îl întrebă Gunther pe Painter, dând din cap înspre telefon.
   Singura lor speranţă era să-l descopere pe cel care răspunsese la capătul celălalt al firului.
   - Dacă ai putea detecta de unde se vorbeşte... spuse Anna ridicându-se.
   Painter scutură din cap, însă nu pentru că nu ar fi fost de acord. Îşi apăsă cu putere podul palmelor pe ochi. Capul îi zvâcnea, chinuit de migrenă. Însă nici măcar acesta nu fusese motivul pentru care clătinase din cap.
   Aproape... sentimentul care nu-i dădea pace era atât de aproape...
   Anna se apropie de el şi-i atinse cotul.
   - E în interesul nostru să...
   - Ştiu, o repezi el. Acum taci! Lasă-mă să mă gândesc.
   Anna lăsă să-i cadă mâna de pe braţul lui.
   Izbucnirea lui făcuse ca toţi cei din cameră să înceteze orice zgomot. Făcu eforturi disperate să aducă la suprafaţă ce ţinea ascuns mintea lui. Era exact ca atunci când tastase numărul pe telefon. Mintea lui ascuţită în condiţii normale era din ce în ce mai înceţoşată.
   - Telefonul prin satelit... era ceva în legătură cu telefonul prin satelit... şopti el forţându-se să învingă migrena printr-un simplu act de voinţă. Dar ce?
   Anna vorbi încet.
   - Ce vrei să spui?
   Atunci avu revelaţia. Cum de fusese atât de orb?
   Painter îşi coborî braţele şi deschise ochii.
   - Klaus ştia că avem castelul sub supraveghere electronică. Atunci de ce a mai sunat? De ce s-a expus? De ce ar fi riscat în halul ăsta?
   Simţi cum îl cuprinde groaza. Se întoarse brusc spre Anna.
   - Zvonul! Zvonul despre existenţa unei cantităţi de Xerum 525 ascunse undeva. Noi am fost singurii care ştiam că zvonul era fals? Că de fapt nu mai există nicio picătură de metal lichid?
   Ceilalţi aflaţi în încăpere rămaseră cu gura căscată auzind dezvăluirea. Câteva glasuri protestară furioase. Zvonul dăduse multe speranţe cum că era posibil să se construiască un al doilea Clopot. Acum totul se năruise.
   Însă, cu siguranţă, mai fusese cineva care crezuse zvonul.
   - Numai Gunther ştia adevărul, spuse Anna confirmându-i cele mai mari temeri.
   Painter măsură din ochi întregul eliport. Cu ochii minţii, revăzu rapid planul schematic al castelului. Acum ştia de ce laus dăduse telefonul acela... şi de ce îl dăduse de aici. Nemernicul crezuse că se putea ascunde aici, într-un loc deschis, vizibil pentru toată lumea, şi fusese atât de încrezător, încât nici măcar nu încercase să scape de telefon.
   Alesese locul intenţionat.
   - Anna, când ai împrăştiat zvonul, unde ai spus că e depozitat containerul cu Xerum 525? Cum de nu a fost distrus în timpul exploziei?
   - Am pretins că era încuiat într-un seif.
   - Ce seif?
   - Unul aflat la distanţă de locul exploziei. Gel din biroul meu. De ce?
   Tocmai în partea cealaltă a castelului.
   - Am fost traşi pe sfoară, spuse Painter. Klaus a sunat de aici, ştiind că monitorizăm castelul. Intenţionat ne-a atras aici. Ca să ne îndepărteze de biroul tău, de seiful secret, de ultima rezervă de Xerum 525.
   Anna clătină din cap nedumerită.
   - Apelul lui Klaus a fost o simplă momeală. Ceea ce s-a urmărit în permanenţă a fost să se pună mâna pe containerul cu Xerum 525 despre care am fabulat noi.
   Anna făcu ochii mari.
   Gunther înţelese şi el acum.
   - Cu siguranţă, mai există un sabotor.
   - În timp ce noi suntem atraşi aici, acesta se duce să ia Xerumul 525.
   - În biroul meu, spuse Anna, întorcându-se înspre Painter.
   În cele din urmă, îşi dădu seama ce-l sâcâise cel mai mult provocându-i greaţă şi palpitaţii. Gândul îl izbi ca un pumnal ascuţit urmat de o durere sfâşietoare. Cineva se afla chiar în calea sabotorului.

      Lisa cerceta etajul de sus al bibliotecii.
   Se urcase pe scara de fier forjat până în vechiul şi fragilul balcon şi acum făcea înconjurul încăperii. Avea o mână pe balustrada balconului. Îşi petrecuse ultima oră strângând cărţi şi documente legate de mecanica cuantică. Găsise chiar şi tratatele originale ale lui Max Planck, părintele teoriei cuantice, teorie ce definea lumea fantastică a particulelor de elemente, o lume în care energia putea fi descompusă în mici pachete numite cuanta şi unde materia elementală se comporta şi ca particule, şi ca unde.
   Totul îi dădea dureri de cap.
   Ce aveau toate astea de-a face cu evoluţia?
   Simţea că descoperirea unui remediu depindea de răspunsul la această întrebare.
   Întinzându-se, scoase o carte de pe raft, studiindu-i cotorul.
   Îşi îngustă ochii încercând să desluşească literele aproape estompate.
   Oare acesta era volumul care-i trebuia?
   O mişcare la uşă o făcu să întoarcă repede capul. Ştia că ieşirea era păzită. Ce mai era acum? Deja se întorcea Anna? Oare îl găsiseră pe sabotor? Lisa se întoarse către scară. Spera că Painter era cu Anna. Nu-i plăcea să fie departe de el. Şi poate reuşea el să pună cap la cap toate teoriile astea ciudate legate de materie şi energie.
   Ajunse la scară şi dădu să coboare.
   Un ţipăt ascuţit, imediat înăbuşit, o făcu să înlemnească unde se afla.
   Venea de afară, exact din faţa uşii.
   Reacţionând din instinct, Lisa se întinse pe balconul de fier, încercând să se facă una cu el. Grilajul care servea drept podea oferea foarte puţin adăpost. Se trase lângă rafturi, în umbra lor, departe de locaşurile pentru lămpi de la nivelul respectiv.
   În timp ce stătea nemişcată, uşa camerei se deschise şi se închise rapid. O siluetă pătrunse în cameră. O femeie. Într-o jachetă albă ca zăpada. Dar nu era Anna. Femeia îşi dădu pe spate gluga şi-şi trase în jos fularul de pe faţă. Avea părul lung şi alb şi era palidă ca o stafie.
    Prieten sau duşman?
   Lisa rămase ascunsă până avea să afle mai multe.
   Femeia se mişca foarte sigură pe sine. Felul în care ochii ei cercetau camera avea ceva ciudat. Se întoarse într-o parte. Stropi de sânge îi mânjeau imaculata jachetă pe-o latură. În mâna cealaltă ţinea o katana curbată, o sabie japoneză scurtă. Lama era plină de sânge picurând.
   Femeia se mişca graţios prin încăpere, învârtindu-se încet în cerc.
   La vânătoare.
   Lisa nu îndrăzni să respire. Se rugă ca umbrele să o ascundă pe deplin. Cele câteva lămpi din bibliotecă luminau nivelul de jos, la fel şi focul din cămin. Acolo lemnul trosnea şi câteva flăcări dansau. Dar balconul de sus rămânea întunecat.
   Oare era suficient ca s-o ascundă?
   Lisa o urmări pe intrusă cum se mai învârte o dată în cerc, oprindu-se în mijlocul încăperii, cu katana ei însângerată pregătită de atac.
   Aparent satisfăcută, femeia cu părul blond, aproape alb, se repezi înspre biroul Annei. Nu băgă în seamă mormanul de cărţi de deasupra şi păşi în spatele mesei întinse. Se întinse spre o tapiserie de pe perete, o trase la o parte şi scoase la iveală un seif negru de fier masiv.
   Prinse tapiseria într-o parte, îngenunche şi examină lacătul cu cifru, mânerul, marginile uşii.
   Cum femeia era atât de concentrată, Lisa îşi îngădui să respire. Chiar dacă mai jos se dădea o spargere, nu conta. Femeia putea să ia ceea ce căuta şi să plece. Dacă spărgătoarea ucisese paznicul, poate că Lisa putea profita de pe urma acestei situaţii. Dacă putea să ajungă la un telefon...
   Intruziunea putea să se dovedească foarte utilă.
   Un zăngănit puternic o făcu să tresară.
   La câţiva metri distanţă de ea o carte grea căzuse de pe raft şi aterizase deschisă pe balconul de fier. Paginile îi fluturau încă în urma impactului.
   Lisa recunoscu cartea pe care o scosese ea în urmă cu câteva momente. Uitată până acum, gravitaţia se ocupase de restul, eliberând-o încet, încet.
   Jos, femeia se retrase până în centrul camerei.
   Ca prin minune, îi apăru în cealaltă mână un pistol îndreptat în sus.
   Lisa nu avea unde să se mai ascundă.

