Ordinul negru, James Rollins

 ...............................................

3-10

           Gray își aminti de ceva ce se întâmplase în trecut, în primele zile după angajarea în Sigma Force.

   Asemenea tuturor agenţilor Sigma, Gray avea un trecut în cadrul Forţelor Speciale; se înrolase în armată la 18 ani şi se alăturase Ranger-ilor la douăzeci şi unu. Însă, după ce fusese trimis îi faţa curţii marţiale pentru lovirea unui ofiţer superior, Gray fusese recrutat de Sigma Force, direct de la Leavenworth. Cu toate acestea, îşi păstrase anumite rezerve.
   Existase un motiv bun ca să-l lovească pe ofiţerul acela.
   Incompetenţa lui dusese la moartea inutilă a mai multor copii în Bosnia, însă furia lui Gray avea rădăcini şi mai adânci. Avea probleme cu autoritatea, probleme ce izvorau din relaţiile mai vechi pe care le avea cu tatăl său. Şi deşi acele sentimente nu fuseseră complet eliminate, avusese nevoie de un om înţelept care să îi arate calea cea bună.
   Acel om fusese Ang Gelu.
   - Vrei să spui că directorul Crowe se află în Nepal datorită prietenului meu, călugărul budist?
   - Painter ştia cât de important este omul acesta pentru tine.
   Gray se opri din mers şi se băgă undeva la umbră.
   Îşi petrecuse numeroase luni studiind cu călugărul din Nepal, în paralel cu antrenamentul specific pe care-l făcuse pentru Sigma. De fapt, prin Ang Gelu reuşise Gray să-şi dezvolte propriul plan de pregătire, unic, de la Sigma. Gray fusese foarte repede atras de studiile de biologie şi fizică, o dublă specializare, însă Ang Gelu îi ridicase lui Gray nivelul de cunoaştere, instruindu-l cum să caute echilibrul în toate.
   Armonia contrariilor opuse. Taoistul yin şi yang. Unu şi zero.
   O asemenea capacitate de introspecţie îl ajutase în cele din urmă pe Gray să se confrunte cu demonii trecutului.
  În copilărie, se simţise întotdeauna prins în capcană între lucruri opuse. Deşi mama lui predase la un liceu catolic, insuflându-i lui Gray valori profunde spirituale, era şi un biolog pasionat, discipol al teoriei evoluţioniste şi raţiunii. Preţuia la fel de mult metodele ştiinţifice ca şi propria religie.
   Şi pe urmă, mai era şi tatăl lui: un galez care trăia în Texas, un petrolist aspru care rămăsese cu un handicap la mijlocul vieţii şi trebuise să-şi asume rolul de nevastă casnică.
   Drept urmare, existenţa lui devenise dominată de încercarea de a-şi compensa handicapul şi de furie.
   Aşa tată, aşa fiu.
   Până când Ang Gelu îi arătase lui Gray o altă cale.
   O cale de mijloc între contrarii. Nu era o cale scurtă. Se întindea la fel de mult în trecut cât şi în viitor. Gray încă se mai lupta să răzbească.
   Însă Ang Gelu îl ajutase pe Gray să facă primii paşi. Îi era dator vândut călugărului pentru asta. Aşa că atunci când apelul de ajutor ajunsese la Gray în urmă cu o săptămână, nu dorise să-l ignore. Ang Gelu îi dăduse de veste despre existenţa, unor dispariţii misterioase, maladii ciudate, toate într-o regiune anume de lângă graniţa cu China.
   Călugărul nu ştiuse cui să se adreseze. Guvernul din Nepal era prea concentrat asupra rebelilor maoişti. Iar Ang Gelu ştia că Gray făcea parte dintr-un nebulos lanţ de comandă a operaţiunilor executate sub acoperire. Aşa că apelase la Gray pentru ajutor. Însă, cum i se încredinţase misiunea din Danemarca, Gray îi pasase problema lui Painter Crowe.
   Vechea aruncare a pisicii în ograda altcuiva...
   - N-am intenţionat decât ca Painter să trimită un agenţi operativ mai tânăr, izbucni Gray, neîncrezător. Să verifice ce se întâmplă acolo. Cu certitudine, mai existau şi alţii care...
   Logan îl întrerupse:
   - Aici era cam linişte.
   Gray abia îşi reţinu un oftat. Ştia ce voise Logan să spună. Aceeaşi acalmie la nivelul ameninţărilor globale îl adusese ş pe Gray în Danemarca.
   - Aşadar, s-a dus el?
   - Îl ştii pe director. Vrea întotdeauna să se implice în chestiile dubioase, spuse Logan, oftând exasperat. Iar acum a apărut o problemă. O furtună a blocat comunicaţiile pentru câteva zile, însă şi acum, după ce vremea s-a îmbunătăţit, tot n-am primit nicio veste de la el. În schimb, prin diverse canale, au ajuns la noi tot felul de zvonuri. Poveşti precum cele relatate de prietenul tău. Boală, suferinţe, decese, posibil chiar nişte atacuri ale rebelilor în regiune. Numai că toate astea escaladează.
   Gray înţelese acum încordarea pe care o resimţise în vocea lui Logan.
   Se părea că nu doar misiunea lui Gray mergea prost.
   „O nenorocire nu vine niciodată singură.“
   - O să ţi-l trimit pe Monk, spuse Logan. El şi căpitanul Bryant sunt în drum spre mine. Monk poate să ajungă acolo în zece ore. Stai la adăpost până atunci.
   - Însă licitaţia o să se termine...
   - Commander Pierce, ai primit nişte ordine.
   Gray vorbi repezit, vocea sugrumându-i-se din nou.
   - Domnule, am montat deja nişte camere de luat vederi miniaturale la punctele de intrare şi de ieşire ale casei de licitaţie. Ar fi o mare pierdere să le ignorăm.
   - În regulă. Monitorizează camerele de luat vederi dintr-o locaţie sigură. Înregistrează totul. Însă nimic mai mult. Ai înţeles, Commander?
   Gray se zbârli, însă Logan nu prea avea ce face. Toate din cauza unei favori care i se făcuse lui Gray. Aşa că avea puţine motive să obiecteze.
   - Foarte bine, domnule.
   - Să-mi raportezi după licitaţie, adăugă Logan.
   - Am înţeles.
   Legătura telefonică se întrerupse.
   Gray continuă să meargă pe străzile lăturalnice din Copenhaga, atent la tot ce se întâmpla în jur. Însă era cuprins de îngrijorare.
   Pentru Painter, pentru Ang Gelu...
   Ce mama naibii se petrecea în Nepal?

CAPITOLUL 4
LUMINILE FANTOMĂ

   11:18 A.M.
   HIMALAYA

   - Şi eşti sigură că Ang Gelu a fost ucis? întrebă Painter, aruncând o privire în urmă.
   Îi răspunse cu o încuviinţare din cap.
   Lisa Cummings îşi terminase povestea, în care-i relatase tot ce se întâmplase din momentul când fusese luată din mijlocul echipei de alpinişti pe Everest pentru a cerceta boala apărută la mănăstire. Îi spusese despre ororile ce urmaseră acelui moment iniţial: nebunia, exploziile, lunetistul.
   Painter revăzu încă o dată povestea în minte în timp ce coborau tot mai mult în pivniţa adâncă de sub mănăstire.
   Labirintul îngust de piatră nu fusese construit pentru cineva de statura lui. Trebuia să meargă cât putea de aplecat. Cu toate astea, atingea cu creştetul mănunchiurile de ienupăr atârnate la uscat. Plantele aromatice erau folosite pentru a face beţe ceremoniale pentru templul aflat deasupra, templu care se transformase acum într-un rug ceremonial uriaş, care ardea fumegând sub cerul strălucitor al amiezii.
   Fără nicio armă, fugiseră în pivniţă pentru a scăpa de flăcări. Painter se oprise numai un moment, suficient cât să înşface un poncho greu şi o pereche de cizme îmblănite dintr-o cămăruţă cu haine. Aşa cum era îmbrăcat acum, arăta ca un Indian Pequot, chiar dacă era numai pe jumătate. Nu-şi amintea nimic unde îi fuseseră duse hainele şi lucrurile pe care le avusese.
   Ultimele 3 zile se evaporaseră din viaţa lui.
   Ca şi 5 kilograme.
   În timp ce-şi trăgea rasa pe el mai devreme, observase cât de proeminente îi deveniseră coastele. Chiar şi umerii îi păreau mai osoşi. Nu scăpase complet de boala de aici. Însă măcar începea să-şi recapete puterile.
   Era absolut necesar.
   În special cu un asasin în libertate.
   Painter auzise rafale ocazionale deasupra lor în timp ce alergau. Acolo se afla un lunetist care omora pe oricine încerca să iasă din mănăstirea incendiată. Dr. Cummings i-l descrisese pe atacator. Un singur om. Cu siguranţă mai erau şi alţii. Oare erau rebeli maoişti? Nu avea nici un sens. Ce rost putea să aibă acest măcel?
   Cu o lanternă mică în mână, Painter deschidea drumul.
   Dr. Cummings îl urma îndeaproape.
   Painter aflase că era medic american şi că făcea parte dintr-un grup care avea de gând să escaladeze Everestul. Din când în când, arunca o privire înspre ea, cântărind-o. Avea o constituţie atletică, picioare lungi, părul blond strâns în coadă. Şi obrajii roşii din cauza vântului. Era şi extrem de speriată. Se ţinea aproape de el, tresărind la fiecare explozie ce se auzea răzleţ, înăbuşit, în furtuna de foc de deasupra capetelor lor. Părea că avea o voinţă suficient de puternică încât să-şi impună şi să reuşească să facă faţă oricărui şoc.
   Însă pentru cât timp?
   Văzu cum îi tremurau degetele în timp ce dădea la o parte un mănunchi de iarbă atârnat la uscat. Merseră mai departe.
   Pe măsură ce coborau în adâncul pivniţei, aerul devenea din ce în ce mai parfumat de la plantele agăţate aici: rozmarin, artemisia, rododendron de munte, khenpa. Toate pregătite pentru a fi transformate în beţişoare parfumate.
   Lama Khemsar, stareţul mănăstirii, îl învăţase pe Painter menirea fiecăreia dintre sutele de ierburi: pentru purificare, pentru păstrarea energiei divine, pentru alungarea gândurilor care împiedică concentrarea, chiar şi pentru tratarea astmului şi a răcelii obişnuite. Însă, în momentul de faţă, Painter nu voia să-şi amintească decât cum se ajungea la uşa din spate a pivniţei. Pivniţa făcea legătura între toate clădirile din ansamblul mănăstirii. Călugării foloseau tunelurile din pivniţă în timpul iernii, când erau căderi masive de zăpadă, pentru a trece pe dedesubt de la o structură la alta.
   Inclusiv până la şopronul aflat la marginea ansamblului.
   Era destul de departe de flăcări şi destul de ferit vederii.
   Dacă puteau ajunge până acolo... şi apoi să scape mergând înspre satul aflat undeva mai jos...
   Trebuia să contacteze sediul central de comandă al Sigma.
   Îi treceau prin minte planuri care de care mai întortocheate, la fel ca şi culoarul prin care se deplasau.
   Painter se rezemă cu mâna de peretele pivniţei, încercând să se îndrepte.
   Era ameţit.
   - Te simţi bine? întrebă doctoriţa venind lângă el.
   El inspiră adânc de câteva ori înainte să răspundă.
   Deseori când se trezea, se simţea dezorientat. Însă asta părea să se întâmple din ce în ce mai rar, sau era doar impresia lui pur subiectivă?
   - Ce s-a petrecut acolo sus? întrebă doctoriţa.
   Îi luă lanterna minusculă din mână era de fapt a ei, din trusa medicală - şi i-o îndreptă spre ochi.
   - Nu ştiu... nu sunt sigur... dar trebuie să mergem mai departe.
   Painter încercă să se desprindă de perete, dar ea îl împinse la loc punându-i palma pe piept şi examinându-i în continuare ochii.
   - Nistagmus foarte pronunţat, şopti ea încruntându-se şi coborând lanterna.
   - Ce?
   Ea îi dădu un termos cu apă rece şi-i făcu semn să se aşeze pe un balot de fân. El nu se opuse. Balotul era tare ca piatra.
   - Ochii tăi au un nistagmus orizontal, o mişcare involuntară a pupilelor. Ai suferit o lovitură la cap?
   - Nu cred. E grav?
   - Greu de spus. Poate fi din cauza unui suferinţe a ochiului sau ceva la creier. Din cauza unei comoţii cerebrale, a sclerozei multiple sau a unei simple lovituri la cap. Dată fiind şi ameţeala, aş spune că a fost afectat aparatul vestibular. Poate în urechea internă. Poate în sistemul nervos central. Cel mai probabil nu e o stare permanentă.
   Rosti ultimele cuvinte cu tonul cel mai natural din lume.
   - Ce vreţi să spuneţi prin cel mai probabil, dr. Cummings?
   - Spune-mi Lisa, îl îndemnă ea, părând că încearcă să-i distragă atenţia.
   - Bine. Lisa. Deci, se poate să rămân aşa?
   Ea privi într-o parte.
   - Am nevoie de analize. Îmi trebuie mai multe informaţii, spuse ea. Poate c-ai putea să începi prin a-mi povesti cum s-au petrecut toate astea.
   El înghiţi hulpav nişte guri bune de apă. Ar fi vrut să poată. Încercă din răsputeri să-şi amintească până ce simţi o durere ascuţită în spatele ochilor. Ultimele zile erau întru totul învăluite în ceaţă.
   - Mă aflam într-unul dintre satele de mai jos. Într-o noapte, au apărut lumini ciudate undeva pe munte. Eu nu am văzut artificiile. Până m-am trezit eu, dispăruseră. Însă când s-a făcut dimineaţă, toţi cei din sat au început să se plângă de dureri de cap şi de greţuri. Inclusiv eu. L-am întrebat pe unul dintre bătrânii satului despre lumini. Mi-a spus că apăreau din când în când, de câteva generaţii încoace. Lumini fantomă. Despre care se spunea că sunt făcute de spiritele rele ale munţilor.
   - Spiritele rele?
   - Mi-a arătat locul unde se vedeau luminile. Undeva sus, într-o zonă îndepărtată a muntelui, formată din chei adânci şi cascade de gheaţă care ajungeau până la graniţa cu China. Foarte greu de traversat. Mănăstirea se află pe un vârf de munte care dă înspre acest teritoriu al nimănui.
   - Deci mănăstirea s-a aflat şi mai aproape de luminile astea?
   Painter dădu din cap.
   - Toate oile au murit în mai puţin de 24 de ore. Unele au căzut acolo unde se aflau. Altele s-au izbit cu capul de bolovani iar şi iar. Eu m-am întors a doua zi, cu o durere îngrozitoare de cap şi vomitând întruna. Lama Khemsar mi-a dat să beau nişte ceai. Asta-i ultimul lucru pe care mi-l amintesc.
   Mai luă o înghiţitură din termos şi oftă.
   - Asta s-a întâmplat acum 3 zile. M-am trezit. Eram încuiat într-o cameră. A trebuit să dărâm uşa ca să ies.
   - Ai avut noroc, spuse femeia luându-şi înapoi termosul.
   - Cum aşa?
   Ea-şi încrucişă strâns braţele, într-un gest protector.
   - Ai avut noroc că ai fost departe de mănăstire. Se pare că simptomele au fost cu atât mai grave cu cât oamenii s-au aflat mai aproape de lumini.
   Se uită în sus ca şi cum ar fi vrut să vadă ceva prin pereţii de deasupra ei.
   - Poate că a fost o formă de iradiere. N-ai spus că graniţa chineză nu e departe? N-o fi fost un test nuclear?
   Şi Painter îşi pusese exact aceeaşi întrebare cu câteva zile înainte.
   - De ce dai din cap? întrebă Lisa.
   Painter nu realizase că o făcea. Îşi duse palma la frunte.
   Lisa se încruntă.
   - Nu mi-ai spus ce faci dumneata aici, domnule Crowe.
   - Spune-mi Painter.
   Zâmbi în colţul gurii.
   Ea nu se arătă impresionată.
   El cântări cât de mult să-i spună. Date fiind circumstanţele, probabil că era mai bine să fie cinstit. Sau cel puţin cât de cinstit putea să fie.
   - Lucrez pentru guvern, într-o structură numită DARPA. Noi...
   Ea-l întrerupse ridicând degetul, stând în continuare cu braţele încrucişate.
   - Ştiu ce este DARPA, divizia de cercetare şi dezvoltare în domeniul militar a Statelor Unite. Am avut un grant de cercetare cu ei la un moment dat. Ce treabă au ei aici?
   - Ei bine, se pare că tu nu eşti singura pe care a adus-o Ang Gelu aici. A contactat organizaţia noastră acum o săptămână. Pentru a investiga zvonurile care circulau despre boala misterioasă de aici. Eu pur şi simplu venisem la faţa locului să evaluez ce fel de specialişti trebuiau trimişi în zonă - doctori, geologi, militari - când au început furtunile. Nu plănuisem să rămân aici izolat atâta timp.
   - Şi ai reuşit să elimini vreo ipoteză?
   - După primele discuţii, m-am temut că poate rebelii maoişti din zonă au intrat cumva în posesia unor reziduuri nucleare şi că le-au transformat într-un fel de bombă. Asta apropo de ce spuneai tu despre chinezi. Aşa că am făcut tot felul de teste pentru diverse forme de radiaţii în timp ce aşteptam să se termine furtunile. Nu mi-a apărut nimic neobişnuit.
   Lisa se uita la el cu atenţie, ca şi cum ar fi studiat o insectă ciudată.
   - Dacă aş putea să te duc la un laborator, zise ea pe un ton profesionist, poate că am afla nişte răspunsuri.
   Deci nu-l vedea ca pe o insectă, ci ca pe un cobai.
   Măcar era undeva mai sus pe scara evoluţiei.
   - În primul rând, trebuie să scăpăm cu viaţă de aici, spuse Painter, readucând-o la realitatea de aici.
   Ea aruncă o privire înspre tavanul pivniţei. Trecuse ceva timp de când nu se mai auzise vreo împuşcătură.
   - Poate o să creadă că toţi sunt morţi. Aşa că dacă am rămâne pur şi simplu aici...
   Painter se împinse în balot şi se ridică.
   - Din descriere ta, a reieşit că atacul de aici a fost metodic. Plănuit în avans. Cu siguranţă, deci, ştiu despre pivniţele astea. Aşa că o să vină la un moment dat să caute şi aici. Nu putem decât să sperăm că vor aştepta până se sting flăcările.
   Lisa încuviinţă din cap.
   - Atunci trebuie să mergem mai departe.
   - Şi să ieşim de aici. Putem s-o facem, o asigură el.
   Se sprijini cu o mână de perete ca să-şi menţină echilibrul.
   - Putem s-o facem, repetă el, mai mult pentru sine însuşi de data asta decât pentru ea.
   Porniră.
   După câţiva paşi, Painter se simţi mai bine.
   Bine.
   Ieşirea nu putea fi prea departe.
   Ca şi când ar fi confirmat asta, o briză de aer adie pe coridor, mişcând mănunchiurile de ierburi uscate care foşniră deasupra lor. Painter simţi boarea în faţă. Îl făcu să îngheţe în loc. Era instinctul lui de vânător - în parte datorat pregătirii în domeniul operaţiilor speciale şi în parte moştenirii sale native: Se întoarse şi o apucă pe Lisa de cot, făcându-i semn să tacă.
   Stinse lanterna.
   Undeva în faţă, ceva greu lovi podeaua, iar sunetul răsună pe întregul coridor. Bocanci. O uşă se trânti. Nu mai adie nimic.
   Acum mai era cineva acolo.

