Ordinul negru, James Rollins

 ....................................................

8-10

              Painter dădu din cap. Aflase deja de la Anna despre jafurile şi vandalismele comise.

   - Însă naziştii s-au priceput foarte bine să facă să dispară o mare parte din descoperirile tehnologice răzând tot de pe faţa pământului. Executându-i pe savanţi, bombardând laboratoarele. Forţele noastre au ajuns la un astfel de loc în Bavaria la câteva minute după trecerea lor pe acolo. Am descoperit într-un şanţ un savant împuşcat în cap, dar care încă mai respira. Înainte să moară ne-a înşirat câteva indicii despre ceea ce se petrecuse acolo. Cercetări asupra unei noi surse de energie, una descoperită prin experimente în domeniul mecanicii cuantice. Făcuseră o mare descoperire. O sursă de combustibil cu o putere extraordinară.
   Painter schimbă o privire cu Lisa, amintindu-şi discuţia cu Anna despre energia punctului zero.
   - Indiferent ce fusese descoperit acolo, secretul a fost furat, scos prin tuneluri tainice făcute de nazişti. Nu se ştie mai nimic despre el în afara numelui substanţei şi a locului unde duceau toate urmele.
   - La domeniul Waalenberg? ghici Lisa.
   Paula dădu din cap.
   - Şi numele substanţei? întrebă Painter, deşi ştia deja răspunsul. Era Xerum 525?
   Paula îi aruncă o privire pătrunzătoare, urmată de o una întrebătoare.
   - De unde ştii?
   - Sursa de combustibil a Clopotului, murmură Lisa înspre el.
   Însă pentru Painter totul căpătase acum sens. Era momentul să dea cărţile pe faţă cu Paula Kane. Painter se ridică.
   - Trebuie să cunoşti pe cineva.

      Anna avu o reacţie la fel de intensă.
   - Deci secretul privind producerea Xerumului 525 nu a fost distrus? Unglaublich!
   Se adunaseră cu toţii la aeroportul din Richards Bay, adăpostiţi într-un hangar, în timp ce două camioane prăfuite Isuzu Trooper erau încărcate cu arme şi echipament.
   Lisa făcea inventarul unei truse medicale în timp ce asculta discuţia dintre Painter, Anna şi Paula. Gunther stătea lângă Lisa. Se încrunta îngrijorat de fiecare dată când arunca o privire către soră-sa. Anna părea că se simte mai bine după medicamentele pe care i le dăduse Lisa.
   Dar pentru cât timp?
   - În timp ce Clopotul era evacuat înspre nord cu bunicul tău, îi explică Painter Annei, secretele legate de Xerum 525 fuseseră probabil transportate înspre sud. Împărţind astfel în două acest experiment. La un moment dat, clanul Waalenberg a aflat probabil despre salvarea Clopotului. Baldric Waalenberg - ca susţinător financiar al Societăţii pentru Moştenirea Ancestrală - n-avea cum să nu ştie despre Granitschloss.
   Paula era de acord.
   - Societatea fusese cea care susţinuse expediţiile lui Himmler în Himalaya.
   - Şi odată descoperit, i-ar fi fost foarte uşor lui Baldric să infiltreze spioni în Granitschloss.
   Anna se făcu şi mai albă la faţă - şi nu din cauza bolii.
   - Nenorociţii ne-au folosit tot timpul! Tot timpul!
   Painter dădu din cap. Le explicase deja totul într-o versiune prescurtată Lisei şi Paulei pe drumul de întoarcere la hangar. Baldric Waalenberg orchestrase totul, trăgând sforile de la depărtare. Nefiind dispus să irosească talente sau să reinventeze roata, le permisese savanţilor de la Granitschloss să-şi continue cercetările, în timp ce spionii lui îi transmiteau în permanenţă informaţii în Africa.
   - După aceea, probabil Baldric şi-a construit propriul Clopot, spuse Painter, făcând în taină experimente, producând propriii Sonnekonige, perfecţionându-i cu ajutorul tehnicilor avansate descoperite de savanţii voştri. Circumstanţele erau perfecte pentru el. Fără o sursă suplimentară de Xerum 525, Granitschloss era vulnerabil, aflându-se fără să-şi dea nimeni seama la mila lui Baldric Waalenberg. În orice moment acesta le putea trage preşul de sub picioare.
   - Ceea ce a şi făcut, izbucni Anna.
   - Dar de ce? întrebă Paula. Dacă maşinaţiunile astea secrete mergeau atât de bine?
   Painter ridică din umeri.
   - Poate pentru că grupul Annei se îndepărta din ce în ce mai mult de idealul nazist al supremaţiei ariene.
   Anna îşi apăsă fruntea cu palma ca şi cum ar fi vrut să se apere cumva de ceea ce afla.
   - Şi mai erau şi idei... În rândul unora dintre savanţi... să iasă la iveală, să se alăture comunităţii ştiinţifice a lumii şi să împărtăşească tuturor rezultatele cercetărilor noastre.
   - Însă nu cred că a fost doar asta, spuse Painter. Aici se mai ascunde ceva. Ceva mai important. Ceva care a transformat brusc Granitschloss într-un obiectiv depăşit.
   - Cred că s-ar putea să ai dreptate, admise Paula. De 4 luni încoace se pare că activităţile pe domeniu s-au înteţit brusc. Ceva i-a pus în mişcare.
   - Probabil au descoperit şi ei ceva de extremă importanţă, spuse Anna cu o expresie îngrijorată pe chip.
   Gunther vorbi în sfârşit.
   - Genug!
   Auzise destul şi se lupta cu engleza în frustrarea lui.
   - Nenorocitul are Clopot... are Xerum... Îl găsim. Îl folosim.
   Îşi flutură braţul înspre soră-sa.
   - Destul cu vorba!
   Lisa descoperi că în sufletul ei era de acord, că era de partea uriaşului.
   - Trebuie să găsim o modalitate de a pătrunde acolo.
   „Şi curând”, adăugă în sinea ei.
   - Ne-ar trebui o armată să-l luăm cu asalt.
   Painter se întoarse către Paula.
   - Ne putem aştepta la vreun ajutor din partea guvernului sud-african?
   Ea scutură din cap.
   - Nicio şansă. Familia Waalenberg a uns pe cine trebuie. Va trebui să găsim o modalitate de infiltrare mai discretă.
   - Fotografiile făcute de satelit nu ne ajută prea mult, constată Painter.
   - Atunci vom apela la mijloacele tehnologice mai simple, spuse Paula şi-i conduse spre cele două Isuzu Troopers care-i aşteptau. Am deja pe cineva acolo.

   6.28 A.M.

      Khamisi stătea întins pe burta.
   Deşi se crăpase de ziuă, primele raze ale soarelui nu făceau decât să împrăştie nişte umbre şi mai adânci pe solul junglei. Purta haine de camuflaj şi îşi avea carabina cu două ţevi, .465 Nitro Holland & Holland Royal, prinsă la spate. În mână ţinea o suliţă tradiţională scurtă a tribului zulu, un assegai.
   În spatele său stăteau întinşi alţi doi cercetaşi zuluşi: Tau, nepotul bătrânului care îl salvase pe Khamisi, şi prietenul lui cel mai bun, Njongo. Şi ei aveau asupra lor arme de foc, precum şi lănci lungi şi scurte. Erau îmbrăcaţi în veşminte tradiţionale din piei şi blănuri, aveau pielea mânjită cu vopsea şi bentiţe din piele de vidră pe cap.
   Trioul îşi petrecuse noaptea cercetând pădurea din jurul conacului în căutarea unei breşe care să evite potecile suspendate şi paznicii care patrulau pe ele. Folosiră urmele vânatului care trecuse prin tufişuri şi se strecurară odată cu o mică turmă de impala, rămânând ascunşi în întuneric.
   Khamisi se oprise de câteva ori ca să fixeze nişte frânghii, făcând legătura între poteca suspendată şi sol, camuflându-le în liane, alături de alte câteva surprize.
   Treaba odată terminată, el şi cercetaşii se îndreptaseră spre locul unde un pârâu şiroia pe sub flora sălbatică ce împrejmuia proprietatea. După care, în urmă cu un moment, auzise urletul acela sălbatic şi aducător de moarte.
   Hoo eeee ooo.
   Se încheiase cu o notă stridentă.
   Khamisi îngheţă. Îşi amintea urletul acesta până în măduva oaselor.
   Ukufa.
   Paula Kane avusese dreptate. Se gândise că respectivele creaturi proveneau de pe proprietatea Waalenberg. Fie scăpaseră de acolo, fie fuseseră anume aduse ca să-i atace prin surprindere pe Khamisi şi pe Marcia, nu ştia. Indiferent cum ar fi fost, acum se aflau în libertate, gata să vâneze. Însă pe cine?
   Urletul venea de undeva de la distanţă, din stânga.
   Nu-i vâna pe ei. Creaturile erau nişte vânători mult prea experimentaţi. Nu şi-ar fi deconspirat prezenţa atât de devreme. Altceva le atrăsese, le stârnise pofta de sânge.
   După aceea, auzi o voce care striga în germană, hohote şi suspine care cereau ajutor.
   Era mai aproape de ei.
   Cu urletul reverberându-i până în măduva oaselor, Khamisi avu impulsul s-o ia la goană, să fugă cât mai repede şi cât mai departe. Era o reacţie primitivă.
   Tau murmură ceva în zulusă în spatele lui, îndemnându-l la rândul lui să facă asta.
   Cu toate acestea, Khamisi se întoarse în direcţia din care venea strigătului rugător. O lăsase pe Marcia pradă creaturilor. Îşi aminti de propria senzaţie de teroare, în timp ce stătea ascuns până la gât în adăpătoarea animalelor sălbatice, aşteptând mijirea zorilor. Nu putea să-şi ignore seamănul.
   Rostogolindu-se spre Tau, Khamisi îi înmână hărţile pe care le desenase.
   - Întoarceţi-vă în tabără. Dă-i astea lui dr. Kane.
   - Khamisi... frate... nu, vino cu noi.
   De frică, Tau făcuse ochii cât cepele. Probabil că bunicul său îi povestise despre ukufa, iar legendele prindeau acum viaţă. Khamisi trebuia să recunoască meritele bărbatului şi ale prietenului său. Nimeni altcineva nu se oferise voluntar să îl însoţească pe proprietate. Superstiţiile erau mai puternice.
   Însă, faţă în faţă cu realitatea, Tau nu avea nicio intenţie să mai zăbovească.
   Iar Khamisi nu putea să-l învinovăţească. Îşi aminti de propria teroare pe care o trăise atunci când fusese cu Marcia.
   În loc să rămână pe loc, fugise cât îl ţinuseră picioarele şi permisese ca doamna doctor să fie ucisă.
   - Plecaţi! le ordonă Khamisi.
   Dădu din cap în direcţia gardului. Hărţile trebuiau să ajungă dincolo.
   Tau şi Njongo ezitară o fracţiune de secundă. După care Tau încuviinţă dând din cap, iar cei doi o luară la picior ghemuiţi şi dispărură în junglă. Khamisi nici măcar nu le auzi zgomotul paşilor.
   Peste junglă se aşternu o linişte înfricoşătoare, grea şi la fel de densă ca pădurea. Khamisi o porni în direcţia urletelor - ale omului şi ale creaturii.
   Trecu un minut şi un alt urlet izbucni în junglă la fel de brusc şi neanunţat ca zborul unor păsări speriate. Se termină într-o serie de icnete scheunate. Khamisi se opri dându-şi deodată seama că aceste ultime sunete înfiorătoare aveau ceva familiar.
   Înainte să se poată gândi mai mult la asta, un geamăt uşor îi atrase atenţia.
   Venea direct din faţă.
   Khamisi folosi ţeava puştii sale ca să dea la o parte nişte frunze. În desişul din faţă se deschidea un mic luminiş, unde un copac căzuse de curând şi degajase o parte a pădurii.
   Gaura în coronamentul de sus permitea ca o rază a soarelui dimineţii să-l străpungă ca o suliţă şi să ajungă până jos. Asta făcea ca jungla din jur să devină şi mai întunecoasă şi plină de umbre.
   De partea opusă a luminişului, îi atrase privirea o mişcare. Un tânăr - aproape un băieţandru - atârnat în partea de jos a unui copac, se chinuia să ajungă la o altă cracă, ca să se caţere mai sus. Însă nu putea ajunge la ea. Nu putea să se apuce cu mâna dreaptă. Chiar şi de aici, Khamisi văzu dâra de sânge ce îmbibase mâneca băiatului în timp ce se chinuia în zadar.
   Apoi băiatul căzu în genunchi, ţinând strâns trunchiul în braţe, încercând să se ascundă.
   Iar motivul terorii bruşte a băiatului îi apăru în faţa ochilor.
   Khamisi încremeni în momentul în care creatura păşi în luminiş, sub copacul cu pricina. Era masivă, în ciuda paşilor silenţioşi cu care ieşise din pădure. Era mai mare decât un leu ajuns la maturitate, însă nu era un leu. Avea blana zburlită şi albinoasă şi ochii roşii, reflectând puternic lumina. Spatele i se înclina de la umerii înalţi şi bine legaţi, partea inferioară fiind mai joasă. Gâtul musculos susţinea un cap mare, cu un bot pe măsură, cap ce avea în creştet o pereche de urechi ca de liliac. Acestea se mişcau, concentrate asupra copacului.
   Ridicându-şi capul, fornăi şi trase aer pe nas în sus, atrasă de sânge. Buzele fremătătoare scoaseră la iveală o gură plină de colţi puternici.
   Urlă din nou, terminând iarăşi într-o serie de icnete scheunate ce îţi făceau părul măciucă.
   După care începu să se caţere.
   Khamisi ştia cu ce se confrunta.
   Ukufa.
   Moarte.
   Însă, oricât de monstruoasă părea, Khamisi îi cunoştea adevăratul nume.

   6:30 A.M.