   9:18 A.M.
   BUREN, GERMANIA

      Gray deschise larg portiera BMW-ului pentru echipa sa.
   Tocmai dădea să se urce în maşină, când auzi un strigăt în spate. Se întoarse spre intrarea hanului. Ryan Hirszfeld se îndrepta grăbit spre ei, aplecat sub o umbrelă. Răsună un tunet, în timp ce ploaia continua să biciuiască parcarea proprietăţii.
   - Urcaţi, le ordonă Gray lui Monk şi Fionei, făcându-le semn cu mâna spre maşină.
   Se întoarse cu faţa la Ryan în momentul în care tânărul ajunse lângă el.
   - Vă duceţi la castel... la Wewelsburg? întrebă el, ridicându-şi umbrela ca să se adăpostească amândoi sub ea.
   - Da. De ce?
   - Aţi putea să mă repeziţi şi pe mine?
   - Nu cred că...
   Ryan îl întrerupse.
   - Întrebaţi de străbunicul meu... Hugo. S-ar putea să am informaţii suplimentare pentru voi. Nu vă costă decât un drum cu maşina până sus pe deal.
   Gray ezită. Probabil că tânărul trăsese cu urechea la conversaţia pe care o avusese mai devreme cu Johann, tatăl lui. Ce putea să ştie Ryan, iar tatăl său nu? Cu toate astea, tânărul îl fixa cu o privire serioasă.
   Gray se întoarse şi îi deschise portiera din spate.
   - Danke, spuse Ryan strângându-şi umbrela şi aplecându-se ca să intre în spate lângă Fiona.
   Gray se sui la volan. Câteva momente mai târziu, ieşeau în trombă de pe drumul de acces la proprietate.
   - N-ar trebui să te ocupi de han? întrebă Monk, întorcându-se pe jumătate din scaunul pasagerului ca să i se adreseze lui Ryan.
   - O să stea Alicia la recepţie în locul meu, spuse Ryan. Furtuna o să ţină pe toată lumea pe lângă foc.
   Gray îl studie pe tânăr în oglinda retrovizoare. Părea să nu se simtă în largul lui sub privirile scrutătoare ale lui Monk şi ale Fionei.
   - Ce voiai să ne spui? întrebă Gray.
   Ryan îi surprinse privirea în oglindă. Înghiţi în sec şi dădu aprobator din cap.
   - Taică-meu crede că nu ştiu nimic despre străbunicul Hugo. Crede că cel mai bine e ca totul să rămână îngropat în trecut, ja? Însă încă mai circulă zvonuri pe tema asta. Ca şi despre mătuşa Tola.
   Gray înţelese. Întotdeauna secretele de familie ieşeau la suprafaţă, indiferent cât de adânc încercai să le îngropi. În mod clar, lui Ryan îi fusese inoculată o doză substanţială de curiozitate cu privire la strămoşii săi şi la rolul pe care îl jucaseră în război. Strălucirea din ochii tânărului era grăitoare.
   - Ai făcut şi tu o anchetă în trecut? întrebă Gray.
   Ryan încuviinţă din cap.
   - Am început acum 3 ani. Însă urmele merg şi mai departe în trecut. Spre perioada când a căzut Zidul Berlinului. Când a dispărut Uniunea Sovietică.
   - Nu înţeleg, spuse Gray.
   - Vă amintiţi când Rusia a desecretizat vechile dosare sovietice?
   - Cred că da. Dar ce-i cu ele?
  - Ei bine, dacă revenim la perioada când s-a reconstruit Wewelsburg-ul...
   - Stai puţin, se amestecă şi Fiona în discuţie.
   Stătuse cu braţele încrucişate, ca şi cum ar fi deranjat-o prezenţa nedorită a străinului. Însă Gray îi surprinsese cele câteva priviri piezişe pe care le aruncase bărbatului, măsurându-l din cap până în picioare. Se întrebă dacă tânărul mai avea portofelul în buzunar.
   - Reconstruit? Au reclădit locul ăla urât? întrebă ea.
   Ryan încuviinţă din cap în timp ce castelul le apăru în faţa ochilor pe linia dealului. Gray semnaliză şi întoarse pe Burgstrasse, drumul care ducea în sus spre castel.
   - Himmler a pus să fie aruncat în aer către sfârşitul războiului. Numai Turnul Nordic a rămas intact. După război, a fost reconstruit. O parte e muzeu, o parte cămin studenţesc. Chestia asta încă îl deranjează pe tata.
   Gray putea să înţeleagă de ce.
   - A fost terminat în 1979, continuă Ryan. Directorii muzeului care s-au perindat de-a lungul anilor au înaintat cereri guvernelor foştilor Aliaţi, solicitând acces la documente şi alte obiecte care au legătură cu castelul.
   - Incluzând şi Rusia, spuse Monk.
   - Naturlich. De îndată ce dosarele au fost desecretizate, directorul actual a trimis arhivari în Rusia. Acum 3 ani, aceştia s-au întors cu camioane întregi de documente desecretizate care aveau legătură cu campania rusească din zonă. Când au plecat de-aici, istoricii au luat şi o listă lungă de nume pe care să le caute în arhivele ruseşti. Inclusiv pe cel al străbunicului meu, Hugo Hirszfeld.
   - De ce?
   - A fost implicat îndeaproape în ritualurile Societăţii Thule de la castel. Era bine cunoscut pe plan local pentru cunoştinţele despre runele care decorau castelul. A corespondat chiar cu Karl Wiligut, astrologul personal ai lui Himmler.
   Lui Gray îi veni în minte imaginea semnului cu 3 gheare din Biblie, însă nu spuse nimic.
   - Arhivarii s-au întors cu diferite cutii care aveau legătură directă cu străbunicul meu. Tata a fost informat, însă a refuzat să participe în vreun fel.
   - Însă tu te-ai strecurat acolo? spuse Monk.
   - Voiam să ştiu mai multe despre el, recunoscu Ryan. Să înţeleg de ce... ce s-a întâmplat... bâigui el clătinând din cap.
   Trecutul avea un mod de a pune mâna pe tine şi de a nu-ţi mai da drumul.
   - Şi ce-ai aflat? întrebă Gray.
   - Nu prea multe. O cutie conţinea hârtii de la laboratorul de cercetare nazist unde a lucrat străbunicul meu. Fusese numit Oberarbeitsleiter. Şef al proiectului, continuă el, iar aceste ultime cuvinte fură rostite pe un ton deopotrivă jenat şi sfidător. Însă obiectul cercetărilor la care lucrau probabil nu a fost desecretizat. Majoritatea hârtiilor nu erau decât corespondenţă personală. Purtată cu prietenii, cu familia.
   - Şi le-ai citit pe toate?
   Un gest uşor din cap, aprobator.
   - Suficient ca să-mi creeze sentimentul că străbunicul începuse să aibă îndoieli cu privire la munca sa. Cu toate astea, nu putea să plece.
   - Ar fi fost împuşcat, spuse Fiona.
   Ryan scutură din cap, iar pe faţă îi apăru o expresie tristă.
   - Cred că era vorba mai mult de proiectul în sine... nu putea să-l lase baltă. Nu de tot. Era ca şi cum i-ar fi provocat repulsie, dar l-ar fi şi atras în acelaşi timp.
   Gray simţi că şi această introspecţie pe care Ryan personal o făcuse în trecut era caracterizată de aceleaşi suişuri şi coborâşuri.
   Monk înălţă capul, iar gâtul îi trosni zgomotos.
   - Şi ce-au de-a face toate astea cu Biblia lui Darwin? întrebă el, revenind la ceea ce-i interesa.
   - Am găsit o însemnare, răspunse Ryan. Adresată mătuşii tatălui meu, Tola. În care îi pomenea de lada cu cărţi pe care străbunicul o trimisese la moşie. Îmi amintesc de ea datorită remarcilor mai mult decât ciudate pe care le făcea.
   - Adică ce spunea?
   - Scrisoarea este acolo sus, la muzeu. M-am gândit că s-ar putea să fiţi interesaţi să vă faceţi o copie... aşa, pe lângă Biblie.
   - Nu-ţi aminteşti ce scria în ea?
   Ryan îşi încreţi fruntea.
   - Numai câteva rânduri. „În cărţile mele se poate găsi ascunsă perfecţiunea, dragă Tola. Adevărul e prea frumos să-l laşi să piară şi prea monstruos să-l scoţi la iveală.”
   În maşină se aşternu tăcerea.
   - A murit după două luni.
   Gray se gândi la cuvintele auzite. „Ascunsă în cărţile mele.“ Cele 5 cărţi pe care Hugo le trimisese acasă înainte să moară. O făcuse ca să păstreze în siguranţă vreun secret anume? Să păstreze şi să apere ceea ce era „prea frumos să-l laşi să piară şi prea monstruos să-l scoţi la iveală? “
   Gray se uită lung la Ryan în oglinda retrovizoare.
   - I-ai mai spus cuiva ce ai găsit?
   - Nu, însă bătrânul domn cu nepoata şi nepotul lui... cei care au venit anul acesta să discute cu tata despre cărţi... Fuseseră deja aici, studiaseră hârtiile străbunicului din arhive. Cred că trebuie să fi citit acelaşi bilet şi de-aceea au venit să-l întrebe mai multe pe tata.
   - Oamenii ăştia... nepoata şi nepotul. Cum arătau?
   - Părul alb. Înalţi. Atletici. Cu origini bune, după cum ar spune bunică-meu.
   Gray se uită rapid la Monk, care îi întoarse privirea.
   Fiona îşi drese vocea şi îi indică partea din spate a mânii.
   - Aveau un semn... un tatuaj aici?
   Ryan încuviinţă încetişor din cap.
   - Cred că da. La scurt timp după ce-au sosit, tata m-a trimis afară. Aşa cum a făcut astăzi cu voi. Nu trebuie să vorbeşti în faţa copiilor.
   Ryan încercă să zâmbească, însă în mod clar simţea tensiunea din maşină. Deodată se uită în jur.
   - Îi cunoaşteţi?
   - Nişte adversari de-ai noştri, spuse Gray. Colecţionari ca şi noi.
   După expresia feţei, Ryan rămase în gardă fără să creadă o iotă, însă nu mai întrebă nimic.
   Lui Gray îi veni din nou în minte imaginea runei desenate de mână şi ascunse în Biblie. Oare celelalte cărţi conţineau nişte simboluri criptice similare? Oare fusese legată în trecut de munca de cercetare a lui Hugo în slujba naziştilor? Oare despre asta era vorba? Părea puţin probabil ca asasinii ăştia să-şi facă apariţia aici şi să înceapă să caute în mulţimea de documente... asta dacă nu cumva căutau ceva anume.
   Însă ce?
   Monk încă se mai uita în urmă. Însă se întoarse la loc şi se lăsă pe spate în scaun. Vorbi încet, printre buze:
   - Ştii că suntem urmăriţi, nu?
   Gray dădu scurt din cap.
   Patru sute de metri mai în spate, o maşină urca serpentinele. Aceeaşi pe care o văzuseră mai devreme parcată la han. Un Mercedes sport, decapotabil, alb ca o perlă. Poate că nu erau decât nişte simpli turişti, care voiau să viziteze castelul.
   Mda.

