Ordinul negru, James Rollins

 ...............................................................

2-10

       Se rugă ca ea să-și fi amintit să împacheteze neglijeul acela negru.

   - Zborul meu a fost amânat, spuse Rachel, întrerupându-i starea de reverie şi aducându-l la realitate.
   - Ce?
   El îşi îndreptă corpul, lângă canal, incapabil să-şi reţină dezamăgirea din voce.
   - Am fost redirecţionată către o cursă KLM. Acum o să aterizez la orele 22 fix.
   „La ora 10.“ Se încruntă. Asta însemna să anuleze rezervările pe care le făcuse pentru cina târzie de la St. Gertruds Kloster, un restaurant luminat de lumânări, adăpostit în pivniţa mănăstirii medievale. Fusese nevoit să facă rezervări cu o săptămână în avans.
   - Îmi pare rău, spuse Rachel, ca să umple tăcerea lui.
   - Nu... nu. Fără păreri de rău. Atâta timp cât ajungi aici. Asta-i tot ce contează.
   - Ştiu. Mi-e atât de dor de tine.
   - Şi mie.
   Gray scutură din cap, nemulţumit de răspunsul lui neconvingător. Simţea atât de multe, însă vorbele refuzau să vină. De ce era întotdeauna aşa? În prima zi când se reîntâlneau, trebuiau să depăşească un anumit formalism ce se instala între ei, o sfială ciudată. Deşi era uşor să-şi creeze o imagine romanţată cu privire la cât de uşor şi de rapid aveau să cadă unul în braţele celuilalt, realitatea era diferită. În primele ore, erau un fel de străini cu un trecut comun. În mod sigur aveau să se îmbrăţişeze, să se sărute, să spună ce se spunea în asemenea împrejurări, însă pentru a deveni mai intimi aveau nevoie de o bucată de timp, de câteva ore pentru a se pune la curent şi a-şi sincroniza vieţile pe care le duceau de-o parte şi de alta a Atlanticului. Însă, şi mai important de atât, trebuiau să-şi regăsească ritmul, acea cadenţă caldă care ulterior avea să se transforme într-o mistuitoare pasiune.
   Şi de fiecare dată Gray se temea că n-aveau să găsească acest ritm.
   - Ce mai face tatăl tău? întrebă Rachel, începând primii paşi ai dansului.
   El salută diversiunea creată, chiar dacă subiectul nu era neapărat cel mai important. Însă cel puţin ea avea veşti bune.
   - În ciuda aşteptărilor, foarte bine. Simptomele lui s-au stabilizat foarte mult în ultima vreme. A mai avut doar câteva accese de confuzie. Mama este convinsă că această îmbunătăţire se datorează curry-ului.
   - Curry? Adică mirodeniei?
   - Exact. A citit într-un articol că pigmentul galben din curry, curcuminul, acţionează ca antioxidant şi antiinflamator. E posibil să favorizeze dispariţia amiloidului care se presupune că ar declanşa boala Alzheimer.
   - Asta chiar că sună promiţător.
   - Aşa că acum mama pune curry în orice. Până şi în omleta pe care i-o face lui taică-meu dimineaţa. În toată casa miroase ca într-un restaurant indian.
   Râsul delicat al lui Rachel însenină dimineaţa mohorâtă.
   - Cel puţin găteşte.
   Zâmbetul lui Gray se lărgi de la sine. Mama lui, profesor titular la Catedra de Biologie de la Universitatea George Washington, nu era nicidecum cunoscută pentru aptitudinile ei gospodăreşti. Fusese prea ocupată să-şi construiască şi să-şi consolideze cariera, ceva absolut necesar după accidentul de muncă de acum 20 de ani şi în urma căruia tatăl lui Gray rămăsese infirm. Acum familia se lupta cu o nouă problemă: fazele timpurii ale bolii Alzheimer de care suferea tatăl său. În ultima perioadă, mama lui Gray lipsise de la universitate pentru a-şi îngriji soţul, însă intenţiona să-şi reia activitatea. Acum, când totul mergea mai bine, se dovedise a fi un moment potrivit pentru ca Gray să plece din Washington în această scurtă călătorie.
   Înainte să-i poată răspunde, telefonul îl anunţă că are un alt apel. Verifică numărul care îl suna. „Fir-ar să fie...“
   - Rachel, am un apel de la sediul central de comandă. O să trebuiască să răspund. Îmi pare rău.
   - Oh, atunci te las.
   - Stai, Rachel. Spune-mi numărul noii tale curse.
   - Este cursa KLM 403.
   - Am înţeles. Ne vedem diseară.
   - Diseară, repetă ea ca un ecou şi închise.
   Gray apăsă pe butonul care pâlpâia şi răspunse la celălalt apel.
   - Pierce la telefon.
   - Commander Pierce...
   Accentul repezit de New England al interlocutorului îl trădă imediat pe acesta ca fiind Logan Gregory, adjunctul de la comanda Sigma Force, al doilea ca importanţă după directorul Painter Crowe. În obişnuitul lui stil precipitat, Logan nu-şi irosea vorbele.
   - Avem informaţii proaspăt raportate care s-ar putea să aibă legătură cu investigaţia pe care o întreprinzi în Copenhaga. Interpolul vorbeşte despre o creştere bruscă a interesului faţă de licitaţia de astăzi.
   Gray traversase alt pod. Se opri din nou. Cu10 zile în urmă, o bază de date de la Agenţia Naţională de Securitate semnalase o serie de schimburi de pe piaţa neagră, toate având de-a face cu documente istorice care aparţinuseră cândva unor oameni de ştiinţă din epoca victoriană. Cineva colecţiona manuscrise, transcrieri şi reproduceri, documente legale, scrisori şi jurnale din acea epocă, multe dubioase din punct de vedere al dreptului de proprietate.
   - Un nou articol de pe listă. A atras atenţia foarte multora dintre principalii actori pe care îi investigăm. O Biblie veche. Abia scoasă la licitaţie de un grup privat.
   - Şi ce-i aşa de captivant la ea?
   - Potrivit catalogului cu descrierea articolelor scoase la vânzare, iniţial Biblia i-a aparţinut lui Darwin.
   - Charles Darwin, părintele evoluţionismului?
   - Exact.
   Gray bătu uşor cu încheietura degetului în parapetul de cărămidă. Un alt om de ştiinţă din epoca victoriană.
   Cugetând la asta, studie absent podul din vecinătate.
   Se trezi fixând cu privirea o adolescentă îmbrăcată într-un pulover-jachetă bleumarin cu fermoar, cu gluga trasă pe cap. În jur de şaptesprezece... optsprezece ani. Cu trăsături fine, pielea ei era de culoarea caramelului ars. Indiancă? Pakistaneză? Ceea ce putea să vadă din părul ei negru era coada lungă împletită, care-i ieşea într-o parte a glugii. Pe umărul stâng avea un rucsac verde ponosit, asemenea celor pe care le purtau mulţi studenţi de colegiu.
   Numai că Gray o mai văzuse pe tânără şi înainte... traversând primul pod. De pe malul opus, ochii ei îi întâlniră pe ai lui preţ de o secundă de la cei 50 de metri distanţă care-i despărţeau. Ea îşi întoarse privirea prea repede. Cu stângăcie.
   Fata îl urmărea.
   Logan continuă:
   - Ţi-am încărcat în baza de date a telefonului adresa persoanei care vinde. Ar trebui să-ţi faci timp să-l intervievezi pe proprietar înaintea licitaţiei.
   Gray îşi aruncă rapid privirea peste adresa care îi apăruse pe ecran, localizată precis pe o hartă a oraşului. La 8 cvartale distanţă, chiar lângă Straget, principala piaţă pietonală situată chiar în inima Copenhagăi. Nu departe de unde se afla.
   Însă mai întâi...
   Cu coada ochiului, Gray continuă să monitorizeze reflexia podului în apele încă liniştite ale canalului de dedesubt.
   În oglinda tremurată, se uită cum fata îşi bagă capul între umeri, trăgându-şi rucsacul mai sus într-o tentativă nu tocmai reuşită de a-şi ascunde trăsăturile.
   Oare ştia că fusese descoperită?
   - Commander Pierce? spuse Logan.
   Fata ajunse la capătul podului, se îndepărtă şi dispăru în josul unei străzi laterale. El aşteptă să vadă dacă se întoarce pe altă parte.
   - Commander Pierce, ai găsit adresa aia?
   - Da. O s-o verific la faţa locului.
   - Foarte bine, zise Logan şi închise.
   De pe balustrada canalului, Gray cercetă împrejurimile, uitându-se să vadă dacă fata se întoarce sau dacă apare vreun complice. Regretă că-şi lăsase Glock-ul de 9 mm în seiful de la hotel. Însă instrucţiunile de la casa de licitaţii avertizau că toţi invitaţii participanţi aveau să fie verificaţi înainte să intre, inclusiv prin trecerea printr-un detector de metale. Singura armă a lui Gray era un pumnal de plastic-fibră de carbon vârât în căptuşeala bocancului. Asta era tot.
   Gray aşteptă.
   Traficul pietonal se scurgea pe lângă el pe măsură ce oraşul se trezea la viaţă. În spatele său, un proprietar cadaveric de magazin punea gheaţă în nişte lăzi de lemn dispuse pe o străduţă laterală şi aranja o varietate de peşte proaspăt: calcan de Dover, cod, ţipar şi omniprezentul hering.
   Mirosul îl sili în cele din urmă să-şi părăsească poziţia pe care o ocupase lângă canal. Merse tot înainte, asigurându-se că nu era nimeni pe urmele sale.
   Probabil că era paranoic, însă, în meseria lui, o asemenea nevroză era sănătoasă. Îşi pipăi lănţişorul cu dragon de la gât şi îşi continuă drumul prin oraş.
   După câteva cvartale, se simţi în destulă siguranţă ca să-şi scoată carneţelul. Pe prima pagină erau articolele ce prezentau un anume interes la licitaţia din după-amiaza aceea.
   - O copie a lucrării lui Gregor Mendel din 1865 despre genetică.
   - Cărţile de fizică ale lui Max Planck: Thermodynamik din 1897 şi Theorie der Warmestrahlung din 1906, ambele cu autograful autorului.
   - Jurnalul din 1901 al botanistului Hugo de Vries cu privire la mutaţiile genetice ale plantelor.
   Gray făcuse cât mai multe adnotări posibile pe marginea acestor lucrări, în baza informaţiilor adunate în urma cercetării întreprinse ieri. Adăugă şi ultimul articol care trezea interesul mai nou.
   - Biblia personală a lui Charles Darwin.
   Închizând carneţelul cu un bobârnac, se întrebă pentru a suta oară de când venise aici: „Oare care era legătura?“
   Probabil că era un puzzle pe care ar fi fost mai bine să-l lase în seama altcuiva de la Sigma. Se gândi să-i sugereze lui Logan să-i pună pe colegii săi Monk Kokkalis şi Kathryn Bryant să se ocupe de detalii. Cei doi se pricepeau de minune să pună cap la cap informaţiile şi să construiască tipare acolo unde nu exista nici unul. Pe de altă parte însă, poată chiar nu exista nici un tipar în această chestiune. Era încă prea devreme de spus. Gray avea nevoie să mai adune câteva informaţii, ceva mai multe fapte, îndeosebi despre acest ultim articol de pe listă. Până atunci, avea să-i lase pe cei doi porumbei în pace.

   9:32 P.M. EST
   WASHINGTON, D.C.

   - E-adevărat?
   Monk îşi puse palma pe burtica dezgolită a femeii iubite, îngenunche lângă pat îmbrăcat doar în pantalonii Nike coloraţi în portocaliu şi negru. Tricoul său, ud după alergarea de seară, zăcea pe podeaua de lemn, acolo unde îl aruncase.
   Sprâncenele sale, singura urmă de păr de pe capul lui ras, erau înălţate într-o aşteptare plină de speranţă.
   - Da, confirmă Kat, mutându-i uşor mâna şi rostogolindu-se spre capătul opus al patului.
   Zâmbetul lui Monk se lărgi şi mai mult. Nu putea să se abţină.
   - Eşti sigură?
   Kat o porni spre baie, purtând numai o pereche de chiloţi albi şi un tricou foarte larg Georgia Tech. Părul ei drept, castaniu, îi atârna desfăcut până la umeri.
   - Mi-a întârziat 5 zile, răspunse ea ursuză. Am luat ieri un test de sarcină.
   Monk se ridică în picioare.
   - Ieri? De ce nu mi-ai spus şi mie?
   Kat dispăru în baie, închizând uşa pe jumătate.
   - Kat?
   Auzi apa curgând la duş. Ocoli patul şi se îndreptă spre pragul uşii de la baie. Voia să ştie mai mult. Ea îi aruncase bomba când se întorsese de la jogging şi o găsise ghemuită în pat. Avea ochii umflaţi şi faţa buhăită. Plânsese. Îi luase ceva s-o convingă să-i spună ce o deranjase toată ziua.
   Ciocăni la uşă. Zgomotul fu mai puternic şi mai imperativ decât intenţionase el. Se uită mânios la mâna vinovată. Proteza cu cinci degete era o operă de artă, ce îngloba ultimele descoperiri şi dispozitive ale DARPA. O primise după ce-şi pierduse propria mână într-o misiune.
   Însă mâna din plastic şi metal nu era precum una normală din carne şi oase. Ciocănitul la uşă sunase ca şi cum ar fi încercat să o dărâme.
   - Kat, vorbeşte cu mine, spuse el uşor.
   - Nu vreau decât să fac un duş scurt.
   În ciuda cuvintelor ei şoptite, Monk simţi tensiunea. Îşi aruncă privirea pe furiş în baie. Deşi se vedeau de aproape 2 ani, iar el avea propriul sertar în apartamentul ei de-aici, încă mai existau limite.
   Kat stătea pe capacul de la vasul de toaletă, cu capul în mâini.
   - Kathryn...
   Ea se uită în sus, neplăcut surprinsă de intruziunea nedorită.
   - Monk! strigă ea aplecându-se spre uşă şi împingând-o ca să o închidă de tot.
   El o blocă cu piciorul.
   - N-a fost ca şi cum ai fi folosit toaleta.
   - Aşteptam să se încălzească apa de la duş.
   Monk văzu oglinda aburită în timp ce intra. Încăperea mirosea a iasomie. O aromă care-i răscolea tot felul de amintiri. Păşi şi îngenunche din nou în faţa ei.
   Ea se lăsă pe spate.
   El îşi puse mâinile, una reală şi una artificială, deasupra genunchilor ei.
   Ea se încăpăţână să nu-i întâlnească privirea, cu capul încă ridicat.
   El îi dădu genunchii la o parte, se aplecă între ei şi îşi lăsă mâinile să alunece în sus pe deasupra coapselor până îi cuprinse fesele cu mâinile. O trase spre el.
   - Trebuie să... începu ea.
   - Trebuie să vii încoace.
   O ridică şi o trase în jos la el în poală, acum fiind rândul lui să se clatine. Faţa lui era foarte aproape de a ei.
   Ea îi întâlni în cele din urmă privirea.
   - Îmi... Îmi pare rău.
   El se apropie şi mai mult.
   - Pentru ce?
   Buzele li se lipiră.
   - Ar fi trebuit să fiu mai atentă.
   - Nu-mi aduc aminte să mă fi plâns în vreun fel. Însă genul ăsta de greşeală...
   - Niciodată.
   Îi sărută mâna, nu cu furie, ci într-un gest liniştitor şi ferm. Îi şopti printre buzele apropiate:
   - Să nu-i spui niciodată aşa.
   Ea se lipi de el, cu braţele împreunate în jurul gâtului lui.
   Părul îi mirosea a iasomie.
   - Ce-o să facem?
   - Poate nu le ştiu eu pe toate, însă la asta chim ştiu răspunsul.
   El se rostogoli într-o parte şi o lăsă şi pe ea jos pe covoraşul de la baie de sub el.
   - Oh, şopti ea.

