Orașul din munți, Blake Crouch

 ..................................................

4.

       Ethan apucă zdravăn lateralele grilei de ventilaţie şi trase.

   Aceasta nu se mişcă. Fusese sudată de conducta de ventilaţie.
   Se ridică pe pervazul de piatră şi îşi plimbă mâinile deasupra suprafeţei peretelui până când găsi ceea ce căuta - o pană de granit de vreo 10 kilograme, ce părea gata să se desprindă din lăcaş.
   După ce o ridică, o izbi cu toată puterea de grila de ventilaţie - în locul în care aceasta era sudată de conductă.
   Aliajul se dezintegră, iar latura stângă a grilei se desprinse de conductă.
   Creaturile erau acum la 3 metri sub el - atât de aproape, încât putea simţi mirosul de putregai ce provenea probabil de la ultima lor victimă, ca o colonie ciudată şi sălbatică care îi îngheţa sângele în oase.
   Ethan ridică din nou piatra şi lovi cu putere în colţul din dreapta al ramei metalice.
   Grila se desprinse şi se rostogoli cu un zgomot asurzitor pe stâncă, ricoşând de pietre şi ratând-o la milimetru pe una dintre creaturi în timpul căderii.
   Tot ce mai stătea între Ethan şi întunericul conductei de ventilaţie erau palele rotitoare ale ventilatorului.
   El priponi piatra între ele şi rotaţia se opri.
   Trei lovituri puternice desprinseră complet ventilatorul de soclu. Ethan întinse mâna şi-l apucă de pale, apoi îl trase afară şi-l aruncă în jos de pe stâncă.
   Apoi ridică piatra, ţinti şi o aruncă în cea mai apropiată creatură, în momentul în care ghearele acesteia se prinseră de pervazul din piatră.
   Monstrul căzu ţipând strident.
   Partenerul creaturii urmări căderea acesteia până la impactul cu solul, apoi îşi întoarse capul spre Ethan.
   - Tu urmezi, spuse Ethan zâmbind.
   Monstrul îl studie cu atenţie, cu capul înclinându-i-se într-o parte de parcă ar fi înţeles vorbele sale - sau, cel puţin, ca şi cum ar fi vrut să le înţeleagă. Stătea agăţat exact sub pervazul de piatră, foarte aproape de el. Ethan aştepta ca acesta să facă o mişcare, dar monstrul rămase în aceeaşi poziţie.
   Se uită în jur, căutând în peretele stâncos încă o piatră desprinsă, dar nu găsi niciuna. Când se întoarse, monstrul era încă agăţat de perete.
   Se acomoda.
   Ethan se întrebă dacă nu ar fi fost mai bine să continue să se caţere până când avea să găsească o piatră mai mare.
   E o idee proastă. Va trebui să cobori înapoi la pervazul acesta.
   Ethan se ghemui şi îşi desfăcu şireturile de la bocancul stâng. Îl trase din picior, apoi făcu acelaşi lucru şi cu dreptul.
   Îl ridică - nu era nici pe departe la fel de greu ca o piatră, dar poate că avea să se dovedească eficient. Prinzându-l de toc, îşi ridică ostentativ braţul, în timp ce privea direct în ochii lăptoşi ai monstrului.
   - Ştii ce urmează, nu-i aşa?
   Ethan mimă o aruncare.
   Monstrul nu se clinti şi nici nu căzu de pe stâncă, aşa cum sperase Ethan, ci doar se retrase mai aproape de perete.
   Următoarea tentativă nu mai fu o simulare. Ethan aruncă cu atâta putere bocancul, încât acesta ateriză în capul creaturii, apoi se rostogoli până pe fundul canionului.
   Ridică apoi şi celălalt bocanc, ţinti şi aruncă.
   O lovitură direct în faţă.
   Bocancul ricoşă şi se rostogoli la distanţă, în timp ce creatura, încă agăţată de perete, îl privea pe Ethan sâsâind printre dinţi.
   Avea o expresie fioroasă, de prădător.
   - Cât de mult crezi că o să rezişti? întrebă Ethan. Probabil că ai obosit.
   Întinse braţul în jos, spre monstru, prefăcându-se că-i oferă mâna.
   - O să te ajut să cobori. Trebuie doar să ai încredere în mine.
   Felul în care îl privea creatura îi provoca fiori. Ethan putea intui un grad superior de inteligenţă - ceea ce era cu atât mai înfiorător, pentru că nu ştia care erau limitele acesteia.
   Se aşeză pe piatră şi spuse:
   - O să stau aici. Până când o să cazi.
   Îi urmări bătăile inimii. Îi urmări pleoapele în timp ce clipea.
   - Eşti o pocitanie tare urâtă, chicoti Ethan. Îmi pare rău, adăugă el, nu m-am putut abţine. E o replică dintr-un film. Serios acum, ce naiba eşti?
   Se scurseră 15 minute.
   Era spre sfârşitul după-amiezii acum.
   Soarele începea să coboare spre apus, iar albia canionului era deja întunecată.
   Se făcea frig acolo sus, pe piatră.
   Cei câţiva nori adunaţi pe cer erau lipsiţi de consistenţă şi pe cale să fie înghiţiţi de acel albastru de cristal nesfârşit, precum gândurile întârziate.
   Apoi cele 5 gheare de la braţul stâng al creaturii începură să tremure, răpăind pe suprafaţa pietrei minuscule de care stătea agăţată. Ceva în ochii săi se schimbase. Se citea încă furie în privirea ei, dar mai era ceva - poate frică?
   Capul i se roti, studiind suprafaţa rocii din imediata sa vecinătate.
   Ethan făcuse deja această analiză şi ajunsese la o concluzie.
   - Da, asta e, amice. E doar pervazul ăsta de piatră. Pervazul meu. Singura ta opţiune.
   Un tremur străbătu piciorul drept al monstrului. Când Ethan deschise gura pentru a-i sugera să-şi dea drumul, acesta sări, luându-şi avânt şi înălţându-se în aer mai sus cu 1 metru, descriind simultan cu laba dreaptă un arc larg de cerc.
   Ghearele creaturii i-ar fi sfâşiat obrazul, dar Ethan se feri, aplecându-se. Ghearele îi trecură razant peste creştetul capului - apoi se ridică pe ambele picioare, gata să-i tragă un şut zdravăn creaturii şi să o arunce de pe stâncă.
   Dar nu mai fu nevoie să o facă.
   Creatura nu mai avu şansa de a ajunge pe pervazul de piatră în starea aceea de epuizare. Încercase totuşi o ultimă lovitură, care să-l facă pe Ethan să se prăbuşească de pe stâncă odată cu ea.
   Aparent, căderea nu fu o surpriză, întrucât monstrul nu scoase niciun ţipăt şi nici nu îşi flutură în aer braţele sau picioarele.
   Rămase doar cu privirea îndreptată în sus, spre Ethan, în vreme ce cădea vertiginos spre albia întunecată a canionului, cu trupul încremenit ca într-un plonjon de la mare înălţime.
   Pe deplin resemnat, poate chiar împăcat cu soarta sa.

Capitolul 14

      Ieri, nu ieşise deloc din camera ei.
   Nici măcar nu se ridicase din pat.
   Se pregătise pentru moartea lui.
   Ştiuse că trebuia să urmeze acest moment.
   Dar să privească răsăritul soarelui într-o lume fără Ethan era ceva ce nu putea suporta, o moarte lentă. Lumina făcea totuşi ca lumea aceea să pară reală. Oamenii ieşind la plimbarea de dimineaţă. Până şi coţofenele gureşe din curtea laterală, care ciuguleau din containerul cu mâncare pentru păsări. Totul părea continuarea firească a lucrurilor care zdrobiseră complet inima ei deja frântă. Angrenajele lumii se roteau mai departe în timp ce ea trăia cu absenţa lui, de parcă ar fi avut în piept o tumoare neagră, iar suferinţa ei era atât de devastatoare, încât abia mai putea să respire.
   Astăzi se aventurase până afară, iar acum stătea apatică pe iarba moale din curtea din spate, pe un petic de peluză luminat de soare. Se uitase ore întregi spre pereţii muntoşi ce înconjurau oraşul, urmărind traseul luminii solare peste coamele lor şi încercând să nu se mai gândească la nimic.
   Zgomotul unor paşi care se apropiau o smulse din reverie.
   Întoarse capul.
   Pilcher venea spre ea.
   În timpul şederii ei în Wayward Pines, îl văzuse de multe ori pe bărbatul acesta pe străzile oraşului, dar nu vorbiseră niciodată - fusese avertizată în legătură cu acest lucru de la bun început.
   Nu schimbaseră niciun cuvânt de 5 ani întregi, din noaptea aceea ploioasă, când el apăruse în pragul casei ei din Seattle cu cea mai neobişnuită propunere.
   Pilcher se aşeză lângă ea, pe iarbă.
   Apoi îşi scoase ochelarii şi îi puse pe picior, spunând:
   - Mi s-a spus că ai ratat ziua recoltei la ultima adunare.
   - Nu am mai ieşit din casă de două zile.
   - Şi unde se presupune că vrei să ajungi? o întrebă el.
   - Nu ştiu. Dar nu suport să văd cum se uită oamenii la mine. Nu putem vorbi despre el, desigur, dar aş vedea mila din ochii lor şi nu aş putea suporta. Sau, mai rău, poate că mă vor ignora. Se vor purta ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Ca şi cum el nici nu ar fi existat. Nici măcar nu i-am spus fiului meu că tatăl lui e mort. Nu ştiu nici măcar cum să încep.
   Curând avea să se facă întuneric.
   Cerul era senin, fără pic de nori.
   Rândul de plopi tremurători pitici care separa curtea din spatele casei ei de cea a vecinului devenise auriu peste noapte. Frunzele având forma unor monede fremătau în bătaia vântului. Ea auzea clopoţeii de vânt din lemn zdrăngănind pe veranda din spate, lângă uşă. Erau astfel de momente - perfecţiunea peisajului, intensificată de o realitate pe care nu avea să o cunoască niciodată - de care se temea cumplit, ştiind că într-o bună zi aveau să o scoată din minţi.
   - Te-ai acomodat bine aici, zise Pilcher. Dificultăţile cu Ethan erau ultimul lucru pe care l-aş fi dorit. Sper să mă crezi când spun asta.
   Ea se uită fără şovăială în ochii lui negri şi pătrunzători.
   - Nu ştiu ce să cred, zise ea.
   - Fiul tău e înăuntru?
   - Da. De ce?
   - Vreau să intri şi să-l aduci aici. Am maşina parcată în faţă.
   - Unde ne duci?
   El clătină din cap.
   - Ai de gând să-i faci vreun rău lui Benjamin?
   Pilcher se ridică încet în picioare şi o privi de sus.
   - Dacă voiam să-ţi fac vreun rău, Theresa, te-aş fi luat pe tine şi pe fiul tău în mijlocul nopţii şi nimeni nu ar mai fi auzit vreodată ceva de voi doi. Dar tu ştii deja acest lucru. Acum du-te să-l aduci. Ne vedem în faţa casei în două minute.

Capitolul 15

      Ethan cercetă conducta de ventilaţie. Avea să-i fie destul de greu să intre prin gaura aceea, poate chiar imposibil, din cauza hanoracului.
   Îşi trase mânecile şi îl scoase de pe el, apoi îl aruncă peste marginea stâncii. Pielea de pe braţele goale i se înfioră din cauza frigului. Se gândi că picioarele aveau să fie responsabile pentru propulsie şi decise să-şi scoată şi şosetele, astfel încât să nu alunece pe conductă.
   Apoi îşi vârî capul prin deschidere.
   La început, umerii nu îi intrară prin deschiderea conductei, dar după ce se mişcă preţ de 1 minut încercând să-şi facă loc, reuşi în final să intre pe jumătate - cu mâinile întinse în faţă, în timp ce cu picioarele încerca să-şi împingă trupul înainte. Metalul subţire era rece precum gheaţa, amorţindu-i degetele de la picioare.
   Când reuşi să intre complet pe conducta de ventilaţie, se simţi străbătut de un val de panică. Cu umerii presaţi între cei 2 pereţi metalici simţea că nu mai are aer, însă apoi realiză brusc că era imposibil să mai iasă. Cel puţin, nu fără a-şi disloca articulaţiile ambilor umeri.
   Singura metodă prin care putea să se mişte era cu ajutorul degetelor de la picioare, care îl împingeau înainte, dar acestea nu îl puteau ajuta la mersul cu spatele.
   Se mişcă în faţă câţiva centimetri, alunecând pe suprafaţa pereţilor conductei.
   Încă mai sângera.
   Muşchii îi erau extrem de solicitaţi în urma escaladării şi nervii zdrenţuiţi.
   La distanţă, nu se vedea nimic altceva în afară de un întuneric absolut. Tunelul metalic răsuna din cauza mişcărilor picioarelor sale.
   Când se opri, nu se mai auzi nimic.
   Se instaură o linişte mormântală, întreruptă doar de câte un „bang” întâmplător care-i făcea inima să bată cu putere - dilatarea sau contracţia metalului ca urmare a fluctuaţiilor de temperatură.
   După 5 minute de la intrarea în conductă, Ethan încercă să se uite în urmă, spre deschidere. Ceva din sufletul lui tânjea după o ultimă rază de lumină - cea mai neînsemnată consolare, de altfel, dar nu putea să-şi întoarcă gâtul destul de mult ca să poată vedea ceva.

      Continuă să se târască...
   Închis între patru pereţi, în întuneric deplin.
   La un moment dat, poate după 30 de minute sau după 5 ore, poate după o zi... trebuia să se oprească undeva.
   Degetele sale de la picioare aveau crampe din cauza efortului.
   Aluneca între suprafeţele de metal.
   Tremurând ca varga.
   Mistuit de o sete nebună.
   Înnebunit de foame şi incapabil să ajungă la mâncarea din buzunarul său.
   Îşi auzea inima zbătându-i-se în pieptul lipit de metal şi nimic altceva.

      Adormi.
   Sau îşi pierdu cunoştinţa.
   Sau muri pentru o clipă.
   Când se trezi din nou, începu să se zvârcolească violent între pereţii metalici, fără să realizeze unde se afla sau când, cu ochii deschişi în întunericul absolut.
   Preţ de o clipă îngrozitoare, crezu că fusese îngropat de viu, sunetul propriei respiraţii fiind ca un ţipăt străin în urechea lui.