      - Poate că n-ar trebui să-i urmăreşti atât de aproape, Isaak.
   - Ne-au văzut deja, Ischke, spuse el, dând din cap spre BMW-ul aflat la 400 de metri mai în faţă, întrezărit prin parbrizul biciuit de ploaie. Uite că ia curbele mai controlat, mai puţin brusc. Amicul nostru ştie deja.
   - Şi asta ne dorim? Să-i alertăm?
   - Vânătoarea este întotdeauna mai plăcută când prada este înfricoşată, spuse Isaak.
   - Nu cred că Hans ar fi de acord cu tine.
  Vocea ei se stinse plină de durere.
   El întinse un deget şi îi atinse partea din spate a mâinii, împărtăşindu-i durerea şi cerându-şi iertare. Ştia cât de sensibilă era.
   - Nu există un alt drum care să coboare de pe creastă, o asigură el. Cu excepţia celui pe care suntem acum. Totul e pregătit la castel. Nu trebuie decât să-i atragem în cursă. Dacă se uită peste umăr la noi, este mai puţin probabil să vadă ce-i în faţă.
   Ea trase aer în piept manifestându-şi astfel acordul şi înţelegerea.
   - E timpul să rezolvăm o dată pentru totdeauna toate mărunţişurile astea. După care putem să mergem acasă.
   - Acasă, repetă ea oftând mulţumită.
   - Aproape am terminat. Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte care-i scopul final, Ischke. Sacrificiul lui Hans n-o să fie în zadar, sângele lui vărsat o să vestească un nou început, o lume mai bună.
   - Aşa cum spune bunicul.
   - Şi ştii bine că-i adevărat.
   El îşi aplecă uşor capul spre ea. Buzele ei se subţiaseră într-un zâmbet obosit.
   - Ai grijă la sânge, scumpă Ischke.
   Sora lui îşi aruncă rapid privirea în jos la lama lungă din oţel a pumnalului. Îl lustruia de ceva vreme, absentă, cu o piele albă de căprioară. O picătură de un roşu aprins aproape că-i căzuse pe genunchiul pantalonilor ei albi. O problemă fusese rezolvată. Mai erau câteva.
   - Mulţumesc, Isaak.

   1.22 P.M.
   HIMALAYA

      Lisa se holbă la pistolul ridicat.
   - Wer ist dort? Zeigen Sie sich! îi strigă femeia blondă.
   Deşi Lisa nu ştia nemţeşte, înţelese în mare despre ce era vorba. Se ridică încet, ieşind la iveală din spatele grilajului.
   Cu mâinile sus.
   - Nu vorbesc germană, răspunse ea.
   Femeia o măsură cu o privire atât de concentrată, încât Lisa putea să jure că îi străpungea trupul ca o rază laser.
   - Deci eşti americanca, rosti femeia într-o engleză limpede. Vino jos. Încet.
   Pistolul nici se clintise.
   Fără niciun fel de adăpost pe podeaua de bare a balconului, Lisa nu avea de ales. Păşi înspre scară, se întoarse cu spatele şi coborî. La fiecare treaptă se aştepta să audă o detunătură de pistol. Avea umerii ţepeni de încordare. Însă ajunse jos în siguranţă.
   Lisa se întoarse, ţinându-şi în continuare braţele puţin în lături.
   Femeia făcu un pas înspre ea. Lisa - unul înapoi. Îşi dădea seama că ceea ce o reţinea pe femeie să o împuşte imediat era zgomotul pe care l-ar fi stârnit. În afara unui singur ţipăt foarte scurt, reuşise să se descotorosească de paznicii de afară pe tăcute, cu ajutorul sabiei.
   Asasina avea în continuare în mâna cealaltă katana însângerată.
   Lisa se gândi că poate ar fi fost mai în siguranţă dacă ar fi rămas sus în balcon, făcând-o pe femeie să tragă în ea ca într-o răţuşcă de la un stand de tir de la bâlci. Poate zgomotul împuşcăturilor i-ar fi atras pe ceilalţi la timp. Fusese nesăbuită să vină aici, unde putea ajunge sabia intrusei. Însă panica îi întunecase judecata. Era greu să spună nu cuiva care avea o armă aţintită înspre faţa ei.
   - Xerumul 525, rosti femeia. E în seif?
   Lisa reflectă răspunsul o secundă. Să spună adevărul sau să mintă? Nu prea avea de ales.
   - L-a luat Anna, răspunse ea.
   Făcu vag un semn cu mâna înspre uşă.
   - Unde?
   Îşi aminti de lecţia de mai devreme a lui Painter, de după ce fuseseră capturaţi. Fă-te necesar. Fă-te util.
   - Nu cunosc castelul suficient de bine încât să-l pot descrie. Dar cum să ajungi acolo... pot să te duc eu.
   Vocea Lisei se stinse. Trebuia să fie mai convingătoare. Să negocieze.
   - Te duc eu acolo numai dacă promiţi să mă ajuţi să ies de aici.
   „Duşmanul duşmanului meu este prietenul meu.“
   Oare femeia avea să muşte momeala? Era de-o frumuseţe izbitoare: zveltă, cu un ten perfect, însă cu nişte ochi albaştri de gheaţă care sclipeau cu o inteligenţă rece.
   Asta o făcea pe Lisa să-i îngheţe sângele în vine de frică.
   Femeia avea ceva aproape nepământean.
   - Atunci o să-mi arăţi, spuse femeia şi-şi vârî pistolul în toc.
   Continua să-şi ţină katana în mână.
   Lisa ar fi preferat să fi făcut invers.
   Sabia arătă înspre uşă.
   Lisa trebuia să meargă înainte. O luă către uşă, păstrând o anumită distanţă. Poate reuşea să scape undeva pe holuri. Era singura ei speranţă. Trebuia să aştepte momentul potrivit, ceva care să-i distragă atenţia, o ezitare şi pe urmă să fugă mâncând pământul.
   O adiere de aer, licărirea flăcărilor în şemineu fură singurul avertisment.
   Lisa se întoarse, dar femeia era deja acolo, la distanţă de-un pas, după ce alunecase cumva fără zgomot în spatele ei.
   Imposibil de rapid. Ochii li se întâlniră. Lisa ştiu în fracţiunea de secundă dinainte ca sabia să cadă că femeia nu crezuse nicio iotă din ce-i spusese. Totul fusese o capcană pentru a o face pe Lisa să lase garda jos.
   Avea să fie ultima ei greşeală.
   Lumea din jur încremeni... prinsă în strălucirea lamei japoneze de argint care se avântă spre inima Lisei.

