Ordinul negru, James Rollins

 .....................................................

7-10

           - Cu atâtea telefoane prin satelit şi camere de luat vederi care transmit imagini din tabăra de bază, nu vor îndrăzni să atace, insistă Lisa.

   - Sau cel puţin aşa sperăm noi, spuse Painter. Dacă nu se lasă păgubaşi, vom pune în pericol foarte multe vieţi.
   Lisa se lăsă pe spate, reflectând. Painter ştia că fratele ei se afla printre cei din tabăra de bază. Îi întâlni privirea.
   - E prea important, spuse ea ajungând la aceeaşi concluzie la care ajunsese şi el cu un minut în urmă. Trebuie să riscăm. Trebuie să se ştie despre asta!
   Painter aruncă o privire prin cabină.
   - Ar fi mai scurt să o luăm peste creasta Everestului pentru a ajunge de partea cealaltă, decât să o luăm pe drumul mai lung ocolind, fu de părere Anna.
   Arătă înspre peretele muntelui din faţa lor.
   - Deci ne îndreptăm spre tabăra de bază? întrebă Painter.
   Ei erau de aceeaşi părere.
   Inamicii - nu.
   Un elicopter apăru huruind lângă culme, cu tălpicii de aterizare trecând direct peste ea. Intrusul păru luat prin surprindere când dădu de ei acolo. Tigerul se răsuci şi se înălţă.
   Însă fuseseră descoperiţi.
   Painter se rugă ca restul să se fi împrăştiat din nou în formaţie extinsă de căutare - deşi, la urma urmei, un Tiger era de ajuns.
   A-Starul lor neînarmat ieşi din strâmtoare într-un culoar mai larg, o vale ca un cazan plin de zăpadă şi gheaţă. Fără nimic care să le confere acoperire. Pilotul de pe Tiger întoarse rapid şi se avântă în jos spre ei.
   Gunther mări viteza motorului şi crescu numărul de rotaţii ale elicei, încercând să sprinteze şi să dispară de acolo. Poate că reuşeau să fugă de Tigerul mai greu, însă nu şi de rachetele sale.
   Parcă pentru a sublinia acest lucru, în timp ce cobora înspre ei, Tigerul deschise focul cu mitralierele din dotare, scuipând flăcări şi lăsând urme adânci în zăpadă.
   - Nu mai încerca să scapi de nenorocitul ăla! urlă Painter făcând semn cu degetul mare în sus. Ia-o pe-acolo.
   Gunther îi aruncă o privire, cu sprâncenele lui groase aproape unite deasupra ochilor încruntaţi.
   - E mai greu, îi explică Painter, dând din mâini. Putem să urcăm la o altitudine superioară. Unde nu poate veni după noi.
   Gunther dădu din cap şi trase înapoi manşa, transformând mişcarea din plan orizontal într-una verticală. Ca şi cum s-ar fi aflat într-un lift performant, elicopterul o luă cu viteză în sus.
   Luat prin surprindere de brusca schimbare de direcţie Tigerul avu nevoie de ceva timp să revină pe traiectoria de urmărire şi să se ridice după ei.
   Painter stătea cu ochii pe indicatorul de altitudine. Recordul mondial pentru o altitudine atinsă de un elicopter fusese stabilit de un A-Star fără nici o încărcătură la bord. Acesta aterizase pe vârful Everestului. Nu era nevoie ca ei să urce atât de mult. Tigerul îngreunat de armament pierdea deja teren în momentul când trecură de 6 700 de metri, cu elicele învârtindu-i-se fără nici un folos în aerul rarefiat, făcând foarte dificilă menţinerea poziţiei, căutând cu disperare un unghi de atac din care să-şi lanseze rachetele.
   Deocamdată, aparatul lor de zbor continua să se înalţe într-o zonă sigură. Însă nu puteau rămâne aici sus pentru totdeauna. Ceea ce urca trebuia în cele din urmă să şi coboare.
   Şi ca un rechin care dădea târcoale, elicopterul de atac continua să se rotească aşteptându-i mai jos. Nu avea altceva de făcut decât să le ia urma. Painter observă celelalte două elicoptere Tiger care veneau spre ei ca o haită de lupi atrasă de prada rănită.
   - Ridică-te deasupra elicopterului, spuse Painter, arătându-i palmele una deasupra alteia.
   Cuta de pe fruntea lui Gunther rămase la fel de adâncă, însă se conformă.
   Painter se răsuci către Anna şi Lisa.
   - Amândouă, uitaţi-vă pe ferestrele laterale. Spuneţi-mi când Tiger-ul e chiar sub noi.
   Îi răspunseră cu o încuviinţare din cap.
   Painter îşi îndreptă atenţia asupra manetei din faţa lui.
   - Se apropie! strigă Lisa de pe partea ei.
   - Acum! ţipă şi Anna o secundă mai târziu.
   Painter smuci maneta. Aceasta controla dispozitivul cu scripete ataşat sub carcasa elicopterului. Frânghia şi plasa fuseseră folosite de Painter mai devreme în goana lui după asasină. Însă acum nu avea de gând să coboare plasa. Maneta de urgenţă pe care o apucase era folosită pentru a acţiona desprinderea întregului dispozitiv dacă dintr-un motiv sau altul devenea nefuncţional. Îl trase până la capăt şi simţi declicul dispozitivului.
   Painter îşi lipi faţa de geam.
   Gunther înălţă şi roti aparatul de zbor pentru a-i oferi un unghi mai bun.
   Angrenajul cu scripete cu tot se desprinsese şi se dăduse peste cap, desfăşurând plasa cu marginile fluturând. Lovi Tigerul de dedesubt, prinzându-i-se de elice. Efectul fu la fel de distructiv ca o lovitură de proiectil. Elicele se rupseră, zburând în toate direcţiile. Elicopterul însuşi se răsuci ca un titirez şi se prăbuşi în abis.
   Fără a avea timp de pierdut, Painter arătă înspre singurul lor vecin la altitudinea asta. Vârful nins al Everestului se ridica în faţa lor, învăluit în nori. Trebuiau să ajungă la tabăra de bază pe pantele sale mai joase - însă dedesubt spaţiul aerian nu era deloc sigur.
   Alte două elicoptere, furioase ca nişte viespi întărâtate, se repeziseră înspre ei.
   Iar Painter nu mai avea niciun dispozitiv cu scripete.

