Ordinul negru, James Rollins

 ................................................

4-10

        Fiona îl târî după ea până la o patiserie din apropiere, un local în stil franţuzesc, cu draperii din bumbac cu model floral şi mese din fier forjat.

   Fata alese un loc lângă o vitrină plină cu choux a la creme, prăjituri cu glazură, ecleruri de ciocolată şi smorrebrod, omniprezentele tartine daneze.
   Ea ignoră bunătăţile, zâmbind larg şi debordând de-o veselie ciudată.
   - De ce eşti atât de fericită? întrebă Gray în cele din urmă. Am pierdut licitaţia.
   Gray se aşeză cu faţa la geam. Trebuiau să-şi păzească spatele. Cu toate astea, spera că acum, odată Biblia vândută, pericolul avea să scadă.
   - Le-am tras-o! explică Fiona. I-am adus până la 3 milioane. Nemaipomenit!
   - Nu cred că banii înseamnă atât de mult pentru ei.
   Fiona îşi scoase acul de păr şi îşi scutură părul desfăcut. Acum părea cu zece ani mai tânără. Avea în continuare în ochi o privire amuzată şi uşor maliţioasă.
   Gray simţi deodată un gol în stomac.
   - Fiona, ce-ai făcut?
   Ea îşi puse geanta pe masă, o înclină spre el şi o deschise larg. El se aplecă în faţă.
   - Oh, Dumnezeule... Fiona...
   În geantă era un volum cu coperte din piele uzată.
   Arăta la fel ca Biblia lui Darwin care abia fusese vândută.
   - Asta-i cea adevărată? întrebă el.
   - I-am suflat-o de sub nas idiotului ăluia chior din camera din spate.
   - Cum...?
   - Un truc vechi. Mi-a luat o zi întreagă să găsesc o Biblie de mărimea şi forma potrivite. Bineînţeles că după aia a trebuit să-i modific puţin aspectul. Apoi, n-a fost nevoie decât de multe lacrimi şi ţipete şi puţină derută...
   Ridică din umeri.
   - A fost simplu ca bună ziua.
   - Dacă deja aveai Biblia, de ce m-ai mai pus să licitez...?
   Brusc îşi dădu seama.
   - Te-ai folosit de mine.
   - Ca să-i fac pe nemernicii ăia să cheltuiască 3 milioane pentru o făcătură de doi bani!
   - O să descopere în curând că nu-i cartea adevărată, spuse Gray, din ce în ce mai îngrozit.
   - Îhî, însă intenţionez să fiu de mult plecată până atunci.
   - Unde?
   - O să merg cu tine, spuse Fiona şi îşi închise geanta brusc.
   - Nu prea cred.
   - Ţi-aduci aminte când Mutti ţi-a spus despre biblioteca aceea vândută şi împrăştiată? Din care provine Biblia lui Darwin?
   Gray ştia la ce se referea. Grette Neal îi sugerase că cineva reconstruia biblioteca unui mare om de ştiinţă. Voia să-i facă o copie după chitanţa originală în baza căreia se făcuse vânzarea, însă după aceea fuseseră atacaţi, iar aceasta se pierduse în flăcări.
   Fiona se bătu uşor cu degetul în frunte.
   - Am adresa întipărită chiar aici.
   Îi întinse mâna.
   - Deci?
   Încruntându-se, el dădu să i-o strângă. Ea îşi trase mâna înapoi nemulţumită.
   - Da, sigur.
   Întinse mâna din nou şi îşi întoarse palma.
   - Vreau să-ţi văd paşaportul adevărat, şmechere. Crezi că nu pot să depistez un fals când îl văd.
   El îi întâlni privirea. Ea îi furase paşaportul mai devreme. Acum avea o expresie fermă, nefiind dispusă să mai facă vreun compromis. Încruntându-se, în cele din urmă îşi vârî mâna într-un buzunar secret al costumului şi îşi scoase paşaportul adevărat.
   Fiona îi citi numele.
   - Grayson Pierce, şi i-l aruncă înapoi pe masă. Mă bucur să te cunosc... Într-un final.
   El îşi recuperă paşaportul.
   - Deci Biblia. De unde provine?
   - N-o să-ţi spun decât dacă mă iei cu tine.
   - Nu fi ridicolă. Nu poţi să vii cu mine. Nu eşti decât o copilă.
   - O copilă cu Biblia lui Darwin.
   Gray se săturase de şantajul ei. Putea să înhaţe Biblia oricând dorea, însă nu putea să spună acelaşi lucru şi despre informaţiile deţinute de ea.
   - Fiona, să ştii că ăsta nu-i un joc.
   Ea îl ţintui cu privirea, părând brusc mult mai matură.
   - Şi crezi că nu ştiu asta? spuse ea, înverşunat şi rece. Unde erai când au luat-o pe Mutti a mea într-un sac? Într-un nenorocit de sac!
   Gray închise ochii. Atinsese un punct sensibil, însă refuza să se lase înduplecat.
   - Fiona, îmi pare rău, bâigui el cu o voce gâtuită. Însă ceea ce-mi ceri este imposibil. Nu pot să te iau...
   Explozia zgâlţâi patiseria asemenea unui cutremur. Geamul mare din faţă zăngăni, farfuriile se loviră între ele.
   Fiona şi Gray se ridicară şi se duseră la fereastră. Fumul se înălţa peste drum, fumegând şi tulburând cerul întunecat. Flăcările dansau şi se înălţau de pe partea distrusă a unei clădiri de peste drum.
   Fiona se uită rapid la Gray.
   - Lasă-mă să ghicesc, spuse ea.
   - Camera mea de hotel, recunoscu el.
   - Ne-au luat-o, deci, cu mult înainte.

   11:47 P.M.
   HIMALAYA

      Capturaţi de nemţi, Painter se afla în spatele Lisei într-o sanie trasă de unul dintre snowmobile.
   Mergeau de peste o oră, legaţi unul de altul şi de sanie cu fâşii de plastic. Măcar sania era încălzită.
   Cu toate astea, încerca să stea cât mai ghemuit peste Lisa, adăpostind-o cât putea de bine cu propriul corp. Ea se lăsase pe spate lipindu-se de el. Era tot ce puteau face. Aveau încheieturile legate de sanie de-o parte şi de alta.
   În faţa lor, asasinul se afla pe locul din spate al snowmobil-ului care îi trăgea. Era întors spre ei, cu arma aţintită asupra lor şi nescăpându-i nici un moment din ochii lui de culori diferite. Anna Sporrenberg pilota vehiculul, primul din grupul lor.
   Un grup de foşti nazişti.
   Sau de nazişti reformaţi.
   Sau ce mama dracului erau.
   Painter lăsă la o parte chestiunea asta. Avea lucruri mai importante de desluşit în momentul de faţă.
   Şi anume cum să supravieţuiască.
   Pe drum, Painter îşi dădu seama cât de uşor le fusese să-i descopere pe el şi pe Lisa în peştera în care se aflau. Cu ajutorul razelor infraroşii. În peisajul îngheţat, singurul punct cald fusese uşor de depistat, dezvăluind locul unde se ascunseseră.
   Asta ar fi făcut imposibilă şi orice încercare a lor de a fugi pe oriunde în locurile acestea.
   Continuă să cântărească lucrurile cu un singur ţel în minte.
   Să evadeze.
   De o oră încoace, caravana de snowmobile străbătea noaptea îngheţată. Vehiculele erau prevăzute cu motoare electrice şi alunecau pe zăpadă aproape fără zgomot. În linişte, cele 5 snowmobile traversară labirintul cu o uşurinţă ce vădea o îndelungată practică, plutind parcă peste culmi, afundându-se în văi abrupte şi măturând podurile de gheaţă.
   Încercă pe cât posibil să memoreze drumul. Însă epuizarea şi complexitatea traseului îl derutau. În plus, începuse din nou să-l doară capul. Ţiuitul în urechi revenise la fel, şi dezorientarea, şi ameţeala. Trebuia să recunoască faptul că simptomele nu cedau. La fel cum trebuia să recunoască faptul că habar nu avea unde se afla.
   Îndreptându-şi spatele, se uită la cerul nopţii.
   Deasupra lui, stelele străluceau reci.
   Poate avea cum să-şi fixeze poziţia.
   În timp ce se holba la cer, brusc i se păru că punctele luminoase încep să se învârtă. Îşi mută privirea simţind o durere ascuţită în spatele ochilor.
   - Te simţi bine? îi şopti Lisa peste umăr.
   Painter mormăi ceva cu respiraţia întretăiată, senzaţia de greaţă fiind prea puternică pentru a avea curaj să deschidă gura.
   - Din nou e vorba de nistagmus, îşi răspunse singură.
   Un mârâit aspru din partea asasinului îl înăbuşi orice dorinţă de a continua.
   Painter îi fu recunoscător. Închise ochii şi încercă să respire adânc, aşteptând să-i treacă.
   În cele din urmă îi trecu.
   Deschise ochii în momentul în care caravana ajungea pe marginea unui platou de stâncă şi încetini până se opri de tot. Painter se uită înjur. Nu era nimic aici. În dreapta, platoul era străpuns de o culme de gheaţă. Începuse să ningă din nou.
   De ce se opriseră?
   În faţa lor, asasinul se ridică de pe locul lui.
   Anna i se alătură. Întorcându-se, uriaşul vorbi cu femeia în germană.
   Painter îşi încordă auzul şi reuşi să prindă ultimele cuvinte ale asasinului.
   - ... ar trebui pur şi simplu să-i omorâm.
   Cuvintele nu fuseseră rostite cu vehemenţă, ci pur şi simplu ca un lucru care trebuia făcut.
   Anna se încruntă.
   - Trebuie să aflăm mai multe, Gunther.
   Femeia aruncă o privire înspre Painter.
  - Ştii ce probleme am avut în ultima vreme. Dacă el a fost trimis aici... dacă ştie ceva care să poată pune capăt situaţiei?
  Painter habar nu avea despre ce era vorba, însă n-avea nimic împotrivă ca ei să persiste în credinţa1 lor eronată. În special dacă asta însemna că puteau rămâne în viaţă.
   Asasinul însă clătină din cap.
   - Nu ne va aduce decât necazuri. E ceva la el care-mi spune asta.
   Dădu să se întoarcă, fără a mai aştepta vreun răspuns, ca şi cum pentru el discuţia era încheiată.
   Anna îl opri atingându-l uşor pe obraz, cu tandreţe, cu recunoştinţă... şi poate cu ceva mai mult.
   - Danke, Gunther.
   El se întoarse, dar nu suficient de rapid cea Painter să nu observe străfulgerarea de durere din ochii bărbatului.
   Asasinul înotă prin zăpadă până la culmea îngheţată şi dispăru printr-o crăpătură din peretele de stâncă. O secundă mai târziu, prin deschizătură răbufni un nor de abur însoţit de o lumină bruscă şi strălucitoare - care dispăru la fel de repede precum apăruse.
   O uşă deschizându-se şi închizându-se.
   În spatele lui, unul dintre paznici mormăi ceva printre dinţi pe un ton batjocoritor, o insultă auzită numai de cei aflaţi foarte aproape de el.
   Leprakonige.
   Regele lepros.
   Painter observase că paznicul aşteptase până ce uriaşul pe nume Gunther fusese suficient de departe ca să-l audă. Nu îndrăznise să-i spună asta în faţă. Însă judecând după profilul adus de spate al asasinului şi comportamentul lui brutal, Painter era de părere că i se mai spusese astfel.
   Anna se urcă pe snowmobil. Un alt paznic înarmat luă locul asasinului în spatele ei, cu arma îndreptată spre cei doi.
   Porniră din nou la drum.
   Poteca se răsucea înconjurând un pinten de piatră şi cobora abrupt într-o strâmtoare şi mai adâncă din munte. În faţă nu se vedea decât o mare de ceaţă îngheţată, ascunzând vederii ce era dedesubt. O creastă muntoasă prelungă înconjura marea de ceaţă de-o parte şi de alta ca o pereche de mâini strânse într-un gest protector.
   Coborâră cu luminile aprinse în vasta întindere de ceaţă, încercând s-o străpungă. Imediat, vizibilitatea scăzu la câţiva metri. Stelele dispărură.
   Apoi, brusc, întunericul se adânci, în momentul în care pătrunseră în umbra crestei muntoase. Însă, în loc să se răcească, aerul deveni în mod evident mai cald. Pe măsură ce-şi continuau coborâşul, observară că zăpada lăsa să se vadă petice de pietriş. În jurul bolovanilor clipocea apă.
   Painter îşi dădu seama că se aflau cu siguranţă într-un loc cu activitate geotermală localizată. Izvoare fierbinţi, deşi rare şi cunoscute în bună măsură numai de populaţia indigenă, se găseau în multe locuri din Himalaya. Create de presiunea intensă exercitată de platoul continental indian, se considera că astfel de locuri fierbinţi cu izvoare termale ar fi stat la baza legendelor despre Shangri-La.
   Cum stratul de zăpadă se subţiase, caravana trebui să abandoneze snowmobilele. Odată parcate, Painter şi Lisa fură eliberaţi din sania în care călătoriseră, ridicaţi în picioare şi li se legară mâinile. El rămase aproape de Lisa. Ea-i întâlni privirea şi în ochii ei citi aceeaşi îngrijorare care-l frământa şi pe el.
   Unde mama dracului se aflau?
   Înconjuraţi de jachete albe şi de puşti, parcurseră restul drumului pe jos. Zăpada de sub bocancii lor se transformă în pietriş ud. Curând apărură nişte trepte săpate în piatră pe care şiroia zăpada topită. În faţa lor, ceaţa omniprezentă se subţia şi chiar dispărea pe alocuri.
   După câţiva paşi, din penumbra din faţă apăru o stâncă adăpostită de culmea muntoasă. O uriaşă grotă naturală, însă nici urmă de paradis - numai granit negru şi de pe care picura apă.
   Mai degrabă un iad decât Shangri-La.
   Lisa se împiedică în urma lui. Painter o prinse cât de bine putu, dat fiind faptul că avea mâinile legate. Însă înţelese ce provocase ezitarea ei.
   În faţa lor, din vălul de ceaţă se ivi un castel. Sau mai precis jumătate de castel.
   Pe măsură ce se apropiau, Painter recunoscu forma de faţadă tăiată stângaci în partea din spate a grotei. Două turnuri gigantice cu creneluri străjuiau masiva parte centrală, în spatele ferestrelor groase de sticlă se vedeau lumini.
   - Granitschloss, anunţă Anna şi îi conduse către o intrare arcuită, de două ori mai înaltă decât el, flancată de cavaleri uriaşi de granit.
   La intrare se afla o uşă grea de stejar decorată cu ţinte şi întărită cu bucăţi de fier negru. Însă, când ajunseră aproape de ea, uşa se săltă probabil cu ajutorul unor scripeţi, ridicându-se cu uşurinţă ca un pod mobil.
   Anna o luă înainte.
   - Veniţi. A fost o noapte lungă, ja?
   Painter şi Lisa, cu armele aţintite asupra lor, trebuiră să o urmeze. El studie faţada fortificată, parapeţii şi ferestrele arcuite. Peste tot, granitul negru era plin de apă şi zăpadă topită care picura şi se scurgea încontinuu. Apa semăna cu un izvor de ţiţei negru, ce dădea senzaţia că tot castelul se dizolva în faţa ochilor lor, topindu-se la loc în peretele de stâncă în care fusese săpat.
   Luminile strălucitoare ce se vedeau în spatele unora dintre ferestre dădeau castelului o strălucire diabolică, amintindu-i de o pictură a lui Hieronymus Bosch. Artistul din secolul al cincisprezecelea se specializase în întruchipări ciudate ale iadului. Dacă ar fi fost posibil ca Bosch să fi sculptat porţile infernului, cu siguranţă ar fi arătat ca acest castel.
   Neavând de ales, Painter o urmă pe Anna şi trecu pe sub intrarea arcuită a castelului. Privi în sus, căutând cuvintele despre care Dante spusese că se aflau sculptate deasupra intrării în infern.
   „Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici.“
   Cuvintele nu se aflau acolo, dar ar fi putut la fel de bine să fi fost.
   „Lăsaţi orice speranţă...“
   Cam aşa stăteau lucrurile.