   9:30 A.M.
   WEWELSBURG, GERMANIA

      Gray trase BMW-ul într-un loc de parcare lângă un autocar Wolters albastru.
   Vehiculul german imens ascundea autoturismul care nu putea fi văzut direct din stradă. Întrarea în arcadă ce dădea în curtea castelului se afla chiar în faţă.
   - Rămâneţi în maşină, le ordonă el celorlalţi.
   Se răsuci în loc şi continuă:
   - Mă refer în special la tine, domnişoară.
   Fiona făcu un gest obscen, însă rămase cu centura de siguranţă pusă.
   - Monk, treci la volan. Ţine motorul pornit.
   - Am înţeles.
   Ryan se holbă la el cu ochii larg deschişi.
   - Was ist los?
   - Nu-i nimic los, răspunse Monk. Însă ţineţi capul la cutie, aşa în caz de ceva.
   Gray deschise uşa. Îl întâmpină un ropot de ploaie, ca o rafală de mitralieră, lovind tabla autocarului din apropiere. Un tunet bubui undeva la distantă.
   - Ryan, pot să-ţi iau umbrela?
   Tânărul încuviinţă din cap şi i-o întinse.
   Gray coborî din maşină. Deschise umbrela şi o porni în grabă spre partea îndepărtată a autocarului. Ocupă o poziţie lângă uşa din spate, adăpostindu-se de ploaie. Speră să arate exact ca oricare alt angajat al firmei de turism. Rămase la adăpostul umbrelei în timp ce supraveghea drumul.
   Farurile unei maşini apărură din semiîntuneric, urcând de-a lungul ultima pantă.
   Mercedesul alb cu două locuri apăru un moment mai târziu. Ajunse în dreptul parcării şi, fără să încetinească, trecu pe lângă ea. Se uită cum luminile stopurilor de pe spate se îndepărtau în ploaie, îndreptându-se spre micuţul sat Wewelsburg care se întindea dincolo de una din aripile castelului. Maşina dispăru după colţ.
   Gray aşteptă 5 minute, după care o luă prin spatele autocarului şi-i făcu semn lui Monk că totul era în regulă. Monk opri motorul. În cele din urmă, mulţumit de faptul că Mercedesul nu se înapoia, Gray le făcu semn cu mâna să coboare.
   - Nu eşti cam paranoic? întrebă Fiona în timp ce trecu pe lângă el şi se îndreptă spre arcadă.
   - Nu-i paranoia dacă ăia chiar sunt aici ca să ne omoare, strigă Monk după ea, după care se întoarse spre Gray. Chiar aşa, sunt aici ca să ne omoare?
   Gray se holba la furtuna de-afară. Nu-i plăceau coincidenţele, însă nu putea să oprească întreaga operaţiune doar din cauza faptului că era speriat.
   - Rămâi cu Fiona şi Ryan. Hai să vorbim cu directorul ăsta, să luăm o copie a scrisorii bătrânului Hugo adresată fiicei sale şi să plecăm naibii de-aici.
   Monk se uită atent la combinaţia masivă de turnuri şi turnuleţe. Ploaia cădea peste piatra cenuşie şi curgea din jgheaburile verzi. Numai câteva ferestre de la etajele inferioare străluceau dând semne de viaţă. Construcţia masivă era întunecată şi apăsătoare.
   - Doar aşa, ca să ne fie clar, bombăni el, dacă văd chiar şi un singur nenorocit de liliac, eu, unul, am zburat de-aici.

   1:31 P.M.
   HIMALAYA

      Lisa privi cum sabia cobora spre pieptul ei.
   Totul se petrecuse într-o fracţiune de secundă. Timpul se comprimă şi-şi încetini curgerea. Acesta avea să-i fie sfârşitul.
   Apoi liniştea fu brusc spulberată de un zgomot de sticlă spartă... urmat de o împuşcătură înăbuşită, care părea să vină de la o distanţă uriaşă. Lângă ea, din gâtul asasinei izbucni un şuvoi de sânge, iar capul îi căzu pe spate.
   Însă, chiar şi aşa, lovitura mortală a asasinei îşi atinse ţinta.
   Sabia o lovi pe Lisa în piept, îi străpunse pielea şi se lovi de stern. Însă fără putere. Mânerul katanei căzu dintre degetele din care se scurgea viaţa înainte să poată face prea mult rău.
   Lisa se clătină înapoi, eliberată brusc de vrajă.
   Bucata de oţel japonez se roti în aer şi lovi podeaua cu sunetul unui clopot perfect. După ea urmă cadavrul asasinei care se prăbuşi cu un zgomot înfundat lângă ea.
   Lisa se dădu înapoi, nevenindu-i să creadă ce se petrecuse, complet şocată.
   Alt zăngănit de sticlă.
   Auzi nişte cuvinte, ca şi cum cineva îi vorbea de sub apă.
   - Eşti bine? Lisa...
   Ridică privirea. De partea cealaltă a bibliotecii. Singura fereastră a încăperii. Strălucitoare, dar opacă mai înainte, acum fusese spartă cu tocul unei arme. În deschizătură apăru o faţă înconjurată de sticlă crăpată şi cioburi.
   Painter.
   În spatele lui se vedea un vârtej de zăpadă şi gheaţă topită. Ceva mare, greu şi întunecat cobora din cer. Un elicopter. Sub el atârna o frânghie cu o plasă.
   Lisa începu să tremure şi se lăsă în genunchi.
   - Vin imediat, încercă el să o liniştească.
   Cinci minute mai târziu, Painter stătea aplecat asupra trupului asasinei. Al doilea sabotor. Anna se lăsase într-un genunchi şi percheziţiona femeia. Puţin mai departe, Lisa stătea într-un fotoliu de lângă şemineu, dezbrăcată de pulover, cu cămaşa desfăcută, lăsând să i se vadă sutienul şi o tăietură însângerată sub el. Ajutată de Gunther, Lisa îşi curăţase deja rana, iar acum aplica o serie de pansamente cu leucoplast pentru a închide tăietura de aproape 3 centimetri. Avusese noroc. Sârmele sutienului contribuiseră la blocarea lamei care nu ajunsese să pătrundă mai mult, salvându-i astfel viaţa. Exact ca în reclama de promovare care vorbea despre suportul suplimentar oferit.
   - Nu are niciun act, spuse Anna întorcându-se înspre el şi fixându-l cu o privire întunecată. Aveam nevoie de sabotor viu.
   Nu avea nicio scuză.
   - Am ţintit înspre umăr.
   Scutură din cap înciudat. O ameţeală îngrozitoare îl paralizase după ce coborâse pe frânghie. Însă nu avuseseră timp de pierdut după ce abia, abia reuşiseră să ajungă aici de pe partea cealaltă a muntelui. Pe jos, prin castel, nu ar fi ajuns la timp. Elicopterul fusese singura lor şansă, înălţându-se peste culmea muntelui şi permiţându-le să coboare cu plasa.
   Anna nu se pricepea la pistoale, iar Gunther pilota elicopterul.
   Ceea ce însemna că rămăsese doar Painter.
   Aşa că, în ciuda ameţelii şi a faptului că vedea dublu, Painter se târâse până la castel şi ţintise prin fereastră cât de bine putuse. Trebuise să acţioneze foarte rapid pentru că o văzuse pe femeie avântându-se cu sabia întinsă înspre Lisa. Aşa că riscase.
   Şi deşi poate asta însemna că pierduseră totul - chiar şi posibilitatea de a afla cine era păpuşarul din umbră al acestor sabotori - Painter nu regreta alegerea pe care o făcuse.
   Văzuse groaza de pe faţa Lisei. Şi la dracu’ cu orice ameţeală, pur şi simplu trăsese. Capul îi zvâcnea în continuare. O nouă spaimă îi dădea târcoale.
   Dacă ar fi lovit-o pe Lisa...? Cât avea să mai dureze până să devină mai degrabă un pericol decât un sprijin pentru cei din jur? Încercă să-şi scoată acest gând din minte.
   „Să-ţi frângi mâinile nu înseamnă altceva decât că nu vei putea să-ţi sufleci mânecile.“
   - Dar vreun semn distinctiv? întrebă Painter intrând din nou în joc.
   - Numai ăsta.
   Anna întoarse mâna femeii cu faţa în sus şi lăsă să se vadă partea interioară a încheieturii asasinei.
   - Îl recunoşti?
   Un tatuaj negru mânjea albeaţa de zăpadă a pielii ei perfecte. Patru bucle întretăiate.
   - Pare un simbol celtic, însă mie nu-mi spune nimic.
   - Nici mie.
   Anna se dădu înapoi lăsând să cadă mâna cadavrului.
   Painter observă altceva şi, în genunchi, se apropie şi mai tare. Întoarse din nou mâna caldă încă a femeii.
   Femeia nu avea unghia de la degetul mic, iar pe patul unghial era o cicatrice. O rană micuţă, dar semnificativă.
   Anna luă mâna din mâinile lui. Frecă patul unghial.
   - E uscat...
   O cută adâncă i se formă între sprâncene. Ochii ei îi întâlniră pe ai lui.
   - Oare asta înseamnă ce cred eu că înseamnă? întrebă el.
   Privirea Annei se mută la chipul femeii.
   - Trebuie să-i examinez retina ca să fiu sigură. Să văd dacă există leziuni hemoragice în jurul nervului optic.
   Painter nu mai avea nevoie de alte probe. Văzuse cât de rapid se mişcase prin cameră asasina, cu o agilitate supranaturală.
   - Şi ea este o Sonnekonige.
   Lisa şi Gunther veniră lângă ei.
   - Nu este una de-a noastră, spuse Anna. E mult prea tânără. Prea perfectă. Indiferent cine a creat-o pe ea a folosit cele mai recente descoperiri şi tehnici ale noastre, cele pe care le-am rafinat în ultimii zeci de ani în studiile in vitro pe care le-am făcut. Le-a introdus la subiecţi umani.
   - E posibil să-i fi creat cineva aici, fără să ştii tu... cumva după încheierea programului.
   Anna clătină din cap.
   - Pentru a activa Clopotul este nevoie de o foarte mare cantitate de energie. Ar fi fost imposibil să nu ne dăm seama.
   - Asta nu înseamnă decât un singur lucru.
   - Că a fost creată în altă parte.
   Anna se ridică în picioare.
   - Cineva are un Clopot funcţional.
   Painter rămase unde se afla, studiind unghia şi tatuajul.
   - Şi că acel cineva intenţionează să anihileze ce aveţi voi aici, murmură el.
   În cameră se aşternu tăcerea.
   În liniştea care se lăsase, Painter auzi un ticăit uşor, aproape insesizabil. Venea dinspre femeie. Îşi dădu seama că îl mai auzise de câteva ori, dar fusese atâta agitaţie, atâtea speculaţii, încât nu devenise pe deplin conştient de existenţa lui.
   Îi trase în sus mâneca jachetei.
   La încheietură avea prins cu o curea groasă de piele un ceas digital, cam de cinci centimetri lăţime. Painter studie cadranul roşu. O limbă holografică se mişca în cerc, marcând secundele. Cifrele de pe cadranul digital sclipeau.
   01:32
   Secundele scădeau la fiecare mişcare a limbii.
   Puţin peste un minut.
   Painter desfăcu repede cureaua, scoase ceasul şi se uită pe partea interioară. Două puncte de contact argintii erau prinse cu o sârmă. Un monitor pentru bătăile de inimă. Şi undeva în interior cu siguranţă se afla un microtransmiţător.
   - Ce faci? întrebă Anna.
   - Ai căutat să vezi dacă nu are explozibili asupra ei?
   - E curată, spuse Anna. De ce?
   Painter se ridică în picioare şi vorbi precipitat.
   - E legată la un monitor. Gând bătăile inimii ei s-au oprit, cu siguranţă a fost transmis un semnal.
   Aruncă o privire spre ceasul din mâna lui.
   - Acesta e doar un cronometru.
   Îl întinse înspre ei.
   01:05
   - Klaus şi femeia asta aveau acces aici cine ştie de cât timp. Suficient încât să monteze un sistem care să intre în funcţiune în momentul în care încetează bătăile inimii.
   Painter ridică ceasul.
   - Ceva îmi spune că nu trebuie să mai fim aici când cronometrul acesta ajunge la zero.
   Secundarul îşi făcuse cercul complet şi un mic ticăit marcă momentul când numărătoarea coborî sub un minut.
   00:59
   - Trebuie să ieşim de aici. Acum!