      Lisa privi celelalte elicoptere gonind spre ei, crescând de la dimensiunile unor musculiţe la cele ale unor ulii. Totul se transformase acum într-o cursă nebunească.
   Înclinând periculos elicopterul, Gunther ieşi din zona cu aer rarefiat. O luă înspre spaţiul îngust dintre vârful Everest şi fratele său geamăn, vârful Lhotse. Trebuiau să treacă peste marginea lui şi să pună astfel muntele între ei şi urmăritori. De partea cealaltă, tabăra de bază se afla pe fundul trecătorii. Asta dacă puteau să ajungă până acolo...
   Îşi aminti de fratele ei, cu zâmbetul şăgalnic şi vârtejul de păr pe care încerca tot timpul să-l netezească. Ce naiba era în capul lor, cum să ducă războiul ăsta în tabăra de bază, la frate-său?
   În faţa ei, Painter era aplecat lângă Gunther. Zgomotul motorului le înghiţea cuvintele. Trebuia să aibă încredere în Painter. Acesta, cu siguranţă, n-ar fi pus în pericol viaţa nimănui aşa, la întâmplare.
   Trecătoarea se ridica înspre ei. Lumea de afară se deschidea în jurul lor în timp ce se afundau mai mult în culoarul dintre munţi. Everestul umplea partea din dreapta cu o pătură de nea coborâtă din vârf. Lhotse, a patra culme ca înălţime din lume, îi mărginea ca un zid în dreapta.
   Gunther făcu unghiul şi mai înclinat. Lisa îşi încleştă mâinile în centura de siguranţă. Avea senzaţia că se va rostogoli afară prin parbrizul din faţă. Lumea din faţa lor deveni o întindere nesfârşită de gheaţă şi zăpadă. Un ţipăt ascuţit acoperi zgomotul motorului.
   - Rachetă! urlă Anna.
   Gunther smuci maneta. Partea din faţă a elicopterului se ridică brusc şi se înclină înspre dreapta. Racheta trecu pe sub puntea lor de aterizare şi se înfipse în peretele din stânga al trecătorii. O explozie urmată de flăcări înalte. Gunther ocoli cu grijă locul respectiv şi o luă din nou în jos.
   Cu faţa lipită de geamul lateral, Lisa aruncă o privire înapoi. Cele două elicoptere reduseseră distanţa şi se apropiau vertiginos. Apoi, un perete de gheaţă îi obtură vederea.
   - Am trecut de margine! strigă Painter. Ţineţi-vă bine!
   Lisa se răsuci. Elicopterul se avântă în jos, pe panta abruptă a culoarului sudic. Zăpada şi gheaţa păreau că gonesc sub ei. În faţa lor îşi făcu apariţia un punct întunecat.
   Tabăra de bază.
   O luară într-acolo, ca şi cum ar fi intenţionat să se prăbuşească peste mulţimea de corturi.
   Tabăra creştea sub ei, devenind din ce în ce mai mare cu fiecare secundă ce trecea, cu steagurile de rugăciune fluturând şi corturile acum uşor de distins unele de celelalte.
   - O să aterizăm forţat! urlă Painter.
   Gunther nu încetini.
   Lisa se trezi murmurând o rugăciune sau poate o mantra.
   - O, Doamne... o, Doamne... o, Doamne...
   În ultimul moment, Gunther trase de manetă, luptându-se cu panoul de comandă. Curenţii de aer i se împotriveau.
   Elicopterul îşi continuă căderea, cu elicele scârţâind ascuţit.
   Lumea de dedesubt era un carusel.
   Smucită încoace şi încolo, Lisa îşi încleştă mâinile pe mânerele scaunului.
   Apoi trenul de aterizare se izbi puternic de pământ, cu partea din faţă uşor înclinată, aruncând-o pe Lisa înainte. Centura de siguranţă o ţinu însă pe loc. Elicele împrăştiară zăpada în jur într-o explozie albă, însă elicopterul se legănă pe tălpicii de aterizare înainte şi înapoi şi se opri în poziţia normală.
   - Toată lumea afară! ţipă Painter în momentul când Gunther lăsa din mână maneta.
   Uşile fură smucite în lături şi toţi se rostogoliră afară.
   Painter apăru lângă Lisa şi o apucă de braţ. Anna şi Gunther erau în urma lor. O mulţime de oameni se îndreptau înspre ei. Lisa privi în sus spre marginea trecătorii.
   Din culoar se ridica fumul iscat de atacul cu rachetă. Cu siguranţă, toţi cei din tabără auziseră explozia şi ieşiseră în goană din corturi.
   O mulţime de voci, într-o combinaţie de limbi, îi asaltară.
   Pentru Lisa, pe jumătate surdă din cauza zgomotului elicopterului, totul părea că se întâmplă undeva la mare distanţă. Atunci o voce ajunse până la ea.
   - Lisa!
   Se întoarse. O siluetă cunoscută, în pantaloni impermeabili negri şi o bluză gri izolată termic, îşi făcea loc prin mulţime dând din coate şi împingându-i pe cei din jur.
   - Josh!
   Painter o lăsă să conducă grupul în direcţia lui. Lisa se aruncă în braţele fratelui ei şi-l strânse cât putu de tare. Mirosea aproape ca un iac. I se păru că niciodată nu simţise un miros mai plăcut.
   Gunther mormăi în spatele lor.
   - Pass auf!
   Un avertisment.
   În jurul lor izbucniră ţipete. Atenţia tuturor se îndreptă brusc în altă parte. Braţele se ridicară în aer.
   Lisa se eliberă din strânsoarea fratelui ei.
   Două elicoptere de atac planau deasupra culoarului, împrăştiind fumul rezultat din explozia rachetei. Rămăseseră acolo, mortale, ca nişte păsări de pradă.
   „Plecaţi, se rugă Lisa, dorindu-şi asta din toată fiinţa ei. Plecaţi, vă rog, plecaţi. “
   - Cine sunt ăia? se auzi o nouă voce, de data asta neplăcută.
   Lisa nu trebui să se întoarcă pentru a-l recunoaşte pe Bob din Boston, o greşeală din trecutul ei. Accentul şi o tentă permanentă de nemulţumire în voce îl făceau extrem de uşor de identificat. Cum mereu îşi băga nasul peste tot, cu siguranţă îl urmase pe Josh. Ea nu-i dădu nicio atenţie.
   Însă Josh probabil că simţise cum se încordase la vederea elicopterelor.
   - Lisa?
   Ea scutură din cap, nedezlipindu-şi ochii de la cer. Era nevoie de întreaga ei putere de concentrare ca să le facă să dispară.
   Însă fără niciun folos.
   La unison, cele două elicoptere se desprinseră din înălţimi şi se avântară cu viteză înspre ei. Din boturi le ieşeau scântei de foc. Zăpadă şi gheaţă explodară aruncate în aer de rafalele ucigătoare care muşcau din creastă, îndreptându-se direct înspre tabăra de bază.
   - Nu... gemu Lisa.
   Bob din Boston urlă, trăgându-se înapoi:
   - Ce mama dracului ai făcut?
   Mulţimea încremenită preţ de o secundă începu brusc să ţipe, luând-o la fugă în toate direcţiile.
   Painter o apucă de braţ pe Lisa. Încercă să o ia de acolo şi să-l tragă şi pe Josh după ei. Se dădură înapoi, însă nu aveau unde să se ascundă.
   - Un radio! urlă Painter la Josh. Unde găsesc un radio?
   Fratele ei se holba la cer fără să scoată vreun cuvânt. Lisa îl scutură de braţ, făcându-l să-şi coboare privirea.
   - Josh, trebuie să găsim un radio.
   Înţelegea preocuparea lui Painter. Dacă nu puteau face altceva, măcar trebuiau să se asigure că lumea avea să afle ce se întâmplase. Fratele ei tuşi, îşi adună gândurile şi arătă într-o direcţie.
   - Pe aici... au stabilit o reţea de comunicaţie pentru cazuri de urgenţă după atacul rebelilor asupra mănăstirii.
   O luă grăbit spre un cort mare şi roşu.
   Lisa observă că Bob din Boston se ţinea după ei, aruncând priviri peste umăr, simţind probabil autoritatea ce radia dinspre Painter şi Gunther. Sau poate din cauza armei din mâna lui Gunther. Neamţul băgase altă grenadă în lansator.
   Era pregătit să acţioneze pentru ultima oară, păzindu-i în timp ce ei încercau să transmită un mesaj radio.
   Însă înainte să poată ajunge la cort, Painter urlă:
   - Jos!
   O smuci pe Lisa aruncând-o la pământ. Toţi îi urmară exemplul, însă Josh trebui să-l împingă pe Bob din Boston. Un nou zgomot ciudat, ca un ţipăt sfâşietor, răsună între munţi.
   Painter cercetă cerul de deasupra.
   - Ce...? începu Lisa.
   - Stai, spuse Painter încruntându-se nedumerit.
   Apoi, peste culmea vârfului Lhotse, apărură două avioane militare zburând în paralel. De sub aripi le ţâşneau flăcări.
   Rachete.
   Oh, nu!
   Însă nu baza era ţinta lor. Avioanele trecură în viteză pe deasupra lor cu un zgomot puternic, îndepărtându-se şi ridicându-se din ce în ce mai sus.
   Cele două elicoptere de atac, aflate deja la două treimi distanţă de vârf, explodară în momentul în care le loviră rachetele lansate de avioane. Carcasele în flăcări se prăbuşiră pe pantă aruncând în aer zăpadă şi scântei. În jur zburară pietriş şi bucăţi din elicoptere fără a ajunge însă în tabără.
   Painter se ridică şi apoi o ajută şi pe Lisa să se ţină pe picioare.
   Îi urmară şi ceilalţi.
   Bob din Boston se aruncă înainte, urlând la Lisa.
   - Ce mama dracului a fost asta? Ce rahat ai adus asupra noastră?
   Lisa se întoarse. Oare ce putuse să o facă să se culce cu el în Seattle? Avea senzaţia că fusese vorba de o altă femeie atunci.
   - Nu-mi întoarce spatele, târfa!
   Lisa se smuci înapoi, cu mâinile încleştate - însă nu mai era nevoie. Painter era deja acolo. Braţul i se mişcă brusc şi-l lovi pe bărbat în plină figură. Lisa auzise termenul „knock out“, însă nu fusese niciodată martoră la un exemplu. Bob din Boston căzu pe spate şi se izbi de pământ. Rămase acolo, nemişcat, cu nasul spart şi total inconştient.
   Painter scutură din cap, uşor jenat.
   Josh rămase uimit, apoi rânji.
   - Doamne, Dumnezeule, de-o săptămână vreau să fac asta.
   Înainte să se mai poată adăuga ceva, un bărbat blond ieşi din cortul roşu, sediul comunicaţiilor. Era îmbrăcat într-o uniformă militară. O uniformă militară a Statelor Unite. Se îndreptă spre grupul lor, cu ochii aţintiţi asupra lui Painter.
   - Domnule director, începu omul cu un accent tărăgănat din Georgia întinzându-i mâna.
   Painter i-o scutură, strâmbându-se puţin din cauza presiunii pe care o simţi asupra degetelor sale învineţite.
   - Logan Gregory vă transmite cele mai bune urări, domnule.
   Bărbatul dădu din cap înspre ruinele în flăcări ce răspândeau fuioare de fum de-a lungul pantei.
   - Mai bine mai târziu decât niciodată, spuse Painter.
   - Avem legătura cu el. Dacă sunteţi amabil să mă urmaţi.
   Painter îl însoţi pe ofiţerul de aviaţie, maiorul Brooks, în cortul de comunicaţii. Lisa încercă să-i urmeze împreună cu Anna şi Gunther. Maiorul Brooks ridică un braţ, oprindu-i.
   - Mă întorc imediat, îi linişti Painter. Staţi aici.
   Se aplecă şi intră în cort. Aici erau înşirate o mulţime de echipamente. Un ofiţer transmisionist se dădu înapoi de lângă o staţie de telecomunicaţii prin satelit.
   Painter îi luă locul apucând receptorul.
   - Logan?
   Se auzi o voce extrem de clară.
   - Domnule director Crowe, e minunat să aud că sunteţi teafăr.
   - Ceea ce presupun că ţi se datorează.
   - Am primit SOS-ul dumneavoastră.
   Painter dădu din cap. Deci mesajul lui ajunsese până la urmă undeva atunci când fusese transmis prin amplificatorul improvizat de el la castel. Din fericire, semnalul prin GPS fusese emis înainte ca amplificatorul suprasolicitat să explodeze. Aparent fusese suficient pentru a-i da de urmă.
   - A trebuit să ne mişcăm rapid pentru a stabili o misiune de supraveghere şi pentru a ne coordona acţiunile cu forţele armatei regale nepaleze, îi explică Logan. Cu toate astea, a fost cât pe ce să nu reuşim. A fost cam prea de tot.
   Logan monitorizase probabil întreaga situaţie prin satelit, posibil chiar din momentul în care părăsiseră castelul. Însă detaliile puteau să aştepte. Painter avea griji mai importante.
   - Logan, înainte să vă transmit tot ce am de spus, vreau să iniţiezi o căutare. Vreau să cercetezi şi să găseşti semnificaţia unui simbol, a unui tatuaj, pe care ţi-l voi trimite prin fax.
   Painter mimă gestul de a scrie înspre maiorul Brooks.
   Acesta îi aduse cele necesare. Desenă rapid simbolul pe care-l văzuse pe mâna asasinei. Era singurul indiciu pe care-l aveau pentru a continua.
   - Apucă-te imediat de chestia asta, continuă Painter. Vezi dacă găseşti vreo organizaţie teroristă, vreun partid politic, sau vreun cartel al drogurilor, fie şi o organizaţie de cercetaşi, care să poată fi asociată cu simbolul acesta.
   - Imediat.
   După ce termină de schiţat cu aproximaţie tatuajul cu frunza de trifoi, Painter îi dădu foaia ofiţerului transmisionist care se duse la un fax.
   În timp ce se efectua transmisia, Painter povesti o versiune prescurtată a ceea ce se petrecuse. Era mulţumit că Logan nu-l întrerupse cu prea multe întrebări.
   - A ajuns faxul? întrebă Painter după câteva minute.
   - Îl am chiar acum în mână.
   - Perfect. Cercetarea asta... vreau să fie prioritatea principală.
   Urmă o pauză lungă. Nu se mai auzi nimic. Painter se gândi că poate pierduseră semnalul, apoi auzi vocea lui Logan uşor confuz.
   - Domnule...
   - Ce e?
   - Cunosc simbolul acesta. Grayson Pierce mi l-a transmis acum 8 ore.
   - Cum?
   Logan îi povesti despre ce se întâmplase în Copenhaga.
   Painter se sforţă să se concentreze asupra povestirii. Pe măsură ce adrenalina provocată de urmărire începea să se disipeze, durerea de cap îi scădea din ce în ce mai mult atenţia şi capacitatea de concentrare. Se luptă cu ea, încercând să pună lucrurile cap la cap.
   Aceiaşi asasini îl urmăreau şi pe Gray, Sonnekonige născuţi din expunerea la un alt Clopot. Dar ce făceau ei în Europa? Ce era atât de important la cărţile alea? În momentul de faţă, Gray era în Germania, investigând în continuare acea pistă, ca să vadă unde putea duce.
   Painter închise ochii. Durerea de cap deveni şi mai puternică. Atacurile din Europa nu făcuseră altceva decât să-i confirme încă o dată teama că la baza întregii poveşti stătea ceva de o anvergură mult mai mare decât îşi închipuise. Ceva extrem de important se petrecea, gata de a ajunge la punctul culminant.
   Dar ce?
   Nu avea decât un singur loc de unde să pornească, un singur indiciu.
   - Simbolul trebuie să aibă o anumită semnificaţie. Trebuie să aflăm al cui este.
   Logan îi răspunse sec.
   - S-ar putea să am răspunsul la această întrebare.
   - Cum? Deja?
   - Am avut 8 ore la dispoziţie, domnule.
   Corect. Bineînţeles. Painter scutură din cap. Aruncă o privire la pixul pe care-l avea în mână, apoi observă ceva ciudat. Îşi întoarse mâna. Unghia de la degetul inelar dispăruse, smulsă probabil când îl lovise pe nemernicul ăla cu câteva minute în urmă. Nu sângera, carnea era pur şi simplu palidă, uscată, amorţită şi rece.
   Painter îşi dădu seama ce însemna asta. Nu prea mai avea timp.
   Logan îi raportă ce aflase. Painter îl întrerupse.
   - I-ai transmis informaţiile astea lui Gray?
   - Încă nu, domnule. Încă nu am reuşit să dăm de el.
   Painter se încruntă, alungând din minte orice preocupare cu privire la starea sănătăţii lui.
   - Fă cumva să ajungă la el. Indiferent cum. Gray habar nu are cu ce se confruntă.

   9:50 A.M.
   WEWELSBURG, GERMANIA

      Cripta se lumină brusc când Monk aprinse o lanternă.
   Şi Gray îşi găsi lanterna şi o scoase din rucsac. O îndreptă în sus. Nişte guri de aerisire înguste se înşirau de-a lungul marginii cupolei. Prin ele trecea un gaz verzui, mai greu decât aerul, care se revărsa în cascadă asupra lor.
   Erau prea sus şi prea multe pentru a le putea acoperi.
   Fiona se apropie de el. Ryan stătea de cealaltă parte a fântânii, cu braţele încrucişate strâns, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
   O mişcare îi atrase din nou atenţia lui Gray către Monk. Acesta îşi scosese pistolul Glock de 9mm şi ţintea spre uşă.
   - Nu! ţipă Gray.
   Prea târziu. Monk trăsese.
   Zgomotul împuşcăturii răsună, însoţit de un altul, ascuţit, în momentul în care glonţul ricoşă în sticlă şi lovi una dintre ţevile de oţel ale gurilor de aerisire cu o scânteie. Măcar se părea că gazul nu era inflamabil. Scânteia i-ar fi putut ucide pe toţi.
   Monk păru să-şi dea şi el seama de acelaşi lucru.
   - E blindat, spuse el cu amărăciune.
   Custodele confirmă.
   - A trebuit să instalăm sisteme de securitate sporită. Prea mulţi neo-nazişti au încercat să pătrundă aici.
   Luminile lor reflectate de sticlă îl ascundeau vederii.
   - Nenorocitule, murmură Monk.
   Gazul începu să umple şi spaţiile de mai jos. Avea un miros dulceag, dar gustul era mai degrabă acru. Măcar nu era cianură. Aceasta avea o aromă puternică de migdale.
   - Rămâneţi în picioare, spuse Gray. Capul sus. Veniţi în mijlocul încăperii, mai departe de gurile de aerisire.
   Se strânseră în jurul fântânii ceremoniale. Mâna Fionei o găsi pe a lui. ÎI apucă strâns. Ridică mâna cealaltă.
   - Să ştii că i-am şterpelit portofelul, dacă asta contează în vreun fel.
   - Super. Nu puteai să-i furi cheile? spuse Monk.
   Ryan strigă în germană:
   - Tata... tata ştie că suntem aici. Va chema Politzei!
   Gray trebui să recunoască faptul că tânărul avea curaj. Se străduia să facă ceva.
   O altă voce fără chip îi răspunse în spatele geamului care reflecta lumina.
   - Mă tem că tatăl tău nu va mai suna pe nimeni... niciodată.
   Cuvintele nu fuseseră rostite pe un ton ameninţător, pur şi simplu ca o constatare.
   Ryan se dădu un pas înapoi, ca şi cum ar fi primit o lovitură în faţă. Se uită la Gray şi apoi din nou spre uşă.
   Gray recunoscu vocea. La fel şi Fiona. ÎI strânse şi mai tare de mână. Era cumpărătorul cu tatuaj de la casa de licitaţii.
   - De data asta n-o să mai poţi face nicio şmecherie, spuse bărbatul. N-aveţi pe unde să scăpaţi.
   Gray îşi simţi capul din ce în ce mai greu. Corpul, în schimb, i se păru din ce în ce mai uşor, aproape imponderabil. Scutură din cap ca să alunge senzaţia de amorţeală. Bărbatul avea dreptate. N-aveau pe unde să scape. Dar asta nu însemna că erau complet lipsiţi de apărare.
   Cunoaşterea însemna putere.
   Gray se întoarse spre Monk.
   - Scoate-ţi bricheta din rucsac, îi ordonă el.
   În timp ce Monk se conforma, Gray îşi dădu jos propriul rucsac şi smulse din el caietul de notiţe. Îl aruncă în fântână.
   - Monk, aruncă acolo copiile pe care le-a făcut Ryan.
   Gray întinse mâna.
   - Fiona, Biblia, te rog.
   Amândoi se conformară.
   - Aprinde ce e în fântână, spuse Gray.
   Monk aprinse bricheta şi dădu foc uneia dintre copiile făcute de Ryan. O aruncă în fântână. În câteva secunde o vâlvătaie de flăcări şi fum cuprinse tot ce era acolo. Fumul care se ridica păru chiar că împinge pentru moment otrava înapoi... sau cel puţin aşa spera Gray. Se lupta cu ceaţa din capul lui.
   Dincolo de uşi, se auzeau murmure, prea joase pentru a desluşi ce se vorbea.
   Gray ridică Biblia lui Darwin.
   - Noi suntem singurii care ştiu secretul ce se ascunde în Biblia asta! strigă el.
   Asasinul cu părul alb, în continuare ascuns vederii în spatele uşii de sticlă, răspunse, vag amuzat.
   - Dr. Ulmstrom ne-a desluşit tot ce trebuia să aflăm. Runa Mensch. Acum Biblia nu mai are nicio valoare pentru noi.
   - Chiar aşa?
   Gray ridică cartea luminând-o cu lanterna lui.
   - I-am arătat lui Ulmstrom ceea ce a scris Hugo Hirszfeld pe coperta interioară din spatele Bibliei. Dar nu şi ce era pe cea din faţa!
   Un moment de linişte, apoi vocile se auziră din nou murmurând precipitat.
   Lui Gray i se păru că distinge o voce de femeie, poate palida soră geamănă a blondului.
   Se auzi un „nein“ clar, rostit de Ulmstrom pe un ton ridicat, ca şi cum ar fi încercat să se apere.
   Fiona aproape se prăbuşi lângă el. Monk o prinse, susţinându-i capul deasupra gazului care se înălţa din ce în ce mai sus. Însă şi el se clătina pe picioare. Gray nu mai putea aştepta.
   Scăpără bricheta pentru efectul dramatic şi aruncă Biblia în fântâna de foc. Romano-catolic fiind, simţi o strângere de inimă la gândul că arde o Biblie. Filele vechi fură instantaneu cuprinse de flăcări. Un nou val de fum se ridică.
   Gray trase adânc aer în piept, sperând ca vocea lui să fie convingătoare.
   - Dacă noi murim, se duce şi secretul Bibliei lui Darwin!
   Aşteptă, rugându-se să fie crezut.
   O secundă... două...
   Gazul se ridică sub ei. Fiecare respiraţie era acum înecăcioasă.
   Ryan se prăbuşi brusc la pământ, ca şi cum cineva ar fi tăiat nişte sfori imaginare care l-ar fi susţinut. Monk încercă să-l apuce de braţ, dar căzu într-un genunchi, din cauza greutăţii Fionei. Nu se mai ridică. Apoi se prăbuşi de tot, cu Fiona în braţe.
   Gray se uită spre uşa întunecată. Monk scăpă lanterna din mână. Oare mai era cineva acolo? Îl crezuse cineva? N-avea să afle niciodată.
   Întunericul îl înghiţi.