   8:15 P.M.
   COPENHAGA, DANEMARCA

     În timp ce ecoul exploziei de la hotel se pierdea în depărtări, Gray o apucă pe Fiona de braţ şi o scoase în grabă pe o uşă laterală a patiseriei franţuzeşti.
   Se îndreptă spre o alee învecinată, croindu-şi drum printre clienţii adunaţi pe terasa de pe trotuar.
   În depărtare se auziră sirene. Se părea că astăzi pompierii din Copenhaga aveau o zi plină.
   Gray ajunse la colţul aleii, departe de fum şi haos, trăgând-o şi pe Fiona după el. O cărămidă se crăpă lângă urechea lui, după care urmă un zgomot de ricoşeu zgomotos. Un foc de armă. Întorcându-se în loc, o împinse cu putere pe Fiona pe alee şi se lăsă în jos. Cercetă cu atenţie strada să dea de trăgător.
   Şi o văzu.
   Aproape de ei.
   La jumătatea de cvartal mai încolo, pe cealaltă parte a străzii.
   Era femeia cu părul alb-blond de la licitaţie. Numai că acum purta un trening negru, mulat pe corp. De asemenea, mai făcuse rost de un accesoriu nou, la modă. Un pistol cu amortizor. ÎI ţinea în jos pe lângă genunchi, îndreptându-se rapid spre locul unde se afla el. Îşi atinse urechea şi-şi mişcă buzele.
   Folosea o staţie radio.
   În timp ce femeia ajunse sub un stâlp de iluminat stradal, Gray îşi dădu seama de greşeala lui. Nu era aceeaşi femeie de la licitaţie. Aceasta avea părul mai lung. Şi era mai suptă la faţă.
   O soră mai în vârstă a perechii de mai devreme.
   Gray se trase într-o parte.
   Se aştepta ca Fiona să fi ajuns la jumătatea aleii, dar nu era decât la 5 metri în spate, călare pe un scuter Vespa de culoare verzuie, cu pete de rugină.
   - Ce fa..?
   - Fac rost de ceva cu care să plecăm de-aici.
   Avea geanta deschisă şi aruncă o şurubelniţă înapoi în ea.
   Gray ajunse rapid lângă fată.
   - N-avem timp de pierdut cu conectatul firelor.
   Fiona se uită rapid la el peste umăr, în timp ce cu degetele meşterea pe orbeşte ceva la contact. Răsuci două fire, iar motorul bubui, tuşi şi porni.
   - Fir-ar să fie...
   Era bună - însă existau limite în care să te încrezi.
   Gray îi făcu semn cu mâna să treacă în spate.
   - O să conduc eu.
   Fiona ridică din umeri şi se lăsă să alunece pe scaunul din spate. Gray încălecă motocicleta, ridică cricul şi acceleră motorul. Menţinând farul stins, demară în jos pe aleea întunecată. Sau mai degrabă se târî.
   - Haide odată, spuse el.
   - Bag-o în a doua, îl sfătui Fiona. Şi pe urmă, imediat în a treia. Trebuie să le calci ca să scoţi fulgii din rablele astea vechi.
   - N-am nevoie să conducă cineva şi din scaunul din spate.
   Cu toate astea, Gray se conformă, acţionând schimbătorul şi trecând într-o viteză superioară. Scuterul ţâşni precum un mânz speriat. Porniră abrupt de-a lungul aleii, făcând slalom printre tomberoanele de gunoi.
   Sirenele urlau în urma lor. Se uită rapid în spate. O maşină de pompieri vuia dincolo de intrarea pe alee, cu luminile colorate revărsându-se în jur, în încercarea de a contracara explozia. Înainte ca Gray să-şi întoarcă privirea, surprinse o siluetă întunecată, reliefată pe fundalul mai luminos al stâlpilor de iluminat.
   Femeia care trăsese mai devreme.
   Mai acceleră puţin, schimbând brusc direcţia şi ocolind un container înalt de construcţii, plasându-l între el şi femeie.
   Dacă mergea de-a lungul zidului, avea să iasă de-aici direct de pe alee.
   La capătul opus, o stradă îndepărtată strălucea ca un far călăuzitor.
   Era singura lor şansă.
   Concentrându-şi privirea înainte, văzu cum o a doua siluetă întunecată îi intră în raza vizuală şi se opreşte.
   Farurile unei maşini în trecere îi transformară părul blond într-unul argintiu. Încă un frate. Bărbatul purta un trenci lung de culoare neagră. Îşi dădu într-o parte poalele şi scoase o armă.
   Probabil că femeia îi comunicase prin radio să pună la cale un atac surpriză.
   - Ţin-te bine! strigă Gray.
   În timp ce bărbatul ridică arma cu o mână, Gray observă eşarfa din jurul celuilalt braţ, bandajul de la încheietura mâinii până la cot. Deşi faţa acestuia era neclară, învăluită în umbră, Gray ştia cine le bloca acum calea de scăpare.
   Era individul care o omorâse pe Grette Neal.
   Încă mai avea rănile provocate de muşcăturile lui Bertal, acum bandajate.
   Arma era îndreptată spre Gray.
   Nu mai aveau timp.
   Gray răsuci brusc mânerele scuterului şi făcu motocicleta să derapeze şi să scoată fum, aplecându-se într-o parte şi în alta, îndreptându-se ţintă spre atacator.
   Arma explodă cu o detunătură înăbuşită, acompaniată de o trosnitură şi de zgomotul de pietriş lovind cu putere cadrul unei uşi din apropiere.
   Fiona ţipă scurt, înspăimântată.
   Însă aceasta fu singura împuşcătură a bărbatului. Se trase rapid din calea motocicletei care rula nebuneşte. Odată ieşit din aleea întunecată, Gray stopă derapajul controlat al motocicletei, apăsând tare pe accelerator, cu un scrâşnet de cauciuc pe ciment. Bruscă scuterul şi-l băgă rapid în trafic, întâmpinat de un claxonat cumplit din partea unui şofer enervat cu un Audi.
   Gray merse tot înainte.
   Fiona îşi mai slăbi strânsoarea.
   Gray trecu pe lângă maşinile care mergeau mai încet, crescând viteza pe măsură ce drumul începea să coboare abrupt în faţă. La bază, bulevardul se înfunda într-o stradă străjuită de copaci. Gray frână pentru curba strânsă.
   Motocicleta refuză să se supună. Aruncă o privire în jos. Un cablu se bălăngănea lângă roata din spate a scuterului. Cablul de frână.
   Probabil că derapajul de mai devreme îl dislocase.
  - Încetineşte! îi strigă Fiona la ureche.
   - Nu mai avem frâne! îi răspunse el. Ţine-te bine!
   Gray înecă motorul, după care se strădui să reducă inerţia motocicletei schimbându-i direcţia dintr-o parte în alta şi patinând, asemenea un schior în coborâre. Târî roata din spate pe toată lungimea unei curbe, scoţând fum din cauciucuri.
   Ajunseră la colţ, cu o viteză în continuare prea mare.
   Gray trase de scuter într-o parte, metalul scoţând scântei incandescente. Motocicleta alunecă de-a lungul intersecţiei, trecând prin faţa unui camion cu platformă.
   Urlet de claxoane. Scrâşnet de frâne. După care se izbiră de bordură.
   Motocicleta se întoarse brusc pe partea cealaltă. Gray şi Fiona zburară prin aer.
   Şirul de tufişuri de pe marginea drumului le atenua căderea pe asfalt, însă cu toate astea aterizară rostogolindu-se de-a curmezişul trotuarului şi oprindu-se la baza unui zid de cărămidă. Ridicându-sc în picioare, Gray se apropie de Fiona dintr-o parte.
   - Eşti bine?
   Ea se ridică în picioare, mai mult nervoasă decât rănită.
   - Am dat 200 de euro pe rochia asta.
  Rochia ei avea o ruptură lungă pe-o parte. O prinse cu o mână şi se aplecă să-şi recupereze geanta.
   Costumul Armani al lui Gray arăta şi mai rău. Era sfâşiat la un genunchi, iar partea dreaptă a hainei arăta de parcă fusese frecată cu o perie de sârmă. Însă, în afară de câteva julituri, erau nevătămaţi.
   Traficul curgea rapid pe lângă locul accidentului lor.
   Fiona o luă înainte.
   Aici mai tot timpul au loc accidente cu motoretele Vespa. Şi sunt furate la fel de des. Dreptul de proprietate asupra unui scuter în Copenhaga este relativ. Ai nevoie de unul? înhaţă unul. Lasă-l în urmă pentru următorul tip care are nevoie de el. Nimănui nu-i pasă.
   Însă cuiva îi păsa.
   Un scrâşnet de roţi le atrase atenţia. Un autoturism negru intră în viteză pe stradă la două cvartale mai în spate. Maşina gonea în direcţia lor. Era prea întuneric ca să-l identifice pe şofer sau pe pasageri. Farurile erau îndreptate ca nişte suliţe spre ei.
   Gray o împinse pe Fiona în grabă spre trotuarul străjuit de copaci, căutând să se adăpostească într-o zonă şi mai întunecată. Un zid înalt de cărămidă încadra această parte a străzii. Niciun fel de clădiri, niciun fel de alei. Doar întinderea acestui zid înalt. De partea cealaltă a zidului, se auzea un amestec vesel de instrumente de suflat şi cu coarde.
   În spatele lor, autoturismul încetini lângă scuterul Vespa avariat, căutând înjur.
   Fără îndoială că fuga lor la bordul scuterului fusese raportată.
   - Pe-aici, îi spuse Fiona.
   Agăţându-şi geanta pe umăr, îl conduse spre o bancă de parc întunecată şi se cocoţă pe ea, după care, folosindu-se de spătarul acesteia pe post de proptea, sări şi se apucă de una dintre crengile copacului de deasupra. Îşi făcu balans în sus, agăţându-se cu picioarele de ramură.
   - Ce faci?
   - Copiii străzi fac asta tot timpul. Întrare gratuită.
   - Ce?
   - Haide.
   Ducându-şi mâinile una în faţa celeilalte, o luă de-a lungul crengii groase în timp ce aceasta se apleca peste zidul de cărămidă. Îşi dădu drumul de partea cealaltă şi dispăru.
   - Fir-ar să fie.
   Autoturismul începu să se pună din nou în mişcare rulând de-a lungul străzii.
   Fără nicio altă alternativă, Gray urmă exemplul Fionei. Se sui pe bancă şi sări în sus. Muzica venea în valuri de dincolo de zid, interesantă şi magică în noaptea întunecată. De îndată ce atârnă de creangă răsturnat, îşi înălţă capul peste zid.
   De partea cealaltă se întindea un tărâm de basm plin de felinare strălucitoare, palate în miniatură şi carusele care se învârteau.
   Grădinile Tivoli.
   Parcul de distracţii de la început de secol se afla în centrul oraşului. De la înălţimea la care se afla, Gray văzu lacul din mijlocul parcului. Suprafaţa sa ca o oglindă reflecta mii de felinare şi becuri electrice. Întinzându-se spre exteriorul parcului, potecile încadrate cu flori dădeau spre pavilioane luminate cu lămpi, diferite montagne russe din lemn, carusele şi roţi verticale uriaşe. Vechiul parc era mai puţin un Disneyland şi mai mult un parc intim de cartier.
   Gray se târî de-a lungul crengii, până dincolo de zid.
   Fiona îl aştepta dedesubt făcându-i semne cu mâna. Stătea în spatele unei magazii utilitare.
   Gray îşi dădu drumul la picioare şi se bălăngăni ţinându-se doar în mâini.
   O bucată de scoarţă sări în aer chiar lângă mâna lui dreaptă. Şocat, îşi dădu drumul şi căzu, cu braţele arcuite pentru a-şi păstra echilibrul. Ateriză cu putere pe un strat de flori, însă pământul moale îi atenuă căderea. În partea exterioară a zidului, se auzi un motor bârâind şi o portieră trântită cu putere.
   Fuseseră depistaţi.
   Cu o grimasă, Gray i se alătură Fionei. Ea avea ochii larg deschişi. Auzise împuşcătura. Fără să spună nimic, o rupseră la fugă spre centrul Grădinilor Tivoli.