CAPITOLUL 10

CAMELOTUL NEGRU

   9:32 A.M.
   WEWELSBURG, GERMANIA

      - SS-ul a fost iniţial garda de corp personală a lui Hitler, spuse ghidul în franceză, conducând un grup de turişti uzi leoarcă prin inima muzeului Wewelsburg. De fapt, termenul de SS este abrevierea cuvântului german Schutzstaffel, care înseamnă „detaşament de protecţie”. Abia mai târziu au devenit Ordinul Negru al lui Himmler.
   Gray se dădu într-o parte în momentul în care grupul de turişti trecu mai departe. În timp ce îl aşteptau pe directorul muzeului, trăsese cu urechea suficient de mult la ce spunea ghidul pentru a afla în mare istoria castelului. Aflase cum Himmler închiriase castelul pentru numai o marcă, după care cheltuise un sfert de miliard pentru reconstruirea şi transformarea acestuia în Camelotul său personal, un preţ mic comparativ cu costul în sânge şi suferinţă umană.
   Gray stătea lângă o vitrină de prezentare în care se afla o uniformă în dungi, de puşcăriaş, provenită din lagărul de concentrare Niederhagen.
   Tunetul bubui de dincolo de ziduri, zguduind ferestrele vechi.
   Pe măsură ce grupul de turişti se îndepărta încetişor, vocea ghidului se pierdu în murmurul altor câtorva vizitatori, cu toţii căutând un adăpost împotriva furtunii.
   Monk rămase cu Fiona. Ryan se dusese să-l cheme pe director. Monk se aplecă să examineze unul dintre faimoasele inele Toten Kopf expuse în vitrină, un inel de argint acordat ofiţerilor SS. Era gravat cu rune, pe lângă craniu şi oasele încrucişate. O piesă de artă care îţi dădea fiori, plină de simbolism şi putere.
   Alte exponate se întindeau de-a lungul micului hol: machete în miniatură, fotografii din viaţa de zi cu zi, accesorii tipice SS, până şi un ceainic mic şi ciudat care îi aparţinuse cândva lui Himmler. O rună în formă de soare decora ceainicul.
   - Uite-l şi pe director, spuse Monk, venind mai aproape.
   Dădu din cap spre un domn scund care-şi făcuse apariţia pe o uşă interzisă accesului publicului. Ryan îl însoţea.
   Directorul muzeului părea să aibă 50 şi ceva de ani, avea părul înspicat şi era îmbrăcat într-un costum negru şifonat. În timp ce se apropia, îşi scoase ochelarii şi întinse mâna cealaltă spre Gray.
   - Dr. Dieter Ulmstrom, se prezentă bărbatul. Directorul Historisches Museum des Hochstifts Paderborn. Wilkommen.
   Privirea obosită şi agasată contrazicea urarea sa de bun venit.
   Bărbatul continuă:
   - Tânărul Ryan mi-a explicat cum că aţi venit să faceţi nişte cercetări cu privire la nişte rune pe care le-aţi găsit într-o carte veche. Ce interesant!
   Din nou, bărbatul păru mai mult enervat decât interesat.
   - Nu vă reţinem mult, spuse Gray. Ne întrebam dacă ne-aţi putea ajuta să identificăm o anumită rună şi semnificaţia ei.
   - Cu siguranţă. Dacă există un lucru la care un director de muzeu de la Wewelsburg trebuie să se priceapă, acesta este cunoaşterea runelor.
   Gray îi făcu semn cu mâna Fionei să-i dea Biblia lui Darwin. Ea o scosese deja.
   Deschizându-i larg coperta din spate, Gray îi întinse cartea sugestiv.
   Cu buzele ţuguiate, dr. Ulmstrom îşi puse ochelarii la loc şi se uită mai atent. Studie runa desenată de Hugo Hirszfeld cu cerneală, apăsat, pe spatele copertei de carton.
   - Pot să examinez cartea, bitte?
   După un moment de ezitare, Gray se înduplecă.
   Directorul răsfoi paginile, oprindu-se la unele dintre semnele din interior, asemănătoare scurmăturilor de pasăre.
   - O Biblie... cât de ciudat...
   - Simbolul din spate, insistă Gray.
   - Desigur. Este runa Mensch.
   - Mensch, repetă Gray. La fel ca termenul folosit în germană pentru „bărbat“.
   - Ja. Uitaţi-vă la formă. Seamănă cu un om ţeapăn, decapitat, spuse directorul răsfoind, paginile de la începutul cărţii. Străbunicul lui Ryan părea foarte interesat de simbolurile asociate cu Tatăl Suprem.
   - Ce vreţi să spuneţi? întrebă Gray.
   Ulmstrom îi arătă unul dintre semnele de pe paginile interioare ale Bibliei.
   - Aceasta este runa pentru litera k, explică directorul, numită şi cen în anglo-saxonă. Este o rună folosită anterior pentru „bărbat”, cu două braţe ridicate în sus, o descriere mai grosolană. Iar pe altă pagină de-aici este imaginea în oglindă a runei, spuse el frunzărind câteva pagini şi indicând alt semn.
   - Cele două simboluri sunt precum cele două feţe ale aceleiaşi monede. Yin şi yang. Masculin şi feminin. Lumină şi întuneric.
   Gray încuviinţă din cap. Asta îi amintea de discuţiile purtate cu Ang Gelu pe vremea când studiase cu călugărul budist, privitoare la faptul că toate societăţile păreau să fi fost fascinate de dualism. Reveria îi redeşteptă îngrijorarea cu privire la Painter Crowe. Încă nu primiseră niciun semn de viaţă din Nepal.
   Monk interveni în discuţie:
   - Deci, runele astea? Ce-au de-a face cu individul ăsta, Tatăl Suprem?
   - Toate 3 sunt legate între ele. În mod simbolic. Runa cea mare, runa Mensch, este adesea considerată ca reprezentându-l pe zeul nordic Thor, un dătător de viaţă, o formă de existenţă superioară. Ceea ce ne străduim cu toţii să devenim.
   Gray încercă să desluşească înţelesul răspunsului primit, formându-şi o imagine în minte.
   - Iar aceste două rune de mai devreme, runele k, formează cele două jumătăţi ale runei Mensch.
   - Cum? protestă Monk.
   - Aşa, spuse Fiona, înţelegând.
   Cu degetul desenă pe praful de deasupra unei vitrine.
   - Pui laolaltă runele cu două braţe ca să formezi runa Mensch. Ca într-un puzzle.
   - Sehr gut, zise directorul, bătând uşor pe primele două rune. Acestea reprezintă omul de rând - în toată dualitatea sa - unindu-se şi contopindu-se pentru a-l forma pe Tatăl Suprem, fiinţa supremă, continuă Ulmstrom, dându-i Biblia înapoi lui Gray şi scuturând din cap. În mod clar runele păreau să-l obsedeze pe străbunicul lui Ryan.
   Gray se holbă la simbolul de pe coperta din spate.
   - Ryan, Hugo era biolog, nu?
   Ryan se foi. Părea exasperat de toate astea.
   - Ja. La fel ca şi mătuşa tatălui meu, Tola.
   Gray încuviinţă uşor din cap. Naziştii fuseseră întotdeauna interesaţi de mitul supraomului, al Tatălui Suprem, din care se presupunea că îşi trage originile rasa ariană. Oare toate aceste semne nu erau decât o declaraţie de credinţă a lui Hugo în această dogmă nazistă? Gray nu credea că era chiar aşa. Îşi aminti de descrierea făcută de Ryan cu privire la însemnările străbunicului său, de deziluzia crescândă a omului de ştiinţă, apoi de însemnarea criptică adresată fiicei sale, indiciu al unui anumit secret, unul „prea frumos să-l laşi să piară şi prea monstruos să-l scoţi la iveală“.
   Un mesaj transmis de un biolog către un alt biolog.
   Simţi că toate astea erau legate între ele: runele, Tatăl Suprem, cercetarea întreprinsă pe o perioadă lungă de timp.
   Indiferent care era acest secret, părea că merita să faci moarte de om pentru el.
   Ulmstrom continuă:
   - În plus, runa Mensch prezenta un interes deosebit pentru nazişti. Au mers până într-acolo încât au redenumit-o leben-rune.
   - Runa vieţii? întrebă Gray, concentrându-şi din nou atenţia.
   - Ja. Au folosit-o ca să simbolizeze programul Lebensborn.
   - Ce-i asta? întrebă Monk.
   Gray răspunse.
   - Un program nazist de reproducere. Ferme care să producă mai mulţi copii blonzi cu ochi albaştri.
   Directorul dădu aprobator din cap.
   - Însă, ca şi duala rună k, leben-rune are o imagine în oglindă.
   Îi făcu semn lui Gray să întoarcă Biblia cu fundul în sus, răsturnând şi simbolul.
   - Răsturnată, leben-rune devine opusul său. Toten-rune.
   Monk se încruntă la Gray.
   El îi traduse.
   - Runa morţii.