      Avea impresia că trecuseră zile întregi de când se târa prin conducta de ventilaţie.
   În faţa ochilor îi apăreau în mod repetat ciudate imagini luminoase, caleidoscopice, cu o frecvenţă sporită de întuneric.
   Explozii de culoare.
   Aurore imaginare.
   Străluciri fantomatice pe fundalul de un negru desăvârşit.
   Şi, cu cât se târa mai mult în spaţiul acela închis şi întunecat, cu atât mai mult era chinuit de un gând - „Nimic din toate acestea nu este real“.
   Nici Wayward Pines, nici canionul, nici creaturile acelea, nici măcar tu. Atunci, ce-i asta? Unde sunt?
   Într-un tunel lung şi întunecat. Dar unde crezi că mergi?
   Nu ştiu.
   Cine eşti tu?
   Ethan Burke.
   Nu, cine eşti tu?
   Tatăl lui Ben. Soţul Theresei. Locuiesc în Seattle, într-un cartier numit Queen Anne. Am fost pilot pe un elicopter Black Hawk în al doilea război din Golf. După aceea, am fost agent al Serviciului Secret. Acum şapte zile am venit în Wayward Pines...
   Acestea sunt doar fapte. Ele nu spun nimic despre identitatea ta, despre felul tău de a fi.
   Îmi iubesc nevasta, dar i-am fost infidel.
   Asta e bine.
   Îmi iubesc fiul, dar am fost rar în preajma lui. Doar o stea aflată la distanţă pe cerul lui.
   Şi mai bine.
   Am intenţii bune, dar...
   Dar ce?
   Dar de fiecare dată dau greş. Îi rănesc pe toţi cei pe care-i iubesc.
   De ce?
   Nu ştiu.
   Îţi pierzi cumva minţile?
   Uneori am impresia că încă mă aflu în camera aceea de tortură. Că nu am plecat niciodată de acolo.
   Îţi pierzi cumva minţile?
   Tu să-mi spui asta.
   Nu pot.
   De ce?
   Pentru că eu sunt tu.

      La început, se gândi că era doar un alt spectacol de lumini fantomatice, dar nu mai vedea culorile acelea explozive. Nu mai asista la artificii optice.
   Doar o pată permanentă de albastru undeva foarte departe, la fel de palidă ca o stea pe cale să se stingă. Când închise ochii, aceasta dispăru.
   Când îi deschise, apăru din nou, ca o ultimă rămăşiţă de sănătate mintală rămasă în lumea lui claustrofobică. Era doar un punct luminos, dar el îl putea face să dispară şi să apară din nou. Chiar dacă era doar o scânteie de control, era ceva de care se putea agăţa.
   O ancoră. Un refugiu.
   „Te rog. Fii real“, se gândi Ethan.

      Steaua albastră din depărtare devenea tot mai mare, expansiunea ei fiind însoţită de un bâzâit înfundat.
   Ethan se opri să se odihnească - simţea acum o vibraţie uşoară circulând prin sistemul de condute, circulând prin el.
   După atâtea ore petrecute în întuneric, această nouă senzaţie era la fel de liniştitoare precum inima vibrândă a unei mame.

      După un timp, micuţa stea se transformă într-un pătrat. Acesta crescu până când ajunse să ocupe întregul câmp vizual al lui Ethan. Începu să aibă o bănuială care îi provoca fiori pe şira spinării.
   Era acum cam la 3 metri în faţa lui.
   Apoi la un metru.
   Iar când reuşi să îşi întindă braţele prin gura conductei şi umerii îi trosniră, noua libertate de mişcare fu nemaipomenit de dulce - aşa cum îşi imagina că ar fi trebuit să fie apa.
   Atârnat de capătul conductei, el se uită în jos, pe gura alteia - de două ori mai mare în lăţime, intersectându-se cu alte canale de ventilaţie.
   O lumină plăpândă, albastră umplea canalul principal - părea răspândită de un bec aflat undeva dedesubt.
   La capătul de jos Ethan zări un ventilator.
   Erau circa 30 de metri până la paletele acestuia.
   Parcă s-ar fi uitat într-o fântână.
   La intervale de 3 metri, mai multe canale de ventilaţie intrau în canalul principal - unele dintre acestea fiind considerabil mai mari.
   Ethan se uită în sus. Tavanul se afla la 60 de centimetri deasupra capului său.
   La naiba.
   Ştia care era următoarea lui mişcare - şi cum trebuia să fie - şi nu-i plăcea deloc.

      Ethan ieşi din conductă şi intră în canalul de ventilaţie cu aceeaşi tehnică pe care o folosise pentru înaintarea ascendentă de până atunci - o poziţie în care putea exercita presiune asupra pereţilor, cu fiecare picior împingând în peretele opus.
   Picioarele lui goale aveau o aderenţă bună pe metal şi, deşi exista pericolul căderii în gol până la paletele în mişcare ale ventilatorului - care păreau să aştepte până şi cea mai mică mişcare greşită - el se simţea aproape entuziasmat fiindcă reuşise să iasă din conducta aceea strâmtă.

      Coborârea fu chinuitor de lentă - pas după pas, exercitând presiune asupra pereţilor conductei cu braţele, în timp ce-şi lăsa picioarele în jos, schimbând apoi presiunea în degetele de la picioare.
   Doisprezece metri mai jos, reuşi să se odihnească în deschiderea primului canal orizontal pe care-l întâlnise până atunci, stând pe marginea acestuia şi privind în jos spre paletele rotitoare ale ventilatorului, în timp ce mânca resturile de morcovi şi pâine.
   Până atunci nu se gândise decât la cum să supravieţuiască şi abia acum se întreba care era scopul acestei infrastructuri.
   În loc să continue să coboare, aruncă o privire în canalul de ventilaţie, observând că întunericul era întrerupt de panouri luminoase montate la intervale regulate. Acestea se întindeau probabil pe toată lungimea canalului.
   Ethan se întoarse şi se aşeză în patru labe, apoi se târî pe suprafaţa metalică încă vreo 6 metri, până ce ajunse la primul panou luminos.
   Se opri lângă acesta, străbătut de o emoţie amestecată cu teamă.
   Nu era un panou luminos.
   Era o conductă de aerisire.
   Se uită prin ea şi văzu o pardoseală cu model de tablă de şah.
   Aerul care circula prin conducta de ventilaţie răspândise o căldură minunată, precum briza unui ocean în mijlocul lunii iulie.
   Aşteptă un timp.
   Privind.
   Nimic nu se întâmplă.
   Se auzeau doar aerul circulând, respiraţia lui şi metalul dilatându-se şi contractându-se - nimic altceva.
   Ethan apucă grătarul gurii de aerisire şi împinse.
   Acesta se desprinse destul de uşor, nefiind sudat sau prins în şuruburi sau în cuie.
   După ce lăsă grătarul într-o parte, el se prinse de marginea gurii de aerisire şi încercă să-şi facă suficient curaj pentru a sări afară.

Capitolul 16

      Ethan se lăsă în jos prin gura conductei, până când tălpile sale atinseră pardoseala cu pătrate albe şi negre.
   Se afla în mijlocul unui coridor lung şi pustiu. Se auzea bâzâitul lămpilor fluorescente şi se simţea acel freamăt plăpând al aerului circulând prin conducta de ventilaţie de deasupra lui. Nimic altceva.
   Când începu să păşească, tălpile lui lipăiau uşor pe dalele din pardoseală.
   La fiecare 6 metri erau uşi, cu numere pe ele, iar cea din faţă, de pe partea dreaptă, era uşor întredeschisă, lumina revărsându-se prin deschiderea îngustă pe pardoseală.
   Ajunse la uşă - care avea numărul 37 - şi puse mâna pe mânerul sferic.
   Ascultă.
   Nicio voce. Nicio mişcare. Nimic care să-l întoarcă din drum.
   Împinse uşa încă puţin şi aruncă o privire înăuntru.
   În încăpere se afla un singur pat cu ramă metalică, lipit de peretele din fundul camerei - perfect aranjat. Un birou decorat cu fotografii înrămate şi câteva lalele într-o vază.
   Ochii lui trecură apoi în revistă un raft cu cărţi care ajungea până în tavan, o copie după Matisse şi un şevalet. Lângă uşă, un halat de baie atârna într-un cârlig prins în perete, iar sub acesta se vedeau nişte papuci de casă de culoare roz.
   Continuă să străbată coridorul pustiu.
   Nicio uşă nu era încuiată şi fiecare pe care risca să o deschidă dezvăluia un spaţiu minimalist similar, îmbogăţit cu ornamente vesele sau decorat în diverse stiluri individuale.
   Având o lungime impresionantă, coridorul se termina cu o scară. Ethan rămase în capătul acesteia şi privi în jos, numărând patru niveluri.
   O plăcuţă de pe perete anunţa: Etajul 4.
   Coborî încet până la următorul palier, care-l purtă către un alt coridor, identic cu cel de deasupra. Un râs puternic răsună brusc în hol.
   În stare de alertă, Ethan se retrase pe casa scării, gata să o rupă la fugă. Se gândea deja să se întoarcă la etajul patru, unde ar fi putut folosi un scaun din acele apartamente pentru a se căţăra din nou pe gura canalului de ventilaţie. Dar râsul se stinse şi, după ce aşteptă un minut întreg, coridorul rămase pustiu.
   Înaintă vreo 10 metri pe coridor în vârful picioarelor, oprindu-se în cele din urmă în faţa a două uşi batante, fiecare prevăzută cu câte un gemuleţ.
   Un grup format din trei bărbaţi şi două femei ocupa una dintre cele 12 mese ale unei cantine modeste. Mirosul de mâncare caldă îi făcu stomacul să protesteze zgomotos.
   - Ştii că asta nu e adevărat, Clay, zise una dintre femei, îndreptând spre el furculiţa cu care înţepase o moviliţă consistentă din ceea ce părea să fie piure de cartofi.
   Ethan trecu mai departe pe coridor.
   Trecu pe lângă o spălătorie.
   O cameră de recreere.
   O sală de sport goală.
   Vestiare pentru bărbaţi şi femei.
   O sală de exerciţii fizice în care două femei se mişcau una lângă cealaltă pe benzi de alergat, iar un bărbat ridica greutăţi libere.
   Ethan ajunse la şirul de scări din capătul coridorului şi coborî un rând de trepte ce păreau să comunice cu holul de la etajul al doilea.
   Se opri la prima uşă şi aruncă o privire înăuntru prin fereastra circulară a acesteia.
   În mijlocul încăperii se afla un pat mobil de spital, înconjurat de câteva corpuri de iluminat, cărucioare încărcate cu instrumente chirurgicale, monitoare cardiace, stative pentru perfuzii, unităţi pentru cauterizare şi aspiraţie, o masă fluoroscopică, toate de un alb imaculat, sclipind de curăţenie în lumina difuză.
   Următoarele trei uşi nu aveau ferestre, fiind identificate numai prin plăcuţe: Laboratorul A, Laboratorul B, Laboratorul C.
   Către capătul coridorului văzu o fereastră luminată. Ethan se apropie de aceasta, lipindu-se de peretele alăturat, şi ascultă.
   De cealaltă parte a geamului se auzeau un ţăcănit şi murmur de voci.
   Trase cu ochiul pe fereastră.
   Încăperea era întunecoasă, lumina provenind de la numeroasele monitoare - 25 la număr, în 5 grupuri de câte 5 - montate pe perete deasupra unei console enorme, care părea pregătită pentru lansarea unei rachete.
   La 3 metri distanţă de locul în care pândea Ethan, un bărbat stătea aşezat urmărind monitoarele, degetele sale mişcându-se cu viteza luminii deasupra unei tastaturi, în timp ce imaginile de pe ecrane se schimbau constant. Acesta purta o pereche de căşti mari, iar Ethan îi putea auzi vocea răzbătând dincolo de uşă, deşi nu putea înţelege clar cuvintele.
   Pe unul dintre ecrane, Ethan studie succesiunea imaginilor...
   Faţada unei case victoriene.
   Veranda unei case diferite.
   O alee principală.
   Un dormitor.
   O cadă goală.
   O cameră de baie şi o femeie care stătea în faţa unei oglinzi, pieptănându-şi părul.
   Un bărbat care stătea aşezat la o masă dintr-o bucătărie, mâncând cereale dintr-un bol.
   Un copil stând pe closet şi citind o carte.
   O vedere a străzii principale din Wayward Pines.
   Terenul de joacă din parc.
   Cimitirul.
   Râul.
   Interiorul cafenelei.
   Holul spitalului.
   Şeriful Pope stând aşezat la biroul lui, cu picioarele pe acesta, vorbind la telefon.
   Câmpul vizual al lui Ethan era limitat de fereastră, dar reuşi să distingă marginea stângă a unui alt bloc de monitoare şi zgomotul făcut de mai multe persoane care foloseau tastatura.
   Un val de furie oarbă îl năpădi imediat.
   Puse mâna pe mânerul sferic al uşii şi începu să-l învârtă. Nimic nu l-ar fi bucurat mai mult decât să se poată strecura în spatele acelui bărbat - în timp ce acesta urmărea cele mai intime aspecte din viaţa oamenilor - şi să-i rupă gâtul.
   Dar reuşi să se oprească.
   Nu încă.
   Ethan se retrase de lângă centrul de supraveghere şi se îndreptă spre casa scării.
   Coborî treptele, ieşind pe coridorul de jos - cel de la etajul unu.
   Deşi era dificil să-şi dea seama de la distanţa aceea, coridorul părea să se extindă dincolo de casa scării, comunicând cu o altă aripă a complexului.
   Porni iute într-acolo.
   La fiecare 3 metri, trecea pe lângă o uşă fără mâner şi fără o altă cale de acces în afară de o fantă îngustă pentru carduri.
   Când ajunse la a treia uşă din stânga, se opri.
   Se uită prin mica fereastră în întuneric - era doar o cameră goală.
   Făcu acelaşi lucru când ajunse la cea de-a zecea uşă, punând mâinile deasupra ochilor astfel încât să distingă cât mai multe detalii în întuneric.
   Faţa unei creaturi din canion se izbi brusc de geam pe cealaltă parte a uşii, cu dinţii rânjiţi, sâsâind.
   Speriat, Ethan se retrase împleticindu-se până la peretele opus, în timp ce creatura scotea un ţipăt strident în spatele geamului - care era destul de gros încât să amortizeze sunetul.
   Zgomote de paşi răsunară apoi pe casa scării, exact pe unde venise el.
   Ethan mări pasul pe coridor, mişcându-se cât de repede putea pe sub corpurile de iluminat fluorescente ce răspândeau şuvoaie de lumină artificială.
   Aruncă o singură privire peste umăr când ajunse la casa scării şi zări două siluete înveşmântate în negru, mişcându-se în celălalt capăt al coridorului, la 100 de metri în spate. Unul dintre cei doi întinse mâna spre el şi strigă ceva, apoi o luară la fugă amândoi în direcţia lui.
   Ethan se năpusti spre trepte.
   Două uşi automate din sticlă se deschiseră exact în faţa lui.
   Se întoarse pe o parte, abia reuşind să se strecoare printre ele, iar acestea se închiseră imediat după el.
   Proporţiile uriaşe ale încăperii următoare îl lăsară înmărmurit, făcându-l să se oprească.
   Nu mai stătea acum cu picioarele pe pardoseală, ci pe o rocă dură, la marginea unei caverne mari cât zece spaţii de depozitare - cu o suprafaţă de minimum 100 000 de metri pătraţi dacă ar fi fost să ghicească, distanţa dintre podea şi plafon fiind pe alocuri de circa douăzeci de metri. Văzuse un singur spaţiu mai impresionant decât acesta în toată viaţa lui: uzina companiei Boeing din Everett, Washington.
   Globuri uriaşe de lumină atârnau din tavanul stâncos, fiecare luminând câte o secţiune de pardoseală de circa 100 de metri pătraţi.
   Erau sute de astfel de globuri.
   Apoi uşile de sticlă începură să se deschidă în spatele lui şi auzi zgomotele paşilor celor doi bărbaţi înveşmântaţi în negru. Aceştia ajunseseră deja pe la jumătatea coridorului.
   Ethan alergă în interiorul cavernei şi ţâşni pe un culoar, printre rasteluri încărcate cu buşteni de diferite dimensiuni. Acestea erau înalte de 12 metri şi aveau cam 1 metru lăţime, extinzându-se pe o lungime impresionantă, egală cu aceea a unui teren de fotbal. Ethan îşi spuse că rastelurile conţineau suficiente scânduri pentru a reconstrui Wayward Pines de cel puţin 5 ori.
   Numeroase voci răsunau acum în cavernă.
   Ethan aruncă o privire peste umăr şi văzu pe cineva aflat la vreo 60 de metri în spate ţâşnind în direcţia lui.
   Ieşi din spaţiul îngust dintre rasteluri.
   În faţa lui, pe toată suprafaţa pardoselii se aflau sute de rezervoare cilindrice având 10 metri în înălţime şi tot atât în lăţime, fiecare fiind capabil să stocheze zeci de mii de metri cubi. Toate erau etichetate cu litere uriaşe de tipar, la fel de înalte ca Ethan.
   Orez.
   Făină.
   Zahăr.
   Cereale.
   Sare iodată.
   Porumb.
   Vitamina C.
   Boabe de soia.
   Lapte praf.
   Malţ.
   Orz.
   Drojdie.
   Ethan intră alergând în labirintul containerelor. Auzea paşi - foarte aproape - dar cu toate acele interferenţe spaţiale îi era imposibil să le identifice locaţia.
   Se opri şi se rezemă cu spatele de un rezervor, ţinând gura în curbura cotului şi respirând în ţesătura bluzei, pentru a-şi camufla gâfâitul.
   Un bărbat în uniformă neagră trecu alergând pe lângă rezervorul după care se ascundea Ethan, ţinând într-o mână un walkie-talkie, iar în cealaltă un obiect ce semăna cu un dispozitiv paralizant pentru vite.
   Ethan aşteptă 10 secunde şi apoi îşi schimbă direcţia, făcându-şi drum printre containere şi parcurgând astfel încă 30 de metri, până când ajunse într-o parcare de maşini.
   Vehiculele erau extrem de variate: datând fie din anii optzeci, fie din prezent, dar incluzând şi modele pe care nu le mai văzuse niciodată - curbate, rotunjite sau cu un design compact, arătând mai degrabă ca nişte concepte radicale decât ca exemplarele pe care le puteai vedea pe stradă.
   Sub corpurile sferice de iluminat, fiecare vehicul, fără excepţie, etala margini cromate sclipitoare, toate fiind vopsite fără cusur. Toate păreau atât de noi şi de sclipitoare, încât păreau abia ieşite de pe linia de asamblare.
   Un grup de bărbaţi se apropia alergând din celălalt capăt al parcării.
   Ethan se ascunse între două maşini roşii marca Jeep Cherokees, fără să ştie dacă fusese văzut, dar fiind sigur că observase nişte arme automate.
   Se furişă prin spatele maşinilor, apoi se ridică încet lângă una dintre acestea în dreptul portierei din faţă, cercetând prin parbriz modelul Impala de la începutul anilor optzeci.
   Urmăritorii lui erau mai aproape decât realizase - la numai 10 metri de el şi având toţi mitraliere. Doi dintre ei cercetau cu lanternele interiorul fiecărei maşini pe lângă care treceau, în timp ce un al treilea se târa în patru labe prin spatele vehiculelor, plimbând raza lanternei pe sub fiecare.
   Ethan se îndreptă în direcţia opusă, fără să se mai obosească să se furişeze; fugea aplecat pe piatra neregulată, încercând să nu se lase văzut prin vreunul dintre geamuri. În apropiere de marginea parcării, se împiedică în timp ce trecea pe lângă un Crown Vic cu ferestre fumurii la portierele din spate. Se opri brusc, apăsă mânerul şi trase, deschizând portiera fără niciun zgomot.
   Lumina din plafonul maşinii se aprinse, iar Ethan se strecură înăuntru, trăgând portiera după el cu mai multă forţă decât intenţionase.
   Auzi zgomotul uşii trântite răsunând între pereţii cavernei chiar şi din interiorul maşinii. Ghemuindu-se în întuneric în spatele scaunului şoferului, privi pe deasupra suportului pentru cap, prin parbriz.
   Cei trei bărbaţi stăteau acum în picioare, fiecare întorcându-se încet şi încercând să descopere care era sursa zgomotului.
   În cele din urmă se despărţiră, doi îndepărtându-se de Ethan şi unul venind exact către maşina în care se afla.
   În timp ce bărbatul se apropia, Ethan încercă să se ascundă cât mai jos în spatele scaunului, ghemuindu-se şi transformându-se într-o minge mică şi compactă.
   Paşii se apropiau.
   El îşi ţinea capul între genunchi, aşa că nu putea vedea nimic.
   Apoi paşii se opriră exact lângă capul său, la numai câţiva centimetri distanţă, de cealaltă parte a portierei.
   Nu se îndepărtau.
   Se opriseră.
   Simţea o dorinţă nebună să ridice capul pentru a vedea ce se întâmplă. Impulsul era atât de puternic, încât îl copleşi.
   Se întrebă dacă bărbatul verifica interiorul maşinii cu lanterna.
   Se întrebă cât de mult avea să pătrundă lumina prin geamurile fumurii din spate.
   Dacă nu reuşea să vadă bine partea din spate a maşinii, oare avea să deschidă uşa?
   Paşii trecură mai departe, dar Ethan nu făcu nicio mişcare, aşteptând acolo încă 5 minute, până când nu se mai auziră deloc.
   În cele din urmă se ridică şi aruncă o privire prin parbriz.
   Bărbaţii plecaseră.
   Nu mai vedea pe nimeni.
   Ethan deschise încet portiera şi se lăsă în jos, pe pardoseala de piatră. Dacă ar fi ascultat cu atenţie, ar fi reuşit să audă voci, dar acestea erau mult prea departe, într-o zonă îndepărtată a cavernei.
   După încă 30 de metri, Ethan ajunse la marginea parcării.
   În faţa lui se înălţa peretele cavernei şi văzu intrarea într-un tunel, suficient de larg pentru două maşini.
   Ethan se ridică şi începu să alerge spre tunel.
   Acesta era pustiu şi bine iluminat, coborând brusc din locul în care stătea el - la o înclinaţie de 10 sau 20 de grade - până la un platou cu o suprafaţă perfectă.
   Deasupra deschiderii boltite fusese montat un indicator - el remarcă literele albe pe fond verde, la fel ca în indicatoarele sistemului american de autostrăzi interstatale.
   Dar pe acesta era trecută o singură destinaţie...