       Asasinul se strecură în pivniţă.
   Ştia că mai rămăseseră oameni aici. Câţi? Îşi puse puşca pe umăr şi-şi scoase pistolul Heckler & Koch MK23. Îşi dăduse deja jos mănuşile de exterior, rămânând doar cu cele fără degete. Stătu neclintit, ciulind urechile.
    Un zgomot slab, târşâit.
   Retrăgându-se.
   Cel puţin doi... poate trei.
   Întinzându-se, trase după el chepengul care se deschidea în şopronul de deasupra. Briza rece muri deasupra lui cu un ultim fâsâit slab, iar întunericul îl învălui complet. Scoase o pereche de ochelari cu infraroşii şi aprinse o mică lampă cu lumină ultravioletă pe care o avea fixată pe umăr. Coridorul din faţa lui sclipi în diferite nuanţe de verde-argintiu.
   Exact lângă el, peretele era acoperit în întregime de rafturi cu diverse conserve şi borcane de miere sigilate cu ceară. Alunecă pe lângă ele, mişcându-se încet, fără zgomot.
   Nu avea de ce să se grăbească. Celelalte ieşiri existente nu dădeau decât în mijlocul prăpădului. Îi împuşcase pe toţi ceilalţi călugări care mai avuseseră suficientă raţiune în minţile înceţoşate ca să fugă din calea flăcărilor.
   Îşi făcuse pomană ucigându-i pe toţi.
   După cum ştia foarte bine.
   Clopotul bătuse prea tare.
   Fusese un accident. Aşa cum se petrecuseră prea multe în ultima vreme.
   De-o lună încoace, observase agitaţie în rândurile celorlalţi de la Granitschloss. Chiar şi înainte de accident.
   Ceva pusese castelul pe jar, ceva ce se putea vedea cu ochiul liber chiar şi din locurile îndepărtate unde-şi ducea el traiul singuratic. Nu-şi bătuse capul cu asta. De ce l-ar fi interesat?
   Apoi accidentul... şi totul devenise problema lui.
   Să le repare greşeala.
   Fiind unul dintre puţinii Sonnekonige rămaşi în viaţă, era de datoria sa. În halul ăsta decăzuseră Cavalerii Soarelui - şi ca număr, şi ca statut, slăbiţi şi prigoniţi, anacronici şi un motiv de ruşine. Nu mai era mult până ce avea să piară şi ultimul dintre ei.
   Mai bine.
   Însă cel puţin el îşi făcuse datoria pe ziua de azi. Se putea întoarce la coliba lui după ce curăţa şi pivniţa asta. Tragedia de la mănăstire avea să fie pusă pe seama rebelilor maoişti. Cine altcineva în afară de maoiştii atei ar fi atacat o mănăstire fără nici un fel de importanţă strategică?
   Ca să se asigure că nu va exista niciun semn de întrebare, până şi muniţia pe care o folosea era aceeaşi cu a rebelilor. Inclusiv gloanţele din pistol.
   Cu arma pregătită, trecu pe lângă un rând de butoaie de stejar descoperite. Grâu, secară, făină, chiar şi mere uscate. Păşea cu atenţie, precaut, pentru a anticipa orice posibil atac.
   Era adevărat că toţi călugării aveau minţile rătăcite, dar chiar şi nebunii puteau da dovadă de viclenie când erau puşi în situaţii extreme.
   În faţa lui, coridorul o făcea la stânga. Se lipi de peretele din dreapta. Se opri ca să asculte, ciulind urechile şi încercând să prindă cel mai uşor zgomot de pas şi îşi ridică ochelarii cu infraroşu.
   Întuneric beznă.
   Îşi coborî din nou ochelarii pe ochi, iar coridorul i se înfăţişă înaintea ochilor în nuanţe verzui. Fără îndoială avea să dea cu ochii de orice posibili adversari care pândeau în întuneric înainte ca aceştia să-l poată vedea. Nu aveau pe unde să scape. Trebuiau să treacă de el pentru a ajunge la singura portiţă de ieşire sigură.
   Se strecură după colţ.
   Chiar în mijlocul coridorului se afla un balot de fân, într-o poziţie nefirească, de parcă ar fi fost mutat în grabă. Cercetă culoarul care se întindea în faţa lui. Alte butoaie. Din plafon atârnau o mulţime de mănunchiuri de ierburi puse la uscat.
   Nicio mişcare. Niciun sunet.
   Întinse un picior peste balotul din drum şi păşi de partea cealaltă.
   Sub tocul bocancului trosni o crenguţă uscată de ienupăr.
   Coborî instantaneu privirea. Podeaua era acoperită în întregime cu o mulţime de crengi.
   O capcană.
   - Acum!
   Apucă să privească în sus în momentul în care de deasupra lui ţâşni o lumină orbitoare. Amplificată de sensibilitatea ochelarilor, explozia de stele îl lovi în moalele capului, orbindu-l.
   Bliţuri de aparat foto.
   Trase cu pistolul la nimereală.
   Exploziile răsunară asurzitor în pivniţa strâmtă.
   Probabil că stătuseră culcaţi, în întuneric, ascultând, până în momentul în care păşise pe creanga uscată, trădându-şi poziţia, iar apoi se năpustiseră asupra lui. Se dădu îndărăt un pas, aproape prăbuşindu-se peste balotul de fân.
   Lăsându-se pe spate, trase următorul foc în sus.
   Mare greşeală.
   Profitând de situaţie, cineva se aruncă asupra lui. Undeva jos. Lovindu-l în picioare şi aruncându-l peste balot. Se izbi cu spatele de podeaua de piatră. Simţi ceva înfigându-i-se în coapsă. Zvâcni din genunchi cu putere, ceea ce provocă un geamăt din partea atacatorului.
   - Hai! urlă atacatorul, imobilizându-i braţul cu pistolul. Fugi!
   Atacatorul său vorbea în engleză. Nu era călugăr.
   O a doua siluetă sări peste trupurile lor, o simplă umbră în ceaţă, după cum reuşi el să desluşească cu vederea-i care începea să-i revină. Auzi paşi retrăgându-se în direcţia chepengului ce dădea în şopron.
   - Scheisse! înjură el.
   Se smuci înainte, aruncându-l pe bărbatul de deasupra lui într-o parte ca pe o păpuşă de cârpă.
   Sonnekonige nu erau oameni ca toţi ceilalţi. Atacatorul său se izbi de perete, îşi recâştigă echilibrul şi încercă să o ia după celălalt. Însă lui îi reveni rapid vederea, ajutată de luminiţa care se retrăgea. Furios, îl apucă pe atacator de gleznă şi-l trânti la pământ.
   Bărbatul îl lovi cu celălalt picior, nimerindu-l în cot.
   Gemând, apăsă cu degetul mare un nerv din spatele tendonului lui Ahile. Omul ţipă. Ştia cât de dureroasă era ciupitura aceea. Ca şi cum ţi-ai fi fracturat glezna. Îl ţinea în continuare pe bărbat de picior.
   În momentul în care se îndreptă, simţi cum se învârte pământul cu el. Brusc toată puterea păru să i se scurgă din vene ca aerul dintr-un balon spart. Simţi o arsură undeva în partea superioară a coapsei. Acolo unde fusese înjunghiat. Se uită în jos. Nu, nu înjunghiat. În coapsa lui rămăsese înfiptă o seringă, cu pistonul apăsat până la capăt.
   Fusese drogat.
   Atacatorul său se răsuci şi reuşi să scape din strânsoarea-i slăbită, rostogolindu-se şi aruncându-se înainte.
   Nu putea să-l lase să scape.
   Ridică pistolul - care acum i se păru greu ca o piatră de moară - şi trase după el. Glonţul ricoşă din podea. Din ce în ce mai slăbit, mai trase o dată, dar bărbatul ieşise deja din câmpul lui vizual.
   Auzi paşii atacatorului îndepărtându-se.
   Nemaiputând să se ţină pe picioare, se lăsă în genunchi; îşi simţea inima bătându-i cu putere în piept. O inimă de două ori mai mare decât una obişnuită. Însă firească pentru un Sonnekonige.
   Inspiră adânc de câteva ori în timp ce metabolismul său se obişnuia cu drogul.
   Sonnekonige nu erau oameni ca toţi ceilalţi.
   Încet, încet se ridică în picioare.
   Avea o treabă de terminat.
   Asta era menirea pentru care se născuse.
   Să îndeplinească ordinele.