   1:37 P.M.
   HIMALAYA

      Secundele spre moarte se scurgeau cu repeziciune.
   0:55
   Painter se ridică, ţinând în mână cronometrul de la încheietura asasinei moarte.
   - Nu e timp să fugim. N-avem cum să ieşim din zona de impact.
   - Atunci ce... ? bâigui Anna.
   - Elicopterul, spuse Painter şi arătă spre fereastră.
   Elicopterul A-Star cu care veniseră aici era în continuare lângă castel, cu motorul cald.
   - Ceilalţi.
   Anna se repezi la telefon, gata să dea alarma.
   - Keine Zeit, se răsti Gunther, oprind-o.
   Bărbatul îşi scoase carabina de asalt, un A-91 Bullpup rusesc. Cu cealaltă mână smulse un încărcător cu grenade de la centură şi-l băgă în locaşul lansatorului de 40 mm.
   - Hier!
   Din câţiva paşi fu lângă biroul masiv al Annei.
   - Schnell!
   Îndreptă arma ţintind spre fereastra zăbrelită a încăperii.
   Painter o apucă pe Lisa de mână şi o luă la fugă să se adăpostească, cu Anna pe urmele lor.
   Gunther aşteptă până când ajunseră suficient de aproape şi trase. Un şuvoi de gaz izbucni din arma neclintită. Cu toţii săriră în spatele biroului.
   Gunther o apucă pe soră-sa de mijloc şi se aruncă asupra ei, adăpostind-o.
   Grenada explodă cu un zgomot asurzitor. Painter simţi că-i plesnesc timpanele. Lisa îşi acoperi urechile cu palmele.
   Explozia împinse biroul aproape un sfert de metru mai încolo. O grămadă de bucăţi de stâncă şi sticlă căzură pe partea din faţă. Praful de piatră şi fumul îi învălui, făcând aerul irespirabil.
   Gunther o smulse pe Anna de jos şi o ridică în picioare. Nu mai pierdură timpul cu vreun cuvânt. De partea cealaltă a bibliotecii, se căsca gaura cu margini neregulate creată de explozie şi dând în exterior. Bucăţi de cărţi - sfâşiate şi arse - acopereau podeaua, iar altele fuseseră aruncate în curte.
   O luară la fugă înspre această ieşire.
   Elicopterul era dincolo de culmea muntelui. Cam la 40 de metri distanţă. Evitând obstacolele din zona exploziei, alergară cât puteau de tare spre elicopter.
   Painter ţinea în continuare strâns în mână cronometrul. Nu se uită la el până nu ajunseră lângă elicopter. Gunther fusese primul şi smulsese uşa din spate. Painter le ajută pe Anna şi pe Lisa să urce şi apoi se aruncă şi el înăuntru.
   Gunther era deja pe locul pilotului. Îşi prinseră centurile. Painter aruncă un ochi la cronometru. Nu că i-ar fi folosit la ceva. Ori scăpau la timp, ori nu.
   Se holbă la cifrele de pe ecran. Capul îi zvâcnea îngrozitor, trimiţându-i dureri ascuţite în ochi. Abia dacă putea să distingă ce scria pe afişajul digital.
   00:09
   Nu mai era timp.
   Gunther pornise motorul. Painter se uită în sus. Elicele începuseră să se învârtă... Încet, prea încet. Aruncă o privire prin fereastra laterală. Elicopterul era într-un echilibru instabil pe vârful unei pante abrupte, înălţate din cauza zăpezii proaspete aşternute peste noapte. Cerul de dincolo de aceasta era plin de nori şi fuioare de ceaţă îngheţată atârnau pe culmi şi văi.
   De pe scaunul lui din faţă, Gunther înjură printre dinţi.
   Maşinăria refuza să se ridice în aerul rarefiat, sau cel puţin nu fără a atinge viteza maximă a rotorului.
   00:03
   N-aveau cum să reuşească.
   Painter se întinse să ia mâna Lisei.
   O apucă strâns - apoi, brusc, pământul se ridică în aer şi se prăbuşi la loc. Undeva la distanţă se auzi un zgomot puternic. Cu toţii îşi ţinură respiraţia, aşteptându-se să explodeze odată cu muntele. Însă nu se mai întâmplă nimic.
   Poate că lucrurile nu stăteau atât de rău până la urmă.
   Apoi stratul gros de zăpadă pe care se aflau se desprinse.
   Elicopterul A-Star o luă la vale cu partea din faţă înainte.
   Rotoarele se învârteau întruna, dar fără niciun folos. Întreaga pantă acoperită de zăpadă se puse în mişcare, alunecând de parcă muntele s-ar fi dezbrăcat de un veşmânt, luând şi elicopterul cu el.
   Se îndreptau înspre marginea culmii. Zăpada cădea într-un torent violent.
   Pământul se mişcă din nou... o altă explozie...
   Elicopterul zvâcni, dar refuză să se ridice în aer.
   Gunther se lupta cu panoul de comandă, ţinând strâns manşa.
   Culmea era din ce în ce mai aproape. Avalanşa se auzea deasupra zgomotului elicopterului, mugind ca vehiculele super rapide din Clasa V.
   Lisa se lipi de Painter, cu degetele încleştate în degetele lui. De partea cealaltă, Anna stătea dreaptă, ţeapănă, cu o expresie goală pe chip şi cu privirea neclintită înainte. În faţă, Gunther amuţi în momentul în care trecură peste marginea culmii.
   Aruncaţi peste margine, începură să se clatine dintr-o parte în cealaltă, cu zăpada căzând sub ei şi în urma lor. Prinzând viteză în cădere, aparatul de zbor se clătină şi mai tare înainte şi înapoi. Bucăţi de piatră erau aruncate în toate direcţiile.
   Nimeni nu scotea niciun sunet. Rotoarele urlau pentru toţi.
   Şi, ca prin minune, în momentul acela, maşinăria dădu de aer. Cu o mişcare deloc violentă, cam ca aceea a unui ascensor care se opreşte, A-Starul se stabiliză. Gunther manevră ceva la panoul de comandă şi... Încet, încet, elicopterul începu să se ridice într-o mişcare spiralată.
   În faţa lor, zăpada care mai rămăsese din avalanşă se prăbuşi peste culme.
   Elicopterul se ridică suficient pentru a vedea în ce stare era castelul. Prin toate ferestrele faţadei ieşea un fum gros.
   Porţile de la intrare fuseseră aruncate în aer.
   Peste creasta muntelui, o coloană groasă de fum se ridica în aer, venind dinspre eliport.
   Anna, pierită, îşi lipi palmele de fereastră.
   - Aproape 150 de bărbaţi şi femei.
   - Poate că unii au reuşit să iasă, spuse Lisa ca în transă, fără să clipească.
   Nu se vedea nicio mişcare. Numai fum.
   Anna arătă înspre castel.
   - Wir sollten suchen...
   Însă nu avea să urmeze nicio misiune de căutare, nicio misiune de salvare.
   Niciodată.
   O lumină albă, orbitoare, ca un fulger, ţâşni din toate ferestrele. În spatele muntelui un arc electric uriaş păru că se uneşte cu cerul. Fără niciun zgomot. Ca trăsnetele din senin. Ardea retina, ascunzând privirii totul din jur.
   Orbit, Painter simţi cum elicopterul se smuceşte în sus în momentul în care Gunther trase de manşă.
   Se auzi un zgomot puternic, un scrâşnet de piatră asurzitor.
   Nu era doar vuietul unei avalanşe. Suna ca şi cum ar fi venit din străfundurile pământului, ca o ciocnire a platourilor continentale.
   Elicopterul tremură în aer ca o muscă într-un mixer de vopsea.
   Vederea le reveni dureros.
   Painter se lipi de fereastră şi privi în jos.
   - Doamne, Dumnezeule... murmură şocat.
   Praful ascundea vederii cea mai mare parte a priveliştii, însă nu într-atât încât să nu se desluşească dimensiunile dezastrului. Tot muntele părea că se prăbuşise în interior. Creasta de granit care se ridica deasupra castelului dispăruse ca şi cum tot ce fusese la baza ei - castelul şi o bună bucată din munte - pur şi simplu se evaporase.
   - Unmoglich, murmură Anna uluită.
   - Ce?
   - Totul a fost ras de pe faţa pământului... cu siguranţă a fost o bombă ZPE.
   Avea privirea sticloasă.
   Painter aşteptă o explicaţie. Care veni în cele din urmă, după ce femeia trase aer în piept, tremurând.
   - ZPE. Zero Point Energy. Formulele lui Einstein au condus la crearea primei bombe nucleare pe baza unirii energiilor produse de câţiva atomi de uraniu. Dar asta nu e nimic în comparaţie cu potenţialul de energie ascuns în spatele teoriilor cuantice ale lui Planck. Astfel de bombe pot genera o energie similară celei dezvoltate în timpul Big Bang-ului.
   În cabină se lăsă tăcerea.
   Anna scutură din cap.
   - Experimentele făcute cu sursa de combustibil pentru Clopot, Xerum 525, au arătat că există posibilitatea folosirii ca armă a energiei punctului zero. Însă niciodată nu am fost prea hotărâţi în a urmări această ipoteză.
   - Dar altcineva a facut-o, spuse Painter.
   Se gândi la asasina blondă, acum moartă.
   Anna se întoarse spre Painter cu o expresie de groază şi furie întipărite pe faţă.
   - Trebuie să îi oprim.
   - Pe cine să oprim? Cine sunt ei?
   Lisa se mişcă.
   - Cred că puteam să aflăm.
   Arătă pe fereastra din dreapta.
   Peste vârful unei culmi din apropiere apărură3 elicoptere camuflate în alb pentru a fi greu de distins de stâncile îngheţate. Se împrăştiară şi o luară hotărâte înspre A-Starul singuratic.
   Painter era suficient de familiarizat cu tehnicile de luptă aeriană încât recunoască tiparul.
   Formaţie de atac.