   5:50 P.M.
   REZERVAŢIA NATURALĂ HLUHLUWE-UMFOLOZI

      La mii de kilometri depărtare, un alt bărbat se trezea.
   Revenirea fu însoţită de un amestec de durere şi culori. Pleoapele îi zvâcniră încercând să dea la o parte ceva care îi flutura pe faţă, nişte aripi de pasăre. În urechi auzea o incantaţie.
   - Se trezeşte, rosti în zulusă.
   - Khamisi...
   De data asta, o voce de femeie.
   Bărbatului îi trebui un moment să-şi dea seama că era numele lui. Nu i se păru prea familiar. Un geamăt puternic îi ajunse la urechi. Scos chiar de el.
   - Ajută-l să se ridice, spuse femeia.
   Şi ea vorbea în zulusă, dar avea un accent britanic, familiar.
   Khamisi se simţi ridicat uşor şi sprijinit de nişte perne. Vederea i se stabiliză. Încăperea, o colibă de chirpici, era întunecată, însă raze de lumină dureroasă pătrundeau pe la marginile ferestrelor acoperite şi pe lângă rogojina care servea drept uşă. Acoperişul era împodobit cu obiecte de ceramică viu colorate, piei de animale şi pene prinse pe sfori.
   Camera mirosea ciudat. I se vârî ceva sub nas. Mirosul puternic şi greţos de amoniac îl făcu să-şi dea capul pe spate.
   Instinctiv, încercă să dea din mâini. Văzu că în braţul drept avea o perfuzie legată la o pungă de lichid gălbui. Cineva îi prinse braţele.
   Într-o parte, şamanul, cu pieptul dezgolit şi cu o coroană din pene pe cap, îi sprijini umărul. El fusese cel care rostise incantaţia şi-i fluturase o pană de vultur deasupra feţei, ca să ţină la distanţă hienele morţii.
   De cealaltă, dr. Paula Kane îi luă braţul, băgându-i-l la loc sub pătură. De sudoare, materialul subţire i se lipise de piele.
   - Unde... ce...? îi răsună vocea gâjâit.
   - Apă! ordonă Paula.
   Cea de-a treia persoană din încăpere se supuse, un zulus bătrân, adus de spate. Îi întinse o gamelă de tablă.
   - Poţi s-o ţii? întrebă Paula.
   Khamisi dădu din cap, simţind că-i revin oarecum puterile. Luă recipientul şi sorbi apa călduţă, dându-şi drumul la limba împleticită şi amintiri. Bătrânul care-i dăduse să bea... fusese în casa lui Khamisi.
   Inima începu să-i bată mai tare. Ridică mâna cealaltă, cea cu perfuzia, şi şi-o duse la gât. Acolo avea un pansament.
   Acum îşi amintea tot. Săgeata din colţi de şarpe. Mamba neagră. Înscenarea că ar fi fost ucis de un şarpe.
   - Ce s-a întâmplat?
   Bătrânul îi completă spaţiile goale. Khamisi îl recunoscu: era bătrânul care susţinuse că văzuse o ukufa în parc cu 5 luni în urmă. La momentul, respectiv nu-l crezuse nimeni, nici măcar Khamisi.
   - Am auzit ce s-a întâmplat cu doamna doctoră.
   Dădu din cap compătimitor înspre Paula.
   - Şi am auzit ce spui că ai văzut. Oamenii vorbesc. Vin la tine acasă să vorbesc cu tine. Dar tu nu acasă. Aşa aştept. Alţii vin, aşa că mă ascund. Taie un şarpe. Mamba. Magie neagră. Stau ascuns.
   Khamisi închise ochii amintindu-şi. Venise acasă, cineva trăsese cu săgeata în el şi-l lăsaseră să moară. Însă atacatorii nu ştiuseră că în spate se ascunsese un om.
   - Ies afară, continuă bătrânul. Chem ceilalţi. Pe furiş te luăm cu noi.
   Paula Kane încheie povestea.
   - Te-am adus aici, spuse ea. Otrava aproape că te-a omorât, dar leacurile - şi moderne, şi vechi - au reuşit să te salveze. Ai scăpat ca prin urechile acului.
   Khamisi aruncă o privire la punga de care era prinsă perfuzia şi apoi la şaman.
   - Mulţumesc.
   - Te simţi în stare să mergi? întrebă Paula. Ar trebui să-ţi pui membrele în mişcare. Otrava afectează sistemul circulator.
   Ajutat de şaman, Khamisi se ridică, ţinându-şi stânjenit pătura udă de transpiraţie în jurul mijlocului. Îl duseră la uşă. La primii paşi se simţi slab ca un copil care învaţă să meargă, însă o senzaţie fragilă de putere îl copleşi imediat.
   Rogojina din cadrul uşii se dădu la o parte. Lumina şi căldura zilei pătrunseră înăuntru orbindu-l şi arzându-i pielea.
   Era după-amiază, se gândi el. Soarele se afla undeva în vest.
   Ferindu-şi ochii, păşi afară.
   Recunoscu micuţul sat zulus. Se afla la marginea rezervaţiei naturale Hluhluwe-Umfolozi. Nu departe de locul unde găsiseră rinocerul şi unde fusese atacată dr. Fairfield.
   Khamisi se uită la Paula Kane. Femeia stătea cu braţele încrucişate şi cu o expresie istovită pe chip.
   - A fost paznicul-şef, spuse Khamisi.
   Nu avea niciun dubiu.
   - A vrut să-mi închidă gura.
   - Ca să nu vorbeşti despre moartea Marciei. Despre ce-ai văzut tu.
   El dădu din cap.
   - Ce-ai vă...?
   O întrerupse zgomotul puternic al unui elicopter cu două motoare care trecu pe deasupra lor la joasă înălţime. Din cauza elicelor, tufişuri şi crengi de copaci zburară care încotro. Rogojinile se ridicară de pe uşi ca şi cum ar fi încercat să-i facă semn să plece musafirului nepoftit.
   Aparatul de zbor goni mai departe, trecând foarte jos deasupra savanei.
   Khamisi îl urmări cu privirea. Nu era vreo rablă care aducea turişti.
   Lângă el, Paula ridicase un binoclu Bushnell, urmărind elicopterul.
   Acesta merse mai departe, apoi se pregăti de aterizare.
   Khamisi mai făcu un pas înainte.
   Paula îi întinse binoclul.
   - Toată ziua au venit şi au plecat elicoptere.
   Khamisi ridică binoclul. Lumea deveni mai mare şi mai clară. Văzu elicopterul cu două motoare depăşind bariera unui gard de doi metri şi jumătate. Marca graniţa domeniului Waalenberg. Elicopterul dispăru în spatele lui.
   - Ceva i-a făcut să intre în starea asta de agitaţie, spuse Paula.
   Khamisi simţi cum i se face pielea de găină.
   Mişcă lentilele binoclului, fixând mai bine gardul. Vechile porţi, rareori folosite, erau închise.
   Recunoscu vechiul blazon al familiei, gravat în filigran de argint pe porţi.
   Coroana şi Crucea Waalenberg.