       Painter trânti chepengul.
   - Ajută-mă, te rog, spuse el şchiopătând.
   Simţea o durere ascuţită în tot piciorul. Arătă înspre o stivă de lăzi.
   - Pune-le pe chepeng.
   Trase lada de deasupra. Prea grea pentru a putea fi cărată se izbi de podea cu un puternic zornăit metalic. Nu ştia ce se afla în lăzi, doar că erau grele, al dracului de grele.
   Trase cutia peste chepeng.
   Lisa se luptă cu a doua. El i se alătură, apucând-o pe a treia împreună, le traseră pe toate peste chepeng.
   - Încă una, spuse Painter.
   Lisa se uită la grămada de lăzi de pe chepeng.
   - Nu trece nimeni prin alea.
   - Încă una, insistă Painter, gâfâind şi schimonosindu-se de durere. Ai încredere în mine.
   O traseră amândoi pe ultima. Doar împreună reuşiră să o ridice şi să o pună deasupra celorlalte de pe chepeng.
   - Drogurile o să-l scoată din circulaţie ore întregi, rosti Lisa.
   Îi răspunse un foc de armă. Un cartuş de puşcă perforă lăzile de pe chepeng şi se înfipse într-una dintre grinzile şopronului.
   - Cred că ar fi bine să mai solicit o opinie, spuse Painter, trăgând-o de acolo.
   - I-ai băgat tot midazolamul... sedativul?
   - Bineînţeles.
   - Atunci cum...?
   - Nu ştiu. Şi în momentul ăsta nici nu-mi pasă.
   Painter o conduse către uşa deschisă a şopronului. Se uitară după alţi posibili lunetişti şi o rupseră la fugă. În stânga, totul de transformase într-un morman de lemn şi piatră fumegând. Flăcări mocnite se avântau spre cerul din ce în ce mai jos.
   Culmea din faţa lor nu se mai vedea din cauza norilor de culoarea granitului.
   - Taski a avut dreptate, murmură Lisa, trăgându-şi pe cap gluga jachetei.
   - Cine?
   - O călăuză din tribul Şerpa. Ne-a avertizat că astăzi va fi o altă furtună.
   Painter urmări flăcările care se răsuceau spre nori. Fulgi mari de zăpadă începură să cadă din cer, amestecându-se cu o ploaie neagră de cenuşă lucitoare. Foc şi gheaţă. Era un serviciu funerar potrivit pentru cei 12 călugări care trăiseră în mănăstirea asta.
   Amintindu-şi de oamenii cumsecade care sălăşluiseră aici, pe Painter îl cuprinse furia. Cine putea să fie atât de lipsit de inimă încât să măcelărească nişte călugări?
   Nu ştia cine, însă cu siguranţă înţelegea de ce.
   Boala de aici.
   Ceva mersese prost - şi acum cineva încerca să acopere greşeala.
   O explozie îi întrerupse şirul gândurilor. Uşa şopronului explodă în flăcări şi fum. Capacul unei lăzi fu aruncat în curte.
   Painter apucă braţul Lisei.
   - Ce-a făcut, s-a aruncat în aer? întrebă Lisa, holbându-se uimită la şopron.
   - Nu. Doar chepengul. Haide. Flăcările n-o să-l reţină prea mult.
   Painter o luă înainte peste pământul îngheţat, ocolind carcasele îngheţate de oi şi capre. Găsiră drumul spre ieşirea din ţarc.
   Ninsoarea se înteţi. Ceea ce într-o anumită măsură era binecuvântare. Painter purta numai o rasă groasă de lână şi bocanci îmblăniţi. Nu era prea bine echipat împotriva viscolului. Dar măcar zăpada proaspăt căzută le putea acoperi urmele şi-i putea face mai puţin vizibili.
   El o luă înainte, spre o potecă ce trecea peste o culme cobora înspre un sat, satul pe care-l vizitase el cu câteva zii în urmă.
   - Uite! spuse Lisa.
   Sub ei, o coloană de fum se înălţa spre cer, o versiune mai mică a celei pe care o lăsaseră în spate.
   Satul...
   Painter îşi încleştă pumnii.
   Deci nu numai mănăstirea trebuia ştearsă de pe faţa pământului. Şi colibele împrăştiate mai jos fuseseră lovite de grenade. Atacatorii nu aveau de gând să lase niciun martor în viaţă.
   Painter ieşi de pe cărarea ce traversa culmea. Era prea expusă.
   Cu siguranţă, cărarea avea să fie supravegheată şi al atacatori se puteau afla încă acolo jos.
   Se îndreptă din nou spre ruinele fumegânde ale mănăstiri
   - Unde mergem? întrebă Lisa.
   Painter arătă undeva dincolo de flăcări.
   - Pe teritoriul nimănui.
   - Dar nu acolo...?
   - Da, acolo au fost văzute luminile ultima oară, îi confirmă el. Însă terenul acela accidentat este şi locul potrivit în care putem să ne pierdem urma. Să găsim adăpost. Să ne facem un culcuş şi să aşteptăm să treacă furtuna. Să aşteptăm până vor veni ceilalţi să cerceteze cauza focului şi a fumului.
   Painter se uită lung la coloana groasă de fum. Cu siguranţă era vizibilă de la kilometri întregi. Un semnal de fum, uşa cum folosiseră odinioară strămoşii săi indieni. Însă exista oare cineva care să-l vadă? Ridică ochii şi mai sus, înspre nori. Încercă să pătrundă cu privirea dincolo de ei, spre cerul deschis de deasupra. Se rugă să-şi dea seama cineva de pericol.
   Până atunci...
   N-avea decât o variantă.
   - Hai să mergem.

   1:25 A.M.
   WASHINGTON, D.C.

   Monk traversă Capitol Piaza cu Kat alături. Mergeau împreună în pas vioi, animaţi nu atât de sentimente pozitive, cât de iritare.
   - Aş prefera să aşteptăm, spuse Kat. E mult prea devreme. S-ar putea întâmpla orice.
   Monk îi simţea mirosul suav de iasomie. Făcuseră în grabă un duş împreună după telefonul primit de la Logan Gregory, mângâindu-se reciproc în abur, îmbrăţişându-se apoi, ca un ultim gest de intimitate. Însă, după aceea, în timp ce se şterseseră şi se îmbrăcaseră, pragmatismul începuse să se interpună între ei cu fiecare închidere de fermoar şi de nasture. Realitatea se instala încetul cu încetul, domolindu-le pasiunea la fel de mult ca răcoarea nopţii.
   Monk îi aruncă o privire.
   Kat purta pantaloni bleumarin, o bluză albă şi o jachetă cu blazonul U.S. Navy pe spate. Emanând un aer de profesionistă, arăta la fel de spilcuită ca şi pantofii ei negri de piele din picioare. În schimb, Monk purta adidaşi negri Reebok, blugi închişi la culoare şi un pulover pe gât de culoare bej, iar pe cap o şapcă de baseball cu însemnele Chicago Cubs.
   - Până când o să ştiu cu siguranţă, continuă Kat prefera să păstrăm tăcerea cu privire la sarcină.
   - Ce vrei să spui cu „Până când o să ştiu cu siguranţă?“ Până când o să ştii cu siguranţă dacă vrei copilul? Până când o să fii sigură în legătură cu noi?
   Discutaseră aprins tot drumul de la apartamentul lui Kat până la Logan Circle, un fost han victorian transformat în bloc de apartamente şi aflat în apropierea clădirii Capitoliului. În noaptea aceasta, scurta plimbare făcută pe joi părea interminabilă.
   - Monk...
   El se opri. Întinse o mână, după care o lăsă în jos. Cu toate astea, se opri şi ea.
   El o privi drept în ochii.
   - Spune-mi, Kat.
   - Vreau să fiu sigură că sarcina... nu ştiu... că ţine. Să fie mai avansată înainte să spun cuiva.
   Ochii ei scânteiară în lumina lunii, aproape în lacrimi.
   - Iubito, tocmai de-asta ar trebui să le spunem tuturor.
   Veni mai aproape de ea şi îi puse o mână pe burtică. Ca să protejăm ce creşte aici.
   Ea se întoarse, cu mâna lui în jurul taliei ei.
   - Şi pe deasupra poate c-ai avut dreptate. Cariera mea... poate că nu-i momentul potrivit.
   Monk oftă.
   - Dacă toţi copiii ar fi născuţi numai la momentul potrivit, lumea ar fi un loc mult mai gol.
   - Monk, nu eşti corect. Nu-i vorba de cariera ta.
   - Pe naiba, nu e. Nu crezi că un copil o să-mi schimbe viaţa, opţiunile mele de-aici încolo? Schimbă totul.
   - Exact. Asta mă sperie cel mai mult.
   Se lipi de el. Monk o cuprinse în braţe.
   - O să trecem prin asta împreună, îi şopti el. Îţi promit.
   - Cu toate astea, aş prefera să păstrăm totul sub tăcere... cel puţin câteva zile. Nici măcar n-am fost la un doctor. Poate că testul de sarcină este greşit.
   - Câte teste ai încercat?
   Ea se lipi şi mai mult de el.
   - Ei bine?
   - Cinci, îi şopti ea.
   - Cinci? se miră el nereuşind să-şi reţină amuzamentul din voce.
   Ea îl lovi uşor în coaste. Îl duru.
   - Nu face mişto de mine.
   El o simţi după voce că zâmbeşte. Îşi încolăci braţele strâns în jurul ei.
   - Bine. Pentru moment o să fie secretul nostru.
   Ea se întoarse în braţele lui şi îl sărută, nu apăsat, nu pasional, ci doar în semn de mulţumire. Se separară, însă degetele le rămăseseră încleştate în timp ce-şi continuară drumul.
   În faţă, luminat puternic, se afla destinaţia lor: castelul Smithsonian. Crenelurile din gresie roşie, turnurile şi turlele străluceau în întuneric, ca o bornă de hotar anacronică în comparaţie cu oraşul bine organizat din jur. În timp ce clădirea principală găzduia centrul de informaţii al Institutului Smithsonian, un fost adăpost antibombardament abandonat fusese transformat în centru de comandă al Sigma, unde se afla şi sediul DARPA al oamenilor de ştiinţă ai armatei în inima grupului de muzee şi laboratoare de cercetare de la Smithsonian.
   Degetele lui Kat alunecară din ale lui în momentul în care se apropiară de castel.
   Monk o studie, încă măcinat de griji.
   În ciuda discuţiei lor, o simţi în continuare neliniştită. Era oare şi altceva, în afară de copil?
   „Până când o să ştiu sigur.“
   Ce să ştie sigur?
   Monk fu chinuit de îngrijorare tot drumul până la birourile subterane ale Sigma. Însă, odată ajunşi, scurta prezentare a situaţiei făcută de Logan Gregory, directorul interimar al Sigma, adăugă o nouă serie de motive de îngrijorare.
   - Zona este afectată de furtună, iar deasupra întregului Golf al Bengalului sunt prezente furtuni cu descărcări electrice, le explică Logan, din spatele unui birou.
   Un şir de monitoare LCD de calculator se întindeau de-a lungul unui perete. Pe două dintre ele se puteau citi diverse informaţii. Unul prezenta date meteo în timp real de la un satelit de deasupra Asiei.
   Monk îi pasă lui Kat o fotografie făcută de satelit.
   - Sperăm din toată inima să primim veşti înainte de răsăritul soarelui, continuă Logan. Ang Gelu a plecat în zori în Nepal pentru a aduce cu elicopterul personal medical la mănăstire. Au încercat să zboare în timpul pauzei dintre furtuni. E încă devreme. Acolo e abia amiază acum. Aşa că trag nădejde că o să avem în curând informaţii suplimentare.
   Monk şi Kat făcură un schimb rapid de priviri. Fuseseră informaţi pe scurt despre investigaţia desfăşurată de directorul organizaţiei. Painter Crowe rămăsese fără mijloace de comunicare de 3 zile încoace. După înfăţişarea istovită a lui Logan Gregory şi ochii adânciţi în orbite, reieşea clar că rămăsese treaz toată perioada. Îşi purta obişnuitul costum albastru, însă era uşor mototolit la coate şi genunchi, ceea ce însemna, practic, o ţinută neîngrijită pentru locţiitorul la comanda Sigma. Părul blond ţepos şi pielea bronzată îi dădeau întotdeauna un aer tineresc, însă în noaptea aceasta, semnele celor patruzeci şi ceva de ani erau evidente: ochi umflaţi, paloare cadaverică şi o pereche de cute între ochi la fel de adânci ca Marele Canion.
   - Ce ştim despre Gray? întrebă Kat.
   Logan lovi ferm cu palma dosarul, punând astfel punct chestiunii anterioare. Eficient ca întotdeauna, scoase un al doilea dosar şi îl deschise.
   - Acum o oră s-a înregistrat o tentativă de omor la adresa Commander-ului Pierce.
   - Poftim? întrebă Monk aplecându-se în faţă, puţin cam brusc. Şi-atunci ce-i cu toate rapoartele alea privind starea vremii?
   - Calmează-te. E-n siguranţă şi aşteaptă întăriri, spuse Logan şi le prezentă rapid succesiunea evenimentelor din Copenhaga, inclusiv cum supravieţuise Gray. Monk, am făcut toate aranjamentele ca să i te poţi alătura Commander-ului Pierce. Avem un avion în aşteptare în Dulles, programat să decoleze în 92 de minute.
   Monk trebui să-l creadă pe cuvânt. Nici măcar nu se uitase la ceas.
   - Doamnă căpitan Bryant, continuă Logan, întorcându-se spre Kat. Pe durata interimatului, aş vrea să te ţin aici ca să monitorizăm situaţia din Nepal. Am luat legătura cu ambasada noastră din Katmandu. O să ne folosim de experienţa dumitale în domeniul informaţiilor interne şi externe.
   - Bineînţeles, domnule.
   Brusc, Monk se bucură că Kat avansase în ierarhia informaţiilor. Avea să fie mâna dreaptă a lui Logan pe durata acestei crize. El, unul, prefera să o ştie aici, în siguranţă, la adăpost sub castelul Smithsonian, decât afară pe teren. Avea un motiv în minus pentru care să-şi facă griji.
   Văzu că acum Kat se uită la el. Avea o privire uşor mânioasă, ca şi cum ar fi putut să-i citească gândurile. El îşi păstră expresia impasibilă.
   Logan se ridică în picioare.
   - Atunci o să vă las pe amândoi să vă pregătiţi.
   Le deschise uşa biroului său, dându-i practic afară.
   De îndată ce uşa se închise în urma lor, Kat îl apucă de braţ, deasupra cotului, strângând cu putere.
   - Te duci în Danemarca?
   - Da, şi ce?
   - Cum rămâne...?
   Îl trase în toaleta femeilor. Era goală la acea oră târzie.
   - Cum rămâne cu copilul?
   - Nu înţeleg. Ce-are a face...?
   - Dacă ţi se întâmplă ceva?
   El clipi, privind-o pieziş.
   - N-o să mi se întâmple nimic.
   Ea îi ridică mâna cealaltă, scoţându-i la iveală proteza.
   - Vezi bine că nu eşti indestructibil.
   El îşi lăsă mâna în jos, ascunzând-o pe jumătate la spate. Roşi.
   - E o operaţiune simplă. O să-l ajut pe Gray până îşi termină treaba acolo. Adică până apare şi Rachel în oraş. Mai mult ca probabil o să fiu dădaca lor. După aceea o să mă întorc cu primul zbor.
   - Dacă e atât de lipsită de importanţă, lasă pe altcineva să se ducă. Pot să-i spun lui Logan că am nevoie de ajutorul tău aici.
   - De parcă o să creadă aşa ceva.
   - Monk...
   - Mă duc, Kat. Tu eşti cea care vrea să păstreze tăcerea cu privire la sarcină. Eu, unul, vreau s-o urlu în gura mare lumii întregi. Oricum, fiecare avem nişte îndatoriri. Tu pe-ale tale. Eu pe-ale mele. Şi, crede-mă, n-o să fiu nechibzuit, o asigură el, punându-i o mână pe burtă. O să-mi apăr fundul pentru noi trei.
   Ea îi acoperi mâna cu a ei şi oftă.
   - Ei bine, e un fund al naibii de drăguţ.
   El îi zâmbi. Ea îi zâmbi la rândul ei larg, însă el remarcă oboseala şi îngrijorarea din ochii ei. Nu avea decât un răspuns pentru asta.
   Se lipi de ea, atingându-şi buzele şi îi şopti printre ele.
   - Îţi promit.
   - Ce-mi promiţi? întrebă ea, trăgându-se uşor înapoi.
   - Totul, răspunse el şi o sărută apăsat.
   Şi vorbea serios.
   - Poţi să-i spui lui Gray, îi zise ea când se desprinseră în cele din urmă din îmbrăţişare. Atâta timp cât îl pui să jure că o să păstreze secretul.
   - Pe bune? întrebă el cu ochii strălucind, care mai apoi se îngustară. De ce?
   Ea se îndreptă în spatele lui spre oglindă, dar nu înainte de a-l plesni peste fund.
   - Vreau ca şi el să aibă grijă de fundul tău.
   - E-n regulă. Însă nu cred că el o să încerce să mă lovească la fel.
   Ea scutură din cap şi îşi studie faţa în oglindă.
   - Ce-o să mă fac cu tine?
   El se duse în spatele ei şi o cuprinse de talie.
   - Ei bine, potrivit spuselor domnului Gregory, mai am 92 de minute la dispoziţie.