      - Specia Crocuta crocuta, explică Baldric Waalenberg, păşind spre monitorul LGD.
   Observase cât de concentrat rămăsese Gray la bestia de pe ecran, suprapusă peste imaginile video de la Fiona din cuşcă.
   Gray studie creatura masivă ca un urs, încremenită, uitându-se la camera de luat vederi, mârâind, cu gura larg deschisă, cu gingii albe şi colţi îngălbeniţi. Probabil cântărea vreo 140 de kilograme. Stătea de pază lângă rămăşiţele unei antilope.
   - Hiena tărcată, continuă Baldric. Specia asta este a doua dintre cei mai mari carnivori din Africa, capabilă să doboare de una singură un bivol matur.
   Gray se încruntă. Creatura de pe monitor nu era o hienă obişnuită. Cântărea de 3 sau 4 ori mai mult decât una de mărime normală. Şi, în plus, avea blana spălăcită. Un fel de combinaţie de gigantism şi albinism. Un monstru rezultat în urma mutaţiilor genetice.
   - Ce i-aţi făcut? întrebă el, incapabil să-şi reţină dezgustul din voce.
   În plus, voia să-l facă pe bărbat să continue să vorbească, pentru a câştiga timp. Schimbă nişte priviri scurte cu Monk, după care îşi îndreptă din nou atenţia spre bătrân.
   - Am făcut o creatură mai bună, mai puternică, spuse Baldric aruncându-şi privirea spre nepotul său.
   Isaak continua să urmărească imperturbabil toată scena.
   - Nu-i aşa, Isaak?
   - Ja, grootvader.
   - Picturile preistorice din grotele din Europa îl prezintă pe marele strămoş al hienei din zilele noastre. Hiena gigant. Noi am găsit o modalitate de a readuce Crocuta la gloria sa de odinioară, explică Baldric cu aceeaşi lipsă de emoţie ca şi atunci când vorbise despre creşterea orhideelor negre. Am îmbunătăţit chiar şi inteligenţa speciei prin incorporarea de celule stem umane în cortexul ei cerebral. Cu nişte rezultate fascinante.
   Gray citise despre experimente similare făcute cu şoareci. La Stanford, oamenii de ştiinţă produseseră şoareci cu creier în procent de 1% uman. Ce mama naibii se întâmpla aici?
   Baldric se îndreptă spre tabla neagră pe care erau desenate cele cinci rune. Bătu uşor cu bastonul în tablă.
   - Avem o serie de supercomputere Cray XT3 care lucrează la codul lui Hugo. Odată rezolvat, acesta ne va permite să facem acelaşi lucru şi cu oamenii. Să transpunem în practică următoarea etapă de evoluţie a omului. Din nou de-aici, din Africa, va apărea o nouă rasă, punând astfel capăt raselor corcite şi amestecului rasial, o rasă pură care le va înlătura şi înlocui pe toate celelalte. Nu aşteaptă decât să fie descătuşată şi purificată din codul nostru genetic, deocamdată viciat.
   Erau ecouri ale filosofiei naziste Ubermensch, mitul supraomului. Bătrânul era nebun. N-avea cum să nu fie. Însă Gray observă luciditatea din privirea lui. Iar pe ecran se găsea dovada unui succes monstruos care avea să ducă spre acest final.
   Gray îşi mută atenţia spre Isaak în momentul în care acesta apăsă pe o tastă, iar hiena mutantă dispăru. Atunci îl străfulgeră rapid un gând şi înţelese. Albinismul hienei. Isaak şi sora lui geamănă. Ceilalţi asasini cu părul blond, aproape alb. Cu toţii nişte copii. Baldric nu făcuse experimente numai pe orhidee şi hiene.
   - Haideţi să ne întoarcem la chestiunea legată de Painter Crowe, spuse bătrânul, dând din mână spre ecran. Acum că înţelegeţi ce o aşteaptă pe tânăra meisje din cuşcă dacă nu răspundeţi întocmai la întrebările noastre. Gata cu jocurile.
   Gray studie ecranul şi pe fata din cuşcă. Nu putea lăsa să i se întâmple ceva Fionei. Dacă nu putea să facă altceva, trebuia măcar să tragă de timp. Tânăra ajunsese să se implice în toate astea din cauza investigaţiilor lui lipsite de profesionalism din Copenhaga. Acum era responsabilitatea lui. Şi, mai mult decât atât, îi plăcea de ea, o respecta, chiar şi atunci când era o adevărată pacoste. Gray ştia ce avea de făcut.
   Se uită la Baldric.
   - Ce vreţi să ştiţi?
   - Spre deosebire de voi, Painter Crowe s-a dovedit a fi un adversar mult mai serios decât anticipasem. A dispărut după ce a scăpat din ambuscada noastră. O să ne ajutaţi să aflăm unde s-a dus.
   - Cum?
   - Contactând sediul central al Sigma. Avem o linie sigură, care nu poate fi depistată. Vrem să luaţi legătura cu sediul şi să aflaţi ce ştie Sigma despre proiectul Soarele Negru şi unde e ascuns Painter Crowe. Iar de la cel mai mic indiciu că ne vindeţi gogoşi...
   Baldric arătă cu bărbia spre monitor.
   Gray înţelese acum lecţia îngrozitoare pe care o primise mai devreme. Voiau ca Gray să înţeleagă pe deplin situaţia şi să-şi reprime orice speranţă cum că i-ar putea înşela. Să o salveze pe Fiona sau să trădeze Sigma?
   Decizia fu momentan amânată în momentul în care unul din paznici se întoarse cu un alt obiect pe care-l solicitase Gray.
   - Mâna mea! strigă Monk, băgând de seamă proteza pe care a aducea paznicul.
   Se zbătu, cu coatele legate încă la spate.
   Baldric îi făcu paznicului semn să înainteze.
   - Dă-i proteza lui Isaak.
   Isaak întrebă, vorbind în olandeză:
   - Au verificat-o la laborator să nu aibă vreo armă ascunsă?
   Bărbatul încuviinţă din cap.
   - Ja, domnule. Totu-i în regulă.
   Cu toate acestea, Isaak studie atent proteza de mână. Era o minune a tehnicii şi ingineriei celor de la DARPA, încorporând controlul direct al nervilor periferici prin punctele de contact ale încheieturii din titaniu. Mai era dotată şi cu elemente avansate de mecanică, motilitate şi acţionare care permiteau mişcări precise şi putere senzorială.
   Monk se holbă la Gray.
   Gray observă cum degetele de la mâna stângă a lui Monk terminaseră de tastat un cod pe punctele de contact ale ciotului rămas din încheietura sa dreaptă.
   Gray dădu aprobator din cap, apropiindu-se de Monk.
   Aceasta era una dintre calităţile protezelor electronice ale DARPA.
   Erau acţionate fară fir.
   Un semnal radio se transmise între Monk şi proteza lui de mână.
   Drept răspuns, proteza acum detaşată se strânse în mâna lui Isaak.
   Degetele formară un pumn.
   Cu excepţia degetului mijlociu ridicat sugestiv în sus.
   - Să ţi-o trag, murmură Monk.
   Gray îl apucă pe Monk de cot şi îl trase cu putere spre uşile duble care dădeau spre corpul principal al casei.
   Explozia nu fu una de amploare - nimic altceva decât efectul extreme de sonor şi strălucitor al unei grenade fumigene. Încărcătura fusese amestecată direct în plasticul ce acoperea mâna, fiind imposibil de detectat. Şi deşi nu fusese prea mult, se dovedi a fi suficient cât să distragă atenţia.
   Ţipete de surpriză şi durere izbucniră din partea paznicilor.
   Gray şi Monk trântiră uşile în lături, alergară de-a lungul holului şi o luară pe primul culoar lateral. Ieşiţi din câmpul vizual direct, se îndepărtară tropăind cu putere pe podelele şlefuite din lemn de esenţă tare.
   Alarmele porniră imediat, răsunând insistent.
   Aveau nevoie de o cale de scăpare cât mai rapid posibil.
   Gray observă scările largi ce duceau în sus. Îl ghidă pe Monk spre ele.
   - Unde ne ducem? întrebă Monk.
   - Sus, sus, sus... spuse Gray în timp ce fugeau, urcând câte două trepte deodată.
   Cei din serviciul de securitate se aşteptau cu siguranţă la încercarea de a forţa cea mai apropiată uşă sau fereastră. Ştia altă modalitate de a ieşi de-acolo. În cap îi tot revenea schema conacului. Studiase cu atenţie domeniul în timp ce erau aduşi în marş forţat încoace. Gray se concentră, având încredere în simţul său de orientare.
   - Pe-aici.
   Îl trase pe Monk după sine de pe un palier pe un alt coridor.
   Erau la etajul şase. Alarmele continuau să sune.
   - Unde...? începu Monk din nou.
   - Sus de tot, răspunse Gray şi îi făcu semn spre capătul coridorului, acolo unde îi aştepta o uşă. Spre cărarea suspendată.
   Însă nu avea să fie atât de uşor.
   Ca şi cum cineva ar fi tras cu urechea la planul lor, un grilaj metalic interior începu să coboare şi să acopere uşa de ieşire. Un grilaj cu acţionare automată.
   - Grăbeşte-te! urlă Gray.
   Grilajul cobora rapid, fiind deja închis pe trei sferturi.
   Gray se grăbi şi mai tare, lăsându-l pe Monk în urmă. Înşfacă în trecere un scaun de pe hol şi îl aruncă în faţă.
   Acesta ateriză pe podeaua din lemn de esenţă tare şi alunecă de-a lungul suprafeţei lustruite. Gray alergă după el. Scaunul se lovi de uşa închisă ce dădea înspre exterior, iar grilajul metalic din interior se lăsă cu putere pe partea sa superioară.
   Mecanismele se blocară. O lumină roşie pâlpâi deasupra cadrului uşii. Defecţiune. Gray fu sigur că un bec de avertizare semnaliza deja în celula principală de securitate a conacului.
   În momentul când ajunse la uşă, picioarele de lemn ale scaunului începură să crape trosnind, strivite de grilaj.
   Monk grăbi şi mai tare pasul, răsuflând greu, cu braţele în continuare legate la spate.
   Gray se băgă sub scaun şi întinse mâna spre mânerul rotativ al uşii de afară.
   Era un adevărat chin cu grilajul care îi bloca accesul.
   Degetele apucară mânerul şi răsuciră.
   Era încuiat.
   - Fir-ar al dracului! înjură el.
   Scaunul trosni şi mai tare. În spatele lor, răsunau tropăituri de bocanci, urcând în grabă scările. Se auzeau voci dând ordine sacadate.
   Gray se răsuci în loc.
   - Ia-mă în braţe! îi spuse el lui Monk.
   Trebuia să lovească cu picioarele pe post de berbec să deschidă uşa.
   Lăsat pe spate, cu picioarele încordate gata să lovească,
   Gray se sprijinea de umărul lui Monk ca punct de susţinere.
   În momentul acela, uşa de ieşire se deschise pur şi simplu în faţa lui, iar în faţa ochilor îi apăru o pereche de picioare îmbrăcate în pantaloni kaki de camuflaj. Probabil că unul dintre paznicii care patrulau observase defecţiunea şi venise să investigheze.
   Gray ţinti spre tibii şi lovi cu putere.
   Luat pe nepregătite, bărbatului îi fugiră picioarele de sub el. Capul i se lovi de grilaj cu un zgomot sec şi după aceea ateriză grămadă pe scânduri. Gray scoase piciorul şi îl lovi pe bărbat cu călcâiul. Corpul acestuia era inert.
   Monk îl urmă, rostogolindu-se spre Gray, nu însă înainte de a trage un picior scaunului eliberându-l de sub grilaj. Sistemul de siguranţă îşi continuă coborârea şi se închise, izbindu-se cu putere de podea.
   Gray îl uşură pe paznic de arme. Se folosi de un pumnal pentru a-i tăia legăturile lui Monk şi îi pasă arma de la şold a bărbatului, un pistol semiautomat HK Mark 23. Gray confiscă puşca.
   Cu armele în mâini fugiră de-a lungul potecii suspendate spre prima răscruce de drumuri. Se împărţea în două exact acolo unde podeţul suspendat ajungea în dreptul junglei.
   Verificară ambele direcţii. Până aici totul era în regulă.
   - O să trebuiască să ne despărţim, spuse Gray. Ca să ne mărim şansele. Trebuie faci rost de ajutoare, să ajungi la un telefon, să-l contactezi pe Logan.
   - Cu tine cum rămâne?
   Gray nu răspunse. Nici nu era nevoie.
   - Gray... s-ar putea ca ea să fie deja moartă.
   - Nu ştim asta.
   Monk se uită la faţa lui. Văzuse şi el monstrul de pe ecranul computerului. Ştia că Gray nu avea de ales. Monk dădu aprobator din cap.
   Fără să mai spună nimic, o luară la fugă în direcţii opuse.

   6 :34 A.M.

