1-3
Kristie începea să se îndoiască, fapt care o deranja, întrucât luase o hotărâre și nu voia în ruptul capului s-o schimbe.
Ar fi dorit să vină singură, dar Juan insistase s-o aducă, iar modul cum conducea el nu era tocmai liniștitor.
Kristie observase de mult că îndată ce se așază la volan, spaniolii sunt cuprinși de un soi de fatalism, iar Juan Murillo nu făcea excepție.
.....................................Kristie începea să se îndoiască, fapt care o deranja, întrucât luase o hotărâre și nu voia în ruptul capului s-o schimbe.
Kristie observase de mult că îndată ce se așază la volan, spaniolii sunt cuprinși de un soi de fatalism, iar Juan Murillo nu făcea excepție.
Conducea de parcă numai Dumnezeu îl putea scăpa de un accident. Dar avea intenții bune, iar Kristie trebuia să admită că o susținea de câte ori o părăsea curajul. Prin urmare, hotărî să nu se mai gândească la un posibil accident și privi pe fereastră.
Sevilla în toiul verii era locul cel mai fierbinte din întreaga Spanie, iar viteza mașinii făcea ca aerul să pătrundă mult mai ușor prin ferestrele larg deschise. Se uită la străzile largi și la piețele umbrite de portocali care parcă luceau în căldură.
Kristie vizitase de nenumărate ori orașul, astfel că totul i se părea familiar. Partea veche a orașului, cu vechile case cu zăbrele de fier la ferestre și curți interioare răcoroase aminteau o altă epocă. Iar când se gândea că tatăl ei se născuse și crescuse acolo, era cum nu se putea mai mândră. Tatăl ei fusese spaniol și probabil sentimentul resimțit pentru oraș îi fusese inoculat. Era un sentiment care o încerca de câte ori se gândea la acest exotic tărâm andaluz.
Jose Roderigo murise în Anglia în urmă cu aproape 13 ani, când ea abia împlinise 10 ani. Având numeroase rude în Spania dornice s-o primească pe Kristie când voia să-i viziteze, aceasta ajunsese să-și petreacă vacanțele când la unul, când la altul.
Cel care o însoțea în momentul acesta era unul dintre verii tatălui ei. Atât fiul, cât și mama rămasă văduvă, o primiseră cu afecțiunea specifică rubedeniilor din Spania.
Mătușa Maria, cum îi spunea Kristie, nu era prea încântată de relația fiului ei cu verișoara lui, dar însoțitoarele nu mai erau de mult la modă în orașele mari, chiar dacă tradiția nu dispăruse în regiunile îndepărtate ale țării. În plus, profesia lui Kristie i se părea îndoielnică. Nu mai auzise până atunci de femei reporter.
Uimirea ei fusese cu atât mai mare cu cât aflase în mod întâmplător în timpul unei discuții cu unul dintre prietenii lui Juan, că nepoata ei plecase în căutarea unui bărbat anume. Un bărbat pe care nu-l cunoștea decât după reputație și după ce se găsea în arhive.
Manuel Montevio, cunoscut și ca spaniolul de aur, ținuse rima pagină a ziarelor sportive nu cu mulți ani în urmă. Arogant, enigmatic, atrăgător ca un magnet, toate atributele fuseseră folosite nu doar când se vorbea despre cariera lui fulminantă, ci și atunci când erau aduse în discuție aspecte mai puțin flatante.
Ca pilot de formula 1, ținuse prima pagină a ziarelor vreme îndelungată pentru ca în urmă cu 3 ani să renunțe la tot, lăsând presa și publicul să facă tot felul de speculații. Zvonurile făcură vâlvă un timp, ar cum fostul idol parcă intrase în pământ, iar faima este schimbătoare, interesul începea să scadă.
Kristie dădu de urma lui din pură întâmplare. Era vorba de ceva spus într-o doar într-o discuție, dar suficientă pentru a stârni interesul unei tinere jurnaliste care dorea să-și facă o carieră.
- Nu pot să cred cât sunt de norocoasă, spuse Kristie, iar bărbatul de lângă ea care conducea mașina, îi aruncă o privire scurtă, resemnată.
- Ești convinsă că Marcos nu se înșală, remarcă el. Sper să nu fii dezamăgită. L-a văzut o secundă în timp ce pleca, iar agentul care l-a intervievat pentru post era trimis de un oarecase senor Hernandez.
- Doar nu-și folosea numele real dacă vrea să rămână incognito, insistă Kristie, fiind prea cunoscut pentru a fi confundat. Nu sunt mulți spanioli care să-i semene, iar Marcos e fanul lui. Parcă așa s-a exprimat, nu? Dacă Marcos spune că Montevio este la Villa de los Naranjos, îl cred. La urma urmei, trebuie să fie undeva.
- Dacă spui tu, zise Marcos, ridicând din umeri.
Kristie era atât de sigură că prietenul lor comun nu se înșelase, încât își sunase imediat editorul de la Londra. Juan nu se arătase prea convins, părându-i-se că umblă după cai verzi pe pereți, dar cum Kristie voia să lucreze în vacanță, îi lăsă cale liberă.
La rândul ei, tânăra făgăduise că se va întoarce cu un interviu luat misteriosului spaniol de aur în care să mărturisească motivul dispariției bruște și inexplicabile din luminile rampei.
Chiar dacă informația era exactă, nu însemna că-i va fi ușor. Subiectul nu prea agrea presa, chiar îi evita pe reporteri și refuza să acorde interviuri.
Kristie hotărî că e mai bine să nu ia în seamă unele lucruri care-i creaseră o anumită reputație și considera că drumul la Villa de los Naranjos era primul pas serios al carierei sale.
- Știi, nu-i așa, că ești o englezoaică nebună? zise Juan, iar ea schiță un zâmbet.
- Dacă spui tu...
Cuvintele lui ascundeau o veritabilă preocupare. Credea că voia să se întindă mai mult decât o ținea plapuma.
- Ai să vezi că nu te vei apropia de el. Chiar dacă ești drăguță, nu va face o excepție pentru tine. De ce ar face-o?
- De ce ar face-o? repetă Kristie, care spera ca lipsa ei de încredere să nu fie prea evidentă, căci Juan ar fi fost în stare să întoarcă imediat mașina. O vorbă veche spune: „cine nu riscă nu câștigă”. Este foarte adevărat. Dacă nu încerc să-l văd, n-am de unde să știu dacă va face sau nu o excepție pentru mine.
Juan ridică din umeri. Ca majoritatea vecinilor săi, găsea în acest gest o modalitate de eschivare de la întrebări la care nu voia să răspundă. Ceea ce nu însemna că nu va încerca s-o facă să se răzgândească. Juan avea o încăpățânare care-i amintea de tatăl ei, trăsătură de caracter care se transmisese de altfel și ei.
Era chipeș, cum sunt spaniolii. De fapt, era un andaluz tipic, la fel ca tatăl ei. De înălțime medie, zvelt, cu păr negru și ochi întunecați, îi arăta mereu admirația pe care i-o purta. Era întotdeauna manierat, dar când se aflau doar ei doi, renunța la formalisme.
- De ce Dumnezeu ți-ai pus peruca asta îngrozitoare? vru el să știe.
Peruca în chestiune era foarte blondă, strălucitoare, și se vedea imediat că nu e naturală. Singurul avantaj era că-i acoperea în întregime pletele negre și o făcea să arate altfel.
- Nu e deloc groaznică, se apără ea, dar răspunsul pe care-l primi fu un râs disprețuitor.
- E hidoasă! decretă el. Nu înțeleg de ce te-ai deghizat. Dacă vrei să ai succes, nu-l vei avea ca blondă platinată. Din punctul de vedere al unui bărbat, ai fi avut mult mai multe șanse de reușită dacă ai fi fost tu însăți.
Îi făcu acest compliment în mod firesc, ca întotdeauna de altfel, iar Kristie zâmbi. Nici ea nu știa prea bine de ce alesese acea perucă. Fusese o decizie luată instantaneu, inspirată probabil de natura oarecum dramatică și provocatoare a misiunii pe care și-o stabilise.
În plus, sesiză că o făcea să se simtă mai puțin vulnerabilă, deși nu-i plăcea să recunoască.
- E de notorietate faptul că Manuel Montevio nu are presa la suflet. Poate ar fi bine ca la început să mă arăt discretă. Măcar peruca lasă impresia că sunt blondă.
- Nu te ajută în niciun fel, zise fără înconjur Juan. E o prostie să te deghizezi, având în vedere cum arăți. Mai ales purtând chestia aia monstruoasă.
- Deocamdată, mă simt mai bine dacă o port.
- Ești speriată, spuse Juan, aruncându-i o privire de cunoscător, dar satisfacția cu care rosti aceste cuvinte o scoase din sărite.
- E doar o măsură de precauție, replică ea. Ar fi nefiresc să n-am emoții, având în vedere împrejurările, dar nu văd de ce planul n-ar merge. Nu e decât muncă de recunoaștere, o încercare de a vedea până unde se întind pământurile sale.
- Vorbești serios? întrebă ușor șocat Juan. Habar n-aveam că jurnalismul înseamnă deghizări și spionaj.
- Ai aflat acum, răspunse iritată Kristie. Nu vreau să merg acolo fără să știu cât de cât locul sau cât de greu îmi va fi să intru. Poate sunt câini de pază sau...
- Doamne Dumnezeule! exclamă Juan. Sigur vrei s-o faci? Nu vrei să te mai gândești?
- Sunt absolut sigură, îl asigură Kristie.
Juan clătină din cap cu disperare.