   12:15 P.M.
   HIMALAYA

   Lisa îl urma grăbită pe Painter.
   Cu agilitatea unei capre negre, acesta mergea înainte în josul unei pante abrupte, pline de bolovani şi acoperite de o suprafaţă înşelătoare de pietriş îngheţat. Deasupra lor, zăpada cădea, învăluindu-i într-un nor gros, mişcător, care le reducea vizibilitatea la câteva zeci de centimetri şi crea o lumină cenuşie, ciudată.
   Valea adâncă în care coborâseră se întindea în partea opusă direcţiei vântului.
   Cu toate acestea, era imposibil să scape de frigul pătrunzător de afară. Deşi era îmbrăcată cu jacheta de furtună şi avea mănuşi, tremura. Chiar dacă mergeau de mai puţin de o oră, dogoarea mănăstirii în flăcări era o amintire îndepărtată. Simţea pielea feţei care îi rămăsese expusă aspră şi arsă de vânt.
   Cu siguranţă Painter o ducea şi mai rău. Îşi trăsese pe el o pereche de pantaloni groşi şi nişte mănuşi de lână cu un deget, pe care le luase de la unul dintre călugării morţi. Însă nu avea glugă pe cap, doar un fular legat peste jumătatea inferioară a feţei. Respira împrăştiind vălătuci de abur în aerul îngheţat.
   Trebuiau să găsească un adăpost.
   Şi cât mai curând.
   Painter îi dădu mâna după ce ea alunecă pe o porţiune extrem de abruptă şi o ţinu strâns lângă el. Ajunseseră pe fundul văii. Se unduia în depărtare, mărginită de pereţi abrupţi.
   Zăpada proaspătă se depusese deja aici, ajungând cam de 25 de centimetri grosime.
   Avea să fie greu de mers în continuare fără bocanci de zăpadă.
   Ca şi cum i-ar fi ghicit îngrijorarea, Painter îi arătă înspre una dintre laturile strâmtorii înguste. Acolo, exista o protuberanţă, un perete ieşit cumva în afară, oferind astfel adăpost împotriva furtunii. Porniră într-acolo, înotând prin nămeţi.
   Odată ajunşi sub lespede, totul li se păru mai uşor.
   Ea aruncă o privire înapoi. Urmele paşilor lor se umpleau deja cu zăpadă proaspătă. În câteva minute aveau să dispară.
   Deşi cu siguranţă acest aspect avea să-i ajute să scape de orice urmăritori, îi dădea o senzaţie teribilă de nelinişte. Era ca şi cum urmele propriei lor existenţe fuseseră şterse de pe faţa pământului.
   Se întoarse.
   - Ai idee unde mergem?
   Se trezi vorbind în şoaptă - nu atât de teamă să nu-şi dezvăluie prezenţa, cât din cauza vuietului intimidant al furtunii.
   - Aşa şi aşa, răspunse Painter. Teritoriile astea de graniţă nu au fost cartografiate în detaliu. Multe dintre ele nu au fost niciodată călcate de picior omenesc.
   Îşi flutură un braţ.
   - Când am ajuns aici, am studiat câteva fotografii făcute din satelit, însă nu sunt utile. Terenul este prea accidentat. Ceea ce face foarte dificilă orice încercare de monitorizare.
   Mai făcură câţiva paşi.
   Apoi Painter îi aruncă o privire în urmă.
   - Ştiai că în 1999 au descoperit aici Shangri-La?
   Lisa îl privi cu atenţie. Nu-şi dădea seama dacă zâmbea în spatele fularului, încercând să-i risipească frica.
   - Shangri-La... ca Orizontul pierdut?
   Îşi amintea filmul şi cartea. Un paradis utopic pierdut, îngheţat în timp în Himalaya.
   Întorcându-se cu spatele, el continuă să meargă şi începu să-i explice.
   - Doi exploratori de la National Geographic au descoperit nişte chei extrem de adânci în munţii Himalaya, la câteva sute de kilometri sud de locul acesta, adăpostite sub un pinten muntos, un loc care nu apărea pe hărţile făcute din satelit. Pe fundul acestor chei se afla un paradis subtropical. Cascade, brazi şi pini, pajişti acoperite cu rododendroni, pâraie mărginite de pajişti de trifoi şi diferite tipuri de conifere. Un peisaj verde, sălbatic şi plin de viaţă, înconjurat din toate părţile de gheaţă şi zăpadă.
   - Shangri-La?
   El ridică din umeri.
   - Asta aşa, ca o dovadă că ştiinţa şi sateliţii nu dezvăluie întotdeauna ce vrea să ascundă universul.
   De-acum deja le clănţăneau dinţii. Chiar şi simplul efort de a vorbi le tăia răsuflarea şi irosea căldură. Trebuiau să-şi găsească propriul Shangri-La.
   Merseră mai departe în linişte. Ninsoarea se înteţi şi mai tare.
   După alte 10 minute, ajunseră într-un loc în care valea vira brusc într-o parte transformându-se într-o potecă îngustă şi sinuoasă.
   Ajungând în colţul respectiv, protuberanţa care-i protejase până atunci se termină.
   Se opriră în loc, uitându-se disperaţi la ce urma.
   Poteca îngustă şi sinuoasă cobora abrupt de aici, devenind din ce în ce mai largă şi mai deschisă. În faţa lor cădea un văl de zăpadă care umplea pământul. Printre palele de vânt ce-i loveau din când în când, văzură în depărtare, sub ei, o vale largă şi adâncă.
   Nicidecum Shangri-La.
   În faţa lor se înălţau o mulţime de stânci zimţate, acoperite de gheaţă şi bătute de viscol, prea abrupte să poată fi traversate fără frânghii. Un pârâu se rostogolea prin peisajul accidentat, formând o mulţime de cascade de mare înălţime, acum îngheţate complet, parcă încremenite în timp.
   Dincolo de el, ascunse de zăpadă şi ceaţă îngheţată, se întindeau nişte chei adânci, cărora din locul acesta nu li se vedea fundul. Capătul lumii.
   - Găsim noi o cale să coborâm de aici, spuse Painter clănţănind din dinţi.
   Se avântă din nou în ghearele furtunii. Cufundându-se în zăpadă până deasupra gleznelor şi apoi deasupra gambelor, Painter încercă să-i croiască o potecă pentru a-l urma.
   - Stai, spuse ea.
   Îşi dădea seama că nu avea cum să mai reziste prea mult. O adusese până aici, însă nu aveau echipamentul necesar pentru a merge mai departe.
   - Uite-aici.
   Îl conduse spre peretele stâncii. Era un loc cât de cât mai adăpostit.
   - Unde...? încercă el să întrebe, însă nu putu să continue din cauza clănţănitului incontrolabil.
   Ea arătă către locul unde pârâul îngheţat trecea peste culmea de deasupra.
   Taski Şerpaşul îi învăţase diferite modalităţi de supravieţuire în inima muntelui. Fusese una dintre cele mai serioase lecţii ale sale. Găsirea unui adăpost.
   Ştia pe de rost care erau cele mai bune 5 locuri în care să caute.
   Lisa traversă până în locul unde cascada de gheaţă ajungea la nivelul lor. După cum i se spusese, căută porţiunea în care stânca neagră se unea cu gheaţa albă-albăstruie. Din câte le povestise călăuza, topirea zăpezilor vara transforma cascadele din Himalaya în torente puternice, în stare să sape în piatră locaşuri adânci. Şi până la sfârşitul verii, apa se retrăgea încet şi apoi îngheţa la loc, adesea lăsând un spaţiu gol în urmă.
   Uşurată, văzu că nici această cascadă nu făcea excepţie de la regulă.
   Îi mulţumi în gând lui Taski şi tuturor strămoşilor lui.
   Lovi cu cotul o bucată de gheaţă până căzu, lărgind o gaură neagră între gheaţă şi perete. Dincolo de ea se deschidea o mică peşteră.
   Painter i se alătură.
   - Stai să ne asigurăm că nu e nici un pericol.
   Întorcându-se pe o parte, se strecură înăuntru şi dispăru.
   Un moment mai târziu, se aprinse o rază care lumină cascada.
   Lisa se uită prin deschizătură.
   Painter se afla la câţiva paşi mai încolo, cu lanterna în mână. Mătură cu raza de lumină mica nişă.
   - Pare să fie în regulă. Ar trebui să putem să ne adăpostim aici o perioadă.
   Lisa se împinse ca să i se alăture. Feriţi de vânt şi zăpadă, deja li se părea mai cald.
   Painter stinse lanterna. Nu era nevoie de o sursă de lumină.
   Peretele de gheaţă părea să absoarbă lumina zilei pe care furtuna o lăsa să treacă şi chiar o amplifica. Cascada îngheţată împrăştia înjur scântei de lumină.
   Painter se întoarse cu faţa la ea, cu ochii lui extraordinar de albaştri, asortaţi perfect cu gheaţa strălucitoare. Îi cercetă faţa căutând urme de degerături. Muşcătura viscolului îi făcuse pielea roşie ca focul. Ea îi remarcă trăsăturile de amerindian. Contrastând puternic cu ochii albaştri.
   - Mulţumesc, spuse Painter. Probabil că prin asta ne-ai salvat vieţile.
   Ea ridică din umeri privind în altă parte.
   - Îţi rămăsesem datoare.
   Cu toate astea, în ciuda cuvintelor sale nepăsătoare, ceva din ea se înmuie auzind cuvintele lui de mulţumire - chiar mai mult decât s-ar fi aşteptat.
   - De unde ai ştiut cum să găseşti...?
   Ultimele cuvinte ale lui Painter se pierdură într-un strănut puternic.
   - Hapciu!
   Lisa îşi scutură rucsacul de pe umăr.
   - Destul cu întrebările. Amândoi trebuie să ne încălzim.
   Îşi desfăcu trusa medicală şi scoase o pătură termoizolantă. În ciuda aparentei sale subţirimi, materialul din care era făcută avea să reţină nouăzeci la sută din căldura pe care o radia corpul său. Şi nu conta numai pe căldura corpului.
   Scoase un radiator catalitic compact, piesă esenţială în bagajul unui alpinist.
   - Stai jos, îi ordonă lui Painter, întinzând pătura pe piatra rece.
   Epuizat, el nu se opuse.
   Ea i se alătură şi trase pătura peste amândoi, formând un fel de cocon.
   În interior, apăsă butonul de aprindere electrică al radiatorului Coleman Sport-Cat. Dispozitivul fără flacără funcţiona cu un mic cilindru de butan care ţinea 14 ore. Folosindu-l cu grijă, intermitent, împreună cu pătura termoizolantă, puteau să reziste două sau trei zile.