CAPITOLUL 6

RĂŢUŞCA CEA URÂTĂ

   1:22 A.M.
   HIMALAYA

      Mult după miezul nopţii, Lisa se scufunda în aburul fierbinte din baia cu ape termale minerale.
   Putea închide ochii şi să-şi imagineze că se află într-un salon de îngrijire european scump. Ceea ce se afla în cameră întregea imaginea unui astfel de stabiliment de mare clasă: prosoape şi halate de bumbac gros egiptean, un pat imens înălţat pe 4 picioare masive acoperit de o grămadă de pături şi pilote din puf de 25 de centimetri grosime. Pe pereţi atârnau tapiserii medievale, iar pe jos podelele de piatră erau acoperite de rogojini turceşti.
   Painter era în camera de alături, aţâţând focul în şemineu.
   Se aflau împreună în această mică şi plăcută celulă.
   Painter îi spusese Annei Sporrenberg că erau prieteni din State. O minciună utilă, pentru a evita să fie despărţiţi.
   Lisa nu-l contrazisese. Nu dorise să rămână singură aici.
   Deşi apa avea doar câteva grade sub temperatura de fierbere, Lisa tremura. Ca medic, îşi dădea seama de apariţia simptomelor de şoc pe măsură ce dispărea efectul adrenalinei care o susţinuse până acum. Îşi aminti cum se repezise la nemţoaică. Ce mama naibii fusese în capul ei? Ar fi putut să-i împuşte pe loc pe amândoi.
   Şi tot timpul ăsta, Painter rămăsese calm. Chiar şi acum, se simţea mai bine auzindu-l rostogolind alt buştean în foc, un gest familiar de grijă care-i oferea încredere şi alinare.
   Probabil că era sfârşit. Bărbatul făcuse deja baie în cada masivă, nu atât din motive de igienă, cât mai ales ca măsură împotriva degerăturilor. Lisa îi observase petele albe de pe vârful urechilor şi insistase să se scufunde el primul în apa fierbinte.
   Îmbrăcată mai gros, ea rezistase mai bine călătoriei. Cu toate acestea, se cufundă cu totul în cadă, băgându-şi şi capul sub apă, lăsând doar părul să-i plutească la suprafaţă. Apa trecu parcă prin ea, încălzindu-i toate ţesuturile. Nervii i se întinseră la maximum. Nu trebuia decât să inhaleze apă, să o lase să-i invadeze plămânii şi să se înece. N-ar fi fost decât un moment de panică şi pe urmă totul s-ar fi terminat. Toată frica, toată tensiunea. Putea din nou să fie propria stăpână, să ia înapoi ce-i răpiseră cei care o ţineau prizonieră.
   Doar o respiraţie...
   - Mai stai mult în baia aia?
   Cuvintele răzbătură înfundat prin apă, rostite parcă de la mare distanţă.
   - Ne-au adus masa de seară.
   Lisa se mişcă, ieşind din mijlocul aburului cu apa şiroindu-i pe faţă şi din păr.
   - O să... Imediat sunt gata.
   - Nu-i nevoie să te grăbeşti, strigă Painter din camera principală.
   Îl auzi punând alt buştean pe foc.
   Fusese ţintuit la pat timp de 3 zile, apoi urmase confruntarea din pivniţă, călătoria până aici... cu toate astea, mergea mai departe. Ceea ce-i dădea şi ei speranţe. Poate că era doar un act de disperare, însă simţea în el o mare tărie de caracter.
   În timp ce se gândea la el, îşi dădu seama că în sfârşit se oprise din tremurat.
   Ieşi din baie cu pielea aburindă şi se şterse. Într-un cârlig atârna un halat gros. Îl mai lăsă acolo încă un moment.
   Lângă o chiuvetă antică se afla o oglindă enormă. Avea suprafaţa puţin aburită, însă silueta ei goală era vizibilă. Îşi întoarse piciorul nu pentru a-l admira într-un gest narcisist, ci pentru a studia vânătăile care-l acopereau. Durerea ascuţită pe care o simţea în gambe îi aduceau aminte de un aspect esenţial.
   Era încă în viaţă.
   Aruncă o privire spre cadă.
   Nu avea să le dea satisfacţie. Trebuia să reziste.
   Îşi puse halatul. După ce şi-l strânse în jurul taliei, trase zăvorul greu de fier şi deschise uşa. În camera de alături era mai cald. O supapă prin care venea abur făcuse atmosfera din cameră acceptabilă, însă focul aprins de curând în cămin dădea o căldură plăcută. Flacăra micuţă făcea lemnul şi să trosnească vesel, răspândind în cameră o strălucire blândă, pâlpâitoare. Câteva lumânări puse lângă pat, singura sursă de lumină în afară de foc, întregeau atmosfera aproape casnică.
   În cameră nu exista nicio sursă de electricitate.
   În timp ce-i aducea aici, Anna Sporrenberg le explicase cu mândrie că cea mai mare parte din curentul electric era generată de apele termale, pornind de la proiectul vechi de o sută de ani al inginerului german născut în Franţa, Rudolf Diesel, care apoi inventase motorul diesel. Cu toate acestea, electricitatea nu trebuia irosită şi curentul electric era folosit numai în anumite părţi ale castelului.
   Nu şi aici.
   Painter se întoarse când intră ea. Ea observă cum i se uscase părul, dezordonat, dându-i o alură de puştan stăpân pe sine. Desculţ şi într-un halat la fel cu al ei, turna o fiertură aburindă în două căni de piatră.
   - Ceai de iasomie, spuse el şi îi făcu semn să se aşeze pe o canapea mică în faţa focului.
   Pe o măsuţă se afla un platou: brânzeturi uscate, pâine neagră, felii de carne friptă de vită, muştar şi un bol de coacăze însoţit de un mic urcior cu frişca.
   - Ultima masă? întrebă Lisa, încercând în zadar să pară nepăsătoare.
   Urmau să fie interogaţi a doua zi dis-de-dimineaţă.
   Painter se aşeză şi bătu cu palma lângă el pe canapea indicându-i să se alăture.
   Se aşeză.
   În timp ce el tăia pâinea, luă o bucată argintie de brânză cheddar iute. O mirosi şi o puse la loc. Nu-i era foame.
   - Ar trebui să mănânci ceva, o sfătui Painter.
   - De ce? Ca să am mai multă putere când ne vor droga?
   Painter rulă o felie de carne şi şi-o vârî în gură. Mestecă în timp ce vorbea.
   - Nimic nu e sigur. Dacă am învăţat ceva în viaţă, asta e că nimic nu e sigur.
   Ea scutură neîncrezătoare din cap.
   - Adică ce vrei să spui? Pur şi simplu să sperăm că totul va fi bine?
   - Eu, personal, prefer să am un plan.
   Ea îl măsură cu privirea.
   - Şi ai?
   - Da, un plan simplu. Nu chiar unul care să implice arme, grenade şi explozii.
   - Atunci ce?
   El înghiţi bucata de friptură şi se întoarse spre ea.
   - Ceva ce am descoperit că a funcţionat în surprinzător de multe situaţii.
   Ea aştepta un răspuns.
   - Adică?
   - Să spunem adevărul.
   Ea se lăsă pe spate cu umerii căzuţi.
   - Minunat.
   Painter luă o felie de pâine, o unse cu un muştar gros şi-i puse deasupra o bucată de cheddar. Î-o întinse.
   - Mănâncă.
   Oftând, ea i-o luă din mână, mai mult pentru a-i face pe plac.
   Painter mai făcu una şi pentru el.
   - De exemplu, eu sunt directorul unei divizii a DARPA numită Sigma. Misiunea noastră este aceea de: a investiga ameninţările la adresa Statelor Unite prin intermediul unor echipe de foşti militari din Forţele Speciale. Reprezentăm braţul cel puternic al DARPA pe teren.
   Lisa ronţăi marginea sandviciului prinzând puţin muştar proaspăt şi iute.
   - Ne putem aştepta la vreo acţiune de salvare din partea acestor militari?
   - Mă îndoiesc. Nu, dat fiind timpul avut la dispoziţie. O să dureze câteva zile întregi până să descopere că trupul meu nu se găseşte printre ruinele mănăstirii.
   - Atunci nu văd cum...
   Painter ridică o mână, mai muşcă o bucată zdravănă din sandvici şi mormăi mestecând-o.
   - Totul este să spunem adevărul. Să le prezentam lucrurile aşa cum sunt. Să vedem ce se întâmplă. Ceva a atras atenţia oamenilor din Sigma asupra acestui loc. Relatările privind nişte boli misterioase. După ce au operat neştiuţii atâţia ani, ce-a fost cu scăpările astea din ultimele luni? Personal, nu prea cred în coincidenţe. Am auzit-o pe Anna vorbind cu soldatul asasin. S-a referit la existenţa unei probleme. Ceva ce i-a luat prin surprindere şi i-a destabilizat. Cred că scopurile noastre nu sunt chiar atât de diferite pe cât par. Poate că putem să cooperăm.
   - Şi atunci o să ne lase în viaţă? întrebă ea pe jumătate în râs, însă neputând să-şi ascundă speranţa din voce.
   Muşcă din sandvici pentru a-şi ascunde stânjeneala.
   - Nu ştiu, spuse el cu sinceritate. Atâta vreme cât ne dovedim utili. Dacă am putea câştiga măcar câteva zile... asta ar spori şansele de a fi salvaţi sau de a se schimba cumva situaţia.
   Lisa mesteca încet, cugetând la spusele lui. Se trezi că nu mai avea nimic în mână. Şi îi era în continuare foame.
   Împărţiră bolul de coacăze după ce turnară frişca peste ele.
   Se uită la Painter cu alţi ochi. În el nu era numai forţa dată de încăpăţânare. În spatele ochilor acelora albaştri se afla o minte brici şi mult bun-simţ. Ca şi cum ar fi ştiut la ce gândea, el îi aruncă o privire rapidă. Ea se întoarse la farfuria de mâncare.
   Îşi terminară în linişte masa, sorbind din ceai. Cu burta plină, se simţeau acum prea epuizaţi până şi pentru a mai vorbi. În plus, ei îi făcea bine liniştea, de care se bucura împreună cu el. Îl auzea respirând. Îi simţea mirosul proaspăt de piele curată.
   În momentul când îşi termină ceaiul îndulcit cu miere, observă că Painter îşi freca tâmpla dreaptă strângând dintr-un ochi. ÎI apucase din nou durerea de cap. Nu voia să se joace de-a doctorul şi să înceapă să se poarte ca atare, să-l neliniştească, însă îl examina cu atenţie.
   Îi tremurau degetele de la cealaltă mână. Observă uşoara vibraţie a pupilelor lui în timp ce se uita în gol înspre focul care dădea să se stingă.
  Painter vorbise despre adevăr, dar oare voia să audă adevărul despre starea în care se afla? Crizele păreau din ce în ce mai frecvente. Şi, într-un fel, era suficient de egoistă să se teamă nu doar pentru sănătatea lui, ci şi pentru raza fragilă de speranţă care-şi făcuse loc în sufletul ei. Avea nevoie de el.
   Lisa se ridică.
   - Ar trebui să dormim. Probabil că mai e foarte puţin până în zori.
   Painter mârâi, dar încuviinţă din cap. Se ridică şi el. Ea trebui să-l apuce de braţ căci se clătină uşor.
   - N-am nimic, spuse el.
   Halal adevăr.
   Îl conduse spre pat şi trase păturile la o parte.
   - Eu o să dorm pe canapea, se împotrivi el.
   - Nu te prosti. Urcă-te. Nu e momentul acum să ne facem griji în legătură cu ce se cuvine şi ce nu. Suntem prizonierii unor nazişti.
   - Foşti nazişti.
   - Da, mare scofală!
   Cu toate astea, oftă şi se urcă în pat cu halat cu tot. Ea înconjură patul şi se urcă şi ea după ce suflă în lumânări.
   Umbra deveni mai deasă, dar puţinele flăcări rămase în cămin aruncau o lumină uşoară şi plăcută asupra obiectelor din cameră. Lisa nu ştia dacă ar fi putut suporta un întuneric deplin.
   Se cuibări sub pături, trăgându-le până la bărbie. Lăsase un spaţiu între ei şi se întinsese cu spatele la Painter. Probabil că el îi simţise teama şi se răsuci ca să se uite la ea.
   - Dacă e să murim, murmură Painter, măcar o să murim împreună.
   Ea înghiţi în sec. Nu erau tocmai cuvintele liniştitoare pe care sperase să le audă, însă, în mod ciudat, o făceau să se simtă mai bine. Ceva din tonul lui, promisiunea din spatele cuvintelor reuşiră să facă ceea ce n-ar fi reuşit un milion de asigurări formale.
   Avea încredere în ele.
   Se dădu mai aproape de el, îşi strecură mâna într-a lui şi îşi împletiră degetele, fără urmă de conotaţie sexuală, pur şi simplu ca doi oameni care aveau nevoie de o atingere. Îi trase braţul pe deasupra ei.
   El îi strânse mâna, liniştitor.
   Ea se înghesui şi mai mult în el, iar el se răsuci ca s-o poată ţine mai strâns.
   Lisa închise ochii, neaşteptându-se să adoarmă.
   Însă, în braţele lui, în cele din urmă reuşi.