La 23 de ani, avea privirea vulnerabilă a unei tinere cu câțiva ani mai mică, astfel încât era greu să-l convingi pe Juan că n-are nevoie de protecție. Avea părul la fel de negru ca al tatălui ei și ochii albaștri ai mamei sale. La fel și tenul, foarte deschis. Soarele spaniol aproape nu-i atinsese paloarea obrajilor. Avea buze cărnoase, în colțul cărora apăru un zâmbet când aruncă o privire piezișă lui Juan cel încruntat.
- Aș dori să știu mai multe despre nemernicul ăsta, comentă ea, încercând în acest fel să atragă atenția asupra obiectului care o interesa.
Pentru cineva atât de expus ochiului public, avea un comportament cam misterios. Nu acorda niciodată interviuri, încât nimeni nu știa nimic despre viața lui privată, cu atât mai puțin amoroasă, dacă avea una.
- Și speri să reușești acolo unde toți ceilalți au eșuat, zise Juan pe un ton care arăta că nu crede în succesul ei.
Kristie îi aruncă o privire scurtă.
- S-ar putea să reușesc, mărturisi ea, privindu-l curioasă. Dacă ai mustrări de conștiință, spune! Am să mă descurc și singură. Te poți răzgândi oricând.
- Asta dorești? întrebă el, bănuitor.
Sub impulsul momentului, Kristie îl prinse de braț și-l îmbrățișă a doua oară.
- E reconfortant să te știu prin preajmă în caz că am nevoie, spuse ea, ceea ce-l făcu pe bărbat să afișeze un zâmbet crispat.
- Având în vedere că prin mine ai aflat că Manuel Montevio este la Sevilla, măcar atât pot face și eu pentru tine. Dacă Marcos Francisco n-ar fi pomenit că va fi 3 săptămâni secretarului lui, n-ai fi știut că Montevio este aici. Nu știu dacă trebuie să mă bucur sau nu că ai aflat.
- Eu una mă bucur, declară fără șovăială Kristie. Cu un asemenea material, cariera mea va decola. Aș putea obține angajamente și mai consistente. Imaginează-ți că nimeni n-a fost în stare să-i dea de urmă atâta amar de vreme și din întâmplare unul dintre prietenii tăi este angajat ca secretar. Manuel Montevio - spaniolul de aur. E practic imposibil de crezut.
- Vrei să ai succes în carieră, nu-i așa, Kristie?
Juan privea drept în față, dar ceva din tonul vocii lui o făcu să se întoarcă și să-l privească ușor încruntată.
- Da, recunoscu ea. Până acum, m-am descurcat destul de bine.
- Mda! Ai luat interviuri unor actrițe în vârstă însetate de publicitate și unor femei casnice care au fost martore la spargerea unor magazine de cartier, zise Juan, reducându-i realizările la nivelul unor bârfe de mahala. Nu e cine știe ce.
Kristie se supără, deranjată de adevărul cuvintelor ca și de onestitatea lui. Știa prea bine că dacă va obține un interviu cu Manuel Montevio, va fi cea mai mare realizare profesională a ei de până atunci. Însă teama că va eșua era sâcâitoare.
- Crezi că n-am să fiu la înălțime? întrebă ea.
Juan deveni dintr-odată foarte serios și n-o mai încurajă cum făcea de obicei. Clătină din cap, iar privirea scurtă pe care i-o aruncă arăta neliniște și regret.
- Mi-e cu neputință să-mi scot din minte gândul că tatăl tău n-ar fi fost de acord cu ce faci sau intenționezi să faci.
- Nu-mi fac decât meseria, zise Kristie, căreia îi venea foarte greu să admită că probabil avea dreptate în privința tatălui ei. Oricum, n-ai dreptul să mă critici. Nu ești gardianul meu.
- Îmi pare rău.
Ochii lui arătau cât de încordat se simțea. Erau gata să se certe, ultimul lucru pe care-l dorea. Ținea foarte mult la Juan și aprecia faptul că acceptase să meargă cu ea în ceea ce s-ar putea dovedi o goană după himere. Bănuia că o făcea doar pentru ea și nu de bunăvoie.
Juan era foarte modern în judecată, dar uneori se putea dovedi la fel de tradiționalist ca mama ei. Nu făcuse un secret din fapt că simțea nevoia s-o protejeze de realitatea dură a vieții, ceea ce o măgulea, dar în același timp o irita.
- Îmi pare rău, Juan, n-am vrut să par nerecunoscătoare.
- Nu trebuie să-ți arăți recunoștința. N-am vrut să las impresia unei rude care te dezaprobă. Pur și simplu nu reușesc să mă obișnuiesc cu imaginea ta ca jurnalistă neînduplecată. Aveai 15 ani ultima oară când ai stat la noi, iar acum arăți la fel.
- Au trecut 8 ani, remarcă ea și-i strânse brațul când în fața lor apăru o casă cu verandă.
Dacă informațiile erau exacte, era Villa de los Naranjos.
Inima începu să-i bată nebunește când zări printre vârfurile copacilor acoperișul roșu al casei. Își spuse că accelerarea bătăilor inimii n-avea de-a face cu teama, doar consecința entuziasmului. N-ar fi recunoscut nici în ruptul capului că urmărirea lui Manuel Montevio era peste puterile ei.
Când Juan intră cu mașina pe calea de acces îngustă care ducea spre o poartă cu boltă străjuită de portocali, avea inima cât un purice.
Casa aproape nu se zărea printre vegetația luxuriantă care acoperea aleile, dar acoperișurile roșii de diferite nivele indicau dimensiunile acesteia. Kristie o găsea imensă.
În fața lor apăru o poartă masivă din fier forjat, încuiată cu lacăt împotriva eventualilor intruși. Dincolo de ea, un garaj mare care putea adăposti cel puțin 3 mașini. Țelul pe care și-l fixase o sperie, dar perspectivele pe care reușita i le deschidea o întăriră.
Pe căi ortodoxe sau neortodoxe, voia neapărat să intre pe acea poartă ferecată și să-i vorbească celui care se izolase de lume. Dar cum?
După ce privi poarta câteva clipe, Kristie puse mâna pe brațul lui Juan și-l strânse ușor.
- Du-te să vezi ce poate fi făcut! îl îndemnă ea, însă tovarășul ei de drum o privi cu îndoială.
-Nu e nimic de văzut în afară de un garaj și o curte goală, spuse el.
Scoase un oftat resemnat, după care coborî din mașină.
- Bine, bine. Mă duc. Aș fi vrut totuși să știu ce anume căutăm.
- Orice, spuse Kristie. Sisteme de alarmă sau de supraveghere, câini, orice care i-ar putea împiedica pe oameni să se apropie de casă pe căi obișnuite.
- Și dacă apare cineva și mă ia drept hoț?
- Nici pomeneală de așa ceva. Arăți prea respectabil. Dacă apare cineva, spui că... orice îți trece prin minte.
Oftând adânc, Juan coborî din mașină și se îndreptă ezitant spre poarta încuiată. Atinse ușor poarta și chiar în clipa aceea apăru din spatele unei magnolii un bărbat mai în vârstă. Juan făcu ochii mari și făcu instinctiv un pas înapoi.
- Senor?
Întrebarea era politicoasă, dar privirea celui care o pusese era cruntă. Ochii omului trecură de la Juan la femeia care stătea pe bancheta din față. N-avea cum s-o vadă clar. Juan, în schimb, era foarte vizibil și ușor de identificat. Îi era greu să-și dea seama ce anume îl determinase să reacționeze astfel, dar Kristie n-avea cum s-o atribuie decât panicii.
- Mă întrebam dacă doamna din mașină poate vorbi cu senor Hernandez. Afaceri...
Bătrânul se încruntă, suspicios. Date fiind împrejurările, Kristie n-avea cum să-l condamne.
- Domnul nu vede pe nimeni, declară ferm bătrânul.
- Se poate face o programare? îndrăzni Juan, iar Kristie așteptă cu sufletul la gură replica acestuia.
- Nu cred, domnule.
- E important, insistă Jan, dar Kristie îl opri, disperată:
- Juan, pleacă imediat! Taci, te rog! Las-o baltă!
El se întoarse o clipă cu fața sprea ea și-și arătă surprinderea, apoi reveni la bătrânul care murmură ceva greu de înțeles. Juan ridică din umeri, apoi înălță brațele și se întoarse la mașină.
Bătrânul reveni la treburile sale, continuând să bombăne.
- Ce naiba te-a pus să ceri programare? întrebă Kristie.
Juan se sprijini de mașină în loc să intre. Tonul tăios din vocea ei îl iritase.
- Credeam că vrei să te întâlnești cu el, zise Juan, sprijinindu-se cu brațul de acoperișul mașinii. Am încercat să te ajut. Sincer să fiu, planul tău nu ține. Conform domnului din grădină, toate străinele sunt nebune. Se pare că nici tu nu faci excepție.
- Străine? repetă indignată Kristie. I-ai spus că sunt străină?
Juan scutură din cap.
- N-a fost nevoie. Ai un ușor accent străin, care devine mai pronunțat când ești agitată.
Ochii albaștri ai lui Kristie aruncau scântei. Până în clipa aceea, călătoria fusese un eșec. Aflase nu doar că poarta era încuiată cu lacăt, ci și păzită. Prin urmare, nimic încurajator. În clipa aceea, nu exista nicio perspectivă de a pătrunde înăuntru în mod normal. Scoase un oftat și se uită la Juan.
- Cred că e mai bine să plecăm, propuse ea. Astăzi nu mai putem face nimic, deși cred că am făcut destul. Bătrânul îi va spune lui Montevio că o străină a cerut întrevedere cu el, așa că va fi cu ochii în patru.
Juan nu spuse nimic, dar în timp ce urca în mașină, atitudinea lui exprima reproș și iritare.
Când să pornească mașina, observă ceva în curte și strânse brațul lui Juan. Kristie văzuse pe cineva ieșind printr-o gaură în gardul viu. Îl recunoscu imediat pe noul-venit.