   Painter tremura lângă ea în timp ce radiatorul începea să se încălzească.
   - Scoate-ţi mănuşile şi bocancii, spuse ea făcând acelaşi lucru. Încălzeşte-şi mâinile deasupra radiatorului şi masează-ţi degetele de la mâini şi de la picioare, nasul, urechile.
   - Ca să n... nu... de... degere.
   Ea dădu din cap.
   - Pune cât de mult material textil poţi între tine şi piatră ca să limitezi pierderile de căldură prin contact.
   Se dezbrăcară şi umplură culcuşul cu mesada de fulgi şi lână a jachetei.
   Curând, locul deveni aproape plăcut.
   - Am câteva batoane energizante, spuse ea. Şi putem să topim zăpadă ca să avem apă.
   - Ca un soldat adevărat pregătit pentru supravieţuire, comentă Painter puţin mai sigur pe sine, simţind cum îi revine optimismul pe măsură ce se încălzeau.
   - Însă nimic din toate astea nu va opri un glonţ, spuse ea.
   Se uită la el, aproape nas în nas sub pătură.
   Painter oftă şi dădu din cap. Erau apăraţi de frig, dar nu şi de pericole. Furtuna, o ameninţare mai înainte, acum oferea o anumită protecţie. Dar ce avea să fie mai târziu? Nu aveau comunicaţii, nici arme...
   - O să rămânem ascunşi, spuse. Cine a incendiat mănăstirea n-o să poată să ne găsească. Să sperăm că o să vină echipaje la bordul unor elicoptere de salvare. Ne putem semnaliza prezenţa cu dispozitivul fosforescent pe care l-am văzut în rucsacul tău. Şi să sperăm că salvatorii vor ajunge la noi înaintea celorlalţi.
   El se întinse şi îi strânse uşor genunchiul. Ea aprecie faptul că nu-i spusese nicio vorbă de încurajare care să o amăgească şi că nu încercase să îndulcească amarul situaţiei în care se aflau. Mâna ei pipăi după a lui şi o apucă strâns.
   Era o încurajare suficientă.
   Rămaseră tăcuţi, fiecare pierdut în gândurile lui.
   - Cine crezi că sunt? întrebă ea încet în cele din urmă.
   - Habar n-am. Dar l-am auzit pe bărbat înjurând când m-am aruncat asupra lui. În germană. M-am simţit ca şi cum m-aş fi lovit de un tanc.
   - Germană? Eşti sigur?
   - Nu sunt sigur de nimic. Probabil un mercenar. În mod evident, avea pregătire militară.
   - Stai, spuse Lisa.
   Se răsuci ca să-şi ia rucsacul.
   - Aparatul meu.
   Painter se ridică în capul oaselor slăbind strânsoarea deasupra unui colţ de pătură. O trase în interior mai bine ca să închidă deschizătura.
   - Crezi că s-ar putea să ai o poză cu el?
   - Ca să pornească bliţul intermitent, am setat aparatul de fotografiat să tragă cadru după cadru. Când este setat astfel, aparatul digital prinde cinci cadre pe secundă. Nu ştiu ce a reuşit să capteze.
   Se întoarse, butonând aparatul.
   Umăr lângă umăr, se holbară la micul ecran LGD de pe spatele aparatului. Ea ajunse la ultimele fotografii făcute.
   Cele mai multe erau înceţoşate, însă, pe măsură ce treceau de la una la alta, era ca şi cum priveau reluarea cu încetinitorul a filmării evadării lor: reacţia surprinsă a asasinului, braţul lui ridicat instinctiv pentru a-şi proteja ochii, focul pe care-l trăsese în timp ce ea se ghemuise în spatele butoiului, momentul în care Painter se aruncase asupra lui.
   Câteva fotografii surprinseseră porţiuni disparate ale chipului bărbatului. Punând bucăţile una lângă alta, obţinură o imagine cât de cât clară: un păr blond aproape alb, o frunte de brută, o bărbie proeminentă. Ultima fotografie fusese probabil făcută în momentul în care ea sărise peste Painter şi asasin. Prinsese o imagine de aproape a ochilor lui, cu ochelarii cu infraroşu căzuţi pe o ureche. În ei ardea o furie sălbatică, accentuată şi de pupilele roşii în lumina bliţului.
   Lisei îi veni în minte imaginea lui Relu Na, ruda îndepărtată a lui Ang Gelu, cel care îi atacase cu o seceră.
   Ochii călugărului nebun ardeau exact la fel.
   Simţi cum i se face pielea de găină, şi de data asta fără nici o legătură cu frigul.
   Mai observă ceva la ochii lui.
   Nu aveau aceeaşi culoare.
   Unul era de un albastru îngheţat şi strălucea.
   Celălalt era alb stins.
   Poate că era din cauza modului în care căzuse lumina bliţului...
   Lisa apăsă săgeata care dădea imaginile înapoi şi navigă printre fotografiile de la început. Merse la ultima fotografie stocată în memoria aparatului înaintea celor făcute în pivniţă, înfăţişa un perete mâzgălit cu sânge. Uitase că o făcuse.
   - Ce-i aia? întrebă Painter.
   Ea îi relatase deja trista poveste a stareţului mănăstirii, Lama Khemsar.
   - Asta scria bătrânul călugăr pe perete. Părea să fie acelaşi set de semne. Iar şi iar.
   Painter se apropie şi mai tare de ecran.
   - Poţi să măreşti imaginea?
   Ea făcu întocmai, deşi odată cu mărirea dispărea ceva din claritatea imaginii.
   Painter se încruntă.
   - Nu sunt semne tibetane sau nepaleze. Uite cât de ascuţite sunt. Seamănă mai mult cu runele nordice sau ceva de genul acesta.
   - Crezi?
   - Poate.
   Painter se lăsă pe spate gemând obosit.
   - Oricum ar fi, te face să-ţi pui întrebarea dacă Lama Khemsar ştia mai multe decât lăsa să se vadă.
   Lisa îşi aminti ceva ce nu apucase să-i spună lui Painter.
   - După ce bătrânul călugăr şi-a tăiat gâtul, pe pieptul lui am găsit scrijelit un simbol. Nu m-am gândit prea mult la el considerându-l tot un semn de nebunie sau o coincidenţă. Însă acum nu mai sunt chiar aşa de sigură.
   - Cum arăta? Poţi să-l desenezi?
   - Nu e nevoie. Era o svastică.
   Painter ridică uimit din sprâncene.
   - O svastică?
   - Cred că da. Oare e posibil să-şi fi amintit ceva din trecut şi să scoată la iveală o traumă adânc îngropată în memoria lui?
   Lisa îi spuse povestea rudei lui Ang Gelu. Cum Relu Na fugise de la rebelii maoişti, traumatizat de cruzimea lor neînchipuită cu care tăiau cu secera braţele şi picioarele ţăranilor nevinovaţi. Apoi Relu Na făcuse exact acelaşi lucru în momentul în care-şi pierduse minţile şi ieşise la iveală trauma emoţională pe care o suferise.
   Când termină, Painter se încruntă.
   - Lama Khemsar avea cam 75 de ani. Asta înseamnă că era adolescent în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Deci e posibil. Naziştii trimiseseră expediţii de cercetare în Himalaya.
   - Aici? De ce?
   Painter ridică din umeri.
   - Se spune că Heinrich Himmler, şeful SS-ului, era obsedat de ştiinţele oculte. A studiat textele vedice străvechi din India, de acum mii de ani. Nenorocitul a ajuns să creadă că munţii ăştia au fost odinioară leagănul rasei ariene originale. A trimis aici expediţii în căutare de dovezi. Bineînţeles că îi cam lipsea o doagă.
   Lisa îi zâmbi.
   - Şi totuşi, poate că bătrânul Lama a avut câteva întâlniri nefericite cu una dintre acele prime expediţii. Poate că le-a fost şi călăuză sau ceva de genul acesta.
   - Poate. Însă nu vom şti niciodată. Indiferent ce secrete avea, au murit odată cu el.
   - Poate că nu. Poate că asta încerca să facă acolo, în camera lui. Să scoată la iveală ceva oribil. Subconştientul său încerca să se debaraseze de vinovăţie dezvăluind ce ştia.
   - Sunt mulţi de poate.
   Painter se frecă pe frunte.
   - Mai am eu unul. Poate că erau doar nişte aiureli.
   Lisa nu avea niciun argument ca să-l contrazică. Oftă, simţindu-se din ce în ce mai sfârşită, pe măsură ce se estompa efectul adrenalinei.
   - Te-ai încălzit?
   - Da, mulţumesc.
   Ea închise radiatorul.
   - Trebuie să economisim butanul.
   El încuviinţă din cap abia înăbuşindu-şi un căscat adânc.
   - Ar trebui să dormim puţin, spuse ea. Să facem cu rândul.

      Câteva ore mai târziu, Painter se trezi tresărind.
   Cineva îl zgâlţâia. Se ridică în capul oaselor din locul unde se cuibărise lângă perete. Afară era întuneric. Peretele de gheaţă din faţa lui era la fel de negru ca şi stânca.
   Măcar se părea că furtuna se mari domolise.
   - Ce s-a întâmplat?
   Lisa desfăcuse pătura într-o parte.
   Ridică un braţ şi şopti.
   - Stai.
   El se dădu mai aproape de ea, alungând orice urmă de somn. Stătu aşa cam o jumătate de minut. Nu se întâmplă nimic. Într-adevăr, furtuna se părea, că cedase. Vuietul vântului dispăruse. Dincolo de hruba în care se aflau ei, o linişte îngheţată se aşternuse peste culmi şi văi. Îşi încordă auzul ca să desluşească orice zgomot nelalocul lui.
   Cu siguranţă, ceva o speriase pe Lisa.
   Îi putea simţi groaza. Practic o emana prin fiecare por al trupului ei încordat.
   - Lisa, ce s-a...?
   Brusc, peretele de gheaţă sclipi luminându-sc puternic, ca şi cum pe cerul de afară s-ar fi aprins artificii. Nu se auzea niciun zgomot. Razele măturară cascadele îngheţate şi trecură mai departe. Apoi gheaţa se întunecă din nou.
   - Luminile fantomă... şopti Lisa şi se întoarse către el.
   Lui Painter îi veni numaidecât în minte ce se petrecuse cu 3 nopţi în urmă. Când începuseră toate astea. Boala, satul, nebunia din mănăstire. Îşi aminti ce spusese mai devreme Lisa. Apropierea de luminile ciudate era direct proporţională cu gravitatea simptomelor.
   Iar acum ei se aflau în inima ţinuturilor blestemate.
   Mai aproape ca oricând.
   În timp ce Painter îşi continua veghea, cascada îngheţată sclipi din nou în lumina aceea strălucitoare şi mortală.
   Luminile fantomă apăruseră din nou.