   9:32 A.M.
   WEWELSBURG, GERMANIA

      - S-o luăm pe aici spre Turnul Nordic, spuse dr. Ulmstrom.
   Directorul muzeului îi conduse pe Gray, Monk şi Fiona afară prin spatele holului principal. Ryan plecase puţin mai devreme cu o femeie subţirică îmbrăcată în tweed, o arhivară a muzeului. Se duseseră să facă nişte copii după scrisoarea lui Hugo Hirszfeld şi după alte documente care aveau legătură directă cu munca de cercetare a străbunicului său.
   Gray simţi că era aproape de a primi nişte răspunsuri, însă avea nevoie de mai multe informaţii.
   În acest scop, fu de acord să facă turul castelului lui Himmler împreună cu directorul. Acesta era locul unde Hugo începuse să intre în legătură cu naziştii. Gray simţi că pentru a merge mai departe avea nevoie de cât mai multe cunoştinţe istorice - şi cine era cel mai potrivit să i le furnizeze dacă nu custodele muzeului?
   - Pentru a-i înţelege cu adevărat pe nazişti, spuse Ulmstrom, deschizându-le calea, trebuie să renunţaţi să-i mai consideraţi un partid politic. Se numeau Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei - Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani - însă, în realitate, erau un cult.
   - Un cult? se miră Gray.
   - Avem de toate aici ja? Un lider spiritual în faţa căruia nu cârtea nimeni, discipoli îmbrăcaţi identic, ritualuri şi jurăminte de sânge făcute în secret şi, cel mai important dintre toate, crearea unui totem care să fie venerat. Hakenkreuz. Crucea încârligată, numită şi svastica. Un simbol care să înlocuiască crucifixul şi Steaua lui David.
   - Nişte hari krishna plini de steroizi, murmură Monk.
   - Nu glumiţi pe tema asta. Naziştii au înţeles puterea inerentă a ideilor. O putere mai mare decât orice tun sau rachetă. Au folosit-o ca să subjuge şi să spele creierul unei întregi naţiuni.
   Fulgerul trosni afară, luminând holul în urma lor. Tunetul îl urmă îndeaproape, bubuind, resimţindu-l în stomac. Luminile pâlpâiră.
   Se opriră cu toţii în hol.
   - Un singur liliac chiţăitor, şopti Monk. Chiar şi unul mic...
   Preţ de un moment luminile părură să strălucească mai tare, după care reveniră la intensitatea de dinainte. Merseră mai departe. Holul scurt se termina cu o uşă de sticlă cu gratii. Dincolo de aceasta se vedea o cameră mai mare.
   - Obergruppenfuhrersaal.
   Ulmstrom scoase un mănunchi greu de chei şi descuie uşa.
   - Sanctuarul interior al castelului. Aici nu pătrund vizitatorii obişnuiţi, însă m-am gândit că s-ar putea să vă placă.
   Le ţinu uşa deschisă să intre.
   Se strecurară înăuntru, unul după celălalt. Ploaia răpăia în ferestrele care înconjurau camera circulară.
   - Himmler a construit încăperea aceasta ca o replică a celei a regelui Arthur din castelul Camelot. Avea chiar o masă rotundă de stejar masiv în mijlocul camerei unde-i aduna pe cei doisprezece ofiţeri din fruntea Ordinului Negru pentru întruniri şi ritualuri.
   - Ce e acest Ordin Negru? întrebă Monk.
   - Era un alt nume sub care era cunoscut SS-ul lui Himmler. Dar, ca să fiu mai precis, Schwarze Auftrag - Ordinul Negru - era numele dat cercului de apropiaţi ai lui Himmler, o cabală secretă ale cărei rădăcini mergeau departe până la oculta Societate Thule.
  Gray deveni mai atent. Iarăşi Societatea Thule. Himmler era membru al acestui grup şi la fel era şi bunicul lui Ryan. Reflectă la însemnătatea acestei legături. O grupare secretă de persoane interesate de ocultism şi de oameni de ştiinţă care credeau că o rasă superioară condusese lumea - şi avea să o facă din nou.
   Directorul îşi continuă prezentarea.
   - Himmler considera că această cameră şi turnul său sunt centrul geografic şi spiritual al noii lumi ariene.
   - Dar de ce aici? întrebă Gray.
   Ulmstrom ridică din umeri şi merse în mijlocul camerei.
   - Aici este regiunea unde teutonii i-au învins pe romani, o bătălie extrem de importantă în istoria poporului german.
   Gray auzise o poveste similară de la tatăl lui Ryan.
   - Însă motivele pot fi multe. E un loc care musteşte de legende. În apropiere se află un număr de monoliţi preistorici, asemănători celor de la Stonehenge, numit Externsteine. Unii susţin că sub aceştia se află rădăcinile Arborelui gigantic al Lumii Nordice, Yggdrasil. Şi, bineînţeles, au mai fost şi vrăjitoarele.
   - Cele ucise aici, spuse Gray.
   - Himmler era convins, şi poate că pe bună dreptate, că femeile au fost măcelărite pentru că erau păgâne şi practicau ceremonii şi ritualuri nordice. Pentru el, faptul că sângele lor a fost vărsat în acest castel nu a însemnat altceva decât o consacrare a caracterului deosebit al locului.
   - Deci, e adevărat ce spun agenţii imobiliari, murmură Monk. Totul e o chestiune de locaţie.
   Ulmstrom se încruntă, dar continuă:
   - Indiferent care a fost motivul, iată scopul cel mai important al Wewelsburg-ului.
   Le făcu semn să se uite la podea.
   În penumbră, văzură un model făcut cu plăcuţe verde-închis pe fundal alb. Semăna cu un soare cu 12 raze.
   - Schwarze Sonne. Soarele Negru.
   Ulmstrom se învârti în jurul lui.
   - Şi simbolul acesta îşi are rădăcinile în multe mituri. Însă pentru nazişti reprezenta locul de unde provenea Tatăl Suprem. Un loc cunoscut sub multe nume. Thule, Hyperborea, Agartha. În cele din urmă, simbolul reprezenta soarele sub care avea să renască rasa ariană.
   - Revenind la Tatăl Suprem, spuse Gray, gândindu-se la runa Mensch.
   - Acela era ţelul suprem al naziştilor... sau cel puţin al lui Himmler şi al Ordinului Negru înfiinţat de el. Să-i ducă pe germani înapoi la statutul lor de zei. Acesta a fost motivul pentru care Himmler a ales acest simbol pentru a reprezenta Ordinul Negru.
   Gray începu să-şi facă o idee despre tipul de cercetare în care fusese probabil implicat Hugo. Un biolog cu rădăcini la Wewelsburg. Oare avusese de-a face cu o formă distorsionată a proiectului Lebensborn, un fel de program de eugenie? Dar de ce ar fi oamenii în stare să ucidă pentru un astfel de program în zilele noastre? Oare ce descoperise Hugo, încât simţise nevoia să păstreze secretul şi să ascundă codul în cărţile familiei sale?
   Gray îşi aminti ce spusese Ryan că scrisese străbunicul său în scrisoarea adresată fiicei sale, puţin înainte să moară. Vorbea despre un secret care era „prea frumos să-l laşi să piară şi prea monstruos să-l scoţi la iveală“. Oare ce descoperise? Ce încercase să ascundă de superiorii săi nazişti?
   Un fulger lovi din nou, împrăştiind lumină prin toate ferestrele. Simbolul Soarelui Negru străluci puternic. Becurile pâlpâiră când tunetul se auzi reverberând în tot castelul din vârful dealului. Nu era cel mai potrivit loc în care să te afli în mijlocul unei furtuni cu trăsnete...
   Confirmând parcă acest lucru, luminile pâlpâiră din nou - şi apoi se stinseră. Pană de curent.
   Cu toate acestea, prin ferestre intra suficientă lumină difuză ca să se poată vedea.
   Undeva în depărtare se auzeau voci strigând. Mult mai aproape răsună o sonerie puternică.
   Toţi ochii se întoarseră într-acolo.
   Uşa încăperii se trântise. Gray puse mâna pe pistolul pe care îl avea în toc, sub pulover.
   - Uşile se blochează din motive de securitate, îi linişti Ulmstrom. Nu aveţi motive să vă temeţi. Generatoarele de rezervă ar trebui să...
   Becurile pâlpâiră şi apoi rămaseră aprinse.
   Ulmstrom dădu din cap.
   - Aha, iată. Es tut mir leid, se scuză. Pe aici.
   Îi conduse înapoi, trecură de uşa cu gratii, însă în loc să o ia spre holul central, se îndreptă spre nişte scări aflate într-o parte. Din câte se părea, turul nu se terminase.
   - Cred că următoarea încăpere vi se va părea extrem de interesantă fiindcă acolo veţi vedea runa Mensch.
   Paşi grăbiţi se apropiau din cealaltă parte a holului.
   Gray se întoarse, dându-şi seama că avea mâna în continuare pe pistol. Dar nu era nevoie să-l scoată din toc. Ryan venea repede înspre ei, ţinând strâns în mână un plic gros, maroniu.
   Li se alătură, cu respiraţia uşor întretăiată. Îşi mişca ochii în toate părţile, în mod evident speriat de scurta pană de curent.
   - Ich glaube... Îşi drese vocea. Am toate hârtiile, inclusiv scrisoarea pentru strămătuşa mea Tola.
   Monk luă plicul.
   - Acum putem să ne mişcăm fundurile de aici.
   Poate că aşa era. Gray aruncă o privire spre dr. Ulmstrom. Acesta stătea în capul scărilor care duceau în jos. Custodele făcu un pas înspre ei.
   - Dacă vă grăbiţi...
   - Nu, bitte. Ce spuneaţi despre runa Mensch?
   Ar fi fost o prostie să plece fără să afle tot ce se putea afla despre asta.
   Ulmstrom ridică un braţ şi le făcu semn spre scări.
   - Jos se află singura încăpere din întregul castel unde se găseşte runa Mensch. Desigur, prezenţa runei are sens, normal, având în vedere...
   - Având în vedere ce?
   Ulmstrom oftă şi se uită la ceas.
   - Veniţi. Oricum şi eu mă grăbesc.
   Se întoarse şi o luă în jos pe scări.
   Gray le făcu semn Fionei şi lui Ryan să-l urmeze. Monk îşi dădu ochii peste cap, trecând pe lângă Gray.
   - Castelul e înfricoşător... ar fi timpul să mergem...
   Gray înţelegea nerăbdarea lui Monk de a părăsi locul. O simţea cumva şi el. Mai întâi alarma falsă cu Mercedesul, apoi pana de curent. Însă nu se întâmplase nimic nelalocul lui. Iar Gray n-ar fi vrut să irosească o şansă de a afla mai multe despre runa din Biblie şi despre istoria ei de aici.
   Vocea lui Ulmstrom răsună până la Gray. Ceilalţi ajunseseră jos.
   - Această încăpere se află exact sub Obergruppenführersaal.
   Gray li se alătură în timp ce custodele descuia o uşă similară cu cea de deasupra, şi ea de sticlă groasă şi cu gratii. Le-o ţinu deschisă şi apoi intră după ei.
   Dincolo de uşă, se afla o altă încăpere circulară. Aceasta nu avea ferestre, fiind destul de puţin luminată cu câteva becuri din nişte nişe de pe pereţi. Douăsprezece coloane de granit înconjurau locul, sprijinind o cupolă. În centrul tavanului, fusese pictată o svastică.
   - Asta este cripta castelului, spuse Ulmstrom. Observaţi fântâna din mijlocul camerei. Aici se ardeau ceremonial blazoanele ofiţerilor SS căzuţi.
   Gray văzuse deja fântâna de piatră, direct sub svastica de pe acoperiş.
   - Dacă stai lângă fântână şi priveşti pereţii acesteia, vezi acolo runele Mensch.
   Gray se apropie şi-i urmă instrucţiunile. În dreptul punctelor cardinale, runele fuseseră gravate în pereţii de piatră.
   Acum Gray înţelegea comentariul lui Ulmstrom. „Prezenţa runei are sens, normal, având în vedere... “
   Runele Mensch erau toate răsturnate.
   Toten-runes.
   Runele morţii.
   Un sunet puternic de încuietoare, la fel ca acela pe care-l auziseră mai devreme, răsună în încăpere. Numai că de data asta nu se mai întrerupsese curentul. Gray se răsuci dându-şi seama de greşeala pe care o făcuseră. Curiozitatea îl făcuse să lase garda jos. Dr. Ulmstrom nu se îndepărtase prea tare de uşă.
   Acum custodele se afla dincolo de ea, încuind-o.
   Strigă prin geamul gros, fără îndoială blindat.
   - Acum veţi înţelege ce înseamnă toten-rune.
   Se auzi un zgomot puternic. Toate becurile se stinseră.
   Fără ferestre, încăperea se cufundă într-un întuneric deplin. În liniştea care urmă se auzi un alt sunet: un şuierat sonor.
   Care nu venea de la vreun şarpe.
   Gray îi simţi gustul pe limbă.
   Gaz.