   7.55 A.M.
   COPENHAGA, DANEMARCA

   Gray stătea în cafeneaua de vizavi de micul anticariat.
   Studia clădirea de peste drum.
   SAELDEN BOGER scria pe geam. CĂRŢI RARE.
   Magazinul de cărţi ocupa parterul unei clădiri ce făcea parte dintr-un şir de case cu acoperiş din ţiglă roşie. Arăta la fel ca restul caselor învecinate, aliniate una după alta de-a lungul străzii. Şi, asemenea celorlalte clădiri din această parte mai puţin prosperă a oraşului, era într-o stare destul de precară.
   Ferestrele de sus erau acoperite cu panouri de lemn. Până şi magazinul de la parter era asigurat cu un grilaj de protecţie din oţel ce culisa de sus în jos.
   Care până acum fusese închis.
   În timp ce aştepta deschiderea magazinului, Gray cercetă cu atenţie clădirea, sorbind ceea ce trecea pe post de ciocolată caldă aici în Danemarca, o chestie atât de groasă, încât avea gust de baton de ciocolată Hershey topit. Privi cu luare-aminte dincolo de ferestrele acoperite cu panouri de lemn.
   Deşi clădirea îşi pierduse strălucirea, şarmul ei specific Lumii Vechi încă mai persista: lucarnele în formă de ochi de bufniţă ieşeau în evidenţă din podul casei, grinzile expuse ostentativ se încrucişau la etajul superior şi panta abruptă a acoperişului înălţat, era gata oricând să facă faţă unei căderi prelungite de zăpadă pe durata iernii. Gray băgă de seamă chiar şi nişte urme mai vechi rămase sub ferestrele unde cândva fuseseră prinse în piroane ghivecele de flori.
   Gray se gândi la modalităţile de renovare ce puteau face casa să revină la gloria sa iniţială, reconstruind-o în minte, un exerciţiu mental ce stabilea un echilibru între inginerie şi estetică.
   Aproape că putea să simtă mirosul de rumeguş.
   Acest ultim gând îi întunecă subit reveria. Se trezi năpădit de alte amintiri neaşteptate şi nedorite: atelierul de tâmplărie din garaj, unde muncea împreună cu tatăl său după şcoală.
   Ceea ce de obicei începea ca un simplu proiect de renovare adesea se încheia cu discuţii aprinse şi cuvinte prea grele pentru a mai fi retractate. Certurile îl făcuseră în cele din urmă pe Gray să renunţe la liceu şi să intre în armată. Abia în ultima vreme tatăl şi fiul găsiseră noi canale de comunicare şi un limbaj comun, acceptându-şi diferenţele.
   Cu toate astea, Gray era bântuit de o remarcă neplăcută a mamei sale. Şi anume că tatăl şi fiul erau mai mult asemănători decât diferiţi. De ce îl deranjase asta atât de mult în ultima vreme? Gray lăsă gândurile deoparte şi scutură din cap.
   Cu concentrarea deja spulberată, se uită la ceas, nerăbdător să-şi continue treaba din acea zi. Deja cercetase locul unde urma să aibă loc licitaţia şi montase două camere de luat vederi în punctele de acces din faţa şi din spatele clădirii. Tot ceea ce mai avea de făcut era să discute cu proprietarul magazinului de aici despre Biblie şi să surprindă nişte instantanee ale actorilor principali implicaţi în licitaţie - după care, odată încheiată treaba, să poată să-şi petreacă un weekend prelungit cu Rachel.
   Doar gândul la zâmbetul ei îi mai domoli nodul ce-i apăruse în capul pieptului.
   În cele din urmă, pe partea opusă a străzii, se auzi un clopot sunând. Uşa magazinului se deschise, iar grilajul de siguranţă începu să se ridice.
   Gray se îndreptă de spate, surprins să vadă cine deschidea magazinul. Păr negru împletit în coadă, ten ciocolatiu, ochi mari migdalaţi. Era fata care îl urmărise mai devreme în această dimineaţă. Purta chiar şi acelaşi pulover-jachetă cu fermoar şi rucsacul verde ponosit.
   Gray scoase un teanc de bancnote şi îl lăsă pe masa cafenelei, bucuros să renunţe la gânduri şi să revină în realitate.
   Traversă strada îngustă, în timp ce fata termina de asigurat grilajul de protecţie.
   Ea îi aruncă o privire, fără să pară deloc surprinsă.
   - Dă-mi voie să ghicesc, amice, spuse ea într-o engleză cu un puternic accent britanic, măsurându-l din cap până în picioare. Eşti american.
   El se încruntă, mirat de modul ei nepoliticos de abordare, încă nu rostise niciun cuvânt. Însă îşi păstră pe chip expresia oarecum curioasă, nelăsând să se vadă vreun indiciu cu privire la faptul că ştia că îl urmărise mai devreme.
   - Cum ţi-ai dat seama?
   - După mers. Cu fundul înapoi. Te dă de gol cât se poate de clar.
   - Chiar asa?
   Ea încuie grilajul. El văzu că fata avea mai multe insigne prinse de jachetă: un steag al Greenpeace în formă de curcubeu, un simbol celtic argintiu, un ankh egiptean auriu şi o varietate viu colorată de insigne rotunde în limba daneză şi una în engleză pe care puteai citi „GO LEMMINGS GO“.
   De asemenea, mai purta şi o brăţară albă de cauciuc ce avea imprimat pe ea cuvântul „SPERANŢA“.
   Tânăra îi făcu semn să se dea la o parte, însă se lovi de el fiindcă nu se mişcă suficient de repede. O luă înapoi, traversând strada invers.
   - Magazinul nu se deschide decât peste o oră. Îmi pare rău, amice.
   Gray rămase pe platforma din faţa intrării, pendulând cu privirea între uşa magazinului şi fată.
   Ea traversă strada şi se îndreptă spre cafenea. Trecând pe lângă masa abia eliberată de el, luă una dintre bancnotele lăsate de Gray şi intră înăuntru. Gray aşteptă. Prin geam, o văzu comandând două cafele mari şi plătind cu bancnota şterpelită.
   Ea se întoarse, având în fiecare mână câte un pahar înalt de plastic.
   - Mai eşti aici? întrebă ea.
   - Deocamdată, n-am unde să mă duc.
   - Ce păcat.
   Fata făcu semn din cap spre uşa închisă şi îşi ridică ambele mâini în sus.
   - Ei bine?
   - Oh.
   Gray se întoarse şi îi deschise uşa.
   Ea se strecură pe lângă el înăuntru.
   - Bertal! tună fata - după care îşi aruncă privirea înapoi spre el. Vii înăuntru sau nu?
   - Credeam c-ai spus...
   - Prostii, spuse ea dându-şi ochii peste cap. Gata cu prefăcătoria. Ca şi cum nu m-ai fi văzut mai devreme.
   Gray se încordă. Aşadar, nu era o simplă coincidenţă. Fata chiar îl urmărise.
   Ea strigă în magazin.
   - Bertal! Mişcă-ţi fundul încoace!
   Confuz şi precaut, Gray o urmă în magazin. Rămase lângă uşă, gata să o şteargă dacă era necesar.
   Magazinul era la fel de îngust ca o alee. De fiecare parte, şiruri de rafturi de cărţi se înălţau de la podea la tavan, ticsite cu toate genurile de cărţi, volume, manuale şi broşuri. La câţiva paşi în interior, două vitrine de sticlă, flancate de culoarul central, erau zăvorâte cu încuietorile la vedere. În interior erau cărţi legate în piele într-o stare avansată de degradare şi nişte pergamente băgate în eprubete albe.
   Gray cercetă mai departe încăperea.
   Particule de praf pluteau prin aer în lumina piezişă a soarelui dimineţii.
   Aerul mirosea a stătut, fiind probabil la fel de vechi ca şi grămada de hârtii şi documente din magazin. Semăna cu multe locuri din Europa. Vechimea şi patina timpului făceau parte din viaţa de zi cu zi.
   Cu toate acestea, în ciuda clădirii vechi şi părăginite, magazinul avea un farmec aparte, de la aplicele din sticlă pictată dispuse pe pereţi până la cele câteva scări sprijinite pe rafturile de cărţi. Lângă fereastra din faţă se găsea chiar şi o pereche de fotolii tapiţate care te îmbiau să te aşezi.
   Şi cel mai bun lucru dintre toate...
   Gray trase adânc aer în piept.
   Nu erau pisici.
   Iar motivul pentru care era aşa deveni evident.
   Din spatele unui cadru de rafturi, o siluetă mare şi lăţoasă îşi făcu greoi apariţia. Arăta ca o corcitură de Saint Bernard, un dulău bătrân cu ochi maro pleoştiţi. Câinele abia se târa spre ei, şchiopătând cu piciorul stâng din faţă. Laba de pe partea aceea era un ciot noduros.
   - Iată-te, Bertal.
   Fata se aplecă şi turnă conţinutul celor două pahare de plastic într-un bol de ceramică de pe podea.
   - Beţivanul ăsta bătrân nu-i bun de nimic până nu-şi bea prima cafea cu lapte dimineaţa.
   Rosti aceste ultime cuvinte cu o afecţiune vădită.
   Saint Bernard-ul ajunse în dreptul lor şi începu să pleoscăie cu lăcomie.
   - Nu cred că-i bine ca un câine să bea cafea, o avertiză Gray.
   Fata se ridică, aruncându-şi coada peste umăr.
   - Nu-ţi face griji. E fără cofeină.
   Continuă să meargă prin magazin.
   - Ce s-a întâmplat cu laba lui? întrebă Gray, făcând puţină conversaţie ca să se adapteze situaţiei.
   Bătu uşor cu palma câinele într-o parte în timp ce acesta trecu pe lângă el, alegându-se în schimb cu un dat din coadă.
   - I-a degerat. Mutti l-a adus cu mult timp în urmă.
   - Mutti?
   - Bunica mea. Te aşteaptă.
   O voce strigă din spatele magazinului:
   - Er det ham der vil kobe bogerne, Fiona?
   - Ja, Mutti! Cumpărătorul american. În engleză, te rog.
   - Send ham ind paa mit kontor.
   - Mutti o să te primească la ea în birou.
   Fata, Fiona, îl conduse spre partea din spate a anticariatului. Câinele, după ce-şi termină cafeaua de dimineaţă, îl urmă îndeaproape pe Gray.
   În mijlocul magazinului, trecură pe lângă o măsuţă pe post de casă de marcat dotată cu un calculator Sony şi o imprimantă. Se părea că epoca modernă îşi găsise aici un loc unde să prindă rădăcini.
   - Avem propriul nostru site web, explică Fiona, observând încotro îşi îndreptase el atenţia.
   Trecură de casa de marcat şi intrară într-o încăpere din spate printr-o uşă deschisă. Spaţiul de aici semăna mai mult a salon de primire decât a birou. Avea o canapea, o masă joasă şi două scaune. Până şi biroul din colţ părea să se afle acolo mai mult pentru a susţine plita aragazului şi ceainicul decât pentru a îndeplini rolul de masă de lucru. Cu toate acestea, pe un perete întreg se întindea un şir de fişete negre.
   Deasupra lor, o fereastră cu gratii lăsa să pătrundă strălucirea veselă a dimineţii, luminând singurul ocupant al încăperii.
   Ea se ridică în picioare şi îi întinse mâna.
   - Dr. Sawyer, spuse ea, adresându-i-se pe numele fals pe care el îl folosea în această misiune.
   În mod clar, făcuse nişte „săpături“ cu privire la el.
   - Sunt Grette Neal.
   Femeia avea o strângere de mână fermă. Era subţire ca un băţ şi, deşi avea pielea palidă, la fel ca toţi compatrioţii ei, emana un aer de sănătate. Îi făcu semn lui Gray spre unul din scaune. Întregul ei fel de a fi era neprotocolar, până şi hainele: blugi bleumarin, o bluză turcoaz şi nişte încălţări modeste din pânză de culoare neagră. Părul ei lung şi argintiu era pieptănat drept, accentuând aspectul serios, însă ochii îi sclipeau jucăuş.
   - Aţi cunoscut-o pe nepoata mea.
   Grette Neal se exprima cu uşurinţă în engleză, însă accentul danez era evident. Spre deosebire de cel al nepoatei sale.
   Gray îşi plimbă privirea de la femeia în vârstă palidă la chipul oacheş al nepoatei. Nu exista niciun fel de asemănare, însă Gray nu comentă nimic. Avea probleme mult mai importante de clarificat.
   - Da, ne-am cunoscut, admise Gray. De fapt, se pare că azi m-am întâlnit de două ori cu nepoata dumneavoastră.
   - Ah, curiozitatea Fionei o să-i creeze mari probleme la un moment dat.
   Critica lui Grette fu îndulcită de un zâmbet.
   - V-a înapoiat portofelul?
   Fruntea lui Gray se încreţi. Îşi pipăi buzunarul de la spate. Era gol. Fiona îşi vârî mâna într-un buzunar lateral al rucsacului şi scoase un portofel din piele maro.
   Gray îl înhăţă cu repeziciune. Îşi aminti cum fata se lovise de el în timp ce se ducea să ia cafea. Fusese mai mult decât un gest grosolan datorat grabei.
   - Vă rog să n-o luaţi ca pe ceva personal, îl asigură Grette. Acesta este modul ei de a da bună ziua.
   - I-am verificat toate actele, spuse Fiona ridicând din umeri.
   - Atunci te rog să-i înapoiezi tânărului şi paşaportul, Fiona.
   Gray îşi verifică şi celălalt buzunar. Dispăruse. Pentru numele lui Dumnezeu!
   Fiona îi aruncă micul carneţel cu vulturul american pe copertă.
