Ordinul negru, James Rollins

 ...........................................

5-10

          Anna se întoarse.

   - Asta am vrut să vă arăt.
   Întinse braţul spre locul distrus.
   - Clopotul, spuse Painter.
   - A fost distrus. Un act de sabotaj.
   Lisa privi dezastrul.
   - Şi acest Clopot a fost cel care l-a îmbolnăvit pe Painter.
   - Şi cel care deţinea singura şansă de a-l trata.
   Painter studie locul devastat.
   - Nu aveţi o copie a Clopotului? întrebă Lisa. Sau nu puteţi face altul?
   Anna scutură uşor din cap.
   - Una dintre componentele cheie nu poate fi duplicată. Xerum 525. Nici acum, după 60 de ani, nu am reuşit să-i descoperim formula.
   - Deci fără Clopot nu există vindecare, conchise Painter.
   - Însă s-ar putea să existe o şansă... dacă ne ajutăm reciproc.
   Anna întinse mâna.
   - Dacă putem coopera... vă dau cuvântul meu.
   Painter se întinse aproape prăbuşindu-se înspre ea şi-i apucă mâna. Cu toate astea, ezită. Simţea că existau lucruri pe care nu le ştia. Ceva ce Anna lăsase nerostit. Toate vorbele ei... toate explicaţiile. Toate erau menite să le abată atenţia. La urma urmei, de ce erau dispuşi să-i ofere târgul ăsta?
   Atunci avu o revelaţie.
   Ştia.
   - Accidentul... spuse el.
   Simţi degetele Annei fremătând în mâna lui.
   - Nu a fost un accident, nu-i aşa?
   Îşi aminti cuvântul pe care-l prinsese.
   - A fost tot un sabotaj.
   Anna dădu din cap.
   - La început am crezut că a fost un accident. Din când în când aveam probleme cu valurile necontrolate de energie. Care creau probleme în funcţionarea Clopotului. Nimic important. Eliberarea energiei declanşa câteva îmbolnăviri în jur. Din când în când câteva decese.
   Painter trebui să se abţină ca să nu scuture din cap.
   „Nimic important“, spusese Anna. Bolile şi decesele fuseseră suficient de importante pentru ca Ang Gelu să transmită un semnal internaţional cerând ajutor şi aducându-l pe el aici.
   Anna continuă:
   - Însă acum câteva nopţi, cineva s-a jucat cu setările în timpul unui test de rutină al Clopotului. Ceea ce a crescut exponenţial randamentul producţiei de energie.
   - Şi a iradiat mănăstirea şi satul.
   - Exact.
   Painter strânse mai tare mâna Annei. Părea că aceasta voia să se desprindă. El nu era dispus să-i dea drumul. În continuare evita să-i dezvăluie tot adevărul. Însă Painter era conştient de adevăr la fel cum era de durerea care-i sfredelea capul. Era explicaţia ofertei de cooperare.
   - Însă nu au fost afectaţi numai sătenii şi călugării, spuse Painter. Au fost afectaţi şi toţi cei de aici. Cu toţii sunteţi la fel de bolnavi ca şi mine. Nu suferiţi de procesul de degenerare neurologică rapidă pe care am văzut-o la mănăstire, ci de acela de deteriorare corporală mai lentă care mă afectează şi pe mine.
   Ochii Annei se îngustară, studiindu-l - cântărind cât de mult să-i spună - şi în cele din urmă încuviinţă din cap.
   - Noi am fost parţial la adăpost aici, am fost protejaţi într-o oarecare măsură. Am reuşit să trimitem cea mai mare parte a radiaţiilor produse de Clopot în sus, afară.
   Painter îşi aminti luminile fantomă pe care le văzuse dansând pe crestele munţilor. Ca să îndepărteze pericolul, nemţii iradiaseră toată zona înconjurătoare, inclusiv mănăstirea din apropiere. Însă nici savanţii de aici nu reuşiseră să scape neafectaţi.
   Anna îi prinse privirea fără să clipească, fără urmă de părere de rău.
   - Acum suntem cu toţii condamnaţi la aceeaşi moarte.
   Painter se gândi ce variante avea. Nici una. Deşi nici una din părţi nu avea încredere în cealaltă, erau cu toţii în aceeaşi barcă, aşa că puteau la urma urmei să se apropie. Strângându-i mâna cu putere, o scutură încheind astfel pactul.
   Sigma si naziştii la un loc.

PARTEA a II-a

CAPITOLUL 7

MAMBA NEAGRĂ

   5.45 A.M.
   REZERVAŢIA NATURALĂ HLUHLUWE-UMFOLOZI
   ZULULAND, AFRICA DE SUD

      Khamisi Taylor stătea în picioare în faţa biroului paznicului-şef.
   Cu spatele înţepenit, aştepta, în timp ce Gerald Kellogg termina de citit raportul lui preliminar despre tragedia din ziua trecută.
   Singurul sunet din încăpere era scârţâitul unui ventilator suspendat în tavan, care se învârtea uşor.
   Khamisi purta nişte haine de împrumut, pantalonii fiind prea lungi, iar cămaşa prea strâmtă. Însă măcar erau uscate.
   După ce-şi petrecuse toată ziua şi noaptea în iazul cu apă călduţă, cufundat până la umeri în adâncitura noroioasă, cu braţele înţepenite de durere pe puşca pregătită de tragere, era recunoscător pentru hainele călduroase şi pământul solid de sub picioare.
   În plus, aprecia la adevărata valoare şi lumina zilei. Prin geamul din spate al biroului, zorii colorau cerul într-un trandafiriu prăfuit. Lumea îşi făcea din nou apariţia din întuneric. Supravieţuise. Era în viaţă, încă nu putea să accepte pe deplin asta. În cap încă îi mai răsunau urletele scoase de ukufa.
   Foarte aproape de el, paznicul-şef, Gerald Kellogg, îşi freca absent mustaţa stufoasă roşcată-cafenie în timp ce continua să citească. Soarele dimineţii i se răsfrângea pe scăfârlia cheală, dându-i un luciu de un roz strălucitor. În cele din urmă se uită în sus, holbându-se la el peste ochelarii de citit în formă de semilună cocoţaţi pe nas.
   - Şi ăsta-i raportul pe care intenţionezi să mi-l dai să-l pun la dosar, domnule Taylor? întrebă paznicul-şef Kellogg lovind cu un deget în hârtia galbenă. Un animal de pradă necunoscut cu coamă. Asta-i tot ce poţi să spui despre ce a omorât-o şi târât-o în pădure pe doamna doctor Fairfield?
   - Domnule, n-am putut să văd clar animalul. Era ceva mare şi cu blană albă. După cum am raportat.
   - Probabil că o leoaică, spuse Kellogg.
   - Nu, domnule... n-a fost un leu.
   - Cum poţi să fii sigur? N-ai spus mai înainte că nu l-ai văzut?
   - Da, domnule... ce am vrut să spun, domnule... a fost că ceea ce am văzut nu semăna cu niciun animal de pradă din savana africană.
   - Şi-atunci ce era?
   Khamisi rămase tăcut. Ştia foarte bine că nu era cazul să aducă în discuţie ukufa. La lumina unei zile obişnuite, zvonurile despre monştri nu aveau decât să provoace ironie. S-ar fi spus că era doar un sălbatic superstiţios.
   - Aşadar, o creatură a atacat-o şi a târât-o pe dr. Fairfield, un animal pe care nu l-ai văzut suficient de clar ca să-l identifici...
   Khamisi dădu uşor din cap.
   - ...şi cu toate astea, ai fugit şi te-ai ascuns în adăpătoarea pentru animale? continuă Gerald Kellogg şi mototoli raportul. Cum crezi că se va reflecta asta asupra serviciului nostru de-aici? Unul dintre angajaţii noştri permite ca o femeie de 60 de ani să fie omorâtă, în timp ce el fuge şi se ascunde. Cu coada între picioare, fără ca măcar să ştie ce a fost acolo.
   - Domnule, acest mod de interpretare nu este corect...
   - Corect? bubui vocea paznicului-şef, suficient de tare cât să fie auzită în camera învecinată, unde întregul personal fusese chemat ca urmare a urgenţei apărute. Cât de corect este că trebuie să-i contactez pe cei din familia doamnei dr. Fairfield şi să-i anunţ că mama sau bunica lor a fost atacată şi mâncată în timp ce unul dintre paznicii mei - unul dintre paznicii mei înarmaţi a fugit şi s-a ascuns?
   - Nu puteam să fac absolut nimic.
   - Doar să-ţi salvezi propria piele...
   Khamisi auzi cuvântul nerostit şi care fusese omis în mod intenţionat.
   Să-ţi salvezi propria piele neagră.
   Gerald Kellogg nu fusese încântat să-l angajeze pe Khamisi. Familia paznicului avea legături cu vechea conducere a ţării, iar el ocupase diferite funcţii datorită relaţiilor şi legăturilor sale. Mai era încă membru în Clubul Oldavi, exclusiv pentru albi, unde încă să mai făceau aranjamente de natură economică, chiar şi după căderea apartheidului. Deşi legi noi fuseseră adoptate oficial, barierele sociale fuseseră depăşite în cadrul guvernului şi se formaseră sindicate, afacerile erau tot afaceri în Africa de Sud. Familia De Beerse încă mai deţinea minele de diamante.
   Familia Waalenberg încă mai deţinea cea mai mare parte din tot restul.
   Schimbarea avea să se facă lent.
   Poziţia lui Khamisi era un pas mic, o portiţă pe care el intenţiona s-o ţină deschisă şi pentru generaţia următoare. Aşa că îşi păstră un ton calm al vocii.
   - Sunt sigur că de îndată ce anchetatorii vor cerceta locul, vor confirma că a fost singurul lucru pe care l-am putut face.
   - Oare aşa vor face, domnule Taylor? Am trimis o grămadă de oameni acolo, la o oră după ce elicopterul de căutare şi salvare te-a găsit după miezul nopţii tăvălindu-te în apa aia nămoloasă. Au raportat acum 15 minute. Au găsit carcasa rinocerului mort, aproape jupuită de şacali şi de hiene.
   - Nici urmă de puiul despre care ai raportat tu. Şi cel mai important aspect, nici urmă de dr. Fairfield.
   Khamisi scutură din cap, căutând argumente care să demonteze aceste acuzaţii. În minte i se derula rapid veghea lui prelungită în adăpătoare. Ziua păruse a nu se mai termina, însă noaptea fusese şi mai rău. Odată cu apusul soarelui, Khamisi aşteptase să fie atacat. În schimb însă, auzise scheunatul hienelor şi urletele şacalilor care coborau în vale, însoţite de mârâiturile şi zbieretele furioase ale animalelor ce se încăierau între ele pentru a câştiga supremaţia asupra hoiturilor.
   Prezenţa acestor animale care se hrăneau cu mortăciuni aproape că îl făcuseră pe Khamisi să creadă că era în siguranţă şi să încerce să fugă la jeep. Dacă şacalii şi hienele, o prezenţă obişnuită aici, se întorseseră, atunci poate că ukufa plecase.
   Cu toate astea, nu se mişcase din loc.
   Încă îl mai bântuia imaginea recentă a ambuscadei în care fusese atrasă dr. Fairfield.
   - În mod sigur au mai fost şi alte urme, spuse el.
   - Au mai fost.
   Khamisi se lumină la faţă. Dacă avea dovada...
   - Au mai fost nişte urme de leu, spuse Kellogg. Două femele adulte. Exact cum am mai zis mai devreme.
   - Leoaice?
   - Da. Cred că aveam câteva fotografii ale acestor creaturi ciudate pe undeva pe aici. Poate c-ar fi mai bine să le studiezi, astfel încât să le poţi identifica pe viitor. Asta având în vedere tot timpul liber pe care o să-l ai la dispoziţie.
   - Domnule?
   - Eşti suspendat, domnule Taylor.
   Khamisi nu putu să-şi reţină o expresie şocată. Ştia că dacă ar fi fost vorba de un alt paznic... oricare alt paznic alb... s-ar fi bucurat de mai multă îngăduinţă, de mai multă încredere. Însă nu şi el, care avea pielea unui sălbatic, a unui membru de trib. Ştia foarte bine că nu era cazul să riposteze. N-ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile.
   - Fără salariu, domnule Taylor. Până când se va definitiva o anchetă completă.
  „O anchetă completă.“ Khamisi ştia cum avea să se încheie aceasta.
   - Şi mi s-a cerut din partea poliţiei locale să te informez că nu ai voie să părăseşti zona. De asemenea, se va stabili dacă a fost sau nu vorba de neglijenţă în serviciu.
   Khamisi îşi închise ochii.
   În ciuda faptului că soarele răsărea, coşmarul refuza să se sfârşească.

      Zece minute mai târziu, Gerald Kellogg se mai afla încă în spatele mesei de lucru, biroul său fiind acum gol.
   Îşi trecu o palmă transpirată peste creştetul capului, ca si cum ar fi lustruit un măr. Gustul amar pe care-l simţea pe buze refuza să dispară. Noaptea fusese interminabilă şi trebuise să stingă atât de multe vâlvătăi. Şi încă mai avea o mie de detalii de care să se ocupe: să se descurce cu mass-media, să discute cu familia biologului, inclusiv cu partenera doctoriţei Fairfield.
   Kellogg scutură din cap gândindu-se la această ultimă problemă. Dr. Paula Kane avea să se dovedească cea mai mare belea. Ştia că termenul de „parteneriat“ dintre cele două femei în vârstă depăşise tărâmul profesional. Paula Kane fusese cea care făcuse presiuni noaptea trecută pentru a trimite elicopterul de căutare şi salvare după ce dr. Fairfield nu se mai întorsese acasă din sălbăticie.
   Trezit în miez de noapte, Gerald făcuse apel la prudentă.
   Nu era ceva neobişnuit ca zoologii să înnopteze în zonele de interes. Ce-l făcuse să se dea jos din pat fusese locul unde se dusese dr. Fairfield cu unul dintre paznicii săi. Spre graniţa nord-vestică a parcului. Nu prea departe de proprietatea si domeniul privat al familiei Waalenberg.
   O căutare în zona aceea necesita supravegherea şi controlul său imediat.
   Avusese o noapte agitată şi fusese nevoie de acţiuni rapide şi coordonare, însă totul aproape se rezolvase, iar duhul se întorsese în lampa lui proverbială. Cu excepţia unei ultime chestiuni de care mai trebuia să se ocupe.
   Nu mai avea nici un motiv să o amâne.
   Ridică receptorul telefonului şi formă numărul privat.
   Aşteptă să i se răspundă, bătând uşor cu pixul într-un carneţel.
   - Raportează, veni un răspuns succint după ce i se făcu legătura.
   - Tocmai am terminat întrevederea cu el.
   - Şi?
   - N-a văzut nimic... nimic clar.
   - Ce înseamnă asta?
   - Susţine c-a surprins frânturi de imagini. Nimic care să poată fi identificat.
   Urmă o perioadă lungă de tăcere.
   Gerald deveni din ce în ce mai agitat.
   - Raportul său va fi modificat. Lei. Asta va fi concluzia la care se va ajunge. O să împuşcăm câţiva de ochii lumii şi o să încheiem problema asta într-o zi sau două. Omul, între timp, a fost suspendat.
   - Foarte bine. Ştii ce trebuie să faci.
   Kellogg se opuse ideii.
   - A fost suspendat. N-o să îndrăznească să facă valuri. L-am speriat destul de bine. Nu cred...
   - Exact. Nu trebuie să crezi. Ai primit nişte ordine. Fă să pară c-a fost un accident.
   Legătura telefonică se întrerupse.
   Kellogg puse receptorul în furcă. Atmosfera din cameră era înăbuşitoare în ciuda aerului condiţionat şi a ventilatorului care se învârtea încet. Nimic nu făcea cu adevărat faţă căldurii sufocante a savanei.
   Însă nu temperatura era cea care îi provocase broboanele de transpiraţie care i se rostogoleau pe frunte.
   „Ai primit nişte ordine.“
   Iar el ştia foarte bine că nu era cazul să nu le respecte, îşi aruncă rapid privirea la carnetul de pe birou. Fără să-şi dea seama, desenase în timp ce vorbea la telefon, o reacţie la neliniştea pe care i-o trezea bărbatul de la celălalt capăt al firului.
   Gerald mâzgăli în grabă ceva deasupra, rupse hârtia din carnet şi o făcu bucăţele. Nicio dovadă. Niciodată. Asta era regula. Iar el primise nişte ordine.
   „Fă să pară c-a fost un accident.“