   10:39 P.M.
   COPENHAGA, DANEMARCA

      Gray se uită la ceasul de la mână.
   Se ascundeau de peste două ore. El şi Fiona rămăseseră într-o cameră de serviciu a unui circuit numit Minen, sau Mina. Era un loc de distracţie de modă veche de tip animatronic, unde minivagoneţii se învârteau şi treceau pe lângă animale din desene animate, asemănătoare unor cârtiţe în echipament de miner, care lucrau în nişte imitaţii de cariere subterane. Acelaşi refren muzical continua să cânte la infinit, varianta acustică de tortură a picăturii chinezeşti.
   La scurt timp după ce dispăruseră în mulţimea din Grădinile Tivoli, Gray şi Fiona se suiseră într-un vagonet al vechiului circuit, jucându-şi rolul de tată şi fiica. Însă, la prima întoarcere nesupravegheată, coborâseră din vagonetul lor şi se strecuraseră într-o cămăruţă de serviciu aflată în spatele unei uşi batante, având pe ea un semn de pericol electric. Neterminând circuitul, Gray nu putea decât să-şi imagineze sfârşitul: cârtiţele instalate confortabil în paturi de spital, suferind de afecţiuni pulmonare datorate exploatării cărbunelui.
   Sau cel puţin aşa spera.
   Refrenul vesel în olandeză continuă pentru a mia oară. Poate că nu era la fel de rău ca It’s-a-Small-World specific circuitului de la Disneyland, însă ocupa îndeaproape locul doi.
   În spaţiul mic şi înghesuit, Gray avea Biblia lui Darwin deschisă în poală. Parcurgea paginile, una câte una, la lumina unei lanterne, căutând orice fel de indiciu care să justifice importanţa care i se dădea. Capul îi vibra de la sunetul muzicii.
   - Ai vreo armă, ceva? întrebă Fiona ghemuită într-un colţ, cu braţele încrucişate. Dacă ai, împuşcă-mă acum.
   Gray oftă.
   - Nu mai avem decât o oră.
   - N-o să rezist atât niciodată.
   Planul era să aştepte până când se închidea parcul. Acesta nu avea decât o singură ieşire oficială, însă Gray era sigur că toate ieşirile erau deja supravegheate. Singura lor şansă era să încerce să scape în timpul exodului în masă al mulţimii de la miezul nopţii. Încercase să obţină confirmarea sosirii lui Monk la aeroportul din Copenhaga, însă fierul şi cuprul din vechea clădire bruiau semnalul telefonului celular. Trebuiau să ajungă la aeroport.
   - Ai aflat ceva din Biblie? întrebă ea.
   Gray scutură din cap. Era fascinant să vadă linia descendentă a familiei desenată în interiorul copertei, un fel de arbore genealogic personal al familiei lui Darwin. Însă altminteri, din paginile parcurse până acum, foile sfărâmicioase şi fragile nu ofereau niciun indiciu. Tot ceea ce descoperise erau câteva semne fără niciun înţeles, asemănătoare unor hieroglife. Aceleaşi semne repetate întruna, în mai multe poziţii şi forme diferite.
   Gray îşi aruncă rapid privirea spre carneţelul său. Îşi notase simbolurile aşa cum apăreau, scrise pe marginile Bibliei - de mâna lui Charles Darwin sau a unui proprietar ulterior, nu ştia sigur.
   Îşi împinse carneţelul uşor spre Fiona.
   - Ţi se pare ceva cunoscut?
   Fiona oftă şi se aplecă în faţă, desfăcându-şi braţele încrucişate. Se holbă la simbolurile de pe hârtie.
   - Nişte scurmături făcute de păsări, spuse ea. Nimic care să merite să faci moarte de om.
   Gray îşi dădu ochii peste cap, însă se abţinu să comenteze. Starea de spirit a Fionei se înrăutăţea. Îi prefera pornirea răzbunătoare şi furia făţişă. Odată cu încarcerarea lor aici, părea că-şi interiorizase sentimentele. Gray bănuia că îşi concentrase toată durerea şi energia în şiretlicul la care recursese ca să obţină Biblia, micul ei act de răzbunare împotriva ucigaşului bunicii sale. Iar acum, în întuneric, începea să revină la realitate.
   El ce putea să facă?
   Luând un stilou şi folosind o bucată de hârtie, căută nişte modalităţi de a o menţine ancorată în prezent. Desenă alt simbol, micul tatuaj de pe dosul mâinii bărbatului de la licitaţie.
   I-o întinse uşor.
   - Dar de ăsta ce zici?
   Cu un oftat chiar mai puternic, mai dramatic, ea se aplecă din nou în faţă ca să se uite atent. Scutură din cap.
   - Un trifoi cu patru foi. Nu ştiu. Ce se presupune că repre... stai...
   Luă carneţelul şi se uită mai de aproape. Făcu ochii mari.
   - Am mai văzut chestia asta!
   - Unde?
   - Pe-o carte de vizită, spuse Fiona. Numai că nu era ca asta, ci mult mai conturată.
   Îi luă stiloul şi începu să deseneze.
   - A cui carte de vizită?
   - A boului care a venit acum câteva luni şi-a căutat prin registrele noastre. Tipul ăla care s-a făcut că ne plăteşte cu cartea aia de credit falsă, spuse Fiona continuând să deseneze. Unde ai văzut-o?
   - Era tatuată pe mâna bărbatului care a cumpărat Biblia.
   Fiona mârâi.
   - Ştiam eu! Aşadar, în spatele tuturor acestor lucruri se află acelaşi nemernic. Mai întâi încearcă s-o fure. Pe urmă încearcă să-şi acopere urmele omorând-o pe Mutti şi arzând magazinul până la temelii.
   - Îţi aminteşti numele de pe cartea de vizită? întrebă Gray.
   Fiona scutură din cap.
   - Numai simbolul. Căci l-am recunoscut.
   Ea îi împinse desenul în faţă. Era un desen mult mai detaliat al tatuajului, înfăţişând o structură mai alambicată a simbolului.
   Gray bătu uşor în pagina cu pricina.
   - Ai recunoscut simbolul ăsta?
   Fiona dădu aprobator din cap.
   - Fac colecţie de insigne. Bineînţeles că nu puteam să le port cu hainele astea prosteşti.
   Gray îşi aminti de puloverul ei cu glugă, cel cu care o văzuse prima oară îmbrăcată, împopoţonat cu insigne de toate formele şi mărimile.
   - Am trecut printr-o fază celtică, explică Fiona. Era singura muzică pe care o ascultam, iar majoritatea insignelor aveau motive celtice.
   - Şi simbolul de-aici?
   - Se numeşte Pătratul Pământului sau Crucea Sfântului Hans. Se presupune că are rolul de a proteja, făcând apel la cele patru colţuri ale pământului pentru a-ţi da putere, spuse ea, bătând uşor în cercurile în formă de frunze de trifoi. Asta-i motivul pentru care câteodată este denumit şi nod protector. Menit să te protejeze.
   Gray se concentră, dar nu găsi nicio semnificaţie acestui indiciu.
   - De-aia i-am spus lui Mutti să aibă încredere în individul ăla, spuse Fiona, lăsându-se brusc pe spate.
   Vocea îi coborî până deveni o şoaptă imperceptibilă, ca şi cum i-ar fi fost frică să vorbească.
   - Nu i-a plăcut de el. De la prima vedere. Însă, când am văzut asta pe cartea lui de vizită, mi-am închipuit că trebuie să fie un tip ca lumea.
   - N-aveai de unde să ştii.
   - Mutti ştia! replică ea tăios. Iar acum e moartă. Din cauza mea.
   Sentimentul de vină şi suferinţa răzbăteau din tonul vocii ei.
   - Prostii, spuse Gray, dându-se mai aproape şi cuprinzând-o cu braţul. Indiferent cine-s oamenii ăştia, au fost al naibii de hotărâţi încă de la început. Ştii bine asta. Ar fi găsit ei o modalitate să obţină informaţiile alea de la voi din magazin. N-ar fi acceptat niciun fel de refuz. Dacă n-ai fi convins-o pe bunica ta să-i lase să caute prin registrele voastre, era posibil să vă omoare pe loc pe amândouă.
   Fiona se lipi strâns de el.
   - Bunica ta...
   - Nu era bunica mea, îl întrerupse ea brusc.
   Gray îşi dăduse şi el seama de asta, însă păstrase tăcerea, lăsând-o pe Fiona să vorbească.
   - M-a prins când am încercat să fur nişte lucruri din magazinul ei. Acum 2 ani. Însă n-a chemat poliţia. În schimb mi-a făcut o supă. De pui cu orez.
   Gray nu avea nevoie să vadă prin întunericul din jur ca să ştie că Fiona zâmbea uşor.
   - Ăsta era felul ei de-a fi. Ajuta mereu copiii străzii. Lua în casă animalele fără stăpân.
   - Ca pe Bertal.
   - Şi pe mine, spuse ea după care rămase tăcută o bună bucată de timp. Părinţii mei au murit într-un accident de maşină. Erau imigranţi pakistanezi. Din Punjab. Aveam o căsuţă în Waltham Forest din Londra, chiar şi o grădină. Urma să ne luăm un câine. După care... după care ei au murit.
   - Îmi pare rău, Fiona.
   - Unchiul şi mătuşa mea m-au luat... doar ce sosiseră din Punjab.
   Altă pauză lungă.
   - După o lună, el a început să vină noaptea în camera mea.
   Gray închise ochii. Dumnezeule sfinte...