CAPITOLUL 5
CEVA PUTRED

   6.12 P.M.
   COPENHAGA, DANEMARCA

   Nimic nu începe la timp în Europa?
   Gray se uită la ceasul de la mână.
   Licitaţia fusese iniţial programată să înceapă la ora 5 fix.
   Poate că trenurile şi autobuzele erau suficient de eficiente ca să-ţi potriveşti ceasul după orarul lor, însă când venea vorba de programul unor evenimente, nimeni nu mai ştia nimic. Trecuse de ora şase. Se convenise apoi ca licitaţia să înceapă în jur de 6.30, pe fondul întârzierilor din traficul aerian către Copenhaga provocate de o furtună pe Marea Nordului.
   Ofertanţii încă mai soseau.
   Înainte de apusul soarelui, Gray se postase în balconul de la etajul al doilea al hotelului Scandic Webers. Acesta se afla peste drum de Casa de Licitaţii Ergenschein, o clădire modernă cu patru etaje, care aducea mai mult a galerie de artă decât a casă de licitaţii, construită în stilul danez minimalist, numai din sticlă şi lemn alb. Licitaţia urma să aibă loc în subsolul casei.
   Şi, cu puţin noroc, în curând.
   Gray căscă şi se întinse.
   Mai devreme, trecuse pe la hotelul de lângă Nyhavn la care se cazase iniţial, îşi strânsese rapid echipamentul de supraveghere, achitase şi predase cheile de la cameră. Sub un nou nume, cu o nouă carte de credit Master Card, se înregistrase la acest hotel. De aici se bucura de o imagine panoramică asupra Pieţei Centrale a oraşului Copenhaga, iar de la balconul camerei, putea să audă râsetele îndepărtate ale oamenilor şi muzica unuia dintre cele mai vechi parcuri de distracţii din lume, Tivoli Gardens.
   Avea în faţă un laptop deschis, iar alături un hot dog pe jumătate mâncat, cumpărat de la un vânzător ambulant.
   Singura lui masă pe ziua aceea. În ciuda zvonurilor, viaţa unui agent operativ nu însemna doar cazinouri în Monte Carlo şi restaurante bune. Cu toate astea, era un hot dog foarte gustos, deşi costase aproape 5 dolari americani.
   Imaginea de pe ecranul laptopului tremura, în timp ce camera de luat vederi cu senzori de mişcare făcu o serie rapidă de fotografii. Prinsese deja în cadru imaginea a mai bine de douăzeci de participanţi: bancheri scorţoşi, europeni dispreţuitori, un trio format din indivizi cu cefe de taur îmbrăcaţi în costume lucioase ce aveau parcă aplicată pe frunte ştampila de mafiot, o femeie scundă şi îndesată cu aer de profesoară şi un grup de parveniţi îmbrăcaţi în alb cu nişte şepci asemănătoare celor de marinar. Bineînţeles că aceştia din urmă vorbeau engleza americană. Destul de zgomotos.
   Clătină din cap.
   Era imposibil să-şi mai facă apariţia prea mulţi oameni.
   O limuzină lungă de culoare neagră trase în faţa casei de licitaţie. Din ea coborâră două personaje. Cei doi erai înalţi şi zvelţi, îmbrăcaţi în costume negre Armani. Un el şi o ea. El avea la gât o cravată albastru-deschis. Ea purta o bluză de mătase de culoare asemănătoare. Amândoi erau tinei, având cel mult în jur de douăzeci şi cinci de ani. Însă se mişcau de parcă ar fi fost mai în vârstă. Poate că de vină era părul lor albit artificial, aranjat aproape identic, scurt, lipit parcă de scalp, care-i făcea să arate ca nişte staruri de cinema din epoca filmului mut din anii douăzeci. Înfăţişarea şi comportamentul le dădea o eleganţă şi o supleţe fără vârstă.
   Nu zâmbeau, dar nici nu etalau un aer glacial. Chiar şi în imaginile de pe camerele de luat vederi, ochii lor străluceau uşor şăgalnici.
   Portarul le ţinu uşa deschisă.
   Amândoi înclinară din cap - din nou nu foarte călduros, doar ca un semn de mulţumire faţă de gestul omului.
   Dispărură înăuntru. Portarul intră după ei, întorcând o plăcuţă, în mod clar, acesta fusese ultimul cuplu, şi pesemne întârzierea lor reprezentase motivul pentru care începerea licitaţiei fusese amânată.
   Cine erau cei doi?
   Îşi reţinu curiozitatea. Primise nişte ordine de la Logan Gregory.
   Revăzu fotografiile ca să se asigure că avea imagini clare ale fiecărui participant în parte. Mulţumit, salvă fişierul pe un stick de memorie şi îl vârî în buzunar. Acum tot ce mai avea de făcut era să aştepte să se încheie licitaţia. Logan trăsese nişte sfori ca să facă rost de o copie a listei cu articolele scoase la vânzare şi cu numele ofertanţilor care reuşeau să le achiziţioneze. În mod cert, o parte din ele aveau să fie pseudonime, însă informaţiile urmau să fie transmise celor din divizia americană antiterorism şi, în cele din urmă, celor de la Europol şi de la Interpol. Era posibil ca Gray să nu ajungă niciodată să afle ce se întâmplase cu adevărat aici.
   Şi nici motivul pentru care fusese atacat. Şi nici motivul pentru care Grette Neal fusese ucisă.
   Gray se forţă să-şi descleşteze pumnii. Întreaga după-amiază se chinuise să facă asta, însă acum se calmase şi ajunsese să accepte constrângerile la care îl supunea Logan.
   N-avea nici cea mai vagă idee despre ceea ce se petrecea cu-adevărat acolo, iar să acţioneze în pripă ar fi însemnat să provoace moartea altor oameni.
   Cu toate astea, se simţea copleşit de vinovăţie. Îşi petrecuse cea mai mare parte a după-amiezii fâţâindu-se de colo-colo prin camera de hotel. Ultimele zile îi reveniseră în minte iar şi iar, la nesfârşit.
   Dacă ar fi fost mai atent de la început... dacă şi-ar fi luat mai multe măsuri de precauţie...
   Telefonul îi vibră în buzunar. ÎI scoase şi se uită la numărul de la care era apelat. Slavă Domnului Deschise clapeta telefonului, se ridică în picioare şi se duse la balustrada balconului.
   - Rachel... mă bucur că m-ai sunat.
   - Ţi-am primit mesajul. Totul e în regulă?
   În vocea ei simţi atât neliniştea de natură personală, cât şi curiozitate profesională. Nu făcuse decât să-i lase un mesaj scurt pe telefonul mobil, avertizând-o asupra faptului că întâlnirea lor va trebui amânată. Nu intrase în detalii. În ciuda relaţiei lor, în ecuaţie erau implicate şi probleme privind siguranţa misiunii.
  - Sunt bine. Însă Monk e-n avion în drum spre mine. O să ajungă aici puţin după miezul nopţii.
   - Eu tocmai am ajuns în Frankfurt, spuse Rachel. Mă pregăteam pentru zborul spre Copenhaga. Mi-am verificat mesajele după ce-am aterizat aici.
   - Încă o dată, îmi pare rău...
   - Aşadar, ar trebui să mă întorc?
   Se temea s-o implice în vreun fel în toate astea.
   - Ar fi cel mai bine. O să trebuiască să reprogramăm totul. Probabil că, dacă lucrurile se calmează aici, o să reuşesc să dau o fugă până la Roma să-ţi fac o vizită înainte să mă întorc în State.
   - Mi-ar plăcea s-o faci.
   El îi simţi dezamăgirea din voce.
   - O să mă revanşez, spuse el, sperând că era o promisiune pe care să o poată respecta.
   Ea oftă - nu de iritare, ci înţelegătoare. Nu erau naivi în legătură cu relaţia lor la distanţă. Două continente, două cariere.
   Însă erau dornici să o continue... să vadă unde ar putea să ducă.
   - Sperasem că vom avea şansa să stăm de vorbă, şopti Rachel.
   Ştia ce voia să spună, desluşind înţelesul mai profund din spatele cuvintelor ei. Trecuseră prin multe împreună, văzuseră ce era bun şi rău în celălalt şi, cu toate astea, în ciuda distanţei, nici unul din ei nu voia să renunţe. De fapt, amândoi ştiau că era momentul să discute următorul pas.
   Scurtarea distanţei dintre ei.
   Probabil că era unul dintre motivele pentru care stătuseră atâta timp separaţi de la ultima întâlnire. Un fel de recunoaştere tacită a faptului că amândoi aveau nevoie de timp de gândire. Acum era timpul să dea cărţile pe faţă.
   Să meargă mai departe sau nu.
   Însă oare el avea un răspuns? O iubea pe Rachel. Era gata să-şi întemeieze o familie cu ea. Vorbiseră chiar şi de copii. Cu toate astea... ceva îl neliniştea. Aproape că îl făcea să se simtă uşurat că amânaseră întâlnirea de-aici. Nu era frică. Şi-atunci ce era?
   Poate că ar fi mai bine să stea de vorbă.
   - O să ajung la Roma, rosti el. Îţi promit.
   - O să te fac să te ţii de promisiune. O să bag la cuptor să fie calzi şi nişte vermicelli alla panna de la Uncle Vigor’s.
   El simţi cum tensiunea din vocea ei se mai domoleşte.
   - Mi-e dor de tine, Gray. Noi...
   Următoarele cuvinte fură întrerupte de claxonul strident al unei maşini.
   Gray îşi aruncă privirea în jos pe stradă. Dedesubt, cineva o luase la fugă peste benzile de circulaţie, fără să-i pese de traficul din jur. O femeie într-o haină de caşmir şi rochie lungă până la glezne, cu părul strâns în coc. Gray aproape că nu o recunoscu. Nu până în momentul în care îl înjură pe şoferul care o claxonase.
   Fiona.
   Ce mama naibii făcea fata aici?
   - Gray...? o auzi pe Rachel în ureche.
   Spuse în grabă:
   - Îmi pare rău, Rachel... trebuie să plec.
   Închise, băgându-şi telefonul mobil în buzunar.
   Jos, Fiona se grăbi spre uşa casei de licitaţii şi o împinse cu putere. Gray se întoarse rapid la laptopul său. Camera de luat vederi surprinse imaginea fetei prin uşa de sticlă. Se certa cu portarul. În cele din urmă, bărbatul în uniformă se uită pe o hârtie pe care ea i-o vârâse în mâini, îşi schimbă expresia feţei şi îi făcu semn cu mâna să intre.
   Fiona trecu pe lângă el ca din puşcă şi dispăru. Imaginea de pe camera de luat vederi se întunecă.
   Gray îşi plimbă privirea între laptop şi stradă.
   „Fir-ar să fie...“
   Logan nu avea să fie deloc fericit. Nu era adeptul acţiunilor pripite.
   Cu toate acestea, ce-ar face Painter Crowe?
   Gray se întoarse în cameră şi-şi dezbrăcă rapid hainele de stradă. Costumul lui era întins pe pat. Pregătit în caz de urgenţă.
   În mod sigur Painter n-ar sta cu mâinile în sân.

