Castelul șoaptelor, Patty Copeland

 ......................................................

2-3

      - I-am spus să mă lase în oraș, iar pentru restul drumului până acasă am luat un taxi.

   - Doamne Dumnezeule! exclamă exasperat Juan. Sunteți dați naibii amândoi. Niciunuia nu i-a trecut prin minte să fie sincer?

   - Trebuie să fii atent cu un asemenea bărbat, insistă Kristie, supărată de atitudinea critică a lui Juan. Iată de ce n-am scos o vorbă când m-am întors acasă. Nu voiam să mă trădez. Dacă ar fi avut cea mai vagă bănuială cu privire la adevărata mea identitate, ar fi oprit imediat mașina și m-ar fi aruncat pe marginea drumului.

   Juan o privi gânditor și strânse din buze.

   - E chiar atât de monstruos pe cât vrei să-l faci să pară? întrebă el, iar Kristie ridică ușor din umeri.

   - Când am încercat să-mi fac treaba s-a comportat îngrozitor, dar cu tânăra de a cărei mașină s-a lovit la munte s-a comportat diferit. Liniștit, bun, grijuliu chiar... Nu mi-a venit să cred că este vorba de același om. Deși chiar și în acea situație a trebuit să arate cât de autoritar este. I-a cerut gazdei să-mi aducă apă ca și cum ar fi avut dreptul să-i poruncească în propria casă. A insistat să mă ducă acasă, indiferent de părerea mea. E un atocrat înnăscut.

   - Înseamnă că-i recunoști superioritatea? întrebă el cu speranță, dar Kristie clătină din cap.

   - În niciun caz. Aștept ocazia potrivită.

   - Ai avut-o deja, îi aminti Juan.

   Ea clătină din nou din cap.

   - A fost diferit. Data viitoare am să fiu mai agresivă, îl voi aborda cumva. Mă gândesc eu la ceva, adăugă privind pierdută în zare. Dacă aș găsi o cale să intru în casă. Poate găsesc ceva de lucru, la bucătărie sau la treburile casnice. Trebuie să mă gândesc la ceva care să mă rețină acolo.

   - Nu vei face decât să înrăutățești lucrurile, ripostă Juan. Vei fi prinsă în cele din urmă. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai risca! Presupunând că vei găsi de lucru în casă, cât crezi că va dura până vei fi descoperită? Poate Montevio nu va intra în bucătărie, dar senora de Mena o va face. Să nu crezi că dacă a fost prietenoasă când te-a vizitat, va fi la fel și când va descoperi că te afli sub acoperișul ei. Mai ales știind că-i hăituiești fiul.

   - Atunci, cum să ajung la el? întrebă Kristie. În loc să-mi spui ce nu pot face, spune-mi ce aș putea. Fie ce-o fi, trebuie să realizez acest interviu. Azi-dimineață am ratat șansa pentru că am fost o lașă. De ce n-am riscat?

   - Pentru că ai dat dovadă în sfârșit de bun-simț. N-ai mai încercat să pretinzi că ești altcineva.

   - Ce vrei să spui?

   - Ții să demonstrezi cu orice preț că ești un reporter încercat, când de fapt ești o fată de treabă, o fată drăguță care nu te-ar atinge nici măcar cu o floare. Recunoaște că Montevio te sperie și că nu prea ai cum să fii tu însăți. Recunoaște, este o situație care te depășește. E cel mai înțelept lucru pe care-l poți spune.

   Kristie tăcu. O descumpănea faptul că sentimentele ei cele mai ascunse pot fi rostite atât de limpede de Juan. Juan o cunoștea foarte bine, ceea ce o tulbura.

   - Faci o mulțime de presupuneri fără acoperire în realitate, spuse ea în cele din urmă, privindu-l în ochi. Te asigur că până la urmă voi obține acel interviu.

   Juan o privi, făcând o ultimă încercare de a o influența.

   - Nu ești atentă la ce-ți spun, nu-i așa? întrebă el, iar ea clătină cu regret din cap.

   - Am nevoie de povestea acestui om, Juan.

   - Nu mă prefac că te înțeleg, dar e greu să te opui unei asemenea persoane. Știu că ar trebui să fiu inflexibil cu tine, dar pur și simplu nu pot. Ești o femeie periculoasă Kristie Roderigo, spuse el cu blândețe, și dintr-un motiv neînțeles, lui Kristie îi veni să plângă.

      Kristie cumpără mai mult decât își propusese, dar foarte rar i se întâmpla să respecte lista pe care o întocmise.

   Să meargă la cumpărături era printre puținele lucruri care nu-i plăceau lui Juan, așa că scăpase câteva ore de prezența lui vigilentă. De vreo două zile, insista că nu e bine să plece singură, mai ales când avea de-a face cu oameni ca Montevio.

   Lui Kristie îi plăcea Sevilla. Nici măcar zgomotul din trafic nu reușise să scadă farmecul trecutului romantic. Piețe elegante și case vechi îi aminteau de zilele când bărbați galanți curtau domnișoare închise în spatele unor ferestre zăbrelite. Curți interioare străjuite de ziduri, erau acoperite de corturi în timpul verii și folosite ca sufragerii de familiile suficient de norocoase încât să locuiască în asemenea locuri.

   De o parte și de alta a străzilor și a piețelor, erau rânduri de portocali care te apărau de arșița verii. După câteva ore de cumpărături, Kristie căută o cafenea unde să se răcorească. Era timpul când oamenii luau o gustare, astfel că majoritatea locurilor erau deja ocupate. Doar vreo două mai rămăseseră libere.

   Când privi în jur, își auzi numele rostit încet, foarte aproape. Vocea era inconfundabilă.

   Manuel Montevio stătea în picioare la una din măsuțe. Voia pesemne s-o invite lângă el, așa că încercă să găsească o scuză pentru a se eschiva.

   Purta o pălărie pe care o ridică suficient încât să arate că e manierat și pe care o puse din nou pe cap. Kristie se întrebă dacă l-ar fi recunoscut fără să îi audă vocea.

   - Senorita Roderigo? Bună dimineața, senorita! Te invit la masa mea.

   În fața ei stătea un bărbat înalt și ușor amenințător, într-un costum brun-roșcat. Nu prea avea cum să refuze. Masa era la soare, ceea ce explica de ce nu-și scoate pălăria, dar Kristie bănuia că o ținea mai degrabă pentru a-și ascunde părul roșcat-auriu. O țărancă de la poalele muntelui Sierra Morena nu l-ar fi recunoscut, dar la Sevilla o puteau face mulți.

   - Ți-ai revenit după accident, senorita?

   Întrebarea o readuse cu picioarele pe pământ, și se grăbi să-l asigure că da.

   - Ia loc, te rog!

   Îi arătă locul de lângă el și chemă un chelner cu același aer autoritar.

   - Ce dorești, cafea sau vin? Poate și prăjituri?

   - Doar o cafea, răspunse ea.

   - Din câte văd, nu prea ai nevoie de dietă, comentă el privind-o lung.

   În mod inexplicabil, cuvintele lui o iritară.

   - E mai bine așa, senor.

   El își scoase ochelarii, îi strânse și spuse, amuzat:

   - În plus, roșești. Încântător!

   - Senor!

  Vru să obiecteze, dar el o opri cu un gest.

   - Îmi pare rău, senorita. N-am vrut să te stânjenesc, dar e neobișnuit ca o femeie să roșească la un simplu compliment. Chiar și în Spania. Îți place Spania, senorita Roderigo? întrebă el sorbind din pahar. În pofida numelui, nu pari a fi nativă. Accentul, explică el. Ai un ușor accent, dar sesizabil.

   Kristie se întrebă dacă îl remarcase și înainte, sperând că nu. Juan insistase că apărea doar când era agitată. Până atunci, fusese întotdeauna agitată în prezența lui.

   I se oferea o nouă ocazie, pe care nu mai trebuia s-o rateze. Singurul neajuns era că trebuia să demonstreze o mare stăpânire de sine, astfel încât să nu mai fie tulburată de el. Răsuflă ușurată când chelnerul aduse cafeaua.

   - Nu sunt sută la sută nativă, răspunse ea, dar tata era spaniol. A murit acum 13 ani. Mama este englezoaică, mai precis scoțiană, chiar dacă locuiește în Anglia. Am învățat spaniola de la tata, când eram mică, și am venit în vacanță aproape în fiecare an, la rude.

   - Așa se explică faptul că vorbești atât de bine spaniola. De la mama ai luat ochii albaștri și pielea frumoasă. E destul de neobișnuită combinația ochi albaștri - păr negru, dar este plăcută ochiului. Ești foarte norocoasă, senorita.

   Kristie clătină din cap.

   - O asemenea asociere este considerată acasă tipic irlandeză. Păr negru, ochi albaștri și un deget murdar... așa se spune.

   - Un deget murdar? exclamă el, râzând nedumerit.

   - Adică gene negre, explică ea, iar el încuviință.

   - Aha! Înțeleg, spuse el sorbind din cafea.

   Nu părea că se grăbește. Avea privirea ațintită asupra ei.

   - Mă surprinde să te văd plimbându-te singură prin Sevilla, senorita Roderigo. Familia ta nu-ți face griji pentru tine? Or nu cunosc reputația conaționalilor mei?

   Adevărul era că mătușa Maria nu privea cu ochi buni aceste ieșiri, iar Juan insista s-o însoțească de câte ori era cu putință. Kristie nu privea lucrurile astfel, crezându-se în stare să facă față oricărei situații.

   - Mătușa își arată din când în când nemulțumirea, dar în Anglia lucrurile se petrec la fel. Până acum, m-am descurcat.

   - Sper să fie așa.

   Era ocazia potrivită pentru a afla mai multe despre el. Dacă îi punea întrebări despre ea, putea să facă la fel.

   - Îți place Sevilla, senor Hernandez? întrebă ea.

   - Doar în zonele periferice, unde e liniște și răcoare.

   - Înseamnă că ați venit în Sevilla cu afaceri...

   - Nu, am venit să scriu o carte.