     Khamisi ajunse la podul suspendat, căţărându-se pe un copac din partea opusă a luminişului. Se mişca rapid şi fără zgomot.
   Dedesubt, ukufa încă mai înconjura copacul, păzindu-şi prada prinsă în capcană. Bubuitura puternică de mai devreme o speriase. Îşi dăduse drumul din copac, atentă şi precaută. Mergea din nou în cerc, în jurul copacului, cu urechile ciulite. De la conac răsunau tot felul de alarme şi semnale sonore.
   Zgomotul şi agitaţia de mai devreme îl îngrijorau şi pe Khamisi.
   Oare Tau şi Njongo fuseseră descoperiţi? Sau poate că tabăra lor camuflată stabilită în afara teritoriului proprietăţii fusese descoperită? Punctul lor de concentrare a trupelor fusese mascat şi avea aparenţa înşelătoare a unei tabere de vânătoare a tribului zulu, una dintre numeroasele astfel de tabere. Oare îşi dăduse cineva seama că era mai mult de atât?
   Indiferent de cauza alarmei, cel puţin zgomotul făcuse ca gigantica şi monstruoasa hienă - ukufa - să fie mai prudentă.
   Khamisi se folosi de acest moment de distragere a atenţiei ca să ajungă la unul dintre podurile suspendate aflate deasupra sa. Se rostogoli pe scânduri, scoţându-şi puşca. Neliniştea şi îngrijorarea îi menţineau simţurile în alertă. Oricum, scăpase de teroare. Khamisi băgase de seamă mersul agale şi relaxat al creaturii, mârâitul ca un huruit uşor, cele câteva icnete ascuţite şi nervoase care se transformau treptat în urlete.
   Comportamentul normal al unei hiene.
   Deşi monstruoasă ca mărime, nu avea nimic mitic sau supranatural.
   Khamisi se îmbărbătă văzând că era din carne şi oase ca orice animal.
   Pe podeţ, se îndreptă în grabă de-a lungul scândurilor spre locul pe unde acesta trecea pe lângă copacul în care se afla băiatul. Scoase un colac de frânghie din rucsac.
   Aplecându-se peste cablul de oţel al podului suspendat, îl reperă pe băiat. Fluieră tare, ca un ţipăt de pasăre. Băiatul rămăsese concentrat, privind în jos. Zgomotul brusc de deasupra îl făcu să tresară. Însă se uită în sus şi îl văzu pe Khamisi.
   - O să te iau de-acolo, şuieră el pe o tonalitate joasă, folosind limba engleză, sperând ca băiatul să înţeleagă.
   Dedesubt, îl mai auzi şi altcineva pe Khamisi.
   Ukufa se holba în sus la podeţ. Avea ochii roşii aţintiţi asupra lui Khamisi. Pleoapele i se lăsară în timp ce îl studia pe bărbat. Colţii i se dezveliră. Khamisi desluşi o atenţie bine calculată în privirea sa fixă.
   Asta era creatura care o prinsese în ambuscadă pe Marcia?
   Lui Khamisi nimic nu i-ar fi făcut mai multă plăcere decât să-şi descarce ambele ţevi ale puştii în faţa zâmbitoare a creaturii, însă zgomotul puştii de mare calibru avea să atragă şi mai mult atenţia. Proprietatea era deja în stare de alertă.
   Aşa că, în loc de asta, îşi puse arma la picioare. Avea nevoie de ambele braţe şi de ambii umeri liberi.
   - Băiete! spuse Khamisi. O să-ţi arunc o frânghie. Să ţi-o petreci în jurul brâului, spuse el mimând ce trebuia să facă. O să te trag sus.
   Băiatul încuviinţă din cap, cu ochii lărgiţi, cu faţa umflată de plâns.
   Aplecându-se peste margine, Khamisi balansă colacul de frânghie şi îl aruncă spre băiat. Frânghia desfăcută, se lovi de frunze. Nu reuşi să ajungă la el căci se agăţă în crengile de deasupra.
   - O să trebuiască să te caţeri până la ea!
   Băiatul nu mai avu nevoie de alt imbold. Cu şansa de a scăpa în faţa ochilor, începu să se caţere plin de hotărâre şi energie. Se agăţă cu mâinile şi picioarele şi se trase până la următoarea creangă. Îşi legă frânghia în jurul taliei, scuturând-o şi eliberând-o dintre crengi. Manevră frânghia cu destulă îndemânare. Bun.
   Khamisi trase frânghia, încolăcind-o în jurul unui stâlp din oţel ce susţinea podeţul.
   - O să încep să te trag în sus! Vezi că o să te balansezi.
   - Grăbeşte-te! strigă băiatul, prea brusc şi prea tare.
   Khamisi pivotă pe un şold şi văzu că ukufa observase mişcarea băiatului. Aceasta atrase monstrul aşa cum orice mişcare a unui şoarece atrage pisica. Începu să se caţere în copac, înfigându-şi ghearele în scoarţă.
   Fără să mai aibă timp de pierdut, Khamisi începu să tragă de frânghie în sus, din aproape în aproape. Simţi cum greutatea băiatului începe să atârne de frânghie pe măsură ce începea să-l ridice de pe cracă. Aplecându-se ca să se uite, îl văzu pe băiat balansându-se înainte şi înapoi ca un pendul. Şi ukufa făcu la fel, urmărind cu privirea arcul descris de acesta. După care îşi continuă căţăratul în pom.
   Khamisi îi ghici intenţia. Plănuia să sară şi să-l înşface, asemenea unei momeli prinse de firul undiţei.
   Khamisi trase şi mai repede. Băiatul continua să penduleze.
   - Wie zijn u? izbucni o voce pe neaşteptate, chiar în spatele lui.
   Speriat, aproape că dădu drumul frânghiei. Întinse gâtul ca să vadă peste umăr.
   O femeie înaltă şi mlădioasă stătea pe podul suspendat, îmbrăcată în negru, cu nişte ochi sălbatici, parcă injectaţi.
   Părul ei era blond, însă era ras până aproape de scalp. Unul dintre copiii seniorului Waalenberg. Probabil că tocmai intrase în secţiunea asta şi îl descoperise. Avea deja un pumnal într-o mână. Khamisi nu îndrăzni să dea drumul la frânghie.
   Nu era de bine.
   Dedesubt, băiatul ţipă.
   Khamisi şi femeia îşi aruncară privirea în jos.
   Ukufa ajunsese în locul unde se aflase băiatul mai devreme şi se pregătea să sară. În spatele lui Khamisi, femeia râse, un râs similar cu sunetele scoase de creatura de dedesubt. Scândurile scârţâiră în timp ce ea se apropie de el din spate, cu pumnalul în mână.
   Amândoi erau prinşi în capcană.

   6:38 A.M.

     Gray se lăsă în genunchi la răscruce.
   Podul suspendat se despărţea în trei. Cel din stânga ducea înapoi la conac. Podul din mijloc înconjura marginea pădurii. Podul din dreapta se îndrepta pur şi simplu direct spre inima junglei.
   Pe care dintre ele s-o ia?
   Ghemuit, Gray studie contururile umbrelor, comparându-le cu modelul pe care îl studiase pe monitorul LCD.
   Lungimea şi direcţia umbrelor îi oferiseră o indicaţie de ordin general a poziţiei soarelui ce abia răsărea în raport de locaţia în care era ţinută Fiona. Însă, chiar şi aşa, mai era încă de acoperit o bucată bună din proprietate.
   Se auziră paşi duduind pe pod, aproape cutremurând-o.
   Alţi paznici.
   Se întâlnise deja cu două grupuri.
   Gray îşi puse puşca pe umăr, se rostogoli până la marginea podului suspendat şi îşi dădu drumul peste el. Atârnat în braţe de cablul de susţinere, reuşi să ajungă încetul cu încetul la adăpostul asigurat de frunzele dese ale unei crengi. Imediat după aceea, trei paznici tropăiră pe deasupra capului său, făcând să se clatine podul. Gray, zgâlţâit destul de tare, se ţinu şi mai strâns.
   De îndată ce aceştia trecură de el, se folosi de o creangă pentru a se cocoţa la loc pe podul suspendat. Agăţându-se şi trecându-şi un picior deasupra, simţi o vibraţie ritmică în cablul din mâini. Alţi paznici?
   Întins pe burtă pe scândurile din lemn, îşi lipi o ureche de cablu, ascultând precum un cercetaş indian. Era un ritm distinct al vibraţiei, audibil, asemenea coardei ciupite a unei chitare de oţel. Trei zbârnâituri rapide, trei lente, trei rapide din nou. Şi apoi repetate.
   Codul Morse.
   S.O.S.
   Cineva lovea ritmic în cablu ca să transmită acest semnal.
   Gray se ghemui şi merse înapoi la răscrucea podului suspendat. Aici pipăi şi celelalte cabluri de susţinere. Numai unul vibra. Acesta se întindea de-a lungul podului din dreapta, cel care ducea direct spre adâncurile junglei.
   Oare putea să fie...?
   Neavând un indiciu mai bun, Gray alese să o urmeze. Îşi menţinu ritmul de mers pe lângă marginea podului suspendat, încercând să nu facă zgomot şi să nu-l balanseze.
   Podul se tot bifurca. Gray se oprea de fiecare dată ca să descopere care cablu vibrează în conformitate cu codul şi să îi urmeze parcursul.
   Gray era atât de concentrat asupra podului, încât, în momentul în care se aplecă sub frunza greoaie a unui palmier, se trezi brusc în faţă cu un paznic aflat la numai 4 metri distanţă. Un individ cu părul şaten, înjur de 25 de ani, cu înfăţişare tipică de hitlerist.
   Paznicul se rezema de balustrada din cablu, uitându-se în direcţia lui Gray. Avea arma deja ridicată, căci îl alertase foşnetul palmierului.
   Gray nu avu timp să-şi ridice puşca. În schimb, mergând încă, se izbi cu toată greutatea de partea laterală a podului suspendat - nu în încercarea de a se feri de glonţul ce avea să vină spre el. Paznicul nu avea cum să rateze de la distanţa aceasta.
   Gray lovi balustrada din cablu, făcând-o să trepideze.
   Paznicul, dezechilibrat, se propti în ea. Ţeava puştii se deplasă prea sus. Gray parcurse spaţiul dintre ei din doi paşi, ajungând la tânăr şi luându-l prin surprindere, cu pumnalul şterpelit deja în mână.
   Gray se folosi de dezechilibrul omului ca să-i reducă la tăcere ţipătul, băgându-i pumnalul în gât. O răsucire şi din carotidă ţâşni un jet de sânge. Avea să moară în câteva secunde. Gray prinse cadavrul şi îi dădu drumul peste balustradă. Nu simţi nicio remuşcare, amintindu-şi râsetele paznicilor în momentul în care Ryan fusese aruncat în bârlogul monstrului. Câţi alţi oameni mai muriseră în felul acela? Cadavrul căzu acompaniat de foşnetul relativ tăcut al frunzelor, după care se izbi de arbuştii de dedesubt.
   Ghemuindu-se la loc, Gray ascultă. Oare auzise cineva ceva?
   Undeva înspre stânga, surprinzător de aproape, o femeie strigă într-o engleză vorbită cu accent.
   - Termină! Nu mai lovi gratiile! Ori te aruncăm de-acolo chiar acum!
   Gray recunoscu vocea. Ischke. Sora vitregă a lui Isaak.
   O voce şi mai cunoscută îi răspunse femeii.
   - Du-te dracului, tâmpito, cu curul tău osos cu tot!
   Fiona.
   Era în viaţă.
   În ciuda pericolului, Gray zâmbi larg - atât de uşurare, cât şi de respect pentru curajul ei.
   Rămânând ghemuit, se furişă spre capătul podului.
   Acesta dădea într-unul circular care mărginea luminişul deschis. Cel de pe camera video. Cuşca era suspendată de podul înălţat.
   Fiona lovea cu piciorul gratiile cuştii. Trei rapide, trei lente, trei rapide. Pe faţa ei se vedea hotărârea. Gray simţea vibraţia chiar sub picioarele sale acum, transmisă de-a lungul cablurilor de sprijin ale cuştii.
   Bravo ei.
   Probabil că auzise alarmele de la conac. Probabil că bănuise că putea să fie Gray şi căuta să-i trimită aceste semnale.
   Ori asta... ori pur şi simplu era al naibii de nervoasă. Iar modul în care bătea nu era decât o coincidenţă enervantă.
   Gray localiză trei paznici aflaţi în poziţii diferite, doi în dreapta, unul în stânga. Ischke, încă uimitor de frumoasă în ţinuta ei alb şi negru, stătea cu ambele mâini pe balustrada interioară, uitându-se lung la Fiona.
   - Un glonţ în genunchi ar putea să te facă să taci, îi strigă ea fetei, punând mâna pe pistolul din toc.
   Fiona se opri în mijlocul unei lovituri, murmură ceva în barbă şi lăsă piciorul jos.
   Gray îşi calculă şansele. Avea o puşcă împotriva celor trei paznici înarmaţi şi a lui Ischke cu pistolul ei. Nu era de bine.
   De partea cealaltă a luminişului se auzi fâşâitul specific unei transmisii radio. Urmară câteva cuvinte neclare.
   Ischke îşi scoase staţia radio şi o duse la buze.
   Ascultă jumătate de minut, puse o întrebare pe care el nu o înţelese, după care încheie transmisia. Lăsând în jos staţia radio, strigă:
   - Noi ordine! se răsti ea spre ceilalţi în olandeză. O omorâm pe fată chiar acum.

   6:40 A.M.

      Ukufa scoase o serie întreită de schelălăituri, gata să sară la băiatul care se legăna de colo-colo.
   Khamisi simţi cum femeia se apropie pe la spate. Cu mâinile pe frânghie, nu putea să apeleze la nici una din armele sale.
   - Cine eşti? întrebă femeia din nou, ameninţându-l cu pumnalul.
   Khamisi făcu singurul lucru pe care putea să-l facă. Îndoindu-şi genunchii, se aruncă peste balustrada din cablu. Se apucă cu putere de frânghie în timp ce cădea.
    Deasupra capului, funia se încolăci în jurul stâlpului de oţel ce sprijinea podeţul. În timp ce Khamisi se apropia rapid de pământ, surprinse pentru scurt timp imaginea băiatului ce era tras în sus, surprins, dând din mâini şi din picioare.
   Ukufa se repezi la prada care îi scăpa de sub nas, însă greutatea lui Khamisi, acum în cădere liberă, îl trase pe băiat direct spre podul suspendat, lovindu-l cu putere de aceasta.
   Oprirea bruscă smulse frânghia din mâinile încleştate ale lui Khamisi.
   Căzu în iarbă, aterizând pe spate. Deasupra, băiatul se apucase cu mâinile şi picioarele de partea inferioară a podului suspendat. Femeia se uită în jos la Khamisi, cu ochii măriţi.
   Ceva masiv se prăbuşi la pământ la câţiva metri distanţă de el.
   Khamisi se ridică în picioare.
   Ukufa sări în picioare, împroşcând şiroaie mari de salivă, furioasă, mârâind. Îşi aţinti ochii roşii şi injectaţi asupra singurei prăzi pe care o avea în raza vizuală.
   Khamisi.
   Nu avea nimic în mâini. Puşca lui zăcea încă pe scândurile de deasupra.
   Creatura urlă furioasă şi însetată de sânge. Se repezi la el, ţintindu-i gâtul.
   Khamisi căzu pe spate, ridicând singura armă pe care o avea. Acel assegai zulus. Lancea scurtă era încă prinsă pe coapsă. În timp ce ukufa se arunca asupra lui, Khamisi împinse lama în sus. Tatăl lui îl învăţase cândva cum s-o folosească. Asemenea tuturor băieţilor din tribul Zulu.
   Înainte să plece în Australia. Cu un instinct atavic, Khamisi strecură lama sub coastele creaturii - una din carne şi oase, nu un mit - şi o înfipse adânc în momentul în care hiena se prăvăli cu toată greutatea deasupra sa.
   Ukufa urlă. Durerea şi mişcarea bruscă se transpuseră şi asupra lui Khamisi şi îi smulseră mânerul armei dintre degete. Khamisi se rostogoli ieşind de sub ea, acum complet dezarmat. Ukufa se aruncă în iarbă, răsucind lama înfiptă în ea. Mai ţipă pentru ultima oară, smucindu-se cu putere, după care nu mai mişcă.
   Era moartă.
   Un ţipăt nervos de deasupra îi atrase privirea.
   Femeia de pe podeţ găsise puşca lui Khamisi şi o îndreptase spre el. Detunătura răsună precum o grenadă. Un tufiş explodă în spatele său, împroşcând pământul. Khamisi se trânti pe spate. Deasupra lui, femeia schimbă poziţia armei, fixându-l mai sigur şi mai bine în bătaia puştii.
   A doua detunătură răsună, oricât ar părea de curios, mai puternică.
   Khamisi se chirci, însă văzu că era viu şi nevătămat. Se uită în sus la ţanc ca să vadă cum femeia se rostogoleşte peste cablul de sus, cu pieptul însângerat.
   Un nou personaj îşi făcuse apariţia în raza sa vizuală pe podeţul de sus.
   Un bărbat musculos cu capul ras. Avea un pistol la vedere, sprijinit de ciotul încheieturii uneia din mâini. Se aplecă peste cablu şi-l văzu pe băiat, atârnat încă în braţe.
   - Ryan...
   Băiatul spuse plângând uşurat:
   - Ia-mă de aici.
   - Cam ăsta-i planul... spuse el după care îl descoperi pe Khamisi dintr-o privire. Adică, dacă tipul de-acolo de jos ştie drumul de ieşire de-aici. Eu, unu’, sunt al naibii de pierdut în spaţiu.