   4:50 A.M.
   LA 12 300 METRI ALTITUDINE
   DEASUPRA GERMANIEI

      - O să aterizăm peste o oră, anunţă Monk. Poate c-ar trebui să mai tragi un pui de somn.
   Gray se întinse. Bâzâitul redus al avionului Challenger 600 îl adormise, însă mintea sa nu încetase să proceseze evenimentele ultimei zile, încercând să pună cap la cap piesele acestui puzzle. Avea Biblia lui Darwin deschisă în faţă.
   - Fiona cum se simte? întrebă el.
   Monk dădu din cap spre canapeaua din spatele avionului. Fiona era tolănită sub o pătură.
   - A adormit într-un final. Doborâtă de analgezice. Copilei ăsteia nu-i tace gura o clipă.
   Vorbise întruna de când cei doi ajunseseră la aeroportul din Copenhaga. Gray îl alertase pe Monk prin telefon, iar el aranjase ca o maşină particulară să-i aducă în siguranţă la avion, care tocmai era alimentat cu combustibil. Logan se ocupase de toate problemele de natură diplomatică şi de vize.
   Cu toate astea, Gray nu răsuflase uşurat până când Challengerul nu îşi ridicase trenul de aterizare şi se înălţase în aer.
   - Dar rana de glonţ?
   Monk ridică din umeri şi se prăbuşi într-un scaun de alături.
   - E doar o zgârietură. OK, o zgârietură destul de adâncă şi de urâtă. O s-o doară ca naiba în zilele următoare. Însă cu nişte antiseptic şi cu un bandaj o să se simtă perfect peste vreo două zile. Gata să jefuiască şi mai mulţi oameni.
   Monk se bătu uşor pe haină, ca să se asigure că portofelul lui mai era acolo.
   - Nu l-a furat decât aşa, ca să-ţi dea bineţe, spuse Gray.
   Îşi ascunse un zâmbet obosit. Grette Neal îi explicase acelaşi lucru ieri. Dumnezeule, oare totul se întâmplase doar ieri?
   În timp ce Monk se îngrijise de Fiona, Gray îi dăduse raportul lui Logan. Directorul interimar nu fusese fericit să afle despre aventura care urmase licitaţiei... o licitaţie la care lui Gray i se interzisese să participe. Cu toate astea, răul fusese făcut. Din fericire, încă mai avea stick-ul de memorie cu fotografiile participanţilor, inclusiv ale perechii cu părul blond ca gheaţa. I le trimisese pe toate lui Logan, împreună cu copii ale unor pagini din Biblie şi cu notiţele sale. Îi trimisese până şi desenele tatuajului în formă de trifoi pe care-l văzuse pe mâinile atacatorilor din noaptea trecută. O echipă de asasini blonzi necunoscuţi.
   Logan şi Kat aveau să încerce la rândul lor să stabilească cine se afla în spatele întregii afaceri. Logan solicitase deja nişte informaţii de la autorităţile din Copenhaga. Acestea nu raportaseră nici un deces în parc. Se părea că trupul asasinului pe care îl doborâseră dispăruse. Aşa că fuga lor din Tivoli Gardens nu provocase ceva mai serios decât vânătăi şi zgârieturi vizitatorilor care se înghiontiseră la ieşire. Nici o rană gravă... În afara celei produse unui vehicul de paradă.
   Se uită la Monk cum îşi verifică buzunarul de la pantaloni.
   - Inelul e tot acolo? întrebă Gray, înţepându-şi prietenul.
   - N-ar fi trebuit să-l fure şi pe ăsta.
   Gray trebui să recunoască meritele Fionei. Ce era al ei era al ei: era iute de mână.
   - Aşadar, ai de gând să-mi spui ce-i cu cutiuţa aia cu inel în ea? întrebă Gray, închizând Biblia lui Darwin.
   - Voiam să-ţi fac o surpriză cu el...
   - Monk, nu ştiam că ţii la mine atât de mult.
   - Las-o baltă! Vreau să zic că intenţionam să-ţi spun când consideram eu de cuviinţă, nu... nu fiindcă domnişoara Copperfield aici de faţă l-a scos dintr-o pălărie.
   Gray se lăsă pe spate, cu faţa spre Monk, cu braţele încrucişate.
   - Deci ai de gând s-o ceri în căsătorie. Nu ştiu ce să zic... doamna Kat Kokkalis. N-o să accepte niciodată.
   - Şi eu m-am gândit că n-o s-o facă. Am cumpărat drăcia asta în urmă cu două luni. Încă n-am găsit momentul potrivit să i-l dau.
   - Mai degrabă, n-ai reuşit să-ţi aduni tot curajul.
   - Da, poate şi asta.
   Gray se întinse şi îl bătu uşor pe Monk pe genunchi.
   - Ea te iubeşte, Monk. Nu-ţi mai face griji.
   Monk îi zâmbi ca un şcolar. O expresie care nu prea i se potrivea. Cu toate astea, Gray îi citi în ochi cât de profunde îi erau sentimentele. Dar şi un licăr de teamă nedisimulată.
   Monk se frecă la îmbinarea dintre proteză şi ciotul rămas din braţ. În ciuda bravadei sale, fusese marcat de mutilarea pe care o suferise cu un an în urmă. Atenţia pe care i-o acordase Kat reuşise în bună măsură să-l aline si să-l vindece, mai mult decât orice îngrijire din partea doctorilor. Cu toate astea, tot rămăsese cu un sentiment profund de nesiguranţă.
   Monk deschise cutiuţa de catifea neagră şi se uită lung la inelul de logodnă cu diamant de trei carate.
   - Poate c-ar fi trebuit să iau un diamant mai mare... mai ales acum.
   - Cum adică?
   Monk îi aruncă rapid o privire. Pe faţă îi radia o nouă expresie... Iar cea mai bună modalitate de a o descrie era ca un licăr de speranţă.
   - Kat este însărcinată.
   Gray se ridică în picioare, surprins.
   - Ce? Cum?
   - Cred că ştii cum, răspunse Monk.
   - Hristoase... felicitări, îngăimă el, tulburat de aflarea unei asemenea veşti. Vreau să spun... păstraţi copilul.
   Monk ridică dintr-o sprânceană.
   - Bineînţeles, adăugă repede Gray, scuturând din cap după prostia pe care o spusese.
   - E încă devreme, spuse Monk. Kat nu vrea să ştie nimeni... mi-a spus că e-n regulă să-ţi spun şi ţie.
   Gray dădu aprobator din cap, având nevoie de timp ca să asimileze noutăţile primite. Încercă să şi-l imagineze pe Monk tată şi fu surprins cât de uşor i se păru s-o facă.
   - Dumnezeule, e minunat!
   Monk închise brusc cutiuţa inelului.
   - Dar tu?
   Gray se încruntă.
   - Dar eu ce?
   - Tu şi Rachel. Ce-a spus când ai sunat-o să-i povesteşti despre isprăvile tale din Tivoli Gardens?
   Gray se încruntă.
   Monk făcu ochii mari.
   - Gray...
   - Ce e?
   - N-ai sunat-o, nu?
   - N-am crezut că...
   - Lucrează la carabinieri. Aşa că-ţi dai seama c-a auzit de un posibil atac terorist în Copenhaga. Şi de nebunul care a strigat „Bombă!“ într-un parc de distracţii aglomerat şi a plecat la plimbare cu un vehicul de paradă. Cu siguranţă i-a trecut prin cap că tu ai fost implicat.
   Monk avea dreptate. Ar fi trebuit s-o sune imediat.
   - Grayson Pierce, ce-o să mă fac cu tine? spuse Monk scuturând cu tristeţe din cap. Când ai de gând s-o laşi în pace pe fata aia?
   - Ce vrei să spui?
  - Hai să fim serioşi. Mă bucur că tu şi Rachel vă simţiţi bine împreună, însă unde duce de fapt toată treaba asta?
   Gray se oţărî:
   - Nu că ar fi treaba ta, însă exact asta aveam de gând să discutăm aici, înainte să înceapă toată nebunia.
   - Ce noroc pe tine!
   - Ştii ceva, inelul ăla de logodnă pe care-l ţii în buzunar de două luni nu te transformă în expert în relaţii sentimentale.
   Monk îşi ridică defensiv ambele palme în sus.
   - Bine, bine... Îmi retrag vorbele... n-am vrut decât să spun că...
   Gray nu-l lăsa să scape aşa uşor.
   - Ce?
   - Că nu vrei cu-adevărat o relaţie.
   Atacul frontal îl luă prin surprindere.
   - Ce spui tu acolo? Eu şi Rachel am făcut tot ce ne-a stat în putinţă să facem să meargă relaţia asta. O iubesc pe Rachel. Şi ştii bine asta.
   - Ştiu c-o iubeşti. N-am spus niciodată altceva. Doar că nu vrei o relaţie cu ea, spuse Monk numărând 3 lucruri pe degete. Prin asta înţelegând o soţie, o ipotecă pentru o casă şi copii.
   Gray doar scutură din cap.
   - Cu Rachel nu faci altceva decât să te bucuri de un fel de primă întâlnire prelungită.
   Gray căută o replică, ceva, însă Monk lovise prea aproape de ţintă. Îşi aminti cum avusese nevoie să-şi învingă o anumită jenă de fiecare dată când se întâlnise cu Rachel, o stinghereală interpusă între ei peste care trebuise să treacă înainte să poată fi restabilită o intimitate mai profundă. Ca la o primă întâlnire.
   - De cât timp ne cunoaştem? îl întrebă Monk.
   Drept răspuns, Gray flutură a lehamite din mână.
   - Şi în tot intervalul ăsta de timp câte prietene stabile ai avut?
   Monk formă din degete un mare zero.
   - Şi-acum uită-te pe cine ai ales pentru prima ta relaţie serioasă.
   - Rachel este o femeie minunată.
   - Da, este. Şi cred că-i foarte bine că în sfârşit ai început să te deschizi mai mult. Însă, omule, aici vorbim despre faptul că ai pus între voi nişte bariere imposibil de trecut.
   - Ce bariere?
   - Ce zici de blestematul de Ocean Atlantic, de exemplu? Care se interpune între tine şi o relaţie completă, spuse Monk arătându-i cele 3 degete. Soţie, ipotecă, copii. Nu eşti pregătit, continuă Monk. Vreau să spun că doar ce ţi-am pomenit despre sarcina lui Kat şi ai şi făcut o faţă... Te-ai speriat de moarte. Şi e vorba de copilul meu.
   Gray îşi simţi inima bubuindu-i cu putere. Se trezi respirând mai greu. Ca şi cum ar fi primit o lovitură în stomac.
   Monk oftă.
   - Ai probleme, omule. Poate că-i vorba de ceva ce trebuie să rezolvi în relaţia dintre tine şi taică-tău. Nu ştiu.
   Din fericire Gray nu fu nevoit să-i dea un răspuns din pricina semnalului sonor care se auzi în sistemul de comunicaţii interne al avionului.
   Pilotul raportă:
   - Mai avem aproximativ 30 de minute de zbor. O să începem coborârea în curând.
   Gray îşi aruncă privirea afară pe hublou. Soarele se înălţa spre est.
   - Poate că o să încerc să mă întind puţin, murmură Gray spre hublou. Până aterizăm.
   - Foarte bine.
   Gray se întoarse spre Monk. Deschise gura să-i răspundă în vreun fel lui Monk, însă în nu reuşi decât să rostească singurul adevăr pe care îl ştia.
   - Chiar o iubesc pe Rachel.
   Monk îşi lăsă pe spate scaunul şi se întinse pe-o parte mormăind.
   - Ştiu. Şi de-asta e-atât de greu.

   7.05 A.M.
   REZERVAŢIA NATURALĂ HLUHLUWE-UMFOLOZI

      Khamisi Taylor îşi sorbea ceaiul în salonul micuţ. Deşi era foarte concentrat şi îndulcit cu miere, nu simţea niciun gust.
   - Şi nu mai există nicio şansă ca Marcia să fie în viaţă? întrebă Paula Kane.
   Khamisi scutură din cap. Nu se ferea de adevăr. Nu acesta fusese motivul pentru care venise aici după ce fusese muştruluit de paznicul-şef. Dorise să se retragă în locuinţa sa cu două camere de la marginea rezervaţiei, acolo unde un şir de case joase le fuseseră închiriate paznicilor din serviciul activ. Khamisi se întreba cât va mai putea să rămână în casa cu pricina dacă suspendarea sa avea să se transforma într-o concediere în toată regula.
   Cu toate astea, nu se întorsese direct acasă. În loc de asta, condusese până la jumătatea parcului spre o altă aşezare de locuinţe temporare, o mică enclavă unde oamenii de ştiinţă domiciliau atâta timp cât ţineau banii din grantul lor de cercetare.
   Khamisi fusese de mai multe ori în această casă colonială cu două etaje, văruită în alb, mărginită de salcâmi gigantici şi umbroşi, cu o grădiniţă şi o curte interioară micuţă prin care zburătăceau câteva găini. Cele două femei care locuiau aici păreau să nu rămână niciodată fără subvenţii. De fapt, ultima oară când fusese aici, Khamisi venise să sărbătorească aniversarea a 10 ani de când femeile lucrau în parc. În rândul comunităţii ştiinţifice, deveniseră un element de decor al Hluhluwe-Umfolozi întocmai ca şi cele 5 animale mari din rezervaţia naturală.
   Însă acum, din două nu mai rămăsese decât una.
   Dr. Paula Kane stătea pe o canapea mică dincolo de măsuţa joasă din faţa lui Khamisi. Avea ochii în lacrimi, însă obrajii îi rămăseseră uscaţi.
   - E-n regulă, spuse ea.
   Privirea i se plimbă pe un perete plin de fotografii, o panoramă a unei vieţi fericite. El ştia că cele două fuseseră împreună încă de când absolviseră facultatea la Oxford cu mulţi ani în urmă.
   - Nu-mi făcusem prea multe speranţe, continuă ea.
   Era o femeie scundă, zveltă, cu un păr negru înspicat cu fire albe, tăiat drept până la umăr. Deşi el ştia că avea în jur de 58 de ani, părea mai tânără cu 10. Îşi păstrase întotdeauna o anume frumuseţe brută, radiind o încredere de sine ce depăşea orice machiaj care ar fi putut s-o împodobească. Însă, în dimineaţa aceasta, arăta ştearsă, o umbră a ei înseşi, sleită subit de vlagă. Părea că dormise în pantalonii ei kaki şi în bluza albă largă.
   Khamisi nu avea cuvinte care să-i aline durerea, nu putea decât să-i ofere compasiunea lui.
   - Îmi pare rău.
   Privirea Paulei reveni la el.
   - Ştiu că tu ai făcut tot ce-ai putut. Am auzit discuţiile care s-au iscat. O femeie albă moare, dar un bărbat de culoare trăieşte. Asta n-are cum să dea bine în anumite cercuri de aici.
   Khamisi ştia că făcea referire la paznicul-şef. Paula şi Marcia se loviseră de prejudecăţile bărbatului de multe ori. Cunoştea la fel ca toată lumea relaţiile pe care le avea paznicul-şef şi apartenenţa lui. Chiar dacă apartheidul fusese stârpit în oraşele mari şi mici, aici, în sălbăticie, mitul Marelui Vânător Alb încă mai deţinea supremaţia.
   - Moartea ei nu a fost vina ta, spuse Paula, citindu-i îngrijorarea de pe chip.
   El se întoarse într-o parte. Aprecia faptul că ea era înţelegătoare, însă, în acelaşi timp, acuzaţiile paznicului-şef îi zgândăriseră propriile sentimente de vinovăţie. În mod raţional, ştia că făcuse tot ce putuse pentru a o proteja pe dr. Fairfield. Însă el reuşise să iasă din pădure. Ea, nu. Aşa stăteau lucrurile.
    Khamisi se ridică în picioare. Nu voia să o deranjeze mai mult de-atât. Venise să-şi prezinte condoleanţele şi să-i spună personal doamnei doctor Kane ce se întâmplase. Şi o făcuse.
   - Ar trebui să plec, zise el.
   Paula se ridică în picioare şi îl însoţi până la uşa cu plasă împotriva insectelor. Îl opri cu o atingere uşoară înainte să iasă.
   - Ce crezi c-a fost? întrebă ea.
   El se întoarse spre ea.
   - Ce a omorât-o? întrebă Paula.
   Khamisi privi lung soarele dimineţii, prea strălucitor ca el să vorbească despre monştri. În plus, i se interzisese să discute despre asta. Slujba lui era în joc.
   Îşi aruncă rapid privirea în jos la Paula şi îi spuse adevărul.
   - N-a fost un leu.
   - Şi-atunci ce...?
   - O să aflu.
   Împinse uşa cu plasă şi coborî scările. Camioneta lui mică şi ruginită se cocea la soare. Se îndreptă spre ea, se sui în interiorul sufocant şi o porni înapoi spre casă.
   Pentru a suta oară în dimineaţa aceea resimţea teroarea zilei anterioare. Abia dacă auzea huruitul motorului peste ecoul răgetelor de vânătoare ale ukufa. Nu ale unui leu. Nu avea să creadă niciodată aşa ceva.
   Ajunse la şirul de căsuţe înghesuite, improvizate şi fără aer condiţionat. Casele adăposteau tot personalul care locuia aici în parc. Frână într-un nor de praf roşu lângă poarta din faţă a curţii lui.
   Extenuat, avea de gând să se odihnească timp de câteva ore.
   După care avea să caute adevărul.
   Deja ştia de unde voia să-şi înceapă investigaţia.
   Însă asta trebuia să mai aştepte.
   În timp ce se apropia de gardul curţii din faţă, Khamisi observă că poarta era pe jumătate întredeschisă. Întotdeauna se asigura că o închidea cu zăvorul înainte să plece de acasă.
   Pe de altă parte, însă, când fuseseră raportate dispariţiile de noaptea trecută, probabil că venise cineva aici ca să verifice dacă nu cumva era acasă.
   Cu toate acestea, simţurile lui Khamisi nu erau adormite... nu din momentul în care auzise primul urlet în junglă. De fapt, se îndoia că simţurile sale aveau să se destindă vreodată.
   Se strecură prin poarta întredeschisă. Văzu că uşa de la intrare părea să fie închisă. Mai văzu şi corespondenţa care ieşea din cutia poştală, neatinsă. Urcă treptele, una cât una. Urcă, dorindu-şi să fi avut cel puţin un pistol sau cuţit la cingătoare.
   Scândurile din podea scârţâiră. Sunetul nu era scos de picioarele lui, ci se auzea din interiorul casei.
   Toate simţurile lui Khamisi îl îndemnară să o ia la fugă. Nu din nou. Nu şi de data aceasta.
   Ajunse la verandă, se trase într-o parte şi încercă încuietoarea uşii.
   Era descuiată.
   Apăsă pe clanţă şi deschise uşa larg. Aproape de partea din spate a casei, se auzi scârţâind o altă scândură din podea.
   - Cine-i acolo? strigă el.

   8:52 A.M.
   HIMALAYA

      - Vino să vezi asta.
   Painter se trezi brusc din somn, intrând imediat în stare de alertă. Simţea o durere groaznică de cap, ca un pumnal în spatele ochilor. Se rostogoli din pat complet îmbrăcat. Nu realizase când adormise. El şi Lisa se întorseseră în camera lor cu câteva ore în urmă, sub pază. Anna trebuia să se ocupe de anumite treburi şi să trimită după nişte lucruri pe care i le ceruse Painter.
   - Cât am dormit? întrebă el în timp ce, încet-încet, durerea de cap păru că-l slăbeşte.
   - Scuză-mă. N-am ştiut că dormi.
   Lisa stătea turceşte la masa din faţa căminului. Pe masă erau împrăştiate o mulţime de hârtii.
   - N-are cum să fi fost mai mult de 15... 20 de minute. Am vrut să-ţi arăt asta.
   Painter se ridică în picioare. Pentru o fracţiune de secundă simţi pământul învârtindu-se cu el, însă apoi totul reveni la normal. Nu era bine. Traversă camera până la Lisa şi se lăsă pe vine lângă ea.
   Observă că avea aparatul de fotografiat acolo, aşezat pe nişte hârtii. Lisa ceruse să îi fie înapoiat Nikonul ca primă dovadă de cooperare din partea celor care-i luaseră prizonieri.
   Îi strecură o foaie de hârtie.
   - Uite.
   Pe hârtie, Lisa desenase un şir de simboluri. Painter recunoscu runele pe care Lama Khemsar le mâzgălise pe peretele chiliei. Probabil că ea le copiase de pe fotografia digitală. Painter văzu că fiecare simbol avea sub el câte o literă.
   Era un simplu cod. Fiecare rună reprezenta o literă a alfabetului. După mai multe încercări, mi-a ieşit.
   - Schwarze Sonne, citi el cu voce tare.
   - Soarele Negru. Numele proiectului de aici. Atunci, Lama Khemsar ştia despre toate astea.
   Painter scutură din cap.
   - Bătrânul budist avea într-adevăr legături aici. Şi în mod evident asta l-a traumatizat foarte tare.
   Lisa îi luă hârtia.
   - Probabil nebunia a deschis răni vechi. A adus suferinţele trecute din nou la suprafaţă.
   - Sau poate că Lama cooperase tot timpul acesta, păstrând mănăstirea ca un fel de avanpost de pază al castelului de aici.
   - Dacă aşa au stat lucrurile, uite unde l-a dus cooperarea asta, rosti Lisa cu subînţeles. Oare vom primi şi noi o astfel de recompensă pentru cooperarea noastră?
   - Nu avem de ales. E singura posibilitate de a rămâne în viaţă. Să le fim utili.
   - Şi după aceea? Când nu le vom mai fi utili?
   Painter nu-i oferi false speranţe.
   - O să ne omoare. Cooperarea noastră ne va folosi doar ca să câştigăm timp.
   Painter observă că ea nu păruse descurajată la auzul adevărului rostit de el, ci, dimpotrivă, asta păruse să-i dea putere. Hotărârea luată o făcuse să-şi îndrepte umerii.
   - Atunci ce facem mai întâi? întrebă ea.
   - Facem primul pas care trebuie făcut în orice conflict.
   - Adică?
   - Cunoaşte-ţi duşmanul.
   - Cred că deja ştiu prea multe despre Anna şi oamenii ei.
   - Nu. Mă refeream că trebuie să descoperim cine se află în spatele exploziilor produse aici. Sabotorul... şi cel pentru care lucrează. Aici se petrece ceva mult mai important decât pare la prima vedere. Acele prime acte de sabotaj - faptul că s-a umblat la mecanismele de control ale Clopotului, primele boli - au fost menite să ne aducă aici. Să stârnească nişte fum. Să ne atragă aici cu zvonurile lor despre nişte îmbolnăviri ciudate.
   - Dar pentru ce ar face cineva asta?
   - Ca să se asigure că grupul Annei e descoperit şi anihilat. Nu ţi se pare ciudat că inima tehnologiei, Clopotul, a fost distrus numai după ce am ajuns noi aici? Oare ce sugerează asta?
   - Faptul că s-a dorit anihilarea proiectului Annei, fără însă a se dori ca partea esenţială a tehnologiei să cadă în mâinile altcuiva.
   Painter dădu din cap..
   - Şi poate că mai e ceva, ceva mai urât de-atât. Pentru că toate astea pot avea drept scop doar să ne pună pe o pistă greşită. Ca o mişcare rapidă şi meşteşugită a mâinii unui prestidigitator. Priveşte aici în timp ce adevăratul truc se face acolo unde nu te uiţi. Însă cine este misteriosul magician din culise? Care este scopul lui, ce vrea să obţină? Asta trebuie să aflăm noi.
   - Şi echipamentul electronic pe care i l-ai cerut Annei?
   - Poate cu el reuşesc să miros cine e şobolanul de aici. Dacă-l prindem în cursă pe sabotorul acesta, s-ar putea să obţinem nişte răspunsuri, să descoperim cine este cel care trage sforile.
   O bătaie în uşă îi făcu pe amândoi să tresară.
   Painter se ridică, încuietoarea se descuie şi uşa se dădu brusc de perete.
   Anna intră grăbită împreună cu Gunther. Acesta se spălase pe faţă de cenuşă. Faptul că niciun alt paznic nu-l urmă înăuntru arăta ce ameninţare reprezenta bărbatul. Nici măcar nu era înarmat.
   - M-am gândit că poate aţi vrea să luaţi micul dejun cu noi, spuse Anna. Până terminăm de mâncat ar trebui să ajungă şi echipamentul pe care l-aţi solicitat.
   - Tot? Cum? De unde?
   - Katmandu. De partea cealaltă a muntelui, avem un eliport adăpostit.
   - Pe bune? Şi nu v-a descoperit nimeni?
   Anna ridică din umeri.
   - Nu e nevoie de altceva decât să avem grijă să ne sincronizăm zborurile în funcţie de mulţimea de excursii pentru vizitarea împrejurimilor şi de echipele de alpinişti din zonă. Pilotul ar trebui să se întoarcă într-o oră.
   Painter dădu din cap. Avea de gând să folosească la maximum ora aceea. Culegând informaţii.
   Orice problemă avea o soluţie. Cel puţin aşa spera el.
   Ieşiră din cameră. Holurile de afară erau neobişnuit de plin de oameni. Se dusese vorba. Toţi păreau ocupaţi sau supăraţi sau pur şi simplu le aruncau priviri crunte... ca şi cum Painter şi Lisa erau într-un fel sau altul responsabili pentru actul de sabotaj. Însă nici unul nu se apropie prea mult. Paşii apăsaţi ai lui Gunther le deschideau drumul. Cel care îi luase prizonieri era acum cel care-i proteja.
   În sfârşit ajunseră la biroul Annei.
   În faţa focului fusese întinsă o masă lungă, încărcată cu platouri. Cârnaţi, pâine neagră, tocăniţe, budinci, brânzeturi vechi, diverse soiuri de fructe de pădure, prune şi felii de pepene.
   - Urmează să ni se alăture vreo armată? întrebă Painter.
   - Cel mai important lucru în zonele cu climă rece este să alimentezi în permanenţă cu combustibil şi casa, şi inima, explică Anna.
   Se aşezară. Îşi trecură platourile de la unul la altul. Ca o familie mare şi fericită.
   - Dacă există vreo speranţă să se obţină un remediu, spuse Lisa, va trebui să ştim mai multe despre acest Clopot al vostru. Istoria lui... cum funcţionează...
   Anna, posomorâtă după drumul făcut, se lumină la faţă.
   Care cercetător nu ar fi fost bucuros să vorbească despre descoperirile sale?
   - Iniţial a fost un experiment, pentru un generator de energie, începu ea. Un nou tip de motor. Clopotul a fost numit aşa datorită formei recipientului în care se află, un vas de ceramică de mărimea unui rezervor rotund de 400 de kilograme, căptuşit cu plumb. Înăuntru erau 2 cilindri metalici, unul introdus în celălalt, care se învârteau în sensuri opuse.
   Anna le explică mişcarea folosindu-se de gesturi.
   - Clopotul era plin şi lubrifiat de un metal lichid asemănător cu mercurul. Care se numea Xerum 525.
   Painter îşi amintea numele.
   - Asta e substanţa pe care aţi spus că nu o puteţi duplica.
   Anna încuviinţă.
   - Am încercat timp de câteva zeci de ani să inversăm procesul prin care se obţinuse metalul lichid. Există elemente în compoziţia sa care nu se pretează la nici un fel de teste. Ştim, conţine toriu şi peroxizi de beriliu, dar cam asta e tot. Ceea ce ne este foarte clar e că acest Xerum 525 a fost un produs complementar, obţinut prin cercetările naziştilor în legătură cu energia punctului zero. A fost produs într-un alt laborator, unul care a fost distrus imediat după război.
   - Şi nu aţi găsit o cale să mai produceţi altul? întrebă Painter.
   Anna scutură din cap.
   - Dar ce făcea Clopotul? întrebă Lisa.
   - După cum v-am mai spus şi înainte, era pur şi simplu un experiment. Cel mai probabil, o altă încercare de a atinge energia infinită a punctului zero. Deşi, în momentul în care cercetătorii nazişti s-au aplecat mai cu atenţie asupra lui, au observat că producea efecte ciudate. Clopotul emitea o strălucire uşoară. Aparatele electrice aflate în jurul lui, chiar şi cele de la o distanţă uriaşă, s-au scurtcircuitat. S-au raportat şi câteva decese. Au urmat experimente suplimentare care au dus la perfecţionarea dispozitivului şi la construirea unui sistem de protecţie împotriva acestor efecte. Experimentele s-au făcut în adâncurile unei mine abandonate. Nu s-au mai înregistrat decese, însă sătenii aflaţi la un kilometru distanţă de mină s-au plâns de insomnii, ameţeli şi spasme musculare. Clopotul emitea anumite radiaţii. Interesul pentru el a crescut.
   - Era privit ca o posibilă armă? încercă să ghicească Painter.
   - N-aş putea să spun. Multe dintre observaţiile scrise au fost distruse de şeful cercetătorilor. Însă ştim cu siguranţă că echipa iniţială de savanţi a expus acţiunii Clopotului tot felul de elemente din natură: ferigi, mucegaiuri, ouă, carne, lapte. Şi o gamă variată de animale. Nevertebrate şi vertebrate. Gândaci, şerpi, cameleoni, broaşte râioase şi, desigur, şoareci şi şobolani.
   - Dar animalul aflat în vârful lanţului trofic? întrebă Painter. Omul?
   Anna dădu din cap.
   - Mi-e teamă că da. Deseori aspectele morale sunt primele la care se renunţă când e vorba despre progres.
   Îşi pierduse complet interesul pentru ce se afla în faţa ei în farfurie. Nu fiindcă subiectul ar fi dezgustat-o, ci dimpotrivă, pentru că era extrem de interesată.
   Anna păru să sesizeze curiozitatea care o anima şi-şi îndreptă atenţia înspre Lisa.
   - Din nou, efectele au fost inexplicabile. Clorofila din plante dispărea, lăsându-le complet albe. În câteva ore se descompuneau într-un material unsuros. La animale, sângele li se coagula în vene. În ţesuturi se forma o substanţă cristalină care distrugea celulele din interior.
   - Dă-mi voie să ghicesc, spuse Painter. Singurii care au rămas imuni au fost gândacii de bucătărie
   Lisa se uită urât la el şi apoi se întoarse spre Anna.
   - Aveţi idee care era cauza acestor efecte?
   - Nu putem decât să facem presupuneri. Chiar şi acum. Credem că în timp ce se învârte Clopotul creează un curent electromagnetic foarte puternic. Când este expusă la acest curent, substanţa Xerum 525, produs complementar al cercetărilor anterioare privind punctul zero, generează o aură de energii cuantice ciudate.
   Painter cântări totul în minte.
   - Deci Xerum 525 este sursa de combustibil, iar Clopotul este motorul.
   Anna dădu din cap.
   - Transformând Clopotul într-un mixer uriaş, tună un alt glas.
   Toţi ochii se întoarseră spre Gunther. Tocmai muşca dintr-un cârnat. Era prima dată când se arăta interesat de conversaţie.
   - O descriere simplistă, dar corectă, aprobă Anna. Imaginaţi-vă că punctul zero este un bol cu aluat pentru o prăjitură. Clopotul care se învârte este ca un mixer ce este introdus în el şi atrage energia cuantică înspre exterior, în lumea noastră, împroşcând în jur tot felul de particule subatomice ciudate. Experimentele iniţiale au fost încercări de a manipula viteza acestui mixer şi astfel de a controla împroşcările. Ca să nu se facă atâta mizerie. Şi, pe lângă asta, să micşoreze efectele adverse suplimentare, cum ar fi procesul de degenerare. Şi au reuşit. Aceste efecte adverse treptat au dispărut şi au fost înlocuite de ceva remarcabil.
   Painter îşi dădu seama că aici era partea cea mai importantă.
   Anna se aplecă înainte.
   - În locul degenerării ţesuturilor biologice, savanţii nazişti au început să observe îmbunătăţiri. O înmulţire rapidă a mucegaiurilor. Ferigi gigantice. Reflexe mai rapide la şoareci şi un grad de inteligenţă sporit la şobolani. Consecvenţa acestor rezultate nu putea fi pusă doar pe seama unor mutaţii întâmplătoare. Şi se părea că, cu cât era mai evoluat organismul, cu atât mai mari erau beneficiile de pe urma expunerii.
   - Şi aşa au urmat subiecţii umani, spuse Painter.
   - Nu uita cadrul istoric în care ne aflam, domnule Crowe. Naziştii erau convinşi că aveau să dea naştere următoarei rase superioare. Şi aici aveau instrumentul prin care puteau s-o facă în decursul unei singure generaţii. Aspectele morale nu contau. Ţelul suprem trebuia atins. Crearea unei rase superioare tuturor celorlalte. Posibilitatea de a stăpâni întreaga lume. Asta credeau naziştii. Şi în acest scop au depus eforturi foarte mari pentru a aprofunda cercetările legate de Clopot. Însă n-au mai avut timp să-l finalizeze. Germania a căzut. Clopotul a fost evacuat pentru ca toate cercetările să fie continuate în secret. Era ultima mare speranţă care rămăsese celui de-al Treilea Reich. Şansa ca rasa ariană să renască. Să se ridice şi să ia în primire Pământul.
   - Şi Himmler a ales locul, spuse Painter. Undeva în adâncurile munţilor Himalaya. Ce nebunie!
   Scutură din cap.
   - De multe ori se întâmplă ca nebunia, şi nu geniul, să fie cea care duce la progres. Cine altcineva decât un om nebun ar avea curajul să meargă atât de departe, să obţină ceea ce teoretic este imposibil? Şi făcând asta să dovedească faptul că nimic nu este imposibil?
   - Şi uneori să inventeze astfel pur şi simplu cea mai eficientă armă pentru a comite un genocid.
   Anna oftă.
   Lisa readuse discuţia pe făgaş.
   - Şi ce s-a întâmplat la testele făcute pe oameni?
   Avea tonul rece al unui profesionist.
   Anna recunoscu un partener de discuţie mai înclinat spre latura ştiinţifică.
   - La adulţi, efectele erau în continuare negative. În special cu cât gradul de expunere era mai mare. Însă cercetările nu s-au oprit aici. Când un fetus a fost expus în uter, 1 din 6 copii născuţi după astfel de expuneri a prezentat îmbunătăţiri considerabile. Modificările miostatinului din gene produceau copii cu muşchi mai dezvoltaţi. Au apărut şi alte aspecte pozitive. O vedere mai ageră, o coordonare mână-ochi mai bună şi nişte rezultate uimitoare la testele de inteligenţă.
   - Nişte supercopii, spuse Painter.
   - Dar, din păcate, astfel de copii rareori ajungeau să trăiască peste vârsta de 2 ani, continuă Anna. La un moment dat începeau să degenereze, să devină din ce în ce mai palizi. În ţesuturi li se formau cristale. Degetele de la mâini şi de la picioare se necrozau şi cădeau.
   - Interesant, spuse Lisa. Cam la fel cum se întâmpla cu efectele secundare produse la prima serie de teste.
   Painter îi aruncă o privire. Oare tocmai rostise cuvântul „interesant“? Privirea fascinată a Lisei era fixată asupra Annei. Cum putea rămâne atât de detaşată? Apoi observă genunchiul stâng al Lisei bâţâind sub masă. I-l atinse ca să o calmeze. Ea tremură la atingerea lui. În schimb, expresia de pe chip îi rămase aceeaşi. Painter realiză că tot interesul Lisei era mimat. Încerca să-şi suprime furia şi groaza, permiţându-i lui să pună în scenă povestea cu poliţistul bun şi poliţistul rău. Atitudinea ei cooperantă îi dădea şansa de a condimenta acest interogatoriu cu o serie de întrebări mai dure, fără îndoială extrem de importante pentru obţinerea răspunsurilor de care aveau nevoie.
   Painter îi strânse genunchiul, ca semn de recunoaştere a eforturilor pe care le făcea.
   Lisa continuă să se prefacă.
   - Ai spus că la unul din 6 copii se observau aceste îmbunătăţiri, chiar şi pe termen scurt. Dar ceilalţi 5?
   Anna dădu din cap.
   - Se năşteau morţi. Din cauza unor mutaţii fatale. Sau a morţii mamelor. Rata mortalităţii era mare.
   - Şi cine erau toate mamele astea? întrebă Painter, dând glas indignării care mocnea în amândoi. Presupun că nu se ofereau voluntare.
   - Nu ne judeca prea aspru, domnule Crowe. Ştii care este gradul mortalităţii infantile în ţara ta? E mai mare decât în unele ţări din lumea a treia. Şi ce beneficii se obţin de pe urma morţilor ălora?
   Doamne, Dumnezeule, nu putea vorbi serios. Era o comparaţie imposibilă.
   - Naziştii aveau un scop pe care şi-l urmau neabătut, spuse Anna. Cel puţin ei erau consecvenţi.
   Painter căută nişte cuvinte crunte cu care s-o lovească, însă furia parcă îi legase limba.
   Vorbi însă Lisa. Mâna ei o găsi pe a lui, aflată pe genunchiul ei, şi o strânse.
   - Bănuiesc că savanţii aceştia au încercat să găsească modalităţi prin care să regleze Clopotul şi astfel să elimine aceste efecte negative.
   - Bineînţeles. Însă până la încheierea războiului nu s-au făcut progrese prea mari. Se vorbeşte despre existenţa unui singur caz de succes deplin. Un copil aparent perfect. Înainte de acesta, toţi copiii născuţi după expunerea la Clopot prezentaseră anumite imperfecţiuni. Bucăţi de piele depigmentată, o asimetrie a organelor, ochi de culori diferite.
   Anna aruncă o privire înspre Gunther şi apoi reveni.
   - Însă copilul acesta părea să nu aibă niciun defect. Chiar şi analiza rudimentară făcută genomului băiatului a dovedit că este fără cusur. Însă tehnicile folosite pentru obţinerea acestui rezultat au rămas necunoscute. Şeful cercetătorilor a desfăşurat acest ultim experiment în secret. Când bunicul meu s-a dus să evacueze Clopotul, şeful savanţilor s-a împotrivit şi a distrus toate notiţele pe care le făcuse în laborator. Copilul a murit curând după aceea.
   - Din cauza efectelor secundare?
   - Nu, fiica şefului cercetătorilor s-a aruncat în apă şi s-a înecat împreună cu copilul.
   - De ce?
   Anna scutură din cap.
   - Bunicul refuza să vorbească despre asta. După cum v-am spus, povestea poate foarte bine să fie doar o născocire.
   - Cum se numea şeful cercetătorilor? întrebă Painter.
   - Nu-mi amintesc. Pot să caut dacă vrei.
   Painter ridică din umeri. Ce bine ar fi fost dacă ar fi avut acces la computerele Sigma. Îşi dădea seama că povestea bunicului nu era chiar completă.
   - Şi după evacuare? întrebă Lisa. Cercetările au continuat aici?
   - Da. Deşi izolaţi, am continuat să păstrăm legătura cu lumea ştiinţifică din afară. După război, savanţii nazişti s-au împrăştiat în cele patru vânturi, mulţi intrând în proiecte strict secrete dezvoltate peste tot în lume. Europa. Uniunea Sovietică. America de Sud. Statele Unite. Erau ochii şi urechile noastre peste tot, transmiţându-ne informaţiile de care aveam nevoie. Unii continuau să creadă în cauza noastră. Alţii erau şantajaţi cu faptele lor din trecut.
   - Aşa că aţi continuat.
   O încuviinţare din cap.
   - În decursul următorilor 20 de ani, s-au făcut progrese importante. S-au născut supercopii care au trăit mai mult. Aici au fost crescuţi ca nişte prinţi. Li s-a dat titiul de Ritter des Sonnekönig. Cavaleri ai Regelui Soare. Pentru a le marca provenienţa din proiectul Soarele Negru.
   - Ca într-o operă de Wagner, observă Painter ironic.
   - Poate. Bunicului meu îi plăcea tradiţia. Dar trebuie să vă spun că toţi subiecţii acestui experiment de aici de la Granitschloss au fost voluntari.
   - Asta a fost o alegere morală? Sau a fost din cauză că nu aveaţi nici un evreu la îndemână în Himalaya?
   Anna se încruntă fără să răspundă, ca şi cum întrebarea nici măcar nu merita vreun comentariu. Continuă:
   - Deşi progresele erau evidente, o anumită degenerare continua să-i afecteze pe Sonnekonige. Instalarea simptomelor se manifesta în continuare în general în jurul vârstei de 2 ani, dar erau mai uşoare. Procesul de degenerare acută s-a transformat într-unul cronic. Şi odată cu creşterea longevităţii, a apărut un nou simptom: deteriorarea mentală. Paranoia acută, schizofrenia, psihoza.
   Vorbi Lisa.
   - Simptomele astea pe care le-ai menţionat la urmă... seamănă cu ceea ce s-a întâmplat cu călugării de la mănăstire.
   Anna dădu din cap.
   - Totul depinde de gradul de expunere şi de vârsta la care a avut loc. Copiii expuşi în uter la un nivel controlat de radiaţii cuantice ale Clopotului prezentau semne de îmbunătăţire urmate de o degenerare cronică ce dura toată viaţa. În timp ce adulţi ca Painter şi ca mine, expuşi la cantităţi moderate de radiaţii necontrolate au fost afectaţi de o formă mai acută a aceluiaşi proces degenerativ, adică suferă un declin mai rapid, însă călugării, expuşi la un grad mare de radiaţii au intrat imediat într-o stare de degenerare mentală.
   - Şi Sonnekonige? spuse Painter.
   - La fel ca în cazul nostru, nu a existat niciun remediu pentru boala lor. De fapt, în timp ce Clopotul reprezintă o posibilitate de ajutor în ceea ce ne priveşte, Sonnekonige sunt imuni la efectul Clopotului. Se pare că expunerea lor atât de timpurie îi face capabili să reziste oricărui alt contact cu Clopotul - şi în sens pozitiv, şi în sens negativ.
   - Aşa că atunci când au înnebunit...?
   Painter îşi imagină nişte supraoameni descreieraţi colindând castelul şi distrugând totul în calea lor.
   - O astfel de situaţie ne punea în pericol siguranţa. Testele pe oameni au fost în cele din urmă sistate.
   Painter nu-şi putu ascunde surprinderea.
   - Aţi abandonat cercetarea?
   - Nu chiar. Testele pe oameni deveniseră deja o modalitate ineficientă de experimentare. Interpretarea rezultatelor dura prea mult. Au fost introduse elemente noi. Şoareci modificaţi genetic, ţesut fetal crescut in vitro, celule stem. După ce genomul uman a fost descifrat, testarea ADN-ului a devenit o metodă mai rapidă de evaluare a progreselor. Ritmul cercetărilor a fost accelerat. Presupun că, dacă am relua proiectul Sonnekonige astăzi, am obţine rezultate mult mai bune.
   - Şi atunci de ce nu aţi mai încercat?
   Anna ridică din umeri.
   - În continuare şoarecii dau semne de demenţă. Ceea ce ne îngrijorează. Însă motivul esenţial pentru care am renunţat la studiile pe oameni este acela că în ultimii 10 ani interesele noastre au devenit preponderent ştiinţifice. Nu mai vrem să creăm o rasă nouă superioară. Nu mai suntem nazişti. Considerăm că de pe urma muncii noastre, odată perfecţionate, poate beneficia întreaga omenire.
   - Şi atunci de ce nu scoateţi acum totul la iveală? întrebă Lisa.
   - Şi să intrăm sub incidenţa legilor şi a hotărârilor unei mulţimi ignorante? Ştiinţa nu este un proces democratic. Constrângerile morale arbitrare nu vor face altceva decât să încetinească de 10 ori orice progres. Ceea ce e de neacceptat.
   Painter se forţă să nu riposteze. I se părea că aici existau în continuare, fără nicio problemă, elemente din filosofia naziştilor.
   - Şi ce s-a ales de Sonnekonige? vru să ştie Lisa.
   - Au avut o soartă tragică. În timp ce mulţi dintre ei au murit din cauza degenerării, chiar şi mai mulţi au trebuit eutanasiaţi în momentul când şi-au pierdut minţile. Cu toate acestea, câţiva dintre ei au supravieţuit. Cum este Klaus, pe care l-aţi întâlnit.
   Painter se gândi la paznicul uriaş. Îşi aminti de membrul paralizat al omului şi de faţa lui strâmbă, semne clare de degenerare. Apoi îşi îndreptă atenţia spre Gunther. Bărbatul îi susţinu privirea, fără a i se clinti vreun muşchi pe faţă. Avea un ochi albastru şi celălalt alb stins. Un alt Sonnekonige.
   - Gunther a fost ultimul care s-a născut aici.
   Anna arătă înspre umărul ei şi-i făcu semn uriaşului.
   Ridurile de pe fruntea lui se adânciră, însă Gunther se întinse şi-şi suflecă mâneca pentru a vedea partea de sus a braţului său. Scoase la iveală un tatuaj negru.
   - Simbolul Sonnekonige, explică Anna. Adică mândrie, datorie şi realizare.
   Gunther îşi trase la loc mâneca, acoperind din nou tatuajul.
   Painter îşi aminti brusc drumul cu sania de noaptea trecută, când auzise comentariul făcut la adresa lui Gunther de către unul dintre paznici. Care fusese cuvântul folosit? Leprakonige. Regele Lepros. În mod evident, respectul pentru foştii Cavaleri ai Regelui Soare practic dispăruse. Gunther era ultimul din casta sa, degenerând încet până ce aveau să fie cu toţii acoperiţi de uitare. Cine avea să-l jelească?
   Ochii Annei stăruiră puţin asupra lui Gunther înainte să se întoarcă la ei.
   Poate că avea să-l jelească cineva.
   Vorbi Lisa. Avea în continuare mâna în mâna lui Painter.
   - Mai trebuie să-mi explici ceva. Clopotul. Cum de provoacă aceste schimbări? Ai spus că erau prea consistente ca să fie simple mutaţii genetice generate la întâmplare.
   Anna dădu din cap.
   - Într-adevăr. Cercetările noastre nu s-au limitat la efectele Clopotului. Multe dintre studii s-au axat pe modul în care funcţionează.
   - Şi aţi obţinut ceva progrese? întrebă Painter.
   - Bineînţeles. De fapt, suntem siguri că înţelegem elementele de bază ale procesului de funcţionare.
   Painter clipi surprins.
   - Pe bune?
   Anna se încruntă.
   - Am crezut că era evident.
   Se uită când la Painter, când la Lisa.
   - Clopotul controlează evoluţia.

   7:35 A.M.
   REZERVAŢIA NATURALĂ HLUHLUWE-UMFOLOZI

      - Cine-i acolo? repetă Khamisi, din pragul uşii casei sale.
   Cineva se ascundea înăuntru, în dormitorul din spate.
   Sau poate că era vreun animal.
   Maimuţele intrau mereu în case, câteodată chiar şi animale mai mari.
   Cu toate acestea, nu intră. Se chinui să vadă ce era înăuntru, însă toate draperiile fuseseră trase. După drumul parcurs până aici prin soarele orbitor, casa era la fel de întunecată ca o junglă.
   De pe verandă, Khamisi întinse mâna prin cadrul uşii după întrerupător. Căută cu degetele pe bâjbâite. Îl găsi şi-l atinse uşor. Se aprinse un singur bec, iluminând camera din faţă mobilată simplu şi o chicinetă. Însă lumina nu-l ajută deloc să vadă cine sau ce îl aştepta în dormitor.
   Auzi ceva agitându-se acolo în spate.
   - Cine...?
   O înţepătură puternică în lateralul gâtului îi întrerupse vorbele. Tresărind, căzu în faţă în încăpere. Se plesni cu palma peste muşcătură. Găsi cu degetele ceva cu pene înfipt acolo.
   Îl trase afară şi se holbă la el, fără să priceapă.
   O săgeată.
   Şi el folosea astfel de săgeţi pentru tranchilizarea animalelor mari.
   Însă aceasta era diferită.
   Îi căzu dintre degete.
   Momentul de confuzie fu tot ce îi trebui toxinei să ajungă la creier. Simţi că îi fuge pământul de sub picioare. Khamisi se chinui să-şi recapete echilibrul - fără să reuşească. Podeaua de scândură i se apropie rapid de faţă.
   Reuşi să-şi recapete uşor autocontrolul, însă cu toate astea se lovi cu putere, crăpându-şi capul. Văzu stele verzi înainte să se înceţoşeze privirea. Capul i se sprijini de podea. Din unghiul său, văzu o bucată de frânghie pe scânduri. Se concentră şi mai tare. Nu, nu era o frânghie.
   Un şarpe. Lung de 3 metri.
   Îl recunoscu pe loc.
   Mamba neagră.
   Era mort, tăiat în două. Lângă el era o macetă. Maceta lui.
   Membrele îi amorţiseră în timp ce îşi dădea seama de crudul adevăr.
   Săgeata otrăvită.
   Nu era precum acelea pe care le folosea el pe teren.
   Săgeata aceasta avea două ace. Ca doi colţi de şarpe.
   Studie cu privirea trupul şarpelui mort.
   Înscenare.
   Mort din cauza unei muşcături de şarpe.
   Din dormitorul din spate, scândurile podelei scârţâiră. Îi mai rămăsese doar atâta putere cât să poată întoarce capul. O siluetă întunecată stătea acum pragul uşii, luminată de bec, studiindu-l, fără nicio expresie pe chip.
   Nu.
   N-avea nici un sens.
   De ce?
   Nu avea să primească niciun răspuns.
   Întunericul îl învălui, luându-l cu sine.

CAPITOLUL 8

SÂNGE AMESTECAT

   6:54 A.M.
   PADERBORN, GERMANIA

      - Tu rămâi aici, spuse Gray stând în centrul cabinei principale a Challengerului, cu mâinile în şolduri, fără să se clintească din loc.
   - Ei, pe naiba, ripostă Fiona, la un pas distanţă, împotrivindu-se vehement.
   Într-o parte, Monk se sprijini de pragul uşii deschise a avionului, cu braţele încrucişate, mult prea amuzat.
   - Încă nu ţi-am spus adresa, adăugă Fiona. Poţi să-ţi petreci următoarea lună căutând din uşă în uşă prin tot oraşul sau pot să merg cu tine şi să te duc la locul cu pricina. E alegerea ta, prietene.
   Faţa lui Gray dogorea. De ce nu aflase adresa de la fată când era încă slăbită şi vulnerabilă? Scutură din cap. Slăbită şi vulnerabilă nu erau adjective care s-o descrie vreodată pe Fiona.
   - Deci ce preferi?
   - Se pare că ne-am ales cu o coadă, spuse Monk.
   Gray refuza să se lase înduplecat. Poate dacă o speria, reamintindu-i că fusese cât pe ce s-o mierlească în Tivoli Gardens.
   - Cum rămâne cu rana de glonţ?
   Nasul Fionei se înroşi.
   - Ce-i cu ea? E ca nouă. De la bandajul ăla lichid. Mi-a făcut foarte bine.
   - Poate chiar şi să înoate cu el, spuse Monk. E complet etanş.
   Gray se uită la partenerul său.
   - Nu asta era ideea.
   - Atunci care-i ideea? insistă Fiona.
   Gray îşi concentra din nou atenţia asupra ei. Nu mai voia să-i poarte de grijă. Şi, cu siguranţă, nici nu avea timp pentru asta.
   - I-e teamă că o să fii rănită din nou, explică Monk ridicând din umeri.
   Gray oftă.
   - Fiona, spune-ne adresa şi gata.
   - De îndată ce o să fim în maşină. După aceea o să ţi-o spun. N-o să rămân închisă aici.
   - Pierdem timpul, fu de părere Monk. Şi se pare că s-ar putea să ne ude puţin.
   Cerul era albastru, iar dimineaţa strălucitoare, însă nori negri se adunau spre nord. O furtună se apropia încet, dar sigur.
   - Bine, se învoi Gray făcându-i semn cu mâna partenerului său să iasă pe uşă.
   Cel puţin aşa putea să stea cu ochii pe Fiona.
   Cei trei coborâră scările avionului. Rezolvaseră deja formalităţile de la vamă, iar un BMW închiriat îi aştepta.
   Monk avea un rucsac negru pe umăr; la fel şi Gray. Îşi aruncă privirea spre Fiona. Şi ea avea unul identic. De unde...?
   - Era unul în plus, îi explică Monk. Nu-ţi face griji. Nu-s arme sau grenade de semnalizare în rucsacul ei. Cel puţin, nu cred că sunt.
   Gray scutură din cap şi continuă să meargă de-a lungul asfaltului spre garajul unde erau parcate maşinile. Pe lângă rucsacuri, erau cu toţii îmbrăcaţi la fel: blugi negri, adidaşi şi pulovere. Haine de turişti. Cel puţin Fiona îşi personalizase ţinuta cu câteva insigne. Una dintre ele îi atrase atenţia. Pe ea scria: „STRĂINII AU CELE MAI BUNE BOMBOANE“.
   În momentul în care Gray intră în parcarea amenajată, îşi verifică încă o dată pe furiş armele. Atinse uşor pistolul Glock de 9 mm din tocul de sub pulover şi pipăi mânerul unui pumnal vârât în teaca de la încheietura mâinii stângi. În rucsac avea armament suplimentar: grenade de semnalizare, pachete de exploziv C4, încărcătoare de rezervă.
   De data asta, nu se mai ducea nicăieri nepregătit.
   În cele din urmă ajunseră la maşină. Un BMW 525i albastru-închis.
   Fiona se îndreptă spre portiera şoferului.
   Gray îi tăie elanul.
   - Amuzant.
   Monk se duse spre cealaltă parte a maşinii şi strigă:
   - Shotgun!
   Fiona se lăsă în jos privind în jur.
   Gray o făcu să se ridice şi o ghidă spre portiera din spate a maşinii.
   - Nu făcea decât să-şi revendice scaunul din faţă.
   Fiona se uită mânioasă peste maşină la Monk.
   - Labagiule!
   - Îmi pare rău. Nu mai fi aşa arţăgoasă, puştoaico.
   Se suiră cu toţii în maşină. Gray porni motorul şi se uită rapid în spate la Fiona.
   - Ei bine? Încotro?
   Monk avea deja o hartă scoasă la vedere.
   Fiona se aplecă în faţă şi se întinse peste umărul lui Monk. Îşi plimbă un deget de-a lungul hărţii.
   - În afara oraşului. La 20 de kilometri spre sud-vest. Trebuie să mergem în satul Buren din valea Alme.
   - Care-i adresa de-acolo?
   Fiona se lăsă pe spate.
   - Amuzant, spuse ea, repetând cuvântul pe care el îl rostise mai devreme.
   Ea îi întâlni privirea în oglinda retrovizoare. Părea dezgustată de ultima lui tentativă de a stoarce informaţia de la ea.
   Asta e, făcuse tot ce se putea.
   Îi făcu semn cu mâna s-o ia din loc.
   Fără nici o altă opţiune, el se conformă.

      În cealaltă parte a parcării amenajate, două personaje stăteau într-un Mercedes alb decapotabil.
   Bărbatul îşi lăsă în jos binoclul şi îşi puse o pereche de ochelari de soare italieneşti. Dădu din cap spre sora lui geamănă care şedea lângă el. Aceasta vorbea la telefonul cu legătură prin satelit, şuşotind ceva în olandeză.
   Cu mâna cealaltă o ţinea pe-a lui. El îi masa degetul mare de-a lungul tatuajului.
   Ea îi strânse degetele.
   Uitându-se în jos, el văzu că ea îşi rosese o unghie până nu mai rămăsese decât un ciot zimţat. Imperfecţiunea era la fel de evidentă ca un nas spart.
   Ea băgă de seamă unde îşi concentrase el atenţia şi încercă să-şi ascundă unghia, jenată. Nu avea niciun motiv să-i fie ruşine. El îi înţelese consternarea şi durerea care o făcuseră să-şi roadă unghiile.
   Îl pierduseră pe Hans, unul dintre fraţii lor mai mari, noaptea trecută.
   Ucis de şoferul maşinii care abia plecase.
   Furia îi îngusta câmpul vizual în timp ce se uita cum BMW-ul ieşea din parcarea amenajată. Prin dispozitivul de transmisie automată prin GPS pe care-l plantaseră, aveau să depisteze vehiculul.
   - Am înţeles, spuse sora sa în telefon. După cum era de aşteptat, au venit pe urmele cărţii până aici. Fără îndoială, o iau înspre proprietatea Hirszfeld din Buren. O să lăsăm avionul sub supraveghere. Totu-i pregătit.
   În timp ce asculta ce i se spunea în telefon, surprinse privirea fratelui său geamăn.
   - Da, le spuse ea atât interlocutorului, cât şi fratelui ei, n-o să dăm greş. Biblia lui Darwin o să fie a noastră.
   El încuviinţă din cap, în semn că era de acord. Îşi retrase mâna, răsuci cheia în contact şi porni maşina.
   - La revedere, bunicule, spuse sora lui.
   Lăsând telefonul în jos, ea se întinse şi aranja singura şuviţă din părul lui blond. Î-o pieptănă cu degetele şi o netezi.
   Perfect.
   Întotdeauna perfect.
   El îi sărută buricele degetelor în momentul în care îşi trăgea mâna înapoi.
   În semn de iubire şi ca o promisiune.
   Aveau să se răzbune.
   Aveau să jelească mai târziu.
   Scoase Mercedesul lor alb polar din locul de parcare ca să-şi înceapă vânătoarea.

   11:08 A.M.
   HIMALAYA

      Vârful încins al ciocanului de lipit strălucea roşu incandescent.
   Painter încercă să ţină unealta nemişcată. Mâna îi tremura, însă nu teama îi mişca degetele incontrolabil. În spatele ochiului drept simţea în continuare durerea de cap lovindu-l aidoma unui baros. Luase un pumn de pastile Tylenol, pe lângă două capsule de fenobarbital, un anticonvulsiv. Niciunul dintre medicamente nu avea să oprească slăbiciunea din ce în ce mai accentuată şi, în cele din urmă, nebunia, dar măcar, potrivit spuselor Annei, luându-le, avea să mai câştige nişte ore în care putea funcţiona cât de cât.
   Cât mai avea?
   Aproape 3 zile, poate chiar şi mai puţin până când nu ar mai fi putut face nimic.
   Se luptă din toate puterile să nu se mai gândească la asta.
   Grijile şi disperarea îl puteau slăbi la fel de repede ca şi boala însăşi. După cum spunea bunicul lui, ca un înţelept indian Pequot ce se afla, „Să-ţi frângi mâinile nu înseamnă altceva decât că nu vei putea să-ţi sufleci mânecile“.
   Repetându-şi asta în minte, Painter se concentră asupra lipirii cablului. Sistemul electric străbătea întregul castel subteran şi ieşea în diverse locuri prin antene. Inclusiv într-o parabolică uriaşă conectată la satelit, ascunsă undeva aproape de vârful muntelui.
   Odată încheiată treaba asta, Painter se lăsă pe spate şi aşteptă să se răcească lipitura. Stătea lângă o bancă pe care fuseseră aliniate ordonat, ca instrumentele unui chirurg, o mulţime de unelte şi de piese. Bancul de lucru era flancat de două laptopuri deschise.
   Ambele îi fuseseră puse la dispoziţie de către Gunther.
   Omul care îi ucisese pe călugări. Cel care îl asasinase pe Ang Gelu. Painter simţea cum îl cuprinde un val de furie ori de câte ori se afla în apropierea bărbatului.
   Ca acum.
   Paznicul masiv stătea lângă umărul lui, urmărindu-i fiecare mişcare. Erau singuri într-o cameră de serviciu.
   Painter se gândi ce-ar fi să-i bage aparatul de sudură încins direct în ochi. Dar ce făcea după aia? Erau la zeci de kilometri depărtare de lumea civilizată şi mai avea şi o condamnare la moarte care-i plana deasupra capului. Cooperarea era singura lor modalitate de supravieţuire. În acest scop, Lisa rămăsese cu Anna în biroul acesteia, folosindu-şi cunoştinţele în încercarea de a găsi un remediu. Painter şi Gunther se ocupau de alt aspect.
   De prinderea sabotorului.
   Potrivit lui Gunther, bomba care distrusese Clopotul fusese pusă acolo de cineva. Şi cum nimeni nu părăsise locul de când avusese loc explozia, sabotorul cel mai probabil se afla încă în castel.
   Dacă îl prindeau pe cel care făcuse asta, poate ar fi aflat mai multe lucruri.
   Aşa că, din gură în gură, se transmisese un fel de momeală.
   Nu mai rămăsese decât să fixeze şi capcana aferentă.
   Un laptop fusese conectat la reţeaua sistemelor de comunicare din castel. Painter pătrunsese deja în sistem, folosind parola pe care i-o dăduse Gunther. Trimisese în reţea o serie de coduri arhivate care trebuiau să monitorizeze sistemul pentru a detecta orice comunicare cu exteriorul.
   Dacă sabotorul intenţiona să ia legătură cu lumea din afară, avea să fie descoperit şi localizat indiferent unde se afla.
   Însă Painter nu se aştepta ca sabotorul să fie un ageamiu.
   El sau ea reuşise să supravieţuiască şi să acţioneze în secret o grămadă de timp. Ceea ce presupunea viclenie şi un mijloc de comunicare independent de sistemul principal, în reţea, de comunicare al castelului.
   Aşa că Painter construise altceva.
   Cel mai probabil, sabotorul făcuse rost de un telefon particular, portabil, cu conexiune la satelit, pe care îl folosea pe ascuns pentru a lua legătura cu superiorii lui. Însă un astfel de telefon necesita o cale de acces nestânjenită de nimic între antena aparatului şi satelitul aflat pe orbită în mişcare geosincronă.  Din nefericire, existau prea multe nişe, ferestre şi deschizături de serviciu unde sabotorul putea obţine o astfel de cale de acces, prea multe pentru a putea fi păzite fără a ridica suspiciuni.
   Prin urmare, era nevoie de o alternativă.
   Painter verifică amplificatorul de semnal pe care-l ataşase la firul electric.
   Era un dispozitiv pe care-l meşterise el însuşi la Sigma. Specialitatea sa de agent Sigma, înainte să devină director, fusese în sisteme de supraveghere şi microinginerie. Era pe teritoriul lui.
   Amplificatorul făcea legătura dintre firul electric şi al doilea laptop.
   - Ar trebui să fie gata, spuse Painter simţind că, în sfârşit, durerea de cap începea să cedeze puţin.
   - Porneşte-l.
   Painter deschise sursa de curent a bateriei, fixă amplitudinea semnalului şi ajustă rata pulsaţiilor. Laptopul avea să facă restul. Urma să monitorizeze traficul pentru a detecta orice încercare de comunicare. Era un dispozitiv care putea fi caracterizat în cel mai bun caz drept rudimentar, nefiind capabil de a înregistra posibilele conversaţii. Ceea ce putea face era să detecteze locaţia semnalului unei transmisiuni ilicite, în măsura în care avea să se desfăşoare într-un perimetru de aproape treizeci de metri. Trebuia să fie de ajuns.
   Painter reglă echipamentul.
   - Gata, totul e pregătit. Acum n-avem decât să aşteptăm ca nenorocitul ăla să comunice cu exteriorul.
   Gunther dădu din cap.
   - Asta dacă sabotorul muşcă momeala, adăugă Painter.
   Cu o jumătate de oră în urmă, răspândiseră zvonul cum că o cantitate de Xerum 525 supravieţuise exploziei, fiind ascunsă, încuiată, într-o nişă secretă căptuşită cu plumb. Asta dădea speranţe populaţiei castelului. Dacă mai exista puţin din combustibilul acela secret, poate că exista posibilitatea de a construi un nou Clopot. Anna chiar pusese câţiva cercetători să asambleze un alt Clopot din piesele de rezervă existente. Dacă nu chiar un remediu pentru boala care avansa, Clopotul ar fi putut măcar să le ofere mai mult timp.
   Pentru toţi.
   Dar nu speranţa era scopul acestei înşelătorii.
   Vestea trebuia să ajungă la sabotor. Trebuia să se convingă că planul lui dăduse greş. Că, la urma urmei, Clopotul putea fi reconstruit. Ca să primească instrucţiuni de la superiorii lui, trebuia să ia legătura cu exteriorul. Şi când se întâmpla asta, Painter avea să fie pregătit.
   Între timp, Painter se întoarse înspre Gunther.
   - Cum e să fii un supraom? întrebă el. Un Cavaler al Soarelui Negru?
   Gunther ridică din umeri. Modul în care comunica el părea că se reduce la mormăieli, grimase şi câteva răspunsuri monosilabice.
   - Adică, te simţi superior? Mai puternic, mai rapid, capabil să sari peste clădiri dintr-un singur salt, chestii de-astea?
   Gunther nu răspunse nimic, continuă doar să se holbeze la el.
   Painter oftă, încercând o nouă abordare pentru a-l face pe om să vorbească şi să stabilească astfel cât de cât o relaţie.
   - Ce înseamnă Leprakonige? Am auzit cuvântul acesta folosit de cineva când nu te aflai în preajmă.
   Painter ştia al dracului de bine ce înseamnă, însă astfel obţinu reacţia de care avea nevoie. Gunther se uită într-o parte, dar Painter observă scânteile din ochii lui. Tăcerea deveni apăsătoare. Acum nu era sigur că bărbatul avea să vorbească.
   - Regele Lepros, mormăi Gunther în cele din urmă.
   Acum era rândul lui Painter să păstreze tăcerea. Lăsă cuvintele să atârne greu în camera mică. În cele din urmă, Gunther continuă:
   - Când se caută perfecţiunea, nimeni nu este dispus să contemple un eşec. Chiar dacă nu înnebunim, boala este tot oribilă. E mai bine să stai închis. Izolat.
   - Exilat. Ca leproşii.
   Painter încercă să-şi imagineze cum trebuia să te simţi să fii crescut ca ultimul dintre Sonnekonige, ştiind ce soartă cruntă te aşteaptă la o vârstă tânără. Ceea ce odinioară fusese o dinastie respectată de prinţi, acum se transformase într-o dinastie izolată şi aproape stinsă de leproşi.
   - Dar cu toate astea le dai în continuare o mână de ajutor celor de aici, spuse Painter. Slujeşti în continuare cauza.
   - Pentru asta m-am născut. Ştiu care mi-e datoria.
   Painter se întrebă dacă ideea asta le fusese cumva inoculată sau se transmitea prin codul genetic. ÎI examină cu atenţie. Cumva, ştia că era mai mult decât atât. Dar ce?
   - Dar la urma urmei de ce îţi pasă măcar ce se întâmplă cu noi toţi? întrebă Painter.
   - Eu cred în munca noastră de aici. Suferinţa mea va face în aşa fel încât, într-o bună zi, alţii să nu mai aibă aceeaşi soartă.
   - Şi căutarea remediului pe care îl încercăm acum? Nu are nimic de-a face cu şansa de a-ţi prelungi ţie viaţa.
   Lui Gunther îi luciră ochii.
   - Ich bin nicht krank.
   - Cum adică tu nu eşti bolnav?
   - Sonnekonige s-au născut din expunerea la efectul Clopotului, spuse Gunther apăsat.
   Painter înţelese brusc. Îşi aminti descrierea pe care o făcuse Anna supraoamenilor din castel, cum erau imuni la orice acţiune ulterioară a Clopotului. „Şi în sens pozitiv, şi în sens negativ.”
   - Eşti imun, spuse el.
   Gunther se întoarse cu spatele.
   Painter reflectă un moment la implicaţiile care decurgeau de aici. Deci nu instinctul de conservare era cel care-l făcea pe Gunther să le dea ajutor.
   Atunci ce...?
   Deodată, Painter îşi aminti de felul în care Anna îl privise peste masă pe Gunther mai devreme. Cu o afecţiune caldă. Iar bărbatul nu o respinsese.
   În mod evident avea un alt motiv pentru a continua să coopereze, în ciuda lipsei de respect cu care îl tratau ceilalţi.
   - O iubeşti pe Anna, murmură Painter tare.
   - Sigur că o iubesc, îl repezi Gunther. E sora mea.

      Închisă în biroul Annei, Lisa stătea în picioare lângă peretele pe care se afla un ecran iluminat.
   În mod normal, astfel de ecrane erau folosite pentru a citi radiografiile pacienţilor, dar acum fixase Lisa acolo două coli transparente, acoperite cu linii negre. Erau hărţi cromozomiale din arhivă rezultate în urma cercetării efectelor Clopotului care duceau la mutaţii, cu ADN-ul fetal surprins înainte şi după expunere, obţinut prin amniocenteză. Imaginile de după erau încercuite În locurile unde Clopotul determinase transformarea anumitor cromozomi. Lângă ele erau scrise observaţii în germană.
   Anna le tradusese şi acum se dusese să mai aducă nişte cărţi.
   Lângă ecranul luminos, Lisa urmări cu degetul mutaţiile, căutând să descifreze existenţa unui anumit tipar. Revăzuse mai multe dintre cazurile studiate. Se părea că nu exista nicio potrivire, niciun motiv pentru apariţia acelor mutaţii.
   Fără să fi obţinut vreun răspuns, Lisa se întoarse la masa unde mâncaseră, acum acoperită de teancuri de cărţi şi lucrări ştiinţifice, mărturie a experimentelor pe oameni efectuate neîntrerupt de-a lungul a câtorva zeci de ani.
   Focul trosnea în căminul din spatele ei. Trebui să facă eforturi să nu arunce toate rezultatele cercetărilor în flăcări. Cu toate acestea, chiar şi dacă Anna nu ar fi fost acolo, Lisa probabil că tot nu ar fi făcut-o. Venise în Nepal să studieze efectele fiziologice care se produc la altitudini foarte înalte. Deşi era medic, în inima ei tot cercetarea era pe primul plan.
   Ca şi pentru Anna.
   Nu... nu chiar ca pentru Anna.
   Lisa dădu la o parte o monografie aflată pe masă. Terato-geneza în blastodermul embrionic. Lucrarea vorbea despre monştrii avortaţi după expunerea la iradierea Clopotului.
   Ceea ce liniile negre de pe coala transparentă schiţaseră cu detaşare medicală, fotografiile din carte dezvăluiau în detalii îngrozitoare: embrioni fără membre, fetuşi ciclopici, copii hidroce- falici născuţi morţi.
   Nu, cu siguranţă ea nu era Anna.
   Lisa simţi din nou că o sufocă un val de indignare.
   Anna coborî încet pe scara de fier care ducea la al doilea balcon al bibliotecii ei cu alte câteva cărţi sub braţ. Cu siguranţă, nemţii nu se dădeau înapoi de la nimic. Şi de ce ar fi făcut-o? Era în interesul lor să descopere un remediu pentru boala cuantică. Anna considera că este un efort inutil, sigură că toate posibilităţile fuseseră luate în consideraţie şi cercetate
   În ultimii zeci de ani, însă nu fusese nevoie de prea multă putere de convingere pentru a o determina să coopereze.
   Lisa observase că mâinile femeii aveau un tremur incontrolabil, chiar dacă abia vizibil. Anna îşi freca palmele întruna, încercând să-l ascundă. Suferinţa celorlalţi oameni aflaţi în castel era mai evidentă. Tensiunea care plutise în aer toată dimineaţa fusese aproape palpabilă. Lisa însăşi fusese martoră la câteva schimburi violente de replici şi chiar la o bătaie. De asemenea, aflase că în ultimele câteva ore se
sinuciseseră doi oameni în castel. Având în vedere că fusese distrus Clopotul şi că existau slabe speranţe de a descoperi un remediu, tot eşafodajul locului începuse să se clatine. Ce avea să se întâmple dacă nebunia se instala înainte ca ea şi Painter să găsească o soluţie?
   Alungă din minte gândul acesta. Nu era dispusă să renunţe. Indiferent care era motivul pentru care în momentul de faţă se bucurau de cooperarea lor, Lisa intenţiona să profite din plin de asta.
   Lisa dădu din cap înspre Anna când aceasta se apropie.
   - Bine, cred că mi-am format cât de cât o imagine asupra aspectelor generale legate de ce se petrece aici. Dar ai ridicat o chestiune mai devreme care nu-mi dă pace.
   Anna aruncă pe masă cărţile şi se aşeză pe un scaun.
   - Ai spus că tu eşti încredinţată că Clopotul controlează evoluţia.
   Lisa arătă cu un gest înspre mulţimea de cărţi şi manuscrise de pe masă.
   - Dar tot ce-am văzut eu aici sunt nişte radiaţii care induc mutaţii genetice şi pe care voi l-aţi corelat unui program de eugenie. De ideea de a face o fiinţă umană mai bună prin manipulare genetică. Cuvântul evoluţie folosit era pur şi simplu un termen bombastic?
   Anna scutură din cap fără să pară jignită.
   - Cum defineşti tu evoluţia, dr. Cummings?
   - În termenii darwinieni obişnuiţi, cred.
   - Adică?
   Lisa se încruntă.
   - Un proces gradual de schimbare biologică... În care un organism format dintr-o singură celulă s-a răspândit şi diversificat, ajungând la organismele care există în zilele noastre.
   - Şi Dumnezeu nu are nimic de-a face cu asta?
   Pe Lisa întrebarea o luă prin surprindere.
   - Aşa cum susţine teoria creaţionistă?
   Anna ridică din umeri, continuând să o privească fix.
   - Sau teoria proiectului inteligent.
   - Doar nu vorbeşti serios! Acum o să-mi spui că evoluţia este o simplă teorie?
   - Nu vorbi prostii. Nu sunt un simplu neofit care asociază o teorie cu o „bănuială” sau „presupunere”. Nimic dintr-un domeniu ştiinţific nu ajunge să fie o teorie fără să se bazeze pe o mulţime de fapte şi de ipoteze testate.
   - Atunci accepţi teoria evoluţionistă a lui Darwin?
   - Absolut. Fără îndoială. Este o teorie sprijinită de toate disciplinele ştiinţifice.
   - Atunci ce-ai vrut să spui cu...
   - Una nu o exclude neapărat pe cealaltă.
   Lisa ridică dintr-o sprânceană.
   - Proiectul inteligent şi evoluţia?
   Anna dădu din cap.
   - Dar hai să reluăm puţin chestiunea asta ca să nu fiu greşit înţeleasă. Să respingem mai întâi aiurelile celor care credeau în teoria creaţionistă pe un Pământ plat, care se îndoiau până şi de faptul că Pământul e rotund, sau chiar şi pe cei care interpretează literal textul Bibliei şi consideră că planeta are în cel mai bun caz zece mii de ani. Să mergem direct la principalele argumente ale celor care susţin teoria proiectului inteligent.
   Lisa clătină din cap. O fostă nazistă care bâjbâia după o pseudoştiinţă. Ce naiba era asta?
   Anna îşi drese vocea.
   - În mod evident, voi recunoaşte că cele mai multe argumente în favoarea teoriei proiectului inteligent sunt eronate. Interpretarea greşită a Legii a Doua a Termodinamicii, construirea unor modele statistice ce nu pot fi revizuite, interpretarea radiometrică greşită a vechimii rocilor. Lista continuă aşa la nesfârşit. Nimic din toate astea nu este valabil, însă astfel totul intră într-o ceaţă menită să te deruteze.
   Lisa dădu din cap. Era unul dintre principalele motive pentru care era îngrijorată de tendinţa actuală de a prezenta o pseudoştiinţă alături de teoria evoluţionistă în timpul orelor de biologie de la liceu. Era un hăţiş multidisciplinar din care nu putea să iasă nici măcar un doctorand obişnuit, darămite un elev de liceu.
   Anna însă nu-şi încheiase argumentaţia.
   - Toate acestea fiind spuse, există o chestiune propusă de adepţii teoriei proiectului inteligent, care merită luată în seamă.
   - Şi care ar fi aceasta?
   - Faptul că mutaţiile apar la întâmplare. Simpla şansă nu ar putea produce atâtea mutaţii benefice de-a lungul timpului. Câte defecte din naştere ştii tu care să fi determinat modificări benefice?
   Lisa mai auzise argumentul acesta şi altă dată. Viaţa a evoluat prea repede ca să fie o pură întâmplare. Nu credea în el.
   - Evoluţia nu este o pură întâmplare, o contrazise Lisa. Selecţia naturală sau presiunea mediului elimină modificările negative şi le permite numai organismelor mai bine dotate să-şi transmită mai departe genele.
   - Supravieţuirea celui mai puternic?
   - Sau a celui suficient de puternic. Modificările nu trebuie să fie perfecte. Numai suficient de bune pentru a oferi un avantaj. Şi de-a lungul a sute de milioane de ani, aceste mici avantaje sau modificări s-au acumulat, dând naştere varietăţii pe care o avem astăzi.
   - De-a lungul a sute de milioane de ani? Cu siguranţă, e un interval foarte mare de timp, însă este oare suficient pentru a permite întreaga gamă de modificări în procesul evoluţiei?
   - Şi cum rămâne cu acele izbucniri în acest proces când modificările au avut loc extrem de rapid?
   - Bănuiesc că te referi la perioada exploziei cambriene? întrebă Lisa.
   Era unul dintre elementele principale ale teoriei proiectului inteligent. Era cambriană includea o perioadă de timp relativ mică. Cincisprezece milioane de ani. În acest interval apăruse o imensă varietate de noi organisme vii: bureţi, melci, moluşte şi trilobiţi. Aparent brusc şi fără motiv. Prea repede, potrivit adversarilor teoriei evoluţioniste.
   - Nein. Fosilele descoperite până acum reprezintă dovezi suficiente cum că această „apariţie bruscă” nu a fost deloc atât de bruscă. Existau o mulţime de bureţi şi metazoare asemănătoare cu viermii în perioada precambriană. Chiar şi diversitatea formelor apărute în această perioadă ar putea fi justificată de apariţia genelor Hox în codul genetic.
   - Genele Hox?
   - Un set de 4 până la 6 gene de control au apărut în codul genetic chiar înainte de era cambriană. S-au dovedit a fi cele care controlau dezvoltarea embrionului, definind ce urma să apară sus şi jos, în dreapta şi în stânga, deasupra şi dedesubt, alcătuind, în mare, corpul. Musculiţa de oţet, broaştele, oamenii, cu toţii au exact aceleaşi gene Hox. Poţi scoate o genă Hox de la o muscă, o poţi înlocui cu una din ADN-ul unei broaşte şi funcţionează foarte bine. Cum aceste gene sunt cele care controlează în mod fundamental dezvoltarea embrionară, orice schimbări minuscule la nivelul lor atrag după sine organisme cu totul şi cu totul diferite.
   Deşi nu era sigură unde voia să ajungă cu toate astea, gradul de cunoştinţe al femeii în legătură cu acest subiect o surprinse pe Lisa. Puteau rivaliza cu cunoştinţele ei. Dacă Anna ar fi fost o colegă la o conferinţă, i-ar fi făcut chiar plăcere să poarte această discuţie cu ea. De fapt, trebuia în mod constant să-şi amintească cu cine vorbea.
   - Aşa că apariţia genelor Hox chiar înaintea erei cambriene poate explica fantastica explozie a formelor de viaţă de atunci.
   - Dar, se opuse Anna, genele Hox nu explică alte momente de evoluţie rapidă - o evoluţie aproape cu un ţel precis.
   - Cum ar fi?
   Conversaţia devenea din ce în ce mai interesantă.
   - Cum ar fi moliile pestriţe. Ştii povestea?
   Lisa dădu din cap. Acum Anna aducea în discuţie unul dintre cele mai solide argumente ale celor aflaţi de partea cealaltă a baricadei. Moliile pestriţe trăiau pe mesteceni şi erau albe cu pete, pentru a se confunda cu scoarţa copacului, evitând astfel să fie mâncate de păsări. Însă, după ce s-a deschis o uzină de negru de fum în regiunea Manchester şi copacii s-au înnegrit de funingine, fluturii s-au trezit expuşi, o pradă uşoară pentru păsări. Însă doar în decursul a câtorva generaţii, populaţia şi-a schimbat culoarea predominantă într-un negru pur, pentru a se camufla pe copacii acoperiţi de funingine.
   - Dacă mutaţiile ar apărea la întâmplare, argumentă Anna, ar părea un mare noroc faptul că negrul a apărut în momentul în care a făcut-o. Dacă a fost pur şi simplu o întâmplare, de ce n-au apărut fluturi roşii, verzi sau mov? Sau chiar unii cu două capete?
   Lisa se abţinu să nu-şi dea ochii peste cap.
   - Aş putea spune că lepidopterele colorate altfel au fost şi ele mâncate. Iar cele cu două capete au murit pur şi simplu. Însă tu nu ai înţeles bine ce s-a petrecut acolo. Schimbarea culorii acestor fluturi nu a fost cauzată de o mutaţie. Specia avea deja o genă neagră. În fiecare generaţie apăreau câţiva fluturi negri, însă majoritatea ajungeau hrană pentru păsări, menţinând populaţia albă. Însă, odată copacii înnegriţi, cele câteva exemplare negre au avut un avantaj şi au continuat să se înmulţească în timp ce fluturii albi erau devoraţi. Acesta era de fapt scopul acestui exemplu. Că mediul poate influenţa o populaţie. Însă schimbarea nu a fost cauzată de o mutaţie. Gena neagră era deja prezentă.
   Anna îi zâmbea.
   Lisa îşi dădu seama că femeia o pusese pur şi simplu la încercare ca să vadă ce ştia. Îşi îndreptă spatele, simţindu-se şi enervată, dar şi surprinzător de intrigată.
   - Foarte bine, spuse Anna. Atunci dă-mi voie să mă refer la un eveniment mai recent. Unul care a apărut într-un mediu controlat, într-un laborator. Un cercetător a produs un tip de bacterie E. coli care nu poate digera lactoza. Apoi a răspândit o populaţie numeroasă pe o suprafaţă unde singura sursă de hrană era lactoza. Ce spune ştiinţa că ar trebui să se întâmple în situaţia aceasta?
   Lisa ridică din umeri.
   - Incapabile să digere lactoza, bacteriile ar muri de foame.
   - Şi exact asta s-a petrecut cu 98% dintre bacterii. Însă două procente au continuat să trăiască. Într-o singură generaţie, chestia asta mi se pare uluitoare, ja? Asta contrazice orice probabilitate de existenţă a întâmplării. Având în vedere toate genele din ADN-ul bacteriei E. coli şi cât de rare sunt mutaţiile, de ce două procente din populaţie au suferit toate mutaţia singurei gene necesare pentru supravieţuire? E pur şi simplu o sfidare la adresa ideii de întâmplare.
   Lisa trebui să recunoască şi ea că era ciudat.
   - Poate că a fost o contaminare în laborator.
   - Experimentul a fost repetat. Cu rezultate similare.
   Lisa rămase neîncrezătoare.
   - Văd îndoiala din ochii tăi. Atunci să căutăm în altă parte, să găsim un alt exemplu al imposibilităţii întâmplării în mutaţia genelor.
   - Unde anume?
   - Înapoi la apariţia vieţii. La supa primordială. Atunci când s-a pornit pentru prima oară motorul evoluţiei.
   Lisa îşi aminti că Anna menţionase ceva în acest sens şi mai înainte, cum că povestea Clopotului mergea până la apariţia vieţii. Oare despre asta avea de gând să vorbească acum Anna? Ciuli urechile şi mai atentă acum ca să prindă direcţia în care se îndreptau toate astea.
   - Să dăm timpul înapoi, spuse Anna. Înainte chiar şi de apariţia primei celule. Ţine minte dictonul de bază al lui Darwin: ceea ce există a apărut cu siguranţă dintr-o formă mai simplă, mai puţin complexă. Atunci, înainte de apariţia primei celule ce a fost? Cât de mult putem reduce viaţa şi s-o numim totuşi viaţă? ADN-ul este viu? Cromozomul este viu? Dar o proteină sau o enzimă? Unde se trage linia între chimie şi viaţă?
   - OK, asta este o întrebare dificilă, recunoscu Lisa.
   - Atunci o să-ţi mai pun una. Cum a reuşit viaţa să facă saltul de la o supă primordială formată din elemente chimice la prima celulă?
   Lisa ştia răspunsul.
   - Atmosfera Pământului era la început plină de hidrogen, metan şi apă. Adaugă câteva impulsuri de energie, să zicem de la un fulger, şi gazele acestea pot forma compuşi organici simpli. Aceştia au fiert apoi amestecându-se în proverbiala supă primordială şi în cele din urmă au ajuns să formeze o moleculă care s-a putut multiplica.
  - Ceea ce a fost dovedit în laborator, aprobă şi Anna dând din cap. O sticlă plină cu gaze primordiale a produs un amestec de aminoacizi, din care s-au format apoi proteinele.
   - Şi aşa a început viaţa.
   - Ah, eşti atât de nerăbdătoare să o iei înainte, spuse Anna pe un ton glumeţ. Abia am format aminoacizii. Materialul de construcţie. Cum ajungem de la câţiva aminoacizi la acea primă proteină perfect capabilă să se multiplice?
   - Amestecăm mai mulţi aminoacizi la un loc şi, în cele din urmă, vor ajunge să se înlănţuie în combinaţia potrivită.
   - Aşa, la întâmplare.
   O încuviinţare din cap.
   - Aici ajungem la rădăcina problemei, dr. Cummings. Aş putea fi de acord cu tine că teoria evoluţionistă a lui Darwin a jucat un rol semnificativ după ce s-a format prima proteină capabilă să se reproducă singură. Dar ştii câţi aminoacizi trebuie să se înlănţuie pentru a putea forma această primă proteină capabilă de multiplicare?
   - Nu.
   - Cel puţin 32 de aminoacizi. Asta este cea mai mică proteină care are capacitatea de a se reproduce. Şansele ca această proteină să se formeze pur şi simplu din întâmplare sunt astronomic de reduse. De 10 la puterea 41.
   Lisa ridică din umeri la auzul cifrei. În ciuda sentimentelor pe care le nutrea faţă de femeie, în ciuda ei înseşi, simţea cum începe s-o respecte.
   - Hai să punem şansele astea în contextul general, propuse Anna. Dacă ai lua toate proteinele care se găsesc în toate pădurile tropicale din lume şi le-ai dizolva pe toate într-o supă de aminoacizi, tot ar rămâne un grad foarte redus de probabilitate ca să se formeze un lanţ de 32 de aminoacizi. În realitate, ar fi nevoie de o cantitate de 5 mii de ori mai mare decât aceea pentru a forma unul dintre aceste lanţuri. Cinci mii de păduri tropicale. Aşa că, încă o dată, cum ajungem de la amestecul de aminoacizi la acea primă celulă care se poate multiplica, la prima bucăţică de viaţă?
   Lisa scutură din cap.
   Anna îşi încrucişă braţele, mulţumită.
   - Aici există un gol în teoria evoluţionistă pe care nici măcar Darwin nu a ştiut cum să-l umple.
   - Totuşi, o contrazise Lisa, refuzând să se dea bătută, pentru a umple acest gol, Mâna Domnului nu este un argument ştiinţific. Faptul că noi nu deţinem încă răspunsul pentru a umple acest gol nu înseamnă că are o cauză supranaturală.
   - Nu am spus că este supranaturală. Şi cine zice că nu am un răspuns cu care să umplu golul ăsta?
   Lisa o privi cu gura căscată.
   - Ce răspuns?
   - E vorba despre ceva ce noi am descoperit cu zeci de ani în urmă în timpul cercetărilor legate de Clopot. Ceva ce savanţii de astăzi abia au început să studieze cu atenţie.
   - Ce anume? spuse Lisa trezindu-se că stătea şi mai dreaptă, nemaiîncercând să-şi ascundă interesul faţă de orice referire la Clopot.
   - Noi o numim evoluţia cuantică.
   Lisa îşi aminti de istoria Clopotului şi de cercetările naziştilor în lumea ciudată şi difuză a particulelor subatomice şi a fizicii cuantice.
   - Ce-are a face asta cu evoluţia?
   - Acest nou domeniu al evoluţiei cuantice nu numai că oferă un argument extrem de puternic pentru teoria proiectului inteligent, spuse Anna, ci, mai mult, răspunde la întrebarea fundamentală cine este proiectantul.
   - Glumeşti. Cine? Dumnezeu?
   - Nein.
   Anna o privi drept în ochi.
   - Noi.
   Înainte ca Anna să-şi poată continua explicaţia, un radio vechi, prins în perete, începu să hârâie şi în cameră se auzi o voce aspră familiară. Era Gunther.
   - Am prins o urmă a sabotorului. Suntem gata să acţionăm.

   7:37 A.M.
   BUREN, GERMANIA

      Gray depăşi cu BMW-ul un camion vechi, cu remorca plină de fân. Băgă în viteza a cincea şi atacă ultima curbă periculoasă.
   Ajungând pe vârful dealului, avu o vedere panoramică asupra văii din faţă.
   - Valea Alme, spuse Monk de lângă el, ţinând strâns mânerul de deasupra uşii.
   Gray încetini, schimbând într-o treaptă de viteză inferioară.
   Monk se uită la el.
   - Văd că Rachel ţi-a dat lecţii de condus.
   - Când eşti în Roma...
   - Nu suntem la Roma.
   În mod evident nu erau. După ce ajunseră pe coama dealului, valea largă a râului li se aşternu în faţă, un şir verde de pajişti, păduri şi câmpuri cultivate. De-a lungul văii, un sătuc german, desprins parcă dintr-o carte poştală, era îngrămădit în zona depresionară, o aşezare cu acoperişuri ascuţite din ţiglă roşie şi case de piatră amplasate printre străzile înguste şi întortocheate.
   Însă toţi ochii erau aţintiţi asupra castelului masiv ce se înălţa pe culmea îndepărtată, adăpostit în pădure, dominând clar localitatea de dedesubt. Turnurile proeminente erau proiectate în exterior, iar deasupra lor fluturau steaguri. Cu toate că era greoi şi masiv, asemenea multor alte structuri fortificate  dispuse de-a lungul albiei mai largi a Rinului, castelul mai avea o aură de basm, un loc al prinţeselor fermecate şi al cavalerilor călare pe armăsari albi.
   - Dacă Dracula ar fi fost homosexual, spuse Monk, acesta ar fi castelul său.
   Gray ştia la ce se referea. Locul avea ceva sinistru şi nedesluşit, însă se putea să fie doar din cauza cerului mohorât dinspre nord. Aveau noroc dacă ajungeau la sătucul din vale înainte de începerea furtunii.
   - Şi-acum pe unde o luăm? întrebă Gray.
   Un fâşâit de hârtii mototolite se auzi de pe bancheta din spate, indicându-le că Fiona se uita pe hartă. I-o confiscase lui Monk şi îşi asumase rolul de navigator, căci încă nu le spusese unde anume trebuiau să ajungă.
   Se aplecă în faţă şi făcu semn spre râu.
   - Trebuie să traversezi podul ăla.
    Eşti sigură?
   - Da, sunt sigură. Ştiu să citesc o hartă.
   Gray o luă în jos prin vale, evitând un şir lung de biciclişti îmbrăcaţi în echipamente sportive multicolore de curse.
   Acceleră BMW-ul de-a lungul drumului şerpuitor spre fundul văii şi ajunse la marginea satului.
   Locul părea să fie dintr-un alt secol. Un vechi orăşel nemţesc. Peste tot ferestrele erau pline cu jardiniere înguste cu lalele, iar fiecare acoperiş ascuţit era susţinut de frontoane înalte. De la artera principală, străzile pavate cu pietre se întindeau în lateral. Trecură de o piaţă încadrată de cafenele în aer liber, berării cu terase şi o estradă centrală, unde Gray era sigur că o formaţie cânta polca în fiecare seară.
   După aceea trecură în grabă peste pod şi în curând ajunseră din nou într-o zonă cu pajişti şi mici ferme.
   - La prima, o iei la stânga! strigă Fiona.
   Gray trebui să frâneze brusc şi să ia o curbă strânsă.
   - Încearcă să mă previi data viitoare.
   Drumul se îngustă, străjuit de tufişuri îngrijite. Asfaltul lăsă loc pietrei cubice de pavaj. BMW-ul se cutremură pe suprafaţa accidentată. Curând, printre pietre se puteau zări buruieni. În faţă apărură nişte porţi de fier, încadrând drumul îngust şi aşteptând deschise.
   Gray încetini.
   - Unde suntem?
   - Acesta-i locul, anunţă Fiona. De unde provine Biblia lui Darwin. Proprietatea Hirszfeld.
   Gray intră cu BMW-ul pe porţile deschise. Ploaia începu să răpăie din cerul întunecat, la început mai uşor... după care cu mai multă forţă.
   - La ţanc, spuse Monk.
   De partea cealaltă a porţilor se deschidea o curte lată, încadrată pe cele două laturi de aripile unui mic conac de ţară. Corpul principal, aflat chiar în faţă, avea numai două etaje înălţime, însă acoperişul său din plăci de ardezie se înălţa într-o pantă abruptă, dând casei un aer maiestuos.
   Un fulger trăsni deasupra capetelor lor, atrăgându-le privirea.
   Castelul pe care îl văzuseră mai devreme se înălţa deasupra coamei împădurite din spatele proprietăţii. Părea că se suprapune ameninţător peste conac.
   - Oy! se auzi un strigăt răstit.
   Atenţia lui Gray se mută rapid în spate.
   Un biciclist care pedala grăbit ca să scape de ploaie aproape că fu răsturnat. Tânărul, îmbrăcat într-un tricou galben de fotbal şi pantaloni mulaţi de biciclist, bătu în capota BMW-ului cu palma.
   - Vezi pe unde mergi, amice! îl admonestă el pe Gray.
   Fiona coborâse deja geamul din spate şi îşi scosese capul afară.
   - Du-te dracului, boule! De ce nu te uiţi pe unde goneşti în pantalonii ăia de cocotă?
   Monk scutură din cap.
   - Se pare că Fiona se asigură şi de o întâlnire pentru mai târziu.
   Gray trase într-un spaţiu amenajat de lângă corpul central al casei. Acolo mai era o singură maşină, însă observă un şir de biciclete asigurate cu lanţuri într-un suport special. Un grup de tineri, băieţi şi fete, uzi şi murdari stăteau sub o marchiză, cu rucsacurile lăsate jos pe pământ. Îi auzi vorbind în momentul în care opri motorul. În spaniolă. Locul trebuia să fie un cămin studenţesc sau cel puţin asta era destinaţia lui actuală. Practic vorbind, putea să simtă mirosul de paciuli şi canabis.
   Oare chiar erau la locul potrivit?
   Şi chiar dacă erau, Gray avea îndoieli că va găsi ceva de valoare aici. Însă dacă tot bătuseră atâta drum...
   - Aşteptaţi aici, zise el. Monk, stai cu...
   Portiera din spate se deschise cu un zgomot, iar Fiona coborî.
   - Data viitoare, spuse Monk, întinzându-se spre portiera lui, alege modelul cu sistem de siguranţă pentru copii la uşile din spate.
   - Haide, spuse Gray coborând şi ducându-se după ea.
   Cu rucsacul pe umăr, Fiona o pornise spre uşa din faţă a corpului principal al casei.
   O ajunse din urmă pe treptele verandei şi o apucă de cot.
   - Rămânem toţi la un loc. Nu pleci teleleu, de una singură.
   Ea se uită la el, la fel de furioasă.
   - Exact. Rămânem toţi la un loc. Nu pleci teleleu, de unul singur. Asta înseamnă că nu mă laşi pe mine în avioane sau maşini, spuse ea smulgându-se din strânsoarea lui şi deschizând uşa larg.
   Clinchetul unui clopoţel le anunţă sosirea.
   Un funcţionar îşi aruncă rapid privirea în sus de la biroul de mahon al recepţiei aflat chiar lângă uşă.
   În şemineu dogorea un foc. Holul de la intrare era mărginit de bârne şi acoperit cu plăci de gresie. Picturi murale probabil vechi de câteva secole decorau pereţii. Din câte se vedea, starea clădirii era destul de proastă: tencuială crăpată şi fărâmiţată, praf pe grinzi, covoare roase şi decolorate pe podea. Casa cunoscuse şi timpuri mai bune.
   Funcţionarul dădu din cap spre ei, un tânăr sănătos şi voinic într-un tricou de rugby şi pantaloni verzi largi. În jur de 19 sau 20 de ani, arăta ca un student de anul întâi, blond, dintr-o reclamă la o faimoasă firmă de îmbrăcăminte.
   - Guten morgen, spuse el, întâmpinându-l pe Gray, care se apropia de tejghea.
   Monk scrută holul în timp ce tunetul bubui în vale.
   - Nimic guten în dimineaţa asta, murmură el.
   - Ah, americani! spuse funcţionarul, auzind comentariul lui Monk.
   În tonul lui se resimţea o uşoară răceală.
   Gray îşi drese vocea.
   - Ne întrebam dacă aceasta este vechea proprietate Hirszfeld?
   Ochii funcţionarului se măriră uşor.
   - Ja, aber... de douăzeci de ani încoace este Hanul Burgschloss. De când tatăl meu, Johann Hirszfeld, a moştenit locul.
   Deci se aflau la locul potrivit. Se uită rapid spre Fiona, care ridică din sprâncene spre el ca şi cum l-ar fi întrebat „Ce-i?“. Era ocupată să caute ceva în rucsacul ei. Se rugă ca Monk să fi avut dreptate: să nu fi fost nici un fel de rachete de semnalizare acolo.
   Gray îşi îndreptă din nou atenţia asupra funcţionarului.
   - Mă întrebam dacă aş putea vorbi cu tatăl dumneavoastră.
   - Cu privire la...? întrebă el, răceala din ton revenind, împreună cu o urmă evidentă de îngrijorare.
   Fiona interveni, dându-l la o parte.
   - Cu privire la asta, rosti ea bătând o carte cunoscută de tejgheaua recepţiei.
   Era Biblia lui Darwin.
   Oh, Dumnezeule... lăsase cartea sub pază în avion.
   După câte se părea, nu sub pază eficientă.
   - Fiona... începu Gray pe un ton ameninţător.
   - E-a mea, spuse ea din colţul gurii.
   Funcţionarul îi luă cartea şi o răsfoi. Nu schiţă niciun semn de recunoaştere.
   - O Biblie? Nu permitem prozelitismul aici la han.
   Închise cartea şi o împinse înapoi spre Fiona. De altminteri, tatăl meu este evreu.
   Cum nu mai avea de ce să se ferească, Gray continuă mult mai direct.
   - Biblia i-a aparţinut lui Charles Darwin. Credem că a făcut parte cândva din biblioteca familiei dumitale. Ne întrebam dacă am putea să-l întrebăm pe tatăl dumitale mai multe despre ea.
   Funcţionarul privi Biblia mai puţin batjocoritor.
   - Biblioteca a fost vândută înainte ca tatăl meu să preia locul acesta, spuse el rostind cuvintele rar. Eu, unul, n-am reuşit s-o văd niciodată. Am auzit de la vecini că aparţinuse familiei cu mai multe secole în urmă.
   Funcţionarul ieşi din spatele biroului recepţiei şi o luă înainte pe lângă şemineu spre o deschidere cu arcadă ce dădea într-un salon. Un perete era luminat de ferestre înalte şi înguste ce confereau încăperii un aer monahal de colţişor retras. Pe peretele opus se afla un şemineu fără foc, suficient de mare să intri în el în picioare, fără să te apleci. Încăperea, plină de mese şi băncuţe, era goală, cu excepţia unei femei în vârstă care mătura podeaua.
   - Aceasta era vechea bibliotecă a familiei şi camera de studiu. Acum este sala de mese a hanului. Tatăl meu a refuzat să vândă proprietatea, însă avea multe taxe de plătit. Presupun că acesta a fost motivul pentru care biblioteca a fost vândută acum jumătate de secol. Tatăl meu a trebuit să scoată la licitaţie o mare parte din mobilierul original. Cu fiecare generaţie în parte, dispare o bucată de istorie.
   - Ce păcat, spuse Gray.
   Funcţionarul încuviinţă dând din cap şi se întoarse.
   - Staţi să vorbesc cu tata. Să văd dacă vrea să discute cu dumneavoastră.
   Peste câteva momente, tânărul le făcu semn cu mâna şi îi conduse spre nişte uşi duble, foarte late. Descuie şi le ţinu uşa. Aceasta dădea spre secţiunea privată a proprietăţii.
   Funcţionarul se prezentă drept Ryan Hirszfeld în timp se îndreptau spre partea din spate a casei. Îi invită într-o seră.
   Ghivece cu ferigi şi bromeliacee pline de culoare erau aliniate de-a lungul pereţilor. Rafturi dispuse în trepte se înălţau spre una din laturile cu ferestre, ticsite cu plante specimen, unele arătând ca nişte buruieni. În spate, se înălţa un singur palmier, a cărui coroană atingea tavanul de sticlă, cu câteva frunze îngălbenite din motive de neglijenţă. Locul îţi crea impresia de vechi, de paragină, de neîngrijit şi nesupravegheat. Senzaţia era sporită de stropii de apă care se prelingeau printr-un ochi de geam crăpat, scurgându-se într-o găleată.
   Încăperea care ar fi trebuit să fie plină de soare era departe de a fi însorită.
   În centrul serei, un bărbat plăpând stătea într-un scaun cu rotile, cu o pătură în poală care-i acoperea picioarele, uitându-se lung afară spre partea din spate a proprietăţii.
   Picături de ploaie cădeau pe toate suprafeţele, făcând lumea de afară să pară iluzorie şi ireală.
   Ryan se duse la el, aproape timid.
   - Vater. Hier sind die Leute mit der Bibel.
   - Auf Englisch, Ryan... auf Englisch.
   Bărbatul trase de o roată, iar scaunul se întoarse înspre ei.
   Pielea sa părea subţire ca pergamentul. Vocea îi era şuierată şi gâfâită. Suferea de emfizem pulmonar, bănui Gray.
   Ryan, fiul, îl privea cu o expresie îndurerată. Gray se întrebă dacă măcar era conştient de asta.
   - Eu sunt Johann Hirszfeld, se prezentă bătrânul.
   - Aşadar, aţi venit să faceţi cercetări cu privire la vechea bibliotecă. Fără doar şi poate a iscat foarte mult interes în ultima vreme. N-a pus nimeni o întrebare zeci de ani de zile. Iar acum e a doua oară într-un an.

.............................................