   10:22 P.M.
   HIMALAYA

   - Trebuie să ne păstrăm calmul, spuse Painter. Stai aici.
   În faţa lor, luminile fantomă continuară să se aprindă şi să se stingă, reci şi tăcute, aprinzând cascada îngheţată într-o văpaie de scântei şi apoi pierind în neant. În întunericul ce se lăsă apoi, peştera părea şi mai rece, şi mai neagră.
   Lisa se ghemui lângă el. Mâna ei o găsi pe a lui şi o apucă într-o strânsoare sălbatică.
   - De-aia nu s-au deranjat să ne dea de urmă, şopti ea cu răsuflarea întretăiată de spaimă. De ce să se lupte cu furtuna asta dacă puteau foarte bine să aprindă din nou luminile alea blestemate şi să ne iradieze? De ele nu ne putem ascunde.
   Painter îşi dădea seama că avea dreptate. Dacă înnebuneau, n-aveau nici cea mai mică şansă de scăpare. Într-o stare de inconştienţă ca aceea, peisajul înşelător din jur şi frigul crâncen aveau să-i ucidă la fel de sigur ca orice glonţ bine ţintit de vreun lunetist.
   Însă refuza să-si piardă speranţa.
   Dura câteva ore până se instala nebunia. Nu avea de gând să irosească orele acelea. Dacă puteau ajunge undeva unde să primească ajutor, poate că exista ceva care să facă reversibil efectul luminilor.
   - Scăpăm noi şi din asta, spuse el în lipsă de ceva mai bun.
   Remarca nu reuşi decât să o enerveze.
   - Cum?
   Se întoarse spre el în timp ce luminile se aprinseră din nou, împrăştiind în grotă scânteieri de diamant. În ochii Lisei nu se citea chiar groaza pe care şi-o imaginase el. Se vedea că-i era teamă - şi pe bună dreptate - însă ceva din privirea ei rămăsese dur şi neclintit, tot ca strălucirea diamantului.
   - Nu mă lua ca pe proşti, îl admonestă Lisa, trăgându-şi mâna din mâna lui. Asta-i tot ce-ţi cer.
   Painter dădu din cap.
   - Dacă se bazează pe radiaţii sau, mă rog, ce-i aia, ca să ne ucidă, înseamnă că nu supraveghează munţii cu foarte multă atenţie. Odată furtuna sfârşită, putem să...
   Liniştea iernii fu spulberată de o rafală de armă.
   Painter prinse privirea Lisei.
   Părea că vine din apropiere.
   Ca dovadă, câteva gloanţe se înfipseră în peretele de gheaţă. Painter şi Lisa se dădură înapoi, ghemuindu-se şi mai mult şi aruncând pătura de pe ei. Se traseră înspre partea din spate a micuţei peşteri. Nu aveau pe unde să iasă.
   Painter observase şi altceva.
   Lumina fantomă nu se atenuase aşa cum se întâmplase înainte. Cascada îngheţată era în continuare strălucitoare, învăluită în razele acelea mortale. Lumina rămăsese pe loc, ţintuindu-i.
   Se auzi tunând printr-o portavoce.
   - Painter Crowe! Ştim că tu şi femeia sunteţi ascunşi acolo!
   Vocea poruncitoare aparţinea unei femei. Şi avea şi un anumit accent.
   - Ieșiți afară! Cu mâinile sus!
   Painter o apucă pe Lisa de umăr, strângând-o într-un gest cât se putea de liniştitor.
   - Rămâi aici.
   Îi arătă hainele pe care şi le scoseseră făcându-i semn să şi le pună. Îşi trase şi el bocancii şi se apropie de deschizătura din gheaţă. Îşi iţi capul afară.
   După cum se întâmpla adesea în zonele înalte, furtuna încetase la fel de repede cum se iscase. Cerul negru era plin de stele strălucitoare. Calea Lactee se arcuia deasupra văii neclintite, împietrite în zăpadă şi gheaţă, învăluite ici-colo în ceaţă argintie.
   Mult mai aproape, lumina unui reflector sfâşia întunericul, cu raza îndreptată exact pe cascada îngheţată.
   Cam la 50 de metri de ei, pe o culme mai joasă, se afla o siluetă învăluită în ceaţă, călare pe un snowmobil şi manevrând reflectorul. Era unul obişnuit, posibil cu lampă de xenon, judecând după intensitate şi nuanţa albăstruie a luminii.
   Nu era nicio misterioasă lumină fantomă.
   Painter se simţi uşurat. Oare asta fusese lumina aceea?
   Nişte simple vehicule care se apropiau? Painter numără 5. Numără şi siluetele îmbrăcate în jachete albe, împrăştiate pe culmile inferioare şi de-o parte şi de alta a locului unde se afla el. Toţi erau înarmaţi.
   Neavând încotro - dar şi extrem de curios - Painter ieşi din peşteră cu mâinile ridicate. Omul aflat cel mai aproape, o huidumă, veni lângă el cu puşca ridicată. Peste pieptul lui Painter trecu o rază de lumină.
   O cătare cu laser.
   Neînarmat, Painter n-avea de ales decât să rămână nemişcat. Cântări ce şanse avea să încerce să-i smulgă arma bărbatului de lângă el.
   Nu prea multe.
   Painter prinse privirea bărbatului.
   Un ochi de-un albastru îngheţat, celălalt alb stins.
   Asasinul de la mănăstire.
   Îşi aminti forţa ieşită din comun a bărbatului. Nu, nu avea prea multe şanse. Şi în plus, având în vedere câţi oameni erau aici, ce ar fi putut face chiar dacă reuşea?
   De după umărul bărbatului, o siluetă păşi în lumină. O femeie.
   Poate aceeaşi care folosise portavocea puţin mai devreme.
   Se întinse şi, cu un singur deget, împinse arma asasinului, forţându-l s-o coboare. Painter se îndoia că vreun bărbat ar fi avut forţa să facă asta.
   Când femeia veni mai în faţă, Painter o studie în lumina strălucitoare şi îngheţată a reflectorului. Probabil avea puţin sub 40 de ani. Părul negru până Ia umeri, ochii verzi. Era îmbrăcată cu o jachetă albă groasă cu glugă cu blană pe margini. Silueta nu i se ghicea deloc sub jachetă, însă părea zveltă şi se mişca cu paşi elastici.
   - Dr. Anna Sporrenberg, se prezentă ea şi-i întinse mâna.
   Painter se holbă la mănuşa întinsă spre el. Dacă ar fi tras-o înspre el, i-ar fi pus un braţ în jurul gâtului şi ar fi încercat să o ia ostatică...
   Privirea asasinului din spatele ei îl făcu să renunţe. Se întinse şi strânse mâna femeii. Cum nu-l împuşcaseră încă, putea cel puţin să fie politicos. Le va face jocul dacă asta avea să-l ţină în viaţă. Trebuia să se gândească şi la Lisa.
   - Domnule director Crowe, spuse ea. Se pare că de câteva ore toate serviciile de informaţii caută să afle veşti despre dumneavoastră.
   Expresia lui Painter nu se schimbă. Nu vedea niciun motiv pentru care să încerce să-şi ascundă identitatea. Poate chiar ar fi putut să profite de pe urma ei.
   - În cazul acesta, ştiţi până unde vor merge ca să mă găsească.
   - Naturlich, încuviinţă ea din cap, trecând la germană. Dar n-aş conta pe succesul căutărilor lor. Între timp, trebuie să vă rog s-o luaţi pe tânără şi să veniţi cu mine.
   Painter se dădu un pas înapoi.
   - Dr. Cummings nu are nimic de-a face cu toate astea. E pur şi simplu un medic care a dorit să ajute nişte bolnavi. Nu ştie nimic.
   - O să vedem curând cât de adevărat este ceea ce spuneţi.
   Deci asta era, limpede ca lumina zilei. Erau în viaţă deocamdată, numai pentru ce se bănuia că ştiau. Şi tot ce ştiau avea să li se smulgă cu forţa, în chinuri şi sânge. Painter se gândi să acţioneze acum. Să termine cu toate astea. Să aibă parte de o moarte rapidă, în locul unei agonii lungi şi chinuitoare. Deţinea prea multe informaţii importante ca să rişte să-i fie smulse prin tortură.
   Însă nu era aici de unul singur. Îi veni în minte imaginea Lisei încălzindu-şi mâinile într-ale lui. Atâta vreme cât erau în viaţă, mai exista o speranţă.
   Li se alăturară alţi paznici. Lisa fu obligată să iasă din peşteră cu armele aţintite spre ea.
   Îi conduseră la snowmobile.
   Lisa îi prinse privirea, iar în ochii ei citi teamă.
   Era hotărât să o apere indiferent ce presupunea asta.
   Anna Sporrenberg veni lângă ei în timp ce erau legaţi.
   - Înainte să pornim, daţi-mi voie să vorbesc pe şleau. Nu vă putem da drumul. Cred că înţelegeţi asta. Nu vă voi da speranţe deşarte. Însă pot să vă promit un sfârşit uşor şi lipsit de dureri.
   - Aşa cum au avut călugării, spuse Lisa pe un ton răstit. Am văzut câtă milă aţi avut de ei.
   Painter încercă să prindă privirea Lisei. Nu era momentul să-şi înfrunte inamicii. Evident, nenorociţii ucideau fără să clipească. Prin urmare, amândoi trebuiau să joace rolul prizonierilor cooperanţi.
   Prea târziu.
   Anna se întoarse şi o privi pe Lisa ca şi cum ar fi văzut-o prima oară. Vocea femeii sună mai puţin rece.
   - Chiar a fost milă, dr. Cummings.
   Îl fulgeră cu privirea pe asasinul care stătea în continuare pregătit lângă ei.
   - Nu ştiţi nimic despre boala care a lovit mănăstirea. Despre ce orori i-ar fi aşteptat pe călugări. Noi ştim. Moartea lor nu a fost o crimă, ci eutanasiere.
   - Şi cine v-a dat dreptul să o faceţi? întrebă Lisa.
   Painter se apropie de ea şi mai tare.
   - Lisa, poate că...
   - Nu, domnule Crowe.
   Anna veni lângă Lisa.
   - Cine ne-a dat dreptul, spui? Experienţa, dr. Cummings. Experienţa. Crede-mă când îţi spun... moartea lor a fost o binecuvântare, nu un act de cruzime.
   - Şi moartea celor care m-au adus aici cu elicopterul? Şi asta a fost o binecuvântare?
   Anna oftă ca şi cum ar fi costat-o un efort deosebit să spună ceea ce spunea.
   - A fost o alegere dificilă pe care a trebuit să o facem. Munca noastră de aici este prea importantă.
   - Dar noi? strigă Lisa în timp ce femeie se întorcea să plece. O să avem parte de o injecţie nedureroasă dacă cooperăm. Dar dacă refuzăm să cooperăm?
   Anna o luă înspre snowmobil.
   - Nu o să vă zdrobim degetele, dacă la asta vă referiţi. O să folosim doar droguri. Nu suntem nişte barbari, dr. Cummings.
   - Nu, sunteţi doar nişte nazişti! scuipă Lisa înspre ea. Am văzut svastica!
   - Nu fiţi naivă. Nu suntem nazişti.
   Anna le aruncă o privire calmă în timp ce încăleca snowmobilul.
   - Nu mai suntem.

   6:38 P.M.
   COPENHAGA, DANEMARCA

   Gray traversă în grabă strada, îndreptându-se spre casa de licitaţii.
   Ce mama naibii era în capul Fionei să dea buzna aici după tot ce se întâmplase?
   Grija pentru siguranţa ei atârna ca o povară. Însă Gray mai trebui să admită şi că sosirea ei neaşteptată îi oferea scuza de care avea nevoie. Să participe personal la licitaţie.
   Indiferent cine erau cei care incendiaseră magazinul, o omorâseră pe Grette Neal şi încercaseră să-l omoare şi pe el... urmele lor conduceau aici.
   Gray ajunse pe trotuar şi încetini. Razele piezişe ale soarelui în amurg transformau uşa casei de licitaţii într-o oglindă argintie. Îşi verifică ţinuta, o adevărată operă de artă vestimentară. Costumul, un Armani de culoare bleumarin cu dunguliţe fine, îi venea ca turnat, însă cămaşa albă apretată era prea strânsă la guler.
   Îşi îndreptă cravata galben pal.
   Nu era tocmai greu de observat. Însă trebuia să joace rolul unui cumpărător care urma să achiziţioneze ceva pentru un bogat om de afaceri american.
   Împinse uşa şi intră în casa de licitaţii. Holul era decorat în stil pur scandinav, ceea ce însemna o lipsă totală de decoraţiuni: lemn alb, pereţi de sticlă şi aproape nimic altceva. Singurul obiect de mobilier era un scaun subţire, sculptat, poziţionat lângă o măsuţă de mărimea unui timbru poştal. Pe masă se afla un ghiveci cu un singur fir de orhidee.
   Tulpina sa subţire ca o trestie sprijinea în vârf o floare anemică, o combinaţie de maro şi roz.
   Portarul bătu uşor cu ţigra în ghiveci şi o luă spre Gray cu o expresie morocănoasă.
   Gray băgă mâna într-un buzunar şi scoase invitaţia.
   Pentru obţinerea acesteia fusese nevoie să se depună o garanţie de un sfert de milion de dolari în contul casei de licitaţii, dovedind astfel că prezumtivul cumpărător posedă banii necesari pentru un asemenea eveniment exclusivist.
   Portarul îi verifică invitaţia, dădu aprobator din cap şi se duse spre un şnur gros de catifea care bloca nişte scări late ce coborau spre nivelul de jos. Ridică şnurul şi îi făcu semn lui Gray să treacă.
   La baza scărilor, un set de uşi batante dădeau înspre camera principală unde avea loc licitaţia. Doi paznici flancau intrarea. Unul ţinea un detector de metale tip baston. Gray îi dădu voie să-l verifice, ridicându-şi mâinile în sus. Observă camerele video postate de fiecare parte a pragului. Măsurile de securitate erau satisfăcătoare. De îndată ce primul termină, celălalt paznic apăsă pe un buton şi, cu un bâzâit, uşa se deschise larg.
   Fu întâmpinat de un murmur de voci. Recunoscu limbile italiană, olandeză, franceză, arabă şi engleză. Se părea că toată lumea se adunase aici pentru licitaţie.
   Gray intră. Fură aruncate câteva priviri în direcţia lui, însă marea majoritate a participanţilor îşi menţinură atenţia concentrată asupra vitrinelor de sticlă aliniate de-a lungul pereţilor. Angajaţii casei de licitaţii, îmbrăcaţi în haine negre identice, stăteau în spatele tejghelei, ca într-un magazin de bijuterii. Purtau mănuşi albe şi îi ajutau pe participanţi să studieze obiectele oferite la vânzare.
   Un cvartet de coarde cânta în surdină într-un colţ. Câţiva chelneri circulau neobosit, oferind invitaţilor pahare înalte de şampanie.
   Gray se duse să se înregistreze la un birou alăturat şi primi o paletă numerotată. Avansă în interiorul încăperii. Un număr mare de ofertanţi luaseră deja loc. Gray localiză perechea care provocase întârzierea licitaţiei, tânărul şi tânăra palizi la faţă, vedetele de film mut. Stăteau pe rândul din faţă. Femeia avea în poală o paletă de licitare. Bărbatul se aplecă spre partenera sa şi îi şopti ceva. Era un gest ciudat de intim, intensificat probabil şi de gâtul arcuit al femeii, lung şi mlădios, uşor ridicat de parcă ar fi aşteptat o sărutare.
   Ochii ei licăriră spre Gray în timp ce el se deplasa pe culoarul central. Privirea ei insistă puţin asupra lui şi apoi se mută într-o parte.
   Niciun semn de recunoaştere.
   Gray îşi continuă propria cercetare, ajungând în partea din faţă a încăperii, unde se înălţau scena şi podiumul. Se întoarse încet într-un cerc complet. Nu văzu şi nu percepu nicio ameninţare vizibilă la adresa sa.
   De asemenea, nu văzu nici urmă de Fiona.
   Unde era?
   Se îndreptă agale spre una dintre vitrinele de sticlă şi apoi spre marginea îndepărtată. Asculta cu jumătate de ureche conversaţiile din jur. Trecu pe lângă un asistent care ţinea în sus, cu grijă, o carte voluminoasă îmbrăcată în piele deasupra unei vitrine de prezentare pentru un domn corpolent.
   Individul se aplecase interesat, cu o pereche de ochelari de vedere atârnaţi neglijent pe vârful nasului.
   Gray observă această carte specială.
   Un tratat despre fluturi cu desene făcute de mână, datat în jurul anului 1884.
   Continuă să meargă de-a lungul culoarului. De îndată ce ajunse din nou lângă uşă, se trezi faţă în faţă cu femeia prost îmbrăcată pe care o filmase mai devreme. Ţinea întins un plic mic de culoare albă. Gray îl acceptă, chiar înainte să se întrebe ca ar putea să conţină. Femeia nu păru interesată de nimic altceva şi se îndepărtă.
   Gray simţi un iz de parfum pe plic.
   Ciudat.
   Folosi unghia de la degetul mare ca să rupă sigiliul şi să scoată o bucată de foaie împăturită, scumpă, după filigran. Pe ea erau câteva cuvinte scrise îngrijit.