   6:44 A.M.

      Cele două focuri de armă răsunară în pădure.
   Un mic stol de papagali verzi îşi luară zborul din cuiburile din coronament, cârâind zgomotos în semn de protest, şi fâlfâiră pe deasupra luminişului.
   Gray se ghemui.
   Oare îl descoperiseră pe Monk?
   Probabil că Ischke se gândise la acelaşi lucru, căci îşi întinse capul în direcţia focurilor de armă. Le făcu semn paznicilor.
   - Verificaţi!
   Îşi ridică din nou staţia radio.
   Paznicii, cu puştile în mâini, tropăiră în jurul podului suspendat de formă circulară, venind în direcţia lui Gray.
   Luat pe nepregătite, Gray se trânti jos şi se rostogoli, strângându-şi arma cu putere la piept. Se aruncă de pe scânduri. Paznicul care deschidea drumul avea să apară în câteva secunde. Ca şi mai înainte, se apucă de cablul de sprijin al scândurilor, însă în graba sa exagerată, rămas fără echilibru, abia apucă să se prindă cu o mână. Corpul i se învârti în loc. Puşca îi alunecă de pe umăr, luând-o în jos.
   Răsucindu-se, reuşi să ajungă la ea în timp util cât să agaţe cureaua de piele cu un deget. Oftă în tăcere uşurat.
   Paznicii trecură pe neaşteptate pe deasupra lui, lovind puternic cu bocancii, mişcând şi balansând podeţul de care era agăţat.
   Cureaua de piele a puştii îi scăpă lui Gray de pe deget.
   Gravitaţia îl dezarmă. Arma căzu, înfigându-se în tufişurile de jos. Gray se apucă şi cu cealaltă mână de sus şi rămase atârnat acolo. Cel puţin puşca nu se descărcase când lovise pământul.
   Paşii paznicilor răsunară în depărtare.
   O auzi pe Ischke vorbind la staţia radio.
   Acum ce mai era?
   Nu avea decât un pumnal împotriva pistolului ei. Nu-i punea nicio clipă la îndoială capacitatea de a-l folosi şi de-a trage la ţintă.
   Singurul avantaj pe care îl avea era elementul-surpriză. Iar acesta era extrem de supraapreciat.
   Mutându-şi mâinile din aproape în aproape, Gray traversă partea de dedesubt a podului suspendat şi ajunse la zona circulară a acestuia. Continuă să meargă pe sub el, rămânând pe partea exterioară, pentru a nu fi expus direct privirilor femeii Waalenberg. Trebuia să se mişte încet, sau greutatea corpului său ce se legăna uşor avea s-o alerteze pe Ischke. Îşi sincroniză mişcările cu adierile ocazionale ale brizei care mişca uşor coronamentul.
   Însă apariţia sa nu trecu neobservată.
   Fiona se ghemui la ea în cuşcă, plasându-se astfel încât între ea şi Ischke să fie cât mai multe gratii posibile. În mod clar înţelesese cuvintele rostite de Ischke mai devreme în limba olandeză. O omorâm pe fată chiar acum. Deşi împuşcătura îi distrăsese momentan atenţia gemenei blonde, în cele din urmă avea să revină la Fiona.
   Din poziţia ei joasă, Fiona îl localiză pe Gray, o gorilă într-o salopetă albă escaladând partea interioară a podeţului, pe jumătate ascunsă de frunzişul din jur. Luată prin surprindere, tresări puternic, aproape ridicându-se în picioare, după care se forţă să rămână jos. Ochii ei îl urmăriră, privirile li se întâlniră.
   În ciuda bravadei ei zgomotoase de mai devreme, Gray citi teroarea de pe chipul ei. Fata arăta mult mai mică în cuşcă. Îşi ţinea mâinile la piept, încercând să se îmbărbăteze.
   Deşi viaţa dură de pe străzile pe care crescuse o călise, el simţi că singura ei apărare împotriva unui atac de panică era limbajul ei înţepător. Doar asta o mai ţinea - şi încă destul de greu.
   Fără a fi văzută, îi făcu nişte semne, îi arătă în jos şi scutură uşor din cap, cu ochii lărgiţi de teamă, avertizându-l. Jos nu era în siguranţă.
   El cercetă tufişurile şi iarba deasă din luminiş. Nu văzu nimic, însă avea încredere în avertismentul Fionei. Să nu cazi.
   Gray reflectă la ce avea de făcut. Încă mai avea o distanţă bună de traversat, iar braţele îi obosiseră şi-l dureau degetele. Trebuia să se mişte mai repede. Opririle şi pornirile îl omorau, însă se temea că dacă ar avansa mai repede de atât, avea să-i atragă atenţia lui Ischke.
   Probabil că Fiona îşi dăduse seama de acelaşi lucru. Se ridică şi începu să dea din nou cu picioarele, zdrăngănindu-şi cuşca, legănând-o sub greutatea sa. Mişcarea îi permise lui Gray să-şi mărească ritmul.
   Din păcate, efortul ei atrase şi mânia dezlănţuită a lui Ischke.
   Femeia îşi lăsă în jos staţia radio şi strigă la Fiona:
   - Gata cu prostiile, fetiţo!
   Fiona continuă să se ţină cu mâinile de gratii şi să le lovească cu picioarele.
   Gray se apropia în grabă.
   Ischke păşi spre balustrada interioară, fiind numai pe jumătate la vedere. Din fericire, era complet concentrată asupra Fionei. Femeia scoase un dispozitiv din buzunarul de la pulover. Îşi folosi dinţii ca să-i lungească antena. Îl îndreptă spre Fiona.
   - E timpul să-l cunoşti pe Skuld, numit aşa după zeiţa scandinavă a sorţii.
   Apăsă pe un buton.
   Chiar sub degetele de la picioarele lui Gray, ceva urlă de furie şi durere. Ţâşni din desişul junglei şi merse tiptil până în luminişul cu iarbă. Una dintre hienele mutante. Matahala se apropia probabil de 150 de kilograme, toată numai muşchi şi colţi. Mârâi pe un ton scăzut, cu blana zburlită pe spatele său încovoiat. Buzele i se retrăgeau dezvelindu-i colţii în timp ce lătra şi muşca aerul din jur, fornăind în sus spre cuşcă.
   Gray îşi dădu seama că probabil monstrul îl pândise din umbră tot drumul până aici. Bănuia ce avea să urmeze.
   Se grăbi, avansând încă puţin.
   Ischke o strigă pe Fiona, bucurându-se de teroarea ei, sporind cruzimea momentului.
   - Un cip din creierul lui Skuld ne permite să-i stimulăm setea de sânge şi apetitul, explică ea şi acţionă butonul din nou.
   Hiena urlă şi se repezi la cuşcă, împroşcând şuvoaie de salivă, împinsă acum de o sete de sânge de nestăpânit.
   Aşadar, acesta era modul prin care clanul Waalenberg îşi controla monştrii. Prin implanturi manevrabile prin radio. Subminând din nou natura şi subjugând-o dorinţei lor.
   - E timpul să-i potolim foamea bietului Skuld, spuse Ischke.
   Gray nu avea cum s-ajungă la timp. Cu toate astea, se grăbi.
   Mai avea puţin.
   Atât de aproape.
   Însă prea târziu.
   Ischke apăsă pe alt buton. Gray auzi un clic şi un zornăit distinct în timp ce trapa din cuşca Fionei se deschidea.
   Oh, nu.
   Gray se opri în mijlocul balansului. Se uită cum trapa se deschide sub Fiona. Ea căzu spre fiara dezlănţuită de dedesubt.
   Gray se pregăti să sară după ea, să o protejeze.
   Însă Fiona învăţase din ceea ce i se întâmplase lui Ryan.
   Era pregătită. În cădere, se prinse de gratiile de mai jos ale cuştii şi rămase acolo atârnând. Creatura, Skuld, se repezi să o apuce de picioare. Ea se feri trăgându-se în sus cu forţa braţelor.
   Fiara trecu pe sub ea şi se prăbuşi înapoi în tufişurile de dedesubt cu un urlet neputincios.
   Cocoţându-se, Fiona se ţinea acum de partea exterioară a cuştii, asemenea unei maimuţe.
   Ischke râse cu o plăcere sumbră.
   - Zeer goed, meisje. Câtă ingeniozitate! Grootvader ar fi putut chiar să aibă în vedere genele tale pentru rezerva sa. Însă vai, ce păcat, în loc de asta o să trebuiască să-i satisfaci apetitul lui Skuld.
   De jos, Gray se uită la Ischke cum îşi ridică din nou pistolul.
   Se răsuci sub ea, uitându-se în sus printre scânduri.
   - Acum hai să terminăm cu asta, murmură Ischke în olandeză.
   Într-adevăr.
   Gray se trase ajutându-se de braţe, îşi dădu picioarele în spate, după care le balansă în faţă şi peste scânduri, asemenea unui gimnast la bara fixă. O lovi cu călcâiele pe Ischke în burtă în momentul în care ea se apleca peste balustradă, ţintind-o pe Fiona.
   În momentul în care călcâiele lui o loviră, pistolul ei se declanşă.
   Gray auzi glonţul ricoşând în fier.
   N-o nimerise.
   Ischke fu împinsă cu putere în spate, în timp ce Gray se ridică pe scânduri. Se rostogoli, cu pumnalul în mână. Ischke se sprijinea într-un genunchi. Pistolul ei zăcea pe jos între ei.
   Amândoi se întinseră brusc după el.
   Ischke, chiar rămasă fără răsuflare, se dovedi incredibil de rapidă, asemenea unui şarpe care te atacă prin surprindere. Degetele ei ajunseră primele la pistol, înhăţându-l.
   Gray avea un pumnal.
   Îi înfipse lama în încheietură şi în scândurile de jos. Ea ţipă surprinsă, scăpând pistolul din mână. Gray încercă să îl apuce, însă mânerul săltă pe scândurile de lemn în momentul în care Ischke se zvârcoli. Zbură dincolo de marginea podului suspendat.
   Distragerea momentană a atenţiei fu suficient de lungă pentru ca Ischke să-şi smulgă şi să-şi elibereze încheietura din prinsoarea suprafeţei de lemn. Pivotă pe cealaltă încheietură, încercând să-l lovească cu piciorul în cap.
   Gray se azvârli pe spate, însă tibia ei îl lovi în umăr la fel de puternic ca bara din faţă a unei maşini aflate în mare viteză. Gray se rostogoli odată cu ea, cu umărul aproape distrus. La naiba, tipa asta era puternică.
   Înainte să se poată ridica de jos, ea se repezi la el, trecându-şi braţul prin dreptul feţei lui, încercând să
folosească vârful lamei înfipte în încheietură ca să-l orbească.
   El abia reuşi să o apuce de cot, să i-l răsucească şi să o împingă spre marginea podului.
   Nu se opri aici.
   Încleştate, trupurile lor căzură de pe podul suspendat.
   Însă Gray îşi încolăci genunchiul stâng în jurul unuia dintre stâlpii de susţinere ai podului suspendat. Corpul i se opri brusc cu o smuci tură, pivotând în jurul piciorului, forţându-i genunchiul. Ischke se desprinse de el şi căzu în gol.
   Atârnat cu capul în jos, el se uită la femeie cum se loveşte de crengi şi cum se izbeşte cu putere de pajiştea acoperită cu iarbă.
   Gray se trase înapoi pe podul suspendat, întinzându-se cât era de lung.
   Nu putu să-şi creadă ochilor când o văzu pe Ischke ridicându-se în picioare. Aceasta făcu un pas şchiopătând ca să-şi recapete echilibrul, cu o gleznă scrântită extrem de dureroasă.
   Un zgomot îl făcu pe Gray să tresară.
   Fiona ateriză pe scânduri, după ce se balansase agăţată de unul dintre cablurile de susţinere ale cuştii.
   În timp ce ei se luptaseră, probabil că fata îşi croise drum spre partea de sus a cuştii şi se folosise de cabluri ca să ajungă la pod. Veni în grabă spre el, scuturându-şi mâna stângă şi crispându-se. De unde o crestase Ischke curgea sânge proaspăt.
   Gray cercetă din nou zona de dedesubt.
   Femeia se uita lung la el, în sus. În ochi i se citea dorinţa de a-l ucide.
   Însă nu era singură în luminiş.
   În spatele ei, Skuld fugi spre femeie, cu botul în jos, aproape de pământ, ca un rechin în iarbă, adulmecând sângele.
   Cum se potriveau lucrurile, se gândi Gray.
   Însă femeia abia dacă îşi ridică uşor braţul nevătămat spre fiară. Hiena masivă se opri brusc, îşi ridică botul, plin de şiroaie de salivă şi se frecă de palma ei asemenea unui pitbull fioros care îşi întâmpină stăpânul nemernic. Scânci şi se lăsă pe burtă.
   Ischke nu întrerupse deloc contactul vizual cu Gray. Continuă să meargă înainte, şchiopătând.
   Gray se holbă dedesubt.
   La câţiva paşi de femeie, pistolul ei era la vedere.
   Gray se ridică în picioare. O apucă pe Fiona de umăr şi o împinse înainte.
   - Fugi!
   Ea nu avu nevoie de încurajări suplimentare. O luară la fugă. Fata alerga alimentată de frică şi adrenalină. Ajunseră la ieşire.
   Fiona dădu colţul, ţinându-se de unul dintre stâlpii de susţinere pentru a-şi păstra echilibrul. Gray îi urmă exemplul, în momentul în care dispăreau după colţ, din stâlpul de susţinere ricoşă un glonţ însoţit de o detunătură de pistol.
   Ischke îşi găsise arma.
   Impulsionaţi, fugiră şi mai repede de-a lungul potecii drepte, mărind distanţa între ei şi trăgătoarea care şchiopăta, într-un minut, apropiindu-se de un loc unde se încrucişau mai multe poteci, Gray se gândea că ar putea fi în siguranţă.
   Prudenţa învinse panica.
   O opri pe Fiona la aceeaşi răscruce la care se oprise şi înainte. Podurile mergeau în toate direcţiile. Pe care să pornească? Până acum, era destul de probabil ca Ischke să-i fi alarmat pe ceilalţi - asta dacă nu cumva staţia radio i se stricase în urma căderii, însă nu putea să se bazeze pe acest lucru. Trebuia să presupună că paznicii se adunau deja undeva între lumea de-afară şi locul în care se găseau ei acum.
   Şi cum rămânea cu Monk? Oare ce provocase focurile de armă care îi făcuseră pe paznicii lui Ischke să se retragă în grabă? Era în viaţă, era mort sau capturat din nou? Prea multe necunoscute. Gray avea nevoie de un loc în care să se ascundă, pentru a-şi pierde urma.
   Însă unde anume?
   Îşi fixă privirea asupra podului care ducea înapoi la conac.
   Nimeni nu s-ar fi gândit să-i caute acolo. În plus, în locul acela existau telefoane. Dacă ar fi putut să ajungă la o linie telefonică exterioară... sau poate chiar să afle mai multe despre ce mama naibii se întâmpla de fapt acolo...
   Însă acestea nu erau decât vise deşarte. Locul era inaccesibil şi impenetrabil, o adevărată fortăreaţă.
   Fiona observă încotro îşi concentrase el atenţia.
   Îl trase de mână şi scoase ceva din buzunar. Ceva ce semăna cu nişte cărţi de joc prinse pe un lanţ.
   Dar nu erau cărţi de joc.
   Erau cârduri de acces.
   - Le-am şterpelit de la nemernica aia îngheţată când m-a tăiat, spuse Fiona, aproape scuipând. Să mă ţină minte.
   Gray luă cheile electronice şi le examină. Îşi aminti cum Monk o boscorodise pe Fiona pentru că nu îi furase cheile directorului muzeului când fuseseră prinşi în capcană în cripta lui Himmler. Se părea că fata învăţase lecţia şi se conformase.
   Cu ochii mijiţi, Gray studie din nou conacul.
   Mulţumită micuţei lui hoaţe de buzunare, acum ţinea în mână cheile castelului.
   Dar ce putea face cu ele?