PARTEA a 3-a

DEMONUL DIN MAŞINĂRIE

   12.33 A.M.
   ÎN AVION
   DEASUPRA OCEANULUI INDIAN

      - Eu şi căpitanul Bryant vom face tot ce ne stă în putinţă să investigăm familia Waalenberg de aici, din Washington, spuse Logan Gregory la telefon.
   Painter purta o cască în ureche de care atârna un microfon. Trebuia să aibă mâinile libere pentru a cerceta muntele de hârtii pe care Logan le trimisese prin fax în tabăra lor din Katmandu. Acestea conţineau tot ce se ştia despre clanul Waalenberg: istoria familiei, rapoartele financiare, legăturile internaţionale, chiar şi bârfele şi zvonurile care circulau la adresa lor.
   Deasupra teancului de hârtii se afla o fotografie uşor înceţoşată: un bărbat şi o femeie coborând dintr-o limuzină.
   Gray Pierce făcuse fotografia aceea dintr-un apartament de hotel înainte de începerea unei licitaţii. Supravegherea digitală confirmase evaluarea lui Logan. Tatuajul avea legătură cu clanul Waalenberg. Persoanele din fotografie erau Isaak şi Ischke Waalenberg, gemeni, cei mai tineri moştenitori ai averii familiei, avere ce rivaliza cu produsul intern brut al celor mai multe state.
   Însă, ce era mai important, Painter recunoscu tenul palid şi părul blond, aproape alb. Gemenii erau mai mult decât nişte simpli moştenitori. Erau Sonnekonige. La fel ca Gunther şi ca asasina din castelul din munţi.
   Painter aruncă o privire spre partea din faţă a cabinei Gulfstream-ului.
   Gunther dormea întins de-a curmezişul pe o sofa, cu picioarele atârnându-i peste margine. Soră-sa, Anna, stătea pe un scaun în apropiere, cu o grămadă de hârtii în poală, la fel de multe ca şi cele din faţa lui Painter. Cei doi erau supravegheaţi de maiorul Brooks şi doi US Rangers înarmaţi.
   Acum rolurile se inversaseră. Cei care-i capturaseră se transformaseră ei înşişi în prizonieri. Însă, în ciuda schimbării poziţiei de putere, de fapt nimic nu se modificase în relaţia dintre ei. Anna avea nevoie de relaţiile şi suportul logistic pe care i-l putea oferi Painter, iar Painter avea nevoie de cunoştinţele despre Clopot ale Annei şi de tot fundamentul ştiinţific pe care se baza acesta. După cum afirmase Anna mai devreme, „Când toate astea se vor sfârşi, vom putea să desluşim chestiunile legate de legalitate şi responsabilitate”.
   Logan îl întrerupse din reverie:
   - Eu şi Kat am stabilit o întâlnire matinală la Ambasada Republicii Sud-Africane. Vom vedea dacă asta va reuşi să arunce o oarecare lumină asupra acestei familii izolate despre care nu se ştiu prea multe.
   Şi izolată era puţin spus. Waalenberg era un fel de familie Kennedy a Africii de Sud: bogaţi, feroce, proprietari ai unui domeniu de mărimea statului Rhode Island chiar lângă Johannesburg. Deşi mai deţineau proprietăţi întinse şi în alte părţi, familia Waalenberg rareori se îndepărta de domeniul lor principal.
   Painter ridică fotografia digitală.
   O familie de Sonnekonige.
   Cum aveau din ce în ce mai puţin timp la dispoziţie, nu putea exista decât un loc în care să se ascundă un al doilea Clopot. Undeva pe acel domeniu.
   - Un agent britanic vă va întâmpina când aterizaţi în Johannesburg. MI5 stă cu ochii pe familia Waalenberg de mulţi ani - urmărind anumite tranzacţii neobişnuite - însă nu au fost capabili să străpungă zidul lor de intimitate şi discreţie.
   Ceea ce nu era de mirare, de vreme ce familia Waalenberg deţinea practic întreaga ţară, gândi Painter.
   - Acesta vă va oferi sprijin la nivel local şi elemente de detaliu privind situaţia de la faţa locului, încheie Logan. Veţi primi mai multe informaţii înainte de aterizare, peste trei ore.
   - Foarte bine.
   Painter se holba în continuare la fotografie.
  - Dar Gray şi Monk?
   - Au dispărut din peisaj. Le-am găsit maşina parcată la aeroportul din Frankfurt.
   Frankfurt? Nu avea nicio noimă. Oraşul era un important nod aerian internaţional, însă Gray avea deja la dispoziţie un avion special, mai rapid decât orice alt aparat de zbor.
   - Şi nu aţi primit nicio veste de la el?
   - Nu, domnule. Avem toate canalele deschise şi aşteptăm.
   Chestiunea era cu siguranţă îngrijorătoare.
   Frecându-şi fruntea pentru a alina cât de cât durerea ascuţită pe care nici măcar codeina nu o putuse domoli, Painter se concentră asupra zumzăitului avionului care naviga pe cerul întunecat. Ce se întâmplase cu Gray? Nu existau decât puţine variante: se ascunsese undeva, fusese luat prizonier sau fusese ucis. Unde era?
   - Caută şi-n gaură de şarpe, Logan.
   - Am luat deja măsuri în acest sens. Să sperăm că până veţi ajunge la Johannesburg o să am mai multe noutăţi şi în privinţa aceasta.
   - Tu dormi vreodată, Logan?
   - E un Starbucks la colţ, domnule. Mai bine zis, la fiecare colţ.
   Un zâmbet amuzat şi obosit îi însoţi spusele.
   - Dar dumneavoastră, domnule?
   El trăsese un pui de somn în Katmandu. În acest timp se făcuseră pregătirile de plecare şi fuseseră stinse focurile - atât la propriu, cât şi la figurat, din punct de vedere politic - în Nepal. Zăboviseră prea mult în Katmandu.
   - Rezist foarte bine, Logan. Nu există niciun motiv de îngrijorare. Absolut.
   Painter făcu un gest liniştitor, dar inconştient îşi trecu degetul mare peste carnea palidă şi aspră care fusese patul unghial al degetului lui inelar. Simţea furnicături în toate degetele, chiar şi în cele de la picioare. Logan încercase să-l convingă să se întoarcă cu avionul la Washington, să-şi facă analize la Johns Hopkins, însă Painter era de părere că grupul Annei deţinea mult mai multe cunoştinţe în privinţa acestei boli deosebite. Probleme la nivel cuantic. Nu exista nici un tratament convenţional care să-l ajute. Pentru a încetini boala, aveau nevoie de un alt Clopot funcţional. Potrivit Annei, un tratament periodic cu expunere la radiaţiile Clopotului în condiţii controlate ar fi putut să le ofere ani de viaţă în locul celor câteva zile rămase. Şi poate că, pe parcurs, se putea obţine chiar un remediu care să-i vindece, încheiase Anna cu speranţă în glas.
   Dar mai întâi aveau nevoie de un alt Clopot. Şi de mai multe informaţii.
   O voce din spatele lui îl făcu să tresară.
   - Cred că ar trebui să stăm de vorbă cu Anna, spuse Lisa, ca şi cum i-ar fi citit gândurile.
   Painter se întoarse. Credea că Lisa adormise în spate. Ea însă se spălase, se aranjase şi acum stătea rezemată de spătarul scaunului lui, îmbrăcată în pantaloni kaki şi cu o bluză crem.
   Îl studia cu o privire rece, acră, de profesionist.
   - Arăţi ca dracu’, concluzionă ea.
   - Frumoase vorbe cu care să trezeşti pe cineva, răspunse el ridicându-se să se dezmorţească.
   Avionul se zgâlţâi şi se cufundă în întuneric. Lisa îl apucă de braţ şi-l ţinu strâns. Se făcu din nou lumină. Nu se întâmplase nimic, totul fusese doar în mintea lui.
   - Promite-mi că mai dormi puţin înainte să aterizăm, spuse ea strângându-i cotul ca şi cum nu ar fi acceptat niciun fel de scuze.
   - Dacă am timp - auuu!
   Strânsoarea ei devenise de fier.
   - Bine, promit, se resemnă el.
   Strânsoarea slăbi. Ea dădu din cap înspre Anna. Femeia era aplecată asupra unui teanc de facturi şi verifica toate notele de plată care fuseseră trimise la domeniul Waalenberg. Căuta orice ar fi putut indica faptul că familia Waalenberg achiziţionase substanţe care ar fi avut de-a face cu menţinerea în funcţiune a unui Clopot.
   - Vreau să aflu mai multe despre modul în care funcţionează Clopotul, spuse Lisa. Despre teoriile fundamentale pe care se bazează. Dacă boala provoacă afecţiuni cuantice, trebuie să înţelegem cum şi de ce. Ea şi Gunther sunt singurii supravieţuitori de la Granitschloss. Mă îndoiesc că Gunther are habar despre elementele de detaliu din spatele proiectului Clopotului.
   Painter încuviinţă din cap.
   - E mai degrabă un câine de pază decât un savant.
   Ca şi cum ar fi vrut să-i confirme spusele, dinspre bărbat se auzi un sforăit puternic.
   - Toate cunoştinţele care mai există despre Clopot se află în capul Annei. Dacă mintea ei o ia razna...
   Aveau să piardă tot.
   - Trebuie să obţinem informaţiile înainte să se întâmple asta, căzu de acord şi Painter.
   Ochii Lisei îi întâlniră pe ai lui. Nu-şi ascundea gândurile. I se citeau cu uşurinţă pe faţă. Îşi aminti momentul în care ea urcase în avion în Katmandu. Istovită, înfrigurată, pe punctul de a ceda, nu ezitase niciun moment să-l urmeze.
   Înţelesese. Ca şi acum.
   Nu numai mintea şi memoria Annei erau în pericol. La fel era şi Painter.
   O singură persoană urmărise toată această situaţie de la început, o persoană cu pregătire medicală şi minte ascuţită, al cărei creier nu fusese afectat de boală. La castel, Lisa şi Anna purtaseră discuţii lungi. Unde mai pui că Lisa îşi făcuse o idee despre bogăţia de cunoştinţe cuprinse în biblioteca Annei. Cine putea spune ce fapt mărunt se putea dovedi critic pentru a face diferenţa dintre succes şi eşec?
   Lisa înţelesese.
   Nu fusese nevoie de nicio discuţie în Katmandu.
   Pur şi simplu se urcase în avion.
   Mâna Lisei alunecă de pe cotul lui şi se strecură în mâna lui. Îi strânse degetele şi făcu semn înspre Anna.
   - Hai să vedem ce are-n cap.

      - Ca să înţelegeţi cum funcţionează Clopotul, explică Anna, trebuie mai întâi să înţelegeţi teoria cuantică.
   Lisa o studie pe nemţoaică. Avea pupilele dilatate de la codeină. Lua prea multă. Degetele Annei tremurau uşor. Îşi ţinea strâns ochelarii de citit cu ambele mâini ca şi cum ar fi fost o ancoră. Se retrăseseră în partea din spate a avionului.
   Gunther dormea în continuare în faţă, sub pază.
   - Nu cred că avem timp să trecem prin tot programul de pregătire doctorală, spuse Painter.
   - Naturlich. Trebuie înţelese doar 3 principii.
   Anna dădu drumul ochelarilor pentru a putea ridica un deget.
   - Mai întâi, trebuie să înţelegem că odată ce materia este descompusă la nivel subatomic - în electroni, protoni şi neutroni - legile clasice ale universului încep să nu se mai aplice. Max Planck a descoperit că electronii, protonii şi neutronii se comportă atât ca particule, cât şi ca unde. Ceea ce pare ciudat şi cumva contradictoriu. Particulele au orbite şi culoare distincte, în timp ce undele sunt mai difuze, mai puţin distincte, fără coordonate specifice.
   - Şi aceste particule subatomice se comportă ca ambele? întrebă Lisa.
   - Acestea au potenţialul de a fi fie o undă, fie o particulă, spuse Anna. Ceea ce ne aduce la următorul punct. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg.
   Lisa ştia câte ceva despre asta şi, în plus, mai citise câte ceva în laboratorul Annei.
   - Teoria de bază a lui Heisenberg este aceea că nimic nu este sigur până poate fi observat, spuse ea. Însă nu înţeleg ce are a face asta cu electronii, protonii şi neutronii.
   - Cel mai bun exemplu al principiului lui Heisenberg este pisica lui Schrodinger, răspunse Anna. Dacă pui o pisică într-o cutie sigilată legată la un dispozitiv, acesta poate să o otrăvească în orice moment. S-o laşi în voia sorţii, pur şi simplu. Să trăiască sau să moară. Heisenberg ne spune că în situaţia asta, atâta timp cât cutia este închisă, pisica este potenţial atât moartă, cât şi vie. Abia când cineva deschide cutia şi se uită înăuntru se poate spune că realitatea se dovedeşte a fi o stare sau cealaltă. Moartă sau vie.
   - Sună mai degrabă ca o constatare filosofică decât ştiinţifică, spuse Lisa.
   - Poate, când este vorba despre o pisică. Însă s-a dovedit adevărat la nivel subatomic.
   - Dovedit? Cum? întrebă Painter.
   Stătuse liniştit până atunci, tăcând şi lăsând-o pe Lisa să pună întrebările. Ştia multe dintre lucrurile acestea, însă voia ca Lisa să primească toate informaţiile de care avea nevoie.
   - Prin clasicul test cu două fante înguste. Ceea ce ne aduce la al treilea punct de interes.
   Luă două bucăţi de hârtie, desenă două deschizături înguste pe una dintre ele şi le ţinu ridicate una în spatele celeilalte.
   - Ceea ce vă voi spune acum o să vă pară ciudat şi împotriva bunului-simţ... Să presupunem că această bucată de hârtie ar fi un perete de beton şi cele două deschizături ar fi două ferestre. Dacă ai lua un pistol şi ai trage înspre ambele deschizături, ai obţine un anumit tipar de urme de gloanţe pe zidul din spate. Cam aşa.
   Luă a doua bucată de hârtie şi făcu nişte punctuleţe pe ea.
   - Să numim asta „Modelul de difracţie A“. Modul în care gloanţele sau particulele ar trece prin deschizăturile acestea înguste.
   Lisa dădu din cap.
   - OK.
   - Apoi, în loc de gloanţe, să fixăm un reflector asupra zidului astfel încât lumina să treacă prin ambele deschizături. Fiindcă lumina călătoreşte sub formă de unde, vom obţine un tipar diferit pe peretele din spate.
   Desenă un model cu benzi luminoase şi întunecoase pe o altă bucată de hârtie.
   - Acest tipar se datorează faptului că undele de lumină trec prin fereastra din stânga şi cea din dreapta fără a interfera unele cu celelalte. Aşa că hai să numim asta „Modelul de interferenţă B“... care este determinat de unde.
   - Am înţeles, spuse Lisa fără să fie sigură unde voia ea să ajungă cu toate astea.
   Anna ridică cele două modele.
   - Acum, să zicem că luăm un pistol cu electroni şi tragem o singură rundă de electroni prin cele două deschizături. Ce fel de tipar vei obţine?
   - De vreme ce tragi cu electronii ca şi cum ai trage cu nişte gloanţe, îmi închipui că Modelul de difracţie A.
   Lisa arătă prima imagine.
   - De fapt, în testele de laborator se obţine al doilea. Modelul de interferenţă B.
   Lisa se gândi puţin.
   - Tiparul undelor. Deci electronii ies probabil dintr-un pistol, să zicem, nu ca nişte gloanţe, ci ca o lumină. Cum iese lumina dintr-o lanternă, circulă sub formă de unde şi creează Tiparul B.
   - Corect.
   - Deci electronii se mişcă la fel ca undele.
   - Da. Însă numai atunci când nu este nimeni de faţă în momentul în care electronii trec prin deschizături.
   - Nu înţeleg.
   - Într-un alt experiment, savanţii au pus un mic dispozitiv sonor la una dintre fante. Acesta scotea un sunet de fiecare dată când detecta un electron trecând prin ea, măsurând sau observând culoarul urmat de electron. Care a fost tiparul obţinut de partea cealaltă când dispozitivul a fost pornit?
   - N-avea de ce să se schimbe, nu?
  - În lumea normală ai dreptate. Însă nu şi în lumea subatomică. În momentul în care dispozitivul a fost pornit, modelul s-a transformat în Modelul de difracţie A.
   - Deci simplul act de măsurare a schimbat tiparul?
   - Exact cum preconizase Heisenberg. Deşi ar putea părea imposibil, este adevărat. A fost verificat de zeci şi zeci de ori. Electronii există într-o stare constantă de unde şi particule până în momentul în care apare ceva care să efectueze măsurători ale electronului. Simplul act de măsurare a electronului îl forţează să eşueze într-o realitate sau în alta.
   Lisa încercă să-şi imagineze o lume subatomică, unde totul se afla într-o stare constantă de potenţial. Nu avea niciun sens.
   - Dacă particulele subatomice formează atomi, întrebă Lisa, şi atomii formează lumea aşa cum o ştim, simţim şi pipăim noi, atunci unde se află linia de demarcaţie dintre lumea iluzorie a mecanicii cuantice şi lumea noastră reală?
   - Încă o dată, singura modalitate prin care potenţialul poate să eşueze este dacă apare ceva care să-l măsoare. Astfel de instrumente de măsură se găsesc peste tot în mediul înconjurător. Poate fi o particulă care se loveşte de alta, un foton de lumină care întâlneşte ceva. În mod constant, mediul înconjurător măsoară lumea subatomică, silind potenţialul să eşueze în realitatea concretă. Uită-te la mâinile tale, de exemplu. La nivel cuantic, particulele subatomice care formează atomii tăi se manifestă în concordanţă cu regulile neclare ale mecanicii cuantice, însă se extind în afară, în lumea miliardelor de atomi care îţi alcătuiesc unghia. Acei atomi se lovesc unii de alţii, se izbesc, interacţionează - măsurându-se unii pe alţii - forţând potenţialul să se transforme într-o realitate fixă.
   - Bine...
   Probabil Anna detectase nota de scepticism din vocea ei.
   - Ştiu că e bizar, însă acesta e doar un simplu aspect al universului ascuns al teoriei cuantice. Voi sări peste concepte cum ar fi influenţa unui obiect asupra altuia aflat la distanţă, tunelul timpului şi universuri multiple.
   Painter dădu din cap.
   - Da, astea sunt extrem de ciudate.
   - Însă ceea ce trebuie să înţelegeţi sunt aceste 3 puncte, spune Anna numărându-le pe degete. Particulele subatomice există într-o stare cuantică de potenţial. Pentru a face acest potenţial să eşueze într-o formă sau alta e nevoie de un instrument de măsură. Şi mediul înconjurător este cel care realizează în mod constant aceste măsurători pentru a ne fixa realitatea.
   Lisa ridică mâna, declarându-se mulţumită pentru moment.
   - Dar ce au de-a face toate astea cu Clopotul? Când eram în bibliotecă, ai spus ceva despre o aşa numită evoluţie cuantică.
   - Exact, spuse Anna. Ce e ADN-ul? Nimic altceva decât o maşină de proteine, care produce toate blocurile de celule de bază, tot ceea ce înseamnă trupul.
   - Asta dacă simplificăm totul.
   - Să simplificăm şi mai mult. Nu se poate spune despre ADN că este pur şi simplu un cod genetic prins în legături chimice? Şi ce rupe aceste legături pornind şi oprind genele?
   Lisa reveni la noţiunile de chimie elementară.
   - Mişcarea electronilor şi a protonilor.
   - Iar aceste particule subatomice respectă ce fel de reguli, pe cele clasice sau pe cele cuantice?
   - Pe cele cuantice.
   - Deci dacă un proton ar putea fi în două locuri - A sau B - pornind sau oprind o genă - care ar fi locul în care s-ar găsi?
   Lisa îngustă ochii.
   - Dacă are potenţialul de a fi în ambele locuri, atunci este în ambele locuri. Gena este atât pornită, cât si oprită. Până când ceva o măsoară.
   - Şi ce o măsoară?
   - Mediul înconjurător.
   - Şi mediul înconjurător al unei gene este...?
   Lisa făcu ochii mari.
   - Molecula de ADN însăşi.
   O încuviinţare din cap şi un zâmbet.
   - La nivelul său de bază, celula vie acţionează ca şi cum ar fi propriul instrument cuantic de măsură. Iar adevăratul motor al evoluţiei se află tocmai în această măsurătoare celulară constantă. Aşa se explică de ce mutaţiile nu apar la întâmplare. De ce evoluţia se petrece într-un ritm mai rapid decât ar face-o la voia întâmplării.
   - Stai puţin, spuse Lisa. Va trebui să-mi dai mai multe detalii aici.
   - Hai să luăm un exemplu în cazul ăsta. Ţii minte bacteriile alea care nu puteau digera lactoza - cum atunci când erau pe punctul de a muri de foame şi li se oferea numai lactoză sufereau mutaţii extraordinar de rapide pentru a dezvolta o enzimă care putea digera lactoză. Şi asta când existau şanse infinitezimale să o facă.
   Anna ridică o sprânceană.
   - Poţi explica asta acum? Folosind cele 3 principii cuantice? În special dacă îţi spun că această mutaţie benefică nu avea nevoie decât de mişcarea unui singur proton dintr-un loc în altul.
   Lisa era dispusă să încerce.
   - Bine, dacă protonul putea fi în ambele locuri, atunci teoria cuantică spune că protonul era în ambele locuri. Deci gena suferise şi nu suferise mutaţia. Era ţinută în starea de potenţial între ambele.
   Anna dădu din cap.
   - Continuă.
   - Apoi celula, acţionând ca un instrument cuantic de măsură, avea să forţeze ADN-ul să eşueze de-o parte a barierei sau de cealaltă. Să sufere mutaţia sau să nu o sufere. Şi pentru că celula este vie şi este influenţată de mediul înconjurător, a modificat scara sfidând întâmplarea pentru a produce mutaţia benefică.
   - Ceea ce savanţii numesc acum mutaţie de adaptare. Mediul a influenţat celula, celula a influenţat ADN-ul şi a avut loc mutaţia de care a beneficiat celula. Toate puse în mişcare de mecanica lumii cuantice.
   Lisa începu să întrezărească unde voia femeia să ajungă cu toate acestea. Anna folosise termenul proiect inteligent în discuţia anterioară. Femeia chiar răspunsese şi la întrebarea legată de cine credea ea că se afla în spatele acestei inteligenţe.
   „Noi.“
   Acum Lisa înţelegea. Celulele noastre sunt cele care direcţionează evoluţia, răspunzând condiţiilor pe care le impune mediul înconjurător şi schimbând potenţialul din ADN pentru a se potrivi mai bine la mediu. Selecţia darwiniană intra apoi în scenă pentru a conserva aceste modificări.
   - Însă ceea ce este şi mai important, spuse Anna, pe un ton din ce în ce mai răspicat, mecanica cuantică explică modul în care a apărut prima scânteie de viaţă. Ţi-aduci aminte de cât de puţin probabil era ca acea primă proteină capabilă să se reproducă să se fi format în supa primordială? În lumea cuantică, întâmplarea este total eliminată din ecuaţie. Prima proteină capabilă să se reproducă s-a format pentru că din haos a apărut ordinea. Capacitatea sa de a măsura şi de a face să se schimbe potenţialul cuantic a învins mişcările de izbire şi lovire la întâmplare care avuseseră loc în supa primordială. Viaţa a început pentru că a fost un instrument cuantic de măsură mai bun.
   - Şi Dumnezeu nu a avut nimic de-a face cu asta? spuse Lisa, repetând o întrebare pe care Anna i-o pusese prima oară... cândva, demult, i se părea cu zeci de ani în urmă.
   Anna îşi duse palma la frunte cu degetele tremurând. Ochii i se închideau de crispare. Se uită lung pe geam cu o expresie îndurerată. Vorbi cu o voce aproape prea stinsă pentru a fi auzită.
   - N-am spus nici asta... modul cum pui problema este greşit, direcţia în care cauţi nu e cea bună.
   Lisa o lăsă baltă. Îşi dădea seama că Anna era prea istovită ca să continue. Cu toţii aveau nevoie de somn. Însă mai era o întrebare care trebuia pusă.
   - Clopotul? vru să ştie Lisa. Ce face?
   Anna îşi coborî mâna şi se uită lung întâi la Painter şi apoi la Lisa.
   - Clopotul este cel mai performant, cel mai important instrument cuantic de măsură.
   Lisa îşi ţinu respiraţia, gândindu-se la ce spusese Anna.
   Deşi istovită, expresia de pe chipul Annei se transformă în ceva care aducea cu încrâncenarea. Era greu de descifrat ce voia să transmită: mândria, justificarea, credinţa... dar şi destulă frică.
   - Câmpul produs de Clopot - dacă ar putea fi controlat - are capacitatea nu numai de a face ADN-ul să evolueze până la perfecţiune, ci şi de a imprima această mişcare întregii omeniri.
   - Dar noi? interveni Painter mişcându-se.
   Din expresia de pe chipul lui reieşea că nu fusese câtuşi de puţin impresionat de ardoarea ei.
   - Eu şi cu tine? Cum se poate spune că ceea ce ni se întâmplă are ceva de-a face cu perfecţiunea?
   Ardoarea din privirea Annei se stinse de epuizare, nemaifiind în stare să argumenteze.
   - Pentru că la fel cum Clopotul deţine potenţialul de a evolua, în undele sale cuantice pândeşte şi reversul.
   - Reversul?
   - Boala care ne afectează celulele.
   Anna privi într-o parte.
   - Nu e vorba numai despre o degenerare... e chiar o involuţie.
   Painter se uită la ea înlemnit.
   Cuvintele ei se transformară în şoapte răguşite.
   - Trupurile noastre încearcă să se întoarcă la mocirla primordială din care am apărut.