   Kristie se arătă surprinsă. Deși aflase că fiul senorei de Mena era scriitor, nu luase în serios asemenea vorbe. Montevio n-avea cum să devină peste noapte scriitor. Existau desigur motive pentru care să scrie, avusese o viață plină și interesantă ca pilot de curse. Ascunzându-și domiciliul și identitatea, putea lucra în voie.

   - Interesant, spuse ea. E vorba de o autobiografie?

   Expresia de pe chipul său o făcu să regrete întrebarea. Ochii bărbatului se întunecară ușor, iar aerul ușor arogant îi reveni.

   - Ce te face să crezi că ar dori cineva să-mi citească autobiografia, senorita Roderigo? întrebă el, indispus.

   - Știu și eu! exclamă ea, ridicând din umeri. A devenit ceva banal. Toată lumea o face. În Anglia, cel puțin, am impresia că fiecare Tom, Dick și Harry își pun viața pe hârtie.

   - Cred totuși că o fac doar persoanele publice, insistă el, iar Kristie ridică stânjenită din umeri.

   - Probabil ai dreptate. Înseamnă că e vorba de o carte de ficțiune, nu-i așa?

   - O poveste cu omoruri.

   - Da? Cât ai scris? E aproape terminată?

   - Din păcate, nu. Te deranjează? întrebă el, iar ea clătină din cap când i se ceru permisiunea de a aprinde o țigară. Deocamdată nu scriu nimic, pentru că secretara care venea de obicei să mă ajute este în vacanță, iar înlocuitorul pe care-l găsisem m-a lăsat de izbeliște în ultima clipă. E foarte neplăcut, deoarece nu știu când voi reîncepe.

   Kristie știa că este momentul mult așteptat. Bătăile inimii se accentuară. Sosise în sfârșit clipa mult așteptată. Totuși, trebuia să fie precaută. Dacă îi va trezi cea mai mică bănuială n-o va angaja, iar șansa ei se va irosi.

   - Trebuie să fie foarte frustrant pentru tine, spuse ea.

   Nu auzise ca Marcos Francisco să se fi îmbolnăvit, dar cum nu se număra printre prietenii ei, era posibil să nu fi auzit. Pe de altă parte, oricât de rău îi părea pentru Marcos, nu putea vedea în această întâmplare decât un dar ceresc. Era prea devreme să-și ofere serviciile, dar trebuia să aștepte momentul potrivit.

   - Agenția nu-ți poate găsi pe altcineva? întrebă ea, rugându-se ca așa ceva să nu se întâmple. Doar n-aveau o singură persoană la dispoziție.

   Manuel scutură scumul de țigară. Kristie îi aștepta reacția cu răsuflarea tăiată.

   - Se pare că n-au găsit o persoană care să aibă viteza și rezistența la efort cerute de mine. Din păcate, un secretar sau o secretară eficientă nu se găsește pe toate drumurile, iar eu am nevoie de cineva rapid și pregătit să lucreze peste program. Nu cer ceea ce face de obicei o secretară, prin urmare foarte puține persoane sunt pregătite pentru o asemenea provocare.

   - Ce se poate face?

   El ridică resemnat din umeri.

   - Am să aștept până apare cineva potrivit. Dacă e cu putință... În caz contrar...

   Ridică din nou din umeri, gest care arăta că așteptarea nu-i convenea. Kristie își spuse că era momentul acțiunii.

   Inima îi bătea cu putere. Nicicând nu fusese mai nervoasă. Pe de altă parte, trebuia să admită că o asemenea perspectivă era entuziasmantă. Chiar dacă a lucra pentru Manuel Montevio nu reprezenta raiul pe pământ, va avea numeroase posibilități de a descoperi bărbatul din spatele enigmei.

   - Mă întreb... începu ea ezitant, ezitare care ascundea euforia celui care se află aproape de victorie... mă întreb dacă pot ajuta, spuse într-un târziu, dar expresia de pe chipul lui rămase neschimbată.

   - Tu, senorita Roderigo?

   Vocea lui catifelată îi dădu fiori de plăcere, dar în clipa aceea nu trebuia decât să se gândească la atingerea scopului.

   - Mă gândeam că dacă ai nevoie disperată de ajutor, să-ți întind o mână.

   - Știi să stenografiezi și să dactilografiezi, senorita?

   - Sunt rapidă la ambele, spuse ea fără ezitare. În plus, sunt gata să te ajut până găsești pe cineva potrivit. Să fiu sinceră, îmi va plăcea, senor Mo... Hernandez.

   Scăparea aceea ar fi putut s-o coste scump, dar el nu păru să fi observat. De fapt, observă că atitudinea lui era a unui om care se aștepta la o asemenea reacție. Nici vorbă de surpriză.

   - Foarte frumos din partea ta, senorita, spuse el în timp ce scutura țigara, dar de ce ai renunța la vacanță ca să ajuți un străin?

   Iată adevărata întrebare. Kristie căută cu disperare un motiv.

   - Îți sunt datoare, spuse ea cu zâmbetul pe buze. Acum câteva zile, m-ai salvat și m-ai adus acasă, spuse ea, legându-se de primul lucru care-i venise în minte. Dacă n-ai fi insistat, atât eu, cât și mașina lui Juan, am fi avut mult de suferit.

   - Juan e vărul tău?

   Ea încuviință. Atitudinea lui nu era așa cum se așteptase.

   - Da. Și proprietarul mașinii pe care o conduceam. De obicei nu am acest privilegiu, deoarece Juan mă însoțește peste tot.

   - A! exclamă el.

   Se lăsă pe spate și o privi intens.

   - Îți accept oferta, senorita Roderigo. Doar dacă nu te răzgândești, firește.

   - O, nu! În niciun caz. Mă bucur să te ajut la rândul meu, declară ea, încântată de o asemenea provocare.

   - Dacă îmi dai adresa, spuse el scoțând un carnețel din buzunar, am să trimit o mașină să te ia. Poți începe de mâine dimineață, nu-i așa? insistă el, iar Kristie încuviință, uimită de întorsătura pe care o luau lucrurile.

   Totul se petrecuse atât de repede, încât îi stătea pe limbă să-i spună că știa unde trebuie să ajungă - la Villa de los Naranjos, și că o va aduce Juan. Precaută, îi dădu adresa mătușii Maria, sperând să nu regrete gestul.
   După ce scrise adresa în carnețel, el schiță un zâmbet.

   - Ce bine că ne-am întâlnit, senorita Roderigo, spuse el.

   Kristie râse. Nu se așteptase să apară o asemenea ocazie.

   - Mare noroc! întări ea, arzând de nerăbdare să profite de situație și să-și dovedească ei însăși că era un bun jurnalist.

Capitolul 5

      Perspectiva care i se oferise ca prin farmec o entuziasma, dar o făcea să se simtă totodată nervoasă, chiar dacă nu voia să recunoască.

   A doua zi dimineață, când se pregătea, își spuse că nu i se putea întâmpla nimic rău cu senora de Mena în aceeași casă. Scenariul cel mai rău era să fie dată afară.

   Fusese destul de greu să-i explice situația mătușii Maria, dar până la urmă accepase povestea lui Kristie: va ajuta un scriitor, pentru că secretarul lui se îmbolnăvise.

   Mătușa îi spusese să fie prudentă, ceea ce o făcea să se simtă puțin vinovată pentru că o păcălește, dar Kristie își spuse că era pentru o cauză bună.

   Juan, pe de altă parte, știind adevărul, nu era deloc încântat și se gândi la posibilele consecințe ale deciziei sale. Voia s-o facă să se răzgândească.

   - Nu te duce, micuțo. Nu-mi place deloc.

   - Dar nu știu dacă voi mai avea o asemenea șansă, ripostă Kristie. Nu mi-a venit să cred cât de norocoasă sunt când a spus că Marcos e bolnav și că nu poate începe lucrul a doua zi.

   - L-am văzut aseară la cafenea și era sănătos tun. De ce ar fi mințit Montevio?

   - Habar n-am, zise ea, ridicând din umeri. Poate a aflat că Marcos nu e atât de eficient pe cât crezuse, sugeră ea.

   Dar Juan clătină din cap, iar după cum strânse din buze arăta că nu crede o iotă din vorbele ei.

   - Mai degrabă a ajuns la concluzia că preferă să lucreze cu o fată drăguță decât cu un bărbat, spuse el. Pe de altă parte, ți-a trecut prin minte că poate și-a dat seama cine ești?

   - Nu, în niciun caz, scutură ea din cap cu fermitate. Presupun că prima ta sugestie e o posibilitate, dar a doua... nu, nici vorbă. Crezi că m-ar primi în casă, dacă ar ști că vreau să-l intervievez?

   Chiar și așa, planul ei nu-i mirosea a bine.

   Se treziseră devreme, dejunaseră, iar acum așteptau în curtea interioară sosirea mașinii promise.

   - Nu-ți mai face atâtea griji! Sunt sigură că există o explicație pentru decizia lui Montevio de a-l declara pe Marcos bolnav. Cert este că nu pot pierde această șansă. Înțelegi, nu-i așa?

   - Înțeleg că o cauți cu lumânarea, profetiză el sumbru.

   - Ești prea pesimist. De ce ar merge totul pe dos?

   - Dar așa se va întâmpla. Poți fi sigură că dacă nu-ți cunoaște încă identitatea, o va afla când vei încerca să-l intervievezi. Știi prea bine ce înseamnă.

   - În cel mai rău caz, înseamnă că va trebui să plec acasă, spuse ea. Am mai făcut-o, așa că n-ai de ce să te îngrijorezi.

   - Chiar să nu mă îngrijorez? întrebă el, luându-i mâinile. Nu știi ce se poate întâmpla, iar în cazul unei discuții lămuritoare, senora de Mena va fi de partea fiului ei. Nu te va ajuta să-l readuci în luminile rampei.

   - Promit să fiu atentă.

   Inima îi bătea cu putere când coborî din mașină. Juan sădise îndoiala în mintea ei, dar cum nu voia să se lase pradă deznădejdii, adoptă un zâmbet larg.

   - Urează-mi noroc, dragul meu Juan!

   - Noroc, porumbița mea dragă1 Dacă ți se întâmplă ceva, am să mă asigur ca Montevio să nu mai aibă niciodată trecere pe lângă o fată.

   Pasiunea lui era ceva nou. În timp ce înainta pe potecă, își simțea picioarele moi. Grija lui o flata, dar ar fi dorit s-o încurajeze mai mult, deoarece risca foarte mult.

   Limuzina care o aștepta era foarte probabil aceeași cu care venise senora de Mena. Un șofer în livrea îi deschise portiera.

   - Nu aveți bagaje, senorita? întrebă el, dar Kristie îl privi uimită și clătină din cap.

   - Doar geanta, răspunse ea.

   Bărbatul ezită câteva clipe, apoi ridică din umeri și închise portiera în urma ei. Indiferent de neînțelegerea care-l uimise, șoferul își reveni destul de repede și porni mașina. Peste câteva minute, mergeau pe străzile mărginite de copaci și aproape goale la acea oră.

   Inima lui Kristie bătea cu putere. Avea un sentiment de mulțumire, pentru că aștepta clipa aceea de foarte mult timp. Mai precis, de când aflase că Manuel Montevio este în Sevilla. Acceptându-i oferta, găsise ocazia ideală de a se apropia de el.

   Cufundată în gânduri, sesiză foarte târziu că șoferul o privea din când în când în oglinda retrovizoare și că mașina de îndrepta spre nord, nu spre vest, adică spre San Pedro. Se încruntă și se aplecă spre șofer.

   - Unde mă duci? întrebă ea. Nu e drumul spre Villa de los Naranjos.

   - Așa e, senorita. Mergem la castel.

   O privi din nou în oglinda retrovizoare, iar Kristie ar fi putut jura că părea amuzat. Nu putea să alunge din minte avertismentele lui Juan. O tâmplă începu să-i zvâcnească. Era prea devreme, iar ea prea nepregătită ca lucrurile să meargă prost.

   -  La castel? întrebă ea. Vii din partea domnului Hernandez, nu-i așa?

   - Sigur că da, senorita. Mi s-a spus să vă duc la castel.

   După ce se asigură, ieși de pe drumul principal și se îndreptă spre un drum mai îngust care i se părea familiar. Pe același drum fusese cât pe ce să intre în coliziune cu Manuel Montevio, când se afla la volanul mașinii lui Juan. Teama prevală asupra entuziasmului și satisfacției.

   Amintindu-și cât de repede îi acceptase propunerea, ca și cum s-ar fi așteptat, deveni suspicioasă.

   - Nu mi-ai răspuns, insistă ea. La ce castel mă duci și de ce nu mergem la Villa de los Naranjos?

   - Mergem la castelul Cuchicheo, unde lucrează senor Hernandez.

   - Înțeleg.

   Trebuia să admită că un castel pierdut în munți era locul ideal pentru un autor care dorea să lucreze. Drumul părea foarte lung.

   - Cât de departe este castelul Cuchicheo?

   - Mai avem vreo 30 de kilometri, senorita. E sus, în munți.

   - Trei... 30 de kilometri?

   - Exact, senorita.

   De aceea se arătase probabil mirat văzând-o fără bagaje. Ceea ce la început i se păruse un atu, devenise între timp un motiv de stres.

   Încercă să nu pară foarte surprinsă, dar se îndoia că l-ar putea păcăli pe șofer, care o privea acum speculativ.

   - Să înțeleg că voi locui la castel?

   - Presupun că da. Secretarul sau secretara domnului a locuit întotdeauna la castel. E greu să faci naveta în fiecare zi, deoarece e obositor și cere foarte mult timp.

   - Nu știam. Credeam că voi lucra la vilă. E foarte neplăcut. N-am cu mine decât geanta.

   - Lăsați totul în seama stăpânului, o încurajă bărbatul. E un adevărat gentleman, senorita, deși nu cred că am auzit să fi avut vreodată o secretară. Poate îi place ideea de a petrece timpul alături de o fată drăguță.

   Juan sugerase același lucru. Faptul n-o deranja, atâta timp cât situația rămânea sub control.

   - Eu am venit cu propunerea, preciză ea. Am auzit că secretarul angajat temporar s-a îmbolnăvit și m-am oferit să-i iau locul.

   Numai că Marcos nu se îmbolnăvise, dacă dădea crezare vorbelor lui Juan. Șoferul nu părea îngrijorat. Era un om decent.

   - Schimbarea este una plăcută, spuse el. Nu vă faceți griji în privința hainelor, senorita. Se va găsi o soluție. Voi fi probabil trimis la Sevilla, să vă cumpăr ceva. Nu vă îngrijorați!

   Poate era prea suspicioasă, cugetă Kristie. Juan era un pesimist și reușise să-i inducă și ei această stare. Va face ceea ce voisă să facă de la bun început, adică de când auzise că Montevio era prin preajmă. Va încerca să obțină cât mai multe foloase din această poveste. 

   Peisajul care se perinda prin fața ochilor ei era nespus de frumos, chiar dacă nu se zărea nici țipenie de om.

   Era prima dată când ajunsese atât de sus în Sierra Morena, iar râul pe lângă care veniseră părea acum un biet firicel argintiu.

   Cotiră pe un drum foarte îngust, și-și simți inima stând în loc la vederea prăpastiei pe marginea căreia se aflau.

   Castelul era foarte vechi, construit în stil maur. Probabil priveliștea de la ferestrele sale te lăsa fără respirație. Dădea impresia unui amestec de putere și frumusețe, amestec pe care numai Spania îl putea oferi.

   - Acesta este castelul Cuchicheo? întrebă ea, cu răsuflarea tăiată de emoție. E foarte izolat.

   - Stăpânului îi place izolarea, mai ales când lucrează, spuse el cu zâmbetul pe buze. Sper că sunteți la fel ca el, senorita.

   Kristie nu știa ce să spună. Castelul era într-adevăr izolat. Cât vedeai cu ochii, doar munți stâncoși și un cer albastru senin. O construcție în plină sălbăticie și alarmant de departe de casă. 

   Atenția îi fu atrasă de un drum și mai îngust, care ducea spre ceea ce fusese probabil cândva un pod basculant. Între timp, intrară pe sub boltă într-o curte umbrită.

   Amprenta maură a castelului era vizibilă în coloanele cu arcade de piatră care înconjurau curtea, precum și în forma curții pietruite, cu fântâna în formă de leu. Era foarte frumos, dar lipsit de viață. Probabil pentru că nu curgea apă în fântână. Întreg locul părea neînsuflețit, ca și cum aștepta ceva sau pe cineva. 

   Gândul acesta ciudat o făcu să se înfioare.

   Când coborî din mașină, fu surprinsă să audă un sunet jos, șoptit, care părea că aduce voci îndepărtate. Îl privi nedumerită pe șofer, care zâmbi și clătină din cap.

   - Vă veți obișnui, senorita, spuse el. E vântul, al cărui ecou se aude în prăpastie.

   - Pare ceva supranatural, fantomatic, comentă ea.

   - Sigur că da. Presupun că de aceea i se spune „Castelul Șoaptelor”.

   Deschise o ușă masivă și o pofti înăuntru, în cel mai mare hol pe care-l văzuse vreodată. Era sărac mobilat, ceea ce nu însemna nici penurie, nici neglijență. Liniștea era copleșitoare, dacă făceai abstracție de sunetul persistent al vântului în prăpastie.

   Podeaua era acoperită cu frumoase dale de faianță cu motive maure. Tavanul era foarte înalt, părând că sfidează eternitatea. O scară cu balustrade aurii se ridica în spirală. Pe treptele acesteia, generații întregi creaseră cu picioarele un desen aparte.

   În pofida mobilei puține, decorul era impresionant. Kristie era copleșită.

   Reveni destul de repede la realitate când văzu un bărbat în vârstă venind spre ei din celălalt capăt al holului. Nu vorbi, doar se înclină în fața lui Kristie, apoi gesticulă spre șofer, care părea că nu întâmpină nicio dificultate să-l înțeleagă.

   - Senorita nu are bagaje, spuse șoferul, ridicând din umeri într-un fel care să-l absolve de orice vină. Se pare că nu i s-a spus că trebuie să-și ia haine, așa că voi aștepta să văd dacă trebuie să merg la cumpărături.

   Bătrânul încuviință, apoi îi făcu semn lui Kristie să-l urmeze. Situația i se părea anormală, dar se supuse fără să protesteze.

   După ce străbătură coridorul, omul deschise o ușă și se dădu la o parte, ca să-i permită să intre.

   Deși era mai mică, încăperea era la fel de impresionantă. Când păși înăuntru, Manuel Montevio întoarse capul.

   Dezbrăcase haina pe care o pusese pe speteaza unui scaun și purta o cămașă cu mâneci scurte. Nu se apropie de ea, ci rămase la fereastră. În spatele său se vedeau munții, iar fața îi era întunecată și enigmatică.

   - Bună dimineața, senorita Roderigo. Nu-l lăsa pe Jose să te facă nervoasă. E un om perfect normal, doar că e mut.

   - O, dar nu mă face nervoasă, tăgădui ea, străduindu-se să-și controleze vocea. Pur și simplu nu mă așteptam la așa ceva.

   - În ce sens, senorita?

   Ceva din tonul vocii lui o alarmă: nu știa dacă era o ironie, deoarece n-avea niciun indiciu. Nu voia să se plângă de condițiile în care va lucra, dar îi venea greu să accepte situația.

   - Păi... nu mă așteptam să străbat aproape 70 de kilometri ca să lucrez, dar șoferul mi-a spus că secretarul locuiește aici. N-ai spus nimic de așa ceva.

   - Ai fi venit dacă ți-aș fi spus? întrebă el cu blândețe, tonul lui înfiorând-o.

   Probabil că ar fi venit, indiferent de situație. Nu dorea decât să-i câștige încrederea și să profite de situație la momentul potrivit. Firește n-avea cum să facă astfel de mărturisiri.

   Se mărgini să clatine din cap, mai precaută ca niciodată.

   - Nu cred, admise ea, evitându-i privirea care o speria.

   - Poate te răzgândești acum și pleci, o provocă el, iar Kristie nu știa cum e mai bine să răspundă. Nu trebuie decât să spui și vei fi dusă înapoi la Sevilla.