   - Aşa că am fugit... am trăit pe străzile din Londra câţiva ani, însă am dat de belea când m-am înhăitat cu cine nu trebuia. A trebuit să fug din nou. Aşa că am plecat din Anglia şi am pornit-o cu rucsacul în spate prin Europa. Descurcându-mă cum am putut. Şi-am ajuns aici.
   - Iar Grette te-a luat la ea.
   - Iar acum şi ea e moartă, spuse cu aceeaşi voce vinovată. Poate că n-aduc decât ghinion.
   Gray o trase pe Fiona şi mai strâns spre el.
   - Am văzut cum se uita la tine. Faptul că ai intrat în viaţa ei n-a fost deloc un ghinion. Ea chiar te-a iubit.
   - Ş... ştiu.
   Fiona îşi întoarse faţa într-o parte. Umerii i se cutremurară din cauza hohotelor înăbuşite.
   Gray nu făcu altceva decât să o strângă puternic în braţe.
   În cele din urmă ea se întoarse şi îşi îngropă faţa în umărul lui. Acum era rândul lui Gray să se lupte cu sentimentul de vinovăţie. Grette fusese o femeie atât de generoasă, grijulie şi cu instincte atât de bune, îngăduitoare şi amabilă. Iar acum era moartă. Şi el avea partea lui de vină ce atârna în această balanţă. Dacă ar fi acţionat cu mai multă precauţie... dacă ar fi fost mai puţin neglijent cu investigaţia asta...
   Şi iată costul neglijenţei sale.
   Plânsul în hohote al Fionei continuă.
   Chiar dacă această crimă şi incendiere fuseseră planificate fără nici  legătură cu ancheta lui de ageamiu, Gray îşi judecă acţiunile pe care le întreprinsese după aceea. Fugise, abandonând-o pe Fiona în acel haos, lăsând-o pradă propriei dureri. Îşi aminti strigătele ei - la început mânioase, iar după aceea rugătoare.
   Nu se oprise.
   - Nu mai am pe nimeni acum, plânse Fiona în costumul lui.
   - Mă ai pe mine.
   Ea se trase înapoi, cu ochii în lacrimi.
   - Şi tu o să pleci.
   - Iar tu o să vii cu mine.
   - Dar ai spus...
   - Nu contează ce-am spus.
   Gray ştia că fata nu mai era în siguranţă aici. Avea să fie eliminată, dacă nu pentru a pune mâna pe Biblie, atunci pentru a i se închide gura. Ştia prea multe. Ca şi...
   - Ai spus în treacăt că ştii adresa de pe chitanţa în baza căreia s-a vândut Biblia.
   Fiona se holbă la el cu o suspiciune vădită. Hohotele ei de plâns încetaseră. Se trase înapoi şi se uită la el, întrebându-se dacă nu cumva compasiunea pe care i-o arăta el era un vicleşug menit s-o facă să-i spună ce ştia. Acum, el îi înţelegea prudenţa, învăţată pe vremea când trăia pe străzi.
   Gray ştia că era mai bine să nu o preseze.
   - Am un prieten care vine aici cu un avion privat. Ar trebui să aterizeze la miezul nopţii. Putem să luăm legătura cu el şi să zburăm oriunde. Poţi să-mi spui unde va trebui să mergem de îndată ce vom fi la bord.
   Gray îi întinse o mână, gata să bată palma.
   Cu un ochi scrutător, Fiona îi acceptă mâna întinsă.
   - De acord, spuse ea.
   Gray făcuse câteva greşeli până acum, însă era un început. Ea trebuia să fie ţinută departe de pericole şi avea să fie în siguranţă de îndată ce urca la bordul avionului. Putea să rămână la bord, sub pază, în timp ce el şi Monk aveau să continue investigaţia mai departe.
   Fiona îi împinse carneţelul înapoi cu toate simbolurile acelea mâzgălite pe hârtie.
   - Doar aşa, ca să ştii... trebuie să mergem la Paderborn, în centrul Germaniei. O să-ţi dau adresa exactă îndată ce vom ajunge acolo.
   Gray consideră concesia pe care i-o făcuse ca pe o mică dovadă de încredere.
   - E suficient.
   Ea încuviinţă din cap.
   Ajunseseră la o înţelegere.
   - Acum singurul lucru pe care mi l-aş dori să-l faci e să opreşti muzica asta idioată, adăugă ea cu un geamăt obosit.
   Ca la un semn, nesfârşita melodie încetă. Bâzâitul constant al maşinăriei şi pocnetul vagoneţilor pe deasupra şinelor încetară şi ele. În tăcerea brusc instaurată, nişte paşi răsunară afară lângă uşa îngustă.
   Gray se ridică în picioare.
   - Stai în spatele meu, îi şuieră el printre dinţi.
   Fiona luă Biblia şi o îndesă în geantă. Gray înşfacă o bară metalică pe care o găsise mai devreme.
   Uşa se deschise şi o lumină strălucitoare le luci în ochi.
   Bărbatul se răsti cu asprime, speriat. Vorbea în daneză:
   - Ce faceţi voi doi aici?
   Gray îşi îndreptă poziţia corpului şi lăsă ţeava în jos.
   Fusese pe punctul de a-l îmbrânci cu ea pe bărbatul îmbrăcat în salopetă de lucru.
   - Circuitul e închis, spuse bărbatul, dându-se într-o parte. Ieşiţi de-aici înainte să-i chem pe cei de la pază.
   Gray se conformă. Muncitorul îl privi mânios în momentul în care trecu pe lângă el. Ştia cum părea totul. Un bărbat în vârstă cu o adolescentă ascunşi în debaraua unui parc de distracţii.
   - Aţi păţit ceva, domnişoară? întrebă lucrătorul.
   Probabil că-i observase ochii umflaţi de plâns, hainele rupte.
   - Suntem bine, spuse ea agăţându-şi mâna de braţul lui Gray şi ridicându-şi puţin şoldurile. A plătit în plus pentru cursa asta.
   Bărbatul se încruntă dezgustat.
   - Uşa din spate este chiar acolo, spuse el, indicându-le un semn de ieşire cu neon. Să nu vă mai prind pe-aici. E periculos să umblaţi aiurea pe-aici.
   Nu la fel de periculos ca afară. Gray o luă înainte spre uşă şi o împinse ca să iasă. Se uită la ceasul de la mână. Era trecut puţin de ora 11. Parcul avea să rămână deschis încă o oră. Poate că trebuiau să încerce să scape acum.
   Când dădură colţul clădirii, li se păru că această secţiune a parcului era pustie. Nu era de mirare că circuitul fusese închis mai devreme.
   Gray auzi muzică şi veselie din direcţia lacului.
   - Toată lumea se adună pentru paradă, spuse Fiona. Cu ea se închide parcul, împreună cu focurile de artificii.
   Gray se rugă ca focurile de artificii din seara aceea să nu se încheie cu oameni sângerând şi ţipând. Cercetă împrejurimile din imediata lor apropiere. Felinarele risipeau întunericul nopţii. Lalele umpleau parcelele de flori până la refuz. Potecile şi avanscenele erau puţin populate. Erau prea expuşi.
   Gray reperă o pereche de agenţi de pază ai parcului, un bărbat şi o femeie, care se îndreptau cam prea hotărât în direcţia lor. Oare lucrătorul de la mentenanţă le-o luase înainte şi alertase în cele din urmă paza?
   - E timpul să dispărem din nou, spuse Gray şi o trase pe Fiona în direcţia opusă paznicilor care se apropiau în grabă.
   Se îndreptară spre locul unde se aduna mulţimea. Păşeau rapid, mergând pe sub copaci ca să rămână la adăpost de orice privire. Ca doi vizitatori nerăbdători să vadă parada.
   Trecură de aleile grădinii şi intrară în piaţa centrală cu lacul său întins, strălucitor de la toate luminile şi felinarele pavilioanelor şi de palatele înconjurătoare. Chiar de undeva din faţă izbucniră urale în momentul în care primul dintre vehiculele decorate ale paradei pătrunse în piaţă. Era înalt cât trei etaje, reprezentând o sirenă pe o stâncă, împodobită cu lumini albastre de culoarea azurului şi a smaraldului. Dădea dintr-un braţ în semn de bun venit. Celelalte vehicule apărură rapid din spate, încărcate de lumini şi păpuşi animate, înalte de cinci metri. Flautele şuierau voioase, tobele duduiau.
   - Parada lui Hans Christian Andersen, spuse Fiona. Sărbătoresc 200 de ani de la naşterea scriitorului. El este sfântul protector al oraşului.
   Gray merse împreună cu ea spre mulţimea aliniată de-a lungul rutei paradei din jurul lacului central. Reflectat în apa liniştită, un şuvoi gigantic şi incandescent de lumină ţâşni pe cer, acompaniat de un răpăit sonor. Cascade ireale de raze scânteietoare şuierară şi se încolăciră în spirale pe cerul întunecat al nopţii.
  Apropiindu-se de capătul mulţimii adunate la paradă, Gray scruta cercetător tot ce era în jur. Căuta orice persoană albă la faţă îmbrăcată în negru. Însă asta era Copenhaga. Fiecare a cincea persoană era blondă. Iar negrul, după câte se părea, era la modă în acest sezon în Danemarca.
   Inima lui Gray bubuia la unison cu tobele. Zgomotul artificiilor îl lovi în piept şi îi făcu timpanele să vibreze. Însă în cele din urmă ajunseră la mulţimea adunată.
   Chiar deasupra lor, pârâi şi explodă o altă jerbă orbitoare, împrăştiind o ploaie de foc în jur.
   Fiona se împiedică.
   Gray o prinse, cu urechile ţiuindu-i.
   În timp ce ecoul exploziei se îndepărta, Fiona se uită fix la el, în stare de şoc. Îşi ridică o mână de lângă corp. O întinse spre el, în timp ce Gray o trase în mulţime.
   Avea palma plină de sânge.