   PÂNĂ ŞI BREASLA ŞTIE CĂ-I MAI BINE SĂ SE FEREASCĂ DECÂT SĂ SE APROPIE PREA MULT DE FLACĂRA ASTA.
   PĂZEŞTE-ŢI SPATELE.
   PUPICI

   Bileţelul nu era semnat. Însă în partea de jos, desenat cu cerneală purpurie, era simbolul unui mic dragon încovoiat.
   Gray căută cu cealaltă mână în zona gâtului, acolo unde atârna un dragon de argint asemănător, pe care îl primise de la un adversar.
   Seichan.
   Ea era agent operativ în slujba Breslei, un cartel dubios de celule teroriste care-şi încrucişase drumurile cu Sigma Force în trecut. Gray simţi cum i se ridică părul pe ceafă. Se întoarse şi se uită atent prin încăpere. Femeia prost îmbrăcată care îi înmânase biletul dispăruse.
   Îşi aruncă din nou privirea asupra biletului.
   Un avertisment.
   Mai bine mai târziu decât niciodată....
   Însă cel puţin Breasla nu era implicată de data asta. Desigur, dacă Seichan putea fi crezută...
   De fapt, Gray era dispus să ia de bun ceea ce-i spusese. Exista o anumită onoare şi în rândul răufăcătorilor, cam aşa se zicea.
   O uşoară agitaţie îi atrase atenţia.
   Un domn înalt traversă sala de licitaţia spre o uşă din spate. Impunător şi extrem de prezentabil în smochingul său, personajul cu pricina era respectatul domn Ergenschein, care juca rolul de adjudecător al licitaţiei. Îşi trecu palmele ca să-şi aranjeze părul negru, tratat cu ulei - în mod clar vopsit. Pe trăsăturile sale cadaverice avea întipărit un zâmbet, ca şi cum l-ar fi desprins dintr-o carte.
   Cea care reprezenta motivul evident al disconfortului său îl urma. Sau mai degrabă era condusă de un paznic care o ţinea strâns de braţ.
   Fiona.
   Era roşie la faţă. Buzele ei palide erau strâns lipite într-o expresie de groază.
   Era furioasă.
   Gray se îndreptă spre ei.
   Ergenschein o luă spre marginea sălii. Avea în mână un obiect împachetat într-o bucată de piele moale de căprioară.
   Se îndreptă spre vitrina centrală din faţa sălii. Fusese goală până atunci. Un membru al personalului descuie dulapul, iar Ergenschein despachetă cu grijă obiectul şi-l puse în cutie.
   Băgând de seamă apropierea lui Gray, adjudecătorul îşi frecă mâinile - îi ieşi în întâmpinare, după care îşi împreună degetele ca şi cum s-ar fi rugat. În spatele lui, un asistent încuie dulapul.
   Gray observă ce obiect fusese pus înăuntru.
   Biblia lui Darwin.
   Fiona făcu ochii mari când îl văzu pe Gray.
   El o ignoră şi se duse ameninţător spre Ergenschein.
   - E vreo problemă aici?
   - Bineînţeles că nu, domnule. Tânăra doamnă este escortată până la ieşire. Nu are invitaţie la această licitaţie.
   Gray îşi scoase propria invitaţie.
   - Cred că mi se permite să fiu însoţit de cineva. Îşi întinse cealaltă mână spre Fiona. Mă bucur să văd că a ajuns deja aici. Am fost reţinut într-o conferinţă telefonică cu cumpărătorul meu. Am abordat-o pe tânăra domnişoară Neal mai devreme ca să mă interesez de o vânzare făcută în particular. Vânzarea unui articol anume.
   Gray dădu din cap spre Biblia lui Darwin.
   Ergenschein suspină parcă din întregul corp, a tristeţe profundă.
   - O tragedie incendiul acela. Însă mi-e teamă că Grette Neal şi-a înscris articolul la casa de licitaţie. Fără o contramandare din partea avocatului răposatei, mi-e teamă că articolul trebuie să fie scos la licitaţie. Aceasta este legea.
   Fiona se trase din mâna paznicului, cu o mânie criminală în ochi.
   Ergenschein nici nu o băgă în seamă.
  - Mi-e teamă că o să trebuiască să licitaţi dumneavoastră în persoană, domnule. Scuzele mele, însă am mâinile legate.
   - În cazul acesta, în mod sigur nu v-ar deranja ca domnişoara Neal să rămână cu mine. Să mă ajute dacă o să vreau să inspectez articolele scoase la licitaţie?
   - Cum doriţi.
   Zâmbetul lui Ergenschein se transformă într-o scurtă privire încruntată. Făcu un semn vag din mână spre paznic.
   - Însă trebuie să stea cu dumneavoastră tot timpul. Şi, în calitate de invitată a dumneavoastră, vă asumaţi responsabilitatea pentru ea.
   Fiona fu eliberată. În timp ce Gray o conducea spre partea din spate a încăperii, observă că paznicul îi însoţea. Se părea că îşi câştigaseră un bodyguard propriu şi personal.
   Gray o aşeză pe Fiona pe ultimul rând. Sună un clopoţel, anunţând că licitaţia avea să înceapă într-un minut. Scaunele începură să se ocupe, în marea majoritate în partea din faţă.
   Gray şi Fiona aveau rândul din spate numai pentru ei.
   - Ce faci aici? întrebă el în şoaptă.
   - Îmi iau Biblia înapoi, spuse ea cu un dispreţ evident. Sau cel puţin încerc să o fac.
   Se prăbuşi în scaun, cu mâinile încrucişate peste geanta de piele.
   În partea din faţă a sălii, Ergenschein se sui pe podium şi prezentă câteva chestiuni administrative. Tranzacţiile şi procedurile legale aveau să se desfăşoare în limba engleză.
   Aceasta era cea mai comună limbă în rândul clientelei internaţionale a licitaţiei. Ergenschein insistă asupra regulilor de vânzare, a taxei impuse de casa de licitaţii şi a modalităţilor de plată, şi chiar a etichetei specifice. Cea mai importantă regulă era aceea că nu aveai voie să licitezi decât de zece ori mai mult decât valoarea depozitului depus.
   Gray ignoră marea majoritate a poliloghiei, continuând să discute cu Fiona, ceea ce atrase câteva priviri nemulţumite din partea celor din rândul din fată.
   - Te-ai întors după Biblie? De ce?
   Fata nu făcu decât să-şi strângă braţele şi mai mult.
   - Fiona...
   Ea se întoarse furioasă spre el.
   - Fiindcă era a lui Mutti! rosti ea cu ochii în lacrimi. Au omorât-o pentru ea. N-o să-i las s-o aibă.
   - Pe cine?
   Ea dădu din mână spre sală.
   - Nu ştiu. Pe javrele care au omorât-o. Am de gând să pun mâna pe ea şi să-i dau foc.
   Gray oftă şi se lăsă pe spate. Fiona voia să se răzbune. Voia să-i rănească pe asasini. Gray nu o condamna... Însă reacţiile ei necugetate nu aveau decât să ducă şi la uciderea ei.
   - Biblia este a noastră. Ar trebui să pot s-o iau înapoi, spuse ea cu vocea tremurândă.
   Clătină din cap şi îşi şterse nasul.
   Gray o cuprinse cu braţul.
   Ea se crispă, dar nu se trase înapoi.
   În partea din faţă a sălii licitaţia începuse. Paletele se ridicau şi erau lăsate în jos. Articolele veneau şi dispăreau pe rând. Cel mai bun dintre toate avea să fie ţinut la urmă. Gray observă cine şi ce cumpăra. Băgă de seamă în mod special cine erau cei care licitau până la final pentru articolele notate în carneţelul său, cele trei prezentând un interes special: legile geneticii ale lui Mendel, fizica lui Planck şi jurnalul lui de Vries cu însemnări despre mutaţiile genetice. Toate fuseseră adjudecate de perechea de vedete de film mut.
   Identitatea lor rămăsese necunoscută. Gray îi auzi pe ceilalţi participanţi la licitaţie şuşotind. Nimeni nu ştia cine erau. În schimb, vedeau paleta de licitare ridicându-se întruna.
   Numărul 002.
   Gray se aplecă spre Fiona.
   - Îi recunoşti pe cumpărătorii ăia? I-ai văzut vreodată în magazinul vostru?
   Fiona se îndreptă în scaun, se uită la ei preţ de 1 minut întreg, după care se rezemă la loc de spătar.
   - Nu.
  - Dar pe altcineva?
   Ea ridică din umeri.
   - Fiona, eşti sigură?
   - Da! se răsti ea. Sunt a naibii de sigură!
   Replica aceasta atrase nişte priviri şi mai exasperate.
   În sfârşit, se ajunse şi la ultimul articol. Biblia lui Darwin fu scoasă din vitrina încuiată şi dusă asemenea unei relicve religioase spre un şevalet care se afla sub un spot luminos special, cu halogen. Nu impresiona prin nimic: piele neagră jerpelită şi pătată, fără măcar un titlu sau inscripţie pe copertă. Putea fi orice jurnal vechi.
   Fiona îşi îndreptă şi mai mult corpul. În mod clar, acesta era motivul care o ţinuse în scaun tot acest timp. ÎI apucă pe Gray de încheietura mâinii.
   - Chiar ai de gând să licitezi pentru ea? întrebă ea, cu speranţa începând să mijească în ochii ei strălucitori.
   Gray se încruntă la ea - după care îşi dădu seama că nu era absolut deloc o idee rea. Dacă ceilalţi erau în stare să facă moarte de om ca s-o aibă, atunci poate că descoperea şi el vreun indiciu, ceva, în tot acest castel de cărţi de joc. De altminteri, îşi dorea foarte mult să arunce o privirea asupra ei. Iar Sigma Force vărsase 250 000 de euro în contul deschis aici la casa de licitaţii. Asta însemna că putea să liciteze până la 2,5 milioane. Dublu faţă de suma maximă estimată pentru Biblie. Dacă va câştiga, putea să-şi studieze achiziţia în voie.
   Cu toate acestea, îşi aminti avertismentul lui Logan Gregory. Deja încălcase ordinele pentru a veni după Fiona aici. Nu îndrăznea să se implice şi mai serios de-atât.
   Simţi privirea Fionei aţintită asupra lui. Dacă începea să liciteze, avea să pună vieţile amândurora în pericol, transformându-i în ţinte sigure. Şi ce se întâmpla dacă avea să piardă licitaţia? Riscul nu s-ar fi justificat deloc. Nu fusese suficient de nesăbuit pe ziua de azi?
   - Doamnelor şi domnilor, de la cât să începem licitaţia ultimului articol de astăzi? întrebă Ergenschein ca să-i impresioneze pe cei din jur. Să începem de la o sută de mii? Ah, da, avem o sută de mii... şi de la un nou licitator. Minunat. Numărul 144.
   Gray îşi lăsă paleta în jos, cu toţi ochii îndreptaţi asupra lui, acum hotărât să meargă mai departe.
   Lângă el, Fiona zâmbea cu gura până la urechi.
   - Şi dublăm suma licitată, anunţă Ergenschein. Două sute de mii - de la numărul 002!
   Vedetele din epoca filmului mut.
   Gray simţi cum toată încăperea îşi concentrează din nou atenţia asupra sa, inclusiv perechea din faţă.
   Era prea târziu ca să mai dea înapoi. Îşi ridică paleta din nou.
   Licitaţia continuă încă zece minute tensionate. Sala de licitaţii rămase plină. Nimeni nu părăsise încăperea, dorind să vadă cui avea să-i fie vândută Biblia lui Darwin. Se înregistra un curent de susţinere favorabil lui Gray. Mult prea mulţi dintre cei prezenţi acolo fuseseră scoşi din cursă de numărul 002. Şi pe măsură ce suma licitată ajunse la două milioane, cu mult peste suma maximă estimată, murmure pline de entuziasm făcură înconjurul sălii.
   Se resimţi alt val de entuziasm când o persoană care licita prin telefon intră în cursă, însă numărul 002 oferi mai mult, iar acesta nu mai reacţionă în nici un fel.
   Însă o făcu Gray.
   - Două milioane trei sute.
   Palmele lui Gray începură să transpire.
   - Două milioane patru sute de la numărul 002!
   - Doamnelor şi domnilor, vă rog să vă aşezaţi la locurile dumneavoastră.
   Gray şi mai ridică încă o dată paleta.
   - Două milioane cinci sute.
   Gray ştia că ajunsese la fundul sacului. Nu mai putea să facă nimic decât să se uite cum numărul 002 se ridică din nou, de neoprit, implacabil, neîndurător.
   - Trei milioane, rosti tânărul domn palid, obosit de acest joc.
   Se ridică în picioare şi îşi aruncă privirea spre Gray, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă avea curajul să răspundă şi acestei provocări.
   Gray îşi atinsese limita. Chiar dacă ar fi vrut, nu putea să liciteze mai mult. Mâna îi rămase jos pe paletă. Gray scutură din cap, recunoscându-se învins.
   Celălalt se aplecă spre el, ca de la un adversar la altul. Îşi duse uşor degetele la o pălărie imaginară. Gray observă o pată albastră pe mâna dreaptă a individului, între degetul mare şi arătător. Un tatuaj. Însoţitoarea sa, despre care până la momentul respectiv Gray îşi dăduse seama că era sora mai mică a tânărului, sau poate chiar sora geamănă, avea acelaşi semn pe mâna stângă.
   Gray îşi fixă tatuajul în minte, socotind că poate era un indiciu care avea să-l ajute să le descopere identitatea.
   Şirul gândurilor îi fu întrerupt de adjudecător.
   - Şi se pare că numărul 144 a renunţat! spuse Ergenschein. Alte oferte. O dată, de două ori, de trei ori.
   Ridică ciocănelul de lemn, îl ţinu sus un moment de suspans, după care îl lovi de marginea podiumului.
   - Adjudecat!
   Licitaţia încheiată fu salutată de nişte aplauze politicoase.
   Gray ştia că acestea ar fi fost mult mai însufleţite dacă el ar fi câştigat. Cu toate astea constată surprins că cineva bătea din palme lângă el.
   Fiona.
   Ea îi zâmbi larg.
   - Hai să ieşim de-aici.
   Se alăturară fluxului de oameni care se îndreptau spre uşă. La plecare, Gray primi compasiunea şi părerile de rău ale altor câţiva licitatori.
   În curând ajunseră afară în stradă. Toţi o luară care încotro.

...............................................