   WAYWARD PINES 3.5

   Ethan întoarse capul spre maşini, analizându-le pe toate. Se gândi că ar fi putut împrumuta unul dintre modelele mai vechi, care erau mult mai uşor de pornit din fire.
   Apoi ceva îi atrase atenţia - o lumină rece şi albastră ce venea dinspre o uşă de sticlă încastrată în piatră, aflată la 50 de metri de el.
   Zgomotul de paşi şi de voci - deşi la o distanţă destul de mare, dincolo de maşinile parcate - se apropia din nou. Lui Ethan i se păru că una dintre razele de lumină ale lanternelor atinsese unul dintre rezervoare, dar nu putea fi sigur.
   Rămase aproape de peretele cavernei.
   Apoi alergă de-a lungul peretelui curbat către uşa de sticlă.
   La 2 metri de aceasta, se opri.
   În timp ce uşa se deschidea, el citi singurul cuvânt ştanţat pe sticlă:

   SUSPENDARE

   Ethan păşi înăuntru.
   Uşa se închise ermetic în urma lui.
   Era mult mai frig acolo - doar câteva grade deasupra limitei de îngheţ - iar respiraţia lui se transformă în aburi. Lumina era albastră şi aspră, ca razele soarelui reflectându-se într-o mare de gheaţă, iar aerul era greu şi dens. Un gaz alb - destul de gros încât să acopere complet plafonul ca un nor - plutea la 3 metri de sol. Şi, cu toate acestea, încăperea păstra parfumul proaspăt şi curat al unei nopţi după o ninsoare abundentă - aproape inodor şi extrem de pur.
   Zgomotul gazului pulverizat şi câteva semnale sonore slabe rupseră tăcerea.
   Având dimensiunea unui magazin de cartier, încăperea găzduia rânduri întregi de containere de culoarea cărbunelui - sute de astfel de unităţi - fiecare de dimensiunea unui automat de răcoritoare şi pulverizând câte un jet de gaz alb prin partea de deasupra, ca un coş de fum.
   Ethan îşi făcu drum pe primul culoar dintre containere şi se opri în faţa unui dispozitiv. Un panou din sticlă - gros de 5 centimetri - ocupa partea din mijloc a dispozitivului, iar în spatele acestuia nu se vedea nimic.
   În stânga panoului de sticlă se afla o tastatură, încadrată de câteva indicatoare de nivel şi de afişaje electronice, toate etalând cifra 0.
   În dreapta panoului, Ethan văzu o plăcuţă pentru nume cu afişaj digital:

   JANET CATHERINE PALMER
   TOPEKA, KS
   DATA SUSPENDĂRII: 2.3.82
   REZIDENT: 11 ANI, 5 LUNI, 9 ZILE

   Ethan auzi uşa deschizându-se şi se întoarse să vadă cine intrase, dar valurile de gaz îi blocau perspectiva. Merse mai departe pe culoarul dintre containere, intrând mai adânc în ceaţă, şi începu să citească plăcuţele digitale de pe fiecare dispozitiv pe lângă care trecea. Datele suspendărilor avansau sistematic, din anii optzeci până în prezent.
   Una îl făcu să se oprească, în ciuda vocilor care se amestecau cu zgomotul produs de gazul emis şi cu semnalele sonore.
   În spatele panoului de sticlă central, văzu că interiorul dispozitivului fusese umplut cu un nisip negru. Se uită cu mare atenţie şi reuşi să distingă un deget alb, inert, al cărui vârf atingea sticla sub pata unei amprente.
   Indicatoarele afişau ceea ce părea a fi o linie dreaptă continuă pe ecranul unui monitor cardiac, iar temperatura era 21.1111°C.
   Numele de pe plăcuţă era:

   BRIAN LANEY ROGERS
   MISSOULA, MT
   DATA SUSPENDĂRII: 5.5.84
   ÎNCERCĂRI DE INTEGRARE: 2

   Următorul dispozitiv era gol, dar Ethan recunoscu primul nume şi se întrebă dacă era vorba într-adevăr despre ea:

   BEVERLY LYNN SHORT
   BOISE, ID
   DATA SUSPENDĂRII: 10.3.85
   ÎNCERCĂRI DE INTEGRARE: 3
   ELIMINATĂ

   Auzi pe cineva apropiindu-se rapid de el. Se îndepărtă de containerul lui Beverly, frământat de gânduri. Ajunse la capătul culoarului şi porni pe următorul.
   Ce naiba poate însemna asta?
   Probabil că erau vreo şase oameni pe urmele lui în încăpere, dar lui nu-i mai păsa.
   Voia doar să vadă încă un container.
   Trebuia să-l vadă.
   Iar pe cel de-al patrulea rând, pe la jumătatea culoarului, se opri, în timp ce vocile din încăpere se apropiau.
   Se uită consternat la containerul gol.
   Containerul lui gol.