   Cum să lase să-i scape ocazia printre degete, mai ales că mersese foarte departe. Stătea ca pe ghimpi, pentru că situația în care era pusă îi displăcea profund. Totuși, nu credea că greșise intenționat neprecizând că va trebui să locuiască la castel.

   Nu putea renunța, când își pusese mari speranțe în acest post de secretară, fie și pentru o perioadă limitată. Încercă disperată să găsească o modalitate de a accepta fără să pară că aleargă după acea slujbă.

   - Am promis că voi ajuta, îi aminti ea. N-ar dura mult să mă pot întoarce la Sevilla, să-i spun mătușii și să-mi iau câteva lucruri.

   El făcu un gest de nerăbdare.

   - Senorita, am pierdut destul timp din cauza celuilalt secretar. Ți-aș fi îndatorat dacă ai scrie mătușii tale un bilet, rugând-o să împacheteze lucrurile de care ai nevoie. Esteban va merge și le va aduce.

   - Nu-i pot telefona? întrebă ea, dar el schiță un zâmbet.

   - N-avem telefon. Castelul este complet izolat. Când lucrez, e mai bine așa.

   - O, înțeleg, spuse ea.

   Avea impresia că i se trântise din nou ușa. Se întreba în ce încurcătură intrase. Un singur lucru o consola: trebuia să existe o menajeră; prezența unei alte femei ar fi liniștitoare.

   Zâmbi, cu speranța să-l convingă.

   - În cazul acesta, am să-i scriu un bilet mătușii Maria, să-i spun ce se întâmplă. Sper să nu fie prea șocată aflând că va trebui să locuiesc aici.

   - Asigur-o pe mătușa ta că n-are de ce să-și facă griji, spuse el. Ești în siguranță, senorita.

   În timp ce el se îndrepta spre biroul din colț, Kristie se rugă să fi spus adevărul. Multe aspecte ale situației o deranjau, iar reacția lui Juan va fi virulentă.  Spera să nu facă vreun gest care să-i zădărnicească planurile și s-o facă să rateze șansa care i se oferise.

   Kristie avea impresia că lucraseră întreaga zi. Era adevărat că-i dictase neîntrerupt timp de 4 ore. Mirosul de mâncare care venea dinspre bucătărie îi chinuia stomacul.

   Manuel, în schimb, nu arăta să fi obosit. Din când în când bea dintr-un pahar, ca să-și dreagă vocea. Nu se uită la ceasul de la mână, cum făcuse Kristie de mai mult ori în ultima oră. Constată de asemenea că nu mințise când spusese că are nevoie de cineva rapid, având nevoie de toată îndemânarea de care era capabilă ca să țină pasul cu el.

   La capătul a 5 ore de muncă, își spuse că va trebui să ceară o pauză.

   Avu această șansă când după ce termină de dictat, el îi ceru să dactilografieze tot materialul. Kristie îl privi pieziș și schiță un zâmbet.

   - Nu facem o pauză? întrebă ea, iar expresia de pe chipul lui arăta că nici nu se gândise la așa ceva.

   - O pauză? repetă el, încruntându-se și uitându-se la ceas. Sper că nu faci parte din categoria celor care cer pauză la fiecare 5 minute. Muncesc mult, iar cei care stau cu ochii pe ceas nu-mi sunt de folos.

   Kristie făcu ochii mari. Era obosită și flămândă. Ar fi fost poate mai bine să-i amintească hatârul pe care i-l făcea, dar probabil și-ar fi compromis șansele de a obține postul de secretară. Astfel că în loc să facă un caz pentru atitudinea lui, se stăpâni și dădu din cap, mușcându-și buza când în cameră pătrunse din nou miros de mâncare.

   - Înțeleg, murmură ea.

   Nici măcar nu-și ceru scuze, iar ea trebui să introducă prima foaie în mașina de scris, apăsându-și pe furiș stomacul. Peste vreo oră, vru să repete rugămintea, foamea fiind și mai mare.

   Se făcuse deja 3 și jumătate și nu mai putea continua. Voia să i-o spună, indiferent de consecințe. După ce scoase ultima hârtie din mașină, trase adânc aer în piept și spuse:

   - Senor Hernandez, nu mai lucrez până nu mănânc, declară ea cu fermitate.

   - Așa procedezi de obicei? Refuzi să mai lucrezi? Așa te comporți cu angajatorul tău, senorita Roderigo? Sau crezi că în cazul de față ai unele privilegii?

   - Privilegii! exclamă ea, indignată. M-am oferit să fiu temporar secretară, senor Hernandez, și am toate motivele să regret. Privilegiată n-am cum să mă simt. Nimeni nu m-a obligat să lucrez neîntrerupt 5 ore și jumătate. Având în vedere că am luat micul dejun la ora 7 dimineața, nu trebuie să-ți spun cât mi-e de foame.

   - Am lucrat la fel de mult ca tine.

   - A fost alegerea ta, nu ți-a impus nimeni nimic, spuse ea, dar își dădu imediat seama că rostind aceste cuvinte, va pierde privilegiul pe care-l câștigase atât de greu. 

   Ceea ce nu însemna că-i va permite s-o calce în picioare.

   - Dacă trebuie să locuiesc aici, presupun că este asigurată și hrana.

   - Așa se obișnuiește.

   - Dar când? întrebă ea exasperată, gata să plângă. Când m-am oferit să te ajut, nu m-am gândit că voi flămânzi.

   - Sigur nu vei flămânzi, o asigură Manuel. N-ar fi practic.

   - O, Doamne! exclamă ea, furioasă la sarcasmul lui. Unde voi mânca? În bucătărie, printre castroane și borcane?

   - Nu cred. L-ai stânjeni pe Jose în bucătărie.

   - Atunci, unde?

   Bărbatul arăta ca și cum voia să continue lucrul, dar probabil privirea ei îl avertiză că nu e bine să meargă prea departe.

   - Vino! spuse el în timp ce ieșea din cameră pe hol, iar Kristie aproape trebui să alerge ca să țină pasul cu el.

   Stomacul ei cerea să fie satisfăcut.

   Camera era mică, complet diferită de aceea din care ieșiseră. Prin comparație cu imensitatea castelului, era mult mai primitoare. Pereți văruiți în alb, podea acoperită cu covoare, mirosuri delicioase. Toate acestea o făcură să-și schimbe atitudinea când se așezară pe scaune. Masa la care urmau să mănânce era mare și întunecată, părând la fel de veche ca însuși castelul. Scaunele erau puse unul lângă altul, nu unul la un capăt, iar altul la celălalt.

   Manuel vorbi puțin, ceea ce îi convenea de minune lui Kristie, care doare mai întâi să-și satisfacă foamea.

   O altă ușă se deschise în partea îndepărtată a camerei și pe ea intră Jose, servitorul mut, îmbrăcat cu o jachetă albă. Pesemne era greu să angajezi personal care să lucreze într-un loc atât de izolat. Așa se explica probabil de ce Jose și soția lui erau bucătar, respectiv menajeră, ocupându-se totodată și de alte lucruri.

   Mâncarea era delicioasă, iar peștele la cuptor servil la felul întâi, fu savurat într-o tăcere deplină. Le era prea foame ca să piardă timp cu vorbe. Abia când Jose aduse un pui înăbușit și se retrase, îndrăzni să facă o remarcă despre cât de bună era mâncarea.

   - Jose are o soție de milioane dacă poate găti așa, observă ea.

   - Jose nu e căsătorit, senorita Roderigo, spuse el. A pregătit chiar el mâncarea. De altfel, face totul. E singurul angajat pe care-l am.

   Kristie îl privi lung.

   - Nici măcar o menajeră? întrebă ea cu glas pierit.

   - Nu.

   - Dar șoferul care m-a adus aici?

   - Esteban? S-a întors la Sevilla și ți-a adus lucrurile. Sunt în cameră. Apoi, a plecat. Când lucrez, nu am mașină. Trăiesc complet izolat. Nimeni nu trece pe aici până la sfârșitul săptămânii, când mașina vine din nou.

   Nu era nimic ciudat, reflectă ea. Era logic să fie izolat, dacă voia să obțină rezultate bune. Singurul element care schimba situația era prezența ei.

   - Sper că nu ți-e teamă, senorita Roderigo, zise el la un moment dat.

   Kristie încercă să nu se gândească la faptul că se comporta așa în mod special și aduse vorba despre lucruri mai puțin periculoase.

   - În ziua când a fost cât pe ce să te lovesc cu mașina veneai de aici, spuse ea, iar el dădu din cap în semn de încuviințare.

   - A fost o situație specială, senorita, care nu se va întâmpla în timpul șederii tale aici. Mașina nu vine decât de două ori pe săptămână: să mă aducă și ca să mă ia. În această săptămână, Esteban m-a adus aseară pentru că voiam să revăd notele înainte de a începe lucrul, dar a fost un caz excepțional.

   - Cu toate că știai situația, n-ai ezitat să mă aduci aici.

   Manuel ridică paharul cu vin și-i cercetă fața îmbujorată, buzele pline și decolteul, accelerându-i pulsul.
   De obicei, știa cum să se comporte în astfel de situații, numai că el nu era un bărbat obișnuit. Mirosul mâncării n-o mai îmbia, pofta de mâncare o părăsise.

   - Nu-ți place puiul? întrebă Manuel, aparent îngrijorat. Jose ar fi foarte dezamăgit dacă nu l-ai mânca.

   - O, ba da! Îmi place foarte mult.

   Trebuie să păstreze aparența normalității, chiar dacă nu mai credea că situația era una normală. Ardea de nerăbdare să afle ce va spune și ce va face. De-ar ști de ce se comporta așa, i-ar fi mai ușor să-i anticipeze următoarea mișcare.

  - Ai insistat că îți este prea foame să mai poți lucra, îi reaminti el cu o sclipire malițioasă în ochi. Ți-ai pierdut dintr-odată pofta de mâncare, senorita Roderigo?

   Kristie puse jos furculița și cuțitul și spuse:

   - Știi prea bine că această situație nu mă încântă. Am venit cu bună credină...

   - Da?

   - Am venit să ajut pentru că... începu ea, evitându-i provocarea din ochi și clătinând din cap.