   - Asta-i tot? întrebă Gray, pipăindu-se în jos.
   Fiona ridică din umeri.
   - Încă o dată, vă rog să scuzaţi exuberanţa nepoatei mele. Câteodată devine exagerat de protectoare.
   Gray se holbă la cele două femei.
   - Ar putea cineva să-mi explice ce se întâmplă?
   - Aţi venit să vă interesaţi de Darwin Bibel, spuse Grette.
   - Biblia, traduse Fiona.
   Grette dădu din cap spre nepoata ei. Trecerea involuntară la limba maternă trăda în mod clar o anume îngrijorare.
   - Reprezint un cumpărător care ar putea fi interesat, spuse Gray.
   - Da. Ştim. Şi v-aţi petrecut toată ziua de ieri punând întrebări cu privire la articole suplimentare scoase la vânzare la Licitaţia Ergenschein?
   Gray păru surprins.
   - Suntem o comunitate mică de bibliofili aici în Copenhaga. Veştile circulă foarte repede.
   Gray se încruntă. Şi se gândise c-ar fi trebuit să fie mai discret.
   - Investigaţia dumneavoastră amănunţită a fost cea care m-a ajutat să mă decid să înscriu Biblia lui Darwin la licitaţie, întreaga comunitate este aţâţată de interesul crescând faţă de tratatele ştiinţifice din epoca victoriană.
   - Oferind o oportunitate optimă de a o vinde, interveni Fiona pe un ton cam ferm, ca şi cum ar fi vrut să pună definitiv capăt unei discuţii recente, purtate în contradictoriu. Am întârziat peste o lună cu chiria pentru apartament...
   Cuvintele ei fură curmate dintr-o fluturare a mâinii.
   - A fost o decizie dificilă. Biblia a fost cumpărată de tatăl meu în 1949. El a păstrat cu sfinţenie acest volum. În el există semnături ale unor membri din familia Darwin, care merg până la a zecea generaţie înaintea ilustrului Charles. Însă Biblia prezintă şi un interes istoric. L-a însoţit în călătoria făcută de el în jurul lumii la bordul HMS Beagle. Şi nu ştiu dacă ştiaţi sau nu, însă Charles Darwin a luat la un moment dat în consideraţie ideea de a intra la seminar. În această Biblie, o să găsiţi juxtapunerea omului religios cu omul de ştiinţă.
   Gray dădu din cap. În mod evident, femeia încerca să-l facă să fie curios. Oare asta era o mişcare tactică prin care să-l determine să se repeadă la licitaţie? Pentru a obţine cel mai bun preţ? Indiferent cum stăteau lucrurile, Gray putea să folosească asta în avantajul său.
   - Şi motivul pentru care m-a urmărit Fiona? întrebă el.
   Pe chipul lui Grette începu să se vadă oboseala.
   - Îmi cer scuze din nou că v-a sâcâit. După cum v-am mai spus, în ultima vreme, s-a înregistrat un interes sporit faţă de obiectele de colecţie din epoca victoriană şi este o comunitate mică. Cu toţii ştim că tranzacţiile au fost făcute... hai să spunem... dacă nu pe piaţa neagră, atunci în mod sigur pe cea gri.
   - Am auzit şi eu nişte zvonuri în sensul ăsta, recunoscu el timid, sperând că va reuşi să afle şi mai multe informaţii.
   - Au existat nişte cumpărători care s-au hotărât să nu mai plătească preţurile licitate sau au plătit cu bani iliciţi, cu cecuri neacoperite, et cetera. Fiona nu încerca decât să-mi protejeze interesele. Şi câteodată merge prea departe, revenind la nişte deprinderi pe care mai bine le lăsa în urmă.
   Femeia ridică dojenitor o sprânceană înspre nepoata ei.
   Brusc, Fiona găsi că scândurile podelei de lemn merită un interes deosebit.
   - Acum 1 an, un domn şi-a petrecut o lună întreagă căutând prin dosarele mele de provenienţă, unde sunt înregistraţi foştii proprietari.
   Dădu din cap sugestiv spre peretele plin de fişete şi documente.
   - Şi asta numai pentru a plăti acest privilegiu cu o carte de credit furată. A manifestat un interes deosebit pentru Biblia lui Darwin.
   - Aşa că orice măsură de precauţie e bine-venită, spuse Fiona, subliniind asta din nou.
   - Ştiţi cine era domnul acesta? întrebă Gray.
   - Nu, însă mi l-aş aminti dacă l-aş vedea din nou. Un individ ciudat, palid la faţă, se agită Fiona. Însă o investigaţie a fraudei condusă de către bancă l-a urmărit din Nigeria până în Africa de Sud. Doar atât s-a putut afla. Jegosul ăla nenorocit şi-a acoperit urmele.
   Grette se încruntă.
   - Atenţie la limbaj, tânără domnişoară.
   - Şi care-a fost motivul unei asemenea investigaţii amănunţite pentru o plată neacoperită? întrebă el.
   Fiona găsi din nou fascinante scândurile din pardoseală.
   Grette se uită lung la nepoata sa.
   - Are dreptul să afle.
   - Mutti... Fiona scutură din cap.
   - Ce să aflu?
   Fiona îi aruncă o privire, apoi se uită în altă parte.
   - O să le spună celorlalţi şi o să obţinem jumătate de preţ.
   Gray ridică o mână.
   - Pot să fiu discret.
   Grette îl studie, mijind din ochi.
   - Însă puteţi fi sincer... asta mă întreb, dr. Sawyer.
   Gray se simţi scrutat de ambele femei. Oare acoperirea sa era pe cât de sigură spera el? Greutatea privirilor lor insistente, combinate, îi înţepeniră spatele.
   Grette vorbi într-un final:
   - Ar trebui să ştiţi. La scurt timp după ce domnul acela palid a fugit cu cunoştinţele acumulate aici, a avut loc o spargere la magazin. Nu s-a furat nimic, însă vitrina de prezentare în care în mod normal ţineam Biblia lui Darwin a fost forţată şi deschisă. Din fericire pentru noi, Biblia şi cele mai valoroase articole ale noastre se păstrează într-un seif din podea pe durata nopţii. În plus, poliţia a răspuns în mod prompt la alarmă, izgonindu-i pe spărgători. Autorul spargerii nu a fost descoperit, însă noi ştim cine a venit după ea.
   - Dobitocul naibii... murmură Fiona.
   - Începând din noaptea aceea, păstrăm Biblia într-o cutie sigură de depozit de la o bancă din apropiere. Cu toate astea, ne-au mai vandalizat de două ori numai anul acesta. Au dezactivat cumva alarma, iar locul a fost luat la puricat de fiecare dată.
  - Cineva căuta Biblia, spuse Gray.
   - Aşa bănuim şi noi.
   Gray începu să înţeleagă. Ceea ce le făcea să dorească să se debaraseze de Biblie nu era doar câştigul de bani, ci şi posibilitatea de a se elibera de această povară. Cineva voia Biblia, iar în cele din urmă această încercare putea să escaladeze şi să se recurgă la mijloace şi mai violente pentru a intra în posesia ei. Iar această ameninţare putea să planeze şi asupra noului cumpărător.
   Gray o studie pe Fiona cu coada ochiului. Prin tot ce făcea, nu voia decât să-şi protejeze bunica, să protejeze siguranţa lor financiară. Observă văpaia din privirea ei chiar şi acum. Evident, fata ar fi preferat ca bunica ei să fi rămas mult mai reticentă.
   - Biblia ar putea fi în siguranţă într-o colecţie particulară din America, spuse Grette. S-ar putea ca asemenea probleme să nu traverseze şi ele Oceanul Atlantic.
   Gray dădu din cap aprobator, citind în spatele cuvintelor ei dorinţa de a-l convinge.
   - Aţi aflat vreodată ce l-a apucat pe străin să alerge după Biblie? întrebă el.
   Acum fu rândul lui Grette să-şi mute privirea undeva în zare.
   - O asemenea informaţie nu poate decât să facă Biblia mult mai valoroasă pentru clientul meu, insistă el.
   Ochii lui Grette se întoarseră rapid spre el. Într-un fel sau altul, ea ştia că în spatele cuvintelor lui se ascundea o minciună. Îl studie din nou, cumpănind şi gândindu-se la ceva mai mult decât la adevărul din vorbele lui, scormonind mai adânc.
   În acel moment, Bertal intră târşâindu-şi picioarele în birou, cu nasul întins nerăbdător spre biscuiţii de ceai de lângă ibricul de pe masă, după care se duse lângă Gray şi se prăbuşi pe scândurile din podea cu un suspin. Îşi puse botul pe vârful bocancului lui Gray, părând să se simtă în largul lui în prezenţa acestui străin din magazinul lor.
   Ca şi cum asta ar fi fost de ajuns, Grette oftă, închise ochii şi, dincolo de orice reticenţă, se mai înmuie.
   - Nu ştiu sigur. Sunt doar nişte supoziţii.
   - Mă mulţumesc cu orice puteţi să-mi spuneţi.
   - Străinul a venit aici ca să caute informaţii despre o bibliotecă vândută bucată cu bucată după război. De fapt, patru dintre aceste cărţi sunt scoase la licitaţia din după-amiaza asta. Jurnalul lui de Vries, o copie a tezelor lui Mendel şi două texte scrise de fizicianul Max Planck.
   Gray îşi dădu seama că era aceeaşi listă pe care o avea şi el în carneţel. Erau chiar articole care atrăseseră în mod special atenţia.
   - Cine le cumpăra şi de ce?
   - Puteţi să-mi mai spuneţi şi altceva despre această colecţie veche? Există vreo informaţie importantă privind provenienţa ei?
   Grette se ridică în picioare şi se îndreptă spre dosarele sale.
   - Am chitanţa originală de la tranzacţia făcută de tatăl meu în 1949. Pe ea apare numele unui sat şi al unei mici proprietăţi. Daţi-mi voie să văd dacă pot s-o găsesc.
   Intră în raza de lumină care pătrundea prin fereastra din spate şi deschise complet un sertar din zona de mijloc.
   - Nu pot să vă dau originalul, însă mi-ar face plăcere s-o pun pe Fiona să vă facă o fotocopie.
   În timp ce femeia în vârstă frunzărea prin dosarele ei, Bertal îşi înălţă nasul de pe bocancul drept al lui Gray, lăsând în urmă o dâră consistentă de salivă. Un mârâit pe o tonalitate scăzută se auzi dinspre câine.
   Însă nu era îndreptat spre Gray.
   - Iat-o.
   Grette se întoarse ţinând în mână o foaie de hârtie îngălbenită vârâtă într-o folie de plastic protectoare.
   Gray îi ignoră braţul întins şi îşi concentră atenţia asupra degetelor de la picioarele femeii. O umbră subţire intersectă rapid raza de lumină sub care stătea Grette.
   - La pământ!
   Gray se aruncă spre canapea, întinzându-se spre bătrână.
   În spatele lui, Bertal lătră brusc, cu putere, aproape acoperind zgomotul sticlei sparte.
   Gray, care încă se mai întindea după femeie, ajunse prea târziu. Nu putu decât să prindă cadavrul lui Grette Neal, în timp ce partea frontală a feţei femeii dispăruse într-un şuvoi de sânge şi oase, împuşcată din spate de un lunetist aflat de partea cealaltă a ferestrei.
   Gray îi prinse corpul inert şi îl împinse în jos pe canapea.
   Fiona ţipă.
   Prin geamul din spate făcut ţăndări, răsunară două pocnituri distincte, concomitent cu zgomotul de sticlă spartă.
   Două cutii de tablă negre zburară în birou, loviră peretele îndepărtat şi zdrăngăniră pe jos, lovindu-se cu putere. Gray sări de pe canapea, lovind-o pe Fiona cu umărul. O împinse cu totul afară din birou şi imediat după colţ.
   Câinele se chinui să vină după ei.
   Gray o cără pe jumătate pe Fiona în spatele unei dulap de cărţi care să le ofere adăpost, în timp ce două detunături identice despicară biroul, distrugând peretele în urma unei explozii incandescente de ipsos şi aşchii de lemn.
   Dulapul de cărţi căzu peste ei, lovindu-se de cel vecin şi aplecându-se, rămânând astfel într-un echilibru precar. Gray o adăposti pe Fiona sub el.
   Deasupra capetelor, hârtiile izbucniră în flăcări şi de sus începu să curgă cenuşă incandescentă.
   Gray văzu bătrânul câine. Se mişcase prea încet, şchiopătând din cauza labei bolnave. Şocul îl izbise pe bietul animal de peretele îndepărtat. Nu mai mişca. Blana îi fumega.
   Gray se puse în faţa Fionei să nu vadă asta.
   - Trebuie să ieşim de-aici.
   Trase trupul fetei aflate în stare de şoc de sub dulapul de cărţi aplecat deasupra lor. Jumătatea din spate a magazinului era deja plină de flăcări şi fum. Din duzele anti-incendiu de deasupra izbucniră jeturi de apă călduţă. Prea puţină şi prea târziu. Nu cu atât de multe materiale inflamabile la îndemână.
   - Să ieşim prin faţă! o îndemnă el.
   O porni înainte, clătinându-se, împreună cu ea.
   Prea încet.
   În faţa lor, grilajul de securitate căzu cu putere în jos, blocând uşa şi geamul. Gray observă umbre, din ce în ce mai puţin clare, dispuse de fiecare parte a grilajului. Mai mulţi indivizi înarmaţi. Gray îşi aruncă privirea înapoi. Un zid învolburat de flăcări şi fum umplea partea din spate a magazinului.
   Erau prinşi în capcană.