   5:05 A.M.
   AFRICA DE SUD

      Îl treziră maimuţele.
   Maimuţele?
   Ciudăţenia îl şocă, scoţându-l din starea de somnolenţă profundă şi făcându-l să devină imediat vigilent. Gray se împinse în sus. Memoria îi reveni pe măsură ce încerca să-şi dea seama ce se petrecea înjur.
   Era în viaţă.
   Într-o celulă.
   Îşi aminti de gaz, de muzeul Wewelsburg, de minciună.
   Arsese Biblia lui Darwin, susţinând că ea conţinea un secret de care numai grupul său avea cunoştinţă. Sperase că avertismentul acesta avea să cântărească mai greu decât răzbunarea. După câte se părea, nu se înşelase. El era în viaţă. Însă unde erau ceilalţi? Monk, Fiona şi Ryan?
   Gray îşi cercetă celula. Era una obişnuită, cu minimul necesar. Un pat de campanie, o toaletă, o despărţitură pentru duşul deschis, fără paravan. Nicio fereastră. La uşă erau gratii groase de doi centimetri şi jumătate. Se deschidea într-un coridor luminat de tuburi de neon prinse de tavan. Gray le examină. Cineva îl dezbrăcase până la piele, însă un teanc de haine împăturite cu grijă fusese pus pe un scaun prins în şuruburi de piciorul patului.
   Aruncă pătura într-o parte şi se ridică în picioare. Era ameţit, însă după câteva guri de aer îşi recăpătă echilibrul. Starea de greaţă continua să persiste. Îşi simţea plămânii rugoşi şi grei. Efectele întârziate ale otrăvirii.
   Gray mai simţea şi o durere profundă în partea interioară a coapsei. Pipăi cu degetul o vânătaie mare cât un pumn într-o parte. Simţi nişte înţepături ca de ac în locul care începea să se vindece. Mai avea şi un leucoplast lipit de dosul palmei stângi. De la o perfuzie? După toate aparenţele, cineva îl tratase, salvându-i viaţa.
   În depărtare auzi alte urlete şi răgete.
   Maimuţe sălbatice.
   Nu era zgomotul unor animale aflate în cuşti.
   Părea mai degrabă trezirea la viaţă a lumii, a naturii.
   Însă ce lume? Aerul era mai uscat, mai cald şi mirosea mai mult a mosc. Era într-o zonă cu altă climă. Poate undeva în Africa. Cât timp fusese inconştient? Nu-i lăsaseră ceasul de la mână ca să vadă ce oră era, nemaivorbind de ce zi. Însă simţea că nu trecuse mai mult de o zi. După barba ţepoasă de pe faţă, se părea că trăsese un pui zdravăn de somn.
   Păşi spre intrare şi întinse mâna spre grămada de haine.
   Mişcarea sa atrase atenţia cuiva.
   Chiar pe partea cealaltă a holului, Monk păşi spre uşa cu gratii a celulei opuse. Gray se simţi cuprins de un val de uşurare descoperindu-şi partenerul în viaţă.
   - Slavă Domnului... şopti el.
   - Eşti OK?
   - Năuc... şi mă dor toate alea.
   Monk era deja îmbrăcat, purtând acelaşi model de salopetă albă cum îi fusese lăsată şi lui. Gray se îmbrăcă şi el.
   Monk îşi ridică braţul stâng, dezvelindu-şi ciotul şi implanturile de biocontact din titaniu care în mod normal făceau legătura între proteza lui Monk şi braţul său.
   - Nemernicii mi-au luat până şi nenorocita aia de mână.
   Proteza lipsă a lui Monk reprezenta ultima lor grijă. De fapt, asta era posibil să fie în avantajul lor. Însă mai întâi de toate...
   - Fiona şi Ryan?
   - Habar n-am. Ar putea fi într-o altă celulă de-aici... sau complet în altă parte.
  Sau morţi, adăugă Gray în minte.
   - Şi-acum ce facem, şefu’? întrebă Monk.
   - Nu prea avem de ales. Aşteptăm ca persoanele care ne-au capturat să facă prima mişcare. E clar că vor să ştie ce informaţii deţinem. O să vedem ce putem să obţinem cu informaţiile alea.
   Monk dădu din cap aprobator. Ştia că Gray mersese la cacealma la castel, însă trucul trebuia să fie susţinut. Celulele era posibil să fie sub supraveghere.
   Parcă dovedind asta, o uşă se deschise cu zgomot la capătul holului.
   Mai mulţi paşi se apropiară de ei. Un grup de bărbaţi.
   Le apărură imediat în câmpul vizual: un grup de paznici îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj verde şi negru, conduşi de bărbatul înalt cu păr blond-deschis, aproape alb, cumpărătorul de la licitaţie. Era la fel de spilcuit ca de obicei: în pantaloni negri de stofa cu ţesătură diagonală şi cămaşă de in călcată, cu mocasini albi din piele şi un cardigan alb din caşmir. Arăta îmbrăcat ca pentru o petrecere în aer liber.
   Era însoţit de 10 paznici. Aceştia se împărţiră în două grupuri, îndreptându-se spre fiecare din celule. Gray şi Monk fură scoşi afară, desculţi, cu mâinile legate la spate cu legături de plastic.
   Şeful păşi în faţa lor.
   Ochii lui albaştri erau aţintiţi ca două săgeţi de gheaţă asupra lui Gray.
   - Bună dimineaţa, spuse el destul de înţepat şi puţin teatral, ca şi cum ar fi fost sensibil la camerele de luat vederi din hol, ştiind că este urmărit. Bunicul meu solicită o întrevedere cu dumneavoastră.
   În ciuda politeţii, fiecare cuvânt mustea de o furie oarbă, o promisiune nerostită a suferinţei care avea să urmeze.
   Bărbatului nu i se îngăduise să-i ucidă, iar acum nu făcea altceva decât să aştepte momentul potrivit. Însă care era oare adevăratul motiv al furiei sale? Moartea fratelui său... sau faptul că Gray fusese mai deştept decât el la castel? Orice-ar fi fost, în spatele hainelor luxoase şi al manierelor cultivate se ascundea ceva de fiară.
   - Pe aici, spuse el şi se întoarse.
   Conduse din nou grupul de-a lungul holului, cu Gray şi Monk în urma sa. În timp ce se deplasau, Gray cercetă celulele de pe ambele părţi. Erau goale. Nici urmă de Fiona sau de Ryan. Oare mai erau în viaţă?
   Holul se încheia cu 3 trepte care duceau în sus la o uşă masivă de oţel de exterior. Era deschisă şi păzită.
   Gray ieşi din zona cu celule, atât de albă şi de rece, iar afară dădu peste un ţinut de basm, întunecat şi verde. Coronamentul junglei se înălţa foarte sus, de jur împrejur, şi peste tot atârnau liane lungi şi spinoase şi orhidee înflorite.
   Frunzişul dens ascundea cerul. Cu toate acestea Gray ştia că trebuia să fie dimineaţa devreme, cu mult înainte de răsăritul soarelui. În faţă, stâlpi negri de iluminat din epoca victoriană marcau potecile din această junglă sălbatică. Păsările ciripeau şi cârâiau zgomotos. Insectele bâzâiau şi zumzăiau. Undeva sus, în bolta înfrunzită, o singură maimuţă ascunsă îi salută cu un strigăt sacadat şi gâtuit. Izbucnirea ei trezi o pasăre cu pene strălucitore şi o făcu să dea din aripi prin ramurile de mai jos.
   - Africa, murmură Monk în barbă. Cel puţin zona subsahariană. Poate ecuatorială.
   Gray încuviinţă. Bănuia că probabil era dimineaţa zilei imediat următoare. Pierduse între 18 şi 24 de ore. Asta putea să-i situeze oriunde în Africa. Însă unde?
   Paznicii îi escortau de-a lungul unei alei acoperite cu pietriş. Gray auzea pasul uşor, măsurat, al unei vietăţi masive care dădea la o parte ramurile arborilor de la sol, la câţiva metri de potecă. Însă, chiar şi atât de aproape, conturul său nu putea fi distins. Pădurea le-ar fi oferit o bună acoperire dacă puteau să scape şi să fugă în desiş.
   Însă nu se ivi deloc şansa asta. Poteca se termină după numai 50 de metri. După alţi câţiva paşi, vegetaţia junglei începu să se rărească vizibil.
   Pădurea se deschidea acum înspre o întindere de gazon îngrijit şi luminat, o grădină cu fântâni arteziene şi izvoare curgătoare. Iazuri şi pâraie clipocind. Cascade înspumate. O antilopă cu coarne lungi îşi înălţă capul la apariţia lor, îngheţă pentru o secundă, după care o zbughi şi dispăru la adăpostul pădurii.
   Pe cerul senin de deasupra stelele scânteiau; însă spre est, o lumină de un trandafiriu pal anunţa apropierea dimineţii. Undeva mai în faţă, altă apariţie îi atrase privirea lui Gray şi îi captă pe deplin atenţia.
   De cealaltă parte a grădinii se înălţa un conac uriaş de şase etaje clădit din piatră şi lemn exotic. Îi amintea de conacul Ahwahnee din Yosemite, însă acesta era mult mai impunător, wagnerian după dimensiuni. Un Versailles în mijlocul pădurii. Probabil se întindea pe vreo 4 hectare, înălţându-se într-un amestec de frontoane şi etaje, balcoane şi parapeţi. Spre stânga, o seră acoperită din sticlă se proiecta în afară, luminată din interior, strălucind în întunericul de dinaintea mijirii zorilor asemenea unui soare pe punctul de a răsări.
   Opulenţa era ameţitoare.
   Se îndreptară spre conac, de-a lungul unei poteci de piatră care împărţea în două grădina acvatică şi se arcuia pe deasupra câtorva dintre heleşteie şi pâraie. Un şarpe lung de doi metri se ţâra de-a lungul unuia dintre podurile de piatră. Neidentificabil până se ridică şi deschise larg botul.
   Cobra regală.
   Şarpele rămase pe pod până când bărbatul cu părul blond, aproape alb, rupse o trestie lungă din albia unui pârâu şi îl goni ca pe o pisică neascultătoare. Reptila sâsâi, cu colţii dezveliţi, însă se trase înapoi, se arcui pe scândurile de lemn şi se scurse în apele întunecate.
   Îşi continuară drumul, neperturbaţi. Gray îşi înălţă uşor capul pe măsură ce se apropiau de conac.
   Mai observă o altă ciudăţenie legată de construcţie. De la etajele superioare porneau o serie de poteci dispuse deasupra pădurii - podeţe suspendate din şipci de lemn - care le permiteau invitaţilor familiei să iasă afară de la etajele superioare şi să facă o plimbare prin chiar coronamentul junglei. Podeţele aveau la rândul lor lămpi de iluminat aliniate pe toată lungimea lor. Semănau cu o constelaţie ce se întindea prin jungla întunecată. Gray se învârti în timp ce mergea. Luminile făceau să strălucească tot ce era înjur.
   - Uită-te sus, murmură Monk, dând din cap spre stânga.
   Sus, pe potecile suspendate, un paznic îi intră încetul cu încetul în câmpul vizual, conturat pe fundalul luminos al unei lămpi, cu puşca pe umăr. Gray aruncă o privire rapidă spre Monk. Acolo unde era unul, cu siguranţă mai erau şi alţii. Sus, în coronament, se putea ascunde o armată întreagă.
   Evadarea părea din ce în ce mai puţin posibilă.
   În cele din urmă, ajunseră la o serie de trepte care duceau în sus la o verandă largă din lemn în mai multe nuanţe, bine lustruit. Îi aştepta o femeie, sora geamănă a celui care îi escorta, la fel de îngrijit îmbrăcată. Bărbatul o luă înainte, apropiindu-se de ea, şi o sărută pe amândoi obrajii.
   El i se adresă în olandeză. Deşi nu vorbea fluent această limbă, Gray cunoştea suficient de mult ca să prindă esenţialul.
   - Ceilalţi sunt pregătiţi, Ischke? întrebă el.
   - Aşteptăm doar aprobarea lui grootvader, spuse ea dând din cap spre sera iluminată aflată la capătul opus al verandei. După aceea vânătoarea poate să înceapă.
   Gray încercă în zadar să înţeleagă despre ce putea fi vorba, totul era prea confuz însă.
   Cu un oftat adânc, bărbatul blond se întoarse la ei, aranjându-şi cu degetul o şuviţă de păr.
   - Bunicul meu o să vă primească în seră, le spuse ghidul lor, rostind sacadat fiecare cuvânt şi luând-o de-a lungul verandei într-acolo. Aveţi grijă să vorbiţi cu el politicos şi cu respect sau o să am personal grijă să suferiţi pentru orice gest lipsit de respect.
   - Isaak... îl strigă femeia.
   El se opri şi se întoarse.
   - Ja, Ischke?
   Ea vorbi din nou în olandeză.
   - De jongen en het meisje? Ar trebui să-i scoatem acum?
   Îi răspunse cu o încuviinţare din cap, urmată de un ordin final în olandeză.
   Gray îşi traducea această ultimă propoziţie, aşa că trebui să fie tras cu forţa ca să se mişte. Se uită peste umăr la femeie.
   Aceasta dispăru rapid în casă.
   Dejongen en het meisje.
   Băiatul şi fata.
   Trebuia să fie vorba de Ryan şi Fiona.
   Cei doi erau încă în viaţă. Gray se consolă puţin la auzul acestei veşti surprinzătoare, însă ultimele cuvinte ale lui Isaak îl îngroziră.
   Dar mai întâi crestaţi-i puţin.

   5:18 A.M.
   ÎN AVION
   DEASUPRA AFRICII

      Painter stătea pe scaun cu un pix în mână. Singurul zgomot din avion era sforăitul ocazional al lui Gunther.
   Bărbatul părea nepăsător faţă de pericolul care îi pândea.
   Însă pe de altă parte, Gunther nu suferea de aceleaşi constrângeri ca Anna şi Painter. Deşi toţi trei se îndreptau înspre acelaşi rezultat - involuţia - Anna şi Painter se aflau pe turnanta rapidă.
   Neputând să doarmă, Painter trecu încă o dată în revistă istoria clanului Waalenberg, acumulând cât de multe informaţii despre această familie.
   Cunoaşte-ţi duşmanul.
   Prima oprire a familiei Waalenberg în Africa fusese în Algeria în 1617. Susţineau cu mândrie că arborele lor genealogic mergea până la renumiţii şi temuţii piraţi berberi de pe Coasta Nord-Africană. Primul Waalenberg fusese un marinar responsabil cu intendenţa, angajat al faimosului pirat Sleyman Reis De Veenboer, care avea o întreagă flotă de corăbii de corsari şi galere pe coasta Algeriei. În cele din urmă, după ce se îmbogăţise de pe urma comerţului cu sclavi, familia Waalenberg se mutase în sud, stabilindu-se într-o mare colonie olandeză de la Capul Bunei Speranţe.
   Însă acţiunile lor piratereşti nu se sfârşiseră aici. Doar trecuseră pe ţărm. Aici dobândiseră o influenţă atât de mare în sânul populaţiei imigrante olandeze, încât, atunci când pe teritoriul unde se stabiliseră se descoperise aur, familia Waalenberg profitase cel mai mult. Iar aurul găsit nu fusese deloc puţin. Din Reef-ul Witwatersrand, un lanţ de coline, aflat în apropiere de Johannesburg, provenea 40% din producţia de aur din lume. Deşi nu era la fel de faimos ca renumitele mine de diamante din De Beerses, aurul din Reef reprezenta în continuare unul dintre cele mai valoroase surse de bogăţie din lume.
   O asemenea avere uriaşă fusese baza pe care familia înfiinţase o dinastie, reuşind să treacă de primul şi de al doilea război bur, precum şi de toate maşinaţiunile politice care aveau loc în prezent în Africa de Sud de astăzi. Erau una dintre cele mai bogate familii de pe planetă - cu toate acestea, de câteva generaţii încoace, membrii familiei Waalenberg ajunseseră să se izoleze din ce în ce mai mult, în special de când erau conduşi de actualul lor cap, Sir Baldric Waalenberg. Şi odată cu dispariţia lor din ochii publicului, în jurul familiei înfloriseră o mulţime de zvonuri: atrocităţi, perversiuni, dependenţă de droguri, căsătorii între rude apropiate. Chiar şi aşa, bogăţia familiei Waalenberg crescuse prin implicarea în afaceri cu diamante, petrol, produse petrochimice şi farmaceutice. Ei erau cei care întruchipau particula mulţi în „multinaţional”.
  Oare era posibil ca familia asta să se afle în spatele evenimentelor de la Granitschloss?
   Cu siguranţă, erau suficient de puternici şi aveau şi destule resurse. Iar tatuajul pe care-l descoperise Painter pe mâna asasinei blonde semăna izbitor cu „Crucea” de pe blazonul familiei Waalenberg. Şi pe urmă mai erau şi gemenii, Isaak şi Ischke Waalenberg. Cu ce scop se aflaseră în Europa?
   Atâtea întrebări fără răspuns.
   Painter întoarse o foaie şi desenă cu pixul blazonul familiei Waalenberg.
   Simbolul ăsta avea ceva aparte...
   La fel cum făcuse cu istoria Waalenbergilor, Logan îi trimisese informaţii şi despre simbol. Mergea până în vremea celţilor, alt trib nordic. Întruchipând soarele, simbolul se găsea deseori încrustat pe scuturile celtice, de unde-şi câştigase numele de nod al scutului
   Mâna lui Painter se opri.
   Nodul scutului.
   În urechi îi răsunară cuvintele rostise de Klaus când îşi dăduse ultima suflare, blestemul pe care-l aruncase asupra lor.
   O să muriţi cu toţii! Când se va strânge nodul, o să vă sufocaţi!
  Painter crezuse că Klaus se referise la un laţ care s-ar fi strâns. Dar dacă de fapt se referise la simbolul acesta?
   Când se va strânge nodul...
   Painter întoarse o foaie primită prin fax. Începu să schiţeze ceva pe ea în timp ce studia blazonul familiei Waalenberg. Desenă simbolul ca şi cum cineva ar fi strâns nodul şi mai tare, aducând buclele la un loc, aşa cum face cu şireturile.
   - Ce faci? rosti Lisa în spatele lui.
   Tresărind din nou, mişcă necontrolat pixul pe hârtie gata s-o rupă.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, vrei să nu te mai strecori în halul ăsta în spatele meu...
   Căscând, ea se cocoţă pe braţul scaunului său şi rămase acolo. Îl bătu pe umăr.
   - Măi, ce sensibil eşti.
   Lăsă mâna acolo în timp ce se aplecă şi mai aproape de el.
   - Acum pe bune. Ce desenai?
   Painter brusc deveni extrem de conştient de sânul ei drept aproape lipit de obrazul lui. Îşi drese glasul şi reveni la schiţa lui.
   - Mă jucam doar cu simbolul pe care l-am găsit tatuat pe mâna asasinei. Un alt agent de-al meu a văzut doi Sonnekonige în Europa. Cei doi nepoţi gemeni ai lui Sir Baldric Waalenberg. Trebuie să fie important. Poate că există aici un indiciu pe care nu l-am sesizat.
   - Sau poate pur şi simplu nemernicului bătrân îi place să-şi însemneze urmaşii ca pe vite. Fiindcă e sigur că îi produce în aceeaşi manieră.
   Painter dădu din cap.
   - Apoi a mai fost ceva ce a spus Klaus. Ceva despre strânsul unui nod. Ca un secret nemărturisit.
   Termină schiţa adăugând cu grijă câteva linii şi unindu-le.
   Le puse unul lângă celălalt.
   Originalul şi nodul strâns.
   Painter studie ambele desene şi-şi dădu seama de legătură.
   Lisa remarcase că el îşi ţinuse respiraţia preţ de o fracţiune de secundă.
   - Ce e? spuse ea aplecându-se şi mai mult.
   El îndreptă pixul spre a doua schiţă.
   - Nu e de mirare că Klaus trecuse de partea lor. Şi probabil acesta a fost motivul pentru care clanul Waalenberg s-a izolat de câteva generaţii încoace.
   - Nu înţeleg.
   - N-avem de-a face cu un alt duşman. Ne confruntăm cu acelaşi.
   Painter îngraşă partea din mijloc, dezvăluindu-i inima secretă.
   Lisa înghiţi în sec.
   - O svastică.
   Painter aruncă o privire înspre uriaşul adormit şi sora lui.
   Oftă.
   - Alţi nazişti.