   1:49 P.M.
   HIMALAYA

      Cele 3 elicoptere erau în poziţie de atac.
   Painter studie printr-un binoclu modul cum se apropiau, îşi desfăcuse centura şi se strecurase pe locul copilotului. Recunoscu elicopterele inamice: Eurocopter Tigers, de greutate medie, dotate cu mitraliere şi rachete aer-aer.
  - Elicopterul ăsta are vreun tip de armament la bord? îl întrebă Painter pe Gunther.
   Bărbatul scutură din cap.
   - Nein.
   Gunther manevră pedalele ce mişcau cârma pentru a întoarce şi a încerca să se îndepărteze de inamici. Îndreptând elicopterul cu botul în sus, acceleră cât putu de repede. Era singura măsură pe care o puteau lua: viteza.
   A-Starul, mai uşor şi fără povara armamentului, era mai rapid şi mai facil de manevrat. Însă şi avantajele astea îşi aveau limitele lor.
   Painter ştia direcţia în care se îndrepta acum Gunther, forţat de ceilalţi. Studiase cu atenţie hărţile cu relieful regiunii. Graniţa cu China se afla la doar vreo 45 de kilometri depărtare. Dacă elicopterele de atac nu îi doborau, invadarea spaţiului aerian chinez s-ar fi soldat cu exact acelaşi rezultat. Şi, date fiind tensiunile actuale dintre guvernul nepalez şi rebelii maoişti, graniţa era foarte bine păzită. Erau literalmente prinşi între ciocan şi nicovală.
   Anna strigă de pe bancheta din spate cu gâtul ridicat ca să vadă ce se întâmplă în urma lor.
   - Lansare de rachete!
   Chiar înainte să-şi termine vorba, o dâră de foc şi fum trecu prin stânga lor, ratându-i la câţiva metri. Racheta se înfipse în culmea muntoasă din faţă acoperită de gheaţă. Explodă într-un vârtej de roci şi flăcări. O bucată imensă din vârf se desprinse şi o luă la vale.
   Gunther întoarse elicopterul pe o parte şi se mişcă la timp ca să evite ploaia de pietre. Coborî brusc elicopterul şi se avântă printre două creste muntoase. Pentru un timp nu mai erau în bătaia focului.
   - Dacă am ateriza, spuse Anna. Rapid. Şi să fugim pe jos.
   Painter scutură din cap, strigând ca să se facă auzit peste zgomotul motorului.
   - Ştiu eu elicopterele astea Tiger. Au infraroşii. Căldura degajată de corpurile noastre ne-ar trăda fără probleme. Atunci n-am avea cum să scăpăm de mitralierele sau rachetele lor.
   - Păi şi atunci ce facem?
   Lui Painter îi vâjâia în continuare capul şi îi pulsa de durere. Vederea i se îngustase asemenea punctului focal al unui laser.
   Lisa răspunse aplecându-se înainte de pe bancheta din spate, cu ochii pe busolă.
   - Everestul, spuse ea.
   - Ce?
   Ea dădu din cap spre busolă.
   - Ne îndreptăm exact către Everest. Ce-ar fi să aterizăm şi să ne pierdem în mulţimea de alpinişti.
   Painter se gândi puţin la planul ei. „Să se ascundă rămânând la vedere.“
   - Furtuna a amânat ascensiunea pe munte, continuă ea tare. În jur de 200 de oameni aşteptau să înceapă escalada când am plecat eu. Inclusiv nişte soldaţi nepalezi. Poate chiar mai mulţi acum, după incendierea mănăstirii.
   Lisa aruncă o privire spre Anna. Painter citi expresia de pe chipul ei. Încercau să-şi salveze viaţa luptând de aceeaşi parte a baricadei cu duşmanii care incendiaseră mănăstirea.
   Însă acum aveau un adversar mai puternic care îi ameninţa pe toţi. Deşi Anna luase nişte hotărâri brutale, de neiertat, acest inamic declanşase necesitatea acţiunilor sale, punând în mişcare lanţul de evenimente care-i adusese pe toţi aici.
   Şi Painter ştia că nu se vor opri aici. Acesta era abia începutul, o eschivă menită să-i pună pe o pistă greşită. Dincolo de asta se afla ceva monstruos. Cuvintele Annei îi răsunau în cap vâjâind.
   „Trebuie să îi oprim.“

..........................................