CAPITOLUL 13

XERUM 525

   10:34A.M.
   REZERVAŢIA NATURALA HLUHLUWE-UMFOLOZI
   ZULULAND, AFRICA DE SUD

      Painter stătea turceşte în coliba de pământ cu o mulţime de hărţi şi scheme în jur. Aerul mirosea a praf şi a bălegar, însă mica tabără zulusă se afla la doar zece minute distanţă de domeniul Waalenberg.
   La intervale regulate, elicopterele serviciului de pază se ridicau de pe domeniu şi treceau zumzăind pe deasupra taberei, însă Paula Kane organizase perfect totul la faţa locului. Din aer, nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama că mica aşezare era altceva decât o tabără temporară pentru triburile nomade de zuluşi care-şi duceau traiul în zona respectivă.
   Nimeni nu ar fi avut cum să bănuiască faptul că într-una dintre colibele dărăpănate avea loc un adevărat consiliu de taină.
   Grupul se reunise aici pentru a-şi construi o strategie şi a trece în revistă resursele de care dispuneau.
   Vizavi de Painter stăteau Anna şi Gunther. Lisa era lângă Painter, aşa cum făcuse de când ajunseseră în Africa, cu o expresie stoică, însă cu îngrijorare pe chip. Aproape de capătul încăperii, maiorul Brooks şedea în umbră, la fel de vigilent ca întotdeauna, cu mâna odihnindu-i-se pe tocul pistolului.
   Toţi erau atenţi la ultimele noutăţi pe care le avea de împărtăşit Khamisi, fost paznic de vânătoare aici. Lângă el, aplecat asupra hârtiilor, se afla cel mai neaşteptat membru al grupului.
   Monk Kokkalis.
   Spre imensa surprindere a lui Painter, Monk intrase în tabără, în urma lui Khamisi, împreună cu un tânăr epuizat, aflat în stare de şoc. Tânărul încerca acum să-şi revină într-o altă colibă, la adăpost de orice pericol, însă de-o oră încoace Monk povestea ce i se întâmplase, răspunzând la întrebări şi umplând posibilele goluri.
   Anna se uita la un set de rune pe care Monk tocmai le desenase. Avea ochii foarte injectaţi. Se întinse tremurând spre hârtie.
   - Acestea au fost toate runele găsite în cărţile lui Hugo Hirszfeld?
   Monk dădu din cap.
   - Şi nemernicul ăla bătrân părea convins că sunt extrem de importante, chiar decisive la un moment dat pentru următoarea etapă din planul lui.
   Ochii Anna se ridicară spre Painter.
   - Dr. Hugo Hirszfeld a fost cel care a supravegheat desfăşurarea proiectului original Soarele Negru. Îţi aminteşti când ţi-am spus că era convins că descifrase misterul Clopotului? Că a făcut ultimul experiment în secret, de unul singur. Un experiment privat despre care se credea că a produs un copil perfect, un copil neafectat de problema involuţiei. Un Cavaler al Soarelui perfect. Însă metoda lui... cum a făcut asta... nu a aflat nimeni.
   - Iar scrisoarea pe care i-a scris-o fiicei sale, spuse Painter, arată că descoperirea pe care a făcut-o l-a speriat. „Un adevăr... prea frumos să-l laşi să piară şi prea monstruos să-l scoţi la iveală...” În acest scop a ascuns secretul în acest cod de rune.
   Anna oftă obosită.
   - Iar Baldric Waalenberg a fost suficient de încrezător că ar putea descifra codul şi că ar putea să-şi însuşească aceste cunoştinţe demult pierdute, încât să-l facă să distrugă Granitschloss.
   - Eu cred că motivul a fost mai degrabă acela că nu mai avea nevoie de voi, spuse Painter. Cred că ai avut dreptate mai devreme. Grupul tău se transformase într-o ameninţare din ce în ce mai mare având în vedere discuţiile despre ieşirea din anonimat şi alinierea la lumea ştiinţifică. Şi având perfecţiunea atât de aproape, încununarea de succes a visului arian, nu putea risca să vă îngăduie să vă continuaţi activitatea.
   Anna întoarse hârtia cu runele schiţate de Monk înspre ea.
   - Dacă Hugo avea dreptate, descifrarea codului lui s-ar putea dovedi esenţială pentru a ne trata. Clopotul deţine deja capacitatea de a încetini boala - dar dacă am putea rezolva ghicitoarea aceasta, s-ar putea să ne ofere un adevărat antidot.
   Lisa interveni în discuţie aducându-i cu picioarele pe pământ.
   - Însă înainte să se petreacă toate astea, trebuie să ajungem la Clopotul Waalenberg. Abia după aceea ne putem ocupa cu găsirea unui antidot.
   - Dar cu Gray cum rămâne? întrebă Monk. Şi cu fata?
   Painter se încruntă.
   - E imposibil de spus unde este. Poate se ascunde, poate a fost capturat, poate-i mort. Pentru moment, Commander Pierce e pe cont propriu.
   Expresia de pe faţa lui Monk se înăspri.
   - Pot să mă strecor eu înapoi înăuntru. Dacă folosesc harta pe care o are Khamisi cu detaliile terenului.
   - Nu. Nu e momentul acum să ne divizăm forţele.
   Painter îşi frecă un punct dureros în spatele urechii drepte. În capul lui răsunau cu ecou toate zgomotele. Senzaţia de greaţă era din ce în ce mai puternică.
   Monk se uită lung la el.
   Făcu un gest cu mâna ca şi cum ar fi vrut să-l asigure că nu avea niciun motiv de îngrijorare. Însă ceva din privirea lui Monk sugera că acesta nu era preocupat numai de incapacitatea fizică a şefului. Oare Painter lua deciziile corecte? Puterea de discernământ îi fusese afectată? Îndoiala atinse o coardă în el însuşi. Într-adevăr, cât de limpede era judecata lui?
   Mâna Lisei alunecă spre genunchiul lui ca şi cum i-ar fi sesizat starea de consternare.
   - Mă simt bine, murmură el - la fel de mult lui însuşi, ca şi ei.
   Nu mai există o altă întrebare fiindcă, brusc, rogojina ce slujea drept uşă colibei se ridică de tot. Înăuntru pătrunse un val de căldură şi lumină. Paula Kane se aplecă şi intră în încăperea întunecoasă. Era urmată de unul dintre bătrânii zuluşi, îmbrăcat cu ţinuta de ceremonie în toată splendoarea ei: pene, fulgi, piele de leopard decorată cu mărgele colorate.
   Deşi în jur de 65 de ani, nu avea faţa brăzdată de riduri, ci parcă era cioplită în piatră, şi era ras în cap. Adusese un sceptru de lemn decorat cu pene în vârf, dar şi o puşcă foarte veche, ce părea mai mult obiect de podoabă, pentru ceremonii, decât o armă propriu-zisă.
   În timp ce se ridica, Painter îşi dădu seama ce era. O flintă englezească uşoară, aşa numita „Brown Bess“, de pe vremea lui Napoleon.
   Paula Kane îl prezentă pe oaspete.
   - Mosi D’Gana. Căpetenie zulusă.
   Bătrânul vorbi într-o engleză clară şi răspicată:
   - Totul este pregătit.
   - Vă mulţumim pentru ajutor, rosti Painter pe un ton protocolar.
   Mosi dădu uşor din cap, ca răspuns la cuvintele sale.
   - Însă nu pentru voi ne punem la dispoziţie suliţele. E datoria pe care o plătim neamului Voortrekker pentru Râul de Sânge.
   Painter se încruntă, însă Paula Kane îi lămuri cu câteva detalii.
   - Când englezii i-ai alungat pe burii olandezi din Cape Town, au început să avanseze adânc în junglă. Astfel, au apărut fricţiuni între imigranţii care soseau şi triburile indigene. Triburile Xhosa, Pondo, Swazi şi Zulu. În 1838, de-a lungul unui afluent al râului Buffalo, zuluşii au fost trădaţi, mii de oameni au fost ucişi şi şi-au pierdut pământurile. A fost un adevărat măcel. Râul a devenit cunoscut drept Râul de Sânge. Bărbatul care orchestrase acel atac criminal se numea Piet Waalenberg.
   Mosi ridică vechea lui armă şi o întinse spre Painter.
   - Noi nu uităm.
   Painter nu avea nicio îndoială că puşca fusese într-adevăr folosită în bătălia aceea de tristă amintire. Luă arma, ştiind că odată cu ea se încheia o înţelegere.
   Mosi se aşeză turceşte pe pământ.
   - Avem multe de pus la punct.
   Paula dădu din cap spre Khamisi şi ridică rogojina de la intrare.
   - Khamisi, camioneta este pregătită. Tau şi Njongo te aşteaptă deja. Îşi verifică ceasul. Va trebui să te grăbeşti.
   Fostul paznic de vânătoare se ridică. Fiecare dintre ei avea o misiune de îndeplinit înainte de căderea nopţii.
   Painter îi întâlni privirea lui Monk. Citi din nou îngrijorarea din ochii bărbatului. Însă de data asta nu pentru Painter, ci pentru Gray. Mai erau 8 ore până la apus. Dar până atunci nu puteau face nimic.
   Gray era pe cont propriu.

   12:05 P.M.

      - Rămâi ghemuită, îi şopti Gray Fionei.
   Se îndreptau spre paznicul de la capătul holului. Gray purta una din uniformele de camuflaj, de la bocancii militari până la şapca neagră, cu cozorocul tras peste ochi. Paznicul de la care „împrumutase” Gray echipamentul era inconştient, cu căluş la gură şi legat fedeleş în vestiarul dintr-un dormitor de la etajele superioare.
   Îi mai luase tot cu împrumut şi staţia radio pe care paznicul o avea prinsă la centură şi o cască de ureche. Toate discuţiile de pe canalul setat se purtau în olandeză, îngreunându-i posibilitatea de a desluşi ceva concret, însă îi ţinea cât de cât la curent cu evoluţia evenimentelor.
   Mergând în urma lui Gray, Fiona purta haine de menajeră, împrumutate din acelaşi vestiar. Îi veneau puţin cam largi, însă era o modalitate bună de a-i ascunde silueta şi vârsta.
   Majoritatea personalului care se îngrijea de casă era format din indigeni, având diferite nuanţe de piele închisă la culoare, tipic pentru o familie de afrikaanderi. Tenul ciocolatiu al Fionei, moştenirea ei pakistaneză, se potriveau destul de bine. În plus, îşi ascunsese părul drept sub o bonetă. Putea să treacă drept o femeie din partea locului dacă nu se uita cineva prea atent la ea. Ca să completeze deghizarea, mergea cu paşi mici şi umili, cu umerii lăsaţi, cu capul în jos.
   Până acum, deghizarea nu le fusese pusă la îndoială.
   Se răspândise zvonul că Gray şi Fiona fuseseră localizaţi în junglă.
   Cu conacul închis din toate părţile, în interiorul clădirii rămăseseră doar câţiva paznici. Majoritatea forţelor de securitate căutau prin pădure, dependinţe şi marginile proprietăţii.
   Din păcate, măsurile de siguranţă nu erau chiar atât de neînsemnate în interiorul clădirii, încât să lase deschisă o linie telefonică cu exteriorul. La scurt timp după ce folosise cârdul de acces al lui Ischke ca să intre din nou în conac, Gray încercase câteva telefoane. Accesul la ele solicita să treci printr-o reţea de securitate codată. Orice încercare de a obţine accesul la o linie exterioară nu avea decât să-i dea în vileag.
   Aşa că opţiunile lor erau reduse.
   Puteau să se ascundă. Însă până când? Cine ştia când sau dacă Monk avea să reuşească să ajungă la lumea civilizată?
   Aşadar, trebuiau să se descurce. Planul era ca mai întâi să facă rost de o schiţă a conacului. Asta însemna să penetreze reţeaua de securitate de la etajul principal. Singurele lor arme erau un pistol în tocul lui Gray şi un Taser de mână în buzunarul Fionei.
   Înainte, la capătul holului, o santinelă controla balconul de sus, stând de pază deasupra intrării principale cu o puşcă automată. Gray se apropie de bărbat. Acesta era înalt, bine făcut, iar ochii săi cu pleoape grele de oboseală trădau un om josnic şi violent. Gray dădu din cap în semn de salut şi continuă să meargă spre scări. Fiona îi călca pe urme.
   Totul mergea bine.
   După care bărbatul rosti ceva în olandeză. Cuvintele depăşeau capacitatea de înţelegere a lui Gray, însă aveau o tentă sexuală şi sunau porcos, încheindu-se cu un râs gutural.
   Întorcându-se pe jumătate, Gray văzu cum paznicul îi pune mâna pe fund Fionei şi o ciupeşte cu putere. Cealaltă mână se îndreptă spre cotul ei.
   Un lucru total greşit şi nepotrivit.
   Fiona se răsuci spre bărbat.
   - Du-te dracu’, labagiule!
   Fusta ei îi perie genunchiul bărbatului. O scânteie albăstruie îi ţâşni din buzunar şi lovi coapsa bărbatului. Corpul acestuia să arcui şi se lăsă pe spate, scoţând un sunet înăbuşit.
   Gray îl prinse în timp ce cădea pe spate şi simţi în braţe cum acesta era cuprins încă de convulsii. Gray îl târî de pe platforma balconului într-o cameră laterală. Îi dădu drumul pe podea, îl lovi cu pistolul ca să îşi piardă cunoştinţa şi începu să-i pună căluş şi să-l lege fedeleş.
   - De ce-ai făcut asta? întrebă Gray.
   Fiona se duse în spatele lui Gray şi îl ciupi tare de fund.
   - Hei!
   Se ridică în picioare şi se întoarse brusc.
   - Cum e, îţi place? izbucni Fiona.
   Înţelesese. Cu toate acestea, o avertiză:
   - Nu pot să-i leg întruna pe nemernicii ăştia.
   Fiona stătea cu braţele încrucişate. Ochii ei, deşi plini de mânie, exprimau şi teamă. Nu putea să o învinovăţească pentru nervozitatea ei. Îşi şterse nişte broboane de transpiraţie rece de pe frunte. Poate că ar fi fost mai bine să se ascundă şi să spere că totul se va termina cu bine.
   Staţia radio a lui Gray pârâi. Se chinui să asculte. Oare atacul lor fusese remarcat? Traduse din mesajul trunchiat.
   - ...ge’vangene... adus la intrarea principală...
   Mai urmară şi alte cuvinte, dar Gray abia dacă mai auzi ceva după cuvântul ge’vangene.
   Prizonier.
   Asta nu putea să însemne decât un singur lucru.
   - L-au prins pe Monk... şopti el, îngheţându-i sângele în vine.
   Fiona îşi desfăcu braţele, cu faţa îngrijorată.
   - Haide, spuse el, şi se îndreptă spre uşă.
   Îl uşurase pe paznicul întins pe jos de Taser şi îşi puse puşca acestuia pe umăr.
   Gray deschise calea de întoarcere spre scări. Îi împărtăşi în şoaptă Fionei planul său în timp ce coborau în grabă scările ce dădeau spre intrarea principală. Etajul de jos părea pustiu, la fel cum era şi holul din faţă.
   Traversară podeaua lustruită decorată cu covoare ţesute în motive africane. Paşii le răsunau. De-o parte şi de alta, pereţii erau plini cu trofee de vânătoare: capul unui rinocer negru, specie pe cale de dispariţie, un leu masiv cu o coamă mâncată de molii, un şir de antilope cu diferite forme de coarne.
   Gray se duse spre holul de la intrare. Fiona scoase un pămătuf de praf din pene din buzunarului şorţului. Se duse spre una din părţile laterale ale uşii. Gray ocupă o poziţie similară, cu puşca în mână, de partea cealaltă.
   Nu trebuiră să aştepte prea mult.
   Câţi paznici aveau să-l însoţească pe Monk?
   Cel puţin era în viaţă.
   Grilajul metalic de deasupra intrării principale începu să se ridice, huruind şi zdrăngănind pe măsură ce se înălţa.
   Gray se aplecă pentru a număra picioarele de afară. Ridică două degete în sus spre Fiona.
   Doi gardieni însoţeau un prizonier într-o salopetă albă.
   Gray păşi şi le ieşi în faţă în momentul în care poarta metalică se rulă complet.
   Paznicii nu văzură nimic altceva decât pe unul de-al lor, o santinelă care păzea uşa cu o armă. Întrară cu prizonierul după ei. Niciunul nu observă că Gray ascundea în palmă un aparat cu electroşocuri sau că Fiona venea spre ei din partea opusă.
   Ambuscada se încheie în câteva momente.
   Cei doi paznici, cuprinşi de convulsii, erau întinşi pe covor, bătând din călcâie. Gray îl lovi pe fiecare în tâmplă, probabil mai tare decât ar fi trebuit să o facă. Însă era cuprins de o furie nebună.
   Prizonierul nu era Monk.
   - Cine sunteţi? întrebă el persoana captivă şi extrem de speriată, în timp ce îl târî rapid pe primul paznic spre o debara din apropiere.
   Femeia cu părul grizonant se folosi de mâna liberă ca să o ajute pe Fiona să-l care pe cel de-al doilea bărbat. Era mai puternică decât părea. Avea braţul stâng bandajat şi atârnat pe piept într-o faşă strânsă. Partea stângă a feţei îi era plină de zgârieturi şi julituri. Ceva o atacase şi o rănise cu ghearele şi colţii. În ciuda rănilor recente, privirea ei o întâlni pe a lui Gray, pătimaşă şi plină de hotărâre.
   - Sunt dr. Marcia Fairfield.

   12:25 P.M.

      Jeepul hurducăia pe drumul pustiu.
   La volan, paznicul Gerald Kellogg îşi şterse sudoarea de pe frunte. Avea între picioare o sticlă de bere Birkenhead Premium.
   În ciuda dimineţii extrem de aglomerate, Kellogg refuza să nu-şi respecte programul zilnic. Oricum nu avea altceva de făcut. Serviciul de pază de pe domeniul Waalenberg transmisese mai departe cele câteva detalii pe care le deţineau. Avusese loc o evadare. Kellogg îi alertase deja pe paznicii parcului şi postase oameni la porţi. Tuturor le înmânase fotografii trimise prin fax de la domeniul Waalenberg. Sub pretextul că erau braconieri. Înarmaţi şi periculoşi.
   Până când Kellogg avea să primească la birou vestea că fuseseră depistaţi, nu exista nimic care să-l împiedice să se ducă acasă pentru pauza de prânz de două ore. Marţea, în meniu se aflau găinuşă sălbatică la cuptor şi cartofi dulci.
   Trecu cu jeepul pe lângă ţarcul vitelor şi intră pe aleea de acces străjuită de gard viu. În faţă se afla o casă colonială cu două niveluri, aşezată în mijlocul proprietăţii îngrijite, de patru mii de metri pătraţi, un avantaj al poziţiei pe care o deţinea.
   Avea 10 oameni care se ocupau de teren şi de casa în care locuia doar el. Nu se grăbea deloc să se însoare. De ce ar fi cumpărat vaca dacă deja avea lapte, etc...
   Şi, în plus, gusturile sale erau mai degrabă înclinate spre tinere de vârste foarte fragedă.
   În casă avea o fată nouă, micuţa Aina, de 11 ani, din Nigeria, cu pielea neagră ca tăciunele, aşa cum îi plăcea lui, căci nu prea se vedeau vânătăile. Nu că ar fi avut cine să-l ia la întrebări. Avea un servitor pe nume Mxali, o brută din tribul Swazi, recrutat din închisoare, care se ocupa de gospodăria lui, instaurând disciplina şi teroarea în rândul slujitorilor. Se ocupa pe loc de orice problemă apărută, fie acasă, fie, când era nevoie, în altă parte. Iar familia Waalenberg era foarte mulţumită să-i facă dispăruţi pe cei care le făceau necazuri. Gerald preferea să nu ştie ce se întâmpla cu ei după ce erau duşi cu elicopterul pe domeniul Waalenberg. Însă auzise şi el zvonurile.
   În ciuda arşiţei, simţi un fior rece.
   Cel mai bine era să nu pună prea multe întrebări.
   Îşi parcă maşina la umbră, sub o acacia stufoasă, coborî şi o luă cu paşi repezi pe poteca de piatră care ducea la intrarea laterală ce dădea în bucătărie. Doi grădinari se ocupau de stratul de flori. La trecerea lui Gerald îşi ţinură ochii plecaţi după cum fuseseră instruiţi.
   Mirosul de găinuşă la cuptor şi usturoi îi stârni apetitul.
   Nasul şi foamea din stomac îl făcură să urce în grabă cele 3 trepte de lemn care duceau spre uşa de plasă. Cu maţele ghiorţăindu-i, intră în bucătărie.
   În stânga, cuptorul era deschis. Bucătarul era în genunchi pe podea şi avea capul în cuptor. Kellogg se încruntă. Îi luă ceva până să-şi dea seama că nu era bucătarul.
   - Mxali...?
   Kellogg simţi în sfârşit izul de carne pârlită dincolo de mirosul de usturoi. Din braţul bărbatului ieşea ceva. O săgeată cu pană în capăt. Arma preferată a lui Mxali. De obicei, otrăvită.
   Ceva cumplit se petrecuse aici.
   Kellogg se dădu înapoi, întorcându-se spre uşă.
   Cei doi grădinari îşi lăsaseră săpăligile şi acum aveau două puşti îndreptate spre burta lui uriaşă. Nu era un lucru neobişnuit ca mici bande de hoţi, scursurile comunităţilor de negri, să colinde şi să jefuiască fermele şi casele izolate.
   Kellogg ridică mâinile înţepenit de groază.
   Scârţâitul unei scânduri îl făcu să se întoarcă.
   Din umbra camerei de alături îşi făcu apariţia o siluetă întunecată.
   Kellogg rămase cu gura căscată când îl recunoscu pe intrus - şi ura care i se citea în ochi.
   Nu erau bandiţi. Era mult mai rău decât atât.
   O fantomă.
   - Khamisi...

   12:30 P.M.

      - Deci ce anume e-n neregulă la el? întrebă Monk, arătând cu degetul mare în direcţia în care dispăruse Painter în una dintre colibele din apropiere cu telefonul prin satelit al doamnei doctor Paula Kane.
   Directorul trebuia să se pună de acord cu Logan Gregory.
   Sub streaşina umbroasă a altei colibe, stătea împreună cu Lisa Cummings. Doctoriţa era foarte frumoasă, chiar şi aşa, acoperită de praf şi cu ochii încercănaţi.
   Ea-şi îndreptă atenţia spre Monk.
   - Celulele sale se distrug încet, încet, dizolvându-se din interior. Cel puţin aşa spune Anna Sporrenberg. În trecut, a studiat în detaliu efectele degenerative pe care le produce radiaţia Clopotului. Efectul este acela de cedare a organelor. Şi fratele ei, Gunther, suferă din cauza unei versiuni cronice a acestei afecţiuni. Însă ritmul în care degenerează organismul lui este încetinit de capacitatea lui de recuperare şi de imunitatea crescute. Anna şi Painter, expuşi ca adulţi la o supradoză de radiaţii, nu dispun de o astfel de protecţie înnăscută.
   Continuă cu alte detalii, ştiind că Monk avea şi el studii de medicină: scăderea capacităţii de coagulare a sângelui, creşterea nivelului bilirubinei, edeme, relaxare musculară urmată de puseuri de rigiditate în zona gâtului şi a umerilor, fragilitatea oaselor, probleme hepatice, murmure cardiace şi calcifieri ciudate ale elementelor periferice şi o umoare vitroasă a ochilor.
   Însă în cele din urmă totul se reducea la o singură întrebare.
   - Cât mai au? întrebă Monk.
   Lisa oftă şi privi înapoi, spre coliba în care dispăruse Painter.
   - Nu mai mult de o zi. Chiar dacă am găsi un remediu astăzi, mi-e teamă că tot s-ar putea să rămână cu sechele importante şi permanente.
   - Ai observat cum i se împleticeşte limba... cum mănâncă cuvintele? Este din cauza medicamentelor... sau... sau...?
   Lisa se uită la el, cu o durere şi mai evidentă în ochi.
   - E mai mult decât efectul medicamentelor.
   Monk simţi că era prima oară când recunoştea asta faţă de ea însăşi. Rostise cuvintele cu groază şi disperare. Observă de asemenea cât de mult suferea din pricina asta. Era mai mult decât reacţia unui medic preocupat sau a unui prieten îngrijorat. Ţinea la Painter şi se lupta din răsputeri să-şi ţină în frâu emoţiile şi să nu-şi dezvăluie sentimentele.
   Painter apăru în cadrul uşii. Îi făcu semn lui Monk să se ducă la el.
   - E Kat la telefon.
   Monk se ridică imediat, se uită pe cer după elicoptere şi se îndreptă spre Painter. Luă telefonul pe care i-l întindea acesta, acoperi microfonul şi dădu din cap înspre dr. Cummings.
   - Şefu’, cred că femeii i-ar prinde bine puţină companie.
   Painter îşi mişcă ochii impacientat. Erau injectaţi, plini de vinişoare roşii care indicau hemoragie la nivelul ţesutului sclerotic. Îşi ridică mâna deasupra ochilor dureroşi ca să-i adăpostească de soare şi se îndreptă spre femeie.
   Monk îl privi din cadrul uşii şi ridică telefonul.
   - Hei, iubito.
   - Nu mă lua pe mine cu „iubito”. Ce mama dracului cauţi în Africa?
   Monk zâmbi. Dojana lui Kat i se părea la fel de binevenită ca o limonadă în deşert. Şi, în plus, era o întrebare retorică. Cu siguranţă, fusese pusă la curent cu tot ce se petrecea.
   - Am crezut că era vorba să faci pe dădaca, nu? continuă ea.
   Monk nu spuse nimic aşteptând să-şi verse năduful.
   - Gând vii acasă, am de gând să te încui...
   Continuă în aceeaşi notă încă un minut.
   În sfârşit, Monk găsi un moment să strecoare şi el ceva.
   - Şi mie mi-e dor de tine.
   Urmă un pufnit care se stinse într-un suspin.
   - Am auzit că Gray este în continuare dispărut.
   - O să fie bine, o asigură el, sperând în sinea lui acelaşi lucru.
   - Găseşte-l, Monk. Fă tot ce poţi.
   Monk aprecia înţelegerea de care dădea dovadă. Intenţiona să facă exact acest lucru. Ea nu-i ceru să-i promită că o să aibă grijă. Îl cunoştea prea bine. Însă îi auzi lacrimile din voce când rosti următoarele cuvinte.
   - Te iubesc.
   Asta era suficient ca să-l facă pe orice bărbat să aibă grijă.
   - Şi eu te iubesc.
   Coborî glasul şi se întoarse puţin.
   - Vă iubesc pe amândoi.
   - Vino acasă.
   - Încearcă doar să mă opreşti.
   Kat suspină din nou.
   - Mă caută Logan pe pager. Trebuie să închid. Avem o şedinţă programată la ora şapte cu un ataşat de la Ambasada Africii de Sud. Vom face tot ce putem ca să punem presiune asupra lor de aici.
   - Fă-i să vadă pe dracu’, iubito.
   - O să-i facem. Pa, Monk.
   - Kat, eu...
   Însă convorbirea se întrerupse. La dracu’.
   Monk lăsă telefonul în jos şi se uită la Lisa şi la Painter.
   Cei doi se sprijineau unul de celălalt, vorbind, însă Monk simţi că aveau mai degrabă nevoie de a sta alături decât de a-şi spune ceva. Privi lung telefonul. Cel puţin Kat era în siguranţă.