   - Ai venit aici din același motiv pentru care mi-ai violat de două ori proprietatea, o întrerupse tăios Manuel, iar lui Kristie i se tăie respirația. Ai venit aici pentru că n-ai rezistat șansei care trebuie să-ți fi părut un dar picat din cer. Mai ales pentru un reporter ahtiat de știri. Indiferent cum crezi că sunt, n-aș aduce pe cineva într-o asemenea situație.

   - Dar sunt o persoană normală, insistă Kristie. Din întâmplare, practic o meserie care nu-ți place.

   - Ești o impostoare și o mincinoasă.

   - Și tu nu ești? ripostă ea cu vehemență. Ai mințit în privința lui Marcos Francisco. Ai spus că e bolnav, dar de fapt nu este. Juan l-a văzut aseară în oraș.

   - Știai adevărul și totuși ai venit, spuse el disprețuitor. O persoană de treabă ar fi preferat să stea acasă în loc să vină într-un loc străin, la un om care-i este aproape necunoscut. O persoană obișnuită nu s-ar fi aruncat cu ochii închiși într-o situație fără ieșire doar pentru că vrea să obțină ceva anume, indiferent de preț.

   Adevărul acestor cuvinte era greu de suportat, Kristie având impresia că se prăbușește cerul peste ea. Răzbunarea lui era mai crudă decât anticipase. Incapabilă să admită că măștile căzuseră, spuse cu glas pierit, folosind numele pe care-l deprinsese.

   - Senor Hernandez...

   - Având în vedere că îmi cunoști numele, folosește-l! Spre deosebire de tine, nu-mi place mascarada. Spune, cine ești cu adevărat? Blonda de la poartă, sau bruneta care a leșinat? Bruneta mi se pare mult mai atrăgătoare.

   O sperie de-a binelea când puse o mână pe o șuviță din părul ei, încât Kristie scoase un țipăt și ridică mâinile pentru a se apăra. O durea, așa că se ridică în picioare atât de repede, încât fu cât pe ce să cadă. Ochii îi scânteiau de furie și de reproș.

   Manuel îi urmă exemplul, ridicându-se la rândul lui în picioare. Instinctiv, Kristie făcu un pas înapoi. Cu mâinile lipite de zid, se întrebă ce șanse avea dacă se întorcea și fugea.

   - Nu vei înțelege niciodată. N-am încercat decât să găsesc un subiect. Nu-mi făceam decât meseria. Mi-ai spus că Marcos e bolnav, așa că...

   - Am făcut-o pentru că știam că-ți vei oferi imediat serviciile, completă ironic Manuel. Când mi-am dat seama cine ești, mi-am spus că trebuie neapărat să-ți dau o lecție, draga mea senorita. M-am gândit să-l plătesc pe Marcos pentru un serviciu pe care nu mi-l făcea, doar ca să văd cum vei reacționa.

   - N-am anticipat că-mi vei întinde o capcană.

   - Ai crezut că vei scoate ce dorești de la mine și nu-ți place că situația a luat o altă întorsătură. Apropo, te numești Roderigo, sau este o altă mascaradă?

   - Nu, este numele meu adevărat.

   - Așadar, ești pe jumătate spaniolă. Măcar nu e totul fals la tine.

   Kristie era dezamăgită, întrebându-se ce se va mai întâmpla. Îi vâjâia capul, întrucât nu știa ce să facă, nici măcar dacă poate să iasă din acea situație.

   Dacă era adevărat ce-i spusese, în casă nu erau decât ei doi și servitorul mut, Jose. În clipa aceea, era factorul cel mai destabilizator dintre toate.

   - Ce... ce vei face? întrebă ea.

   - Nimic din ce crezi tu, spuse el pe un ton care o făcu să-și piardă încrederea în ea însăși. Ai venit să lucrezi, iar eu am să mă asigur că o vei face. Senorita Roderigo, am să te muncesc până la epuizare. N-ai muncit în viața ta atât de mult cât o vei face în următoarea săptămână. Crede-mă, senorita!

   - Nu poți să... începu ea, dar se opri imediat, înțelegând inutilitatea oricărei încercări de a-și pleda cauza.

   - Te îndoiești? o provocă el. Dacă tot mai vrei să scrii despre mine când pleci, iar eu n-am cum să te împiedic, măcar o parte din ce vei scrie va fi adevărat. Să sperăm că la sfârșit nu vei mai dori cu aceeași ardoare să scrii.

   Kristie se aștepta s-o dea afară fără ezitare, după ce fusese pusă la punct. Prin urmare, planul propus de el era o alternativă uimitoare. I se părea formidabil că urzise și era sigură că va proceda așa cum o amenințase.

   Ridică bărbia, hotărâtă să nu se arate învinsă, și declară:

   - Am să lucrez. De aceea am venit.

   - Exact asta vei face, o asigură Manuel pe un ton de un calm înfricoșător. Vei fi surprinsă cât de mult vei munci, senorita Roderigo.

Capitolul 6

      În seara aceea, cina fu o adevărată corvoadă. Totuși, Kristie lăudă meritele lui Jose.

   Cinau destul de târziu, pentru că Manuel se ținuse de promisiune și o exploatase la maximum. Dacă va continua în același ritm, nu era sigură că va putea ține pasul cu el până la sfârșitul săptămânii. Pentru că doar atât voia s-o țină.

   Camera ei arăta așa cum trebuia să arate dormitorul într-un castel, dar interiorul arăta că nu găzduise decât bărbați, nu femei secretare. Singurul cusur pe care i-l găsea era lărgimea. În rest, era confortabil și răcoros. Te odihneai bine în el.

   Presupunea că micul dejun va fi la fel, format din felii de pâine unse cu unt și miere sau dulceață. Nu fu dezamăgită când coborî. Manuel aproape terminase, iar când intră, îi arătă sugestiv ceasul de la mână.

   - Bună dimineața, senorita Roderigo.

   - Cum reușești să te comporți așa de firesc? întrebă ea, fără să-i răspundă la salut.

   - O fac din politețe, senorita. Poate nu ești obișnuită cu așa ceva.

   - N-aș spune că ești politicos, când mă muncești ca pe un sclav. Mai ales că am luat singură decizia să te ajut. Aș spune că e vorba mai degrabă de ingratitudine.

   - Dacă intenția ta a fost sinceră și generoasă, cum vrei să mă faci să cred, trebuie să-ți dau dreptate, spuse el cu detașare, dar în împrejurările de față aș vorbim mai degrabă de o reacție practică. Voiai să vii aici, iar eu aveam nevoie de o secretară. În felul acesta, obținem amândoi ce ne dorim, chiar dacă nu așa cum îți închipuiai. E din toate punctele de vedere o formă practică de răzbunare. Trebuie să fii de acord cu mine.

   - Mi-e greu să fiu de acord cu ce spui sau faci, spuse ea, mușcând dintr-o felie de pâine cu unt. Nici nu m-aș fi așezat la aceeași masă cu tine, dar fiind avertizată cu privire la ce mă așteaptă și neștiind când voi mai mânca, trebuie ca micul dejun să fie consistent.

   O deranja faptul că nici măcar nu ridică ochii și continuă să mănânce. După câteva clipe, îl privi cu coada ochiului și spuse ce o chinuia încă de ieri:

   - Tot nu înțeleg ce ai cu mine.

   El ridică în sfârșit capul.

   - Văd că mă consideri în continuare prost, spuse el cu asprime.

   - Nici vorbă de așa ceva, spuse ea uimită, clătinând din cap.

   - O singură dată ai reușit să mă păcălești cu adevărat: când ne-am ciocnit. Habar n-aveam cine ești. Te credeam o fată drăguță care are mare nevoie de ajutorul meu. Nici peste câteva zile, în cafenea, când te-am invitat la masa mea, nu mi-a trecut prin minte că ești altcineva decât păreai a fi. Oricum, nu în primele clipe.

   Kristie trase concluzia că fusese extrem de dezamăgit și regretă. Inima ei bătea nebunește în timp ce se uita la chipul lui enigmatic. Mai lipsea puțin și ar fi recunoscut că o plăcuse în clipa când mașinile lor se ciocniseră. Dezamăgirea fusese probabil cu atât mai cruntă când aflase cine este.

   - Când am început să înțeleg că am fost păcălit, continuă Manuel pe același ton dezaprobator, m-am întrebat dacă așa-zisul accident rutier n-a fost decât un truc iefitn. Pe de altă parte, nici acum nu înțeleg de ce n-ai profitat de timpul petrecut pe drumul de întoarcere la Sevilla să-mi iei interviul acela blestemat sau măcar să încerci.

   - N-a fost un truc, replică ea, realizând că era important să-l convingă că spune adevărul. De unde să știu că am să te întâlnesc pe șoseaua aceea? Habar n-aveam de existența acestui castel, darămite că este în proprietatea ta.

   Manuel strânse din buze, iar Kristie nu îndrăzni să-l privească, de teamă să nu-și vadă condamnarea în ochii lui.

   - Ar trebui să scrii ficțiune, senorita. Ești talentată.

   Sarcasmul lui o răni profund, mai mult decât voia să recunoască. Îi tremurau mâinile și avea nevoie de toată stăpânirea de sine de care era capabilă pentru a se ridica de la masă.

   - Te rog să mă scuzi, dar m-am săturat. Mă retrag la mine în cameră, până ești gata de lucru.

   - Eu aș vrea să rămâi pe loc, spuse el cu răceală. Sau îți lipsește curajul pentru a-ți apăra propriile convingeri? E mai ușor să pleci și să te ascunzi, decât să înfrunți adevărul.

   - Am înfruntat deja adevărul, spuse ea precaut. Nu ești de acord cu ceea ce fac ca să-mi câștig existența și te deranjează faptul că am reușit să scot unele lucruri de la tine în cele câteva ocazii pe care le-am avut. Mai e și altceva?

   Cum el tăcea, nu știa dacă poate părăsi încăperea sau nu, așa că se duse la fereastră și privi afară, stând cu spatele la el. Tot ce vedea era curtea fără grădină sau copaci, fântâna tăcută și lipsită de viață. Decorul părea să-i reflecte propria stare.

   Manuel continuă să mănânce, ignorând-o cu desăvârșire. Până la urmă, tăcerea i se păru lui Kristie prea apăsătoare.

   - Nu știu ce vrei să-ți spun, zise ea fără să se întoarcă, dar indiferent ce crezi, în ziua aceea ieșisem la plimbare. Asta-i tot!

   - Mda! Cu mașina vărului tău, după cum mi-ai spus.

   - Știi că e adevărat.

   Se întoarse pe jumătate de la fereastră și se uită la el, însă Manuel părea mai degrabă interesat de mâncare decât de ce-i spunea ea.

   - Ar fi trebuit să văd luminile în clipa când am văzut mașina pe care o conduceai, spuse el, alegându-și cu grijă cuvintele. Nu mi-am dat seama că mașina îmi părea vag familiară. Oricum, nu era ceva care să mă preocupe. Aveam impresia că te-ai rănit...

   - Dar chiar m-am rănit, insistă Kristie. Doar ai văzut rana de la tâmplă și ai spus că trebuie să mă vadă un medic.

   - O rană ușoară despre care s-ar putea crede că ți-ai făcut-o singură, pentru a-ți atinge scopul.

   El respinse cu vehemență raționamentul, cum părea că-i respinge orice încercare de a-și explica poziția.

   - Lucrurile au început să se lege când au apărut alte detalii. Abia atunci m-a frapat faptul că mașina îmi părea cunoscută. Cu aceeași mașină ai venit prima dată la mine acasă, numai că atunci o conducea vărul tău.

   - La asta nu m-am gândit, mărturisi Kristie.

   Privi din nou pe fereastră. Curtea era pustie, fântâna lipsită de viață, vântul bătea peste arcade și părea la fel de trist ca propriile ei gânduri. Abia când Manuel se ridică de la masă, încercă să se concentreze asupra a ceea ce va face.

   - Sunt multe lucruri la care nu te-ai gândit, spuse el amenințător. Mai întâi, n-ai crezut că voi face legătura între reporter și fata de pe drum. Lucruri mărunte, dar suficient de semnificative, încât să-mi dau seama că am fost păcălit. La un moment dat, am avut un indiciu peste care n-am avut cum să trec. Majoritatea omenilor, mai ales englezoaicele, ar considera că postul de secretar este doar pentru femei. Cu toate astea, când ai adus vorba despre cel pe care l-am angajat temporar, ai vorbit despre „el”. Ceea ce însemna că știai ceva.

   - Îl cunosc, spuse ea, deoarece voia să-l convingă că Marcos Francisco nu știa nimic despre planul ei. E prieten cu vărul meu și cu mine, dar nu știa nimic despre intenția mea. N-a făcut decât să spună în treacăt că atunci când a venit la vilă pentru un interviu, a văzut pe cineva care semăna izbitor cu Montevio.

   - Iar tu atât așteptai, comentă Manuel. A fost cât pe ce să te dai în vileag singură, când ai sugerat că îmi scriu autobiografia. Numai că eu îmi dădusem deja seama. Apoi, mai era numele lui Juan, pe care l-ai rostit când ai declinat identitatea proprietarului mașinii, și când l-ai strigat la vilă. Luate în sine, aceste detalii erau lipsite de importanță, încă eu am văzut dincolo de ele. Am văzut imediat lucrurile pe care nu le-ai putut ascunde.

   Uluită și incapabilă să-i urmeze șirul gândurilor, Kristie făcu ochii mari. Ochii lui furioși erau fixați asupra ei.

   Deasupra sânului stâng avea o cicatrice roșiatică pe care o căpătase în urma unui accident din copilărie. Se obișnuise atât de mult cu ea, încât n-o mai deranja să poarte rochii decoltate.

   - Iată ce te-a dat de gol, senorita Roderigo. Cicatricea de pe piept. Oare cum e cu putință ca o piele atât de perfectă să fie astfel pătată? m-am întrebat deunăzi. Și mi-am amintit unde am mai văzut-o. S-a întâmplat când era deghizată în băiat și a trebuit să-ți scoți tricoul. Mi-am dat seama în clipa aceea că nu vei rizsta tentației de a accepta postul de secretară pe perioadă determinată.

   - N-ai niciun drept să spui că sunt diabolică, îl acuză ea cu o voce nesigură și cu ochii plini de lacrimi.

   Era sigură că o urăște, furios că se lăsase păcălit. Cedase atracției unei mutrișoare drăguțe și se disprețuia pentru acest moment de slăbiciune la fel de mult cum o disprețuia pe ea. Se simțea pierdută și nu vedea niciun mijloc de scăpare.

   - Ce vei face cu mine? întrebă ea.

   - Am să te pun să muncești, după cum am promis, spuse el. Singurul lucru care-mi trece prin minte în clipa de față, este...

   - N-ai cuteza așa ceva! șopti ea.

   - Ori ești foarte îndrăzneață, ori foarte naivă. Ce crezi că m-ar opri să fac ce doresc cu tine, senorita Roderigo? Suntem la 30 de kilometri depărtare de Sevilla, iar în acest castel nu suntem decât noi doi. Mai este desigur, Jose, care alege uneori să facă pe surdul. Ce-ai putea face?

   Într-adevăr, nu avea ce face. Totuși, nu-i era teamă de el, cum ar fi fost normal.

   - N-am ce să fac, dar cred că nici tu nu vei face nimic, spuse ea provocator, deși nu dorea ca vocea ei să sune astfel.

   - Așa deci... ți se pare că-i cunoști pe bărbați, nu-i așa?

   - N-am spus că... începu ea, dar el o opri imediat.

   - Știu ce ai spus, declară el, prinzându-i mâinile și strivindu-i buzele cu ale lui.

   I se păru că trecu o eternitate până când o eliberă. Nu știa ce să spună și nu îndrăznea să-l privească, atât de tulburată era.
   Manuel fu primul care vorbi.

   - Cred că am pierdut suficient timp pentru o zi, remarcă el. Îți sugerez să ne întoarcem la lucru dacă nu mai dorești să mănânci, senorita Roderigo.

   Spunând acestea, se întoarse și porni spre ușă, lăsând-o privind furioasă după el. Luă un vas de cupru și-l aruncă după el. Vasul lovi tocul ușii, foarte aproape de capul lui. Spre marele ei necaz, nici măcar nu întoarse capul, închizând ușa în urma lui.

      După 3 zile de muncă asiduă, fără pauzele obișnuite din cursul dumineții și al după-amiezii, Kristie se obișnuise cu acest stil de lucru, dar nu se simțise niciodată atât de obosită la sfârșitul unei zile de muncă.

   N-avea de gând să se plângă, cu atât mai puțin lui Manuel. Observă că o privește de mai multe ori peste masă, în căutarea unui semn de slăbiciune. Vorbeau foarte puțin, în primul rând pentru că nu aveau multe în comun, apoi pentru că el nu voia să-i ofere șansa de a-l cunoaște mai bine. În privința meselor aveau o rânduială: conversația se desfășura pe tema realizărilor din timpul acelei zile, sau despre propunerile lui Manuel pentru ziua următoare.

   Kristie, căreia îi plăcea să discute, nu avea cu cine să vorbească.

   Iată de ce, deși practic era imposibil să discute cu el, căuta compania lui Jose, în bucătărie. Nu se gândea la reacția lui Manuel dacă ar afla, dar nu-și făcea griji în această privință și mergea în bucătărie de câte ori avea ocazia.

   Cina era gata destul de târziu, astfel că rămânea destul timp între ora când terminau lucrul și masă. Avea timp să se spele, să se schimbe și chiar să facă o scurtă vizită la bucătărie.

   La început, Jose se arătă rezervat, probabil pentru că-i era foarte loial lui Manuel, dar ochii lui arătau că nu este deranjat de vizitele ei. La început venea mai devreme și-l convinsese să-i dea ceva cu care să-și amăgească foamea până la masa propriu-zisă. În seara aceea ajunse însă mai târziu și nu-i mai ceru nimic.

   Jose fu cel care-i întinse o felile de pâine unsă cu unt, iar ea nu-l refuză.

   „Foarte specială”, scrise el pe carnețelul pe care-l avea la el.

   Când mușcă nu-i plăcut gustul, dar nu scoase o vorbă.

   - Îmi place. Tu ai făcut-o?

   El clătină din cap și gesticulă cu mâinile în semn de tăgăduire.

   „E de la un prieten”, scrise el, iar ea zâmbi și mușcă din nou din felia de pâine.

   Până atunci nu aduseseră vorba despre Manuel, pentru că avea senzația că nu i-ar spune nimic. Acum, însă, când începea să-l cunoască mai bine și s-o placă, era tentată să încerce și să vadă rezultatul.

   - Jose, de când îl cunoști pe senor Montevio? O, nu-i nicio problemă, se grăbi ea să adauge când îl văzu arătându-și surprinderea că știa numele adevărat al lui Manuel. Știu cine este, știam înainte de a veni aici, așa că nu-l trădezi în niciun fel.

   „Dar el știe că știi?” scrise repede Jose.

   - Da, știe. De fapt, mă aflu aici doarece știe că știu.

   Jose se arătă intrigat, iar Kristie nu avea cum să-l învinovățească, deși faptul sugera că Manuel nu-i dezvăluise adevăratul motiv pentru care se afla acolo, amănunt care o mai liniștea puțin.

   - Lucrezi de mult pentru el? insistă ea, deși era limpede că el ar fi preferat să nu-i răspundă.

   Cum el continua să curețe legume, Kristie crezu că depășise măsura. Până la urmă, Jose luă carnețelul și mâzgăli pe hârtie:

   „De ce întrebi?”

   Kristie ridică mâinile spre cer.

   - Îl găsesc interesant, spuse ea, cu un zâmbet dezarmant. E un bărbat foarte atrăgător. Cine n-ar fi interesat?

   Nu părea pe deplin convins, deși dădu din cap în semn de încuviințare.

   „Îl cunosc dintotdeauna”, scrise el. „De 34 de ani. E prea bătrân pentru tine”, adăugă el, privind-o atent.

   Era prea sincer în exprimarea gândurilor, prea direct pentru liniștea lui Kristie, care roși când își aminti sărutul pasional al lui Manuel.

   - Poate ai dreptate, dar asta nu-i scade din calități. Îmi amintesc că odinioară poza lui apărea în toate revistele de sport, iar apoi nimic, ca și cum n-ar fi existat. A dispărut total, lăsând jumătate din omenire întrebându-se unde a dispărut și de ce. Nu-i așa că știi de ce a dispărut pe neașteptate? Și de ce se ascunde, nemaifolosind propriul nume? De ce o face, Jose? Are un vechi secret întunecat? Mulți cred că despre asta este vorba.

   Jose nu ridică ochii, continuând să lucreze ca și cum își pierduse nu doar vorbirea, ci și auzul. Tăcerea era atât de apăsătoare, încât până la urmă se ridică și se duse la fereastră, unde rămase mai multe minute.

   - Așa e. Sunt foarte curioasă. E o crimă? întrebă ea, râzând încet.

   El gesticulă rapid cu mâinile, cum făcea când voia să comunice cu Manuel.

   - Stai puțin, îl rugă Kristie. Indiferent ce încerci să-mi spui, nu înțeleg. Are legătură cu Manuel... cu senor Montevio?

   El respinse ideea cu gesturi indignate, după care scrise în carnețel:

   „De ce vrei să știi atâtea lucruri?”

   - Ți-am spus de ce. Mi se pare un om interesant și este foarte reticent să vorbească despre el însuși.

   „A suferit destul”, scrise el din nou. Nu-l face să treacă iar prin asta. Pentru numele lui Dumnezeu, nu-i pune astfel de întrebări.”

   Rugămintea lui impresionantă o emoționă pe Kristie, deși habar n-avea despre ce era vorba. Dar nu reacționă ca ziaristul care se lăuda că este, dorind să obțină mai multe informații de la Jose, ci în mod curios, voia să-i arate că este bine intenționată.

   - Nu vreau să-i fac rău, să-l rănesc, insistă ea. Indiferent ce crede, nu doresc așa ceva.

   Răspunsul ei îl nedumeri, deoarece se încruntă și scrise din nou în carnețel:

   „Cine ești?”

   Kristie plecă ochii înainte de a-i răspunde:

   - Sunt... lucrez pentru un ziar.

   Explicația ei îl mulțumi pe Jose, care dădu din cap în semn de încuviințare, iar ochii îi străluceau cum i se întâmpla adesea stăpânului său. Puse carnețelul pe masă și se îndepărtă de ea.

   Kristie se înroși de furie și-i veni să plângă.

   Ar fi vrut să-i spună că nu Manuel Montevio, stăpânul său, este victima, ci ea. Dar în clipa aceea auzi zgomot de pași. Cel despre care vorbeau se apropia de ei. Jose își aruncă ochii spre ușă, nu și la ea.

   - Cred că e mai bine să plec, spuse ea, văzând că el stă tot cu spatele.

Capitolul 7

      Lui Kristie îi plăcuse întotdeauna să mănânce la începutul mesei ciuperci fripte și șuncă, încât nu atribui curioasa senzație din stomac acestor alimente. Era un fel de greață, numai că nu fusese niciodată alergică la ciuperci, deci n-avea de ce să creadă că acestea sunt diferite.

   Nu scoase o vorbă despre asta, ci luă câteva înghițituri de vin, sperând că greața va dispărea după ce va gusta din soteul de legume pe care Jose tocmai îl adusese.

   Discutară puțin, Manuel părând preocupat de ceva. O dată sau de două ori îi simți privirea ațintită asupra ei, ceea ce o uimi. Trecu un timp până când își dădu seama ce-i trece prin minte.

   - Jose mi-a spus că l-ai vizitat în bucătărie.

   Kristie oftă. Era inevitabil să discute și despre asta.

   - Presupun că ți-a spus în felul lui caracteristic, zise ea, pentru prima dată supărată că aveau un mijloc de comunicare care o excludea. Vrei să nu mai intru în bucătărie?

   Era probabil inevitabil ca Jose să-i dezvăluie interesul ei pentru trecutul lui. Cu atât mai surprinzător fu răspunsul lui:

   - Nici vorbă. Mi-ai dat de înțeles că voiai să vorbești cu cineva, lucru normal. Presupun că te simți cam singură aici, după ce ai avut o viață socială atât de plină. Îmi închipui că e ceva obișnuit în munca ta.

   - Viața mea socială nu este chiar atât de plină cum crezi, dar este adevărat că întâlnesc mulți oameni și că îmi lipsește compania lor. Îmi place și Jose; îi pot vorbi, chiar dacă trebuie să scrie răspunsurile.

   Nu-i venea să creadă că Jose nu-i dezvăluise secretul și se mai gândea la asta când observă că Manuel se uită la ea în timp ce mănâncă.

   - Sper că nu-l privești pe Jose ca posibilă sursă de informații, spuse el. Ar fi o mare prostie să crezi așa ceva, senorita Roderigp.

   - Ar fi într-adevăr o prostie, ținând seama de faptul că ți-ar spune imediat, admise Kristie.

   - Mă bucur că ți-ai dat seama, zise el.

   Era tentată să-i spună că se înșală, dar nu i-ar fi fost ușor să-l convingă. Iar senzația de greață devenea tot mai pronunțată. Spera că nu va fi nevoită să-i comunice acest fapt. Ar putea crede că îi căuta simpatia.

   - Nu sunt atât de prost încât să nu înțeleg că ai încercat să-l tragi de limbă pe Jose, zise Manuel, iar Kristie îi evită privirea. Deocamdată n-a spus nimic, dar o va face, dacă insiști. Și vei insista, pentru că așa e firea ta. Ești carieristă.

   - Îi urăști pe reporteri, nu-i așa?

   - Nu suport ca viața mea privată să fie invadată de presă, recunoscu Manuel, deși cunosc o mulțime de persoane publice care de-abia așteaptă să li se acorde atenție. Iar jurnalistele îmi plac și mai puțin. Ești un specimen periculos, senorita Roderigo, pentru că ești foarte frumoasă. Din fericire, Jose îți poate face față. Iar dacă n-o face el, am s-o fac eu. Din curiozitate, aș vrea să te întreb dacă există limite în ceea ce faci pentru a obține interviul.

   - Niciuna, se grăbi ea să răspundă. Există limite în ceea ce ești dispus să faci pentru a mă împiedica? De exemplu, dacă reușesc să smulg de la Jose întunecatul tău secret, ne vei pedepsi pe amândoi cu brutalitate? La urma urmei, te tragi din familia Borgia, nu-i așa?

   Dacă ar fi ridicat ochii, ar fi avut o mică satisfacție, dar el continuă să mănânce.

   - De unde ai mai scos-o și pe asta? În niciun caz de la Jose.

   - Nu e adevărat?

   El încuviință, cu o ușoară înclinare din cap.

   - a da, însă nu înțeleg de unde ai aflat informația. Dar dincolo de asta, dacă ai recunoaște reputația familiei Borgia, ai fi mai atentă la modul cum te comporți. Înaintașii mei nu ezitau să-și otrăvească propriile iubite, darămite dușmanii.

   - Iar eu trec drept dușmană.

   - Evident, spuse el cu răceală.

   Kristie nu se simțea în stare să poarte o asemenea discuție în starea în care se afla. În gură simțea un gust amar, iar greața deveni și mai pronunțată. Dar cel mai greu i se părea să separe starea ei de rău de vorbele lui Manuel despre strămoșii din familia Borgia. Cele două părți păreau să se amestece în mintea ei confuză.

   Cum nu se mai simțea în stare să stea jos, puse furculița pe masă și se ridică. Își ținea mâna pe abdomen, cu fața plină de broboane de sudoare. Manuel ridică ochii și o privi neliniștit.

  - Ce s-a întâmplat, senorita Roderigo? întrebă el, ridicându-se imediat în picioare.

   - Am luat masa cu un Borgia, spuse ea cu mare greutate, după care se răsuci pe călcâie și ieși repede din cameră.

   Îi era rău, foarte rău, dar când se sfârși, trebui să admită că se simțea mult mai bine, chiar dacă era slăbită și gata să plângă. Se adună și reuși să se spele și să se schimbe în cămașa de noapte. Tânjea după un umăr pe care să plângă și după cineva care să-i alunge suspiciunea care i se cuibărise în suflet.

   Era adevărat că Manuel Montevio era un om dur și răzbunător, capabil s-o facă să lucreze până la epuizare. Dar să creadă că e în stare de mult mai mult?

   De obicei nu se culca foarte devereme, dar în seara aceea i se părea cea mai bună soluție, având în vedere suspiciunile pe care le avea. Singura ei consolare era că dacă Manuel încercase să calce pe urmele faimoșilor săi înaintași, nu se arătase la înălțimea acestora. Oricum, își spuse ea în timp ce închidea ochii, ideea era absurdă.

   Peste vreo 10 minute aproape adormise, când o trezi o bătaie în ușă. Rămase câteva clipe în așteptare și ciuli urechea. Bătăile inimii se accelerară, întrucât era sigură că este Manuel.

   La a doua bătaie, luă capotul de pe scaun, se ridică din cap și traversă desculță camera. Era foarte aproape de ușă când bătaia se repetă, urmată de o întrebare:

   - Senorita Roderigo, ești înăuntru?

   Când deschise ușa, Kristie încercă să se controleze. Avu nevoie de câteva clipe să-și dea seama că ținea un pahar cu rachiu într-o mână.

   - Te-ar putea ajuta! spuse el, dar Kristie clătină din cap și făcu un pas înapoi.

   - O, nu, mulțumesc!

   Manuel păru mâhnit și clătină din cap.

   - Cred că te-ai simțit foarte rău. N-am venit, pentru că n-am vrut să te deranjez. Nimeni nu dorește să aibă pe cineva în preajmă în asemenea clipe, oricât de bine intenționată ar fi acea persoană. Cum îți este acum?

   - O, mă simt mult mai bine. Mulțumesc.

   - Rachiul te va pune pe picioare. Încearcă!

   Îi întinse paharul, dar Kristie clătină din nou din cap, dându-se la o parte din calea lui.

   - La naiba! exclamă el, încruntându-se. Chiar ai crezut prostia aia despre familia Borgia?

   - Nu, sigur că nu.