   JOHN ETHAN BURKE
   SEATTLE, WA
   DATA SUSPENDĂRII: 9.24.12
   ÎNCERCĂRI DE INTEGRARE: 3
   ELIMINARE ÎN CURS

   Deşi îşi citise numele, totul i se părea ireal.
   Rămase acolo, fără să ştie ce să facă cu informaţia din faţa lui.
   Încercând să pună cap la cap ceea ce însemna.
   Pentru prima dată după atâta timp, nu mai era atât de disperat să fugă.
   - Ethan!
   Cunoştea vocea aceea, deşi îi trebuiră câteva clipe ca să-şi amintească de unde. Şi să o asocieze cu persoana căreia îi aparţinea.
   - Trebuie să vorbim, Ethan!
   Da, trebuie.
   Era Jenkins. Doctorul psihiatru.
   Ethan începu să se îndepărteze.
   Se simţea de parcă ar fi urmărit un fir vreme de zile întregi, iar acum, când ajunsese la capătul lui, se întreba ce urma, mai exact, să se întâmple în final.
   - Ethan, te rog!
   El nici măcar nu se mai uita la plăcuţele cu nume şi nici nu-l mai interesa să vadă care container era ocupat şi care era gol.
   Un singur lucru conta pentru el - o suspiciune teribilă care-i îngheţa sângele în oase.
   - Nu vrem să te rănim! Să nu-l atingă nimeni!
   Era tot ce putea să facă - să-şi îndemne picioarele să meargă în continuare - în timp ce se apropia de ultimul container din ultimul rând, aflat în cel mai îndepărtat colţ al camerei.
   Bărbaţii mergeau acum în urma sa.
   Îi putea simţi apropiindu-se de el prin ceaţa din jur.
   Nu mai avea nicio şansă de scăpare acum, dar nu mai conta.
   Ajunse la ultimul container şi puse palma pe panoul din sticlă pentru a-şi face curaj. Înconjurată de nisipul negru, faţa unui bărbat era lipită de fereastra îngustă din partea de jos. Avea ochii deschişi. Nu clipea. Nu dădea semne că ar fi respirat de cealaltă parte a geamului.
   Ethan citi plăcuţa şi anul suspendării: 2032. Se întoarse exact când doctorul Jenkins apărea din ceaţă. Micul şi firavul bărbat era flancat de cinci dintre bărbaţii îmbrăcaţi în negru, care aveau acum pe ei ceva ce semăna cu un echipament complet de luptă.
   Jenkins îi spuse:
   - Te rog, nu ne obliga să-ţi facem rău.
   Ethan aruncă o privire de-a lungul ultimului culoar. Alte două siluete se iviră din ceaţă. Era încolţit.
   - Ce înseamnă asta? întrebă el.
   - Înţeleg că vrei să afli.
   - Chiar aşa?
   Psihiatrul îl studie câteva secunde.
   - Arăţi groaznic, Ethan.
   - Deci am fost... congelat?
   - Ai fost suspendat pe cale chimică.
   - Ce naiba înseamnă asta?
   - Ca să simplific totul, noi folosim hidrogen sulfurat pentru a induce hipotermia. Odată ce temperatura corpului ajunge la nivelul ambientului, te împachetăm în nisip vulcanic şi ridicăm concentraţia gazului sulfuros la un nivel care omoară toate bacteriile aerobe. Apoi le atacăm pe cele anaerobe. Practic, tot ce întreţine şi favorizează îmbătrânirea celulelor. Asta te pune într-o stare extrem de eficientă de reanimare suspendată.
   - Deci dumneata vrei să spui că, cel puţin o dată, am fost mort?
   - Nu. Moartea... prin definiţie... este ceva ireversibil. Preferăm să ne gândim altfel la acest proces: este vorba de faptul că te putem transforma în aşa fel încât să te putem transforma apoi din nou. Să te „readucem la viaţă“. Nu uita, eu îţi ofer acum cel mai sumar ghid al unui proces foarte delicat şi complex. Unul care are nevoie de decenii întregi ca să se perfecţioneze.
   Jenkins înaintă spre el cu multă prudenţă, ca şi cum s-ar fi apropiat de un animal turbat. Bătăuşii lui se ţineau aproape, înaintând odată cu el, dar Jenkins le făcu semn să rămână în spate, oprindu-se la jumătate de metru de Ethan şi întinzând mâna încet până când atinse umărul acestuia.
   - Înţeleg că e ceva greu de acceptat şi că ai nevoie de mai mult timp ca să asimilezi informaţia. Să nu crezi că nu înţeleg. Nu eşti nebun, Ethan.
   - Ştiu asta. Am ştiut asta mereu. Atunci, despre ce este vorba? Ce înseamnă asta?
   - Ai vrea să-ţi arăt?
   - Dumneata ce crezi?
   - În regulă, Ethan. În regulă. Dar trebuie să te avertizez... am să-ţi cer ceva în schimb, să ştii.
   - Ce anume?
   Jenkins nu răspunse. În schimb zâmbi, apoi atinse un obiect de şoldul lui Ethan.
   Ethan auzi un clic şi realiză ce avea să urmeze cu numai o fracţiune de secundă înainte ca obiectul să-l atingă. Era ca şi cum ar fi plonjat într-un lac rece ca gheaţa - toţi muşchii săi se încordară la unison şi genunchii se blocară. Simţi o usturime înfiorătoare în punctul de contact, de parcă ar fi fost înţepat cu un fier înroşit în foc.
   În secunda următoare era întins la pământ, cu trupul tremurându-i cuprins de spasme şi cu genunchiul lui Jenkins proptit în spatele lui.
   Simţi acul înfipt în gâtul său dincolo de efectul descărcării electrice care-i încleştase muşchii; probabil că Jenkins îi atinsese o venă, pentru că aproape imediat durerea provocată de Taser dispăru.
   De fapt, orice durere dispăru complet.
   Euforia îl cuprindea rapid şi total, deşi încerca din răsputeri să se împotrivească. Nu voia să-şi piardă luciditatea - îşi dorea să fie pe deplin conştient de frica pe care o simţea.
   Dar drogul era mult prea plăcut.
   Mult prea puternic.
   Îl cuprinse în mreje, făcându-l să se scufunde într-o mare de extaz, lipsită de suferinţă.

Capitolul 17

      Trecuseră abia două secunde de când ultimul fir de nisip negru se scursese din bulbul superior al clepsidrei, când uşa este descuiată şi se lărgeşte brusc.
   Aashif stă în prag zâmbind.
   Este prima dată când Ethan îl vede fără cagulă şi îl surprinde faptul că nu arată deloc ca un om capabil să facă grozăviile pe care i le-a promis lui Ethan.
   Faţa lui e proaspăt rasă, cu o urmă întunecată de barbă pe obraji. Are părul negru, de lungime medie, unsuros şi pieptănat peste cap.
   - Care dintre părinţii tăi a fost alb? îl întreabă Ethan.
   - Mama a fost englezoaică, zice Aashif păşind în cameră.
   Când ajunge la pupitru, se uită în jos, spre coala de hârtie. Întinde degetul spre ea.
   - Sunt încrezător că nu e albă şi pe cealaltă parte.
   O întoarce şi o studiază o clipă, apoi clatină din cap ridicând ochii spre Ethan.
   - Era vorba să scrii ceva care să mă facă fericit. Nu ai înţeles instrucţiunile mele?
   - Engleza ta e bună. Am înţeles.
   - Atunci, poate că nu crezi că voi face ceea ce am spus.
   - Nu, te cred.
   - Atunci? De ce nu ai scris nimic?
   - Dar am scris.
   - Cu cerneală invizibilă?
   Acum Ethan zâmbeşte. Face tot ce-i stă în putere ca să-şi potolească tremurul ce ameninţă să-i cuprindă mâinile.
   Ridică mâna stângă.
   - Am scris asta, zice el, arătându-i lui Aashif tatuajul pe care şi l-a scrijelit în palmă cu vârful pixului.
   Mânjită de albastru-închis şi murdară, mâna lui încă sângerează pe alocuri. Însă date fiind restricţiile de timp şi circumstanţele, este tot ce putea face. El adaugă:
   - Ştiu că în curând voi striga de durere. În chinuri. De fiecare dată când te întrebi ce gândesc, chiar dacă nu sunt în stare să vorbesc, te poţi uita la mâna mea şi aceste două cuvinte îţi vor merge la inimă. E un vechi proverb american. Sunt încrezător că o să-i înţelegi sensul.
   - Nici nu ai idee, şopteşte Aashif şi, pentru prima dată, Ethan sesizează emoţii nestăpânite în ochii bărbatului.
   Dincolo de frică, se simte satisfăcut că a reuşit să înfrângă răceala acestui monstru, ştiind că ar putea fi singurul său moment de victorie în această brutală tranzacţie.
   - De fapt, am idee, spune Ethan. Mă vei tortura, mă vei umili şi în cele din urmă mă vei ucide. Ştiu exact ce urmează. Îţi cer doar un singur lucru.
   Solicitarea lui îi smulge teroristului un zâmbet subtil.
   - Ce anume?
   - Nu te mai da mare în faţa mea, rahat cu ochi ce eşti! Dă-i drumul odată şi demonstrează-mi!

      Şi toată ziua Aashif îi demonstrează.

      Câteva ore mai târziu, Ethan îşi recapătă cunoştinţa. Aashif pune sticluţa cu săruri pe masă, lângă cuţite.
   - Bine ai revenit. Te-ai văzut cum arăţi? îl întreabă bărbatul.
   Ethan a pierdut noţiunea timpului. Nu ştie de când stă acolo, în camera aceea cu pereţi cafenii fără ferestre, care miroase a moarte şi a sânge putred.
   - Uită-te la piciorul tău, îi spune Aashif. Pe faţa lui sunt broboane de sudoare. Am spus să te uiţi la piciorul tău, repetă el.
   Când Ethan refuză să se uite, Aashif îşi vâră degetele însângerate într-un vas de lut şi scoate un pumn de sare.
   Aruncă sarea pe piciorul lui Ethan.
   El scoate un urlet sălbatic, deşi are un căluş în gură.
   Agonie.
   Îşi pierde din nou cunoştinţa.

     - Înţelegi acum cât de complet îmi aparţii, Ethan? Că vei fi mereu sub puterea mea? Mă auzi?
   Nimic mai adevărat.

      Ethan s-a stabilit acum într-o altă lume, încercând să urmărească un fir care să-i poarte gândurile la soţia lui, care avea să dea naştere primului lor fiu, la el alături de ea în spital... însă durerea îl trage înapoi către prezent.

      - Pot să-i pun capăt, îi şopteşte Aashif cu viclenie la ureche. Sau te pot ţine viu zile întregi. Pot face ce vreau. Ştiu că doare. Ştiu că ai dureri mai mari decât ai auzit că ar putea suporta cineva vreodată, dar ţine cont că am lucrat doar la unul dintre picioarele tale. Şi mă pricep al dracului de bine la asta. Nu am să permit să sângerezi până la moarte. Vei muri doar atunci când îmi va conveni mie.

      Fără îndoială, au o relaţie aparte.
   Aashif taie.
   Ethan urlă.
   La început, Ethan a încercat să nu se uite, dar acum cu greu îşi mai poate feri ochii.
   Aashif îl obligă să bea apă şi îl îndoapă cu fasole caldă, pe care i-o îndeasă în gură, vorbindu-i tot timpul pe cel mai firesc ton, de parcă el ar fi un frizer, iar Ethan tocmai s-a oprit la el pentru o tunsoare.

      Mai târziu Aashif stă într-un colţ, bând apă şi privindu-l pe Ethan, studiindu-şi opera cu un amestec de amuzament şi mândrie.
   După un timp îşi şterge fruntea şi se ridică în picioare. Poartă o dishdasha de pe tivul căreia se prelinge sângele lui Ethan.
   - Mâine-dimineaţă, primul lucru pe care îl voi face va fi să te castrez. Voi cauteriza rana cu o flacără de sudură, apoi voi trece la partea de sus a trupului tău. Gândeşte-te ce vrei să mănânci la micul dejun.
   Bărbatul închide lumina când iese din cameră.

      Întreaga noapte, Ethan atârnă în întuneric.
   Aşteptând.
   Din când în când, aude zgomote de paşi în faţa uşii, dar aceasta nu se deschide niciodată.
   Durerea e titanică, dar el reuşeşte să se gândească clar la soţia lui şi la copilul pe care nu-l va cunoaşte niciodată.
   El îi şopteşte Theresei din această temniţă îngrozitoare şi se întreabă dacă ea poate să-l audă.
   Geme şi strigă.
   Încercând să se obişnuiască cu ideea că va trebui să-şi înfrunte sfârşitul.
   Îşi va aminti acest moment chiar şi după ani întregi - atârnând singur în întuneric, cu nimic altceva în afară de durere, de gândurile sale şi de frica de ziua următoare. Asta îl va bântui.
   Aşteptând mereu întoarcerea lui Aashif.
   Întrebându-se mereu cum va arăta fiul sau fiica sa.
   Care va fi numele copilului său.
   Întrebându-se mereu cum se va descurca Theresa fără el.
   Ea chiar îi va spune, 4 luni mai târziu, stând la masă pentru micul dejun în bucătăria lor din Seattle, în timp ce afară plouă: „E ca şi cum tu nu te-ai întors niciodată pentru mine, Ethan”.
   Iar el va spune: „Ştiu”, în timp ce ţipetele fiului său se vor auzi prin interfonul din camera copilului, şi se va gândi: „Aashif nu a scos din mine doar bucăţi de carne”.

      Şi atunci când uşa se deschide, în sfârşit, o dungă de lumină pătrunde înăuntru, aducându-l pe Ethan din nou în simţiri, înapoi în braţele durerii.
   Când ochii lui se obişnuiesc cu asaltul luminii solare, nu silueta lui Aashif e cea pe care o vede în uşă, ci profilul mătăhălos al unui soldat SEAL în echipament complet de luptă, ţinând un M4 cu sistem optic de ochire ACOG, pe a cărei ţeavă iese fum.
   Acesta îndreaptă raza lanternei spre Ethan şi spune cu un accent tărăgănat de texan din vest:
   - Iisuse...

      Theresa crede că rănile de la picioare sunt cauzate de prăbuşire.
   Membrul trupelor SEAL e un sergent pe nume Brooks şi îl cară pe Ethan în spate pe un şir de trepte înguste, ieşind din temniţa de la subsolul clădirii într-o bucătărie, unde nişte bucăţi de carne se frig într-o tigaie.
   Micul dejun fusese „interruptus”.
   Trei bărbaţi arabi zac morţi în hol şi cinci membri ai echipei SEAL ocupă bucătăria strâmtă. Unul dintre aceştia îngenunchează lângă Aashif şi îi leagă o fâşie de pânză în jurul piciorului stâng deasupra genunchiului, care sângerează de la o rană de glonţ.
   Brooks îl aşază cu grijă pe Ethan într-un scaun şi se răsteşte la medicul său:
   - Pleacă de lângă el!
   Se uită apoi la Aashif şi-l întreabă:
   - Cine l-a tăiat pe acest soldat?
   Aashif răspunde la întrebare cu nişte cuvinte în arabă.
   - Eu nu vorbesc limba asta nenorocită pe care tocmai ai bolborosit-o.
   - El e, spune Ethan. El mi-a făcut asta.
   Pentru o clipă, nu mai e nimic altceva în bucătărie în afară de mirosul de carne prăjită şi de praf de puşcă, în urma schimbului de focuri.
   - Vom fi în aer în două minute, îi spune Brooks lui Ethan. Nu a mai rămas decât tâmpitul ăsta în viaţă şi nimeni nu va spune ce vei face cu el.
   Un soldat care stă lângă aragaz şi ţine în mână o puşcă cu lunetă spune:
   - Fii sigur de asta.
   - Poţi să mă ajuţi să stau în picioare? întrebă Ethan.
   Brooks îl ridică pe Ethan de pe scaun. Ethan geme în timp ce se apropie de Aashif, mergând cu greu prin bucătărie.
   Când ajung în picioare deasupra lui, soldatul SEAL scoate din toc un SIG.
   Ethan îl ia din mâna soldatului şi îi verifică încărcătura.
   Îi va apărea în minte luni la rând imaginea asta - dacă totul ar fi fost un film, nu ar fi putut să o facă. Nu s-ar fi coborât la nivelul acelui monstru.
   Dar cel mai urât adevăr este că nici nu-i trecuse prin minte să nu o facă. Şi, deşi ştie că va visa continuu despre prăbuşire, despre toate ororile pe care i le făcuse Aashif, acel moment nu avea să-l bântuie niciodată. Iar el îşi va dori doar ca acel moment să fi durat mai mult.
   Ethan e gol, ţinându-se pe picioare doar cu ajutorul lui Brooks. Picioarele lui arată ca nişte exponate dintr-o măcelărie.
   Îi spune lui Aashif să se uite la el.
   La distanţă se aude bâzâitul clar al unui elicopter Black Hawk care se apropie. În afară de acest zgomot, e la fel de linişte şi când se adună cu toţii în stradă.
   Torţionarul şi torturatul se uită unul la altul o secundă îndelungată.
   Aashif îi spune:
   - Eşti încă al meu, ştii?
   În timp ce Aashif zâmbeşte, Ethan îl împuşcă, spulberându-i faţa.

     Următoarea dată când devine conştient este rezemat de fereastra elicopterului Black Hawk, privind în jos de la o sută de metri spre străzile din Fallujah, în timp ce morfina îi pătrunde încet în sistem, iar vocea lui Brooks îi strigă la ureche că e în siguranţă, că se întoarce acasă şi că în urmă cu două zile soţia lui născuse un băieţel sănătos.

Capitolul 18

      Ethan deschise ochii.
   Capul lui se rezema de o fereastră. Privi în jos, spre terenul muntos care îi trecea prin faţa ochilor cu 240 de kilometri pe oră. Zburând la 800 de metri deasupra nivelului solului, din câte îşi putea da seama. Pilotase o ambulanţă aeriană timp de 6 luni după întoarcerea din Irak, înainte de a candida pentru postul de agent al Serviciului Secret, aşa că recunoscu nu numai zgomotul motoarelor Lycoming care vuiau deasupra capului său, ci şi fuzelajul unui Bl 17. El pilotase acest model pentru serviciul de transport aerian medical Flight for Life.
   Ridicându-şi capul de pe fereastră, se mişcă pentru a-şi scărpina nasul, dar constată că mâinile îi erau prinse în cătuşe la spate.
   Cabina pasagerului fusese aranjată după configuraţia standard: 4 scaune despărţite - pe două rânduri, faţă în faţă - şi un spaţiu cargo în partea din spate a fuzelajului, ascuns după o draperie.
   Jenkins şi şeriful Pope stăteau exact în faţa lui şi Ethan observă satisfăcut că nasul omului legii era încă bandajat.
   Sora Pam - care renunţase la uniforma ei caracteristică de asistentă în favoarea unor pantaloni negri cargo şi a unui tricou negru cu mânecă lungă, BDU, având şi o puşcă automată H&K - stătea lângă el. O parte a capului ei era rasă din cauza unei răni semicirculare prinse în copci care-i brăzda tâmpla, coborând până la jumătatea obrazului. Beverly îi provocase această rană. Se simţi cuprins de furie când îşi aminti ce-i făcuseră bietei femei.
   Vocea lui Jenkins pârâi în căşti.
   - Cum te simţi, Ethan?
   Deşi se simţea ameţit de la medicamente, capul lui începuse deja să se limpezească.
   Dar nu răspunse.
   Continuă să privească.
   - Ne cerem scuze pentru şocul electric de ieri, dar nu am avut încotro. Ai dovedit că eşti mai mult decât capabil să te descurci de unul singur în orice împrejurare şi nu am vrut să risc mai multe pierderi de vieţi. A ta sau a oamenilor mei.
   - Pierderi de vieţi ai spus? Asta e ceea ce te îngrijorează acum?
   - De asemenea, ne-am luat libertatea de a te rehidrata. Te-am hrănit artificial şi te-am îmbrăcat cu haine noi. Ne-am ocupat de rănile tale. Trebuie să spun că... arăţi mult mai bine acum.
   Ethan aruncă o privire pe fereastră - păduri nesfârşite de pini năpădind văile şi acoperind dealurile cu povârnişuri abrupte şi stâncoase, ale căror culmi urcau pe alocuri mai sus de vârfurile copacilor.
   - Unde mă duceţi? întrebă Ethan.
   - Îmi păstrez cuvântul dat.
   - Faţă de cine?
   - Faţă de tine. Îţi arăt despre ce este vorba.
   - Nu înţe...
   - Vei înţelege. Cât mai avem, Roger?
   Pilotul interveni, vocea lui auzindu-se în căşti:
   - Vă las la sol în 15 minute.

      Survolau un ţinut sălbatic care te lăsa cu gura căscată.
   Nu erau nici drumuri şi nici case, din câte putea vedea Ethan. Doar dealuri împădurite şi firul întortocheat al unei ape întrezărindu-se din loc în loc printre copaci - sclipirile albastre ale unor pâraie sau râuri.
   În scurt timp pădurea de pini se sfârşi şi rămase undeva în spatele lor, iar Ethan realiză după zgomotul intensificat şi acut al motoarelor gemene că pilotul iniţiase coborârea.

      Zburau acum pe deasupra unor coline maronii şi aride care, după 16 kilometri, se transformară într-o pădure vastă de conifere.
   La 60 de metri distanţă faţă de sol, elicopterul se înclină, rotindu-se apoi mai multe minute în şir pe deasupra aceleiaşi bucăţi de teren de circa 2 kilometri pătraţi, în timp ce Pope studia terenul folosind un binoclu. În cele din urmă, şeriful spuse în microfon:
   - Stăm bine.

      Aterizară într-un luminiş larg înconjurat de stejari înalţi, înveşmântaţi în culorile toamnei. Rotoarele împrăştiară iarba în valuri circulare şi concentrice în jurul elicopterului.
   În timp ce motoarele se opreau, Ethan scrută cu privirea câmpul întins.
   - Mă însoţeşti într-o mică plimbare, Ethan? îl întrebă Jenkins.
   Pam întinse mâna şi îi desfăcu centurile de siguranţă - atât pe cea din poală, cât şi centura de umăr.
   - Şi cătuşele? întrebă ea.
   Jenkins se uită la Ethan.
   - Promiţi să fii cuminte?
   - Desigur.
   Ethan se înclină în faţă, astfel încât Pam să-i poată desface cătuşele.
   După ce acestea se deschiseră, Ethan întinse braţele şi îşi frecă încheieturile.
   Jenkins se uită la Pope, deschise palma şi întrebă:
   - Ai adus ceva pentru mine, aşa cum te-am rugat?
   Şeriful îi puse în palmă un revolver din oţel inoxidabil, care arăta destul de solid pentru cartuşele de calibrul .357 Magnum.
   Jenkins părea nesigur.
   - Te-am văzut cum tragi, zise Pope. O să te descurci. Cât mai aproape de inimă - sau mai bine în cap - şi va fi perfect.
   Pope întinse mâna în spatele scaunului său şi scoase un pistol-mitralieră AK-47, care putea să tragă 100 de gloanţe pe minut. Ethan îl urmări pe şerif acţionând siguranţa armei şi schimbând pe modul automat - 3 gloanţe pe secundă.
   Jenkins îşi scoase căştile, apoi trase draperia dintre carlingă şi locul pasagerului, spunându-i pilotului:
   - Vom fi pe canalul patru şi te vom contacta dacă vom fi nevoiţi să plecăm de urgenţă.
   - O să ţin degetul pe butonul de pornire a motorului.
   - Să ne contactezi prin radio la primul semn de primejdie.
   - Da, domnule.
   - Arnie ţi-a lăsat vreo puşcă?
   - Două, de fapt.
   - Nu o să zăbovim prea mult.
   Jenkins deschise uşa cabinei şi sări afară.
   După Pope şi Pam urmă Ethan, păşind mai întâi pe scară, apoi sărind în iarba moale care-i ajungea până la mijloc. După ce îl ajunse din urmă pe Jenkins, începură toţi patru să traverseze în fugă pajiştea - Pope în faţă, cu mitraliera de asalt, şi Pam în spatele coloanei.
   Era o după-amiază rece şi aurie.
   Toţi păreau încordaţi şi nervoşi, ca şi cum s-ar fi aflat într-o misiune de patrulare.
   Ethan le spuse:
   - De când am venit în Wayward Pines, nu aţi făcut altceva decât să mă hăituiţi. Ce naiba căutăm aici, în sălbăticia asta nenorocită? Vreau să aflu chiar acum.
   Intrară în pădure, înaintând cu dificultate prin hăţişuri. Ciripitul păsărilor se înteţi.
   - Dar, Ethan, nu asta e sălbăticia.
   Ethan zări ceva printre copaci şi realiză că nu observase de la bun început din cauza vegetaţiei abundente. Mări pasul, croindu-şi drum printre tufişurile şi puieţii care formau etajul inferior al pădurii. Jenkins îl urma îndeaproape.
   Când Ethan ajunse la liziera pădurii, se opri şi ridică privirea. La început, nu înţelese exact la ce se uita.
   În partea de jos, barele erau învăluite în lujeri lungi şi plante agăţătoare - atât uscate, cât şi verzi - iar ocrul şi verdele acestora camuflau forma structurii, integrându-se atât de bine în culoarea pădurii, încât, dacă priveai dintr-o parte, era de neobservat.
   Mai sus, culoarea barelor din oţel era sesizabilă - erau atât de ruginite, încât băteau în roşu. Secole întregi de oxidare. Trei stejari crescuseră exact în mijlocul acestora, trunchiurile lor fiind contorsionate în înălţime. Unele ramuri furnizau chiar suport pentru grinzi. Doar structura primelor şase niveluri mai era în picioare, formând scheletul corodat al unei clădirii. Câteva traverse de deasupra atârnau îndoite şi contorsionate, ca nişte bucle de păr roşcat, dar cele mai multe dintre barele de oţel se prăbuşiseră de mult în centrul structurii, fiind îngropate acum sub vegetaţia abundentă din pădure.
   Zarva păsărilor, care se ridica dintre ruine, era asurzitoare.
   Ca o revoltă de proporţii. Ethan sesiză că peste tot erau cuiburi.
   - Îţi aminteşti când mi-ai spus că vrei să fii transferat într-un spital din Boise? îl întrebă Jenkins.
   - Da.
   - Ei bine, te-am adus în Boise. Chiar în centrul oraşului.
   - Ce vrei să spui?
   - Ai în faţă clădirea US Bank. Cel mai înalt zgârie-nori din Idaho. Aici este sediul biroului Serviciului Secret, nu-i aşa? La etajul şaptesprezece, nu?
   - Eşti nebun.
   - Ştiu că pare primul etaj al unei păduri, dar noi stăm acum, de fapt, în mijlocul bulevardului Capitol, iar Capitoliul statului se află la jumătate de kilometru de acest loc, printre copacii aceia, deşi - ca să mai găseşti ceva din el - ar trebui să sapi.
   - Ce-i asta? Un soi de scamatorie?
   - Ţi-am spus.
   Ethan îl apucă pe Jenkins de guler şi îl trase mai aproape de el.
   - Încearcă să fii mai explicit.
   - Ai fost pus în stare de reanimare suspendată. Ai văzut containerele acelea...
   - Pentru cât timp?
   - Ethan...
   - Cât timp?
   Jenkins tăcu, părând să ezite. Ethan realiză că o parte din el nu voia să audă răspunsul.
   - O mie opt sute paisprezece ani...
   Ethan îşi desprinse degetele de pe gulerul lui Jenkins.
   - ... cinci luni...
   Se retrase câţiva paşi înapoi, împleticindu-se.
   - ... şi unsprezece zile.
   Se uită spre ruine.
   Ridică privirea spre cer.
   - Ar trebui să stai jos, îi spuse Jenkins. Să ne aşezăm.
   În timp ce Ethan se aşeza pe o tufă de ferigi, Jenkins ridică privirea spre Pope şi Pam şi le spuse:
   - Lăsaţi-ne un minut, bine? Dar nu vă duceţi prea departe.
   Cei doi se îndepărtară.
   Jenkins se aşeză în faţa lui Ethan.
   - Mintea ta aleargă nebuneşte, îi spuse el. Nu vrei să încerci să nu te mai gândeşti la nimic şi doar să mă asculţi?
   În locul acela plouase recent. Ethan simţea umezeala din sol prin ţesătura salopetei cafenii cu care-l îmbrăcaseră.
   - Vreau să te întreb ceva, îi zise Jenkins. Când te gândeşti la cea mai importantă descoperire din istoria lumii, ce îţi vine prima dată în minte?
   Ethan ridică din umeri.
   - Haide, uimeşte-mă, îl încurajă Jenkins.
   - Călătoriile în spaţiu, teoria relativităţii, nu ştiu...
   - Nu. Cea mai mare descoperire din istoria umanităţii a fost soluţia care poate evita extincţia omului.
   - Ca specie?
   - Exact. În 1971, un tânăr genetician pe nume David Pilcher a făcut o descoperire uimitoare. Ţine cont că asta a fost înainte de îmbinarea ARN-ului, înainte de polimorfismul ADN-ului. El a realizat că genomul uman - care în esenţă este ansamblul informaţiei noastre ereditare, cel care programează înmulţirea celulelor - era în continuă schimbare, se deteriora.
   - De ce?
   - De ce? întrebă râzând Jenkins. Dintr-o mie de motive. Uite numai ce i-am făcut deja planetei şi gândeşte-te la tot ce îi vom face în secolele care vor urma. Extincţia mamiferelor. Despăduririle. Topirea calotelor polare. Stratul de ozon. Creşterea concentraţiei de dioxid de carbon din atmosferă. Ploile acide. Zonele oceanice moarte. Pescuitul excesiv. Extracţiile petroliere maritime. Războaiele. Crearea unui miliard de automobile care ard combustibil. Dezastrele nucleare - Fukushima, insula Three Mile, Cernobâl. Cele peste două mii de bombe nucleare detonate intenţionat sub pretextul testelor de armament. Deversările de reziduuri toxice. Exxon Valdez. British Petroleum, responsabilă pentru deversările de petrol din Golful Mexic. Toate otrăvurile pe care le băgăm în mâncarea noastră sau în apa pe care o consumăm zi de zi. Încă de la Revoluţia Industrială, am tratat această lume ca pe o cameră de hotel în care noi suntem nişte vedete rock. Dar nu suntem vedete rock. În schema legilor evoluţiei, suntem o specie fragilă şi slabă. Genomul nostru e deteriorabil şi abuzăm atât de mult planeta, încât vom degrada în cele din urmă până şi acea preţioasă amprentă ADN care ne defineşte ca oameni. Însă acest om, Pilcher, a văzut ce avea să urmeze. Poate că nu întocmai, dar în linii mari. El şi-a dat seama că, după mai multe generaţii, datorită substanţialelor schimbări ale mediului înconjurător pe care urma să le suportăm, exista potenţialul necesar pentru anageneza tahitelică. În termeni mai pe înţelesul tău - schimbarea rapidă, macroevoluţia. Ce vreau să spun? Din fiinţe umane, putem deveni altceva în decursul a 30 de generaţii. În termeni biblici, Pilcher credea că avea să urmeze un potop, aşa că a decis să construiască o arcă. Înţelegi ce vreau să spun?
   - Deloc.
   - Pilcher s-a gândit că, dacă ar putea să conserve un număr de oameni puri înainte ca degradarea să atingă punctul critic, aceştia ar putea fi capabili să suporte schimbările evolutive ce ar fi condus la distrugerea civilizaţiei umane şi a speciei noastre. Dar pentru a obţine acest rezultat, era necesară o tehnologie solidă pentru reanimarea suspendată. El a pus bazele unui laborator şi şi-a investit miliardele în R&D. Construcţia acestuia a fost finalizată în 1979, apoi Pilcher a iniţiat construcţia a o mie de containere de suspendare. Între timp, el a început să caute un oraş mic care să-i găzduiască proiectul, iar când a descoperit Wayward Pines, a ştiut că acest orăşel este perfect. Izolat. Uşor de apărat. Închis ermetic între acei pereţi stâncoşi atât de înalţi... în care era greu să intri şi din care era greu să ieşi. A cumpărat toate proprietăţile rezidenţiale şi comerciale din oraş şi a început construcţia într-un complex de buncăre îngropat adânc în munţii din jur. A fost un proiect titanic. I-a luat 22 de ani ca să-l termine.
   - Cum au fost păstrate proviziile atâta timp? întrebă Ethan. Lemnul şi hrana nu ar fi putut rezista aproape două mii de ani.
   - Până la reanimarea echipei, caverna de depozitare, dormitoarele şi centrul de supraveghere - literalmente, fiecare centimetru din complexul acela - au fost păstrate în vid. Nu a fost perfect şi am pierdut ceva material, dar multe au rezistat - suficient pentru a reconstrui infrastructura oraşului Wayward Pines, pe care timpul şi factorii de mediu o distruseseră complet. Dar sistemul de caverne pe care l-am folosit conţinea un grad minim de umiditate a aerului şi, din moment ce am fost în stare să omoram un procent de 99,9 la sută din bacteriile existente, s-a dovedit a fi aproape la fel de eficient ca suspendarea.
   - Deci oraşul e absolut independent?
   - Da. Funcţionează la fel ca un sat al populaţiei Amish sau ca o societate preindustrială. Şi, aşa cum ai văzut, avem depozite vaste de mărfuri pe care le împachetăm şi le transportăm cu camioanele în oraş.
   - Am văzut şi vaci. Creaţi cumva şi camere de suspendare pentru animale?
   - Nu. Punem doar embrioni în stare de stază. Apoi folosim utere artificiale.
   - Nu existau astfel de lucruri în 2012.
   - Dar existau în 2030.
   - Unde este Pilcher acum?
   Jenkins rânji.
   - Dumneata?
   - Colegii tăi, Kate Hewson şi Bill Evans... Atunci când cei doi au dispărut în Wayward Pines, încercau să mă găsească pe mine. Unele dintre afacerile mele intraseră în vizorul Serviciului Secret. De aceea te afli acum aici.
   - Ai răpit doi agenţi federali? I-ai ţinut prizonieri?
   - Da.
   - Şi pe mulţi alţii...
   - În afară de cei din echipa mea - selectaţi cu grijă şi plătiţi regeşte - nu mi-am făcut speranţe că aveam să găsesc voluntari pentru o asemenea iniţiativă.
   - Aşa că ai început să răpeşti persoane care veneau în Wayward Pines.
   - Unii veneau singuri în oraş şi îi găseam acolo. Pe alţii i-am căutat.
   - Câţi au fost?
   - Şase sute cincizeci au fost recrutaţi în decursul a 50 de ani.
   - Eşti un psihopat.
   Pilcher căzu pe gânduri când auzi această acuzaţie. Ochii lui reci şi întunecaţi păreau extrem de pătrunzători. Era prima dată când Ethan îl privea în faţă şi realiză cu această ocazie că pielea îngrijită şi capul lui ras ascundeau de fapt vârsta pe care o avea. Bărbatul părea să aibă în jur de 60 de ani. Poate chiar mai mult. Până în acel moment, Ethan nu acordase atenţie felului în care se exprima bărbatul, preciziei şi controlului său de psihiatru experimentat, dar acum îl vedea exact aşa cum era - o dovadă vie a unui intelect deosebit, uriaş. Îşi spuse că stătea acolo, sub coroana unor stejari, împreună cu cea mai strălucită minte pe care o cunoscuse vreodată. Era ceva emoţionant şi în acelaşi timp înfricoşător în această realizare.
   În cele din urmă, Pilcher zise:
   - Eu nu văd lucrurile la fel.
   - Nu? Cum le vezi tu, atunci?
   - Mai degrabă mă consider... salvatorul speciei noastre.
   - Ai răpit oameni de lângă familiile lor.
   - Tot nu înţelegi, nu-i aşa?
   - Ce să înţeleg?
   - Ce este de fapt Wayward Pines. Ethan... este ultimul oraş de pe Pământ. O capsulă vie a timpului pentru modul nostru de viaţă. Pentru Visul American. Localnicii, echipa, eu, tu... noi suntem ultimii reprezentanţi ai speciei Homo Sapiens.
   - Şi de unde ştii acest lucru?
   - Am trimis mai multe echipe în recunoaştere de-a lungul anilor. Cei care au reuşit să se întoarcă au raportat cele mai ostile condiţii imaginabile. Fără protecţia şi infrastructura unui loc precum Wayward Pines, nimeni nu ar fi putut supravieţui. Din moment ce echipa mea a ieşit din starea de reanimare suspendată acum 14 ani, am avut grijă să emitem permanent un semnal radio de primejdie pe toate frecvenţele de urgenţă cunoscute. Am luat chiar decizia de a transmite prin radio coordonatele oraşului Pines, în speranţa că mai existau oameni pe undeva. Nimeni nu a apărut la uşa noastră. Nimeni nu a luat legătura cu noi. Am spus că aici suntem în Boise, dar nu poate fi adevărat. Nu există Boise, Idaho sau America. Denumirile acestea nu mai înseamnă nimic.
   - Şi cum s-a sfârşit totul?
   - Nu vom şti niciodată, nu-i aşa? M-am „dus la culcare” la scurt timp după tine, astfel încât să mai am totuşi 25 de ani post-suspendare în Wayward Pines. Iar după 2032, toţi dormeam acolo, în munte. Dar dacă ar trebui să ghicesc... Până în 2300, am estimat că aveam să asistăm la anomalii majore. Şi, cum diversitatea este materia primă a evoluţiei, până în 2500 vom putea fi consideraţi o specie complet diferită - fiecare generaţie fiind din ce în ce mai apropiată în caracteristici de o specie care s-ar putea dezvolta în această lume toxică. Ceva din ce în ce mai puţin uman. Îţi poţi imagina implicaţiile sociale şi economice. O întreagă civilizaţie construită pentru distrugerea umanităţii. Bănuiesc că au avut loc genociduri. Poate că sfârşitul a venit în cele din urmă după 40 de ani groaznici. Poate după o mie. Sau poate a existat un război nuclear care a şters de pe faţa pământului miliarde de oameni în numai o lună. Sunt sigur că mulţi oameni au crezut că era sfârşitul. Dar asta, nu vom şti niciodată. Tot ce ştim e ceea ce avem în momentul de faţă.
   - Şi ce anume avem?
   - Aberaţii. Noi le numim „abby“. Acele creaturi cu pielea translucidă care aproape că le-au omorât în canion. De când am ieşit din reanimarea suspendată, am călătorit doar de 3 ori cu elicopterul - incluzând şi ziua de azi. E foarte riscant. Cel mai departe am ajuns în Seattle. Sau, mă rog, acolo unde înainte era Seattle. Trebuia să alimentăm cu combustibil. Abia am ajuns înapoi. Extrapolând ceea ce am văzut, trebuie să fie sute de milioane de astfel de creaturi - doar pe acest continent. Sunt prădători, desigur, şi dacă populaţia lor e la fel de viguroasă ca în proiectele mele, asta va duce la dezvoltarea unei specii de căprioare sau a altei populaţii de rumegătoare. Este posibil chiar ca un descendent al bizonului să cutreiere din nou câmpiile - într-un număr mare. Întrucât nu putem părăsi valea pentru a supraveghea activitatea de cercetare, avem doar un mic eşantion pe baza căruia putem verifica ce specii au supravieţuit nevătămate în ultimii două mii de ani. Se pare că păsările au scăpat neafectate. Unele insecte. Dar vei realiza că ceva anume lipseşte. De exemplu, nu mai există greieri. Nici licurici. Şi, în 14 ani, nu am văzut nici măcar o albină.
   - Ce sunt de fapt aceşti „abby“?
   - E mai uşor să-i consideri mutanţi sau pur şi simplu aberaţii, dar felul cum i-am numit noi e impropriu, de fapt. Natura nu vede lucrurile prin prisma a ceea ce este bine sau rău. Natura răsplăteşte eficienţa. În asta constă minunata simplitate a evoluţiei. Ea adaptează orice design la mediul înconjurător. În procesul de distrugere a lumii noastre, chiar noi am forţat propria transformare într-o specie descendentă din Homo Sapiens care s-a adaptat - în urma selecţiei naturale - şi a reuşit să supravieţuiască distrugerii civilizaţiei umane. Dacă pui alături secvenţele noastre ADN, doar şapte milioane de litere sunt diferite - asta însemnând 0,5%.
   - Iisuse...
   - Din punct de vedere logic, aceşti „abby“ reprezintă o mare problemă. Sunt mult mai inteligenţi decât maimuţele mari şi mult mai agresive. Am capturat câteva exemplare de-a lungul anilor. I-am studiat. Am încercat să stabilim o formă de comunicare, dar toate tentativele au dat greş. Viteza şi puterea lor sunt mai apropiate de acelea ale omului din Neanderthal. La 30 de kilograme sunt letali şi unii dintre ei pot ajunge până la 90 de kilograme. Ai fost foarte norocos că ai scăpat cu viaţă.
   - De aceea aţi construit garduri în jurul oraşului.
   - E trist să realizezi că nu mai suntem noi în vârful lanţului trofic. Din când în când, un astfel de „abby“ va trece de gard, dar supraveghem periferia oraşului cu ajutorul unor senzori de mişcare şi întreaga vale e păzită de lunetişti, zi şi noapte.
   - Atunci de ce nu m-aţi...
   - De ce nu te-am scos afară din oraş? zâmbi Jenkins. La început, am vrut să-i pun pe oameni să o facă. Odată ce ai ajuns în canion, noi am fost siguri că o haită de „abby” te va aştepta în zonă. Tu nu erai înarmat. De ce să mai irosim muniţie?
   - Dar localnicii... ei nu ştiu nimic din toate astea?
   - Nu.
   - Dar ce cred?
   - Ei s-au trezit aici după un accident, aşa cum ai păţit şi tu - răniţi din nou, desigur, şi în locurile potrivite. Prin programul nostru de integrare, ei au ajuns să înţeleagă că nu mai au cum să plece. Iar noi avem anumite reguli şi consecinţe pentru a minimiza complicaţiile care se ivesc atunci când o persoană din 1984 locuieşte alături de cineva din 2015. Pentru ca rezidenţii să poată prospera, să se poată reproduce, ei nu trebuie să ştie că sunt tot ce a mai rămas din specia umană. Ei trebuie să trăiască mai departe ca şi cum lumea înconjurătoare încă ar exista.
   - Dar nu mai există. Ce rost are să-i minţi? Atunci când îi scoţi din starea de reanimare suspendată, ai putea să le spui, pur şi simplu: „Felicitări! Sunteţi singurii supravieţuitori!”
   - Am făcut asta cu primul grup. Tocmai terminasem de reconstruit oraşul, l-am dus pe toţi la biserică, după care le-am spus: „Iată, aşa stau lucrurile”. Le-am explicat totul.
   - Şi?
   - În mai puţin de 2 ani, 35 la sută dintre aceştia s-au sinucis. Alţi 20 la sută au părăsit oraşul şi au fost măcelăriţi. Nimeni nu s-a căsătorit. Nicio femeie nu a rămas însărcinată. Am pierdut 93 de oameni, Ethan. Eu nu pot... nu, mai bine spus, omenirea nu poate să-şi permită pierderi atât de mari. Nu acum, când specia noastră este într-un asemenea pericol, ţinând cont că am mai rămas 811 suflete. Nu spun că metoda noastră este perfectă, dar în toţi aceşti ani, după ce am încercat aproape totul, s-a dovedit a fi singura eficientă pentru creşterea populaţiei noastre.
   - Dar ei se întreabă mereu, nu-i aşa? Despre ce poate fi dincolo? Unde se află cu adevărat.
   - Unii fac asta, dar suntem o specie adaptabilă. Fiind condiţionaţi, ca demni reprezentanţi ai speciei umane, majoritatea ajung să accepte mediul în care trăiesc, atâta vreme cât acesta nu e complet lipsit de speranţă.
   - Nu cred că acceptă faptul că lumea este încă acolo dacă dumneata nu îi laşi să o vadă.
   - Crezi în Dumnezeu, Ethan?
   - Nu.
   - Mulţi cred. Au adoptat diferite coduri morale. Au creat religii. Au omorât în numele unor zei pe care nu i-au văzut şi nu i-au auzit vreodată. Crezi în univers?
   - Sigur.
   - Oh, înseamnă că ai fost în spaţiu. Ai văzut acele galaxii îndepărtate?
   - Punct ochit.
   - Wayward Pines e doar o lume în miniatură. Un oraş mic din care nimeni nu pleacă. Teama şi credinţa în necunoscut se aplică şi aici, doar că la scară mai mică. Graniţele lumii din care ai venit erau spaţiul cosmic şi Dumnezeu. În Wayward Pines, graniţele sunt pereţii stâncilor care protejează oraşul şi prezenţa misterioasă din munţi, adică eu.
   - Nu eşti cu adevărat psihiatru.
   - Nu am pregătire de specialitate, dar joc acest rol în oraş. Mi s-a părut util pentru a câştiga încrederea localnicilor. Pentru a păstra contactul cu oamenii, pentru a le influenţa dispoziţia sau pentru a-i încuraja, ajutându-i să lupte, să-şi depăşească îndoielile şi frustrările.
   - I-ai pus pe oameni s-o omoare pe Beverly.
   - Da.
   - Şi pe agentul Evans.
   - El mi-a forţa mâna.
   - I-ai fi pus să mă omoare şi pe mine.
   - Dar tu ai scăpat. Te-ai dovedit a fi mult mai abil decât am crezut la început.
   - Ai creat o cultură a violenţei.
   - Nu e nicio noutate. Uite ce e, când violenţa devine normă, oamenii încep să se conformeze unei norme. Nu diferă cu nimic de întrecerile gladiatorilor, de aruncarea creştinilor în groapa cu lei sau de execuţiile publice prin spânzurare din Vestul Sălbatic. O astfel de atmosferă - de pedeapsă publică exemplară - nu e un lucru rău.
   - Dar aceşti oameni nu sunt cu adevărat liberi.
   - Libertatea e un concept specific secolului 21. Ai de gând să-mi spui în faţă că libertatea individuală este mai importantă şi mai vitală decât supravieţuirea speciei noastre?
   - Ar putea decide singuri asta. Ar exista un dram de demnitate măcar. Nu asta e ceea ce ne defineşte ca oameni?
   - Nu trebuie să fie decizia lor.
   - Atunci a cui? A ta?
   - Demnitatea e un concept minunat - dar dacă ei fac alegerea greşită? Aşa cum au făcut cei din primul grup. Dacă nu există o specie care să perpetueze un astfel de ideal, atunci care este rostul acestuia?
   - De ce nu m-ai ucis?
   Pilcher zâmbi, de parcă s-ar fi bucurat că Ethan pusese, în sfârşit, această întrebare. Întinse gâtul.
   - Auzi asta?
   - Ce anume?
   - Liniştea.
   Păsările tăcuseră brusc.
   Pilcher se ridică în picioare.
   Ethan îi urmă exemplul.
   Pădurea devenise dintr-odată mută.
   Pilcher îşi scoase pistolul din centură. Deschise aparatul de emisie-recepţie şi îl duse la gură.
   - Pope, întoarce-te. Terminat.
   - Am înţeles. Terminat.
   - Unde eşti? Terminat.
   - La 200 de metri spre nord. E totul în regulă? Terminat.
   - Am senzaţia că a venit timpul să fugim spre dealuri. Terminat.
   - Am înţeles. Venim acum. Terminat.
   Pilcher se îndreptă spre luminiş.
   La o oarecare depărtare în spatele lor, Ethan auzi pârâitul crengilor de copac şi foşnetul frunzelor moarte călcate de Pope şi de Pam, care veneau în direcţia lor.
   - A fost un efort enorm pentru mine, Ethan, să te aduc cu elicopterul 200 de kilometri până aici, la ruinele din Boise. Sper că apreciezi gestul. Au existat nenumărate probleme cu localnicii de-a lungul anilor, dar nu am întâlnit niciunul ca tine. Ce crezi că apreciez cel mai mult?
   - Nu am idee.
   Ethan aruncă o privire spre pajiştea dintre stejari.
   Nişte frunze roşii se desprinseră din crengile de deasupra lor, plutind leneşe spre pământ.
   - Controlul. Există un contingent secret în Pines, care manifestă o supunere de faţadă. Dar, de fapt, ei vor să preia controlul. Am numit-o... insurgenţă. O rebeliune. Ei vor să fie liberi, să tragă cortina, să schimbe ordinea lucrurilor. Cred că înţelegi că asta ar însemna sfârşitul proiectului Pines. Sfârşitul nostru.
   Ieşiră de sub copaci. Elicopterul se afla la 100 de metri distanţă. Vopseaua arămie a acestuia strălucea în soarele după-amiezii târzii.
   Ethan îşi spuse: „Ce zi perfectă de toamnă”.
   - Ce vrei de la mine? întrebă Ethan.
   - Vreau să mă ajuţi. Ai nişte abilităţi rare.
   - De ce am sentimentul că vrei să-mi sugerezi faptul că nu am de ales?
   - Sigur că ai.
   Ethan simţi o rafală de vânt. Iarba de pe pajişte se aplecă unduindu-se spre pământ.
   Ajunseră la elicopter şi Pilcher deschise uşa acestuia, lăsându-l pe Ethan să urce primul.
   După ce se aşezară faţă în faţă, Pilcher îi spuse:
   - Tot ce ai vrut să faci - încă de când te-ai trezit în Wayward Pines - a fost să pleci. Îţi ofer această oportunitate, plus un bonus. Chiar acum. Priveşte în spatele tău.
   Ethan aruncă o privire peste scaunul său, în spaţiul cargo din spate, şi trase draperia care acoperea acea secţiune.
   Ochii lui se umeziră.
   Fusese acolo în tot acest timp - o informaţie şocantă, brutală, la care nu-şi îngăduise nici măcar să se gândească. Dacă ceea ce spusese Pilcher era adevărat, atunci nu avea să-şi mai vadă familia. Ei aveau să devină doar nişte oase uitate de vreme.
   Dar acum erau aici - Theresa şi Ben, inconştienţi şi legaţi de nişte brancarde, între ei fiind un sac negru marinăresc.
   Băiatul lui nu mai arăta deloc a băiat.
   - După ce te-am pus în suspensie, Ethan, am trecut pe la tine. Mereu am considerat că ai potenţial, aşa că m-am dus după familia ta.
   Ethan îşi şterse ochii.
   - De când sunt în Pines?
   - De 5 ani.
   - Fiul meu... are...
   - Doisprezece ani. Amândoi s-au integrat foarte bine. Am considerat că ar fi mai bine să fie stabili şi obişnuiţi cu locul înainte de a încerca să te aducem pe tine.
   Ethan nu se mai deranjă să-şi ascundă furia din voce când spuse:
   - De ce ai aşteptat atât de mult?
   - Nu am aşteptat. Ethan, aceasta e a treia încercare pe care o facem cu tine.
   - Cum este posibil?
   - Unul dintre efectele secundare ale reanimării suspendate este amnezia retrogradă. De fiecare dată când eşti reanimat, mintea ta se resetează la momentul de dinaintea primei reanimări. În cazul tău - accidentul de maşină. Cu toate astea, bănuiesc că unele amintiri sunt păstrate. Poate că apar în vis.
   - Am mai încercat să evadez şi înainte?
   - Prima dată ai reuşit să treci pe celălalt mal al râului şi aproape că ai fost omorât de creaturile acelea. Noi am intervenit şi te-am salvat. A doua oară ne-am asigurat că ţi-ai descoperit familia, gândindu-ne că asta te-ar putea ajuta. Dar tu ai încercat să evadezi  împreună cu ei. Era să muriţi toţi trei.
   - Deci de data asta ai încercat să lucrezi cu mintea mea?
   - Ne-am gândit că, dacă am putea induce psihoza, am putea avea o şansă. Te-am injectat cu o mulţime de antipsihotice.
   - Durerile mele de cap.
   - Am încercat chiar să folosim împotriva ta amintirile chinuitoare despre tortură.
   - Despre ce vorbeşti?
   - Am dosarul tău militar. Raportul tău despre ce ţi s-a întâmplat în Fallujah. Am încercat să explorăm acest lucru în timpul interogatoriului pe care ţi l-a luat Pope.
   - Eşti... bolnav.
   - Nu m-am gândit nicio clipă că vei reuşi să intri în buncăr. Aveam de gând să lăsăm creaturile să te omoare. Dar când te-am văzut stând în stare de suspensie, m-a fulgerat un gând. Eşti un om încăpăţânat. Un om care luptă până la capăt. Tu nu aveai să accepţi niciodată realitatea din Wayward Pines. Şi am înţeles că trebuia să renunţ să mă mai lupt cu tine. Că, în loc să fii o povară, ai putea să fii o achiziţie valoroasă.
   - De ce nu mi-ai spus pur şi simplu toate astea de la bun început?
   - Pentru că nu ştiam ce aveai de gând să faci cu această informaţie, Ethan. Să te sinucizi? Să evadezi? Să încerci să reuşeşti pe cont propriu? Dar acum îmi dau seama că eşti o raritate.
   - Ce vrei să spui?
   - Oamenii din oraş - cei mai mulţi dintre ei, de fapt - nu pot suporta adevărul despre ceea ce se află dincolo de munţi. Dar tu... tu nu poţi suporta minciuna. Lipsa informaţiei. Tu eşti primul rezident căruia i-am împărtăşit aceste informaţii. Desigur, i-ai face să sufere pe cei din familia ta dacă le-ai povesti toate dificultăţile întâmpinate.
   Ethan se întoarse şi-l privi încruntat pe Pilcher.
   - De ce i-ai adus aici?
  - Îţi ofer o alternativă, Ethan. Ei nu ştiu nimic despre lumea din afara oraşului Pines. Dar tu ştii. E de ajuns să spui un cuvânt şi te voi lăsa aici, în acest câmp, cu familia ta. Aveţi un sac plin cu mâncare şi alte provizii, chiar şi câteva arme. Eşti un bărbat de cuvânt, care vrea să facă totul aşa cum crede de cuviinţă, iar eu respect asta. Dacă acesta este lucrul cel mai important pentru tine, dă-i drumul. Vei putea fi rege aici, în acest iad, sau vei putea fi slujitor în paradis, din nou în Pines. E alegerea ta. Dar dacă vei veni înapoi în Pines, dacă vrei siguranţă şi suport pentru familia ta şi pentru tine, atunci eu voi pune condiţiile. Iar condiţiile mele, Ethan, vor fi însoţite de pedepse severe. Dacă mă vei dezamăgi sau mă vei trăda, am să te fac să te uiţi când îţi voi lua fiul şi...
   Un zgomot brusc îl întrerupse pe Pilcher. La început, Ethan se gândi că cineva pornise un ciocan pneumatic chiar acolo, în pădure, însă apoi frica îi strânse stomacul.
   Era zgomotul mitralierei automate AK: tat-tat-tat.
   Vocea lui Pam se auzi brusc în staţia radio:
   - Porniţi elicopterul! Vin!
   Pilcher aruncă o privire în carlingă.
   - Scoate-ne de aici, strigă el.
   - Mă ocup de asta, şefule.
   Ethan auzi motoarele elicopterului BK117 pornind, apoi bubuitul carabinei lui Pam. Se duse la geam, uitându-se înapoi spre pădure, în timp ce focurile de armă se auzeau tot mai aproape.
   Era deja prea mult zgomot în interiorul elicopterului ca să mai poată vorbi, aşa că îşi trase pe cap setul de căşti şi îi făcu semn lui Pilcher să facă la fel.
   - Ce vrei să fac? întrebă Ethan.
   - Să mă ajuţi să conduc Pines. Din interior. Va fi o slujbă extrem de grea, dar tu eşti făcut pentru asta.
   - Asta nu e treaba lui Pope?
   Ethan văzu mişcare între copaci în timp ce motoarele începeau să vuiască. Cabina vibra din ce în ce mai tare, pe măsură ce frecvenţa rotaţiilor creştea.
   Pope şi Pam se iviră din pădure, retrăgându-se în luminiş.
   Trei „abby“ se iviră în salturi dintre copaci şi Pope doborî doi dintre ei cu o rafală prelungă a mitralierei, în timp ce Pam găuri cu două gloanţe pieptul celui de-al treilea.
   Ethan se năpusti spre cealaltă parte a cabinei şi privi pe geam.
   - Pilcher.
   - Ce e?
   - Dă-mi pistolul tău.
   - De ce?
   Ethan bătu uşurel în geam, arătându-i o haită de „abby“ care se ivise în celălalt capăt al pajiştii - erau cel puţin patru exemplare, toţi alergând în direcţia lui Pope şi Pam cu o viteză infernală, folosindu-şi toate cele patru membre.
   - Eşti de partea mea, Ethan?
   - Vor fi ucişi.
   - Eşti de partea mea?
   Ethan încuviinţă cu un semn scurt din cap, iar Pilcher îi puse în palmă pistolul de calibrul .357.
   Apoi Ethan îşi smulse căştile de pe cap şi strigă spre carlingă:
   - Cât mai e?
   - Treizeci de secunde!
   Deschise uşa şi se aruncă în iarbă.
   Zgomotul şi curentul stârnit de rotoare îl asurzeau.
   Pope şi Pam se aflau la 50 de metri distanţă şi se apropiau de elicopter trăgând o cascadă de gloanţe în urmăritorii lor.
   Omorâseră deja o duzină de creaturi - cadavre palide, împrăştiate pe iarbă - dar tot mai multe apăreau în urma lor. Atât de multe, încât Ethan nu mai avea timp să le numere...
   O luă la fugă în direcţia opusă.
   Când ajunse la 20 de metri de elicopter, se opri şi îşi înfipse bine picioarele în pământ, depărtate cât lăţimea umerilor.
   Se uită la revolverul din mâna lui - un Ruger cu dublă acţiune, cu cilindru de 6 gloanţe.
   Îl ridică.
   Ţinti.
   Cinci dintre creaturi se apropiau cu o viteză infernală.
   Trase cocoşul armei în timp ce mitraliera de calibrul 12 duduia peste vuietul motoarelor.
   Creaturile erau acum la 10 metri distanţă. Ethan îşi spuse: „De fiecare dată când vrei să începi să tragi, s-ar putea dovedi o idee proastă. Şi fără două focuri simultan. Este nevoie de câte un singur foc, precis, mortal”.
   Puse ochii pe creatura din mijloc şi, în timp ce aceasta făcea un salt prelung, Ethan trase un foc, spulberându-i creştetul capului, din care ţâşni un şuvoi de sânge.
   Cel puţin trăgea cu gloanţe expandabile.
   Ceilalţi patru veneau direct spre el.
   Erau acum la 6 metri.
   Îi doborî pe cei doi din stânga - fiecare primind câte un glonţ în faţă.
   Îl nimeri pe cel de-al patrulea în gât.
   Ultimul „abby“ era la 3 metri acum. Suficient de aproape încât să-i simtă mirosul.
   Ethan trase în timp ce acesta sărea. Glonţul abia îi zgârie piciorul, iar Ethan ţinti din nou, în momentul în care creatura se năpustea asupra lui.
   Trase cocoşul şi apăsă pe trăgaci exact în clipa în care monstrul îl ataca, cu dinţii rânjiţi. Ţipătul monstrului fu atât de acut, încât acoperi vuietul motoarelor. Glonţul trecu prin dinţii creaturii şi ieşi prin spatele craniului, împroşcând în jur particule de os şi de creier. Apoi monstrul căzu peste Ethan.
   Nu se mai mişca.
   Ethan era şocat.
   Capul îi vuia atât de tare, încât avea impresia că vede flash-uri luminoase oriunde s-ar fi uitat; şi auzul său fusese afectat – auzea totul înfundat, cu încetinitorul, de parcă ar fi perceput fiecare zgomot individual ce construia simfonia haotică din jurul lui.
   Focuri de armă.
   Mitraliera AK.
   Rotoarele care se învârteau.
   Urletele creaturilor.
   Îşi spunea continuu: „Ridică-te, ridică-te, ridică-te“.
   După un timp dădu la o parte cadavrul greu al monstrului de pe pieptul său şi se ridică. Încercă să privească spre câmp, dar vederea sa era neclară şi întunecată. Clipi de mai multe ori şi clătină din cap - lumea se cristaliza încet în faţa lui, de parcă cineva ar fi reglat focalizarea unui binoclu. Doamne...
   Probabil că erau vreo 50 de exemplare în luminiş.
   Alte câteva zeci ieşeau dintre copaci cu fiecare secundă.
   Toţi înaintau către elicopterul din centrul pajiştii.
   Ethan se ridică cu greu, luând-o spre stânga din cauza violenţei impactului. Echilibrul său fusese grav afectat.
   Se îndreptă spre elicopter.
   Pam era deja la bord.
   Pope stătea la un metru de talpa elicopterului, încercând să ţină creaturile la distanţă.
   Dusese arma la umăr şi trăgea acum focuri precise. Ethan îşi spuse că Pope rămăsese probabil cu ultima şarjă de muniţie.
   Ethan îl bătu pe umăr când puse piciorul pe talpa elicopterului şi îi strigă la ureche:
   - Să mergem!
   Pilcher deschise uşa, iar Ethan se urcă în cabină. Îşi puse centura şi privi pe geam.
   O armată de creaturi umplea câmpul.
  Erau sute.
   La 10 secunde de elicopter, apropiindu-se ca o hoardă de câini sălbatici. Pilcher îşi puse căştile, trase uşa cabinei şi o încuie, apoi îi spuse pilotului:
   - Să mergem, Roger.
   - Cum rămâne cu şeriful?
   - Pope rămâne aici.
   Prin fereastra sa, Ethan îl văzu pe Arnold aruncându-şi AK-ul şi încercând să deschidă uşa cabinei. Trase de mâner, dar uşa nu avea cum să se deschidă.
   Pope se uită prin geam la Pilcher. Un licăr de nedumerire se aprinse în ochii şerifului, urmat imediat de înţelegerea lucrurilor. Apoi de frică.
   Pope strigă nişte cuvinte pe care nimeni nu le mai putea auzi.
   - De ce? întrebă Ethan.
   Pilcher nu îşi îndepărtă privirea de pe chipul lui Pope.
   - El e cel care vrea să conducă.
   Pope începu să bată cu pumnii în geam, sângele împrăştiindu-se pe sticlă.
   - Nu vreau să te grăbesc, Roger, dar o să murim cu toţii dacă nu ne scoţi de aici.
   Ethan simţi imediat pivotarea tălpilor şi ridicarea în aer.
   - Nu poţi să-l abandonezi aici, pur şi simplu, zise el.
   Dar elicopterul începu să se ridice de la sol. Şeriful se prinse cu braţul stâng de talpa elicopterului, făcând eforturi să se agaţe de aparat.
   - S-a terminat, zise Pilcher, iar tu eşti noul meu şerif acum. Bine ai venit la bord.
   O ceată de creaturi roiau sub trupul lui Pope, sărind sau încercând să-l prindă cu labele, însă acesta reuşise să se agaţe bine de talpa elicopterului, iar picioarele sale atârnau în aer la o înălţime considerabilă.
   Pilcher zise:
   - Roger, coboară vreo jumătate de metru, dacă nu te deranjează.
   Elicopterul coborî într-un mod ciudat - Ethan îşi dădea seama că pilotul nu mai zburase de ani buni - lăsându-l din nou pe Pope pradă nebuniei de la sol.
   Când prima creatură apucă piciorul lui Pope, coada elicopterului se lăsă periculos de mult în jos din cauza greutăţii.
   O altă creatură se agăţă apoi de celălalt picior al şerifului şi, pentru o clipă îngrozitoare, Ethan avu impresia că monştrii aveau să tragă elicopterul înapoi la sol.
   Roger redresă elicopterul, urcând rapid până la şase metri deasupra câmpului.
   Ethan coborî privirea spre ochii sălbatici ai lui Pope.
   Acesta nu se mai ţinea decât cu o mână de talpa elicopterului. Articulaţiile degetelor sale se albiseră din cauza efortului şi trei creaturi erau agăţate de picioarele lui.
   El întâlni ochii lui Ethan.
   Strigă ceva ce nu se putea auzi din cauza motoarelor.
   Şi îşi dădu drumul. Căzu preţ de o jumătate de secundă, apoi dispăru într-o mare de creaturi frenetice care se bucurau de ospăţ.
   Ethan privi în altă parte.
   Pilcher se uită lung la el.
   Uitându-se prin el.
   Apoi elicopterul viră brusc şi se îndreptă spre nord, către munţi.
   Fu un zbor tăcut. Atenţia lui Ethan era împărţită între a privi afară, pe geam, şi a trage cu ochiul în spatele draperiei, la familia lui adormită.
   A treia oară când se uită spre ei, Pilcher îi zise:
   - Vor fi bine, Ethan. Se vor trezi la noapte, în patul lor cald, teferi şi în siguranţă. Asta e tot ce contează, nu-i aşa? Aici, în sălbăticie, aţi fi murit cu toţii.
   Era aproape de apus.
   Ethan era mort de oboseală, dar - de fiecare dată când închidea ochii - gândurile lui alergau în sute de direcţii diferite, la viteze ameţitoare. Aşa că se mulţumi doar să privească lumea de la înălţime.
   De pe locul lui, vedea spre vest.
   Soarele dispăruse, iar în urma trecerii lui spre apus, lanţurile muntoase se profilau pe cerul serii precum lama deformată a unui fierăstrău.
   Nu se vedea nimic din pădurea de pini aflată la treizeci de metri dedesubt.
   Nici măcar o fărâmă de lumină care să fi fost aprinsă de om.

      Zburau acum printr-un tunel de întuneric.
   Luminile cabinei erau slabe, iar sclipirea panoului de bord din carlingă era ascunsă de draperie, aşa că Ethan ar fi putut la fel de bine să plutească într-o mare neagră ca smoala.
   Sau în spaţiu.
   Familia lui se afla exact în spatele său şi acest lucru îi aducea multă alinare, dar în timp ce stătea rezemat de geamul rece ca gheaţa, frica începea să-i dea ghes.
   Şi disperarea.
   Ei erau singuri.
   Atât de singuri...
   Asta îi dădea fiori.
   În ultimele zile, se luptase din răsputeri să se întoarcă la viaţa lui de dinainte, de dincolo de Wayward Pines, dar aceasta nu mai exista.
   Şi nu mai exista de aproape două mii de ani.
   Prietenii lui.
   Casa lui.
   Slujba lui.
   Tot ceea ce îl definea ca om.
   Cum ar fi putut cineva să se obişnuiască cu o asemenea realitate?
   Cum ar fi putut cineva să reacţioneze după o asemenea informaţie?
   Ce impuls putea să te mai ridice din pat ca să respiri adânc dimineaţa?
   Familia ta. Cei doi oameni care dorm în spatele tău.
   Ethan deschise ochii.
   La început, nu-i veni să creadă ceea ce vedea.
   La distanţă, undeva dedesubt, un torent de lumini strălucitoare apăruse în mijlocul acelui ocean de întuneric.
   Era Pines.
   Luminile caselor şi ale verandelor.
   Luminile stâlpilor de pe străzi şi farurile maşinilor.
   Toate contopindu-se în blânda aureolă nocturnă a unui oraş.
   A unei civilizaţii.
   Coborau acum, iar el ştia că în valea aceea, undeva jos, exista o casă în stil victorian în care locuiau soţia şi fiul lui.
   Unde putea locui şi el.
   Unde exista un pat cald în care să se strecoare.
   Şi o bucătărie în care să se răspândească aroma mâncărurilor gătite împreună.
   O verandă pe care să se aşeze în timpul serilor lungi de vară.
   O curte în care putea să se joace de-a prinselea cu fiul său.
   Poate casa avea chiar şi un acoperiş de tablă, pentru că nu era nimic care să-i placă mai tare decât sunetul ploii răpăind pe metal.
   Mai ales noaptea, în pat, când îţi ţii soţia în braţe, iar fiul tău doarme la câţiva metri de tine, de cealaltă parte a holului.
   Luminile din Wayward Pines străluceau pe fundalul stâncilor care protejau oraşul şi, pentru prima dată, acei munţi cu pereţi abrupţi i se părură ospitalieri.
   Fortificaţii sigure împotriva tuturor ororilor care pândeau în jur.
   Un adăpost pentru ultimul oraş de pe Pământ.
   Avea să se simtă vreodată acasă în locul acela? Era în regulă dacă ar fi simţit asta?
   „Crezi că omul poate distruge planeta? Câtă vanitate!
   Pământul a supravieţuit tuturor lucrurilor vreme de atâtea milenii... Cu siguranţă va supravieţui mai mult chiar şi decât specia umană. Pentru Pământ... un milion de ani nu înseamnă nimic. Această planetă trăieşte şi respiră la o scară mult mai vastă. Nu ne putem imagina ritmul său lent şi forţa lui incredibilă şi suntem prea mici ca să încercăm aşa ceva. Am locuit aici doar o fărâmă de timp. Dacă mâine nu vom mai fi, Pământul nu ne va simţi lipsa.”
   MICHAEL CRICHTON
   Jurassic Park

Epilog

      El stă în liniştea biroului său, cu cizmele pe masă, studiind steaua de bronz din mâna lui şi plimbându-şi degetele pe deasupra literelor WP gravate în centru.
   Literele sunt confecţionate din piatră neagră - obsidian, probabil. Poartă pantaloni negri din pânză şi o cămaşă cu mâneci lungi de un verde vânătoresc, la fel ca predecesorul său. Ţesătura pare nouă şi extrem de scrobită.
   Are o şedinţă prelungită programată pentru ziua următoare, cu Pilcher şi cu echipa acestuia, dar ziua de astăzi a fost cu totul lipsită de evenimente.
   Şi ciudată.
   Timp de 8 ore, a stat în liniştea biroului său, cufundat în gânduri, iar telefonul l-a întrerupt doar o singură dată - Belinda, recepţionera, îl întrebase la ora prânzului dacă nu voia să-i aducă ceva de mâncare.
   Urmăreşte cum secundarul şi minutarul ceasului ajung la cifra 12. Este ora 5.
   Îşi dă jos cizmele de pe birou, apoi se ridică şi îşi pune pălăria Stetson pe cap, strecurându-şi steaua de bronz în buzunar. Poate că mâine va reuşi totuşi să preia această responsabilitate.
   Sau poate că nu.
   Prima zi în noua sa funcţie i se păruse lungă, aşa că se bucură să vadă că s-a sfârşit.
   Aruncă o privire curioasă spre cele trei dulapuri vechi pentru arme şi apoi iese din birou, îndreptându-se spre recepţie.
   Biroul Belindei e plin cu cărţi de joc.
   - Eu plec acum, îi spune Ethan.
   Femeia cu părul alb pune pe birou un as de pică şi ridică privirea cu un zâmbet cald, care nu dezvăluie absolut niciun indiciu despre cine este ea în realitate.
   - Cum a fost prima zi?
   - A fost în regulă.
   - Noapte bună, şerifule. Ne vedem mâine-dimineaţă.

      Este o seară senină şi răcoroasă.
   Soarele a alunecat deja în spatele pereţilor stâncoşi şi frigul aspru ce pune stăpânire pe oraş ar putea anunţa primul îngheţ din acest anotimp.
  Ethan păşeşte pe trotuarul unui cartier liniştit.
   Un bătrân care stă într-un balansoar pe o verandă acoperită îl salută:
   - Bună seara, şerif Burke!
   Ethan îşi atinge borul pălăriei.
   Bătrânul ridică o ceaşcă din care ies aburi.
   O ridică de parcă ar propune un toast.
   Undeva, în apropiere, se aude vocea unei femei:
   - Matthew! E ora cinei!
   - Haide, mamă! Mai lasă-mă 5 minute!
   - Nu, vino imediat!
   Vocile lor răsună, apoi dispar deasupra văii.
   Pe strada următoare, el trece pe lângă o grădină comunitară ce se întinde de-a lungul unui întreg bulevard. Câteva zeci de oameni lucrează cu spor, adunând în coşuri mari fructe şi legume.
   Parfumul merelor pârguite se răspândeşte purtat de vânt.
   Oriunde priveşte Ethan, luminile încep să se aprindă în case, iar mirosul de mâncare pregătită pentru cină pluteşte în aer.
   Prin ferestrele întredeschise, el aude zdrăngănit de vase, conversaţii neclare şi zgomot de cuptoare care se deschid şi se închid.
   Toţi cei pe lângă care trece îi zâmbesc şi îl salută.
   Pare un tablou însufleţit al lui Norman Rockwell.

      Traversează strada principală şi porneşte pe strada cu numărul şase. Trece de câteva alei şi găseşte adresa pe care i-o dăduse Pilcher.
   E o casă în stil victorian de culoare galben canar, cu tâmplărie albă şi cu trei etaje. Cea mai distinctivă trăsătură a casei este fereastra în formă de inimă de sub panta acoperişului din tablă.
   Prin fereastra mare de la primul etaj, el vede o femeie care stă în faţa chiuvetei din bucătărie, răsturnând o cratiţă cu paste fierte într-o strecurătoare, în timp ce aburii i se ridică în faţă. O priveşte şi inima începe să-i bată de nerăbdare.
   Este soţia lui.
   Păşeşte pe poteca de piatră, traversează curtea din faţa casei, urcă cele trei trepte de cărămidă şi se opreşte pe verandă.
   Bate în uşa exterioară.
   După o clipă, lumina se aprinde.
   Ea deschide uşa plângând, privindu-l uimită prin plasa uşii exterioare, în timp ce pe scări se aud coborând nişte paşi.
   Fiul lui Ethan se iveşte în spatele ei şi pune mâinile pe umerii mamei sale.
   - Bună, tată.
   Nu este vocea unui băieţel.
   - Iisuse, eşti mai înalt decât mama ta!
   Uşa exterioară este încă între ei şi, prin plasa acesteia, Theresa arată la fel cum o ştia - doar că părul ei blond este mai lung decât înainte.
   - Am auzit că te-au făcut şerif, îi spune Ben.
   - E adevărat.
   O secundă plină de emoţie se scurge lent.
   - Theresa, începe el.
   Ea îşi şterge lacrimile cu ambele mâini.
   - Miroase minunat, spune Ethan.
   - Pregătesc spaghetti.
   - Îmi plac la nebunie aşa cum le pregăteşti tu.
   - Ştiu.
   Vocea ei se întrerupe.
   - Ţi-au spus că am să vin?
   Ea încuviinţează din cap.
   - Chiar eşti aici, Ethan?
   - Da.
   - Ca să rămâi, de data asta?
   - Nu o să te mai părăsesc niciodată.
   - Am aşteptat atât de mult...
   E nevoită să-şi şteargă în continuare obrajii.
   - Ben, du-te să amesteci sosul, te rog.
   Băiatul dă fuga în bucătărie.
   - Ar fi în regulă dacă intru în casă? o întreabă Ethan.
   - Amândoi te-am pierdut în Seattle. Apoi te-am pierdut aici. Nu pot suporta. El nu poate suporta.
   - Theresa, uită-te la mine!
   Ea ridică privirea spre el.
   - Nu te voi părăsi. Niciodată.
   El îşi face griji că ea o să-l întrebe ce s-a întâmplat. De ce nu este mort. Este o întrebare care îl îngrozeşte şi pentru care s-a pregătit o zi întreagă.
   Dar întrebarea nu vine.
   În schimb, Theresa îi deschide uşa larg.
   El s-a temut să nu vadă asprime pe chipul ei - de asta s-a temut mai mult decât de orice altceva - dar în lumina verandei nu sesizează aşa ceva. Doar tristeţe. Observă ridurile fine din jurul gurii ei, pe care nu le avea înainte, şi cele de sub ochii verzi şi limpezi care îl puneau pe jar cu ani în urmă. O mulţime de lacrimi. Dar şi dragoste.
   În special dragoste.
   Ea îl trage de mână peste prag în noua lor casă.
   Uşa exterioară se închide cu zgomot.
   În casă plânge un băiat.
   Iar un bărbat nu mai reuşeşte să-şi reţină lacrimile.
   Trei oameni uniţi într-o îmbrăţişare sălbatică, dornici să nu se mai desprindă niciodată.
   Iar afară, exact în momentul în care stâlpii de iluminat se sting, undeva în tufişuri se aude un zgomot - acesta răsună de-a lungul verandei, repetându-se la intervale exacte, la fel de constant ca un metronom.
   Este ţârâitul unui greier.

                                           SFÂRȘIT