   12:37 P.M.

      - Mă duceau într-o celulă pentru prizonieri undeva la subsol, explică dr. Marcia Fairfield. Pentru întrebări suplimentare. Probabil că-i îngrijorează ceva anume.
   Toţi trei se întoarseră sus în încăperea de pe platforma de la primul etaj.
   Paznicul care o pipăise pe Fiona încă zăcea fără cunoştinţă pe podea şi-i curgea sânge din nas.
   Dr. Fairfield le relatase pe scurt povestea ei, cum fusese prinsă în ambuscada de pe teren, atacată de animalele de casă ale clanului Waalenberg, târâtă cu forţa de-acolo. Cei din familia Waalenberg aflaseră prin diferite canale despre posibilul rol pe care îl juca ea în cadrul Serviciului de Informaţii al Marii Britanii. Aşa că puseseră la cale răpirea, înscenând atacul fatal al unui leu. Rănile sale bineînţeles că arătau destul de umflate şi de dureroase.
   - Am reuşit să-i conving că persoana care mă însoţea, un paznic de vânătoare, a fost ucis. A fost tot ce-am putut să fac. Sper c-a reuşit să se întoarcă în lumea civilizată.
   - Dar ce are de ascuns clanul Waalenberg? întrebă Gray. Ce fac, de fapt?
   Femeia scutură din cap.
   - Nu ştiu ce versiune macabră a unui Proiect Manhattan în plan genetic. Asta-i tot ce pot să spun. Însă cred că există şi alte planuri în derulare. Un proiect adiţional. Poate chiar un atac. L-am auzit pe unul dintre paznicii mei vorbind. Ceva cu privire la un ser anume. Serul 525, i-am auzit spunând. De asemenea, am auzit menţionând Washingtonul în acelaşi context.
   Gray se încruntă.
   - Aţi auzit ceva de vreun program orar?
   - Nu tocmai. Însă din râsetele lor am rămas cu impresia că indiferent ce urmează să se întâmple o să fie în curând. Foarte curând.
   Gray făcu câţiva paşi, prinzându-şi bărbia între degete.
   „Serul acesta... poate este un agent de război biologic... ceva patogen, un virus... “ Scutură din cap. Avea nevoie de mai multe informaţii - şi asta cât mai rapid posibil.
   - Trebuie să ajungem la laboratoarele alea de la subsol, murmură el. Să aflăm ce se petrece.
   - Cei doi mă duceau spre zona de încarcerare, îi aminti dr. Fairfield.
   El încuviinţă din cap, înţelegând ce voia să spună.
   - Dacă mă prefac că sunt unul dintre paznici, acesta ar putea fi biletul nostru de intrare acolo.
   - Ar trebui să ne grăbim, spuse Marcia. După cum se prezintă lucrurile, probabil că se întreabă ce mă reţine atâta.
   Gray se întoarse spre Fiona, pregătit pentru o discuţie în contradictoriu. Avea să fie cât de cât în siguranţă dacă rămânea ascunsă în încăperea aceasta, fără să fie văzută. Era greu să-i justifice prezenţa alături de un prizonier şi paznicul acestuia. Avea doar să ridice suspiciuni şi să atragă atenţia.
   - Ştiu! Nu-i loc şi pentru o fată-n casă, spuse Fiona, surprinzându-l din nou.
   Îl înghionti cu piciorul pe paznicul de pe podea.
   - O să-i ţin companie lui Casanova ăsta de-aici până te întorci.
   În ciuda cuvintelor curajoase, în ochi îi lucea teama.
   - N-o să lipsim mult, îi promise el.
   - Ai face bine să nu fie altfel.
   Odată rezolvată problema, Gray îşi înşfacă puşca, îi făcu semn doamnei Fairfield spre uşă şi spuse:
   - Să mergem.
   Numaidecât, Gray o luă spre liftul central cu arma îndreptată înspre Marcia care mergea înainte. Nu îi opri nimeni. Un cititor de carduri restricţiona accesul la nivelurile subterane. Trecu prin el cea de-a doua cheie electronică a lui Ischke. Lumina butoanelor corespunzătoare nivelurilor subterane îşi schimbă culoarea de la roşu la verde.
   - Aveţi vreo idee de unde să începem? întrebă Gray.
   Marcia întinse o mână.
   - Cu cât e mai mare comoara, cu atât este mai adânc îngropată.
   Apăsă numărul nivelului celui mai de jos. Şapte etaje. Liftul începu să coboare.
   În timp ce Gray se uita cum se derulează etajele, în urechi auzi din nou cuvintele Marciei, sâcâindu-l.
   „Un atac. Posibil în Washington.”
   Însă ce fel de atac?

   6:41 A.M.
   EST WASHINGTON, D.C.

      Ambasadele se aflau la numai 3 kilometri distanţă de National Mall.
   Şoferul lor întoarse şi intră pe Massachusetts Avenue şi se îndreptă către ambasada sud-africană. Kat era cu Logan pe bancheta din spate, comparând ultimele însemnări. Tocmai răsărise soarele, iar clădirea le apăru subit în faţă.
   Cele patru etaje ale sale din piatră de calcar de Indiana străluceau puternic în lumina soarelui dimineţii, evidenţiind frontoanele şi lucarnele tipice stilului Cape Dutch. Şoferul opri lângă aripa de locuit a ambasadei. Ambasadorul fusese de acord să îi primească în biroul lui privat la această oră matinală. Se părea că orice probleme care aveau legătură cu familia Waalenberg era cel mai bine să fie rezolvate departe de privirile opiniei publice.
   Ceea ce pentru Kat era acceptabil. Avea un pistol într-un toc prins la gleznă.
   Kat cobori şi îl aşteptă pe Logan. Patru coloane decorate sprijineau un parapet pe care era sculptată emblema sud-africană. Dedesubtul acestuia, un portar observă sosirea lor şi deschise uşa lucioasă de la intrare.
   Ca locţiitor la comandă, Logan o luă înainte. Kat păstră o distanţă de unul sau doi paşi în spatele lui, uitându-se cu atenţie pe stradă, extrem de precaută. La câţi bani învârtea clanul Waalenberg, nu se ştia cine putea fi în slujba lor privată... Iar asta îl includea şi pe ambasador, John Hourigan.
   Holul de la intrare se deschise larg în jurul lor. O secretară într-un costum albastru croit cu mult bun-gust îi conduse de-a lungul holului.
   - Ambasadorul Hourigan coboară imediat. O să vă duc în biroul dumnealui. Pot să vă servesc cu un ceai sau cu o cafea?
   Logan şi Kat declinară oferta.
   În curând erau instalaţi într-o încăpere complet lambrisată. Mobilierul - birourile, dulapurile cu rafturi de cărţi şi măsuţele - era confecţionat din acelaşi lemn, Stinkwood, originar din Africa de Sud, atât de rar, încât nu mai era disponibil pentru exporturile comerciale.
   Logan se aşeză pe un scaun lângă birou. Kat rămase în picioare.
   Nu trebuiră să aştepte prea mult.
   Uşile se deschiseră din nou, iar un bărbat înalt, zvelt, cu păr blond ca nisipul intră. Purta şi el un costum albastru, însă avea haina îndoită pe un braţ. Kat suspectă că această abordare neoficială nu era decât un artificiu, menit să-l facă să pară mai amabil şi cooperant. Ca şi întâlnirea de aici din locuinţa sa privată.
   Nu se lăsă înşelată de aparenţe.
   În timp ce Logan făcea prezentările, Kat examină încăperea. Având experienţă în serviciile de informaţii, îşi imagina că discuţia de aici avea să fie înregistrată. Studie încăperea, bănuind cam pe unde fusese ascuns echipamentul de supraveghere.
   Ambasadorul Hourigan se aşeză în cele din urmă pe scaunul său.
   - Aţi venit să vă interesaţi de domeniul Waalenberg... sau cel puţin aşa am fost informat. Cu ce vă pot fi de folos?
   - Credem că nişte angajaţi de-ai lor s-ar putea să fi avut de-a face cu o răpire în Germania.
   Ca la comandă, el făcu ochii mari.
   - Sunt şocat să aud asemenea acuzaţii. Însă n-am auzit nimic despre asta de la BKA-ul german, Interpol sau Europol.
   - Sursele noastre se bazează pe fapte şi informaţii concrete, insistă Logan. Tot ceea ce vă cerem este cooperarea cu Scorpionii pentru a urmări problema şi pe plan local.
   Kat se uită cum bărbatul se preface a reflecta intens. Scorpionii erau echivalentul sud-african al FBI-ului. Cooperarea părea improbabilă. Cel mai bun lucru pe care Logan putea să-l obţină era ca astfel de organizaţii să nu le pună beţe în roate celor de la Sigma. Deşi nu puteau să negocieze vreun fel de cooperare împotriva unei forţe politice precum cea reprezentată de familia Waalenberg care putea să exercite suficientă presiune pentru a împiedica autorităţile poliţieneşti să-i ajute. O concesie mică, însă una foarte importantă.
   Kat rămăsese în picioare, urmărind jocul diplomatic elegant al celor doi bărbaţi, fiecare încercând să obţină un avantaj asupra celuilalt.
   - Vă asigur că familia Waalenberg se bucură de tot respectul comunităţii internaţionale şi al instituţiilor de guvernământ. Familia sprijină toate eforturile de ajutorare a celor aflaţi în suferinţă, organizaţiile multinaţionale de caritate şi trusturile nonprofit din toată lumea. De fapt, printre ultimele acte de generozitate pe care le-au făcut se poate menţiona dăruirea tuturor ambasadelor şi consulatelor sud-africane de pe tot globul a câte unui clopot centenar, din aur, care să marcheze aniversarea a o sută de ani de când s-a bătut prima monedă din aur în Africa de Sud.
   - Toate bune şi frumoase, însă nu au de-a face...
   Kat îl întrerupse pe Logan, intervenind pentru prima oară.
   - Aţi spus clopot de aur?
   Privirea lui Hourigan o întâlni pe a ei.
  - Da, cadouri primite de la însuşi Sir Baldric Waalenberg. O sută de clopote centenare, placate cu aur, gravate cu stema sud-africană. Al nostru este instalat în holul de la etajul patru.
   Logan o privi pe Kat drept în ochi.
   Kat vorbi:
   - Ar fi posibil să-l vedem?
   Turnura ciudată a conversaţiei îl tulbură pe ambasador, însă nu reuşi să găsească un motiv suficient de bun pentru care să respingă cererea, iar Kat îşi imagină că spera că astfel avea să câştige un avantaj în războiul diplomatic tacit aflat în plină desfăşurare etici.
   - Aş fi încântat să vi-l arăt, spuse el ridicându-se în picioare şi uitându-se la ceas. Mi-e teamă că o să trebuiască să ne mişcăm repede. Am o întâlnire la micul dejun şi nu pot să întârzii.
   După cum îşi imagina Kat, Hourigan se folosea de turul casei ca o scuză pentru a încheia discuţia mai devreme şi a evita orice fel de angajament ferm. Logan avea privirea aţintită asupra ei. Ea spera să nu se fi înşelat.
   Fură conduşi la un lift cu care urcară până la ultimul etaj al clădirii. Traversară holuri decorate cu obiecte de artă şi meşteşugăreşti originale din Africa de Sud. După care le apăru în faţa ochilor o sală imensă; părea mai mult un muzeu decât un spaţiu de locuit. Aici erau vitrine de prezentare, mese lungi şi cufere masive cu accesorii din alamă lucrate manual. Un perete format din geamuri domina curtea şi grădina din spate. Însă într-un colţ atârna un clopot gigantic din aur. Arăta ca şi cum fusese scos de curând din lada de transport, fiindcă bucăţi mici de paie erau încă împrăştiate pe podea. Clopotul în sine avea un metru înălţime şi jumătate de metru diametru. Pe el fusese stanţată stema sud-africană.
   Kat se apropie şi mai mult. Un cablu electric gros pornea din capătul de sus şi cobora în spirală până la podea.
   Ambasadorul observă ce îi atrăsese atenţia.
   - E setat să bată automat la anumite momente ale zilei. O minune a ingineriei. Dacă vă uitaţi în sus în interiorul clopotului, veţi vedea o mulţime de mecanisme ingenioase, asemenea unui Rolex.
   Kat se întoarse spre Logan. Acesta pălise. Ca şi Kat, şi el studiase schiţele pe care le făcuse Anna Sporrenberg după Clopotul original. Acesta era o copie perfectă făcută din aur. Amândoi mai citiseră şi despre efectele dăunătoare şi nocive care puteau fi radiate din acest dispozitiv. Nebunie şi moarte. Kat se uită lung afară pe geamul de la ultimul etaj. De la înălţimea aceasta, nu se vedea decât cupola albă a Capitoliului.
   Cuvintele de mai devreme ale ambasadorului o îngroziră.
   „O sută de clopote de aur... dăruite pe tot globul.”
   - A fost nevoie de un tehnician ca să-l instaleze, continuă ambasadorul, de data asta cu vocea uşor plictisită, dându-le de înţeles că întrevederea se apropia de sfârşit. Cred că-i pe undeva pe-aici.
   Uşa încăperii se închise în urma lor, trântindu-se uşor. Toţi trei se întoarseră.
   - Ah, iată-l, spuse Hourigan în timp ce se întorcea.
   Vocea îi amuţi când văzu că nou-venitul ţinea în mâini o puşcă-mitralieră. Avea părul blond aproape alb. Chiar şi de pe partea opusă a încăperii, Kat observă un tatuaj închis la culoare pe mâna cu care ţinea arma.
   Kat se repezi la tocul de armă de la gleznă.
   Fără niciun cuvânt, asasinul deschise focul, împroşcând cu gloanţe de jur împrejur.
   Sticla se făcu ţăndări, iar din lemn săriră aşchii.
   În spatele ei, lovit de gloanţele care ricoşară, clopotul de aur începu să bată iar şi iar.