- El e! spuse ea cu respirația tăiată, înfigând degetele în brațul lui Juan. E Montevio.
- Vine să ne poruncească să plecă,, remarcă Juan când bărbatul schimbă brusc direcția, îndreptându-se spre poartă.
Părea furios, dar Kristie vedea în această situație marea ei șansă. Manuel Montevio era în fața ei.
- Ar fi mai bine să plecăm! zise Juan.
- Nu încă!
Din spatele porții, proprietarul se adresă cu autoritate lui Juan.
- Locul unde ați parcat este proprietate privată. V-aș fi recunoscător dacă ați pleca, încât să scot mașina, adăugă el în fața unui Juan care încremenise în spatele volanului.
Juan s-ar fi conformat imediat, intimidat de privirea amenințătoare fixată asupra lui, dar Kristie se dovedi mai rapidă decât el. Aplecându-se pe geam, strigă:
- Mi-ați putea acorda 1 minut?
- N-am timp de pierdut. Trebuie să ajung la o întâlnire. Vă rog să vă dați la o parte.
Presupunea să sunt soți, însă acest aspect n-o preocupa în clipa aceea. Tot ce o interesa, era să nu rateze ocazia care se ivise atât de neașteptat.
- Doar câteva clipe. Dacă ați...
- Vă rog să eliberați locul, zise bărbatul cu o asprime care ar fi trebuit să o avertizeze că n-are nicio șansă. V-am spus că am o întâlnire.
- Dar...
- Domnule, fii bun și scoate mașina de pe acest drum privat.
O ignora, adresându-se direct lui Juan, mult mai dispus să se supună. Numai că ea îl împiedică, ținând cu fermitate mâna pe brațul lui. Cealaltă mână o scosese afară, dar nu credea că Manuel Montevio vedea așa de departe încât să observe că nu poartă verighetă.
Trăsăturile lui erau greu de distins, mai ales din cauza frunzelor mișcătoare de deasupra. Ea, în schimb, îl vedea foarte clar. Trebuia să admită că priveliștea era impresionantă, deși descurajantă.
Tot ce vedea îi confirmă că reușise ceea ce niciun om de presă nu obținuse până atunci. Îl găsise pe misteriosul Montevio.
Înalt și arogant, cu înfățișare de felină, lăsa impresia forței stăpânite. Avea un păr bogat, roșcat cu reflexe aurii, iar ochii de chihlimbar contrastau cu tenul închis.
Avea ceva neașteptat de tulburător, încât Kristie era confuză și nesigură cum nu mai fusese de mult timp. Părea atât de puternic că te făcea să te înfiori, iar aerul de superioritate îi confirma reputația. Dacă acest bărbat luase decizia de a nu-și dezvălui viața privată, era clar că nu se va răzgândi ca urmare a insistenței unei tinere. Totuși, era exact ce intenționase Kristie să facă. Văzut în carne și oase, era mult mai atrăgător decât în vechile fotografii din ziare.
- Presupun că ești tânăra care a cerut o programare, spuse el cu fermitate. Credeam că ți s-a spus răspicat că nu doresc să mă întâlnesc cu nimeni. Nu-mi plac străinii care vin la poarta mea, să-mi spună cum să-mi împart timpul. Dă-ți mașina la o parte din drum, ca să pot ieși!
Spunând acestea, vru să se întoarcă la garaj, dar Kristie nu se putu împiedica să strige:
- Domnule Montevio!
Bărbatul se încordă, iar când întoarse capul, ochii lui aruncau fulgere de mânie.
- Te-ai expus unui mare risc, zise el cu răceală.
- Îmi pare rău că nu v-am abordat direct, spuse ea cu un tremur în glas, dar n-am crezut că veți accepta să mă vedeți.
- Ai presupus corect.
- Nu vreau să vă răpesc decât câteva clipe! exclamă ea, știind că era dinainte învinsă. Aș dori să discut cu dumneavoastră...
- Ești reporter, firește, decretă el pe un ton atât de disprețuitor, încât lăsa impresia că ar fi preferat mai degrabă să se abată asupra lui o molimă decât ea. Nu doresc să discut cu niciun reprezentant al presei nici acum și nici altă dată, și n-am de gând să mă răzgândesc, așa că nu te deranja să revii.
Se întoarse și se îndreptă, cu aroganța celui care concediază pe cineva considerat sub demnitatea lui.
Se mișca țeapăn, furia lui fiind evidentă. Kristie îl privi în timp ce deschidea ușa garajului, apoi se întoarse spre Juan.
- Să mergem! Ar fi în stare să treacă peste noi. La naiba! exclamă ea cu amărăciune. De ce a trebuit ca totul să iasă pe dos?
Juan tăcu un timp, concentrându-se asupra drumului de pe care trebuia să scoată mașina.
- Nu pricepi că nu vrea să stea de vorbă cu tine? spuse el într-un târziu. Doar l-ai auzit! Eu cred tot ce a spus. Oameni mult mai experimentați decât tine au încercat și au eșuat. De ce nu recunoști că n-o poți face?
- Nu cred așa ceva, zise ea dezamăgită și furioasă, dar nedorind să capituleze. Data viitoare voi fi mult mai șireată.
- Data viitoare? exclamă Juan, ridicând ochii spre cer.
- Nu m-a văzut prea bine, așa că nu știe cum arăt. În plus, va fi vigilent având în minte o blondă... ceea ce va ușura lucrurile.
- Kristie, de ce nu renunți? Te rog!
- Nu renunț pentru că sunt jurnalistă, insistă cu încăpățânare Kristie, iar Juan oftă resemnat.
- Eu renunț.
Se apropiau de ieșire, ceea ce-l obligă la atenție maximă, ca să evite coliziunea cu o mică furgonetă care venea din direcția opusă. Kristie era prea concentrată ca să observe că are un nume familiar pe o latură.
- Nu mi-am încheiat nici pe departe socotelile cu domnul Montevio! declară ea cu înverșunare. Am nevoie de timp să mă pregătesc, atâta tot. Mi-a vorbit ca ultimului om de pe pământ. Îi arăt eu lui!
Capitolul 2
Trecuseră două zile de la întâlnirea cu Manuel Montevio, și Kristie se tot gândea la modul cel mai potrivit în care să ajungă la el. Voia neapărat să-i ia un interviu.
Renunțase la ideea de a face apel la bunăvoința lui, spunându-i cât de important era acel interviu pentru cariera ei, și încercase să găsească alte mijloace mai puțin ortodoxe de acțiune. Numai că până în clipa aceea îi cam lipsiseră ideile.
Întâlnise din întâmplare un prieten care-i făcuse o sugestie. În timp ce stăteau la taclale într-o cafenea, ea se gândea la un plan care i se părea potrivit.
Familia lui Paco Armandaz avea un lanț de supermarketuri în Sevilla și în zonele limitrofe, camionetele lor colorate fiind ceva familiar pe străzile din oraș. Mătușa ei era clientă fidelă. Kristie își aminti că în urmă cu două zile evitaseră o coliziune cu una dintre aceste camionete, când părăseau Villa de los Naranos.
Poate camioneta nu livra nimic la vilă, deși o asemenea posibilitate nu era exclusă. Oricum ar fi fost, nu-i trebuia altă încurajare.
- Paco, livrezi marfă la Villa de los Naranjos de pe strada San Pedro?
Amândoi se întoarseră și se încruntară. Paco și Juan vorbeau despre ultimul meci al echipei de fotbal preferate și avură nevoie de timp ca să înțeleagă întrebarea.
- A, întrebi dacă le livrăm mărfuri? întrebă Paco. Tot ce se poate, Kristie. Suntem peste tot. De ce? întrebă el, ridicând curios din sprânceană.
- Poți să afli?
Juan o privea cu coada ochiului, suspicios. Kristie spera să nu spună ceva care să-i strice planurile.
- Se poate, zise Paco, aruncând o privire nedumerită lui Juan. Ce înseamnă asta? Știi ceva, prietene? se adresă el interlocutorului său. Sau frumoasa ta verișoară a luat-o razna?
- Ar fi grozav dacă ai afla ceva, se grăbi să spună Kristie înainte ca Juan să deschidă gura. Vreau să știu dacă se duce camioneta la ei în fiecare săptămână, cum se întâmplă în cazul mătușii Maria.
Paco era uimit și intrigat. Se uită din nou la Juan, ca și cum aștepta să primească un răspuns de la el.
- Stai liniștită, am să aflu, dacă e așa de important pentru tine. Deși nu-mi închipui de ce...
- Pune ea ceva la cale, zise Juan, care voia să-l convingă pe Pablo să n-o ajute. Kristie, să nu faci ceva ce să regretăm amarnic.
Kristie îl ignoră pe Juan și încercă să-i explice situația lui Paco Armandaz.
- Știi că lucrezi pentru un ziar, nu-i așa?
Paco încuviință și-i aruncă o privire precaută lui Juan.
- Vreau să iau un interviu cuiva de la Villa de los Naranjos, mărturisi ea, și trebuie să intru pe proprietatea unde se află locuința acestuia.
- Și cum te-aș putea ajuta?
Kristie ezita, de teamă să nu-l sperie. Știa prea bine cum va reacționa Juan.
- Mi-ai putea înlesni intrarea, zise ea. Vreau să mă deghizez, să intru pe proprietate ca băiat care livrează mărfuri la domiciliu, cu una din camionetele tale.
- Doamne Dumnezeule! exclamă Juan, acoperindu-și fața cu mâinile. Ești nebună. Nu va ieși nimic bun dintr-o asemenea manevră. Chiar dacă reușești să intri, te expui riscului de a fi arestată pentru violare de proprietate.
- Mai vedem noi, insistă Kristie, uitându-se la Paco pentru încurajare. Dacă mă ajuți, voi reuși.