   6:04 A.M.
   AFRICA DE SUD

      Probabil că sera era la fel de veche ca şi casa.
   Ferestrele din panouri de sticlă erau întărite cu fire de plumb şi deformate, ca şi cum s-ar fi topit sub soarele african şi ar fi format o reţea neagră de fier care îi amintea lui Gray de o plasă de păianjen. Condensul din interiorul sticlei împiedica să ai o panoramă a junglei întunecate de afară.
   De îndată ce păşi înăuntru, Gray simţi umezeala. Probabil că umiditatea din încăpere se apropia de 100%. Salopeta subţire din bumbac i se lipi instantaneu de corp.
   Însă solariul nu era menit să-l facă pe el să se simtă bine.
   Adăpostea vegetaţie sălbatică din belşug, dispusă în ghivece aranjate pe rafturi care se înălţau pe mai multe niveluri, atârnate de coşuri susţinute de lanţuri negre. Aerul era parfumat de la sutele de flori abia îmbobocite sau înflorite. O mică fântână din bambus şi piatră clipocea nu foarte zgomotos în centrul încăperii. Era o grădină frumoasă, însă Gray se întreba cui îi trebuia o seră când se afla deja în Africa.
   Răspunsul nu se lăsă aşteptat.
   Un domn cu părul alb stătea cu o foarfecă mică într-o mână şi cu un fel de pensetă în cealaltă. Cu abilitatea unui chirurg, se aplecă peste un bonsai dintr-un ghiveci - un prun ce dăduse în floare - şi îi reteză o rămurică. După aceea îşi îndreptă corpul cu un oftat plin de satisfacţie.
   Copăcelul părea foarte bătrân, răsucit, şi legat de jur împrejur cu sârmă de cupru. Crengile pline de flori îi atârnau greu, fiecare dintre acestea fiind perfect simetrice, echilibrate şi în deplină armonie.
   - Are două sute 202 de ani, spuse bătrânul, cu un accent puternic, admirându-şi opera, ca un fel de bunic al lui Heidi îmbrăcat într-un sacou modern. Era deja bătrân atunci când mi-a fost dăruit de însuşi împăratul Hirohito în 1941.
   Îşi lăsă uneltele jos şi se întoarse. Purta un şorţ alb peste un costum albastru cu cravată roşie. Îi întinse o mână nepotului său.
   - Isaak, te’vreden...
   Tânărul se grăbi să ajungă la el şi îl ajută pe bătrân. Fu răsplătit cu o bătaie părintească pe umăr. Bătrânul îşi scoase şorţul, îşi recuperă un baston negru şi se sprijini cu toată greutatea în el. Gray observă simbolul proeminent de deasupra măciuliei de argint a bastonului. O literă mare, un W filigranat dispus deasupra simbolului deja cunoscut în formă de frunze de trifoi, aceeaşi imagine tatuată pe mâinile gemenilor, Ischke şi Isaak.
   - Sunt Sir Baldric Waalenberg, spuse bătrânul încetişor, uitându-se la Gray şi Monk. V-aş ruga să mergeţi cu mine în salon, pentru că avem multe de discutat.
   Întorcându-se în loc, o luă înspre partea din spate a serei.
   Bătrânul se apropia de 90 de ani, însă, în afară de nevoia de a se sprijini în baston, nu prea dădea semne de slăbiciune. Părul îi era încă des, alb-argintiu, pieptănat cu cărare pe mijloc şi lung până la umeri. În jurul gâtului avea un lănţişor de argint de care atârna o pereche de ochelari de vedere, ale căror lentile erau dotate cu ceva asemănător lupei de mărire a unui bijutier.
   În timp ce traversau podeaua de gresie, Gray observă că flora din seră era dispusă pe secţiuni: copăcei bonsai şi arbuşti, o grădină de ferigi, iar ultima, cu orhidee.
   Bătrânul patriarh observă obiectul atenţiei lui.
   - Cresc Phalaenopsis de 60 de ani.
   Se opri lângă o tulpină înaltă cu flori vioriu-închis, aproape de nuanţele unei vânătăi zdravene.
   - Frumoase, spuse Monk, cu un sarcasm evident însă.
   Isaak îl străfulgeră cu privirea pe Monk.
   Bătrânul păru să nu remarce.
   - Cu toate astea, orhideea neagră nu mi-a reuşit. Acest Graal al speciei orhideelor. Am ajuns atât de aproape... Însă privită atent sub lupă, există fie mai multe tonuri diferite, fie mai mult violet decât negru compact.
   Dus pe gânduri, atinse cu degetul lupa de bijutier.
   Gray înţelese acum diferenţa dintre jungla de afară şi seră. Aici natura nu era ceva de care să te bucuri. Era ceva ce se voia controlat.
   Sub cupola serei, natura era retezată cu foarfecile, înăbuşită şi înmulţită, creşterea sa fiind împiedicată de sârmă de cupru, iar polenizarea orchestrată pur şi simplu de mâna omului.
   În partea din spate a solariului, trecură printr-o uşă cu vitraliu şi ajunseră într-un fel de zonă de relaxare cu scaune şi bănci din lemn de ratan şi mahon, de fapt, un mic salon, în partea opusă, mai îndepărtată, un set de două uşi batante, cu marginile învelite în bandă izolatoare, dădeau înspre interiorul conacului.
   Baldric Waalenberg se aşeză într-un scaun cu spătar înalt.
   Isaak se îndreptă spre un birou, dotat cu computer HP şi un monitor LCD montat pe perete. Lângă el se afla o tablă de scris.
   Pe suprafaţa sa, destul de vizibil, era scris cu cretă un şir de simboluri. Toate erau rune, din câte văzu Gray, observând că ultima din ele era runa Mensch din Biblia lui Darwin.
   Gray le numără şi le memoră fără să dea impresia că o face. Cinci simboluri. Cinci cărţi. Aici se afla setul complet de rune al lui Hugo Hirszfeld. Însă ce însemnau ele? Ce secret era prea frumos să-l laşi să piară şi prea monstruos să-l scoţi la iveală?
   Bătrânul îşi împreună mâinile în poală şi dădu din cap spre Isaak.
   Acesta apăsă pe o tastă, iar pe monitorul LCD apăru o imagine HD.
   O cuşcă înaltă atârna suspendată deasupra solului junglei. Era împărţită în două. În fiecare dintre acestea era ghemuită o siluetă mică.
   Gray făcu un pas în faţă, însă un paznic îl opri sub ameninţarea puştii. Pe ecran, una din siluete se uită în sus, cu faţa perfect vizibilă, iluminată de un reflector de deasupra capului.
   Fiona.
   Iar în cealaltă jumătate a cuştii, Ryan.
   Fiona avea mâna stângă înfăşurată cu partea de jos a cămăşii ei. Bucata de pânză era pătată cu sânge închegat. Ryan îşi ţinea mâna dreaptă strânsă cu putere la subsuoară.
   Dar mai întâi crestaţi-i puţin. Nemernica aia probabil îi tăiase la mâini. Gray se rugă ca asta să fie totul. Simţi o furie aprigă în piept. Vederea i se ascuţi în timp ce inima îi bătea nebuneşte.
   - Acum o să stăm de vorbă, ja? spuse bătrânul cu un zâmbet cald. Ca nişte domni.
   Gray se uită la el, însă rămase cu un ochi aţintit pe ecran. Cam atâta ţinuse politeţea.
   - Ce vreţi să ştiţi? întrebă el cu răceală.
   - Biblia. Ce-aţi mai găsit în paginile ei?
   - Şi-o să le daţi drumul?
   - Iar eu îmi vreau nenorocita aia de mână înapoi! izbucni Monk.
   Gray îşi aruncă privirea de la Monk la bărbatul în vârstă.
   Baldric dădu din cap spre Isaak, care îi făcu un semn cu mâna unuia dintre paznici şi zbieră un ordin în olandeză. Paznicul se întoarse pe călcâie şi împinse cu putere uşile duble, intrând în interiorul conacului maiestuos.
   - Nu-i nevoie de şi mai multă obrăznicie. Dacă o să cooperaţi, aveţi cuvântul meu de onoare că veţi fi cu toţii trataţi bine.
  Gray nu văzu la ce i-ar fi folosit să nu-i accepte oferta, îndeosebi în condiţiile în care nu deţinea cunoştinţe de valoare, cu excepţia unor minciuni. Se dădu într-o parte şi îi arătă încheieturile mâinilor legate.
   - O să trebuiască să vă arăt ce-am găsit. Nu pot să-l descriu cu acurateţe. Este un alt simbol, ca şi acestea.
   Altă încuviinţare din cap şi, după numai o secundă, Gray era liber. Îşi frecă încheieturile şi se apropie de tablă. Mai multe puşti erau îndreptate spre el exact la acelaşi nivel. Trebuia să deseneze ceva care să fie convingător, însă nu era deloc familiarizat cu runele. Gray îşi aminti ceainicul lui Himmler, cel de la muzeu. Un simbol runic decorase produsul de ceramică. Trebuia să fie suficient de criptic, suficient de convingător. Iar dacă arunca proverbiala piatră în baltă, poate că reuşea să-i întârzie pe înţelepţii de aici să rezolve misterul.
   Luă o bucată de cretă şi schiţă simbolul de pe ceainic.
   Baldric se aplecă în faţă, cu ochii strânşi.
   - O roată a soarelui, interesant.
   Gray rămase lângă tablă, cu creta în mână, asemenea unui student care aşteaptă verdictul profesorului cu privire la o problemă de matematică.
   - Şi asta-i tot ce-aţi găsit în Biblia lui Darwin? întrebă Baldric.
   Cu colţul ochiului, Gray observă un zâmbet uşor superior pe faţa lui Isaak.
   Ceva era în neregulă.
   Baldric aşteptă ca Gray să răspundă.
   - Mai întâi daţi-le drumul, solicită Gray, dând din cap spre monitor.
   Bătrânul se uită insistent la Gray. În ciuda atitudinii sale reţinute, în expresia sa, Gray recunoscu o inteligenţă debordantă şi o mare cruzime. Bătrânul savura pur şi simplu situaţia.
   Însă în cele din urmă Baldric rupse această stare de stagnare, aruncându-şi din nou privirea spre nepotul său şi încuviinţând din nou din cap.
   - Wie eerst? întrebă Isaak. Cine-i primul?
   Gray se încordă. În mod clar ceva era în neregulă.
   Baldric răspunse în engleză, cu ochii aţintiţi din nou asupra lui Gray, vrând să se bucure pe deplin de toată distracţia.
   - Cred că băiatul. O s-o păstrăm pe fată pentru mai târziu.
   Isaak tastă o comandă.
   Pe ecran, trapa de sub Ryan se deschise brusc. El ţipă fără să fie auzit, dând necontrolat din mâini şi picioare în cădere. Se izbi cu putere de iarba înaltă de dedesubt. Se ridică în picioare rapid, uitându-se cu atenţie în jur, îngrozit. Băiatul era pe deplin conştient de un pericol pe care Gray nu putea să-l vadă, probabil ceva atras de sângele lor care picurase de sus.
   Cuvintele de mai devreme ale lui Ischke îi reveniră din nou lui Gray în minte.
   Aşteptăm doar aprobarea lui grootvader... După aceea vânătoarea poate să înceapă.
   Ce vânătoare?
   Baldric se întoarse spre Isaak, mimând că apasă un buton.
   Isaak atinse o tastă, iar din difuzoare se auzi sonorul aferent imaginii. Ţipete, urlete răsunară prelung. Se auzi clar vocea Fionei.
   - Fugi, Ryan! Suie-te într-un copac!
   Băiatul se învârti năuc încă o dată în cerc, după care o luă la fugă, şchiopătând, ieşind din cadru. Şi, mai rău de-atât, Gray auzi râsete. Ale paznicilor care nu se aflau în câmpul vizual al camerei de luat vederi.
   După aceea un nou urlet se auzi în difuzoare. Sălbatic şi însetat de sânge.
   Urletul îi făcu lui Gray părul măciucă.
   Baldric făcu un semn sugestiv la nivelul gâtului, iar sistemul audio fu trecut în surdină.
   - N-am crescut numai orhidee aici, Commander Pierce, i se adresă Baldric, abandonând orice urmă de pretinsă curtoazie.
   - Ne-aţi dat cuvântul dumneavoastră, spuse Gray.
   - Dacă aveaţi de gând să cooperaţi! replică Baldric, ridicându-se uşor şi dând din mână a lehamite spre tabla neagră. Credeţi că suntem proşti de-a binelea? Am ştiut tot timpul că n-a mai fost nimic altceva în Biblia lui Darwin. Deja avem ceea ce ne trebuie. Asta a fost doar un test, o demonstraţie. Sunteţi aici din cu totul alte motive. Alte întrebări care au nevoie de răspunsuri.
   Gray se trase înapoi, începând să-şi dea seama de cruda realitate.
   - Gazul...
   - A fost menit doar să vă scoată din circuit. În niciun caz să vă omoare. Totuşi, micul truc al dumitale a fost amuzant, asta pot să recunosc. Acum e timpul să mergem mai departe.
   Baldric se apropie şi mai mult de ecranul montat în perete.
   - Dumneata eşti protectorul celei mici, nu-i aşa? Zgâtia asta de fată. Zeer goed. O să-ţi arăt ce o aşteaptă în pădure.
   O încuviinţare din cap, o tastă apăsată şi o imagine umplu o fereastră laterală a monitorului.
   Gray făcu ochii mari de oroare.
   Baldric vorbi:
   - Vrem să ştim mai multe despre un anume complice al vostru. Însă voiam să fiu sigur că acum am terminat cu jocurile, ja? Sau chiar e nevoie de altă demonstraţie?
   Gray continuă să se holbeze la imaginea de pe ecran, învins.
   - Despre cine vreţi să ştiţi?
   Baldric se apropie şi mai tare.
   - Despre şeful tău. Painter Crowe.