   12:44 P.M.
   AFRICA DE SUD

      Uşile liftului se deschiseră la nivelul şapte din subteran.
   Gray ieşi din lift, cu puşca în mâini. Cercetă ambele direcţii de-a lungul unui hol cenuşiu. Spre deosebire de lemnul scump şi măiestria folosite sus în conac, pe acest nivel subteran luminat de neoane domnea o atmosferă sterilă şi rigidă: podelele acoperite cu linoleum decolorat, pereţi gri, tavan jos. Uşi metalice netede cu încuietori electronice luminate se întindeau de-a lungul unei părţi a holului.
   Celelalte uşi păreau mult mai obişnuite.
   Gray îşi lipi palma de una din ele.
   Tăblia acesteia vibra. Auzi un bâzâit ritmic.
   Centrala electrică? Trebuia să fie una foarte puternică.
   Marcia se apropie de el dintr-o parte.
   - Cred că am coborât mult prea jos, şopti ea. Acest nivel îmi dă senzaţia mai mult de spaţiu de depozitare şi utilităţi.
   Gray era de acord. Şi totuşi...
   Traversă holul şi se duse spre una din uşile metalice încuiate.
   - Atunci se pune întrebarea, ce depozitează ei aici?
   Pe semnul de pe uşă scria: „EMBRYONAAL“.
   - Laboratorul pentru embrioni, traduse Marcia.
   Traversă şi ea holul ca să i se alăture, cu ochii în patru, crispându-se uşor în timp ce-şi mişca braţul bandajat şi prins în atele.
   Gray ridică din nou cardul de acces al lui Ischke şi îl trecu prin cititorul de cârduri. Indicatorul licări şi se coloră în verde, iar încuietoarea magnetică se deblocă. Gray împinse uşa. Îşi atârnase puşca de umăr, iar acum îşi scosese pistolul.
   Luminile fluorescente de deasupra licăriră şi rămaseră aprinse.
   Camera era o sală lungă, de mai bine de 40 de metri. Gray observă cât de rece era aerul de aici, mai proaspăt şi mai filtrat decât restul încăperilor. Un şir de frigidere din oţel inoxidabil care se întindeau din podea până în tavan acoperea unul dintre pereţi. Compresoarele bâzâiau.
   Pe latura opusă erau cărucioare din oţel, butelii de nitrogen lichid şi o masă mare cu microscoape legată la o masă de microdisecţii.
   Părea a fi un fel de laborator de criogenie.
   La o staţie centrală de lucru, un computer Hewlett-Packard era în stand-by. Imaginea screensaver-ului se învârtea în neştire pe monitorul LCD. Un simbol argintiu se rotea pe un fundal negru. Un simbol cunoscut. Gray îl văzuse pe podeaua de la castelul Wewelsburg.
   - Soarele Negru, murmură Gray.
   Marcia îi aruncă o privire grăbită.
   Gray îi arăta soarele care se rotea.
   - Simbolul reprezintă Ordinul Negru al lui Himmler, un grup secret format din ocultiştii şi oamenii de ştiinţă ai Societăţii Thule, obsedaţi de filosofia supraomului. Probabil că Baldric a fost şi el un membru activ.
   Gray simţi că acum cercul se închidea complet. Pornind de la străbunicul lui Ryan şi ajungând până aici. Dădu din cap înspre computer.
   - Căutaţi un fişier principal. Vedeţi ce puteţi găsi.
   În timp ce Marcia se îndrepta spre masa pe care era calculatorul, Gray se duse spre unul dintre congelatoare.
   Trase de uşă şi îl deschise. Dinăuntru ieşi un aer extrem de rece. În interior se aflau sertare, indexate şi numerotate. În spate, o auzi pe Marcia cum tastează la computer.
   Gray trase uşor de un sertar şi îl deschise. Nişte tuburi micuţe din sticlă umplute cu un lichid galben fuseseră aliniate cu multă grijă şi prinse în nişte cleme.
   - Embrioni îngheţaţi, spuse Marcia din spatele lui.
   El închise sertarul şi se uită de-a lungul holului la numărul mare de congelatoare gigantice. Dacă Marcia avea dreptate, probabil că existau mii de embrioni depozitaţi aici.
   Ea vorbi, făcându-i semn să vină.
   - Computerul are o bază de date care înregistrează informaţii genetice şi genealogii, zise ea aruncându-şi privire spre el. Atât umane, cât şi animale. Specii de mamifere. Uită-te la asta.
   Nişte însemnări ciudate umplură ecranul.
   NUCLEOTIDE VERANDERING (DNA)
   [CROCUTA CROCUTA]
   Joi 6 Nov 14:56:25 GMT
   Schema V 1.16
   VERANDERING
   CODE RANGSCHIKKEN
   Loci A. 0. Transversie
   A0.2. DipyTimidine to Dithymidine (c[GI] >TT)
   ATGGTTACGCGCTCATG
   GAATTCTCGCTCATGGA
   ATTCTCGCTCGTCAACT
   Loci A. 3. Gedeeltelijk
   A.3.3.4. Dinucleotide (transcripţie)
   CTAGAAATTACGCTCTTA
   CGCTTCTCGCTTGTTAC
   GCGCTCA
   Loci B.5.
   B.5.1.3. Cryptische plaatsactivering
   GTTACGCGCTCGCGCTCA
   TGGAATTCTCGC TCATG
   Loci B.7.
   B.7.5.1. Pentanucleotide (gfTACAGATTC] verminderde stabiliteit)
   ATGGTTACGCGCTCCGC
   TGGAATTCTCGCTC ATG
   GAATTCTCGCTC
   - Pare a fi o listă cu modificări mutaţionale, spuse Marcia. Definite până la nivelul de polinucleotide.
   Gray tastă numele înscris sus, aproape de vârful listei.
   - Crocuta crocuta, citi el. Hiena tărcată. Am văzut rezultatul final al acestei cercetări. Baldric Waalenberg a precizat cum perfecţionează el speciile, chiar prin încorporarea în creierul acestora de celule stem umane.
   Marcia se lumină la faţă şi tastă la loc ca să revină la fişierul principal.
   - Asta explică numele întregii baze de date. Hersenschim. Care se traduce ca „himera”. Un termen biologic pentru un organism cu un material genetic provenit de la mai mult de o specie, indiferent dacă se face prin altoire ca la plante sau prin inserare de celule străine într-un embrion.
   Tastă ceva cu o singură mână, concentrată.
   - Însă în ce scop?
   Îndreptându-şi corpul, Gray îşi aruncă privirea prin laborator. Exista vreo diferenţă între ce vedea aici şi manipularea genetică în cazul orhideelor şi a copăceilor bonsai?
   Nu era decât o altă modalitate de a controla natura, de a o manipula şi proiecta în conformitate cu propria definiţie a perfecţiunii.
   - Hmm... murmură Marcia. Ciudat.
   Gray se întoarse din nou cu faţa spre ea.
   - Ce este?
   - După cum am spus, există şi embrioni umani aici, zise ea, uitându-se rapid peste umăr la Gray. În conformitate cu genealogia încrucişată la care ne raportăm, toţi aceşti embrioni sunt legaţi genetic de familia Waalenberg.
   Ceea ce nu era de mirare. Gray observase asemănările dintre progeniturile clanului Waalenberg. Patriarhul lor intervenise asupra descendenţilor familiei de mai multe generaţii încoace.
   Însă, din câte se părea, nu aceasta era partea cea mai ciudată.
   Marcia continuă:
   - Fiecare dintre embrionii Waalenberg în schimb este legat de diferite seturi de celule stem care mai apoi duc la Crocuta crocuta.
   - Hiena?
   Marcia încuviinţă din cap.
   Era oripilat.
   - Vreţi să spuneţi că nebunul ăsta implantează celulele stem ale propriilor copii în monştrii ăştia?
   Gray nu-şi putu reţine şocul şi dezgustul. Oare atrocităţile, îngâmfarea şi trufia acestui om nu aveau limite?
   - Şi asta nu-i tot, spuse Marcia.
   Gray simţi o gheară în stomac, bănuind ce avea să audă.
   Marcia îi arătă cu degetul o schemă complicată de pe ecran.
   - Potrivit acesteia, celulele stem de la hiene sunt încrucişate din nou cu următoarea generaţie de embrioni umani.
   - Dumnezeule mare...
   Lui Gray îi reveni în minte imaginea lui Ischke care îşi întinsese mâna şi oprise hiena. Era mai mult decât o legătură dintre un stăpân şi câinele lui. Era o legătură de familie.
   Baldric implantase celulele luate din hienele sale mutante înapoi în copiii săi, făcând un fel de polenizare încrucişată, ca la orhidee.
   - Însă nici chiar asta nu este cel mai rău... rosti Marcia, palidă şi răvăşită până în adâncul sufletului. Clanul Waalenberg a...
   Gray o întrerupse. Auzise destul. Trebuiau să caute mai departe.
   - Ar trebui să continuăm.
   Marcia aruncă o privire spre computer ezitând, însă încuviinţă din cap şi se ridică în picioare. Părăsiră laboratorul monstruos şi continuară să se deplaseze de-a lungul holului.
   Următoarea uşă era marcată cu „FOETUSSEN“. Un laborator fetal. Gray continuă să meargă de-a lungul holului fără să se oprească. Nu simţea nevoia să vadă ce orori se aflau înăuntru.
   - Cum de ajung la aceste rezultate? întrebă Marcia. Mutaţiile, himerele încununate de succes...? Trebuie să existe nişte modalităţi de a ţine sub control manipulările genetice.
   - E posibil, murmură el. Însă nu este perfecţionat - nu încă.
   Gray îşi aminti de munca lui Hugo Hirszfeld, codul pe care îl ascunsese în rune. Acum înţelegea obsesia lui Baldric pentru ea. O promisiune a perfecţiunii. Prea frumos să-l laşi să piară şi prea monstruos să-l scoţi la iveală.
   Şi, cu certitudine, monstruozitatea nu îl îngrijora şi nici nu-l speria pe Baldric. De fapt, ajuta la naşterea unor monştri în propria familie. Iar acum că avea codul lui Hugo, care avea să fie următorul pas al lui Baldric? Îndeosebi acum că Sigma îi sufla în ceafa. Nu era de mirare că Baldric voia cu atâta disperare informaţii despre Painter Crowe.
   Ajunseră la o altă uşă. Încăperea de dincolo de ea trebuia să fie imensă, ţinând cont de distanţa mare dintre ea şi laboratorul fetal. Gray observă ce scria pe uşă.

   XERUM 525.

   Schimbă o privire scurtă cu Marcia.
   - Nu serum, spuse Gray.
   - Xerum, citi Marcia, clătinând din cap derutată.
   Gray îşi folosi cârdul de acces furat. Lumina verde licări, încuietoarea se deblocă, iar el împinse uşa. Becurile din încăpere se aprinseră. Aerul de aici mirosea uşor a substanţe corozive, dar se simţea şi un iz de ozon. Podeaua şi pereţii erau închişi la culoare.
   - Plumb, spuse Marcia, atingând pereţii.
   Lui Gray nu-i plăcea cum suna asta, însă trebuia să ştie  mai mult. Spaţiul mare şi întunecat arăta ca un loc de depozitare a deşeurilor periculoase. Rafturile se întindeau până înspre capătul încăperii. Erau pline cu bidoane galbene cu o capacitate de aproximativ patruzeci de litri fiecare, având imprimat numărul 525 pe ele.
   Gray se gândi îngrijorat că ar putea fi vorba de un agent de război biologic. Sau recipientele conţineau un anume tip de material fisionabil, de deşeuri nucleare? Care era motivul pentru care încăperea era căptuşită cu plumb?
   Marcia nu părea prea îngrijorată. Se duse spre rafturi.
   Fiecare stativ de pe raft avea o etichetă, marcând fiecare bidon.
   - Albania, citi ea, după care se duse la următorul. Argentina.
   Alte ţări erau nominalizate, în ordine alfabetică.
   Gray studie rafturile din faţa sa. Probabil că erau cel puţin o sută de bidoane.
   Marcia se uită la el. El înţelese îngrijorarea bruscă din ochii femeii.
   Oh, nu...
   Gray se deplasă în grabă prin încăpere, trecând în revistă rafturile, oprindu-se periodic pentru a citi câte o etichetă:
   BELGIA... FINLANDA... GRECIA...
   Continuă să meargă mai departe.
   În cele din urmă dădu de eticheta pe care o căuta.
   STATELE UNITE.
   Îşi reaminti ce auzise Marcia fără să vrea, ceva legat de Washington, D.C. Despre un posibil atac. Gray se holbă la şirurile de bidoane. Având în vedere lista ţărilor trecute aici, nu numai Washingtonul era ameninţat. Cel puţin nu încă.
   Gray îşi aminti de interesul lui Baldric faţă de Painter, faţă de Sigma. Ei erau cea mai directă şi apropiată ameninţare a lui. Ca să o neutralizeze, Baldric probabil că îşi decalase programul propus.
   Deasupra etichetei marcate STATELE UNITE, raftul era gol.
   Bidonul cu Xerum 525 dispăruse.

   7:45 A.M. EST
   SPITALUL UNIVERSITAR GEORGETOWN
   WASHINGTON, D.C.

      - Timpul estimat de aterizare la MedSTAR? întrebă dispecerul radio.
   Omul stătea în faţa ecranului touch screen al calculatorului spitalului, cu o cască fără fir.
   Răspunsul elicopterului se auzi printre pârâituri:
   - Conform estimării. Două minute până la aterizare.
   - Sala de urgenţe solicită o actualizare a informaţiilor.
   Toată lumea aflase de focurile de armă din zona ambasadelor. Protocoalele Departamentului de Securitate Internă erau în vigoare. Se dăduse alarma de la un capăt la celălalt al oraşului. În acest moment, peste tot domnea confuzia.
   - Personalul medical al ambasadei a declarat că există două victime la faţa locului. Doi de-ai lor. De naţionalitate sud-africană, inclusiv ambasadorul. Însă mai sunt şi doi americani doborâţi.
   - Care-i starea lor?
   - Unul mort... unul în stare critică.

CAPITOLUL 14

MENAJERIE

   1:55 P.M.
   AFRICA DE SUD

      Fiona asculta în pragul uşii, cu Taserul în mână. Auzi voci care se apropiau de palierul de la etajul întâi. Era îngrozită.
   Oricât de mare fusese rezerva de adrenalină care o susţinuse în ultimele 24 de ore, acum era pe terminate. Mâinile îi tremurau şi respira precipitat.
   Paznicul cu căluş la gură şi legat fedeleş, cel care o ciupise, zăcea întins în spatele ei. Trebuise să-i aplice din nou şocuri electrice în momentul în care individul începuse să geamă.
   Vocile se apropiau de ascunzătoarea ei.
   Fiona se încordă.
   Unde era Gray? Plecase de aproape o oră.
   Două persoane se apropiară de uşa ei. Recunoscu una din voci. Era nemernica aia blondă care-i crestase palma. Ischke Waalenberg. Vorbea cu cineva în olandeză, însă Fiona ştia bine această limbă.
   - ...cardurile de acces, spuse Ischke supărată. Probabil că mi le-am pierdut când am căzut.
   - Ei bine, dragă zuster, acum eşti acasă şi eşti în siguranţă.
   Zuster. Soră. Aşadar, cel care o însoţea era frate-său.

....................................................