Reacția lui Juan îl făcu pe Paco mai precaut și mai puțin încurajator. Totuși, nu renunță la idee.
- Sigur, pot afla dacă livrăm ceva la ei, zise el.
- Și vei aranja cu șoferul să mă ia, în caz că răspunsul e afirmativ? insistă Kristie. Te rog, Paco! E foarte important pentru mine. Până acum, am exclusivitate în această poveste, și dacă reușesc să obțin un interviu înainte să afle altcineva... Am să-ți fiu nespus de recunoscătoare dacă mă ajuți.
Paco schiță un zâmbet și se uită câteva clipe la decolteul ei.
- Sper să fii recunoscătoare. Dar dacă vrei neapărat să treci drept băiat, ar trebui să alegi o cămașă închisă până la gât. În caz contrar, nu mai ieși de acolo.
- O, nu-ți face griji în această privință. Voi avea grijă. Cu condiția ca și tu să-ți joci rolul.
- Voi face tot ce-mi stă în putință, spuse el uitându-se la Juan.
Ar fi vrut probabil să insiste, să afle ce pune la cale, dar spre marea ei ușurare se abținu.
- N-am să te întreb pe cine urmărești cu atâta insistență, făgădui el. Dacă va apărea interviul, am să-l citesc. În caz contrar... măcar m-am străduit.
- Am să-ți fiu întotdeauna recunoscătoare, spuse Kristie.
Juan rămase cufundat în gânduri, iar după câteva clipe Paco dădu pe gât ultima înghițitură de cafea și se pregăti să plece.
- Trebuie să plec, dar ne vom revedea curând. Cel puțin, așa sper. Te sun imediat ce aflu ceva. E bine, Kristie?
Ea încuviință, iar el se uită la Juan, după care ridică din umeri.
- Nu te îngrijora, prietene. Oamenii nesăbuiți au un Dumnezeul al lor care-i protejează. La revedere!
După ce plecă Paco, Juan se sprijini cu coatele de masă și o întrebă la fel de pesimist și de gânditor:
- Crezi că merită? Să faci asemenea eforturi și să te expui unor asemenea riscuri?
- S-ar putea să merite, insistă ea, dornică să-l convingă. Povestea are mai multe mize. Editorul meu speră să-i smulg un interviu lui Montevio și sunt ferm hotărâtă să-l obțin. Te asigur că nu-i pasă cum îl obțin, atâta timp cât nu mă aleg cu urmărire penală.
Juan nu vedea cu ochi buni această aventură. Kristie nici nu se aștepta la altceva. Oricum, n-avea de gând să se răzgândească. Cooperarea lui Paco Armandaz va transforma această încercare într-o reușită, era sigură.
- Habar n-aveam că a fi jurnalist înseamnă să mergi până în pânzele albe și să te dai în spectacol, remarcă el cu tristețe.
- Așa mă vezi? întrebă Kristie, netezindu-și părul.
Juan clătină din cap. În ochii lui era tristețe.
- Știi bine că nu. Dar mă gândesc la Montevio și la impresia pe care și-o va face când va afla adevărul despre tine.
Vorbele sale o loviră din plin, dar refuză să arate că suferă.
- Cu puțin noroc nu va afla nimic, zise ea. Sau va afla, dar prea târziu. Important este să ajung înăuntru. După aceea, am să-mi folosesc instinctul pentru a obține ce doresc. Sunt sigură că voi reuși. La urma urmei, e un bărbat ca oricare altul, în pofida reputației pe care o are.
Juan oftă, optimismul ei făcându-l să clatine din cap.
- Măcar lasă-mă să te însoțesc.
Era sincer îngrijorat pentru ea.
- Aș prefera să n-o faci, spuse ea, punând mâna pe umărul lui și zâmbindu-i cu regret. Îți apreciez grija, dar cred că mă descurc mai bine singură. Odată ce Paco găsește o camionetă de livrare în care să mă plaseze, treaba e pe jumătate făcută.
- Odată ce pui piciorul pe proprietatea lui Montevio, necazurile de-abia încep, proroci mâhnit Juan.
Kristie îi strânse mâna, să-i dea curaj.
- Îți faci griji degeaba, spuse ea, dar am să fiu atentă, fiindcă te cunosc foarte bine și știu ce simți.
Juan o privi cu ochi triști.
- Mă îndoiesc, zise el cu blândețe, iar Kristie se întrebă dacă n-ar fi bine să reflecteze înainte de a face primul pas.
Kristie nu avu nicio greutate să-și procure haine de băiat. Mult mai grea era transformarea într-un tânăr convingător.
Rezultatul final fu acceptabil, dar nu se ridica la nivelul speranțelor sale. Părea că nu poate face nimic împotriva senzației de greață din stomac.
Nu obosea să-și spună că este un experiment palpitant, dar trebuia să admită că-i era și teamă. De când Paco Armandaz îi telefonase s-o anunțe că firma lor livra produse și la Villa de los Naranjos și că aranjase cu șoferul s-o ia și pe ea cu prima ocazie, stătuse ca pe ghimpi. Doar mândria și încăpățânarea o făceau să nu se râzgândească; dar și hotărârea de a profita de o situație care era improbabil să se mai repete.
Pica foarte bine: mătușa Maria plecase în oraș, la cumpărături, Juan era singur în salon când veni Kristie.
Spre deznădejdea ei, tremura de teamă și de emoție, iar ochii îi străluceau sub cozorocul șepcii pe care o purta. Avea un ușor tremur în glas când îi ceru părerea.
Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni gri luați la mâna a doua și o cămașă cafenie de bumbac de proastă calitate. Ambele piese vestimentare erau foarte largi, astfel încât să ascundă orice indiciu care ar arăta că e femeie. Fiind în toiul verii, trebui să renunțe la gândul de a purta jachetă, dar șapca se dovedea indispensabilă.
- Cum arăt?
Aștepta cu speranță părerea lui Juan, care o examină un timp în tăcere.
- Ca o fată drăguță îmbrăcată în haine de băiat, spuse el, iar Kristie scutură nerăbdătoare din cap.
- Nu mai fi pesimist! În loc să-mi pui bețe în roate, încurajează-mă!
- Dar vreau să renunți la această idee. Te rog, Kristie!
- Nu pot, spuse ea cu vocea schimbată și cu ochii plini de reproș. Te rog, nu încerca să-mi afectezi încredereaîn mine însămi. Și așa îmi este greu.
El o fixă cu privirea câteva clipe, după care o prinse de brațe și spuse:
- Îți urez noroc, dar numai pentru că nu vreau să mă gândesc la ce se va întâmpla dacă planul tău eșuează. Noroc și ai grijă, porumbițo!
În drum spre locul unde-i aștepta camioneta, deschise foarte puțin gura. Șoferul nu era nici el prea cooperant, declarându-i ce crede.
- Habar n-am ce aveți de gând să faceți, dar am acceptat să vă ajut doar pentru că tânărul domn Armandaz m-a rugat. Nu înțeleg de ce n-o vizitați așa cum face toată lumea. Doamna de Mena este încântătoare, clientă fidelă și dacă va afla...
- Doamna de Mena? îl întrerupse cu asprime Kristie, iar bărbatul se încruntă.
- Nu la ea vreți să ajungeți? Villa de los Naranjos. Așa mi-a spus domnul Armandaz. Susținea că doriți să-l vedeți pe fiul doamnei.
- L-ai văzut vreodată? întrebă neliniștită Kristie, iar bărbatul ridică din umeri.
- Din câte știu, e scriitor. De obicei, e foarte ocupat. Nu l-am văzut niciodată. Doar pe doamna, mama lui. O doamnă de treabă și foarte politicoasă.
Kristie își spuse că probabil mama lui Manuel Montevio se recăsătorise.
- Dacă fiica mea s-ar comporta astfel, continuă șoferul, adică să urmărească un om până în propriul dormitor, i-aș da o lecție să mă țină minte.
Kristie se făcu roșie ca focul, dar având în vedere situația, păstră tăcerea. După cum se părea, nimeni nu avea încredere în ea.
- Dacă lucrurile nu vor ieși cum trebuie, am să regret, zise ea în timp ce se îndreptau spre periferie. Înțeleg până la un punct ce simțiți și vă sunt recunoscătoare pentru cooperare. Mai ales având în vedere împrejurările. Dacă ar fi existat o altă cale să ajung la domnul... la fiul doamnei de Mena, aș fi optat pentru ea, credeți-mă! Dar nu există, iar acest demers este foarte important pentru mine.
Bărbatul se mărgini să dea din cap în semn de încuviințare. Ajunseseră pe un drum de țară. Kristie se concentra asupra a ceea ce va spune când va ajunge la vilă. Trebuia să nu fie descoperită, măcar la început, până va hotărî ce anume să facă. După aceea, va fi în mâinile providenței.
Juan îi lipsea și se întrebă ce-ar fi fost dacă în locul șoferului s-ar fi bucurat de încurajările lui. Era însă prea târziu pentru regrete. Mergeau acum pe același drum îngust pe care-l străbătuse cu Juan. La o cotitură, Villa de los Naranjos apăru în toată splendoarea ei.
Inima îi bătea nebunește și tremura ca varga. Fu alarmată când văzu poarta principală încuiată, dar se dezmetici destul de repede. Comercianții nu intrau pe acolo.
Șoferul o luă pe o ulicioară de-a lungul zidului înalt care împrejmuia curtea interioară și se opri în fața unei porți de lemn din spatele casei.
- Intrarea pentru comercianți, o informă el malițios. Fă ce ai de făcut, domnișoară.
Ea coborî din camion și se uită o clipă la zidul înalt.
- Cât timp am la dispoziție? întrebă ea.
Bărbatul se opri și o privi cu șiretenie.
- Crezi că te vei întoarce cu mine?