CAPITOLUL 12

UKUFA

   6:19 A.M.
   RICHARDS BAY, AFRICA DE SUD

      Lisa observă cum îi tremurau picioarele lui Painter când urcară scările ce duceau spre filiala locală a British Telecom International.
   Veniseră aici pentru a se întâlni cu un agent britanic care avea să le ofere ajutor şi sprijin logistic pentru a lua cu asalt domeniul Waalenberg. Firma se afla la mică distanţă, cu taxiul, de aeroportul din Richards Bay, un port important pe coasta sudică a Africii de Sud. Se afla doar la o oră distanţă de domeniu.
   Painter apucă mânerul lăsând o dâră umedă. Ea îl prinse de cot şi-l ajută să urce ultima treaptă.
   - Am reuşit, spuse el uşor răstit.
   Ea nu ripostă, ştiind că reacţia lui mânioasă se datora stării de anxietate internalizată. În plus, avea dureri mari. Înghiţise codeină de parcă ar fi fost bombonele M&M. Şchiopătă spre uşa firmei de telecomunicaţii.
   Lisa sperase că timpul pe care-l avusese la dispoziţie să se odihnească în avion putea să-l ajute să-şi recapete într-o anumită măsură forţele, dar dacă avusese vreun efect, jumătatea de zi petrecută în aer îi accentuase şi mai tare slăbiciunea...
   Învoluţia, dacă era să-i dea crezare Annei.
   Nemţoaica şi Gunther rămăseseră la aeroport sub pază.
   Nu că ar fi fost nevoie de santinele. Anna petrecuse ultima jumătate de oră a călătoriei vomitând în toaleta avionului.
   Gând plecaseră ei, Gunther o întinsese pe Anna pe canapea cu un prosop umed pe frunte. Avea ochiul stâng puternic injectat şi părea extrem de afectat, ca după o lovitură. Lisa îi dăduse ceva pentru greaţă şi îi făcuse o injecţie cu morfină. Deşi Lisa nu o spusese cu voce tare, socotea că Anna şi Painter aveau în cel mai bun caz încă o zi până când starea lor de sănătate ar fi devenit mult prea precară pentru a exista orice speranţă de tratare.
   Maiorul Brooks, singura lor escortă, le deschise uşa lăsându-i să intre primii. Ochii lui scanară străzile, mereu în alertă, însă existau foarte puţini pietoni la ora aceea matinală.
   Painter păşi înăuntru cu membrele înţepenite, dar căutând să-şi ascundă şchiopătatul.
   Lisa îl urmă. În câteva minute trecuseră de zona de recepţie şi fuseseră conduşi printr-un labirint argintiu de birouri modulare până la o sală de şedinţe.
   Era goală. Peretele de sticlă din spate dădea înspre laguna din Richards Bay. Înspre nord se întindea un port industrial de macarale şi vapoare pline cu containere. Înspre sud, separat de ţărmul stâncos, se întindea o parte a lagunei originale, acum parc şi zonă de conservare a naturii, unde-şi aveau căminul o mulţime de crocodili, rechini, hipopotami, pelicani, cormorani şi omniprezentele păsări flamingo.
   Soarele care răsărea transformase apele de dedesubt într-o oglindă strălucitoare.
   În timp ce aşteptau, în încăpere li se aduseră ceai şi prăjiturele. Painter ocupase deja un loc. Lisa i se alătură.
   Maiorul Brooks rămase în picioare, nu departe de uşă.
   Deşi ea nu întrebă nimic, Painter citi ceva în expresia de pe chipul ei.
   - Sunt bine.
   - Nu, nu eşti, îl contrazise ea încet.
   Nu înţelegea de ce, dar sala goală o intimida.
   El îi zâmbi cu ochii scânteietori. În ciuda stării de degenerare exterioară, bărbatul avea spiritul la fel de viu ca totdeauna. Ea observase o foarte uşoară poticneală atunci când vorbea, însă era posibil să fie doar din cauza medicamentelor.
   Oare mintea avea să-l părăsească ultima?
   Pe sub masă, mâna ei se întinse către a lui, într-un gest reflex.
   El i-o strânse.
   Nu voia ca el să se ducă. Se simţi copleşită de intensitatea sentimentelor ei. De-abia îl descoperise. Voia să-l cunoască mai bine. Care era mâncarea lui favorită, ce îl făcea să râdă în hohote, cum dansa, ce şoptea când spunea noapte bună. Nu voia ca toate astea să dispară odată cu el.
   Degetele ei le strânseră pe ale lui, ca şi cum ar fi stat în puterea ei să-l ţină acolo.
   În momentul acela uşa camerei se deschise din nou.
   Agentul britanic sosise în cele din urmă.
   Lisa se întoarse, surprinsă să vadă cine intrase. Şi-l imaginase pe agent ca pe un fel de James Bond, spionul dichisit, îmbrăcat într-un costum Armani. În schimb, în cameră îşi făcuse apariţia o femeie între două vârste, îmbrăcată într-un costum kaki de safari şifonat. Într-o mână ţinea o pălărie mototolită. Avea faţa uşor acoperită de un strat de praf roşu, în jurul ochilor, unde două urme rotunde dădeau de înţeles că îşi scosese ochelarii. Îi confereau o expresie speriată, în ciuda posturii obosite a umerilor, şi o anumită tristeţe în ochi.
   - Sunt dr. Paula Kane, se prezentă ea dând din cap înspre maiorul Brooks când pătrunse în încăpere, şi apoi apropiindu-se de ei. Nu avem prea mult timp să ne coordonăm acţiunile.

      Painter stătea aplecat peste masă. Aici erau împrăştiate o mulţime de fotografii făcute prin satelit.
   - Cât de vechi sunt imaginile astea? întrebă el.
   - Au fost făcute la apus, ieri, spuse Paula Kane.
   Femeia le explicase deja rolul ei aici. După ce-şi luase doctoratul în biologie, fusese recrutată de serviciile de informaţii britanice şi trimisă în Africa de Sud. Împreună cu o parteneră, conducea o serie de proiecte de cercetare în timp ce în secret ţinea sub observaţie şi monitoriza ce se petrecea pe domeniul Waalenberg. Spionaseră astfel familia timp de aproape 10 ani, până când, cu două zile în urmă, se petrecuse o tragedie. Partenera ei fusese ucisă în circumstanţe stranii. „Atacată de lei“ sunase explicaţia oficială. Însă femeia nu părea deloc convinsă în timp ce le oferea această versiune.
   - Am încercat să facem fotografii cu infraroşii după miezul nopţii, continuă Paula, însă a apărut o problemă tehnică. Am pierdut imaginea.
   Painter se uită la dispunerea imensului domeniu, de peste patruzeci de mii de hectare. Se vedea o mică pistă de aterizare tăiată într-un hăţiş de junglă. Din loc în loc existau clădiri care punctau peisajul înalt împădurit, zone vaste de savană pline de iarbă şi jungla deasă. În centrul zonei celei mai dense a pădurii se afla un conac de piatră şi lemn.
   Principala reşedinţă a familiei Waalenberg.
   - Şi nu avem cum să obţinem o imagine mai bună asupra terenului din jurul castelului?
   Paula Kane clătină din cap.
   - În zona asta, jungla e ce a mai rămas din vechea pădure montană a Africii, aflată aici din vremuri imemoriale. Nu mai există decât câteva astfel de păduri în Africa de Sud. Familia Waalenberg a ales această locaţie pentru a-şi ridica reşedinţa atât datorită depărtării de civilizaţie, cât şi pentru a pune mâna pe această pădure gigantică. Elementele de bază ale acestei păduri sunt copaci de 40 de metri înălţime, aşezaţi în straturi distincte, formând terase şi coronamente. Biodiversitatea pe care o ascunde este mai bogată decât în orice pădure tropicală din Congo.
   - Şi oferă un adăpost care nu poate fi penetrat, spuse Painter.
   - Doar familia Waalenberg cunoaşte ceea ce se petrece sub acele coronamente. Însă ştim că ce se vede din castel este numai vârful aisbergului. Sub domeniul acesta se întinde un vast complex subteran.
   - Cât de adânc? întrebă Painter măsurând-o din ochi pe Lisa.
   Dacă aici se făceau experimentele cu Clopotul, cu siguranţă totul se petrecea la mare adâncime.
   - Nu ştim. Adică nu putem spune nimic cu siguranţă. Însă familia Waalenberg şi-a făcut averea exploatând mine de aur.
   - La Reef-ul Witwatersrand.
   Paula se uită în sus la el.
   - Corect. Văd că ţi-ai făcut temele.
   Îşi îndreptă din nou atenţia spre fotografiile făcute de satelit.
   - Aceleaşi cunoştinţe de exploatare minieră au fost folosite pentru a construi un complex subteran sub castel. Ştim că inginerul minier Bertrand Culbert a fost consultat în privinţa construirii fundaţiei reşedinţei, însă a murit curând după aceea.
   - Dă-mi voie să ghicesc. În circumstanţe misterioase.
   - Călcat în picioare de un bivol de apă. Însă moartea lui nu a fost nici prima şi nici ultima asociată cu familia Waalenberg.
   În ochi i se citi durerea, amintindu-şi în mod evident de partenera ei.
   - Există o mulţime de zvonuri despre oameni care au dispărut de pe faţa pământului în zona asta.
   - Şi cu toate astea, nimeni nu a obţinut un mandat de percheziţie pentru domeniu.
   - Trebuie să înţelegi volatilitatea sistemului politic din Africa de Sud. Indiferent de regimurile care se succed la putere, aurul a dictat întotdeauna aici. Clanul Waalenberg este intangibil. Aurul îi protejează mai bine decât orice şanţ cu apă din jurul castelului sau armată personală.
   - Dar tu? întrebă Painter. Ce interes are MI5 în toate astea?
   - Vezi tu, interesul nostru merge mult înapoi în timp. Serviciul de Informaţii Britanic stă cu ochii pe familia Waalenberg de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
    Painter se lăsă pe spate pe scaun, obosit. Nu mai reuşea să-şi controleze un ochi. Îl frecă. Prea conştient de faptul că Lisa îl studia, îşi îndreptă din nou atenţia spre Paula. Nu menţionase nimic despre ceea ce descoperise în legătură cu simbolul de pe blazonul familiei Waalenberg, însă se părea că MI5 nu era străin de asta.
   - Ştim că Waalenbergii au fost unii dintre principalii susţinători ai Ahnenerbe Forschungs und Lehrgemeinshaft, Societatea pentru Moştenirea Ancestrală şi Învăţăturile Naziştilor. Ştii ceva despre gruparea asta?
   El dădu din cap declanşând un spasm instantaneu. În ultima vreme durerile de cap se extinseseră şi spre gât şi trimiteau săgeţi în jos de-a lungul coloanei vertebrale. Încercă să îndure suferinţa strângând din dinţi.
   - Societatea pentru Moştenirea Ancestrală a fost formată dintr-un grup de cercetători conduşi de Heinrich Himmler. Aceştia desfăşurau proiecte căutând originile rasei ariene. Tot ei au fost responsabili şi pentru comiterea celor mai groaznice atrocităţi în lagărele de concentrare şi alte sedii secrete. Pe scurt, erau nişte savanţi nebuni şi înarmaţi.
   Painter îşi reţinu o grimasă de durere, însă de data asta era una mai mult psihică decât fizică.
   Auzise cum Sigma era descrisă în termeni similari: savanţi înarmaţi. Oare acesta era adevăratul duşman aici? O versiune nazistă a Sigma?
   Lisa interveni:
   - Care era interesul Waalenbergilor în domeniul acesta de cercetare?
   - Nu suntem foarte siguri. Însă în timpul războiului, în Africa de Sud se aflau o mulţime de simpatizanţi nazişti. Ştim că actualul cap al familiei, Sir Baldric Waalenberg, a fost de asemenea interesat de eugenie şi că a participat la conferinţe pe teme ştiinţifice în Germania şi Austria înainte de începerea ostilităţilor. Însă, după război, a dispărut, izolându-se şi luându-şi întreaga familie cu el.
   - Ca să-şi lingă rănile? întrebă Painter.
   - Nu prea credem. După război, forţele aliate au scotocit zona rurală a Germaniei în căutarea echipamentelor tehnologice naziste secrete, ridică Paula din umeri. Inclusiv militari de-ai noştri, britanici.

.....................................................