   4:02 A.M.
   HIMALAYA

      Painter se trezi în întuneric; focul se stinsese complet.
   Cât dormise? Fără ferestre, era imposibil să-şi dea seama de trecerea timpului. Însă simţea că nu se scursese prea mult. Ceva îl trezise.
   Se mişcă şi dădu de un cot.
   Pe partea cealaltă a patului, Lisa se trezise şi ea şi se uita spre uşă.
   - Ai simţit...?
   Camera se cutremură violent. În depărtare se auzi zgomotul puternic al unei explozii pe care-l simţiră până în măduva oaselor.
   Painter dădu păturile la o parte.
   - Sunt probleme.
   Arătă înspre hainele curate care le fuseseră puse la dispoziţie de gazdele lor. Se îmbrăcară repede: lenjerie de corp cu mâneci lungi şi pantaloni de flanel, nişte jeanşi uzaţi şi pulovere groase.
   De partea cealaltă a camerei, Lisa aprinse lumânările de lângă pat. Îşi trase în picioare o pereche de bocanci solizi, bărbăteşti, de piele. Aşteptară tăcuţi... preţ de vreo 20 de minute, ascultând cum mişcarea şi zgomotele de jos se liniştesc treptat.
   Amândoi se suiră la loc în pat.
   - Ce crezi că s-a întâmplat? şopti Lisa.
   Undeva răsunară ecourile unor comenzi răstite.
   - Nu ştiu... dar cred că vom afla curând.
   De partea cealaltă a uşii groase de stejar se auziră bocanci tropăind pe coridorul de piatră.
   Painter se ridică în capul oaselor ciulind urechile.
   - Vin încoace, spuse el.
   Ca o confirmare, imediat se auzi o bătaie care aproape smulse uşa din ţâţâni. Ridicând o mână, Painter o avertiză pe Lisa să nu facă nicio mişcare şi se dădu şi un pas în spate. Se auzi un zăngănit puternic şi bara metalică solidă fu îndepărtată.
   Uşa se deschise de perete. În încăpere pătrunseră patru bărbaţi, toţi cu puştile aţintite asupra lor. Întră şi un al cincilea. Semăna puţin cu asasinul pe nume Gunther. Un bărbat uriaş, cu gât gros, umeri puternici şi o claie de păr argintiu pe cap. Purta nişte pantaloni largi vârâţi în nişte cizme negre ce-i ajungeau până la jumătatea coapsei şi o cămaşă maro ce se potrivea cu ansamblul.
   Cu excepţia faptului că nu avea nicio banderolă neagră cu o svastică pe braţ, arăta exact ca un militar din trupele de asalt naziste. Sau mai degrabă cu un fost militar din trupele de asalt naziste.
   Avea tenul la fel de palid ca şi Gunther, numai că era ceva în neregulă cu faţa lui. Partea stângă era căzută ca şi cum ar fi suferit un accident cerebral. Braţul stâng îi tremură ca al unui paralitic în momentul când arătă înspre uşă.
   - Kommen mit mir! spuse el răstit.
   Li se ordona să iasă de acolo. Liderul uriaş al grupului se întoarse şi o porni cu pas grăbit, de parcă orice posibilitate de împotrivire din partea lor ar fi fost pur şi simplu de neconceput. Pe de altă parte, puştile din spatele lor erau o garanţie suplimentară în acest sens.
   Painter dădu din cap înspre Lisa. Ea i se alătură şi ieşiră urmaţi de cei patru paznici. Holul era îngust, săpat în piatră, abia suficient de larg pentru două persoane. Singurele surse de lumină erau lanternele ataşate de puştile paznicilor care aruncau umbre înaintea lor. Era mai rece în hol decât în cameră, însă departe de a fi frig.
   Nu merseră prea mult. Painter bănui că se îndreptau spre intrarea în castel. Avea dreptate. Auzi chiar în depărtare vântul şuierând. Probabil că afară începuse din nou furtuna.
   În faţa lor, paznicul uriaş ciocăni într-o uşă de lemn. Un răspuns înăbuşit îl încurajă să deschidă. Un val de lumină şi o boare caldă se revărsară pe hol.
   Paznicul intră şi ţinu uşa.
   Painter o conduse pe Lisa în cameră şi se uită înjur. Părea să fie un birou combinat cu o bibliotecă rustică. Era înalt de două etaje şi toţi cei patru pereţi erau acoperiţi cu rafturi pline de cărţi. Nivelul superior era înconjurat de un balcon de fier, masiv şi fără decoraţiuni. Singura cale de acces sus era o scară abruptă.
   Sursa căldurii din încăpere era un şemineu mare de piatră în care ardea un foc zdravăn. Deasupra lui se afla pictura în ulei a unui neamţ în uniformă care părea că-i cântăreşte cu o privire rece.
   - Bunicul meu, spuse Anna Sporrenberg, observând unde se uita Painter.
   Se ridică din spatele unui birou sculptat uriaş. Şi ea era îmbrăcată cu blugi închişi la culoare şi un pulover. Din câte se părea, cam asta era ţinuta potrivită în castel.
   - A preluat castelul după război.
   Le făcu semn înspre nişte fotolii aşezate în semicerc în faţa focului.
   Painter îi observă cearcănele adânci. Arăta ca şi cum n-ar fi dormit deloc. De asemenea, îşi dădu seama că mirosea a fum, cam cum mirosea cordita.
   Interesant.
   Painter îi întâlni privirea în momentul când se apropie şi ea de fotoliile masive. Simţi un fior rece pe şira spinării. În ciuda epuizării, ochii ei erau strălucitori şi pătrunzători.
   Painter recunoscu în ei privirea calculată şi vicleană a cuiva aflat la pândă. Trebuia să aibă mare grijă. Şi ea părea că-l cântăreşte la fel de atent, făcându-l să se simtă ca şi cum ar fi fost sub lupă.
   Ce naiba se petrecea aici?
   - Setzen Sie, bitte, spuse ea făcând semn cu capul înspre fotolii.
   Painter şi Lisa se aşezară unul lângă celălalt. Anna alese un fotoliu din faţa lor. Paznicul rămase lângă uşă cu braţele încrucişate. Painter ştia că ceilalţi patru aşteptau afară.
   Mătură cu privirea întreaga încăpere căutând posibile căi de scăpare. Mai era doar o singură legătură cu exteriorul, o fereastră de sticlă groasă, obscură, traversată de bare de fier de sus până jos.
   Pe acolo era imposibil să evadeze.
   Painter îşi îndreptă din nou atenţia spre Anna. Poate că exista o altă modalitate să iasă de acolo. Anna se arăta rezervată, însă fuseseră chemaţi acolo cu un scop. Avea nevoie de cât de multă informaţie era posibil, însă trebuia să se ocupe de asta cu multă dibăcie. Observă asemănarea dintre Anna şi bărbatul din tablou.
   Putea începe de-aici.
   - Ai spus că bunicul tău a preluat castelul, spuse Painter, căutând răspunsuri, dar menţinându-se pe un teren solid. Cine l-a deţinut înaintea lui?
   Anna se lăsă pe spate, în mod evident uşurată să poată petrece un moment de tihnă în faţa focului. Cu toate astea, se vedea că era în continuare atentă, aşa cum stătea cu mâinile încrucişate în poală şi cum îşi muta privirea de la el la Lisa şi înapoi la el.
   - Granitschloss are o istorie lungă şi întunecată, domnule Crowe. Ştiţi ceva despre Heinrich Himmler?
   - Locţiitorul lui Hitler?
   - Ja. Şeful SS-ului. Un măcelar nebun.
   Pe Painter îl surprinse caracterizarea. Oare era o capcană? Simţi că intraseră într-un joc. Numai că nu ştia mişcările pe care trebuia să le facă... cel puţin nu încă.
   Anna continuă.
   - Himmler se credea reîncarnarea regelui Heinrich, un rege german al saxonilor din secolul al zecelea. Credea chiar şi că primea mesaje telepatice de la el.
   Painter dădu din cap.
   - Am auzit că era interesat de tot ce ţinea de ocultism.
   - Chiar obsedat.
   Anna ridică din umeri.
   - Era o pasiune pe care o împărtăşeau mulţi în Germania. Asta ca să ne întoarcem la Madame Blavatsky, cea care a inventat termenul de arian. Pretindea că obţinuse cunoştinţe secrete în timpul studiilor pe care le făcuse la o mănăstire budistă. Se presupunea că nişte maeştri secreţi o învăţaseră cum oamenii decăzuseră de la statutul lor de rasă superioară şi într-o bună zi aveau să evolueze din nou până la acest stadiu.
   - Renumita rasă pură, spuse Painter.
   - Exact. Un secol mai târziu, Guido von List a amestecat spusele ei cu elemente de mitologie germană, ajungând la concluzia că această rasă ariană mitică era de origine nordică.
   - Şi poporul german a înghiţit toată povestea pe nemestecate, spuse Painter încercând să-i întindă o nadă.
   - De ce n-ar fi făcut-o? După înfrângerea pe care am suferit-o în Primul Război Mondial, o astfel de idee era extrem de flatantă. A fost preluată şi îmbrăţişată rapid într-o mulţime de aşezăminte oculte din Germania. Societatea Thule, Societatea Vril, Ordinul Noilor Templieri.
   - Şi din câte îmi amintesc eu, Himmler însuşi făcea parte din Societatea Thule.
   - Da, Reichsfuhrer-ul credea cu tărie în mitologia aceasta. Chiar şi în puterea magică a runelor nordice. De asta a ales runele duble sig, fulgerele gemene, pentru a reprezenta ordinul înfiinţat de el, de preoţi războinici, Schutzstaffel, SS-ul. A ajuns la convingerea, după ce a studiat opera lui Madame Blavatsky, că Himalaya a fost locul în care a apărut iniţial rasa ariană şi că aici avea să apară din nou.
   Pentru prima oară, vorbi şi Lisa.
   - Deci Himmler chiar a trimis expediţii în munţii Himalaya.
   Schimbă o privire cu Painter. Vorbiseră despre asta mai devreme. Deci nu erau chiar atât de departe de adevăr. Însă Painter încă se mai întreba ce semnificaţii avea răspunsul criptic al Annei.
   „Nu suntem nazişti. Nu mai suntem.“
   O încurajă pe femeie să vorbească, atâta vreme cât era dispusă să o facă. Simţea că undeva trebuia să fie o chestie aranjată, însă habar nu avea în ce direcţie se îndrepta. Nu-i plăcea să bâjbâie în întuneric, însă nu o arăta în niciun fel.
   - Deci până la urmă, ce căuta Himmler aici? întrebă el. Vreun trib pierdut al arienilor? Vreun Shangri-La al bărbaţilor albi şi puternici?
   - Nu chiar. Sub pretextul unei expediţii de cercetare antropologică şi zoologică, Himmler a trimis membri din SS pentru a căuta dovezi ale existenţei unei rase superioare de mult apuse. Era convins că avea să găsească urme ale vechii rase aici. Şi, deşi nu a găsit nimic, a devenit tot mai înverşunat, transformând hotărârea în nebunie. Când a început să construiască un sediu central al SS-ului în Germania, castelul Wewelsburg, a construit şi imaginea lui în oglindă, trimiţând pentru asta aici o mie de oameni condamnaţi la muncă silnică în lagărele de concentrare germane. A trimis şi o tonă de aur în lingouri. Ca să nu avem probleme cu resursele. Ceea ce s-a şi întâmplat, cu ajutorul investiţiilor înţelepte.
   - Dar de ce să construiască aici? întrebă Lisa.
   Painter îşi dădu seama.
   - Credea că rasa ariană se va ridica din nou din munţii aceştia. Voia să le construiască prima cetate.
   Anna dădu din cap, ca şi cum ar fi cedat un punct într-un meci.
   - În plus, credea că maeştrii ascunşi care transmiseseră învăţăturile lor lui Madame Blavatsky erau încă în viaţă. Voia să le construiască un sediu puternic, un loc important în care să adune la un loc toate cunoştinţele şi experienţa lor.
   - Şi maeştrii ăştia ascunşi au ieşit vreodată la iveală? întrebă Painter ironic.
   - Nu. Dar a apărut bunicul meu la sfârşitul războiului. Şi a adus cu el ceva miraculos, ceva ce putea transforma în realitate visul lui Himmler.
   - Adică? vru să ştie Painter.
   Anna scutură din cap.
   - Înainte să ne continuăm discuţia, trebuie să-ţi pun o întrebare. Şi aş aprecia un răspuns sincer.
   Painter se încruntă din cauza schimbării bruşte a abordării.
   - Ştii că nu pot să-ţi promit asta.
   Pentru prima oară, Anna zâmbi.
   - Apreciez chiar şi acest răspuns sincer, domnule Crowe.
   - Deci, care e întrebarea? întrebă el curios.
   Cu siguranţă, aici era cheia problemei.
   Anna îl privi lung.
   - Te simţi rău? Mi-e foarte greu să-mi dau seama. Pari limpede la minte.
   Painter făcu ochii mari. Nu se aşteptase la întrebarea asta. Înainte să poată răspunde, interveni Lisa.
   - Da.
   - Lisa... încercă Painter să o întrerupă.
   - O să-şi dea seama oricum. Nu trebuie să fii medic ca să realizezi.
   Lisa se întoarse către Anna.
   - Prezintă tulburări la nivelul sistemului vestibular, nistagmus şi dezorientare.
   - Şi migrene însoţite de imagini trecătoare care apar brusc în faţa ochilor?
   Lisa încuviinţă.
   - Da, aşa mă gândeam şi eu.
   Se lăsă pe spate. Informaţiile păreau că o liniştiseră pe femeie.
   Painter se încruntă. De ce oare?
   Lisa insistă.
   - Care e cauza? Cred că noi... că el are dreptul să ştie.
   - Pentru asta trebuie să ne continuăm discuţia, însă în momentul de faţă tot ce pot să vă spun este ce se va întâmpla cu el.
   Ce se va întâmpla?
   - Va muri peste 3 zile. În chinuri groaznice.
   Painter se forţă din toate puterile să nu reacţioneze în niciun fel.
   Lisa rămase la fel de neclintită şi întrebă pe un ton profesionist, de medic.
   - Există vreun remediu?
   Anna aruncă o privire către Painter şi apoi se uită din nou la Lisa.
   - Nu.