Încercând să se stăpânească, Kristie înghiți în sec.
- Depinde de cât timp am nevoie. Nu te pot reține. Dacă nu apar când trebuie să pleci, nu mă aștepta.
Bărbatul se aplecă în spatele camionetei și scoase o cutie cu delicatese.
- N-am să te aștept, zise el sumbru.
Nu era nimeni în curte când ajunse în spatele casei. Profită de copacii umbroși și de arbuști ca să se ascundă. Când ajunse la colțul casei, nu știa prea bine ce să facă. Era alarmant cât de nervoasă se simțea. Din cauza șepcii de piele îi era foarte cald, dar își ținu cozorocul pe frunte. Când privi în jur, aproape să-i sară inima din piept.
- Cine ești și ce naiba cauți aici? auzi o voce de bărbat în spatele ei.
Cozorocul șepcii îi alunecă pe frunte, acoperindu-i sprâncenele. Era prea uimită să-și amintească rolul pe care trebuia să-l joace. Instinctul îi spuse că trebuie să fugă, dar în timp ce încerca disperată să alunge panica, o mână se încleștă pe brațul ei și o obligă să se întoarcă.
- Răspunde naibii la întrebare!
Părea așa de furios, încât fuga părea singura posibilitate viabilă. Cuprinsă de frică, se smulse și o luă la sănătoasa. Dar când ajunse la colț, aproape se lovi de cineva care venea din direcția opusă. După strigătul de surpriză, era o femeie.
Era prinsă în capcană. Femeia îi bloca drumul, iar Manuel Montevio se apropia amenințător. Privirea lui furioasă o făcu să tremure ca varga.
- Manuel, ce înseamnă asta?
- Avem un intrus, mamă.
- Ești sigur? întrebă îngrijorată femeia. Cum e cu putință, având în vedere măsurile de precauție pe care le luăm?
- Tocmai intenționez să aflu, spuse el scuturând-o pe Kristie. Spune, ticăloaso, cum ai intrat aici? Răspunde-mi!
Era atât de furios, încât femeia căreia îi spusese mamă îl dojeni.
- Manuel, nu trebuie să fii așa de crud.
După înfățișare și glasul plăcut, Kristie își spuse că nu putea fi decât fermecătoarea și politicoasa gazdă. Doamna de Mena.
Era înaltă, feminină, cu o față blândă. Singura șansă a lui Kristie de a scăpa, venea de la această femeie.
- Copila asta nu constituie o amenințare, iar tu arăți suficient de furios încât să îngrozești pe oricine.
- Asta și doresc, declară Manuel Montevio. De fapt, această copilă - după cum îi spui - este reporter.
- O, nu! Nu pot să cred.
Kristie avea impresia că o recunoscuse deja drept femeia din mașina care blocase drumul acum câteva zile.
- Am mai întâlnit-o, deși habar n-am de la cine a aflat unde sunt.
Femeia o privi pe Kristie cu vădită curiozitate.
- E o „ea”?
- Nu e băiat. Privește-o cu atenție!
Kristie vru să protesteze, dar nu avu timp. Manuel arătă cămașa ei, prin care se vedea conturul a doi sâni.
- Manuel! protestă zadarnic femeia, dar el o ignoră.
„Un bărbat ca oricare altul”, îi spusese lui Juan, dar Manuel Montevio se dovedea un bărbat diferit de toți ceilalți. Îi dădea o stare de neliniște cum nu i se întâmplase niciodată.
- Așadar, în pofida avertismentelor mele te-ai întors, spuse el, scuturând-o cu vigoare.
Kristie trebuia să admită că nu știe ce să facă.
- Ce sperai să obții cu această mascaradă? întrebă el.
- Să intru pe această proprietate și să te văd. Am reușit, spuse ea pe un ton sfidător. Te rog să-mi dai drumul. Nu mai trage de cămașă. Te rog!
- Ești stânjenită? întrebă el cu neașteptată blândețe. Mă surprinzi, domnișoară. Credeam că oamenii de teapa ta nu au niciun pic de rușine.
Kristie avu impresia că aude un murmur de reproș din partea femei mai în vârstă.
Curând, furia înlocui teama și stânjeneala.
- Cine vorbește de decență! ripostă ea înverșunat, dar ținând în continuare capul plecat, pentru a-i evita privirea.
Încercă să scape din strânsoare, dar își dădu seama că nu făcea decât să-și înrăutățească situația.
- N-ai dreptul să te comporți așa cu mine. Voiam doar să schimb câteva cuvinte cu tine.
- Iar eu ți-am spus foarte limpede că nu doresc să vorbesc cu tine sau cu oricine altcineva ca tine, o întrerupse el neînduplecat. Nu știu cum ai intrat aici, dar am să chem paza. Vei fi arestată pentru violare de proprietate.
Totul se petrecea așa cum o avertizase Juan. Într-un ultim efort pentru a-și susține cauza, spuse:
- Dar n-ai cum s-o faci. Nu sunt o criminală.
Protestul ei fu susținut de femeia mai în vârstă.
- Manuel, spuse ea cu blândețe, nu e nevoie să fii atât de aspru.
- Nu cred, mamă, îi respinse el reproșul. Nu-mi place ca viața mea privată să fie invadată de acești vulturi. Exemplul acesta ar fi un avertisment și i-ar descuraja pe ceilalți.
- Dar nu-i decât o fată. E foarte tânără, obiectă mama lui.
Femeia cu voce blândă încerca să-l convingă și prinzând curaj, Kristie încercă să se apere, disperată să-și salveze propria misiune.
- Sunt singura care știe unde ești, domnule Montevio, îl asigură ea. Dacă vorbești cu mine și...
- Ar însemna să aduci toată haita pe urmele mele, decretă el. Am mai trecut prin această experiență.
- Consecința celebrității, zise Kristie. Oamenii aflați în asemenea poziții n-ar trebui să se mire că sunt urmăriți de presă. Așa își câștigă pâinea ziariștii....
- N-am să permit să fiu hăituit de presă doar pentru că sunt o persoană publică. Nu doresc să mai fiu supus acestui gen de experiență. Dacă vei fi închisă câteva zile, li se va tăia elanul.
Era necruțător, iar Kristie își pierduse speranța că ar putea fi iertată.
- Ești crud, mărginit și nerezonabil, spuse ea. Nu-ți cer decât să-mi acorzi câteva minute. Nimeni nu știe unde ești, ți-o jur. Un asemenea gest ar însemna foarte mult pentru mine, dar nici măcar nu vrei să mă asculți.
- Timpul meu este prea prețios pentru a fi irosit stând de vorbă cu o persoană ca tine. E clar că ai o părere foarte proastă despre inteligența mea dacă ai crezut că mă păcălești deghizându-te într-un mod atât de ridicol. Nu-mi place să fiu considerat prost. Dacă pleci imediat, n-am să chem paza, dar dacă n-o faci...
- Manuel, fii rezonabil, se auzi vocea suavă a mamei sale.
- Rezonabil? exclamă el, întorcându-se și privind-o cu ochi scăpărători, ca și cum îi displăcea critica ei la fel de mult ca prezența lui Kristie. Mamă, știi prea bine ce părere am despre reporteri. N-am de gând să fiu din nou hărțuit după atâta timp și n-am să accept să fiu dus de nas de o blondă platinată care abia a ieșit de pe băncile școlii.
Așadar, își amintea că purtase o perucă blondă și habar n-avea care este culoarea părului ei. Kristie nu voia să-i spună, ferm hotărâtă să meargă până la capăt.
- Am terminat de suficient timp școala încât să fi auzit de reputația domnului Montevio, ripostă ea. Știu că nu-i suporți pe cei din presă. Oare de ce?
- Domnișoară... o atenționă mama lui.
- Ce ai de ascuns? insistă Kristie. Ți-e teamă că presa ar putea afla ceva ce dorești să ții ascuns? De aceea ai dispărut pe neașteptate? Pentru că te temeai de dezvăluirea adevărului? Poți să mă dai afară de pe proprietate, dar mai devreme sau mai târziu am să aflu ce te-a făcut să abandonezi cariera în plină glorie și de ce ai ales să te ascunzi în spatele zidurilor și al porților ferecate.
- Pentru numele lui Dumnezeu, ajunge!
Ceva din vocea lui atinse o coardă sensibilă în Kristie. Era departe de a gusta momentul de revanșă. Era un titan pe care încercase să-l doboare și eșuase lamentabil. El părea impasibil și dominator, pe când ea tremura și mai avea puțin și izbucnea în plâns.
- Fiind atât de tânără și, presupun proaspăt intrată în pâine, îți ofer șansa de a pleca înainte să chem paza. Nu uita că e o șansă unică. Ne-am înțeles? Pleacă imediat sau te scot cu forța.
Tremurând ca varga, Kristie vru să deschidă gura ca să-și ceară scuze.
- Domnule Montevio...
Scoase un țipăt când se trezi prinsă de braț și trasă pe poteca pe care venise, împiedicându-se în călțările de băiat.
Manuel Montevio nu voia să audă nimic, decis să-și atingă scopul. În timp ce era târâtă, Kristie spera și se ruga să nu fie nevoită să meargă pe jos până acasă.
Cu mâna liberă, bărbatul deschise poarta de lemn și o împinse afară.
- N-am să mai repet că tu și cei ca tine nu sunteți bineveniți aici. Pleacă!
Îmbrâncită, de-abia avu timp să-și recapete echilibrul și să prindă șapca gata să cadă.
- Brută! exclamă ea când auzi poarte trântită.
Și când văzu camioneta dispărând la capătul zidului, se lăsă la pământ și începu să plângă.
Capitolul 3
Cel mai îngrozitor i se părea faptul că va trebui să-i povestească totul lui Juan. Un moment pe care-l va amâna cât îi va sta în putință.