   Negă automat, deși era adevărat. Se întoarse în cameră și-l privi lung. Nu-i trecu prin minte că felul cum privea era ca o invitație. Manuel goli paharul și spuse:

   - Ar trebui să demonstreze ceva, nu-i așa? întrebă el, iar ea clătină din cap.

   - Nu era necesar.

   - Ba da! spuse el rotindu-și ochii prin cameră, fixându-i apoi asupra ei. N-ar trebui să-mi ceri să plec? sugeră el, dar Kristie clătină din nou din cap.

   - Mi-ai spus deja că nu pot face nimic dacă ți-ai pus ceva în minte, indiferent ce ar fi acel ceva, spuse ea pe un ton ușor provocator.

   - De data asta, decizia îți aparține.

   În mod normal, ar fi trebuit să-i ceară să plece. Era prea atrăgător, o asemenea apropiere nu era de bun augur. Mai era și felul cum o privea. La fel se întâmplase în casa femei care-i găzduise după accident, sau în cafenea. Era genul de privire care arăta unei femei că e dorită.

   - Să plec? întrebă el.

   Kristie simți că este incapabilă să-l gonească.

   - Înainte să vii, doream să vorbesc cu cineva.

   - Sticla de rachiu e în cameră, dacă te răzgândești, propuse el. Dacă ai încredere în mine să te îngrijesc...

   Kristie clătină încă o dată din cap.

   - Nu, aș prefera să nu vin.

   - Așadar, tot n-ai încredere în mine.

   - O, dar nu despre asta e vorba, negă ea. Numai că rachiul e prea tare pentru mine.

   - Înțeleg, spuse el, ușor amuzat. Măcar să-ți spun de la ce ți s-a făcut rău. N-are nicio legătură cu otrăvurile familiei Borgia. Jose ți-a dat un corn cu pateu. Cel puțin așa mi-a spus mie...

   - Așa e, dar...

   - Mi-a dat și mie unul, săptămâna trecută. I-am spus atunci că a mers prea departe, încât nu înțeleg de ce a repetat gestul cu tine. Probabil pentru că era foarte special, făcut de un prieten de-al lui. Și cum nu-i place să arunce nimic...

   Kristie scoase un oftat de ușurare.

   - Nu m-am gândit la pateu, mărturisi ea și văzu aceeași sclipire malițioasă în ochii lui.

   - E cam exagerat să dai vina pe faptul că descind din familia Borgia.

   - Îmi pare rău, se scuză ea, fără să-și dea seama că astfel recunoaște că-l bănuise.

   - Presupun că l-ai mâncat pentru că n-ai fost în stare să-l refuzi.

   - N-am vrut să-l rănesc admise ea.

   - Ai totuși o inimă... Trebuie să te odihnești. Te las să te culci.

   - Nu mi-e somn, șopti ea.

   - Ar trebui să-ți fie, zise el încet. Ar trebui să mă dai afară...

   Kristie încuviință, dar nu schiță niciun gest; nu putea să-i ceară să plece.

   El îi luă fața în mâini și-i mângâie buzele cu vârful degetelor.

   - Kristie, murmură el în timp ce o săruta, mâine pleci acasă.

   Ea îl privi șocată. Cuvintele lui o luaseră prin surprindere.

   - Dar mă întorc luni, spuse ea. Trebuie să stau 3 săptămâni, deci mă întorc luni.

   - Nu trebuie să te mai întorci. Nu vezi unde am ajuns? După tot ce s-a întâmplat, nu te mai pot primi aici. N-ar fi trebuit să te primesc de la bun început. Esteban te va duce acasă mâine. Nu te mai întorci. N-ar fi...

   - Nu poți face așa ceva, protestă ea. Nu mă poți alunga tocmai acum. Te rog!

   - Ba pot și am s-o fac. E pentru binele tău, insistă el, iar Kristie înțelese că atitudinea lui avea ceva dezaprobator.

   - Pentru binele meu? întrebă ea râzând. Pentru binele meu, te rog, lasă-mă să mă întorc, Manuel. Nu-mi pasă cât de mult trebuie să lucrez, o voi face. Vreau doar să fiu cu tine.

    - Trebuie să te întorci acasă, insistă Manuel. Nu-mi asum responsabilitatea pentru ce se va întâmpla dacă te întorci. O știi și tu prea bine.

   - Te rog! îl imploră ea. De-abia începusem să te cunosc. Să te cunosc cu adevărat. Este lucrul pe care mi-l doresc cel mai ult. Dă-mi voie să lucrez cu tine, să iau masa cu tine, să locuiesc cu tine, să ajung să te cunosc...

   - Să mă cunoști? exclamă el.

   Neliniștită să nu fie alungată, Kristie scăpase aceste cuvinte fără să-și dea seama.

   - Așadar, n-ai renunțat la obiectivul pe care ți l-ai stabilit.

   - Manuel, șopti ea. Nu e firesc să doresc să te cunosc mai bine?

   - Bineînțeles! răspunse el cu asprime. Cum altfel ai putea scrie articolul? Am fost surprins mai devreme, când m-ai încurajat să rămân, dar am fost suficient de nesăbuit încât să cred că motivul era altul. N-ar fi trebuit să uit că ți-ai declarat răspicat disponibilitatea de a merge până în pânzele albe pentru a-ți atinge scopul. Eu sunt singurul vinovat, deoarece m-am lăsat prins în capcană, senorita Roderigo. Dar te rog să mă crezi, este pentru ultima dată. Noapte bună!

   Kristie se uită lung după el. Nu știa ce să creadă. Când în sfârșit se dezmetici și înțelese ce se întâmplase, clătină din cap neăncrezătoare.

   - Nu! rosti ea, îndurerată.

   Reacția era prea tardivă. Răul fusese făcut de rugămintea ei fierbinte care pentru ea însemnase cu ttul altceva decât ce înțelesese Manuel. N-o va crede niciodată. Nu va permite ca acele clipe frumoase petrecute împreună să se repete.

   Pentru Kristie, ai cărei ochi se umpluseră de lacrimi, acele clipe reprezentau mult mai mult decât realizarea unui interviu.

      Kristie se trezi destul de târziu dimineață.

   Era obosită, avea pleoapele grele. Îi era greu să admită că Manuel Montevio devenise mult mai important ca bărbat decât ca protagonist al unui interviu. Pe de altă parte, știa că trebui să-și asculte glasul inimii.

   Nu-l cunoștea de mult, relația lor fusese de la bun începu furtunoasă. Se atașase de el mult mai mult decât de oricare alt bărbat, chiar decât Juan.

   Juan era plin de farmec, erau foarte apropiați, dar niciodată n-o tulburase cum o făcuse Manuel.

   În timp ce făcea baie și se îmbrăca, trecu în revistă întâmplările din seara trecută.

   Îl crezuse cu adevărat responsabil pentru cele petrecute. Nu se așteptase s-o sărute, apoi să-i spună că trebuie să plece și să nu mai revină. Teoretic, totul se sfârșise. Doar dacă nu găsea o modalitate de a rămâne în continuare la castel. Nu făcuse interviul și nu va mai putea lua legătura cu Manuel.

   Urcă scările fără să fie văzută de nimeni când auzi voci în hol. Una din ele era a lui Manuel.

   - Esteban, ai grijă ca senorita să-și ia toate lucrurile. Indiferent ce spune, adăugă el, ca și cum i-ar fi anticipat opoziția, nu se mai întoarce. Ai grijă să nu uite nimic aici.

   - Da, senor.

   - Jose îi va servi micul dejun în bucătărie. După aceea, vom pleca. Trebuie să pornim la drum înainte de ora 10. Te rog să-i comunici și ei.

   - Sigur, senor.

   Esteban începu să urce scările, dar Manuel adăugă:

   -  Dacă întâmpini vreo dificultate, vino și anunță-mă. Am să rezolv eu.

   Voia fără doar și poate să scape de ea. Amabilitatea dispăruse ca prin farmec. Disperată, Kristie se întrebă ce putea face.

   Nu avea cum să-l împiedice pe șofer să-i strângă lucrurile și să le scoată afară, dar principala preocupare a lui Manuel  era să se descotorosească de ea. Poate va reuși să acționeze în direcția aceasta.

   Fără să se gândească la logica gestului, se întoarse și se strecură pe coridor, aruncând doar o scurtă privire spre dormitor. Dacă nu va fi găsită, n-aveau cum s-o trimită acasă. Cu cât va rămâne mai mult nedescoperită, cu atât îi vor spori șansele de a rămâne la castel.

   Nu știa dacă Jose locuia la castel sau avea o casă a lui, unde mergea la sfârșit de săptămână. N-o speria gândul să rămână singură la castel. Singurul lucru are o preocupa, era să nu fie trimisă acasă. 

   La capătul coridorului principal, se deschidea un altul la dreapta. Kristie porni fără ezitare pe el. Nu cunoștea partea aceea a castelului și încetini pasul. Era întuneric și frig, iar ferestre nu existau. Simțea miros de rânced și de mucegai. Suficient cât să descurajeze pe oricine.

   Undeva, în spatele ei, foarte departe, auzi o bătaie în ușă, apoi vocea lui Esteban care aștepta să i se răspundă. Castelul era aproape gol și fiecare sunet era multiplicat ca un ecou de-a lungul coridorului rece. Izolarea era și mai mare. Kristie nu mai putea face cale întoarsă.

   La capătul coridorului, se trezi în fața unei uși care bloca drumul. Avu nevoie să-și adune curajul ca s-o deschidă. Cine știe ce o aștepta acolo.

   Apăsă pe clanță, pregătită să audă scârțâit de balamale vechi. Nu se întâmplă însă, iar când ușa se deschise, fu orbită de lumina soarelui. Se afla probabil într-un turn.

   Privi în jur și constată că încăperea era nemobilată. Dacă ar veni după ea acolo, n-ar avea unde să se ascundă. Aruncă ochii pe fereastră și văzu că tot ce o separa de prăpastie era un balcon de piatră îngust, înconjurat de un mic parapet. Nu era locul ideal unde să te ascunzi, dar pe moment trebuie să fie de-ajuns.
   Dacă Manuel voia să scape de ea, va trebui s-o caute. Nu era dornică să coopereze.

......................................................