   11:18 P.M.
   COPENHAGA, DANEMARCA

      Trebuia s-o ducă pe fată într-un loc sigur, să o vadă un doctor.
   Gray simţi sângele care se prelingea din rana Fionei trecându-i prin cămaşă, în timp ce o sprijinea, cu un braţ petrecut în jurul taliei ei.
   Era mare înghesuială. Bliţurile accentuau starea de nervozitate a lui Gray. Melodiile şi versurile reverberau dincolo de lac, în timp ce parada îşi continua defilarea.
   Păpuşi animate gigantice apăreau ameninţătoare, la înălţime, bălăngănindu-se uşor pe deasupra capetelor mulţimii. Focurile de artificii continuau să bubuie şi să explodeze deasupra lacului.
   Gray ignoră tot ce era înjur. Continua să meargă aplecat, uitându-se după cel care o împuşcase pe Fiona. Aruncă o privire la rana ei. Deşi părea doar o julitură, sângera şi avea nevoie de îngrijire medicală. Era albă la faţă de durere.
   Împuşcătura venise din spate. Asta însemna că trăgătorul trebuie să se fi aflat printre copaci şi tufişuri. Avuseseră noroc că ajunseseră la mulţimea adunată. Cu toate astea, odată localizaţi, probabil că urmăritorii lor se regrupaseră. În mod sigur unii dintre ei se amestecaseră deja printre spectatori.
   Se uită la ceasul de la mână. Patruzeci şi cinci de minute până la închiderea parcului.
   Gray avea nevoie de un plan... un alt plan. Nu mai puteau să aştepte miezul nopţii ca să scape odată cu mulţimea care avea să se îndrepte buluc spre ieşire. Ar fi fost descoperiţi până atunci. Trebuiau să plece acum.
   Însă zona de parc cuprinsă între terenul de defilare şi ieşire era aproape pustie de vreme ce toţi vizitatorii se adunaseră în jurul lacului. Dacă încercau să se avânte nebuneşte înspre ieşire, aveau să fie expuşi din nou, surprinşi pe teren deschis. Şi în mod sigur poarta parcului era şi ea supravegheată.
   Lângă el, Fiona îşi ţinea o mână pe rană. Sângele i se scurgea încet printre degete. Privirea ei o întâlni pe a lui, panicată.
   - Şi-acum ce facem? îi şopti ea.
   Gray o îndemnă să meargă mai departe. Îi venise o idee. Era periculoasă, însă nu prudenţa avea să-i scoată din parc. O întoarse pe Fiona spre el.
   - Trebuie să-mi umplu mâinile de sânge.
   - Ce?
   El făcu semn spre bluza ei.
   Încruntându-se, ea îşi ridică marginea bluzei.
   - Ai grijă...
   El şterse cu blândeţe sângele care i se scurgea din rană. Ea se crispă şi lăsă să-i scape un icnet uşor.
   - Îmi pare rău, spuse el.
   - Ai degetele reci ca gheaţa, murmură ea.
   - Eşti bine?
   - O să trăiesc.
   Asta era şi ideea.
   - Imediat o să te iau în braţe, îi zise Gray.
   - Ce-ai de gând...?
   - Doar să fii gata să ţipi când îţi spun.
   Ea îşi încreţi nasul derutată, însă dădu aprobator din cap.
   El aşteptă momentul potrivit. Flautele şi tobele începură să cânte undeva în depărtare. Gray o ghidă pe Fiona în direcţia porţilor principale. Dincolo de un grup de copii de şcoală, Gray observă un personaj îmbrăcat într-un trenci, cu braţul atârnat într-o eşarfă, ucigaşul lui Grette. Acesta îşi croia drum printre adolescenţi, scrutând tot ce mişca în jur.
   Gray se amestecă într-un grup de nemţi care cântau o baladă pe acordurile flautelor şi ale tobelor. În momentul în care melodia se termină, focurile de artificii izbucniră într-un vuiet intens de explozii sonore.
   - Acum, spuse Gray, lăsându-se în jos.
   Îşi mânji faţa cu sânge şi o luă pe Fiona în braţe. Apoi îşi drese vocea şi strigă în daneză:
   - Bombă!
   Pârâiturile exploziilor întrerupseră urletul din rărunchi.
   - Ţipă, îi şopti el Fionei la ureche.
   El îşi ridică faţa din nou, murdară de sânge. Exact în momentul acela, Fiona ţipă agonizând în braţele sale.
   - Bombă! urlă Gray din nou.
   Feţele oamenilor se întoarseră în direcţia lui. Focurile de artificii bubuiră. Sângele proaspăt îi lucea pe obraji. La început nimeni nu se mişcă. După care, asemenea unui val de maree, fiecare persoană se dădu înapoi, lovindu-se de cea din spate. Strigăte şi ţipete confuze se înălţară în aer. Şi mai multă lume începu să se retragă.
   Gray se ţinu după oamenii care se retrăgeau, rămânând printre cei mai panicaţi.
   Fiona ţipa şi se zvârcolea. Dădea dintr-o mână, cu degetele pline de sânge.
   Confuzia şi dezordinea se răspândiră cu iuţeala fulgerului. Urletul lui Gray avusese efect imediat, după atacurile de la Londra şi din Spania. O mulţime de oameni începură şi ei să ţipe „Bombă!“ Semnalul se împrăştie prin mulţime ca un ecou, purtat din gură în gură.
   Asemenea unei turme agitate de vite, cei din mulţime se rotiră, lovindu-se cu putere unii de ceilalţi. Claustrofobia accentua teama şi neliniştea. Focurile de artificii se stinseră deasupra, însă deja ţipete înfricoşate răsunau acum de-a lungul rutei pe care se desfăşura parada. Numaidecât ce o persoană o zbughea la fugă, alte două o luau din loc, din reflex, numărul lor crescând exponenţial. Picioarele loveau ritmic pavajul, retrăgându-se şi îndreptându-se spre ieşire.
   O picătură devenea o revărsare de valuri.
   Cursa spre ieşirea din parc începuse.
   Gray se lăsă purtat de valul de oameni, cu Fiona în braţe. Se rugă ca nimeni să nu fie călcat în picioare. Însă până acum panica fusese moderată. Odată cu încheierea bubuiturilor focurilor de artificii, confuzia pusese stăpânire pe mulţime mai degrabă decât groaza. Cu toate astea, fluxul de oameni continua să se reverse spre poarta principală.
   Gray o lăsă pe Fiona jos, eliberându-şi mâinile. Îşi şterse faţa cu mâneca costumului Armani. Fiona rămase lângă el, cu o mână ţinându-se strâns de cureaua lui ca să nu se piardă de el în mijlocul masei mari de oameni.
   Poarta apăru în faţă.
   Gray dădu din cap spre ea.
   - Dacă se întâmplă ceva...fugi. Nu te opreşti absolut deloc.
   - Nu ştiu dacă o să pot. Mă doare ca naiba aici într-o parte.
   Acum Gray observă că ea şchiopăta, uşor aplecată într-o parte.
   Mult în faţă, Gray îi zări pe agenţii de pază încercând să controleze mulţimea care ieşea prin porţi, pentru a nu fi nimeni strivit. Uitându-se cu atenţie, Gray remarcă o pereche de paznici care stăteau de-o parte, fără să se implice în menţinerea ordinii. Un tânăr şi o tânără. Amândoi cu părul blond, alb ca zăpada. Cumpărătorii de la casa de licitaţii. Deghizaţi, acum păzeau porţile. Amândoi aveau pistoalele în tocuri, şi-şi ţineau palmele pe ele, în aşteptare.
   Pentru o fracţiune de secundă, ochii femeii îi întâlniră pe ai lui, acolo, în mulţime. Însă după aceea ea îşi mută privirea. După care reveni rapid. Îl recunoscuse.
   Gray se trase înapoi în mulţime, luptându-se cu fluxul de oameni.
   - Ce-i? întrebă Fiona, împinsă în spatele lui.
   - Înapoi. Trebuie să găsim altă cale.
   - Cum?
   Gray începu să se tragă încet spre margine, înotând parcă împotriva unui curent puternic. Era prea greu să o ia direct înapoi. În scurt timp, se eliberă din vâltoare. În jurul lui nu se mai agita decât o mână de oameni, un mic vârtej într-un curent mult mai mare.
   Aveau nevoie de o acoperire mai bună.
   Gray văzu că ajunseseră la marginea rutei, acum pustii, pe care se desfăşurase parada. Vehiculele decorate se opriseră, cu luminile încă sclipind, însă iară nici o muzică. Se părea că panica se răspândise şi în rândul şoferilor acestor vehicule.
   Îşi abandonaseră carele alegorice şi fugiseră. Până şi agenţii de pază se duseseră spre porţi.
   Gray zări portiera deschisă de la cabina unuia dintre maşini.
   - Pe-aici, spuse el.
   O trase pe Fiona din mulţime şi o luă la fugă spre vehiculul decorat. Deasupra cabinei se înălţa o păpuşă gigantică iluminată care reprezenta o raţă lăbărţată cu un cap supradimensionat. Gray recunoscu personajul. Din povestea lui Hans Christian Andersen Răţuşca cea urâtă.
   Ajunseră sub una din aripile ridicate şi luminate cu becuri galbene licărind, care în mod clar era menită să fâlfâie.
   Gray o ajută pe Fiona să se urce în cabină, aşteptându-se să fie împuşcat în spate în orice moment. Se cocoţă şi el după ea şi închise portiera, trăgând-o cât mai discret posibil. În momentul în care îşi aruncă privirea afară prin parbriz, se felicită.
   Din mulţime îşi făcu apariţia un individ îmbrăcat în negru. Ucigaşul lui Grette. Nu se mai deranjase să-şi ascundă puşca. Toată atenţia oamenilor fusese dirijată spre partea din faţă a parcului. Acesta dădu roată mulţimii care se retrăgea, uitându-se lung spre lac şi circuitul de paradă.
   Gray şi Fiona se ghemuiră.
   Bărbatul trecu la câţiva metri de ei şi continuă să meargă de-a lungul şirului de vehicule abandonate.
   - A fost cât pe ce, şopti Fiona. Ar trebui să...
   - Şşşt.
   Gray îi apăsă un deget pe buze. Atinse cu cotul o manetă. Ceva ţiui în bordul maşinii.
   - Oh, fir-ar să fie...!
   Difuzoarele încorporate în macheta de deasupra izbucniră:
   MAC, MAC, MAC... MAC, MAC, MAC...
   Răţuşca cea urâtă se trezise la viaţă.
   Şi toată lumea ştia asta.
   Gray se ridică. La 30 de metri distanţă, individul înarmat se întoarse cu faţa spre ei.
   Acum nu mai aveau unde să se ascundă.
   Deodată, motorul maşinii dudui. Aruncându-şi privirea într-o parte, o văzu pe Fiona stând în capul oaselor şi acţionând schimbătorul de viteze.
   - Am găsit cheia în contact, explică ea şi băgă în viteză.
   Vehiculul se mişcă brusc în faţă, bălăngănindu-se.
   - Fiona, lasă-mă...
   - Tu ai condus ultima dată. Şi uite unde am ajuns, spuse ea mergând direct spre individul înarmat cu puşcă. În plus, îi sunt datoare nemernicului ăstuia.
   Aşadar, îl recunoscuse şi ea. Pe cel care o omorâse pe bunica ei. Băgă în viteza a doua înainte ca bărbatul să apuce să-şi ridice arma. O luă hotărât spre el, fără să-i pese de ameninţare.
   Gray căută o modalitate de a-i fi de ajutor, uitându-se atent prin cabină. Erau atât de multe manete...
   Asasinul trase.
   Gray se dădu înapoi, însă Fiona smucise deja de volan într-o parte, anticipându-i mişcarea. Un colţ al parbrizului se transformă într-o plasă de păianjen, cu o gaură largă în mijloc. Fiona trase brusc de volan înapoi, încercând să treacă peste bărbat.
   Din cauza mişcării bruşte, vehiculul, având o greutate apreciabilă deasupra, rămase suspendat pe două roţi.
   - Ţin-te bine! strigă Fiona.
   Vehiculul reveni pe toate cele patru roţi, însă astfel îi asigură bărbatului un moment în plus ca să sprinteze spre stânga. Era al naibii de rapid, pregătindu-şi deja puşca, plănuind să tragă de-aproape prin geamul lateral în timp ce vehiculul avea să treacă pe lângă el.
   Nu mai aveau timp să manevreze şi să iasă din bătaia puştii.
   Concentrându-şi din nou atenţia asupra şirului de manete, Gray o apucă pe cea mai din stânga. Avea sens. Trase de ea în jos. Mecanismele acţionară. Aripa Răţuştei, ridicată în urmă cu o secundă, fâlfâi, lăsându-se în jos. Îl lovi pe individ în gât, agăţându-l dintr-o parte, rupându-i şira spinării. Bărbatul fu ridicat de la sol şi aruncat cât colo.
   - Du-te înspre porţi! o îndemnă Gray.
   Răţuşca cea Urâtă dăduse pentru prima oară de gustul sângelui.
   MAC, MAC, MAC... MAC, MAC, MAC...
   Acţionarea sirenei vehiculului le eliberă o potecă în faţă. Oamenii se dădeau grăbiţi într-o parte. Paznicii erau împinşi în spate de mulţime. Chiar şi cei deghizaţi. Poarta de serviciu amplasată imediat lângă intrarea principală, deschisă larg mai devreme pentru a reduce îmbulzeala, era deschisă şi acum.
   Fiona o luase într-acolo.
   Raţa intră în forţă prin ea, rupându-şi aripă stângă, cea aducătoare de moarte. Cabina se cutremură, iar ei ieşiră pe carosabil. Fiona se îndepărta în viteză.
   - Întorci la primul colţ, îi spuse Gray, arătându-i pe unde.
   Ea se supuse, încetinind în curbă ca o profesionistă.
   Răţuşca dădu colţul în mare grabă. După încă două viraje, Gray o îndemnă să încetinească.
   - Nu putem continua să mergem cu chestia asta, spuse el. Bate prea tare la ochi.
   - Crezi? replică Fiona, aruncându-i o privire rapidă şi scuturând exasperată din cap.
   Gray găsi o cheie franceză lungă într-o trusă de unelte.
   Punând-o să oprească în vârful unui deal, îi făcu semn Fionei să coboare. Băgând în viteză, Gray apăsă pe ambreiaj, blocă acceleratorul cu cheia şi sări din cabină.
   Răţuşca cea Urâtă o luă din loc, cu luminile revărsându-se în zare, lovind accidental maşinile parcate în timp ce cobora dealul în viteză. Indiferent unde avea să oprească în cele din urmă, locul accidentului avea să distragă atenţia oricăror indivizi care i-ar fi putut urmări.
   Gray se îndreptă în direcţia opusă. Deocamdată ar fi trebuit să fie în siguranţă. Se uită la ceasul de la mână. Aveau o grămadă de timp să ajungă la aeroport. Şi la Monk. Avionul acestuia urma să aterizeze curând.
   Fiona şchiopăta lângă el, uitându-se din când în când peste umăr.
   În spatele lor, Răţuşca trâmbiţa în noapte.
   MAC, MAC, MAC... MAC, MAC, MAC...
   - O să-mi lipsească, spuse Fiona.
   - Şi mie.