Seara, totuși, în barul unde se întâlneau de obicei, nu mai putu evita subiectul.
Singura satisfacție pe care o avea din acea aventură era că înțelesese un lucru important: puteai ajunge la Manuel Montevio dacă îți asumai anumite riscuri. Să-i ții piept însă, era cu totul altceva, și din acest punct de vedere, trebuia să-și recunoască înfrângerea.
Doamna care era numită senora de Mena se dovedea la fel de interesantă. Manuel Montevio îi spusese „mamă”, dar numele de familie era altul, ceea ce însemna fie că se recăsătorise, fie că exista o altă explicație. Iar disprețul lui Manuel Montevio pentru presă putea fi explicat prin faptul că avea ceva de ascuns, după cum insinuase chiar ea, deși nu avusese nimic clar în minte.
Să fii copil nelegitim nu mai reprezenta de mult un stigmat, dar Manuel Montevio era un bărbat mândru. Își imagina cât de sensibil te poate face o asemenea situație. Nu că ar fi avut intenția de a sugera cuiva așa ceva, nici măcar lui Juan, dar putea explica de ce-i ura atât de mult meseria.
Probabil se aștepta ca după această ultimă întâlnire să renunțe, dar se înșela amarnic. Ca jurnalist, nu renunța niciodată la un subiect. Chiar dacă în adâncul sufletului se întreba dacă poate face față acestei situații. De obicei, ceea ce scria era plasat în paginile din interiorul ziarului, dar dacă va reuși să scoată ceva interesant din această poveste, va ajunge pe pagina întâi.
- Așadar, ce se întâmplă acum? întrebă Juan și-și reumplu paharul cu vin.
Kristie înțelese că și el se aștepta să renunțe la această luptă inegală.
- Am să încerc din nou, zise ea ridicând din umeri, ca și cum n-ar fi fost nicio problemă.
- Ți-ai pierdut mințile? întrebă el uimit. Chiar îți place să fii scoasă cu forța pe stradă și să vii pe jos acasă?
- Nu, sigur că nu. În mod cert n-am să renunți și după cum știi, există mai multe feluri de a omorî o pisică.
- De a omorî o pisică? Ce legătură au pisicile cu pățania ta? întrebă el, ridicând mâinile spre cer. Ce pisică, pentru numele lui Dumnezeu?
I se întâmpla deseori ca atunci când traducea în spaniolă expresii idiomatice englezești să-l șocheze, deși le adopta el însuși mai târziu. Kristie zâmbi și mai luă o crevetă din farfurie.
- Există mai multe feluri de a omorî o pisică decât îndopând-o cu dulceață, ceea ce înseamnă că există mai multe căi pentru a obține același rezultat. N-am obținut ce voiam acum, dar data viitoare mă voi descurca mai bine.
- Doamne sfinte! exclamă exasperat Juan. Te rog, Kristie, termină cu deghizările! Fii rezonabilă și bucură-te de vacanță. La urma urmei, de aceea ai venit, nu să vânezi un bărbat care nu vrea să aibă de-a face cu tine și ți-o spune fără înconjur. Las-o baltă, Kristie!
- Adică să mă comport ca o lady, nu-i așa? întrebă ea cu ochi strălucitori, luând o măslină de pe platou. Nu ți-am spus că vreau să-l readuc pe Montevio în actualitate, fie că-i place, fie că nu?
Juan o privi gânditor și se încruntă.
- Sunt tot mai tentat să-i țin partea, declară el. Mă îmbătrânește să te supraveghez clipă de clipă.
- În cazul ăsta, renunță, spuse Kristie, deși în sinea ei spera să nu-i urmeze sfatul, știind că prezența lui undeva în preajmă era reconfortantă.
Nu i-ar fi plăcut să fie lăsată în voia sorții.
- Știi că n-o pot face. Dar te rog să fii mai atentă. Cât stai cu mine și cu mama, mă simt resposabil pentru tine.
- Dar nu trebuie să te simți așa. Sunt liberă, nimeni nu trebuie să se simtă responsabil pentru mine. Sunt perfect capabilă să am grijă de mine.
- Cum ai făcut în această dimineață?
- Dragul meu Juan, știu că ai intenții bune, dar n-am nevoie de protecție, deși apreciez faptul că îmi ești alături la nevoie. Sunt o ziaristă experimentată, obișnuită să întâlnesc tot felul de oameni.
Nimic nu părea să-l convingă pe Juan, care punea la îndoială ultimele ei afirmații.
- Nu bărbați ca Montevio, insistă el. Cred sincer că poate deveni periculos dacă duci lucrurile prea departe. E de-ajuns să mă gândesc la halul în care te-ai întors astăzi: cu bluza ruptă și cu ochii umflați de plâns. Nu mai pomenesc de faptul că te-a dat afară pe poartă fără să se întrebe cum vei ajunge acasă. Nu e de nasul tău. Aș vrea să recunoști față de tine însăți. Sau poate recunoști, dar nu îndrăznești s-o declari.
- Nu recunosc pentru că nu este adevărat, declară cu fermitate Kristie, dorind să se simtă la fel de încrezătoare pe cât părea. Nu-ți face griji, Juan! Găsesc eu o cale. Ai să vezi.
- De asta mă și tem, zise posomorât Juan.
A doua zi dimineață, Kristie sorbea din cafea în curtea interioară când veni mătușa ei, ușor stânjenită și în același timp nedumerită.
- Cineva dorește să te vadă, spuse ea, iar Kristie o privi curioasă.
- Cine este, mătușă Maria? întrebă ea, în timp ce o urma pe femeie în casă. Cineva din grupul nostru?
Ea și cu Juan aveau o mulțime de prieteni de ambele sexe, dar se vizitau foarte rar acasă, preferând să se întâlnească în oraș, în baruri sau în cafenele.
- Cineva mai în vârstă, preciză mătușa ei. Este o doamnă, Kristie. Înțelegi ce vreau să spun, nu-i așa?
- Cred că da, spuse Kristie care avea o vagă bănuială. Senora de Mena?
Nu înțelegea însă cum o găsise și de ce o căuta.
- Cam așa. Știi că nu mai aud foarte bine...
- Dar ce-ar putea dori de la mine? întrebă Kristie.
- Ca să afli, trebuie s-o întrebi chiar pe ea, sugeră cu pragmatism mătușa Maria. E în salon.
- Nu vreau s-o văd, șopti ea când ajunseră în salon. Spune-i că nu mă simt prea bine sau ceva de genul ăsta.
Maria Murillo era o femeie pragmatică, în stare să domine orice criză domestică, dar avea anumite principii pe care le apăra cu fermitate. Se uită bănuitor la Kristie.
- Nu știu ce ai pus la cale cu Juan în ultima vreme, dar sunt sigură că s-a întâmplat ceva. Chiar dacă aud mai greu, nu sunt proastă și am observat că în ultima vreme vorbiți în șoaptă și sunteți secretoși. Iar acum, vrei să mint o străină fără un motiv întemeiat și înțeleg că... ei bine... Refuz s-o fac.
- Atunci, lasă-mi câteva minute să-mi pun peruca pe care o am sus, spuse disperată Kristie, dar mătușa ei se încruntă și mai tare.
- Perucă? Ce-ai făcut de trebuie să te deghizezi?
- Mi-am făcut meseria, spuse ea, preocupată de motivul pentru care o căuta senora de Mena. Te asigur că e vorba de ceva foarte important, doar că...
În clipa aceea, avu o revelație bruscă și se încruntă.
- A cerut să-mi vorbească rostindu-mi numele?
Mătușa ei clătină din cap.
- M-a întrebat dacă am auzit de un anumit Juan Murillo și i-am spus că este fiul meu. Apoi, m-a întrebat dacă nepoata mea e acasă și dacă da, ar dori să-i vorbească.
Kristie nu știa dacă trebuie să se simtă ușurată că nu-i cunoaște numele, dar urcă treptele, să-și ia peruca blondă. Peste câteva minute, intră în salon.
- Senora de Mena? întrebă ea.
Vizitatoarea arăta exact așa cum o descrisese mătușa Maria, o lady în sensul demodat al cuvântului. Părea atât de sigură pe ea, încât Kristie nu se simți în largul ei. Musafira nu se ridică de pe scaun, dar se încruntă.
Kristie era îmbrăcată în pantaloni albaștri și o bluză de mătase crem. Peruca blondă îi scotea în evidență albeața pielii, lăsând totodată o falsă impresie a formei chipului său. Falsele plete se revărsau pe umeri și o făceau să pară mult mai slabă la față. Cu o înfățișare complet diferită de cea obișnuită, avea mai multă încredere în ea însăși.
Nu-și spuse numele, și musafira n-o întrebă.
- Senorita, tu ești cea care l-a căutat ieri pe fiul meu?
Kristie nu vedea de ce ar nega.
- Am încercat să-i iau un interviu domnului Montevio, dar n-am reușit.
- Cine ți-a spus unde îl găsești? întrebă cu blândețe, femeia.
Kristie se simțea încolțită.
- Mi-a ajuns la urechi... Cineva l-a văzut și l-a recunoscut.
- Și ți-a spus ție?
- Nu tocmai, mărturisi Kristie. Am auzit din întâmplare și am hotărât că trebuie să fac ceva. La urma urmei, pentru asta sunt plătită.
- Desigur. Ai fost manipulată grosolan, fapt pe care-l regret. Dar trebuie să recunoști că metodele tale sunt cam neortodoxe, senorita.
- Am încercat și o abordare mai ortodoxă, dar n-a mers. Din acest motiv am fost nevoită să fiu mai vicleană.
- Doar pentru că e important să-i iei un interviu fiului meu?
- În clipa de față, doar eu știu unde este. Indiferent ce dorește, reprezintă un bun subiect de presă.