   11:57 P.M.
   WASHINGTON, D.C.

    Monk moţăia, într-o stare situată undeva între beatitudine şi somn.
   El şi Kat se mutaseră de pe pardoseala băii în pat pe măsură ce pasiunea se transformase în şoapte dulci şi mângâieri încă şi mai dulci. Cearşafurile şi pilotele erau încă răsucite în jurul trupurilor lor goale; nici unul din ei nu era gata să se desprindă de celălalt, nici fizic şi nici în orice alt fel.
   Degetul lui Monk urmări curba sânului lui Kat, alene, într-un gest mai mult liniştitor decât erotic. Arcul fin al piciorului ei îi dezmierda uşor gamba.
   Totul era perfect.
   Nimic nu putea să distrugă asta...
   Un sunet puternic năvăli brusc în cameră, făcându-i pe amândoi să se încordeze.
   Se auzea de la marginea patului, din locul în care Monk îşi aruncase pantalonii de trening... sau, mai degrabă, de acolo de unde îi fuseseră smulşi în grabă. Pager-ul încă mai era prins de betelia elastică. Ştia că trecuse dispozitivul pe vibraţii când se întorsese de la alergarea de seară. Un singur gen de apel reuşea să treacă de acest mod.
   Apelul de urgenţă.
   De partea opusă a patului, de pe noptieră, un al doilea pager trâmbiţa zgomotos un apel identic.
   Al lui Kat.
   Se ridicară amândoi în capul oaselor, încrucişându-şi privirile îngrijorate.
   - Centrul de Comandă, zise Kat.
   Monk întinse mâna şi îşi înşfacă pager-ul, trăgându-şi şi pantalonii de trening odată cu el. Îi confirmă spusele.
   El îşi coborî picioarele pe podea şi se întinse după telefon.
   Kat veni lângă el, trăgând un cearşaf ca să-şi acopere sânii dezgoliţi, ca şi cum ar fi fost necesară o urmă de decenţă pentru a suna la sediul central de comandă. El formă numărul de la Sigma Force pe linia directă. Apelul îi fu preluat imediat.
   - Doamnă căpitan Bryant? răspunse Logan Gregory.
   - Nu, domnule. Sunt Monk Kokkalis. Însă Kat... doamna căpitan Bryant este aici cu mine.
   - Am nevoie să vă întoarceţi amândoi imediat la punctul de comandă.
   Logan îl puse succint la curent cu ce se întâmplase.
   Monk ascultă, dând din cap aprobator.
   - Plecăm acum, termină el şi închise.
   Kat îi întâlni privirea, cu sprâncenele ridicate.
   - Care-i treaba?
   - Probleme.
   - Cu Gray?
   - Nu. Sunt sigur că el e bine, spuse Monk trăgându-şi pantalonii. Probabil că petrece nişte momente minunate cu Rachel.
   - Şi-atunci...?
   - E vorba de directorul Crowe. S-a întâmplat ceva în Nepal. Nu prea avem detalii. Ceva legat de-o molimă.
   - A raportat directorul Crowe aşa ceva?
   - Despre asta-i vorba. Ultimul său raport a fost acum 3 zile, însă o furtună a întrerupt toate căile de comunicaţii. Aşa că n-a fost un mare motiv de îngrijorare. Însă furtuna s-a încheiat şi tot n-a venit nici un raport. Iar acum circulă zvonuri legate de molimă, moarte şi răzmeriţă. Posibil un atac al rebelilor.
   Ochii lui Kat se măriră.
   - Logan cheamă pe toată lumea la punctul de comandă.
   Kat coborî rapid din pat şi se întinse după propriile haine.
   - Oare ce-ar putea să se întâmple acolo?
   - Nimic bun, asta-i al dracului de sigur.

   9:22 A.M.
   COPENHAGA, DANEMARCA

   - Există vreo cale să ajungem sus? întrebă Gray.
   Fiona se uită lung la grilajul închis, ţintuită locului, cu ochii largi, fără să clipească...
   Gray citi semnele şocului care o cuprinse pe fată.
   - Fiona...
   Gray veni lângă ea şi aproape îşi lipi faţa de a ei, umplându-i câmpul vizual.
   - Fiona, trebuie să scăpăm de incendiu.
   În spatele ei, valul de foc se răspândea cu repeziciune, alimentat de grămezile de cărţi uscate şi rafturile de pin rupte de pe pereţi. Flăcările urcaseră în sus şi se întindeau spre tavan. Fumul se învolbura şi se rostogolea de-a lungul acoperişului. Duzele anti-incendiu continuau să împroaşte apă călduţă asupra focului ce lua proporţii, adăugând şi aburi la perdeaua de fum toxic.
   Căldura se intensifica la fiecare respiraţie. Cu toate astea, în momentul în care Gray îi luă mâinile Fionei, o simţi dârdâind, tremurând din toate încheieturile. Însă măcar atingerea lui o făcu în cele din urmă să-şi aţintească privirea asupra lui.
   - Există vreo cale să ajungem sus? La un alt etaj?
   Fiona îşi aruncă privirea în sus. O perdea de fum ascundea plăcile de tablă din tavan.
   - Sunt nişte camere. Un pod...
   - Da. Perfect. Putem să ajungem acolo?
   Ea scutură din cap, la început uşor, apoi mult mai ferm, revenindu-şi în faţa pericolului.
   - Nu. Singurele scări sunt... şi făcu semn cu mâna abia perceptibil spre foc. La capătul clădirii.
   - Pe-afară.
   Ea dădu aprobator din cap. Cenuşa se rotea în jurul lor în vârtejuri învăpăiate pe măsură ce valul de foc avansa.
   Gray înjură în tăcere. Trebuie să fi existat cândva o scară interioară, înainte ca incinta să fie împărţită în magazinul de jos şi camerele de deasupra. Însă acum nu mai era. Era nevoit să improvizeze.
   - Aveţi un topor pe-aici? întrebă el.
   Fiona clătină din cap.
   - Dar o rangă? Ceva cu care să deschizi lăzile sau cutiile?
   Fiona se încordă şi încuviinţă din cap aprobator.
   - Lângă casa de marcat.
   - Stai aici.
   Gray porni cu grijă de-a lungul peretelui din stânga.
   Acesta îi asigura cea mai liberă cale de acces pe unde să se întoarcă la masa dispusă în centru. Flăcările nu ajunseseră atât de rapid şi acolo.
   Fiona veni după el.
   - Ţi-am spus să rămâi în spate.
   - Ştiu unde este nenorocita aia de rangă, îi răspunse ea pe un ton repezit.
   Gray recunoscu teroarea dincolo de furia ei, însă era o ameliorare a şocului care-i blocase mâinile şi picioarele mai înainte. Plus că se potrivea cu furia lui. Împotriva lui însuşi.
   Era suficient de rău că fata îl urmărise mai devreme, însă acum permisese să fie prins în capcană de nişte asasini necunoscuţi. Fusese prea distras de gândul că avea să se vadă cu Rachel, abordase prea relaxat misiunea aceasta, iar acum nu doar propria viaţă era în pericol.
   Fiona trecu în faţa lui, cu ochii înroşiţi şi tuşind de la fum.
   - E-acolo.
   Fata se aplecă peste masă, se întinse în spatele ei şi trase o rangă de oţel, lungă, de culoare verde.
   - Hai să mergem.
   El o luă primul înapoi spre flăcările ce avansau rapid. Îşi scoase puloverul de lână şi i-l dădu în schimbul răngii.
   - Udă puloverul ăsta. Îmbibă-l bine la duza aia de stropire, şi-i arătă cu ranga. Şi pe-al tău la fel.
   - Ce-ai de gând să...?
   - Încerc să improvizez o scară ca să ajungem sus.
   Gray se urcă pe una dintre scările mobile de lângă rafturile de cărţi căţărându-se cu dificultate. Fumul fremăta deasupra feţei lui. Aerul de sus ardea. Gray împinse ranga într-o bucată de tablă din tavan. Aceasta era uşor dislocată şi împinsă într-o parte. După cum sperase, acoperişul magazinului era sprijinit de grinzi în consolă. Ascundea podeaua din grinzi şi scânduri a etajului de deasupra.
   Gray urcă până la partea superioară a scării şi se căţără pe ultimele rafturi ale bibliotecii. Se sui deasupra. Folosindu-se de poziţia în care se afla, îndesă ranga între două scânduri.
   Întră adânc între ele. Propti ranga şi trase. Bara de oţel sfâşie lemnul vechi. Cu toate acestea, abia dacă reuşi să scobească o gaură ca de şoarece.
   Cu ochii lăcrimându-i şi usturându-l, se aplecă în jos.
   Izbucni într-o tuse sfâşietoare. Nu era bine. Avea să fie o cursă între ranga din mână şi fumul din jur. Gray îşi aruncă rapid privirea înapoi spre foc. Creştea în intensitate. Fumul se îngroşa şi mai mult.
   N-avea să izbutească niciodată în ritmul ăsta.
   O mişcare îl făcu să se uite rapid în jos. Fiona se cocoţase pe scară. Găsise o eşarfă, o îmbibase cu apă şi o înfăşurase ca un bandit în partea de jos a feţei, o deghizare care se potrivea mănuşă.
   Ridică puloverul lui din lână ud leoarcă. Se udase şi ea, părând că intrase la apă asemenea unui căţeluş plouat. Gray realiză că era mai tânără de 17 ani, cât îi dăduse el mai devreme. N-avea cum să aibă mai mult de cincisprezece. Ochii îi erau înroşiţi din cauza panicii, însă străluceau plini de speranţă, ca şi cum ar fi avut încredere oarbă în el.
   Gray ura când cineva făcea asta... căci funcţiona întotdeauna.
   Îşi legă mânecile puloverului în jurul gâtului şi lăsă ca restul să îi atârne pe spate. Trase o bucată de lână plină de apă ca să-şi acopere gura şi nasul, protejându-se cât de cât de aerul amestecat cu cenuşă.
   Cu apa curgându-i pe partea din spate a cămăşii, Gray îngenunche din nou, gata să atace grinzile încăpăţânate de deasupra. Simţi prezenţa Fionei. Şi responsabilitatea.
   Gray cercetă spaţiul dintre tavanul suspendat şi grinzile de susţinere pentru a depista alte mijloace de scăpare. De jur împrejur, ţevile şi cablurile se încrucişau la întâmplare, adăugate în mod clar, bucată cu bucată, după ce clădirea cu două niveluri fusese împărţită în magazinul de jos şi apartamentul de sus. Noile renovări păreau de proastă calitate, diferenţa dintre măiestria Lumii Vechi şi neglijenţa construcţiilor moderne fiind evidentă.
   În timp ce căuta, Gray descoperi o breşă în dispunerea uniformă a scândurilor şi a grinzilor de sus. O secţiune de aproape un metru pătrat, delimitată de un cadru întăritor mai gros. Gray înţelese imediat despre ce era vorba. Nu se înşelase. Cadrul marca o deschidere în locul pe unde trecuse cândva scara interioară care dădea spre etajul de deasupra.
   Însă cât de rezistentă fusese lucrarea de obturare a deschiderii?
   Putea afla într-un singur mod.
   Gray se împinse în călcâie, se ridică pe bibliotecă şi o luă ca un gimnast la bârnă în direcţia deschiderii cu cadru. Era la numai câţiva metri mai încolo - însă ducea spre interiorul magazinului, spre incendiu.
   - Unde te duci? îl întrebă Fiona, din vârful scării.
   Gray nu putea să-i explice. Fumul înecăcios se îngroşa cu fiecare pas făcut. Se făcuse cald ca într-un cuptor deschis. În cele din urmă, ajunse la secţiunea de rafturi de sub casa scării obturată.
   Uitându-se în jos, Gray văzu că rafturile de jos ale dulapului ardeau deja mocnit. Ajunsese la marginea deja expusă a focului.
   Nu avea timp de pierdut.
   Chircindu-se şi luându-şi elan, izbi cu ranga în sus.
   Vârful intră cu uşurinţă prin panoul de lemn mai subţire.
   Nu era făcut decât dintr-un material fibrolemnos şi din plăci de vinil. De proastă calitate, după cum sperase. Slavă Domnului pentru lipsa de profesionalism a muncitorilor din zilele noastre.
   Gray trase de rangă, învârtind-o ca pe manivela unei maşini în timp ce dogoarea devenea tot mai insuportabilă.
   Curând, formă o deschizătură suficient de largă ca să se strecoare prin ea.
   Gray aruncă ranga prin deschizătură. Aceasta zăngăni undeva deasupra.
   Se întoarse spre Fiona şi-i făcu semn s-o ia spre el.
   - Poţi să te urci pe rafturi şi să...?
   - Am văzut cum ai ajuns acolo.
   Se căţără pe bibliotecă.
   Un pocnet de jos îi atrase atenţia lui Gray. Biblioteca se cutremură sub el.
   Oh...
   Greutatea sa şi rafturile incendiate de jos şubrezeau cu repeziciune locul unde se cocoţase. Ajunse la gaură şi se săltă pe jumătate în sus, uşurând astfel greutatea ce apăsa pe raft.
   - Grăbeşte-te, o îndemnă el pe fată.
   Cu braţele întinse în lateral pentru a-şi menţine echilibru, Fiona se deplasa încet de-a lungul părţii superioare a dulapului de cărţi. Era aproape la un metru distanţă.
   - Grăbeşte-te, repetă el.
   - Te-am auzit din prima...
   Cu o trosnitură răsunătoare, porţiunea de bibliotecă de sub Gray se prăbuşi. Se apucă şi mai strâns de marginile găurii în timp ce aceasta se răsturnă într-o parte, sfărâmându-se în flăcări. Un val nou de căldură, cenuşă şi flăcări se înălţă imediat.
   Fiona ţipă în timp ce partea unde se afla ea se clătină, însă rezistă pentru moment.
   Atârnând în braţe, Gray strigă la ea:
   - Întinde-te spre mine. Apucă-te de umerii mei.
   Fiona nu avu nevoie de alte încurajări căci rafturile se clătinau sub ea. Sări şi îl lovi cu putere, cu braţele strânse în jurul gâtului său, cu picioarele lipite în jurul taliei lui.
   Aproape că-l smulse din locul în care se ţinea. Pendulă pentru a-şi recâştiga echilibrul.
   - Poţi să te caţeri pe mine şi să te strecori prin gaură? întrebă el încordându-se.
   - Cred... cred că da.
   Rămase atârnată încă un moment, fără să se mişte.
   Marginile rugoase ale găurii îi sfâşiau degetele.
   - Fiona...
   Ea tremură lipită de el, după care reuşi să ajungă în spatele lui. Odată pornită, se căţără rapid, proptindu-şi un picior în cureaua lui şi apoi împingându-i-se în umăr. Trecu prin gaură cu agilitatea unei maimuţe.
   Dedesubt, se dezlănţui vâlvătaia focului ce cuprinsese cărţile şi rafturile suspendate.
   Fără să mai zăbovească, Gray se trase cu putere în sus după ea, târându-se prin gaură şi întinzându-se pe podea. Se afla în mijlocul unui hol. Camerele se întindeau şi în stânga şi în dreapta.
   - Focul a ajuns şi aici sus, şopti Fiona, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu atragă atenţia flăcărilor.
   Ridicându-se în picioare, Gray văzu licărul flăcării din jumătatea din spate a apartamentului. Fumul năpădise şi aceste holuri, fiind chiar mai gros decât la parter.
   - Haide, spuse el.
   Cursa încă nu se încheiase.
   Gray porni grăbit de-a lungul holului, îndepărtându-se de incendiu. Se opri la una dintre ferestrele de sus acoperite cu panouri de lemn. Se uită printre două stinghii. În depărtare se auzeau sirene. Lumea se adunase pe strada de dedesubt: spectatori şi curioşi. Şi, cu siguranţă, printre ei se aflau unul sau poate doi indivizi înarmaţi.
   Gray şi fata ar fi fost expuşi dacă încercau să iasă afară pe geam.
   La rândul său, Fiona studie şi ea mulţimea.
   - N-o să ne lase să plecăm, nu-i aşa?
   - Atunci o să ieşim pe cont propriu.
   Gray se întoarse şi se uită cu atenţie în sus. În minte îi veni imaginea ferestrei de la frontonul podului pe care o văzuse mai devreme din stradă. Trebuiau să ajungă la acoperiş.
   Fiona îi înţelese intenţia.
   - Există o scară pliabilă în camera de-alături, explică ea şi o luă înainte. Veneam din când în când să citesc aici sus când Mutti...
   Vocea Fionei se întrerupse, iar cuvintele i se stinseră.
   Gray ştia că fata nu va putea trece mult timp peste moartea bunicii ei. O cuprinse cu braţul în jurul umărului, însă ea se scutură şi îndepărtă.
   - Chiar aici, spuse ea şi intră în ceea ce trebuie să fi fost cândva o cameră de zi.
   Acum nu mai erau aici decât câteva lăzi mari din lemn şi o canapea jerpelită.
   Fiona îi arătă o frânghie uzată ce atârna din tavan, ataşată la o trapă din plafon.
   Gray o trase în jos şi imediat o scară de lemn pliabilă alunecă spre podea.
   El se sui primul, urmat de Fiona.
   Podul era neterminat: doar izolaţia, grinzile, căpriorii şi rahat de şobolani. Singura lumină răzbătea printr-o pereche de lucarne. Una dădea înspre strada din faţă, cealaltă spre aleea din spate. Fumul subţire umplea spaţiul, însă până acum flăcările nu-şi făcuseră apariţia.
   Gray se hotărî să încerce fereastra din spate. Aceasta dădea spre vest, lăsând acoperişul în umbră la ora asta. În plus, acea parte a casei era cuprinsă de flăcări. Era posibil ca atacatorii lor să fie mai puţin atenţi la ea.
   Gray ţopăi de pe o grindă pe alta. Putea să simtă căldura ce venea de jos.
   O porţiune de izolaţie ardea deja mocnit cu fibra de sticlă topindu-se.
   Odată ajuns la fereastră, Gray cercetă ce se afla dedesubt.
   Panta acoperişului era de aşa natură încât nu putea să vadă în curtea interioară din spatele magazinului. Iar dacă el nu putea să-i vadă, atunci nici ei nu puteau să-l vadă pe el. Mai mult decât atât, fumul se învolbura de la geamurile sparte de jos, oferindu-le o acoperire suplimentară.
   Brusc, focul putea fi în avantajul lor.
   Cu toate astea, Gray trase cu precauţie zăvorul ferestrei, apoi o deschise larg. Aşteptă. Nicio împuşcătură. Acum sirenele puteau fi auzite apropiindu-se de strada pe care se afla magazinul.
   - Lasă-mă să mă duc primul, îi şopti Gray Fionei. Dacă-i totul în regulă...
   Un tunet înfundat bubui în spatele lor.
   Amândoi se întoarseră. O limbă de foc ţâşni din izolaţia care ardea mocnit, înălţându-se trosnind şi fumegând. Nu mai aveau timp.
   - Vino după mine, spuse Gray.
   Se strecură pe geam, rămânând cât mai jos posibil. Afară pe acoperiş se simţea o răcoare plăcută, iar aerul, foarte curat după fumul sufocant din interior.
   Însufleţit de gândul iminentei salvări, Gray testă ţiglele de pe acoperiş. Panta era abruptă, însă avea o priză foarte bună cu bocancii din picioare. Cu grijă, se putea merge şi pe acoperiş. Se îndepărtă de adăpostul pe care i-l conferea fereastra şi se îndreptă spre coama acoperişului. În faţă, spaţiul dintre casele dispuse în şir era mai mic de un metru.
   Ar fi trebuit să poată sări distanţa asta.
   Mulţumit, se întoarse la fereastră.
   - OK, Fiona... ai grijă.
   Fata îşi scoase iute capul afară, se uită în jur, după care se strecură afară pe acoperiş. Rămase ghemuită, aproape în patru labe.
   Gray o aştepta.
   - Te descurci foarte bine.
   Ea îşi aruncă privirea spre el. Din neatenţie, nu văzu o ţiglă crăpată. Vârful piciorului îi intră în gaură. Ţigla se făcu ţăndări, iar ea îşi pierdu echilibrul. Căzu pe burtă - şi începu să alunece.
   Se chinui să se agaţe cu degetele de la mâini şi de la picioare, însă iară niciun rezultat.
   Gray se întinse după ea. Degetele lui nu apucară decât aerul din jur.
   Viteza ei crescu pe măsură ce aluneca pe deasupra ţiglelor. Alte ţigle se sparseră în încercarea ei frenetică de a-şi stopa căderea. Bucăţile de ceramică spartă zăngăneau rostogolindu-se în faţa ei, transformându-se într-o adevărată avalanşă de ţigle.
   Gray se întinse pe burtă şi se lipi de acoperiş. Nu putea să facă nimic ca să o ajute.
   - Jgheabul de scurgere! strigă după ea, renunţând la orice măsuri de prevedere. Apucă-te de jgheab!
   Ea păru surdă la cuvintele lui, râcâind cu degetele de la mâini, dislocând şi mai multe ţigle cu picioarele. Se lovi în lateral şi începu să se rostogolească. Îi scăpă un strigăt prelung.
   Primele ţigle sparte începură să cadă peste marginea acoperişului. Gray le auzi cum se fac ţăndări de caldarâmul curţii interioare de dedesubt, pocnind ca un foc de artificii.
   După care urmă şi Fiona, prăbuşindu-se peste marginea acoperişului, cu braţele fluturându-i incontrolabil.
   Şi dispăru.

CAPITOLUL 3
UKUFA

   10:20 A.M.
   REZERVAŢIA NATURALĂ HLUHLUWE-UMFOLOZI ZULULAND, AFRICA DE SUD

   La aproximativ 9500 sute de kilometri şi un continent distanţă de Copenhaga, un jeep decapotabil se hurducăia printr-o regiune sălbatică din Africa de Sud.
   Căldura era deja înăbuşitoare, pârjolind savana şi ducând la apariţia unor miraje sclipitoare. În oglinda retrovizoare, întinderea de pământ se cocea la soare, presărată ici-colo cu hăţişuri ţepoase şi tufişuri solitare. Chiar în faţă apăru un deluşor, decorat cu straturi compacte de acacia noduroase şi copaci scheletici specifici acestei regiuni.
   - Acesta este locul, doctore? întrebă Khamisi Taylor, răsucind de volan pentru a trece peste albia unui pârâu uscat, stârnind în urmă un nor de praf ca o coadă de cocoş.
   Îşi aruncă privirea spre femeia de lângă el.
   Dr. Marcia Fairfield, pe jumătate ridicată din scaunul din dreapta al pasagerului, îşi ţinea o mână încleştată pe marginea parbrizului ca să-şi menţină echilibrul. Îi făcu semn cu celălalt braţ.
   - Pe lângă, spre marginea de vest. Acolo-i o groapă adâncă.
   Khamisi schimbă viteza şi viră brusc la dreapta. Dată fiind calitatea sa de paznic în rezervaţia naturală Hluhluwe-Umfolozi, trebuia să respecte protocolul. Braconajul era o încălcare gravă a acestuia - însă şi o realitate crudă.
   Îndeosebi în zonele mai izolate ale parcului.
   Până şi oamenii de acelaşi neam cu el, din tribul zulu, urmau câteodată tradiţia şi vechile practici. Ceea ce făcea necesară chiar şi amendarea unora dintre vechii prieteni ai bunicului său. Bătrânii îi găsiseră o poreclă, un cuvânt în zulusă care se traducea ca „Grăsanul“. Porecla nu era foarte ruşinoasă, însă Khamisi ştia că exista un curent de antipatie şi aversiune faţă de el. Îl considerau mai puţin bărbat pentru că acceptase slujba unui alb, adică să-şi câştige existenţa jupuindu-i pe alţii. În plus, se cam înstrăinase de locurile acestea. Tatăl lui îl luase în Australia când avea 12 ani, după moartea mamei sale. Îşi petrecuse o bună bucată din viaţă în suburbiile oraşului Darwin de pe coasta nordică a Australiei şi chiar studiase doi ani la universitatea din Queensland. Acum, la douăzeci şi opt de ani, se întorsese, după ce făcuse rost de o slujbă sigură de paznic de vânătoare - pe de-o parte, datorită educaţiei sale, iar pe de alta, legăturilor sale cu triburile de aici.
   „Să-şi câştige existenţa jupuindu-i pe alţii.“
   - Poţi să mergi mai repede de-atât? îl îndemnă pasagera sa.
   Dr. Marcia Fairfield, o femeie cu păr înspicat, biolog la Cambridge, era o persoană extrem de respectată, implicată încă de la început în proiectul Operation Rhino fiind adesea numită Jane Goodall a rinocerilor. Lui Khamisi îi plăcea să lucreze cu ea. Poate doar pentru lipsa de pretenţii şi falsitate pe care o transmitea, pornind de la haina de safari decolorată până la părul argintiu ce-i atârna la spate strâns într-o coadă simplă.
   Sau poate doar pentru pasiunea de care dădea dovadă.
   Ca acum.
   - Dacă femela a murit la naştere, s-ar putea ca puiul ei să mai fie încă în viaţă. Însă pentru cât timp?
   Lovi cu pumnul în marginea parbrizului.
   - Nu putem să-i pierdem pe-amândoi.
  În calitatea sa de paznic de vânătoare, Khamisi înţelegea.
   Încă din 1970, populaţia de rinoceri negri scăzuse cu 96% aici în Africa. Rezervaţia Hluhluwe-Umfolozi căuta să remedieze acest lucru, aşa cum făcuse cu populaţia de rinoceri albi. Toate eforturile de conservare în parcul acesta erau îndreptate în special în această direcţie.
   Fiecare rinocer negru în parte era important.
   - Nu am găsit-o decât datorită cipului, continuă dr. Fairfield. Am depistat-o din elicopter. Însă, dacă naşte, n-avem cum să-i urmărim puiul.
   - Puiul n-o să stea aproape de mama lui? întrebă Khamisi.
   El însuşi fusese martor la ceva similar. Cu 2 ani în urmă, doi pui de leu fuseseră găsiţi ghemuiţi şi lipiţi de pântecele rece al mamei lor, împuşcată de un braconier pentru care vânătoarea era un sport.
   - Ştii care-i soarta orfanilor. Carcasa animalului mort vă atrage prădători. Dacă puiul mai este prin jur, mânjit cu sângele de la naştere...
   Khamisi încuviinţă dând din cap. Acceleră şi urcă pe panta stâncoasă. Partea din spate a maşinii aluneca pe pietriş, însă el continuă să meargă.
   La coborâş, dealul era străbătut de nişte viroage adânci, traversate de cursuri de apă curgătoare. Aici vegetaţia se îndesea: smochini, mahon Natal şi copaci nyala. Era una dintre cele câteva zone „ude“ ale parcului şi, de asemenea, una dintre cele izolate, aflată destul de departe de obişnuitele poteci ale vânatului şi trasee ale turiştilor. Numai cei care deţineau permis aveau voie să traverseze această secţiune sub limitări stricte: numai pe durata zilei, fără a rămâne peste noapte. Teritoriul se întindea cât vedeai cu ochii spre graniţa vestică a parcului.
   Khamisi scrută orizontul în timp ce cobora jeepul uşor de pe panta îndepărtată. La un kilometru şi jumătate distanţă, un gard împărţea terenul în două. Gardul negru înalt de 3 metri separa parcul de un domeniu privat din vecinătate.
   Asemenea rezervaţii beneficiau adesea de o graniţă comună cu un parc, oferindu-le turiştilor înstăriţi o experienţă şi mai intimă.
   Însă aceasta nu era un domeniu privat oarecare.
   Parcul Hluhluwe-Umfolozi fusese fondat în 1895, fiind cea mai veche rezervaţie din Africa. La fel, şi domeniul privat învecinat era cel mai vechi. Terenul acesta se afla în proprietatea unei familii de dinaintea înfiinţării parcului, deţinut de o dinastie încă prezentă în Africa de Sud, clanul Waalenberg, una dintre familiile de buri cunoscute din secolul al şaptesprezecelea. Acest domeniu era cât un sfert din mărimea parcului. Se spunea că pe pământurile sale se găseau din belşug o mulţime de specii de animale sălbatice.
   Şi nu era vorba doar de cele 5 specii mari - elefantul, rinocerul, leopardul, leul şi bivolul african, ci şi de animale de pradă şi de prada acestora pentru fiecare tip în parte: crocodilul de Nil, hipopotamul, ghepardul, hiena, gnuul, şacalul, girafa, zebra, antilopa de apă cu coarne elipsoidale, kudu, impala, antilopa de mlaştină, mistreţul sălbatic, babuinul. Se mai spunea că domeniul Waalenberg adăpostise în necunoştinţă de cauză o turmă de okapi, o specie foarte rară, cu mult înainte ca această rudă a girafei să fi fost descoperită în 1901.
   Însă întotdeauna circulaseră zvonuri şi poveşti asociate cu domeniul Waalenberg. Parcul era accesibil doar cu elicopterul sau cu un avion de mici dimensiuni. Drumurile care cândva duceau spre parc fuseseră de mult timp redate sălbăticiunilor. Singurii vizitatori, şi ei foarte puţini, erau demnitari importanţi din întreaga lume. Se spunea că însuşi Teddy Roosevelt vânase odată pe domeniu şi chiar că organizase sistemul naţional de parcuri din Statele Unite după chipul şi asemănarea domeniului Waalenberg.
   Khamisi ar fi dat orice să-şi petreacă o zi acolo, însă această onoare îi revenea numai paznicului-şef de la Hluhluwe. Un tur al proprietăţii Waalenberg era un privilegiu de care te bucurai odată ce obţineai această funcţie, dar chiar şi atunci erai nevoit să dai o declaraţie sub semnătură prin care te obligai să păstrezi secretul. Khamisi spera ca într-o bună zi să-şi realizeze acest obiectiv înalt.
   Însă nu prea credea că asta avea să se întâmple vreodată.
   Nu, dată fiind pielea lui neagră.
   Faptul că era zulus şi educaţia poate că-l ajutaseră să obţină slujba aceasta, însă, chiar şi după abolirea apartheidului, tot mai rămăseseră nişte limite. Mentalităţile vechi dispăreau foarte greu - şi pentru negri şi pentru albi.
   Cu toate astea, poziţia sa era un pas înainte. Una dintre moştenirile triste ale apartheidului consta în faptul că o întreagă generaţiei de copii ai tribului fuseseră puţin educaţi la şcoală, sau chiar deloc, suferind din pricina sancţiunilor, a segregaţiei şi a atmosferei sociale agitate. O generaţie pierdută. Aşa că el face tot ce-i stătea în puteri: deschidea orice uşi putea să deschidă şi le ţinea deschise pentru cei care aveau să vină după el.
   Era dispus să joace rolul „Grăsanului“, dacă de asta era nevoie.
   Între timp...
   - Acolo! strigă dr. Fairfield, făcându-l pe Khamisi să tresară şi să revină înapoi la drumul sinuos nemarcat. Ia-o la stânga la baobabul de la baza dealului.
   Khamisi reperă giganticul copac preistoric. Florile albe imense atârnau trist în capătul ramurilor. În stânga copacului, terenul scădea în altitudine, coborând într-o depresiune în formă de bol. Khamisi surprinse cu privirea luciul de apă al unui mic iaz aproape de fund.
   Un ochi de apă pentru adăpatul animalelor sălbatice.
   Asemenea surse de apă se găseau pretutindeni în parc, unele naturale, altele artificiale. Erau cele mai bune locuri în care să studiezi flora şi fauna sălbatică - şi de asemenea cele mai periculoase locuri de traversat pe jos.
   Khamisi frână şi opri lângă copac.
   - O să trebuiască să mergem pe jos de-aici.
   Dr. Fairfield dădu aprobator din cap. Se întinseseră amândoi după carabine. Deşi amândoi îşi dedicaseră viaţa protecţiei mediului, erau de asemenea familiarizaţi cu pericolul omniprezent în savană.
   După ce se dădu jos din maşină, Khamisi îşi puse pe umăr carabina cu două ţevi de calibru mare, un .465 Nitro Holland & Holland Royal. Cu ea puteai opri un elefant furios. În vegetaţia deasă, o prefera oricărei alte puşti.
   Începură să coboare panta, înţepându-se în iarba înaltă şi tufişurile pline de spini. Deasupra capului, coronamentul copacilor îi proteja de soare, însă crea o umbră deasă dedesubt. Khamisi remarcă liniştea apăsătoare. Niciun ţipăt de maimuţă. Nici un cântec de pasăre. Doar bâzâitul insectelor.
   Lângă el, dr. Fairfield verifica ecranul unui receptor GPS mobil. Îi arătă cu o mână încotro să o ia.
   Khamisi urmă direcţia indicată de ea, pe marginea apei cu trestii. Îl izbi un miros putrefacţie. Nu după mult timp descoperi şi sursa.
   Femela de rinocer negru trebuie să fi cântărit în jur de 1500 de kilograme. Un specimen de mărimea unui monstru.
   - Dumnezeule! exclamă dr. Fairfield printr-o batistă pe care o ţinea strâns peste nas şi gură. Când Roberto a depistat rămăşiţele din elicopter...
   - Întotdeauna e mai rău la sol, spuse Khamisi.
   O luă către carcasa extrem de umflată. Era întinsă pe partea stângă. Muştele se ridicară într-un nor negru la apropierea lor. Pântecele fusese despicat complet. Intestinele erau revărsate afară, balonate de la gaz. Părea imposibil ca toată grămada asta să fi intrat vreodată în abdomenul animalului. Alte organe erau întinse peste mizeria de jos. O dâră sângerie indica locul unde o delicatesă anume fusese târâtă în frunzişul dens dimprejur.
   Muştele se aşezară la loc.
   Khamisi păşi peste o bucată muşcată de ficat roşu.
   Piciorul din spate părea să fi fost aproape smuls din şold. Cât de puternice trebuie să fi fost nişte falci ca să facă aşa ceva...
   Până şi un leu matur ar fi avut ceva de furcă.
   Khamisi se învârti în cerc până când ajunse la cap.
   Una din urechile butucănoase ale rinocerului fusese smulsă, iar grumazul era sfârtecat cu sălbăticie. Ochii negii lipsiţi de viaţă se holbau la Khamisi, prea largi, ca şi cum ar fi fost îngheţaţi de spaimă. Şi buzele erau rânjite parcă de teroare sau de agonie. Limba lată ieşea în afară, iar sub ea era o baltă de sânge. Însă nimic din toate acestea nu era important.
   El ştia ce trebuie să verifice.
   Deasupra nărilor acoperite cu praf şi spumă se încovoia un corn lung, proeminent şi perfect.
   - În mod clar nu poate fi vorba de un braconier, spuse Khamisi. Cornul i-ar fi fost luat.
   Acesta era motivul principal pentru care populaţia de rinoceri era încă într-un declin rapid. Praful din corn de rinocer era vândut în pieţele din Asia pentru tratarea disfuncţiilor erectile, o Viagra homeopatică.
   Un singur corn valora o avere.
   Khamisi îşi îndreptă corpul.
   Dr. Fairfield era ghemuită lângă celălalt capăt al cadavrului. Îşi pusese mănuşi de cauciuc, sprijinindu-şi puşca de corp.
   - Nu pare să fi fătat. Aşadar, n-avem nici un pui orfan.
   Biologul înconjură din nou carcasa animalului până ajunse din nou la pântece. Se aplecă şi, fără ca măcar să tresară de scârbă, trase de un capăt al pântecelui sfârtecat şi îş vâri mâna înăuntru.
   El se întoarse într-o parte.
   - De ce n-a fost carcasa curăţată complet de necrofagi? se miră dr. Fairfield în timp ce examina leşul.
   - E-o grămadă de mâncare, murmură el.
   Khamisi privi în jur. Liniştea continua să-l apese, făcând căldura şi mai greu de suportat.
   Femeia îşi continuă examinarea.
   - Nu cred că e vorba de asta. Cadavrul e-aici de noaptea trecută, în apropierea unei adăpători pentru animalele sălbatice. Dacă nu altceva, măcar abdomenul ar fi fost complet curăţat de şacali.
   Khamisi cercetă din nou cadavrul. Se uită la piciorul din spate sfâşiat, la grumazul sfârtecat. Un animal uriaş doborâse rinocerul. Şi foarte rapid.
   Îl trecură fiorii. Unde erau necrofagii?
   Înainte să poată reflecta asupra acestui mister, dr. Fairfield spuse:
   - Puiul a dispărut.
   - Ce? spuse el şi se uită în jur. Mi s-a părut c-aţi spus că n-a fătat.
   Dr. Fairfield se ridică în picioare, scoţându-şi mănuşile şi recuperându-şi arma.
   Cu puşca în mână, biologul se îndepărtă de carcasă, cu privirea fixată în pământ. Khamisi observă că ea urmărea dâra de sânge, acolo unde ceva fusese târât din pântece, pentru a fi devorat în altă parte.
   - Oh, Dumnezeule...
   Bărbatul o urmă.
   La marginea crângului, dr. Fairfield îşi folosi vârful armei ca să dea la o parte nişte ramuri care atârnau la înălţime mică, dezvăluind ceea ce fusese tras din pântece.
   Puiul de rinocer.
   Corpul sfrijit fusese rupt în bucăţi, ca şi cum mai multe animale s-ar fi bătut pe el.
   - Cred că puiul încă mai trăia când a fost sfâşiat, spuse dr. Fairfield, făcându-i semn spre sângele împroşcat. Bietul de el...
   Khamisi se dădu înapoi, amintindu-şi întrebarea de mai devreme a biologului. De ce nici un fel de necrofagi nu evisceraseră rămăşiţele? Vulturii, şacalii, hienele şi chiar şi leii.
   Dr. Fairfield avea dreptate. Atât de multă mâncare nu ar fi fost, lăsată pradă muştelor şi viermilor.
   Nu avea nici o noimă.
   În afară de cazul în care...
   Inima lui Khamisi începu să bată cu putere.
   În afară de cazul în care animalul de pradă era încă aici.
   Khamisi îşi ridică arma. În umbra crângului, remarcă din nou liniştea grea şi apăsătoare. Ca şi cum până şi pădurea părea intimidată de făptura care îl omorâse pe rinocer.
   Se trezi adulmecând aerul din jur, ascultând, încordându-şi privirea, nemişcat. Umbrele păreau să se adâncească peste tot în jurul lui.
   Petrecându-şi copilăria în Africa de Sud, Khamisi era foarte familiarizat cu superstiţiile, cu zvonurile legate de monştrii care bântuiau şi vânau prin jungle: ndalawo, un mâncător de oameni înfiorător din pădurile din Uganda; mbilinto, un hipopotam de mărimea unui elefant din zonele mlăştinoase din Congo; mngwa, un animal îmblănit ce se ascundea printre cocotierii de pe coastă.
  Însă câteodată până şi legendele începeau să prindă viaţă în Africa. Aşa cum fusese în cazul nsui-fisi. Era un monstru vărgat, mâncător de oameni, din Rhodesia, mult timp considerat personaj de poveste de către coloniştii albi... până când, câteva zeci de ani mai târziu, se descoperise că era o specie de ghepard, catalogat de zoologi drept Acinonyx rex.
   În timp ce Khamisi cerceta jungla, îşi aminti de un alt monstru legendar, cunoscut de-a lungul întregii Africi. Purta mai multe nume: dubu, lumbwa, kerit sau getet. Numai simpla menţionare a numelui acestuia provoca strigăte de teamă din partea nativilor. La fel de mare ca o gorilă, era un adevărat diavol recunoscut pentru iuţeala, viclenia şi ferocitatea sa.
   De-a lungul secolelor, vânătorii - negri şi albi - susţinuseră că-l zăriseră în treacăt. Toţi copiii învăţaseră să-i recunoască urletul caracteristic. Această regiune din Zululand nu făcea excepţie.
   - Ukufa... murmură Khamisi.
   - Ai spus ceva? îl întrebă dr. Fairfield, încă aplecată, deasupra puiului mort.
   Era numele pe care tribul Zulu îl dăduse monstrului, nume rostit în şoaptă în jurul focurilor din sate.
   Ukufa.
   Moarte.
   Ştia de ce îi venise în minte această bestie acum. Cu 5 luni în urmă, un bătrân a susţinut că văzuse un ukufa în zonă.
   „Jumătate fiară, jumătate demon, cu ochi de foc“, susţinuse bătrânul cu îndârjire. Numai cei de-o vârstă cu bătrânul crezuseră cu adevărat vorbele lui. Ceilalţi, precum Khamisi, se prefăcuseră doar.
   Însă aici, în umbra întunecată...
   - Ar trebui să plecăm, spuse Khamisi.
   - Însă nu ştim ce-a omorât femela.
   - N-au fost braconierii.
   Asta era tot ce Khamisi avea nevoie sau trebuia să ştie.
   Făcu semn cu puşca către jeep. Avea să-l cheme prin radio pe paznicul-şef, să raporteze problema şi să se calmeze. Moarte cauzată de prădător. Nu de braconaj. Aveau să lase carcasa animalului mort în seama devoratorilor de hoituri. Ciclul vieţii.
   Dr. Fairfield se ridică în picioare fără nicio tragere de inimă.
   Undeva în dreapta, un strigăt prelungit sfârtecă liniştea junglei întunecate - „hoo eeee oooo“ - punctat de un urlet strident de moarte.
   Khamisi începu să tremure în locul unde se afla.
   Recunoscu urletul şi îl percepu nu atât cu capul, cât cu măduva oaselor. Ecoul acestuia îl trimitea în trecut la focurile de tabără de la mijlocul nopţii, la poveştile terifiante şi chiar şi mai departe în trecut, la ceva atavic, din vremuri imemoriale de dinaintea apariţiei limbilor şi a vorbirii, când viaţa se rezuma la instinct.
   Ukufa.
   Moarte.
   Pe măsură ce urletul se estompa în depărtare, liniştea se aşternu din nou greoaie deasupra lor.
   Khamisi măsură în minte distanţa dintre ei şi jeep.
   Trebuiau să se retragă, dar nu cuprinşi de panică. O fugă pripită, sub imperiul fricii, nu avea decât să asmută setea de sânge a unui prădător.
   Din junglă, se auzi un alt mârâit ameninţător, feroce.
   După care un altul.
   Şi altul.
   Toate venind din direcţii diferite.
   În liniştea subită de după, Khamisi ştiu că nu aveau decât o singură şansă.
   - Fugiţi!

   9:31 A.M.
   COPENHAGA, DANEMARCA

   Gray se întinse pe burtă pe ţiglele de pe acoperiş, cu capul plecat, cu mâinile întinse în locul unde nu reuşise să o prindă pe Fiona. Imaginea ei căzând peste marginea învăluită în fum a acoperişului îi pulsa dureros în minte.
   Inima îi bătea cu putere în piept.
   „Oh, Doamne... ce-am făcut... ?“
   Peste umăr, alte flăcări izbucniră din lucarna podului, însoţite de un val zgomotos de căldură şi fum. În ciuda pericolului şi a epuizării, trebuia să se mişte.
   Gray se sprijini în coate, după aceea în mâini, împingându-se în sus.
   În lateral, pentru moment, focul conteni, retrăgându-se.
   În acest scurt răgaz, auzi voci dedesubt, insistente, abia perceptibile. De asemenea, undeva în apropierea lui.... auzi un geamăt uşor.
   Chiar dincolo de marginea acoperişului.
   Fiona...?
   Gray se lăsă la loc pe burtă şi începu să alunece în mod controlat spre marginea acoperişului. Fumul se îngroşa din ferestrele sparte de dedesubt. Se folosi de perdeaua de fum ca să-şi acopere apropierea.
   Ajungând la marginea cu jgheab, îşi aruncă privirea în jos.
   Chiar sub el, se afla un balcon din fier forjat... nu, nu un balcon. Platforma unei case a scării. A scărilor exterioare de care amintise Fiona.
   Pe platformă zăcea fata cu mâinile şi picioarele răşchirate.
   Cu un al doilea geamăt năuc, Fiona se rostogoli şi încercă să se tragă în sus, folosindu-se de pilonii de susţinere ai balustradei.
   Şi alţii îi observară mişcarea.
   În curtea interioară de dedesubt, Gray zări doi indivizi.
   Unul stătea în mijlocul dalelor de piatră, cu o puşcă înălţată şi sprijinită de umăr, căutând o poziţie de tragere cât mai bună. Fumul negru ţâşnea prin fereastra spartă a apartamentului, tăcând-o pe Fiona greu de reperat de către acesta. Lunetistul aştepta ca fata să-şi scoată capul la vedere deasupra balustradei platformei.
   - Stai jos, şuieră el înspre Fiona.
   Ea aruncă o privire în sus. Pe frunte i se scurgea un firişor de sânge roşu aprins.
   Cel de-al doilea individ înarmat se învârtea în cerc, ţinând strâns cu ambele mâini un pistol negru. Ţintea în direcţia scărilor, intenţionând să blocheze orice fel de tentativă de scăpare.
   Gray îi făcu semn Fionei să rămână ghemuită, după care se rostogoli de-a lungul marginii acoperişului până când ajunse deasupra celui de-al doilea pistolar. Fumul învolburat continuă să-l ţină ascuns vederii. În bună măsură, atenţia asasinilor rămăsese concentrată asupra scărilor. Odată ajuns în poziţie, Gray aşteptă. Apucă o ţiglă grea de pe acoperiş cu mâna dreaptă, una dintre cele pe care Fiona le dislocase în căderea ei.
   Avea şansa unei singure lovituri.
   Dedesubt, bărbatul, cu pistolul pregătit, îşi pusese un picior pe cea mai de jos treaptă a scării.
   Gray se aplecă peste margine, cu braţul ridicat.
   Fluieră brusc.
   Individul cu pistolul se uită în sus, întorcându-şi arma şi lăsându-se într-un genunchi. Al dracului de rapid...
   Însă gravitaţia era şi mai rapidă.
   Gray aruncă ţigla. Aceasta se roti prin aer asemenea unui topor şi îl lovi pe pistolar în faţa înălţată. Individului îi ţâşni sângele pe nas. Se prăbuşi greu pe spate. Se lovi cu capul de dalele de piatră, săltând puţin şi revenind, după care rămase nemişcat.
   Gray se trase înapoi, rostogolindu-se spre Fiona.
   Se auzi un strigăt dinspre individul cu puşcă.
   Gray nu-şi luă ochii de la el. Sperase că, dacă-i dobora partenerul, avea să-l pună pe fugă. Nu avusese un asemenea noroc. Puşcaşul fugise în partea opusă, găsind un spaţiu ferit lângă o ladă de gunoi, însă păstrându-şi o bună poziţie de tragere. Locul unde se adăpostise se afla în apropierea părţii din spate a magazinului cuprins de flăcări, bucurându-se de avantajul fumului ce se înălţa lângă geamul din apropiere.
   Gray se întinse din nou după Fiona. Îi făcu semn cu mâna să stea la pământ. Încercarea de a o trage pe Fiona sus ar fi echivalat cu o moarte sigură. Amândoi ar fi fost expuşi prea mult timp.
   Astfel, nu le rămânea decât o singură opţiune.
   Prinzându-se de jgheabul de scurgere cu o mână, Gray sări brusc şi se balansă dintr-o parte în alta. Îşi dădu drumul pe platformă cu un zăngănit metalic, după care se ghemui şi îşi feri capul.
   O cărămidă de deasupra lui se făcu ţăndări.
   Împuşcătură de carabină.
   Gray se întinse spre teaca de la gleznă şi îşi scoase pumnalul.
   Fiona se uită la el.
   - Ce-o să fac...?
   - Tu o să stai aici, ordonă el.
   Gray îşi întinsese mâna spre balustrada de deasupra. Nu avea de partea lui decât elementul surpriză. Nici vestă antiglonţ, nici altă armă cu excepţia pumnalului său.
   - S-o iei la fugă când îţi spun, zise el. Cobori direct pe scări şi sari peste gardul vecinului vostru. Fugi până dai de primul poliţist sau pompier. Poţi să faci asta?
   Fiona îi întâlni privirea. Părea gata să riposteze, însă buzele îi rămaseră lipite în timp ce încuviinţa din cap.
   - Bravo.
   Gray îşi cumpănea pumnalul din mână. Din nou, avea doar o şansă. Trăgând aer în piept, Gray ţâşni în sus, se apucă de balustradă şi se aruncă peste ea. Apropiindu-se în cădere de dalele de piatră, făcu două lucruri în acelaşi timp.
   - Fugi! strigă el şi îşi aruncă pumnalul spre ascunzătoarea lunetistului.
   Nu spera să-l omoare, ci doar să-i distragă atenţia suficient de mult timp ca să se apropie de individ. O puşcă nu avea mari sorţi de izbândă într-o confruntare de la mică distanţă.
   În timp ce ateriza, băgă de seamă două lucruri.
   Unul bun şi unul rău.
   Auzea paşii Fionei răsunând pe scara metalică.
   Fugea.
   Asta era de bine.
   În acelaşi timp, Gray îşi privea pumnalul zburând prin aerul plin de fum, lovind lada de gunoi şi căzând. Nici pe departe la ţintă.
   Aste era de rău.
   Trăgătorul se ridică imperturbabil de la locul său, cu puşca pregătită, îndreptată direct spre pieptul lui Gray.
   - Nu! ţipă Fiona ajunsă la baza scărilor.
   Trăgătorul nici măcar nu zâmbi în timp ce apăsa pe trăgaci.

   11.05 A.M.
   REZERVAŢIA NATURALĂ HLUHLUWE-UMFOLOZI
   ZULULAND, AFRICA DE SUD

   - Fugiţi! repetă Khamisi.
   Dr. Fairfield nu mai avu nevoie de alt îndemn. O luară la goană în direcţia jeepului lor. Ajungând la adăpătoarea animalelor, Khamisi îi făcu semn lui Fairfield să o ia înainte.
   Ea trecu în grabă prin păpurişul înalt - însă nu înainte să-i întâlnească pe tăcute privirea fixă. Ochii ei străluceau de spaimă, la fel ca ai lui.
   Indiferent ce creaturi urlaseră în pădure, păreau mari, uriaşe şi aţâţate de recenta ucidere. Khamisi îşi aruncă privirea înapoi la carcasa sfâşiată a rinocerului. Monştri sau nu, nu mai avea nevoie de alte informaţii referitoare la ce s-ar putea ascunde în labirintul pădurii stufoase, al şuvoaielor gâtuite şi viroagelor umbroase.
   Întorcându-şi din nou capul, Khamisi o urmă pe femeie.
   Se uita tot timpul înapoi peste umăr, cu urechile ciulite la maximum pentru a prinde orice sunet care să-i indice că erau urmăriţi. Ceva se lovi cu putere de luciul de apă din apropiere. Khamisi ignoră zgomotul. Provenea de la ceva mic. Mult prea mic. Creierul său se chinui să înlăture detaliile neesenţiale, trecând prin sită bâzâitul insectelor şi foşnetul trestiilor. Se concentră numai asupra semnalelor de pericol adevărate. Tatăl lui Khamisi îl învăţase cum să vâneze când avea doar şase ani, vorbindu-i despre semnele pe care trebuia să le aibă în vedere când urmărea prada.
   Numai că, acum, el era cel vânat.
   Un fâlfâit panicat de aripi îi atrase atenţia vizual şi auditiv.
   O mişcare bruscă.
   În stânga, undeva în depărtare.
   Pe cer.
   O singură pasăre se avântă în aer, scoţând un ţipăt strident.
   Ceva o speriase.
   Ceva aflat în mişcare.
   Khamisi se apropie de dr. Fairfield în momentul în care ieşeau din păpuriş.
   - Grăbiţi-vă, şopti el, cu simţurile încordate.
   Dr. Fairfield îşi lungi gâtul şi-şi roti carabina. Respira greu şi era albă ca varul. Khamisi îi urmări privirea. Jeepul lor era parcat sus pe coamă, la umbra baobabului de la marginea râpei adânci. Panta părea mai abruptă şi mai lungă decât atunci când o coborâseră.
   - Continuaţi să mergeţi, o îndemnă el.
   Aruncându-şi privirea înapoi, Khamisi zări o căprioară roşcată, ageră, ţâşnind din pădure şi croindu-şi calea spre panta îndepărtată, ridicând praful.
   După care dispăru.
   Trebuiau să-i urmeze exemplul.
   Dr. Fairfield urca panta. Khamisi o urmă, păşind rapid într-o parte, fixându-şi arma cu două ţevi spre pădurea din spatele lor.
   - N-au omorât ca să se hrănească, bolborosi cu răsuflarea întretăiată dr. Fairfield.
   Khamisi scrută încâlceala întunecată a pădurii. Oare cum de ştia că femeia avea dreptate?
   - Nu foamea i-a îmboldit, continuă biologul, vrând parcă să-şi accentueze panica. Abia dacă au mâncat ceva. Ca şi cum au ucis din plăcere. Asemenea unei pisici domestice care vânează un şoarece.
   Khamisi lucrase cu animale de pradă. Nu aşa se manifestau în lumea reală. Leii, după ce se hrăneau, arareori se dovedeau a fi o ameninţare, de obicei lenevind relaxaţi, astfel încât te puteai chiar şi apropia de ei, fireşte, la o anumită distanţă. Un animal de pradă sătul nu ar fi sfâşiat în bucăţi un rinocer, nu i-ar fi smuls puiul din pântece doar aşa, de distracţie.
   Dr. Fairfield îşi continuă litania, ca şi cum pericolul actual ar fi fost un puzzle de rezolvat:
   - În lumea animalelor domestice, pisica bine hrănită este cea care vânează mult mai des. Ea are energia şi timpul necesar unui asemenea joc.
   Joc?
   Khamisi se cutremură.
   - Continuaţi să mergeţi şi-atât, spuse el, nevrând să audă mai mult.
   Dr. Fairfield încuviinţă din cap, însă cuvintele biologului răsunau în mintea lui Khamisi. Ce fel de animal de pradă omoară doar aşa, de distracţie? Bineînţeles că exista un răspuns evident.
   Omul.
   Însă aici nu era mâna vreunui om.
   Din nou, o mişcare îi atrase privirea lui Khamisi. Doar pentru un moment scurt, surprinse cu coada ochiului o siluetă difuză care se deplasa în spatele lizierei pădurii întunecate. Dispăru asemenea unui fum alb în momentul în care îşi; concentră atenţia asupra punctului cu pricina.
   Îşi aduse aminte de cuvintele bătrânului din tribul zulu.
   „Jumătate fiară, jumătate demon...“
   În ciuda căldurii, pielea i se răci. Mări pasul, aproape izbindu-se de femeia mai în vârstă în timp ce urca panta.
   Roca argiloasă instabilă şi pământul nisipos îi alunecau de sub picioare. Însă aproape că ajunseseră în vârful pantei.
   Jeepul se afla la numai 30 de metri distanţă.
   După care dr. Fairfield alunecă.
   Se lăsă într-un genunchi şi căzu pe spate, lovindu-se de Khamisi.
   El făcu un pas împleticit în spate, nu reuşi să-şi rezeme piciorul şi se prăbuşi la rândul lui pe spate. Unghiul pantei şi avântul involuntar îl făcu să se răstoarne. Se rostogoli până la jumătatea pantei înainte să se oprească în cele din urmă folosindu-şi călcâiele şi patul armei.
   Dr. Fairfield încă mai era acolo unde căzuse, cu ochii măriţi de spaimă, aţintiţi în jos.
   Nu la el.
   La pădure.
   Khamisi se răsuci şi se ridică în picioare; glezna îi pârâi, scrântită, poate chiar fracturată. Se uită în jur şi nu văzu nimic, dar îşi ridică puşca.
   - Fugiţi! ţipă el.
   Lăsase cheile în contact.
   - Fugiţi!
   O auzi pe dr. Fairfield chinuindu-se să-şi recapete echilibrul şi să se ridice în picioare.
   De la marginea pădurii, se auzi un alt urlet de animal, prelung şi sacadat.
   Khamisi ochi pe nevăzute şi apăsă pe trăgaci. Bubuitura i puştii sale răsună în jur. Dr. Fairfield ţipă în spatele lui, luată prin surprindere. Khamisi speră că zgomotul speriase şi creatura ce stătea la pândă acolo.
   - Duceţi-vă la jeep! zbieră el. Duceţi-vă! Nu mai aşteptaţi!
   El stătea în picioare, lăsându-şi greutatea astfel încât să menajeze glezna rănită. Continuă să-şi ţină arma îndreptată în sus. Peste pădure se aşternuse din nou liniştea.
   Îşi dădu seama că dr. Fairfield ajunsese în vârful pantei.
   - Khamisi... strigă ea înapoi.
   - Luaţi jeepul!
   Riscă să-şi arunce privirea înapoi, uitându-se peste umăr.
   Dr. Fairfield se întoarse de pe marginea coamei şi o porni spre maşină. Deasupra ei, îi atrase atenţia o mişcare în ramurile baobabului. Câteva dintre florile albe care atârnau din pom se legănară uşor.
   Nu sufla pic de vânt.
   - Marcia! strigă el. Nu...!
   Un urlet sălbatic izbucni chiar în spatele lui, acoperindu-i restul cuvintelor.
   Dr. Fairfield se întoarse jumătate de pas în direcţia lui.
   Nu...
   O pată estompată şi întunecată sări din coroana umbroasă a copacului gigantic. O lovi pe femeie şi amândoi dispărură rapid din câmpul vizual. Khamisi auzi ţipătul înfiorător al femeii, însă sunetul fu înăbuşit într-o clipită.
   Se lăsă din nou liniştea.
   Khamisi se întoarse din nou cu faţa spre marginea pădurii.
   Moartea era şi deasupra, şi dedesubt.
   Nu avea decât o şansă.
   Ignorând durerea din gleznă, Khamisi o luă la fugă.
   În josul pantei.
   Pur şi simplu se lăsă purtat de gravitaţie. Era mai mult o cădere liberă decât o alergare rapidă. Se întoarse în fugă la baza dealului, de-abia ţinându-se pe picioare. Ajungând la bază, îşi îndreptă arma înspre pădure şi trase o a doua împuşcătură cu puşca cu ţeavă dublă.
   Buuum.
   Nu avea nicio şansă să-i sperie şi să-i alunge pe cei care îi vânau. Nu căuta decât să-şi mai lungească puţin viaţa.
   Reculul carabinei îl ajută să-şi menţină echilibrul în timp ce panta începea să se niveleze. Continuă să alerge, cu glezna arzându-i, cu inima bubuind.
   Localiză sau poate că abia percepu mişcarea a ceva mare chiar la marginea pădurii. O umbră uşoară.
   „Jumătate fiară, jumătate demon...“
   Deşi încă nevăzut, cunoştea adevărul.
   Ukufa.
   Moarte.
   „Nu astăzi... se rugă el, nu astăzi.“
   Khamisi alergă printre tulpinile de papură - şi dispăru subit în ochiul de apă.

   9:32 A.M.
   COPENHAGA, DANEMARCA

   Ţipătul Fionei întrerupse detunătura carabinei trăgătorului!
   Gray se răsuci, sperând să scape de glonţul fatal. În timp ce se întorcea, o siluetă mătăhăloasă ieşi în forţă prin rămăşiţele geamului magazinului plin de fum.
   Probabil că trăgătorul surprinsese aceeaşi mişcare cu o fracţiune de secundă înaintea lui Gray, suficient ca să-şi modifice ţinta şi să-l rateze la mustaţă.
   Gray simţi căldura traiectoriei glonţului pe sub braţul stâng.
   Continuă să se învârtă ca să iasă din bătaia puştii.
   De la geam, silueta masivă sări pe deasupra lăzii de gunoi şi se repezi la trăgător.
   - Bertal! strigă Fiona.
   Saint Bernard-ul miţos, ud leoarcă, îşi înfipse colţii în antebraţul puşcaşului. Atacul subit îl prinse pe bărbat cu garda jos. Individul căzu pe spate şi dispăru în spatele lăzii de gunoi. Puşca îi zăngăni pe dalele de piatră.
   Gray sări ca să o prindă.
   Auzi un schelălăit de câine chiar lângă mâna sa. Înainte ca Gray să poată reacţiona, asasinul ţâşni în picioare. Îi propti lui Gray un călcâi de bocanc în umăr, îl izbi de pietre şi sări peste el.
   Gray se întoarse într-o parte, îndreptând carabina de-abia capturată spre el. Însă tipul era agil ca o gazelă. Fâlfâind un trenci de culoare neagră, sări peste gardul de piatră al unei grădini şi dispăru cu repeziciune. Gray îi auzi paşii în jos pe alee.
   - Nenorocitul...
   Fiona veni în fugă spre Gray. Ţinea un pistol în mână.
   - Celălalt bărbat... bâigui ea făcând semn undeva înapoia ei. Cred că-i mort.
   Gray îşi puse puşca pe umăr şi îi luă pistolul din mână.
   Ea nu se opuse, mult prea preocupată de altceva.
   - Bertal...
   Câinele ieşi la iveală, clătinându-se slăbit, cu blana pârjolită într-o parte.
   Gray îşi aruncă din nou privirea către magazinul incendiat. Cum de supravieţuise bietul de el? Gray îşi aminti ultimul loc în care îl văzuse pe câine: aruncat de primele bombe în peretele din spate, unde rămăsese inconştient.
   Fiona îmbrăţişă animalul cu blana plină de apă.
   Probabil că dulăul aterizase sub o duză de stropire anti-incendiu.
   Ea ridică faţa Saint Bernard-ului, stând cu nasul lipit de botul acestuia.
   - Bun băiat.
   Gray era de acord. Îi rămânea dator lui Bertal.
   - O să-ţi iau câtă cafea Starbucks vrei, prietene, îi promise printre dinţi.
   Lui Bertal îi tremurau picioarele. I se înmuiară de tot, după care animalul se prăbuşi pe pietre. Doza de adrenalină care îl susţinuse pe bietul animal, câtă fusese ea, începea să se termine.
   Undeva din stânga, ajunseră până la ei nişte voci ce strigau ceva în daneză. Un jet de apă pulverizată se ridică în sus. Pompierii se apropiau din cealaltă parte a magazinului.
   Gray nu mai putea zăbovi.
   - Trebuie să plec.
   Fiona se ridică în picioare. Îşi mută rapid privirea de la Gray la câine.
   - Rămâi cu Bertal, o sfătui el, făcând un pas în spate. Du-l la un doctor.
   Privirea fixă a Fionei se ascuţi.
   - Iar tu o să pleci aşa, pur şi simplu...
   - Îmi pare rău.
   Era un răspuns neconvingător după toate ororile la care fusese supusă: uciderea bunicii sale, arderea până la temelii a magazinului lor, scăparea la mustaţă.
   Însă el nu ştia ce altceva să spună şi nu avea timp să explice mai mult.
   Se întoarse şi se îndreptă spre zidul grădinii din spate.
   - Aşa, spală putina, ce-ţi pasă, prăpăditule! strigă Fiona după el.
   Gray încălecă gardul cu faţa arzându-i.
   - Aşteaptă!
   El o zbughi la vale pe alee. Ura faptul că o abandona, însă nu avea de ales. Ei îi era mai bine acolo. Printre pompieri paramedici şi poliţişti, avea să se simtă la adăpost, protejată.
   Unde urma să se ducă acum Gray nu era loc pentru o fată de 15 ani. Cu toate acestea, faţa continua să-l ardă. În străfundul sufletului său nu putea să nege o motivaţie mult mai egoistă: pur şi simplu era bucuros să scape de ea, de responsabilitate.
   Nu mai conta... o făcuse şi cu asta, basta.
   O luă rapid în jos pe alee. Îşi îndesă pistolul la brâu, în betelia pantalonilor, şi scoase toate cartuşele din puşcă.
   Odată încheiată această operaţiune, vârî puşca în spatele unei grămezi de cherestea. Ar fi bătut prea tare la ochi dacă ar fi păstrat-o. Îşi îmbrăcă din mers puloverul. Trebuia să renunţe la hotelul la care se cazase şi să-şi schimbe identitatea.
   Decesele de-aici aveau să fie investigate. Era timpul să lase personajul dr. Sawyer să moară.
   Însă înainte de asta, mai avea ceva de făcut.
   Îşi scoase telefonul mobil dintr-un buzunar de la spate şi apăsă tasta care forma automat numărul de la punctul central de comandă. După câteva momente, era conectat cu Logan Gregory, coordonatorul misiunii operative.
   - Avem o problemă aici, spuse Gray.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nu ştiu ce se petrece, dar miza e mult mai mare decât am crezut noi iniţial. Suficient de mare încât să provoace moarte înjur.
   Gray îi dădu pe scurt raportul. Urmă o pauză îndelungată.
   Logan vorbi într-un final, cu vocea tensionată.
   - Atunci cel mai bine e să contramandăm misiunea asta până când vom avea mai multe resurse pe teren.
   - Dacă aştept întăriri, o să fie prea târziu. Licitaţia are loc peste câteva ore.
   - Acoperirea ta nu mai există, Commander Pierce.
   - Nu sunt sigur că-i aşa. Actorii principali implicaţi ştiu că sunt doar un cumpărător american care pune prea multe întrebări. N-o să încerce nimic la vedere. O să participe o grămadă de oameni la eveniment, iar casa de licitaţii a luat măsuri stricte de securitate. Încă mai pot să cercetez locul şi probabil să stabilesc câteva indicii cu privire la cine sau ce se află cu adevărat în spatele acestei poveşti. După aceea, o să dispar şi o să rămân nevăzut până când primesc întăriri.
   În plus, Gray voia să pună mâna pe Biblie, fie şi numai ca să-şi arunce o privire.
   Logan vorbi:
   - Nu cred că-i indicat să faci asta. Potenţialele riscuri atârnă mai greu în balanţă decât potenţialele câştiguri. Îndeosebi în cazul unei operaţiuni executate de unul singur.
   Răspunsul lui Gray deveni mai nervos, mai virulent.
   - Aşadar, nemernicii ăştia încearcă să mi-o tragă... Iar tu vrei să stau cu mâinile în sân?
   - Commander.
   Degetele lui Gray se crispară pe telefon. În mod clar Logan îşi petrecuse prea mult timp împingând hârtii la sediul Sigma. Logan făcea treabă bună în calitate de coordonator al unei misiuni operative de cercetare, însă aceasta nu mai era nicidecum o misiune de strângere de date şi informaţii. Se transformase într-o operaţiune tipică pentru Sigma Force. Iar dacă lucrurile stăteau aşa, Gray voia să se poată baza pe cineva care se pricepea cu adevărat.
   - Poate c-ar trebui să-l implicăm şi pe directorul Crowe în chestiunea asta, propuse Gray.
   Urmă o altă pauză prelungită. Probabil că spusese ceva nepotrivit. Nu intenţionase să-l insulte pe Logan, să treacă peste capul lui, însă câteodată pur şi simplu nu ştii când să te dai deoparte.
   - Mă tem că pentru moment asta ar fi imposibil, Commander Pierce.
   - De ce?
   - Momentan, directorul Crowe este în Nepal, fără mijloace de comunicare.
   Gray se încruntă.
   - În Nepal? Ce caută în Nepal?
   - Commander, dumneata l-ai trimis acolo.
   - Poftim?
   După care lui Gray îi pică fisa.
   Apelul venise cu o săptămână în urmă.
   De la un prieten vechi.

............................................................