   4.35 A.M.
   HIMALAYA

     Painter stătea lângă şemineu. Se ridicase din fotoliu când îi fusese pronunţată condamnarea la moarte.
   Paznicul uriaş făcuse 3 paşi spre ei când Painter se ridicase în picioare, însă Anna îl reţinuse cu o fluturare de mână.
   - Nein, Klaus. Alles ist ganz recht.
   Painter aşteptă ca paznicul, Klaus, să se întoarcă la locul lui de lângă uşă.
   - Nu există tratament?
   Anna scutură din cap.
   - V-am spus adevărul.
   - Atunci de ce Painter nu prezintă aceleaşi semne de nebunie ca şi călugării? întrebă Lisa.
   Anna se uită la Painter.
   - Erai departe de mănăstire, ja? În satul de mai jos. Aşadar, gradul de expunere a fost mai mic. Astfel, în locul degenerării neurologice rapide, treci printr-un proces de deteriorare mai lentă şi mai generalizată a întregului organism. Însă condamnarea la moarte rămâne.
   Anna citi probabil ceva pe faţa lui.
   - Nu există tratament, însă există o şansă de a încetini procesul de deteriorare. De-a lungul anilor, experimentând pe animale, am ajuns la câteva soluţii care par promiţătoare. Îţi putem prelungi viaţa. Sau cel puţin puteam.
   - Ce vrei să spui? întrebă Lisa.
   Anna se ridică.
   - De-asta v-am chemat aici. Ca să vă arăt.
   Făcu semn din cap înspre paznic, Klaus, care deschise uşa.
   - Urmaţi-mă. Şi poate vom găsi o modalitate să ne fim de folos unii altora.
   Painter îi întinse Lisei o mână, în timp ce Anna o lua înainte. Ardea de curiozitate. Simţea că era atât o capcană, cât şi o rază de speranţă. Ce momeală putea fi mai bună?
   Lisa se aplecă înspre el ridicându-se.
   - Ce se petrece aici? îi şopti ea la ureche.
   - Nu sunt sigur.
   Aruncă o privire spre Anna care vorbea cu Klaus.
   „Poate vom găsi o modalitate să ne fim de folos unii altora.“
   Painter plănuise să-i propună acelaşi lucru Annei, chiar discutase despre asta cu Lisa mai devreme, să negocieze pentru vieţile lor, să câştige timp. Oare cineva trăsese cu urechea? Oare erau microfoane în cameră? Sau pur şi simplu lucrurile se înrăutăţiseră atât de mult încât aveau absolută nevoie de cooperarea lor?
   Acum era îngrijorat.
   - Probabil că are legătură cu explozia pe care am auzit-o, spuse Lisa.
   Painter dădu din cap. Cu siguranţă avea nevoie de mai multe informaţii. Deocamdată încerca să nu se îngrijoreze din cauza sănătăţii lui... dar era dificil, din moment ce o altă migrenă începuse să îl chinuie undeva în spatele ochilor, coborând până la măsele, amintindu-i la fiecare zvâcnet de boala de care suferea.
   Anna le făcu semn să o urmeze. Klaus se dădu înapoi. Nu părea deloc mulţumit. Însă, pe de altă parte, Painter nu apucase să vadă cum arăta omul când era mulţumit. Şi, dintr-un motiv sau altul, spera să nici nu aibă ocazia. Ceea ce-l făcea fericit pe omul acesta cu siguranţă erau urletele de durere şi vărsarea de sânge.
   - Dacă sunteţi amabili să mă însoţiţi, spuse Anna cu o politeţe rece.
   O luă înspre uşă, flancată de doi dintre ceilalţi paznici.
   Klaus îi urma pe Lisa şi Painter, secondat de alţi doi bărbaţi înarmaţi.
   Se îndreptau într-o altă direcţie decât cea care ducea la confortabila celulă. După ce cotiră de câteva ori, se treziră într-un tunel drept, mai larg decât toate celelalte şi care părea că duce chiar în inima muntelui. Era luminat de un şir de becuri electrice, aliniate şi acoperite de mici reţele de sârmă de-a lungul peretelui. Era primul semn de civilizaţie.
   Mergeau de-a lungul coridorului.
   Painter observă că aerul începuse să miroasă a fum. Şi mirosul devenea din ce în ce mai puternic şi înţepător pe măsură ce avansau. Îşi îndreptă din nou atenţia spre Anna.
   - Deci ştii ce mi-a provocat boala asta, zise el.
   - Da, după cum am mai spus, a fost un accident.
   - Ce fel de accident? insistă el.
   - Nu e uşor să-ţi dau un răspuns. Totul merge mult înapoi în negurile istoriei.
   - La vremurile când eraţi nazişti?
   Anna îi aruncă o privire.
   - La apariţia vieţii pe planeta asta.
   - Pe bune? se miră Painter. Chiar atât de lungă e povestea asta? Nu uita că mai am doar 3 zile la dispoziţie.
   Ea îi zâmbi din nou şi scutură din cap.
   - În cazul acesta o să sar direct la momentul în care bunicul meu a ajuns prima oară la Granitschloss. La sfârşitul războiului. Ştii ceva despre vremurile tulburi de atunci? Despre haosul din Europa după prăbuşirea Germaniei?
   - Da, toţi se grăbeau să pună mâna pe ceva.
   - Şi nu numai pe pământul şi resursele germane, ci şi pe cercetările noastre ştiinţifice. Forţele Aliate au trimis diferite grupuri rivale de savanţi şi militari ca să scotocească toată Germania în căutarea unor tehnologii secrete. Era la îndemână şi gratis pentru toată lumea.
   Anna se încruntă încurcată.
   - Aşa se spune în engleză?
   Painter şi Lisa încuviinţară amândoi din cap.
   - Numai Marea Britanie a trimis 5 mii de militari şi civili, sub numele de cod T-Force. Forţa Tehnologiei. Scopul oficial pe care-l anunţaseră era acela de a împiedica jefuirea şi vandalizarea locurilor unde se găsea tehnologie germană, în timp ce tocmai jefuirea şi vandalizarea erau scopul lor real, concurând pentru asta cu americanii, ruşii şi francezii. Ştiţi cine a fost fondatorul britanic al T-Force?
   Painter scutură din cap. N-avea cum să nu facă o comparaţie între Sigma Force şi echipele britanice de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Jefuitori de tehnologie. Iar fi plăcut să discute despre asta cu fondatorul Sigma, Sean McKnight. Dacă ar mai fi fost în viaţă.
   - Cine era conducătorul lor? întrebă Lisa.
   - Un gentleman pe nume Ian Fleming.
   Lisa pufni neîncrezătoare.
   - Scriitorul care l-a creat pe James Bond?
   - Unul şi acelaşi. S-a spus că şi-a construit personajul pornind de la trăsăturile unora dintre oamenii din echipa sa. Asta ca să vă faceţi o idee despre hotărârea şi exuberanţa acestor jefuitori.
   - Învingătorul ia toată prada de război, cită Painter ridicând din umeri.
   - Poate. Însă datoria bunicului meu era să protejeze cât de mult şi de bine putea acea tehnologie. Era ofiţer în Sicherheitsdienst.
   Se uită la Painter, ca şi cum i-ar fi testat cunoştinţele.
   Deci jocul nu se sfârşise. El era pregătit pentru a răspunde provocării
   - Sicherheitsdienst era grupul de luptători de comando implicaţi în evacuarea comorilor germane: obiecte de artă, aur, antichităţi şi tehnologie.
   Ea încuviinţă din cap.
   - În ultimele zile ale războiului, în timp ce ruşii treceau graniţele de est, bunicul meu a primit o misiune top secret, cum îi spuneţi voi, americanii. Şi-a primit ordinele de la Heinrich Himmler însuşi, înainte ca Reichsfuhrer-ul să fie capturat şi să se sinucidă.
   - Şi care au fost ordinele astea? întrebă Painter.
   - Să îndepărteze, să protejeze şi să distrugă orice dovadă a existenţei unui proiect cu nume de cod Cronos. Esenţa proiectului era un dispozitiv numit simplu die Glocke. Sau Clopotul. Laboratorul de cercetare era îngropat adânc sub pământ, într-o mină abandonată din Munţii Sudeţi. El habar nu avea care era scopul acestui proiect, dar în cele din urmă l-a aflat. Aproape că l-a distrus atunci, însă primise nişte ordine.
   - Deci a reuşit să fugă cu Clopotul. Cum?
   - Existau două planuri în rezervă pentru a fi puse în aplicare. Unul era să fugă înspre nord, prin Norvegia, celălalt era să o ia spre sud, prin Adriatică. Pe ambele rute existau agenţi care urmau să-i ajute. Bunicul a optat să meargă spre nord. Himmler îi vorbise despre Granitschloss. A ajuns aici cu un grup de savanţi nazişti, dintre care unii erau faimoşi în lagăre. Cu toţii aveau nevoie de un loc unde să se ascundă. În plus, bunicul meu avea să le ofere un proiect căruia foarte puţini savanţi ar fi putut să-i reziste.
   - Clopotul, concluzionă Painter.
   - Exact. Oferea ceva ce mulţi savanţi din vremea aceea căutaseră să obţină cu alte mijloace.
   - Adică ce?
   Anna oftă şi se întoarse să-i arunce o privire lui Klaus.
   - Perfecţiunea.
   Rămase tăcută câteva momente, cufundată în propria tristeţe.
   În faţa lor, coridorul se termină în cele din urmă. O pereche de uşi de fier gigantice se deschideau la capătul lui.
   Dincolo de prag, o scară săpată grosolan cobora în spirală în inima muntelui. Era săpată în piatră, însă treptele se roteau în jurul unei coloane centrale de oţel, de grosimea unui trunchi de copac. O porniră în jos în jurul lui.
   Painter privi în sus. Coloana străpungea vârful acoperişului şi mergea mai departe, în sus... poate chiar ieşind undeva pe coasta muntelui. Un paratrăsnet, gândi el. Simţea şi că aerul începuse să miroasă a ozon, mai puternic acum decât fumul.
   Anna observă obiectul atenţiei sale.
   - Folosim axul acesta pentru a descărca energia în exces şi a o extrage din munte.
   Îi arătă undeva deasupra.
   Painter se ridică pe vârfuri. Îşi aduse aminte de luminile fantomă despre care se vorbea în zonă. Oare aceasta să fie sursa lor? Şi a luminilor şi, poate, şi a bolii?
   Încercând să-şi înăbuşe furia, Painter se concentră asupra scărilor. Durerea de cap devenise mai puternică, iar mersul în cerc în jos îi agravase starea de ameţeală din ce în ce mai accentuată. Căutând să-şi abată gândurile de la asta, continuă conversaţia:
   - Să revenim la povestea Clopotului. Ce făcea acesta?
   Anna tresări, trezindu-se brusc din reverie.
   - La început nu ştia nimeni. Cercetările dovediseră că era o sursă nouă de energie. Unii credeau chiar că putea fi o maşină a timpului rudimentară. De aceea numele ei de cod era Cronos.
   - Călătorii în timp? se miră Painter.
   - Trebuie să-ţi aminteşti, explică Anna, că naziştii se aflau la ani-lumină distanţă faţă de alte naţiuni în materie de tehnologie. Acesta a fost motivul pentru care după război a urmat un val atât de mare de piraterie ştiinţifică. Dar dă-mi voie să merg puţin înapoi. În prima jumătate a secolului, se aflau în competiţie două sisteme teoretice: teoria relativităţii şi teoria cuantică. Şi, deşi acestea nu se contraziceau neapărat una pe cealaltă, chiar şi părintele relativităţii, Einstein, vorbea despre aceste două teorii ca fiind incompatibile. Teoriile divizaseră comunitatea ştiinţifică în două tabere. Şi ştim de ce parte se concentrase cea mai mare parte a lumii occidentale.
   - Teoria relativităţii a lui Einstein.
   Anna dădu din cap.
   - Ceea ce a condus la divizarea atomului, la bombe şi la energia nucleară. Lumea întreagă s-a transformat în Proiectul Manhattan. Totul pornind de la opera lui Einstein. Naziştii au pornit pe alt drum, dar nu cu mai puţină hotărâre. Aveau şi ei un echivalent al Proiectului Manhattan, însă unul fundamentat în cealaltă tabără teoretică. Teoria cuantică.
   - De ce să pornească pe drumul acesta? întrebă Lisa.
   - Pentru un motiv foarte simplu.
   Anna se întoarse spre ea.
   - Pentru că Einstein era evreu.
   - Cum?
   - Nu uitaţi contextul în care se petrecea totul. Einstein era evreu. În ochii naziştilor, asta diminua considerabil valoarea descoperirilor sale. În locul acestora, naziştii au pus mare preţ pe descoperirile în fizică ale unor savanţi germani pursânge, considerând lucrările acestora mai valoroase. Naziştii şi-au bazat propriul Proiect Manhattan pe lucrările unor savanţi precum Werner Heisenberg şi Erwin Schrodinger, şi mai ales ale lui Max Planck, părintele teoriei cuantice. Toţi aveau rădăcini solide în Patria Mamă. Aşa că naziştii au început să realizeze aplicaţii practice bazate pe mecanică cuantică, lucruri care astăzi sunt considerate extrem de inovatoare. Savanţii nazişti considerau că se putea obţine o sursă de energie pornind de la experimente cu modele cuantice. Ceea ce se realizează abia astăzi. Ştiinţa modernă o numeşte energia punctului zero.
   - Punctul zero?
   Lisa aruncă o privire spre Painter.
   El dădu din cap, fiind familiarizat cu conceptul ştiinţific.
   - Când se răceşte ceva până la temperatura de zero absolut - aproape 300 de grade sub zero grade Celsius - toată mişcarea atomică încetează. Totul se opreşte. Punctul zero al naturii. Cu toate acestea, energia persistă chiar şi în momentul acela. Undeva există o radiaţie ce nu ar trebui să fie acolo. Prezenţa energiei nu a primit explicaţii satisfăcătoare pornind de la teorii tradiţionale.
   - Dar teoria cuantică o face, spuse Anna hotărât. Aceasta permite mişcarea chiar şi atunci când materia este îngheţată până la oprirea absolută.
   - Cum e posibil aşa ceva? întrebă Lisa.
   - La zero absolut, particulele nu se pot mişca în sus, în jos, înspre stânga sau înspre dreapta, însă, potrivit mecanicii cuantice, pot ieşi şi pătrunde înapoi în existenţă, producând energie. Ceea ce se numeşte energia punctului zero.
   - Pot ieşi şi pătrunde înapoi în existenţă? se miră Lisa uşor neîncrezătoare.
   Painter prelua frâiele discuţiei.
   - Fizica cuantică are anumite ciudăţenii. Însă, deşi conceptul pare nebunesc, energia este reală. Înregistrată în laboratoare. Pretutindeni în lume, savanţii caută modalităţi de a ajunge la această energie aflată la baza întregii existenţe. Ea oferă o sursă de putere infinită, nelimitată.
   Anna dădu din cap.
   - Iar naziştii făceau experienţe cu această energie cu fervoarea savanţilor voştri care se ocupau de Proiectul Manhattan.
   Ochii Lisei se lărgiră.
   - O sursă nelimitată de putere. Dacă ar fi descoperit-o, asta ar fi schimbat cu siguranţă cursul războiului.
   Anna ridică o mână ca s-o corecteze.
   - Cine spune că nu au descoperit-o? Există documente care arată că în ultimele luni ale războiului, naziştii au obţinut progrese remarcabile. Proiecte cu numde Feuerball şi Kugelblitz. Despre care se pot găsi detalii în arhivele neclasificate ale T-Force din Marea Britanie. Însă descoperirile au venit prea târziu. Locurile unde se făceau cercetările au fost bombardate, savanţii au fost ucişi şi rezultatele muncii lor au fost furate. Tot ce a mai rămas de pe urma lor a fost folosit de diverse naţiuni în proiecte strict secrete.
   - Dar nu şi Clopotul, spuse Painter, aducând discuţia înapoi la punctul său iniţial.
   Îi era prea greaţă ca să se poată concentra asupra tuturor acestor divagaţii.
   - Nu şi Clopotul, încuviinţă Anna. Bunicul meu a reuşit să scape cu inima Proiectului Cronos, rezultat din cercetările privind energia punctului zero. Proiectul a primit un nume nou de la bunicul meu. Schwarze Sonne.
   - Soarele Negru, traduse Painter.
   - Sehr gut.
   - Dar Clopotul ăsta? spuse Painter. Ce făcea?
   - A fost cel care te-a îmbolnăvit, răspunse Anna. Te-a afectat provocând probleme la nivelul cuantic, acolo unde nu poate ajunge nicio pastilă şi niciun remediu.
   Painter aproape că se împiedică de o treaptă. Avea nevoie de timp să digere informaţia. „Probleme la nivelul cuantic.“ Ce însemna asta?
   Ultimele trepte le apărură în faţă, blocate de două bariere făcute din grinzi de lemn şi păzite de alţi doi bărbaţi înarmaţi. Deşi încă şocat de ceea ce auzise, Painter observă piatra arsă de-a lungul acoperişului ultimei răsuciri a spiralei pe unde coborâseră.
   În faţa lor se deschidea o nişă adâncă. Painter nu vedea prea departe înăuntrul ei, însă putea simţi căldura. Toate suprafeţele erau înnegrite. Sub prelate zăceau un şir de siluete ghemuite. Cadavre.
   Aici era zona exploziei pe care o auziseră mai devreme.
   Dintre ruine apăru un om, negru de cenuşă, însă îl recunoscu numaidecât. Era Gunther, paznicul masiv care arsese mănăstirea. Se părea că oamenii de aici culegeau ceea ce semănaseră.
   Foc pentru foc.
   Gunther trecu bariera. Anna şi Klaus i se alăturară.
   Studiindu-i pe Klaus şi pe Gunther, Painter observă o anumită asemănare între cei doi uriaşi - nu neapărat în ce privea aspectul fizic, cât mai ales în purtarea aspră, ciudată, greu de definit.
   Gunther dădu din cap înspre Klaus.
   Acesta abia dacă se uită la el.
   Anna îşi aplecă uşor capul înspre Gunther, vorbind repede în nemţeşte. Painter nu putu să desluşească nimic în afara unui singur cuvânt. Suna la fel în germană şi în engleză.
   Sabotaj.
   Deci nu toate mergeau ca pe roate în Castelul de Granit. Oare exista un trădător aici? Şi dacă da, cine era acesta? Şi care era scopul lui? Oare le era prieten sau era doar un alt duşman?
   Privirea lui Gunther se opri asupra lui Painter. Buzele i se mişcară, însă Painter nu pricepu ce spunea. Anna scutură dezaprobator din cap. Ochii lui Gunther se îngustară, însă se supuse.
   Painter ştia că avea să fie eliberat.
   Aruncându-i o ultimă privire pătrunzătoare, Gunther făcu stânga-mprejur şi o luă înapoi înspre ruinele înnegrite.

................................................