- Vrei să ai exclusivitate și pentru asta nu te dai în lături de la nimic.
- Nu vreau să-l hărțuiesc, dar e important pentru mine să realizez un interviu cu el. Înțelegeți?
Această femeie blândă era diametral opusă fiului ei și te făcea să ai încredere în ea.
- Înțeleg, senorita, dar mă tem că fiul meu nu va accepta în ruptul capului. Am venit să te văd dintr-un motiv greu de înțeles, începu ea ezitant. Vreau să te rog să renunți la ce ai de gând și să-l lași să trăiască așa cum dorește, adică în anonimat.
Era greu să reziști unei asemenea rugăminți, dar Kristie nu voia să renunțe la avantajul ei. Nu-i plăcea că trebuie s-o refuze pe această încântătoare doamnă, dar nu cedă.
- Îmi pare rău, senora, dar n-o pot face, zise ea cu o voce nesigură.
- Ți se pare că e o persoană dură? întrebă senora de Mena, iar Kristie se miră că ar putea avea o altă impresie.
- Cred că sunteți de acord cu mine că așa s-a comportat. Poate senor Montevio are motivele lui să se comporte astfel, dar trebuie să înțelegeți că n-am de ce să-l simpatizez. Ceea ce nu înseamnă că voi renunța la hotărârea de a-i lua un interviu. Îmi pare rău, senora, dar nu pot abandona acest proiect.
Femeia o implora din priviri, dar până la urmă se ridică oftând.
- Presupun că nu, spuse ea cu regret, dar sugerez să fii mai prietenoasă cu el. Poate ți-e greu să înțelegi, dar Manuel este o persoană care ține la intimitatea ei, iar faptul că disprețuiește presa vine din firea lui timidă. Înțeleg că nu-i ușor să crezi în așa ceva. Nu-ți va acorda niciun interviu, dar cred că poți scrie un articol despre el fără să încerci să-l contactezi. În cazul acesta, te implor să fii corectă în ceea ce afirmi. O vei face?
Nu aveai cum să reziști unei asemenea rugăminți, iar Kristie era destul de confuză la gândul că Manuel Montevio ar putea fi timid. O asemenea impresie era doar în mintea femeii. Trebuia totuși s-o liniștească într-o anumită privință.
- Vă dau cuvântul meu de onoare că n-am să scriu nimic neadevărat, senora. Vă făgăduiesc. N-ar fi... etic.
Nu era chiar răspunsul așteptat, iar privirea blândă a femeii deveni neliniștită.
- Am încredere că vei fi corectă și vei spune adevărul, senorita. Păcat că nu ne-am cunoscut în împrejurări mai favorabile.
Kristie resimțea un ușor disconfort la gândul că această femeie o place, și-i era greu să creadă că are un fiu atât de dur și de autoritar. Probabil semăna cu tatăl lui, oricine va fi fiind acela.
Abia la poartă îi trecu prin minte s-o întrebe cum a găsit-o.
Sub umbra copacilor, ochii femeii sclipeau de șiretenie.
- Spre deosebire de fiul meu, nu mi-a fost greu să ghicesc că misterioasa ta sosire a coincis cu aducerea produselor comandate la Armandaz. Nu i-a plăcut rolul jucat în această poveste, dar i-am promis că n-am să-l dau în vileag. În schimb, el mi-a mărturisit că ești verișoara unui prieten al tânărului senor Armandaz. El a fost cel care mi-a spus de unde te-a luat. De la bătrânul Armandaz am aflat că fiul lui n-are decât doi prieteni în acea zonă - un tânăr care se numește Juan Murillo și verișoara lui, al cărei nume nu-l cunoștea.
Făcu o pauză, apoi continuă:
- A fost un joc, senorita, dar după cum vezi, acționez la fel ca tine: îmi urmăresc scopul.
- Îi veți spune fiului dumneavoastră?
Femeia în vârstă clătină din cap.
- La fel ca tine, nu doresc să te caute pentru a se răzbuna. N-am să-i spun nimic.
- Mulțumesc, senora.
Nu părea că se grăbește să plece și o privi cu atenție pe Kristie.
- Cred că dincolo de masca reporterului iscusit ești o fată de treabă, remarcă ea, schițând un zâmbet.
După ce intră în imensa limuzină neagră, ridică ochii și adăugă:
- Și sunt sigură că ești mult mai drăguță fără această perucă îngrozitoare. Adios, senorita.
Kristie rămase privind lung după ea. Într-un târziu, ridică din umeri și se întoarse în grădină. Își scoase peruca și se uită la ea cu dezgust. Ideea fusese neinspirată, iar senora de Mena sesizase imediat despre ce e vorba, dat fiind că se referise la ea ca la o blondă platinată.
După câțiva pași, îi apăru în față Juan, care nu-și putea ascunde curiozitatea pe care i-o stârnise venirea acestei femei.
- Ai avut o vizitatoare, începu el.
Fusese cu siguranță pus la curent de mama lui.
- Cum naiba a aflat unde te găsește?
- O, are și ea sursele ei de informație, exact ca mine, zise Kristie ridicând din umeri și refuzând să spună mai mult. E o femeie de treabă. Mi-a plăcut foarte mult de ea.
- Ce voia?
Kristie se întoarse în curtea interioară, deoarece nu voia să fie supusă șirului de întrebări al mătușii Maria. Explică în puține cuvinte motivul venirii senorei de Mena, precizând totodată că aceasta își dăduse cuvântul că nu-i va spune fiului ei unde locuiesc.
Juan nu păru convins că-și va ține promisiunea.
- Vei deveni poate mai puțin încrezătoare în ei când vei afla că sunt descendenți ai familiei Borgia. Este ceea ce am descoperit...
Cuvintele erau atât de neașteptate și bizare, încât făcu ochii mari.
- Ce tot spui acolo?
- După mica ta escapadă, Paco a început să culeagă informații despre ei și a aflat, dar nu mă întreba cum, că senora de Mena a venit din Jativa, aflat foarte aproape de Valencia. A vorbit cu cineva care-i cunoaște familia, dar nimic despre ea personal. Se pare că provin dintr-o ramură a familiei Borgia. Erau foarte importanți cu câteva secole în urmă... Papa Borgia și neamul lui de acolo au pornit.
- Nu văd legătura cu problema mea, spuse Kristie, dar descoperirea nu mă surprinde. Senora de Mena nu mi se pare tipică pentru acea familie, dar fiul ei da. Cesare Borgia era cel mai diabolic dintre ei și avea părul roșu. Sau ca să fiu mai precisă, avea părul roșu-auriu. Combinația cu ochii de chihlimbar este foarte interesantă.
- Are ochi de chihlimbar? întrebă Juan, iar ea răspunse fără ezitare.
- Păr roșu-auriu, sprâncene galbene, piele aurie, ochi de chihlimbar. Nu-i de mirare că i se spune Spaniolul de aur. Atrage atenția asupra lui.
- E chipeș?
- Foarte! răspunse ea privindu-l cu coada ochiului. Dar e totodată autoritar, arogant, un tiran insuportabil.
- Un Borgia, îi aminti Juan. O familie periculoasă, nu uita!
- Otrăvirea și strangularea nu se mai practică în zilele noastre, spuse Kristie, ridicând din umeri și schițând un zâmbet. N-am să renunț, așa că nu-ți mai consuma energia încercând să mă convingi de contrariu.
- Crezi că nu mi-am dat seama? spuse el cu tristețe. Aș vrea să pot.
Kristie nu avea foarte des ocazia să iasă singură cu mașina lui Juan, dar cum el plecase cu niște prieteni, hotărî să profite de situație și să facă o plimbare cu ea.
Căutările ei în cazul lui Manuel Montevio ajunseseră în impas. Nu-și închipuia cum ar putea ajunge la el, ceea ce o neliniștea.
Era o căldură înăbușitoare și voia să meargă în nord, spre Sierra Morena. Îi plăceau foarte mult drumurile de munte. Grandoarea priveliștii o ajuta să pună totul în perspectivă. Era tocmai ce-i trebuia în momentul acesta. Un râu clipocea la marginea unui sătuc. Era complet relaxată în timp ce conducea pe un drum de țară îngust și prăfuit.
Câțiva oameni care lucrau pământul arid o priviră apreciativ, fluturând din mâini. I se părea că n-are nicio grijă pe lume.
Era îmbrăcată într-o rochie de bumbac verde, fără mâneci, și încălțată cu sandale ușoare. Părul era lăsat liber pe spate, strâns în față cu o eșarfă de mătase verde. O pereche de ochelari negri îi protejau ochii de soarele puternic.
Era îmbrăcată într-o rochie de bumbac verde, fără mâneci, și încălțată cu sandale ușoare. Părul era lăsat liber pe spate, strâns în față cu o eșarfă de mătase verde. O pereche de ochelari negri îi protejau ochii de soarele puternic.
Satul era format din case văruite în alb, fiecare cu mica ei curte interioară. Îl străbătu în câteva secunde. Când luă ultima curbă, își dădu seama că era gata să se lovească de o altă mașină. Se îndepărtă brusc și frână.
Nu știa cum se întâmplase, dar se apropiase mai mult decât crezuse de zidul curții ultimei căsuțe.
Se auzi un scârțâit puternic, apoi mașina se opri brusc și fu aruncată în față, lovindu-se de parbriz.
Auzi ca prin ceață o ușă trântindu-se, pași care se apropiau, apoi își pierdu cunoștința. Starea de inconștiență nu dură mult. Simți că este ridicată de două brațe puternice și scoasă afară.
Persoana care o salvase o duse în casa de al cărei zid se lovise. Înăuntru era răcoare, ceea ce o reconforta după arșița de afară.
- Pe aici, senor, auzi vocea unei femei, și Kristie fu așezată pe un pat sau o canapea.
I se tăie respirația când recunoscu vocea inconfundabilă a bărbatului. Era ultima persoană pe care se aștepta s-o întâlnească pe acest drum liniștit de munte.
- Îmi puteți aduce apă rece? întrebă el.
Până și modul cum făcuse cererea era ceva poruncitor, își spuse Kristie. Purta în continuare ochelarii de soare, ceea ce însemna că n-aveau cum să-și dea seama că-și recăpătase cunoștința. Femeia plecase probabil să aducă apă, așa că putu să-l privească.
Era prima dată când îl vedea altfel decât mânios. Părea mai tânăr, chiar dacă avea cel puțin 35 de ani.
Îi scoase ochelarii și o privi cu atenție.
- Bine că ți-ai revenit, spuse el, vizibil ușurat. Începusem să cred că ești rănită mai grav decât am crezut. Cum te simți, senorita? Te doare rău capul? Să trimitem după doctor?
- O, nu! Nu-i nevoie, zise ea cu glas stins.
- Bea puțină apă, spuse el cu aceeași blândețe pe care o recunoscuse la senora de Mena.
Era rece, așa că goli paharul. Capul îi vâjâia, dar încerca să-și dea seama dacă o recunoscuse.
Prima dată purtase o perucă blondă, a doua oară fusese deghizată în băiat, cu părul acoperit de șapcă. Ar fi fost logic să nu recunoască în bruneta din fața ochilor pe blonda care vrusese să intre fraudulos pe proprietatea lui.
- Mulțumesc, mă simt mult mai bine acum.
- Când mașina s-a lovit de zid, probabil te-ai lovit cu fruntea de parbriz, spuse el, ducând mâna la tâmpla ei. Sigur nu vrei să trimit după doctor? insistă el. Nu te simți amețită? Nu ți-e rău?
Kristie schiță un zâmbet.
- E o simplă durere de cap. Nu este cazul să deranjăm un medic pentru o nimica toată.
Femeia stătea la capul patului, părând foarte impresionată de ambii vizitatori, deși era limpede că Manuel Montevio o impresiona mai mult. Indiferent unde se afla, impunea prin simpla prezență.
- Dacă te-ai mai întremat, încearcă să te ridici!
Kristie dădu ușor din cap, fapt pe care-l regretă imediat, pentru că trebui să-și ducă mâna la tâmplă.
- Ce gest nesăbuit! o dojeni el. Te doare rău? Poate trebuie totuși să chemăm un doctor.
Kristie încercă să zâmbească, dar atingerea mâinilor lui o tulbura atât de mult, încât se simțea și mai amețită.
- Nu, sunt bine. Trebuie doar să nu dau din cap.
- Nu te forța! Cred că e mai înțelept să aștepți până îți verific mașina.
- Îți răpesc mult timp, murmură ea. Nu doresc să te mai rețin.
- Vrei să te las așa? întrebă el pe binecunoscutul lui ton poruncitor.
- N-aș visa... începu ea, mușcându-și neliniștită buzele.
- Dacă mașina a fost avariată va trebui remorcată, dar dacă nu e nimic serios, e mai bine să rămână aici pânăă când o vei putea lua.
Ea încuviință, iar bărbatul continuă ca și cum nu avea nicio îndoială în această privință.
- Dacă îmi spui unde voiai să ajungi, am se te conduc acolo.
Pusă în fața unei noi posibilități, Kristie ezită:
- Frumos din partea ta, dar...
- Insist!
Ultima replică era în spiritul lui Manuel Montevio pe care-l cunoștea. Îi era greu să accepte această atitudine agresivă, așa că încercă să-l liniștească, deși se învinovăți pentru lașitatea ei.
- Ești foarte amabil, murmură.
- Lipsesc doar câteva minute, până verific mașina. Stai acolo, iar când mă întorc, îmi vei spune unde să te duc.
Avea de ales? se întrebă Kristie în timp ce-l urmărea dispărând pe ușă. Își permisese luxul să se relaxeze câteva minute. Nu-i plăcea să zacă în felul acela și începu să se întrebe ce se va întâmpla în timpul drumului de întoarcere la Sevilla.
Presupunea că era o ocazie rară să se bucure de atenția lui exclusivă, dar din câte putea să-și dea seama, dezavantajele precumpăneau asupra avantajelor.
Dacă își va da seama cine este, o va scoate pe ușă și va fi obligată să se întoarcă pe jos, cum făcuse de la Villa de los Naranjos. Deocamdată, nu se simțea în stare de un asemenea efort.
Pe de altă parte, nu știa cum l-ar mai putea evita.
- Nu-i chiar așa de rău. Câteva crestături și zgârieturi. Atâta tot!
Kristie zâmbi silit și răsuflă oarecum ușurată.
- Slavă Domnului! Nu e mașina mea, am împrumutat-o de la un văr care s-ar fi înfuriat teribil dacă ar fi fost grav avariată.
- Cred că ar fi fost și mai furios dacă ai fi fost grav rănită, senorita...
- Roderigo, răspunse ea repede.
- Pe mine mă cheamă Hernandez, senorita Roderigo. Manuel Hernandez, spuse el strângându-i mâna, iar Kristie se întrebă de ce se simțea atât de dezamăgită pentru că se prezentase sub un alt nume.
Bunul-simț îi spunea că procedase corect dacă voia să nu-și divulge identitatea. Cu toate astea, ar fi preferat să fie sincer cu ea.
Proprietara casei stătea lângă pat și-i privea cu îngăduință, ca și cum bănuia că întâlnirea aceea era doar premisa pentru ceva mult mai interesant.
Ceea ce o mira pe Kristie, era faptul că gazda nu părea să-l recunoască pe faimosul vizitator. Dar probabil n-avea acees la media și nu știa nimic despre personalitățile sportive.
- Poți să stai pe picioare? întrebă el, întrerupându-i gândurile.
Din dorința de a arăta că se simte bine, se mișcă brusc, dar cu cuprinsă de o ușoară amețeală.
- Da, se grăbi ea să-l asigure, deși abia se ținea pe picioare.
- Nu ești în apele tale, remarcă el. Mă bucur că ai acceptat să te duc acasă, senorita Roderigo. Poți să mergi? Dacă nu poți...
- O, nu! Mă descurc.
O ținea de braț, ca și cum se temea s-o lase singură, iar când Kristie își aminti cât de urât se purtase cu ea la Villa de los Naranjos, îi venea greu să creadă că este vorba de același bărbat.
- Unde vrei să te duc, senorita Roderigo? întrebă el cu blândețe.
- Dacă mergi la Sevilla, senor, mă poți lăsa la hotelul cu același nume, spuse ea, nedorind să dea adresa mătușii sale.
- La un hotel? întrebă el, surprins. A, înțeleg, nu vrei să te compromiți. Da, e limpede. Prea bine, senorita Roderigo, voi face cum spui.
Kristie nu se grăbi să-l contrazică, în parte pentru că impresia lui era corectă până la un punct.
- Mulțumesc, senor, spuse ea cu umilință.
- Mă duc după mașină. Sunt sigur că senora nu se va supăra dacă îți va ține companie câteva minute. Nu-i așa? spuse el abordând un zâmbet dezarmant. Mulțumesc, sunteți foarte amabilă.
Femeia fu cât pe ce să facă o ușoară plecăciune, mulțumindu-i la rândul ei lui Manuel.
- Un bărbat plin de forță, nu se putu abține să remarce Kristie.
Femeia o aprobă cu entuziasm.
- Un bărbat adevărat! Și chipeș pe deasupra.
Kristie nu putea tăgădui, dar simți cum se învârte pământul cu ea când auzi mașina apropiindu-se.
Nu era tocmai genul de reacție la care se aștepta în ceea ce-l privea.
- Mda, n-arată rău, admise ea și roși când femeia începu să chicotească.
Statura lui înaltă blocă pragul ușii în câteva secunde, apoi o prinse de braț și o strânse atât de tare, încât i se tăie respirația.
- Mergem? întrebă el, întorcând capul s-o salute pe gazdă. Adios, senora!
Kristie avu parte de un zâmbet larg și de ochi înțelegători.
- Noroc, senorita, șopti ea cu subînțeles, iar Kristie se îndepărtă imediat.
Se lăsă pe spate, suspină din cauza propriei lașități, dar hotărî că e mai bine să deschidă gura cât mai puțin și să spere că nu se va trăda. Nu se gândi la ce ar fi avut de spus Juan.
Capitolul 4
Juan părea încurcat, iar Kristie ar fi dorit ca explicația ei să aibă o logică.
Indiferent de poziția lui față de urmărirea lui Manuel Montevio, Juan n-ar fi înțeles de ce străbptând atâta drum până la Sevilla, n-a profitat de situație. Probabil se aștepta la mai mult decât spusese propriei mame.
Din acest motiv, nu anulă cina din acea seară. Voia să-i spună lui Juan ce se întâmplase cu adevărat.
- Știe cum mă cheamă, spuse ea, regretând că nu avusese reflexe mai bune în acea situație. N-am avut timp să mă gândesc la un nume fals. Totul s-a petrecut atât de repede, încât am considerat că e mai bine să-i spun adevărul. El, în schimb, mi-a spus mai puțin. S-a prezentat drept Hernandez. Manuel Hernandez.
- Este numele pe care i l-a spus lui Marcos, când s-a dus la interviu pentru postul de secretar, îi reaminti Juan. Măcar știm că este vorba despre același bărbat.
- A mințit fără să spună de fapt o minciună, își aminti Kristie, furioasă pentru că reacționase mai repede decât ea. A spus ceva de genul: mi se spune Hernandez. După Marcos, Hernandez este adevărat, chiar dacă nu e numele lui.
- Știe și unde stai, spuse Juan, privind-o cu un aer curios când clătină din cap.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu