Ordinul negru, James Rollins

 1-10
1945

        4 MAI 6:22 A.M.
   CETATEA FORTIFICATĂ DIN BRESLAU, POLONIA
   Cadavrul plutea în mocirla care se scurgea prin canalele colectoare. Trupul unui băiat, umflat şi parţial mâncat de şobolani, fusese dezbrăcat de cămaşă şi pantaloni şi descălţat. În oraşul aflat sub asediu nu se irosea nimic.

   Obergruppenfuhrer-ul SS Jakob Sporrenberg trecu pe lângă cadavru răscolind mizeria. Organe şi excremente. Sânge şi bilă. Fularul ud pe care şi-l legase peste nas şi gură nu reuşea aproape deloc să acopere duhoarea. La asta se reducea acum marele război. Cei puternici ajunseseră să se târască prin canale ca să scape. Însă primise nişte ordine.
   Nu avea cum să nu audă detunăturile duble, crump-wump, ale artileriei ruse, care sfredeleau oraşul. Simţea fiecare explozie ca şi cum l-ar fi lovit un ciocan în moalele capului. Ruşii doborâseră porţile, bombardaseră aeroportul şi, chiar în momentul acesta, tancurile lor huruiau pe străzile pietruite, în timp ce avioanele de transport aterizau pe Kaiserstrasse. Principala arteră de circulaţie fusese transformată în pistă de aterizare prin simpla aliniere a două rânduri paralele de butoaie pline cu ţiţei aprins care făceau şi mai dens aerul pâclos, sufocant al dimineţii, ţinând soarele la distanţă. Se dădeau lupte pe fiecare stradă, în fiecare casă, din pod până în pivniţă.
   „Fiecare casă trebuie să fie o fortăreaţă.”
   Acesta fusese ultimul ordin pe care-l transmisese Gauleiter-ul Hanke întregii populaţii. Oraşul trebuia să reziste cât de mult se putea. Viitorul celui de-al Treilea Reich depindea de el.
   Şi de Jakob Sporrenberg.
   - Mach schnell, îi zori pe ceilalţi, din spatele lui.
   Cei din unitatea sa de Sicherheitsdienst - desemnată Kommando de Evacuare Specială – îl urmau, mărşăluind până la genunchi prin apa murdară. Paisprezece oameni. Toţi înarmaţi. Toţi îmbrăcaţi în negru. Toţi împovăraţi cu pachete grele. În mijloc, patru dintre bărbaţii cei mai puternici, foşti docheri Nordsee, purtau pe umeri pari de care erau suspendate nişte cufere uriaşe.
   Exista un motiv pentru care ruşii loveau cu atâta înverşunare oraşul acesta singuratic din Munţii Sudeţi dintre Germania şi Polonia. Fortificaţiile din Breslau păzeau poarta de acces înspre ţinutul muntos de dincolo de el. De doi ani încoace, condamnaţii la muncă silnică din lagărul de concentrare de la Gross-Rosen săpaseră adânc într-un munte din apropiere. O sută de kilometri de tuneluri făcute cu târnăcopul sau cu dinamita, toate pentru a sluji unui singur proiect secret, unui secret ţinut cât se putea de departe de ochii iscoditori ai Aliaţilor.
   Die Riese... Uriaşul.
   Însă tot se dusese vestea. Poate că unul dintre sătenii de lângă mina Wenceslas şoptise ceva despre boala ciudată care se abătuse dintr-odată chiar şi asupra celor aflaţi la o depărtare considerabilă faţă de complex.
   Ce bine ar fi fost dacă ar mai fi avut măcar încă puţin timp, să finalizeze cercetările...
   Cu toate astea, Jakob Sporrenberg avea anumite rezerve.
   Nu ştia tot în legătură cu proiectul secret, de fapt, cunoştea doar numele de cod: Cronos. Avea însă destule informaţii.
   Văzuse corpurile folosite la experimente. Auzise urletele. Crime abominabile.
   Acestea erau singurele cuvinte care-i răsunau în minte şi făceau să-i îngheţe sângele în vine. Nu avusese nicio problemă să-i execute pe oamenii de ştiinţă. Cei 62 de bărbaţi şi femei fuseseră scoşi afară şi împuşcaţi de două ori în cap.
   Nimeni nu trebuia să ştie ce se crease în adâncurile minei Wenceslas... sau ce se descoperise. Un singur savant fusese lăsat în viaţă.
   Doktor Tola Hirszfeld.
   Jakob o auzea pleoscăind prin apă în spatele lui, pe jumătate târâtă de unul dintre oamenii lui, cu mâinile legate la spate. Era înalta pentru o femeie, avea aproape 30 de ani, sânii mici, dar bine formaţi şi picioare frumoase. Părul îi flutura pe umeri, moale şi negru, iar faţa îi era albă ca laptele de la atâtea luni petrecute sub pământ. Ar fi trebuit să moară şi ea împreună cu ceilalţi, însă tatăl ei, Oberarbeitsleiter Hugo Hirszfeld, coordonatorul proiectului, îşi dovedise într-un final sângele corupt şi originile pe jumătate evreieşti.
   Încercase să distrugă dosarele cu cercetări, însă fusese împuşcat de unul dintre gardieni şi murise înainte să-şi poată arunca în aer biroul subteran. Din fericire pentru fiica sa, trebuia să existe cineva care să ştie totul despre die Glocke, să supravieţuiască pentru a-i duce mai departe munca. Ea, la fel de genială precum tatăl ei, îi cunoştea cercetările mai bine decât oricare dintre ceilalţi savanţi.
   Însă de aici încolo trebuiau să se poarte cu mănuşi cu ea.
   De fiecare dată când Jakob o privea, în ochii ei se aprindeau scântei de mânie. Îi putea simţi furia ca pe o flacără vie. Însă trebuia să coopereze... aşa cum făcuse şi tatăl ei înainte. Jakob ştia cum să se poarte cu Juden, în special cu cei cu sânge amestecat. Mischlinge. Ăştia erau cei mai răi.
   Existau câteva sute de mii de Mischlinge înrolaţi în forţele armate ale Reich-ului. Soldaţi evrei. Rarele excepţii la legile naziste permiteau ca astfel de oameni cu sânge amestecat să fie cruţaţi şi să intre în luptă. Era nevoie de o dispensă specială. Astfel de Mischlinge se dovedeau de obicei a fi cei mai înverşunaţi şi mai devotaţi, trebuind să-şi demonstreze loialitatea faţă de Reich mai presus de cea faţă de propria rasă.
   Cu toate astea, Jakob nu avusese niciodată încredere în ei.
   Iar prin purtarea sa, tatăl Tolei dovedise câtă dreptate avusese să fie suspicios. Încercarea de sabotaj a doctorului nu îl surprinsese deloc. În Juden nu trebuia să ai niciodată încredere, trebuiau pur şi simplu exterminaţi.
   Însă hârtiile prin care i se cruţa viaţa lui Hugo Hirszfeld fuseseră semnate de fuhrer-ul însuşi, şi nu numai lui, tatălui, ci şi fiicei, şi unui cuplu de părinţi bătrâni aflaţi undeva în inima Germaniei. Aşa că, deşi Jakob nu avea niciun fel de încredere în Mischlinge, credea totuşi cu toată tăria în fuhrer-ul său. Ordinele sale fuseseră foarte clare: din mină trebuiau evacuate toate resursele necesare continuării cercetărilor, iar restul trebuia distrus.
   Asta însemna să o cruţe pe fiică.
   Şi pe bebeluş.
   Nou-născutul era înfăşat şi învelit ca într-o bocceluţă, un copilaş evreu care nu avea mai mult de o lună. I se dăduse un sedativ uşor ca să nu facă zgomot în timpul călătoriei.
   Copilul acesta era însăşi esenţa crimelor abominabile comise, adevăratul motiv al frământărilor lui Jakob. Toate speranţele celui de-al Treilea Reich stăteau în mânuţele astea mici - mânuţele unui copil evreu. Când se gândea la asta îi venea să vomite. Îi venea să înfigă copilul într-o baionetă.
   Însă primise nişte ordine.
   O văzu şi pe Tola uitându-se la copil. Ochii îi străluceau cu un amestec de furie şi durere.
   Pe lângă faptul că îşi ajuta tatăl să-şi desfăşoare cercetările, Tola fusese şi cea care se ocupase de copil, îl legănase ca să adoarmă şi îl hrănise. La urma urmei, copilul era singurul motiv pentru care femeia acceptase să coopereze. Numai ameninţările la adresa vieţii băiatului o convinseseră într-un final să se supună ordinelor lui Jakob.
   Deasupra explodă un proiectil, făcându-i pe toţi să cadă în genunchi, asurziţi de zgomotul extrem de puternic.
   Cimentul din pereţi se crăpă şi bucăţele de mortar căzură în apa murdară.
   Jakob se ridică în picioare, înjurând printre dinţi.
   Locţiitorul lui, Oskar Henricks, se apropie şi-i făcu semn înspre un canal secundar care se deschidea într-o parte.
   - O luăm prin tunelul acela, domnule Obergruppenfuhrer. E un vechi canal pluvial. Potrivit hărţii municipale, conducta principală se varsă în râu, nu departe de Insula Catedralei.
   Jakob dădu din cap aprobator. În apropierea insulei, trebuiau să aştepte două bărci camuflate, cu oameni dintr-o altă unitate de Kommando. Nu mai era mult până acolo.
   Grăbi şi mai tare pasul, în timp ce bombardamentul ruşilor se înteţea deasupra lor. Asaltul pe care-l porniseră din nou anunţa, fără îndoială, că erau pe punctul de a pătrunde în oraş. Era inevitabil ca locuitorii acestuia să se predea.
   Când Jakob ajunse la tunelul secundar, ieşi din mocirlă şi se urcă pe pragul de ciment care dădea în acesta. Noroiul îi plescăia sub bocanci la fiecare pas. Duhoarea îngrozitoare de rahat şi mizerie îi păru şi mai pătrunzătoare, ca şi cum canalul încerca să îl atragă în adâncul lui.
   Toţi oamenii lui îl urmau.
   Jakob lumină cu lanterna conducta de ciment. Era doar o impresie sau aerul chiar devenise puţin mai respirabil?
   Revigorat, o luă înainte, în urma razei de lumină. Aflându-se atât de aproape de ieşire, misiunea lui aproape că se încheiase. Unitatea sa avea să parcurgă jumătate din Silezia înainte ca ruşii să dea de labirintul subteran de galerii de şobolani ce formau mina Wenceslas. Şi acolo îi aşteptau din partea lui Jakob nişte capcane explozive plantate în toate pasajele laboratorului. Ruşii şi aliaţii lor nu aveau să găsească decât moarte în ţinuturile acelea muntoase.
   Cu această perspectivă îmbucurătoare în minte, Jakob o luă la fugă spre locul de unde venea aerul proaspăt. Tunelul de ciment cobora lin, dar constant. Oamenii măriră pasul, grăbiţi de liniştea subită ce se lăsa între exploziile artileriei.
   Ruşii atacau în forţă.
   Erau aproape. Râul era sigur numai până la venirea lor.
   Ca şi cum percepuse graba lor, copilul începu să suspine, să geamă slab, efectul sedativului fiind probabil pe cale de a dispărea. Jakob îl avertizase pe medicul echipei să nu fie unul prea puternic. Nu îndrăzneau să pună în pericol viaţa copilului. Poate că asta fusese o greşeală...
   Plânsul deveni mai sonor.
   Un singur obuz explodă undeva în nord.
   Plânsul se transformă în ţipete. Ecourile lor se auzeau până la capătul tunelului de piatră.
   - Fă-l să tacă! îi ordonă soldatului care ţinea copilul.
   Bărbatul, slab mort şi cenuşiu la faţă, încercă să-şi dea jos bocceluţa cu copilul de pe umăr, pierzându-şi şi şapca din cauza precipitării. Încercă să-l scoată din pledurile cu care era înfăşurat, dar nu reuşi să obţină altceva decât nişte ţipete şi mai ascuţite.
   - Lăsaţi-mă pe mine, îi imploră Tola.
   Se luptă cu bărbatul care o ţinea de cot.
   - Are nevoie de mine.
   Cel care ducea copilul aruncă o privire înspre Jakob.
   Peste lumea de deasupra se lăsase o linişte deplină.
   Dedesubt, ţipetele continuau.
   Jakob făcu o grimasă, dar încuviinţă din cap.
   Tolei i se tăiară legăturile de la mâini. Îşi frecă degetele să şi le dezmorţească şi se întinse spre copil. Soldatul îi întinse greutatea uşurat. Ea cuibări copilul pe un braţ, sprijinindu-i capul şi legănându-l încet. Se aplecă peste el, îmbrăţişându-l strâns. Un şâşâit uşor, fără cuvinte şi plin de alinare se auzi printre ţipete. Parcă întreaga ei fiinţă se contopise cu copilul.
   Încet, încet, ţipetele se transformară în plânsete şi apoi în suspine firave.
   Mulţumit, Jakob făcu un semn din cap înspre cel care o păzea. Bărbatul îşi ridică pistolul Luger şi îl lipi de spatele Tolei. Fără nici un zgomot acum, îşi văzură mai departe de drum prin labirintul subteran de sub Breslau.
   Curând, mirosul de fum înlocui duhoarea din canal.
   Lumina lanternei dezvălui o prelată cenuşie ce marca ieşirea din canalul pluvial. Nu se mai auzea nimic din partea artileriei, însă continua aproape constant răpăitul gloanţelor trase de puşti - mai ales undeva înspre est. Şi mai aproape, se auzea limpede clipocitul apei.
   Jakob le făcu oamenilor lui semn să-şi ocupe poziţiile în urma lui în tunel, şi transmisionistului spre ieşire.
   - Fă semnal bărcilor.
   Soldatul dădu din cap hotărât şi se repezi înainte, făcându-se nevăzut în pâcla deasă.
   În câteva minute, semnale luminoase transmiteau un mesaj codificat către insula din vecinătate. În scurtă vreme bărcile trebuiau să traverseze canalul şi să ajungă la ei.
   Jakob se întoarse spre Tola. Avea în continuare copilul în braţe. Băiatul era din nou liniştit şi avea ochii închişi.
   Tola îi prinse şi îi susţinu privirea fără să clipească.
   - Ştii, tata a avut dreptate, spuse ea apăsat.
   Privirea îi fugi către cuferele zăvorâte şi apoi din nou la el.
   - Se vede pe faţa ta. Ce am făcut noi... am mers prea departe.
   - Astea nu-s decizii pe care să fim noi în măsură să le luăm, răspunse Jakob.
   - Dar cine?
   Jakob clătină din cap şi dădu să se întoarcă. Heinrich Himmler, personal, îi dăduse ordinele acestea. Nu era în nici un caz în poziţia de a le pune la îndoială. Cu toate astea, simţi atenţia femeii îndreptată spre el.
   - E împotriva legilor lui Dumnezeu şi ale naturii, şopti ea.
   Se auzi un strigăt care îl scuti să-i răspundă.
   - Vin bărcile, îl anunţă transmisionistul, întorcându-se de la gura de ieşire din canalul pluvial.
   Jakob transmise ferm ultimele ordine şi îşi puse oamenii în mişcare. Îi conduse la capătul tunelului, care dădea înspre malul abrupt al râului Oder.
   Curând nu aveau să mai fie la adăpostul întunericului, înspre est, soarele apăruse la orizont, dar aici plutea un nor de fum negru peste apă, îngroşat şi mai tare de aburul apei.
   Iar prelata putea să le ofere cât de cât adăpost.
   Dar pentru câtă vreme?
   Focurile de armă continuau să se audă ciudat, aproape vesel, ca nişte artificii care ar fi sărbătorit distrugerea oraşului Breslau.
   Scăpat de duhoarea din canal, Jakob îşi smulse de pe faţă masca udă şi trase adânc în piept aerul curat. Cercetă cu privirea apele plumburii. Două bărci joase, de doar jumătate de metru, tăiau apa, cu motoarele bâzâind constant, dar înfundat. În prova fiecăreia din ele, abia ascunse sub nişte prelate verzi, fuseseră montate două mitraliere MG-42.
   În spatele bărcilor, se distingea vag o bucată de insulă.
   Insula Catedralei nu era propriu-zis o insulă, căci solul mlăştinos se acumulase într-o cantitate suficientă, în secolul al nouăsprezecelea, pentru a face legătura cu malul îndepărtat. Un pod de fier forjat verde ca smaraldul, provenind din acelaşi secol, ducea în partea asta. Cele două bărci trecură pe sub pod, foarte aproape de stâlpii de piatră care îl susţineau, şi se apropiară.
   Jakob ridică ochii în momentul când o rază pătrunzătoare de lumină lovi vârfurile celor două turle spiralate ale catedralei ce dădea numele fostei insule.
   Aceasta era una dintre cele 6 biserici înghesuite pe insulă.
   Lui Jakob îi răsunau încă în urechi cuvintele Tolei Hirszfeld.
   „E împotriva legilor lui Dumnezeu şi ale naturii.”
   Frigul pătrunzător al dimineţii trecuse prin hainele lui jilave, făcându-i pielea ca de găină. Cu siguranţă avea să fie foarte fericit odată ajuns suficient de departe de locul ăsta şi putând să şteargă din memorie tot ce se petrecuse în ultimele zile.
   Prima barcă ajunse la mal. Mulţumit că astfel putea să-şi alunge gândurile ce-l frământau şi chiar şi mai mulţumit că se putea mişca, îşi grăbi oamenii să încarce cele două bărci.
   Tola stătea deoparte, cu copilul în braţe, păzită de un singur soldat. Şi ea dăduse cu ochii de turlele spiralate strălucind în lumina dimineţii pe fundalul cenuşiu al cerului.
   În continuare se auzeau focuri de armă, care acum se apropiau. Se auzeau şi zgomote înfundate produse de şenilele tancurilor. Toate erau însoţite de strigăte şi urlete.
   Unde era Dumnezeul acela căruia se temea să nu i se fi împotrivit?
   Cu siguranţă, nu aici.
   Odată bărcile încărcate, Jakob se apropie de Tola.
   - Urcă în barcă.
   Intenţionase să aibă un ton dur, însă ceva din expresia întipărită pe chipul ei îl împiedicase să rostească vorbele cum ar fi vrut.
   Ea se supuse, având însă atenţia îndreptată în continuare spre catedrală şi gândurile chiar mai departe, spre cerul de dincolo de ea.
   În momentul acela, Jakob observă cât era de frumoasă... chiar dacă era o Mischlinge. Însă atunci ea îşi lovi vârful bocancului de ceva, se împiedică, dar se redresă, atentă la copil. Îşi îndreptă ochii din nou spre apele cenuşii şi spre aburul ceţos de deasupra. Chipul i se înăspri din nou, parcă împietrit. Aruncă o privire golită de expresie, căutând un loc pentru ea şi copil.
   Ocupă un loc pe o bancă dispus la tribordul bărcii, cu paznicul urmărind-o îndeaproape.
   Jakob se aşeză şi el, vizavi de ei, şi îi făcu semn pilotului să pornească.
   - Nu trebuie să întârziem.
   Se uită în josul râului. Mergeau înspre vest, îndepărtându-se de frontul de est şi de soarele care răsărea.
   Îşi verifică ceasul. Chiar în momentul acesta un avion german de transport Junker Ju 52 îi aştepta deja pe un aerodrom abandonat, aflat la zece kilometri depărtare. Avea pictate pe el însemnele Crucii Roşii germane, camuflându-l sub aparenţa unui avion medical ca măsură de siguranţă suplimentară împotriva unui posibil atac.
   Bărcile se încadrară pe mijlocul canalului, cu motoarele turate la maximum. Ruşii nu-i mai puteau opri acum. Se terminase.
   Sesiză o mişcare la capătul celălalt al bărcii.
   Tola se aplecă deasupra bebeluşului şi-l sărută uşor pe căpşorul acoperit de păr moale. Îşi ridică faţa şi dădu cu ochii de Jakob. Acesta nu văzu în ei nici o umbră de sfidare sau mânie. Numai hotărâre.
   Jakob înţelese ce avea de gând.
   - Nu...
   Prea târziu.
   Ridicându-se puţin, Tola se lăsă pe spate peste balustrada joasă de care se rezemase până atunci şi se împinse în picioare. Cu bebeluşul strâns la piept, se aruncă pe spate în apa rece.
   Paznicul ei, speriat de mişcarea bruscă, se răsuci şi începu să tragă la întâmplare în apă.
   Jakob se repezi înspre el şi-i dădu peste mână.
   - Poţi să loveşti copilul.
   Jakob se aplecă peste marginea bărcii şi cercetă apa cu privirea. Ceilalţi bărbaţi erau şi ei în picioare. Barca se clătină. Jakob nu reuşi să-şi vadă decât propria reflecţie în apele plumburii. Îi făcu semn pilotului să rotească barca.
   Nimic.
   Se uită la suprafaţa râului după bule de aer care puteau trăda ceva, însă mişcarea bărcii tulburase apele şi mai mult, întunecându-le complet. Lovi balustrada cu pumnul.
   Aşa tată... aşa fiică...
   Numai un Mischlinge ar fi îndrăznit să facă un gest atât de dramatic. Mai văzuse asta: mamele Judische care-şi sufocau propriii copii pentru a-i feri de suferinţe şi mai mari. Crezuse că Tola era mai puternică. Însă, la urma urmei, poate că nu avusese de ales.
   Se rotiră cu barca suficient de mult ca să fie siguri.
   Oamenii lui cercetară malurile pe ambele părţi. Femeia dispăruse. Zgomotul unui obuz de mortieră şuierând undeva deasupra lor îi descurajă să întârzie şi mai mult.
   Jakob le făcu semn oamenilor să se ducă la locurile lor.
   Arătă înspre vest, în direcţia avioanelor care îi aşteptau.
   Cuferele şi dosarele erau în continuare la ei. Suferiseră o pierdere, însă nu una care să nu poată fi depăşită. Unde era un copil, se mai putea face şi altul.
   - Daţi-i drumul!
   Cele două bărci porniră din nou, cu motoarele turate la maximum.
   În câteva minute dispărură în ceaţa plumburie, lăsând în urmă oraşul Breslau în flăcări.

      Tola auzi zgomotul bărcilor estompându-se în depărtare.
   Îşi făcu vânt prin apă în spatele unuia dintre pilonii puternici de piatră ce sprijinea vechiul pod de fier forjat al Catedralei.
   Îşi apăsă cu putere palma peste gura copilului ca să-i înăbuşe orice sunet posibil, rugându-se în acelaşi timp să-i ajungă aerul pe care-l inhala pe nas. Însă copilul era slăbit.
   Şi la fel era şi ea.
   Glonţul îi atinsese gâtul într-o parte. Îi curgea foarte mult sânge, înroşind apa în jurul ei. Vederea începu să i se înceţoşeze. Cu toate astea, încercă din răsputeri să ţină copilul deasupra apei.
   Cu câteva momente în urmă, când se aruncase în râu, intenţionase să se sinucidă şi să înece şi copilul. Însă, în momentul când venise în contact cu apa rece şi simţise durerea din gât, ceva îi spulberase planul iniţial. Îşi amintise lumina soarelui pe turle. Nu era biserica ei, şi nici religia ei. Însă părea un semn de aducere aminte că exista lumină dincolo de întunericul de acum. Undeva în lumea asta oamenii nu-şi omorau semenii. Mamele nu-şi înecau pruncii.
   Se avântase şi mai adânc în canal, lăsând curentul să o poarte spre pod. Sub apă, îşi folosise propriii plămâni pentru a ţine copilul în viaţă, ciupindu-l de nas şi suflându-i aer în gură. Deşi plănuise moartea, odată apărută scânteia de viaţă, aceasta i se transformase într-o adevărată vâlvătaie în piept.
   Băiatul nu primise un nume.
   Nimeni nu trebuia să moară fără să aibă un nume.
   Suflă aer în gura copilului, puţin câte puţin, luptându-se cu curentul, fără să vadă nimic prin apă. Avusese norocul chior să ajungă la unul dintre pilonii de piatră, care-i oferi puţin adăpost.
   Însă acum bărcile plecaseră şi nu mai putea aştepta.
   Sângele ţâşnea cu putere din ea. Îşi dădea seama că numai frigul o ţinea în viaţă. Însă, tot frigul era cel care avea să ucidă fragila făptură.
   Se avântă înainte înnebunită, spre ţărm, cu mişcări necoordonate din pricina slăbiciunii şi a amorţelii. Se scufundă, trăgând copilul după ea.
   Nu.
   Se luptă să se ridice la suprafaţă, însă apa se dovedi brusc prea grea, aproape imposibil de învins. Refuza să moară. Apoi, deodată, simţi sub vârful bocancilor pietre ascuţite.
   Ţipă, uitând că era în continuare în adânc şi înghiţi o gură zdravănă de apă. Se scufundă încă o dată, apoi îşi luă pentru ultima oară avânt, împingându-se cu picioarele în pietrişul nămolos. Scoase capul din apă şi-şi azvârli cu putere trupul spre ţărm.
   Malul se ridica abrupt sub picioarele ei.
   Într-o mână şi un genunchi, se târî cu greutate din apă, ţinând strâns bebeluşul lângă gât. Ieşi şi se prăbuşi cu faţa în jos pe malul pietros. Nu mai avea putere să-şi mişte nici mâinile, nici picioarele. Copilul era scăldat în sângele ei. Făcu un ultim efort şi se uită cu atenţie la copil.
   Nu mişca. Nu respira.
   Închise ochii într-o rugăciune mută în timp ce abisul etern începea s-o cuprindă.
   Plângi, fir-ai tu să fii, plângi...

      Părintele Varick fu primul care auzi scâncetele.
   El şi ceilalţi călugări se adăposteau în pivniţa de vinuri de sub biserica Sfinţii Petru şi Pavel. Fugiseră din oraş cu o noapte înainte când începuse bombardarea oraşului Breslau.
   În genunchi, se rugau cu toţii ca insula să fie cruţată. Biserica, ridicată în secolul al cincisprezecelea, supravieţuise nenumăratelor urgii care se abătuseră asupra oraşului de graniţă. Acum implorau pronia cerească să mai supravieţuiască încă o dată.
   În această atmosferă de linişte şi pietate, răzbătură până la călugări plânsetele deznădăjduite.
   Părintele Varick se ridică în picioare, ceea ce aproape că se dovedi prea mult pentru bătrânele sale picioare.
   - Unde te duci? întrebă Franz.
   - Mi-am auzit turma chemându-mă, spuse părintele.
   În ultimii 20 de ani, hrănise cu resturi pisicile de pe lângă râu şi câinii amărâţi care se aciuau din când în când pe lângă biserica de pe malul apei.
   - Nu e momentul acum, îl atenţionă un alt călugăr, cu teamă evidentă în voce.
   Părintele Varick trăise prea mult ca să se mai teamă de moarte cu o asemenea fervoare tinerească.
   Traversă pivniţa şi se aplecă pentru a intra în holul scurt ce dădea înspre uşa dinspre râu. Prin holul acela odinioară se aduceau cărbunii pentru a fi depozitaţi acolo unde se aflau acum sticle verzui, aşezate în suporturi de lemn şi acoperite cu praf.
   Ajunse la vechea uşă pe unde erau băgaţi cărbunii, ridică drugul de lemn de siguranţă şi trase zăvorul. Împinse cu umărul şi întredeschise uşa.
   Mai întâi, simţi fumul înţepător, dar imediat, scâncetele îl făcură să-şi coboare privirea.
   - Mein Gott im Himmel...
   O femeie se prăbuşise la câţiva paşi de uşa din zidul fortificat ce împrejmuia biserica. Nu mişca. Se repezi înspre ea, se lăsă din nou în genunchi cu o nouă rugăciune pe buze.
   Se întinse şi-i atinse gâtul să vadă dacă mai avea puls, însă nu găsi decât sânge şi o rană îngrozitoare. Era udă leoarcă, din cap până în picioare, şi la fel de rece ca pietrele din jur.
   Era moartă.
   Apoi din nou plânsetul... venind de undeva de dincolo de ea.
   Se răsuci şi descoperi un bebeluş, pe jumătate acoperit de femeie, plin şi el de sânge.
   Deşi vânăt de frig şi la fel de ud, copilul era încă în viaţă.
   Scoase pruncul de sub cadavru. Scutecele şi pledul în care fusese înfăşat se desfăcură şi se desprinseră de pe el din cauza greutăţii apei.
   Un băiat.
   Îşi trecu mâinile rapid peste corpul micuţ şi văzu că sângele de pe el nu era al copilului.
   Doar al mamei.
   Se uită trist la femeie. Atâta moarte. Încercă să desluşească ceva de partea cealaltă a râului. Oraşul ardea, aruncând valuri de fum înspre cerul înroşit la răsărit.
   Continuau să se audă focuri de armă. Oare ea traversase canalul înot? Pentru a-şi salva copilul?
   - Odihneşte-te, îi şopti femeii. O meriţi.
   Părintele Varick se întoarse înspre uşă. Şterse copilul de apă şi de sânge. Părul acestuia era moale şi rar, însă era alb ca zăpada. Nu putea să aibă mai mult de o lună.
   La manevrele lui Varick, plânsul băiatului deveni mai puternic, faţa i se strâmbă de efort, însă rămase la fel de slăbit, abia mişcându-şi membrele reci ca gheaţa.
   - Plângi, micuţule.
   Reacţionând la vocea lui, băiatul îşi deschise ochii umflaţi. Ochii albaştri îl salutară pe Varick. Puri şi strălucitori. La urma urmei, cei mai mulţi nou-născuţi aveau ochii albaştri, însă Varick simţea că ochii aceştia aveau să-şi păstreze acea minunată culoare azurie.
   Trase copilul mai aproape ca să-l încălzească. O pată de culoare îi atrase atenţia. Was ist das? întoarse piciorul copilului. Deasupra călcâiului, cineva desenase un simbol.
   Nu, nu desenase. Frecă puţin ca să fie sigur.
   Era tatuat cu cerneală stacojie.
   Se uită cu atenţie. Semăna cu un picior de cioară.
   Însă Părintele Varick îşi petrecuse o bună parte din tinereţe în Finlanda. Recunoscu simbolul şi-i înţelese adevărata însemnătate: era o literă din alfabetul vechilor triburi nordice.
   Nu avea habar ce literă era sau ce simboliza. Scutură din cap. Oare cui îi trecuse prin cap o asemenea prostie?
   Aruncă o privire spre mamă şi se încruntă.
   Nu conta. Păcatele părinţilor nu trebuiau să se răsfrângă asupra copiilor.
   Şterse şi ultima urmă de sânge de pe părul copilului şi-l înveli bine în rasa sa călduroasă.
   - Bietul Junge... ce bun venit îngrozitor a avut în lumea asta.

PARTEA a I-a

CAPITOLUL 1

ACOPERIŞUL LUMII

ÎN ZILELE NOASTRE

   16 MAI, 6:34 A.M.
   HIMALAYA
   TABĂRA DE BAZĂ, EVEREST, 5 365 METRI

   Moartea plutea în aer.
   Taski, conducătorul şerpaşilor, rosti acest verdict cu toată solemnitatea şi siguranţa pe care i-o conferea ocupaţia sa.
   Bărbatul, mic de statură şi îndesat, abia dacă măsura 1 metru 50, cu tot cu vechea sa pălărie de cowboy. Însă se purta de parcă ar fi fost mai înalt decât toţi cei care se aflau pe munte. Ochii săi, dincolo de pleoapele mijite, examinau cu atenţie şirul steagurilor de rugăciune fluturânde.
   Dr. Lisa Cummings îl centră pe bărbat în cadrul obiectivului aparatului ei foto Nikon D-100 şi îi făcu o poză.
   Taski era ghidul grupului, dar în acelaşi timp şi subiectul testului psihometric pe care-l făcea Lisa. Candidatul perfect pentru cercetările ei.
   Venise în Nepal în cadrul unui grant pentru a studia efectele psihologice ale escaladării Everestului fără butelie de oxigen. Înainte de 1978, nimeni nu urcase pe Everest fără a primi oxigen suplimentar. Aerul era prea rarefiat. Chiar şi alpiniştii cu experienţă care aveau butelii de oxigen manifestau simptome de epuizare, o coordonare defectuoasă a mişcărilor, vedere dublă, halucinaţii. Se considera că este imposibil să se ajungă în vârful unei culmi de 8 mii de metri fără a avea o sursă suplimentară de aer.
   Apoi, în 1978, doi alpinişti din Tyrol reuşiseră imposibilul şi ajunseseră în vârf, bazându-se exclusiv pe aerul pe care-l puteau inhala cu propriii plămâni.
   În anii care urmaseră, în jur de 60 de bărbaţi şi femei le călcaseră pe urme, fixând astfel un nou ţel pentru întreaga elită a alpiniştilor.
   Nu putea cere un test de stres mai bun pentru condiţiile de presiune scăzută.
   Înainte de a veni aici, dr. Lisa Cummings tocmai încheiase un grant ce durase 5 ani asupra efectului sistemelor de înaltă presiune asupra proceselor psihologice umane. Pentru a-l duce la bun sfârşit, îi studiase pe scafandrii de mare adâncime, de la bordul unui vas de cercetare, Deep Fathom.
   După aceea, fusese silită de circumstanţe să meargă mai departe... şi în ceea ce privea viaţa ei profesională, şi în ceea ce o privea pe cea personală. Aşa că trebuise să accepte acest grant NSF pentru a duce la bun sfârşit cercetarea inversă: studierea efectelor psihologice ale sistemelor de joasă presiune.
   De unde această călătorie pe Acoperişul Lumii.
   Lisa îşi schimbă poziţia ca să-i mai facă o poză lui Taski Şerpaşul. Ca mulţi dintre oamenii lui, Taski luase ca nume de familie numele grupului său etnic.
   Omul se mişcă de lângă şirul steagurilor de rugăciune fluturânde, dădu hotărât din cap şi arătă cu ţigara pe care o ţinea între două degete înspre culmile ce se înălţau lângă ei.
   - E o zi proastă. Moartea pluteşte în aer, repetă el, apoi stinse ţigara şi-şi aprinse încă una, după care se întoarse să plece.
   Lucrurile erau clare.
   Dar nu şi pentru ceilalţi membri ai grupului lor.
   Murmure de dezamăgire se auziră în rândurile alpiniştilor. Toţi îşi îndreptară privirea spre cerul albastru, fără urmă de nori, de deasupra. Echipa compusă din 10 alpinişti aştepta de 9 zile să se schimbe vremea. Până acum, nimeni nu contestase decizia de bun-simţ de a nu urca în timpul furtunii de săptămâna trecută. Vremea fusese dată peste cap din cauza unui ciclon care pornise din golful Bengal. Vânturi sălbatice trecuseră grăbite peste tabăra lor, cu o viteză ajungând până la 150 de kilometri pe oră, smulgând unul dintre corturile folosite ca bucătărie şi punând oamenii la pământ, fiind urmate de rafale de ninsoare care răniseră, aidoma celui mai aspru şmirghel, orice bucăţică de piele lăsată neacoperită.
   Apoi venise răsăritul cu un soare la fel de strălucitor ca speranţele lor. Lumina se reflecta puternic pe gheţarul Khumbu şi pe toată întinderea de gheaţă din jur. Everestul acoperit de zăpadă plutea deasupra lor, înconjurat senin de culmile sale surori, asemenea unor miri în alb.
   Lisa făcuse o sută de fotografii, încercând să prindă lumina schimbătoare în toată frumuseţea ei, mereu alta de la un moment la altul. Acum pricepea de ce Everestul primise acel nume de la localnici: Chomolungma, sau Zeiţa Mamă a Lumii, în chineză, şi Sagarmatha, Zeiţa Cerului, în nepaleză.
   Plutind printre nori, muntele era într-adevăr o zeiţă de gheaţă şi stânci. Iar ei veniseră cu toţii să o slujească pioşi, să se dovedească demni de a săruta cerul. Şi nu fusese deloc ieftin. Şaizeci şi cinci de mii de dolari de persoană. Măcar preţul indusese echipamentul de campare, hamalii, şerpaşii şi, desigur, câţi iaci doriseră. Mugetul unei femele iac se transmitea în ecouri prin toată valea, unul între cele două duzini de animale de care se folosea echipa de alpinişti.
   Petele de culoare roşii şi galbene pe care le făceau corturile lor decorau întreaga tabără. În plus, pe platoul stâncos, se mai aflau încă alte 5 tabere de alpinişti, aşteptând cu toţii ca zeii furtunii să le întoarcă spatele.
   Însă, potrivit şerpaşului, asta nu avea să se întâmple în ziua aceea.
   - Ei, rahat! exclamă managerul unei companii de echipament sportiv din Boston.
   Îmbrăcat în cel mai nou model de costum de alpinism căptuşit cu puf, dintr-o singură piesă, stătea cu braţele încrucişate lângă rucsacul pregătit.
   - Peste 600 de dolari pe zi ca să stăm aici degeaba. Cred că pur şi simplu vor să ne jupoaie de bani. Pe cer nu-i nici măcar un nenorocit de nor!
   Mormăia în barbă, ca şi cum încerca să incite la o revoltă pe care nu avea nici o intenţie să o conducă el însuşi.
   Lisa mai întâlnise genul acesta de oameni. Personalitate de tip M... M de la măgar. Văzând lucrurile acum, din perspectiva aceasta, poate că nu ar fi trebuit să se culce cu el.
   I se strânse inima când îşi aminti. Se întâmplase în State, după o întâlnire pentru organizarea călătoriei la Hyatt în Seatle, după prea multe pahare de whisky. Bob din Boston fusese doar un alt port pe timp de furtună... nici primul şi probabil nici ultimul. Însă un lucru era sigur: acesta era un port în care nu avea să-şi mai arunce ancora niciodată.
   Bănuia că acesta era motivul cel mai însemnat pentru atitudinea lui nemulţumită şi în permanenţă iritată.
   Se îndepărtă, sperând că fratele ei va avea suficientă putere de convingere pentru a înăbuşi orice conflict. Josh era un alpinist experimentat, cu 10 ani de escaladări în spate, şi fusese cel care o indusese printre cei pe care îi conducea pentru a cuceri Everestul. De altfel, conducea expediţii de alpinism în diverse părţi din lume cel puţin de două ori pe an.
   Josh Cummings ridică o mână. Blond şi zvelt ca şi ea, era îmbrăcat în blugi vârâţi în jambierele bocancilor săi Millet One Sport, şi un hanorac căptuşit termic, de culoare gri. Îşi drese vocea.
   - Taski a escaladat Everestul de 12 ori. Cunoaşte foarte bine muntele şi toanele sale. Dacă el spune că vremea este prea imprevizibilă ca să mergem mai departe, atunci nu avem decât să mai rămânem o zi aici şi s-o folosim pentru aclimatizare şi antrenament. Dacă este cineva interesat, pot să pun doi ghizi să conducă o excursie de-o zi până la pădurea de rododendroni în josul văii Khumbu.
   Cineva din grup ridică o mână.
   - Dar o excursie de o zi la hotelul Everest View? Stăm aici în nenorocitele astea de corturi de 6 zile. Nu cred că mi-ar strica o baie fierbinte.
   Din mulţime se auziră murmure aprobatoare.
   - Nu ştiu dacă-i o idee chiar aşa de bună, se opuse Josh. Ne-ar lua toată ziua să ajungem la hotel, iar camerele de acolo sunt alimentate cu oxigen pentru a împiedica oaspeţii să sufere de rău de altitudine. Asta ar putea să dăuneze aclimatizării la care aţi ajuns deja şi să întârzie apoi orice escaladă.
   - De parcă n-am fi întârziat oricum! insistă Bob din Boston.
   Josh îl ignoră. Lisa ştia că fratele ei mai mic nu avea să cedeze în niciun caz presiunilor şi să facă o prostie aşa de mare încât să rişte escaladarea dacă vremea nu era sigură.
   Deşi cerul era acum albastru, ştia că se putea schimba în doar câteva minute. Crescuse, practic, pe mare, pe insula Catalină. Ca şi Josh, de altfel. Ajungeai să descifrezi anumite semne, dincolo de lipsa norilor. Iar Josh poate că nu reuşise să-şi dezvolte abilitatea unui şerpaş de a prezice vremea la altitudinile astea, dar, cu siguranţă, ştia să îi respecte pe cei care o făceau.
   Lisa privi spre norul de zăpadă stârnit de vânt pe culmea Everestului. Se ştia că acest curent de aer puternic putea ajunge la viteze de peste 300 de kilometri pe oră sus pe vârf. Norul de zăpadă părea să aibă o întindere foarte mare.
   Deşi furtuna se potolise, modificările de presiune puteau stârni haos în continuare la altitudini de peste opt mii de metri. Curentul puternic putea abate o nouă furtună asupra lor în orice moment.
   - Măcar am putea porni spre Tabăra Unu, o ţinu una şi bună Bob. Ajungem acolo, facem focul şi vedem ce se întâmplă cu vremea.
   Deja se simţea iritarea în vocea managerului firmei de echipament sportiv, deşi se străduia să o facă să pară cât mai conciliantă. Se înroşise la faţă de ciudă.
   Lisa nu putea în ruptul capului să înţeleagă ce o atrăsese cândva la omul ăsta.
   Înainte ca fratele ei să apuce să-i răspundă bădăranului, se auzi un alt zgomot. Un thump–thump, ca o bătaie de tobe.
   Toţi ochii se întoarseră către est. Un elicopter negru se ridică deasupra zării luminate de soarele la răsărit. Un B-2 Squirrel A-Star Ecuriel subţire ca o viespe. Elicopterul de salvare fusese proiectat special pentru a ajunge la astfel de înălţimi.
   Peste grup se aşternu tăcerea.
   Cu o săptămână în urmă, chiar înainte de izbucnirea furtunii, un grup urcase pe partea cu Nepalul. Anunţaseră prin radio că ajunseseră la Tabăra Doi. La peste 6 400 de metri altitudine.
   Lisa îşi puse mâna streaşină la ochi. Oare se întâmplase ceva?
   Vizitase clinica Asociaţiei Himalayane de Salvare din Pheriche. Acolo se efectua triajul pentru pacienţii afectaţi de multitudinea de boli asociate alpinismului şi condiţiilor grele de relief: oase rupte, edeme pulmonare şi cerebrale, probleme cardiace, dizenterie, orbire din cauza zăpezii şi tot felul de infecţii, inclusiv boli venerice. Se părea că până şi chlamydia şi gonoreea erau hotărâte să cucerească Everestul.
   Dar acum oare ce se întâmplase? Nu se auzise nici un mesaj SOS pe frecvenţa de urgenţă a radioului. Elicopterul putea urca numai puţin deasupra Taberei de Bază din cauza aerului rarefiat de acolo. Asta însemna că orice operaţiune de salvare presupunea ca răniţii sau bolnavii să fie coborâţi pe jos de la înălţimi mai ridicate. La peste 7 600 de metri, morţii erau pur şi simplu lăsaţi acolo unde cădeau, transformând pantele superioare ale Everestului într-un cimitir îngheţat de echipamente abandonate, butelii de oxigen goale şi cadavre mumificate de îngheţ.
   Ritmul motoarelor se modifică.
   - Vine încoace! exclamă Josh şi le făcu semn tuturor oamenilor împrăştiaţi până la corturile solide bine fixate, să elibereze întinderea plană ce servea drept loc de aterizare pentru elicoptere.
   Elicopterul negru se lăsă deasupra lor. Din cauza elicei, deasupra lor se abătu o ploaie de nisip şi pietriş mărunt. Pe lângă nasul Lisei trecu un ambalaj de Snickers. Steagurile de rugăciune dansară în vânt, iar iacii fugiră care încotro. După atâtea zile de linişte pe munte, zgomotul era asurzitor.
   B-2-ul ateriză şi se opri cu o graţie pe care nu i-ai fi bănuit-o ţinând cont de dimensiuni. Uşile se deschiseră cu repeziciune. Coborâră doi oameni. Unul purta uniformă verde de camuflaj şi avea pe umăr o armă automată; era un soldat din Armata Regală Nepaleză. Celălalt, mai înalt, era îmbrăcat într-o rasă roşie şi o mantie strânsă la mijloc şi era ras în cap. Un călugăr budist.
   Cei doi se apropiară şi le spuseră ceva în grabă într-un dialect nepalez unor şerpaşi. Aceştia gesticulară puternic şi pe urmă se întoarseră arătând într-o direcţie.
   În direcţia Lisei.
   Călugărul porni hotărât înspre ea, cu soldatul urmându-l îndeaproape. Judecând după ridurile pe care le făcea mijindu-şi ochii din pricina luminii, călugărul părea să aibă în jur de 45 de ani, avea pielea ciocolatie şi ochii de culoarea caramelului.
   Soldatul avea pielea mai închisă la culoare şi ochii mai apropiaţi. Se uita fix undeva mai jos de gâtul ei. Ea îşi lăsase fermoarul jachetei desfăcut şi se părea că bustiera pe care o purta pe sub vesta polar îi atrăsese atenţia.
   Pe de altă parte însă, călugărul budist îşi plecă privirea plin de respect şi chiar înclină uşor din cap. Vorbi într-o engleză corectă, cu un uşor accent britanic.
   - Dr. Cummings, îmi cer scuze pentru acest deranj, dar avem o urgenţă. Am fost informat de clinica HRA că sunteţi medic.
   Lisa se încruntă intrigată.
   - Da.
   - O mănăstire din apropiere a fost lovită de o boală ciudată care i-a afectat pe aproape toţi locuitorii. Un singur mesager, un om dintr-un sat din apropiere, a fost trimis pe jos şi a ajuns după trei zile la spitalul din Khunde. Odată alertaţi, sperasem că vor trimite un doctor de la HRA la mănăstire, însă o avalanşă a făcut ca personalul clinicii să devină deja insuficient. Dr. Sorenson ne-a informat despre prezenţa dumneavoastră aici, în Tabăra de Bază.
   Lisa îşi aminti de scunda doctoriţă canadiană. Băuseră împreună într-o seară un bax de şase sticle de Carlsberg şi ceai cu lapte şi zahăr.
   - Cum vă pot ajuta? întrebă ea.
   - Aţi fi dispusă să mergeţi până acolo? Deşi mănăstirea este izolată, se poate ajunge la ea cu elicopterul.
   - Cât ar dura...? întrebă ea şi aruncă o privire înspre Josh, care li se alăturase între timp.
   Călugărul clătină din cap cu o privire preocupată şi uşor jenat că trebuia să-i impună anumite lucruri.
   - Ne va lua cam 3 ore să ajungem. Nu ştiu ce vom găsi acolo.
   Mai clătină o dată din cap îngrijorat.
   Atunci vorbi Josh:
   - Noi oricum va trebui să rămânem aici toată ziua.
   Îi atinse cotul şi se aplecă înspre ea.
   - Dar ar trebui să merg şi eu cu tine.
   Lisa se opuse. Ştia să aibă grijă de ea. Însă fusese instruită în legătură cu atmosfera politică tensionată ce domnea în Nepal din 1996. Rebelii maoişti duceau lupte de gherilă în ţinuturile muntoase, încercând să răstoarne monarhia constituţională şi să o înlocuiască cu o republică socialistă. Se ştia despre ei că-şi hăcuiau victimele tăindu-le membrele unul câte unul cu o seceră. Deşi în momentul de faţă încetaseră schimburile de focuri, ocazional, se mai comiteau atrocităţi.
   Se uită la arma automată bine unsă din mâinile soldatului. Dacă până şi un om sfânt avea nevoie de o escortă înarmată, poate că ar fi fost mai bine să reconsidere oferta fratelui ei.
   - Nu... nu prea am altceva decât o trusă de prim ajutor şi nişte echipament de monitorizare, îi spuse ea nesigură călugărului. În niciun caz nu sunt dotată pentru situaţii medicale majore care implică mai mulţi pacienţi.
   Călugărul dădu din cap şi făcu semn înspre elicopterul aflat în aşteptare. Elicele acestuia se mişcau în continuare.
   - Dr. Sorenson ne-a dat tot ce-am putea avea nevoie pe termen scurt. Credem că nu vom avea nevoie de serviciile dumneavoastră mai mult de o zi. Pilotul are un telefon prin satelit cu ajutorul căruia veţi putea transmite ce găsiţi acolo. Poate că lucrurile s-au rezolvat deja şi ne vom întoarce aici până la prânz.
   O umbră îi trecu peste chip la ultimele cuvinte. Nici el nu credea asta. În tonul lui se simţea îngrijorarea... şi poate chiar şi un pic de teamă.
   Ea trase adânc în piept aerul rarefiat. Abia îşi umplu plămânii. Depusese un jurământ. În plus, făcuse suficiente fotografii. Voia să se întoarcă la lumea reală.
   Probabil că se citi ceva pe faţa ei, căci călugărul spuse:
   - Deci veniţi.
   - Da.
   - Lisa... interveni Josh pe un ton preocupat.
   - N-o să păţesc nimic.
   Îl strânse de braţ.
   - Tu trebuie să rămâi aici să împiedici echipa să se revolte.
   Josh aruncă o privire înapoi către Bob din Boston şi oftă.
   - Aşa că menţine liniştea în tabără până mă întorc eu.
   El o privi din nou, neconvins, însă nu se împotrivi. Trăsăturile îi erau în continuare încordate.
   - Ai grijă acolo.
   - Am la dispoziţie cel mai bun personal din Armata Regală Nepaleză ca să mă protejeze.
   Josh se uită fix la arma bine unsă a singurului militar.
   - Asta mă îngrijorează şi pe mine.
   Încercă să îndulcească remarca pufnind în râs, însă nu reuşi decât să o facă şi mai amară.
   Lisa ştia că mai mult decât atât nu avea să obţină de la el. Îl îmbrăţişă repede, îşi luă rucsacul cu trusa medicală din cort şi în câteva momente trecea ghemuindu-se pe sub elicea ce se învârtea ameninţător şi se urcă pe bancheta din spate a elicopterului de salvare.
   Pilotul nici nu o băgă în seamă. Soldatul ocupă locul copilotului. Călugărul, care se prezentă drept Ang Gelu, i se alătură pe bancheta din spate.
   Lisa îşi puse un set de căşti pe urechi pentru a se proteja de zgomot. Cu toate astea, motoarele se auziră şi mai tare pe măsură ce elicele se învârteau din ce în ce mai repede.
   Maşinăria începu să vibreze pe picioare, în timp ce rotoarele încercau să mişte aerul rarefiat. Se auzi un sunet prelung ca un vaiet. În sfârşit, aparatul de zbor se desprinse de pe „pista” stâncoasă şi se ridică rapid în aer.
   Lisa simţi un gol în stomac când elicopterul făcu un viraj peste o strâmtoare din apropiere. Se uită prin geamul de pe partea ei la aglomerarea de corturi şi de iaci de dedesubt. Îl identifică pe fratele ei. Avea un braţ ridicat în semn de rămas-bun, sau oare încerca doar să-şi ferească ochii de soare?
   Lângă el se afla Taski Şerpaşul, uşor de distins datorită pălăriei de cowboy.
   Remarca de mai devreme a şerpaşului o urmări în cer, ascuţită şi tăioasă ca o lamă de cuţit prin gândurile şi temerile ei.
   „Moartea pluteşte în aer.“
   Nu era un gând prea plăcut în momentul de faţă.
   Lângă ea, buzele călugărului se mişcau într-o rugăciune mută. Era în continuare încordat... poate din cauza mijlocului lor de transport, sau poate se temea de ceea ce îi aştepta la mănăstire.
   Lisa se lăsă pe spate cu vorbele şerpaşului răsunându-i în continuare în urechi.
   Într-adevăr, era o zi proastă.

   9:13 A.M.
   ALTITUDINE: 6 675 METRI

   Se mişca agil peste crăpăturile adânci, cu paşi mari, crampoanele de oţel înfigându-i-se adânc în zăpadă şi gheaţă.
   De-o parte şi de alta se ridicau stânci golaşe pe care apăreau ici-colo licheni maronii. Strâmtoarea o cotea în sus. Înspre locul unde avea el treabă.
   Era îmbrăcat cu un costum matlasat dintr-o bucată, vopsit pentru camuflaj în nuanţe de alb şi negru. Avea pe cap o cagulă care-i acoperea complet faţa, în afară de ochii peste care purta ochelari de zăpadă. Rucsacul cu echipament de căţărare din spate cântărea 21 de kilograme, inclusiv toporişca pentru gheaţă atârnată într-o parte şi colacul de frânghie de partea cealaltă.
   Mai avea la el şi o puşcă de asalt Heckler & Koch, un încărcător suplimentar cu 20 de cartuşe şi o taşcă în care păstrau nouă grenade incendiare.
   Nu avea nevoie de oxigen suplimentar, nici măcar la altitudinea asta. De 44 de ani încoace, munţii erau casa lui. Era la fel de obişnuit cu locurile acestea înalte ca oricare şerpaş, însă nu le vorbea limba, căci nu era de acelaşi neam cu ei. Avea un ochi albastru, de gheaţă, şi unul alb complet. Trăsătura ieşită din comun îl făcea la fel de uşor de deosebit ca şi tatuajul de pe umăr. Chiar printre Sonnekonige, Cavalerii Soarelui.
   Casca din ureche îi bâzâi.
   - Ai ajuns la mănăstire?
   Îşi atinse gâtul.
   - În 14 minute.
   - Nu trebuie să afle nimeni despre accident.
   - O să am grijă.
   Vorbea pe un ton egal, respirând pe nas. În glasul celuilalt se citea hotărâre, dar şi frică. Ce slăbiciune! Era unul dintre motivele pentru care rareori vizita Granitschloss, Castelul de Granit, preferând să se ţină deoparte, aşa cum se cuvenea de fapt.
   Nimeni nu îi ceruse să vină mai aproape. Îi cereau doar să acţioneze pentru ei, cu calificarea de care dispunea, când era absolut necesar.
   Se auzi din nou un huruit în cască.
   - Vor ajunge la mănăstire în curând.
   Nu se obosi să răspundă. Auzi duduit de motoare în depărtare. Făcu un calcul rapid în minte. Nu era nevoie să se grăbească. Munţii îl învăţaseră să aibă răbdare.
   Îşi domoli ritmul respiraţiei şi continuă să înainteze spre mănunchiul de clădiri de piatră cu acoperişuri de ţiglă roşie.
   Mănăstirea Temp Och stătea cocoţată pe marginea unei stânci, având o singură cale de acces. Călugării şi studenţii rareori trebuiau să-şi facă griji în legătură cu restul lumii.
   Asta până în urmă cu 3 zile.
   Până la accident.
   Treaba lui era să cureţe scena.
   Zgomotul elicopterului ce se apropia se auzi şi mai puternic, de undeva de jos. El îşi menţinu acelaşi ritm. Avea destul timp. Era important ca nou-veniţii să intre în mănăstire.
   Avea să fie mult mai uşor să-i ucidă pe toţi la un loc.

   9:35 A.M.

   Din elicopter, lumea de dedesubt părea încremenită ca negativul unei fotografii.
   Un studiu al contrastelor. Alb şi negru. Zăpadă şi piatră. Stânci învăluite într-un giulgiu de ceaţă şi trecători umbroase. Lumina dimineţii se reflecta dureros în malurile de gheaţă şi vârfurile sticloase, ameninţând cu orbirea pe oricine privea de sus.
   Lisa clipi. Cine ar fi vrut să trăiască atât de departe de tot? Într-un mediu atât de necruţător? Oare de ce oamenii găseau întotdeauna de cucerit astfel de locuri neprielnice când le era la îndemână o existenţă mult mai facilă?
   Însă, pe de altă parte, asta era tocmai întrebarea pe care i-o punea adesea Lisei mama ei. De ce asemenea extreme?
   Cinci ani pe mare, la bordul unei nave de cercetare, apoi încă un an de antrenament şi pregătire pentru rigorile ascensiunii montane, şi acum aici, în Nepal, pe punctul de a lua cu asalt Everestul. De ce asemenea riscuri când putea foarte bine să ducă o viaţă mult mai uşoară?
   Răspunsul Lisei fusese simplu: Tocmai pentru că reprezentau o provocare. Oare George Mallory, legendarul alpinist, nu răspunsese cam în acelaşi fel când fusese întrebat de ce urcase pe Everest? „Pentru că era acolo.“ Desigur, povestea din spatele acestei replici era că Mallory o rostise exasperat din pricina unui jurnalist care-l bătea la cap. Însă răspunsul pe care Lisa i-l dăduse mamei sale nu fusese tot unul reflex şi înciudat? La urma urmei, ce făcea ea aici? Viaţa de zi cu zi oferea suficiente provocări: să-ţi câştigi existenţa, să pui bani deoparte pentru pensie, să găseşti pe cineva pe care să-l iubeşti, să supravieţuieşti diverselor dezamăgiri şi pierderi importante, să creşti copii.
   Lisa refuză aceste gânduri, simţind strângerea de inimă ce-i devenise familiară şi dându-şi seama ce putea să însemne asta. „Oare trăiesc aşa, o viaţă la limită, ca să evit să trăiesc o viaţă reală? Oare acesta e motivul pentru care atâţia bărbaţi au trecut prin viaţa mea fără să se oprească?“
   Şi iat-o acum. La 33 de ani, singură, fără perspective în afară de cercetările pe care le făcea pentru companie şi un sac de dormit pentru o singură persoană în loc de pat. Poate ar fi trebuit să se radă pe cap şi să se mute într-una dintre mănăstirile astea din vârful muntelui.
   Elicopterul tremură virând.
   Ea se concentră din nou asupra momentului.
   Fir-ar al dracului...
   Lisa îşi ţinu răsuflarea în timp ce elicopterul trecu la mustaţă pe deasupra unei culmi ascuţite. Trenul de aterizare se scutură de pojghiţa de promoroacă adusă de vânt, iar elicopterul se cufundă în trecătoarea aflată în imediata vecinătate.
   Ea îşi forţă degetele să se descleşteze de pe mânerul scaunului. Brusc, o căsuţă cu 4 camere şi doi sau trei copii nu mai păreau o perspectivă atât de îngrozitoare.
   Lângă ea, Ang Gelu se aplecă înainte şi-i arătă ceva în jos, prin spaţiul dintre pilot şi soldat. Zumzetul motorului înghiţi vorbele.
   Lisa îşi rezemă obrazul de geam ca să vadă afară.
  Rotunjimea bucăţii reci de plexiglas îi atinse uşor pielea. Jos, dădu cu ochii de prima pată de culoare. O grămadă de acoperişuri de ţiglă roşie. Opt adăposturi de piatră, cocoţate pe un platou, mărginit din trei părţi de vârfuri înalte de şapte mii de metri şi o stâncă verticală în a patra.
   Mănăstirea Temp Och.
   Elicopterul coborî iute spre clădiri. Într-o parte, Lisa observă o terasă de pământ cultivată cu cartofi. Câteva ţarcuri şi hambare risipite în partea cealaltă. Nici o mişcare. Nimeni nu ieşi să-i întâmpine pe oaspeţii gălăgioşi. Mai grav, Lisa observă o mulţime de capre şi oi cu lâna albăstruie adunate în ţarcuri. Nici ele nu se mişcau. În loc s-o ia la goană, speriate de zgomotul elicopterului, stăteau toate întinse pe pământ, cu picioarele sucite şi cu gâturile îndoite într-o poziţie nefirească.
   Ang Gelu observă şi el asta şi se lăsă pe spate în scaun.
   Ochii lui îi întâlniră pe ai ei. Oare ce se petrecuse aici? În faţă, pilotul şi soldatul începuseră să se certe. În mod cât se poate de evident, pilotul nu voia să aterizeze aici. Soldatul îl convinse totuşi punând cu un gest ferm mâna pe patul armei.
   Pilotul se strâmbă supărat şi-şi potrivi masca de oxigen peste nas şi gură. Nu pentru că ar fi avut nevoie de aer mai mult, ci de frică să nu se molipsească de ceva.
   Cu toate astea, pilotul respectă ordinele soldatului. Trase de manete, îndreptând aparatul de zbor spre sol. Încercă să coboare cât de departe se putea de ţarcuri, înspre marginea terasei cultivate cu cartofi.
   Terasa era săpată pe mai multe niveluri, formând un amfiteatru în trepte înţesate de siluetele fragile ale răsadurilor. Cultivarea cartofilor la mare altitudine fusese introdusă de britanici la începutul secolului al nouăsprezecelea şi devenise una dintre sursele de subzistenţă a regiunii. Cu o mişcare bruscă, tălpicile elicopterului loviră solul pietros, zdrobind un rând de plante.
   Răsadurile din preajmă zburară care încotro din cauza curentului rotorului.
   Însă în continuare nimeni nu păru să observe sosirea lor.
   Ea revăzu în minte imaginea animalelor moarte. Mai era cineva de salvat aici? Oare ce se petrecuse? Îi trecură prin cap diverse motive care puteau să justifice moartea şi diverse modalităţi prin care se puteau lua bolile: înghiţire, inhalare, atingere. Sau pur şi simplu era ceva contagios? Avea nevoie de mai multe informaţii.
   - Poate că ar trebui să rămâneţi aici, îi spuse Ang Gelu Lisei în timp ce-şi desfăcea centura de siguranţă. Să mergem doar noi să vedem care-i situaţia în mănăstire.
   Lisa înşfacă rucsacul cu trusa medicală de pe podea. Scutură din cap.
   - Nu mi-e teamă de bolnavi. Şi poate că la anumite întrebări doar eu voi putea răspunde.
   Ang Gelu dădu aprobator din cap, îi spuse ceva în grabă soldatului şi deschise uşa din spate. Coborî şi se întoarse pentru a-i întinde o mână Lisei.
   Un curent rece pătrunse în interiorul încălzit, ajutat de motoarele ce rămăseseră pornite. În timp ce îşi trăgea pe cap gluga de la haină, Lisei i se păru că tot oxigenul ce se mai afla în aer la altitudinea asta dispăruse parcă luat de vântul îngheţat. Sau poate că era doar o senzaţie de frică. Cuvintele ei curajoase de mai devreme nu-i reflectau nici pe departe starea de spirit.
   Apucă mâna călugărului. Chiar prin mănuşile de lână, îi simţi puterea şi căldura. El nu se deranjă să-şi acopere capul ras, părând total imun la frigul năprasnic.
   Ea cobori, însă rămase aplecată sub elicele ce se învârteau.
   Soldatul ieşi ultimul. Pilotul rămase în cabină. Deşi adusese elicopterul la sol cum i se ordonase, nu era dispus să-şi părăsească locul dinăuntru.
  Ang Gelu trânti uşa în urma sa şi cei trei o luară la fugă peste răsadurile de cartofi înspre clădirile de piatră de diverse mărimi.
   De jos, adăposturile acoperite cu ţiglă roşie erau mai înalte decât văzute de sus. Structura aflată în centru părea să aibă trei etaje şi deasupra un acoperiş de forma celor de pe pagode. Toate clădirile erau acoperite cu decoraţiuni meşteşugite. Picturi murale mărgineau uşile şi ferestrele.
   Frunzuliţe aurite străluceau pe grinzi, în timp ce dragoni şi păsări mitologice sculptate în piatră rânjeau din colţurile acoperişurilor. Diversele clădiri erau legate prin câte un portic acoperit, formând curţi interioare şi spaţii particulare.
   Cilindri de rugăciune din lemn, în care erau cioplite litere străvechi, erau aşezaţi pe stâlpi împrăştiaţi din loc în loc între structuri. Steaguri de rugăciune multicolore atârnau de streşinile acoperişurilor, fluturând din când în când în curenţii intermitenţi.
   Deşi totul semăna cu un decor de poveste, ca un Shangri-La din vârf de munte, Lisa se trezi încetinind pasul. Nu era nici urmă de mişcare. Majoritatea ferestrelor erau zăvorâte. Peste tot domnea o linişte apăsătoare.
   Şi apoi mai era şi izul care se simţea în aer. Deşi se ocupase în principal de cercetare, Lisa avusese şi ea parte de întâlniri cu moartea pe vremea când era medic rezident.
   Miasma fetidă a cadavrelor în descompunere nu putea fi îndepărtată prea uşor. Se trezi rugându-se să provină de la animalele moarte aflate în partea cea mai îndepărtată a pavilionului. Însă nu-şi făcu speranţe prea mari din cauza lipsei de reacţie la apariţia lor.
   Ang Gelu deschidea drumul, umăr la umăr cu soldatul.
   Lisa fu nevoită să grăbească pasul pentru a nu rămâne în urmă. Trecură printre două clădiri şi o luară înspre structura ce se înălţa în centru.
   În curtea principală erau împrăştiate la întâmplare diverse obiecte şi unelte agricole, ca şi cum ar fi fost abandonate în grabă. Un car la care era înhămat un iac zăcea răsturnat într-o parte. Şi animalul acesta era mort, prăbuşit cu picioarele ţepene şi burta umflată. Nişte ochi înceţoşaţi se holbau la ei. O limbă umflată ieşea printre nişte buze negre, la fel de umflate si ele.
   Lisa observă lipsa muştelor şi a altor insecte oportuniste.
   Erau muşte la asemenea altitudine? Nu era sigură. Privi în sus, spre cer. Nici urmă de păsări. Niciun zgomot în afară de vâjâitul vântului.
   - Pe aici, spuse Ang Gelu.
   Călugărul se îndreptă spre o pereche de uşi înalte ce dădeau în clădirea centrală, în mod evident, templul principal, încercă încuietoarea, o găsi descuiată, şi deschise uşile cu un scârţâit al balamalelor.
   Dincolo de prag, licări primul semn de viaţă. De fiecare parte a intrării, se aflau lămpi înalte ce străluceau cu 12 fitiluri aprinse. Lămpi alimentate cu ulei făcut din grăsime de iac. Mirosul fetid era şi mai puternic în interior. Nu prevestea nimic bun. Chiar şi soldatul ezită un moment, mutându-şi arma automată de pe un umăr pe celălalt, ca şi cum ar fi vrut să se calmeze. Călugărul trecu pur şi simplu pragul. Strigă un cuvânt de salut. Ecoul lui răsună în interior.
   Lisa intră în urma lui Ang Gelu. Soldatul rămase în prag.
   Alte câteva lămpi înalte luminau interiorul templului. De fiecare parte, pe pereţi erau aliniaţi cilindri uriaşi de rugăciune, în timp ce lumânări cu miros de ienupăr şi beţişoare parfumate ardeau lângă o statuie a lui Buddha din lemn de tec, înaltă de 2 metri şi jumătate. În spatele lui erau aliniaţi alţi zei.
   Când ochii Lisei se obişnuiră cu interiorul întunecat, observă că pereţii erau acoperiţi în bună măsură de numeroase picturi şi mandale de lemn sculptate artistic, înfăţişând scene care în lumina pâlpâitoare păreau desprinse din infern. Aruncă o privire în sus. Grinzi de susţinere solide traversau templul în dreptul celor două etaje superioare, iar de ele atârnau o mulţime de lămpi, toate fiind acum reci şi întunecate.
   Ang Gelu strigă din nou.
   Undeva deasupra capetelor lor scârţâi ceva.
   Dacă exista un supravieţuitor, cineva care să poată spune ce se petrecuse aici, ea era cea mai potrivită să afle. Îşi săltă rucsacul şi mai sus pe umăr.
   - Vin şi eu.
   În ciuda tonului ei hotărât, îl lăsă pe Ang Gelu să o ia înainte.
   Traversă templul prin spatele statuii lui Buddha până la o intrare arcuită aflată undeva în spate. Pătrunse printre nişte draperii de brocart brodate cu fir de aur. Un hol micuţ ducea şi mai adânc în interiorul structurii. Din loc în loc, ferestrele acoperite cu obloane lăsau să treacă raze de lumină în penumbra deasă. Lumina cădea pe un perele văruit. Pata care împroşcase şi mânjise peretele nu necesita o examinare mai îndeaproape.
   Sânge.
   Două picioare goale, inerte, ieşeau de sub o arcadă de la jumătatea holului... în mijlocul unei bălţi negre. Ang Gelu îi făcu semn să se întoarcă înapoi în templu. Ea scutură din cap şi merse mai departe. Nu se aştepta să-l salveze pe omul care zăcea acolo. Nu se îndoia că era deja mort. Însă instinctul o împingea înainte. Din cinci paşi, ajunse lângă cadavru. Într-o secundă, conştientiză despre ce era vorba şi se trase înapoi.
   Picioarele. Numai atât mai rămăsese din om. Doar o pereche de picioare tăiate cam la jumătatea coapsei. Privi încăperea de dincolo de arcadă, scena unui adevărat măcel. În mijlocul încăperii erau picioare şi braţe aşezate grămadă ca lemnele de foc.
   Şi pe urmă mai erau şi capetele tăiate şi aliniate în ordine de-a lungul unui perete, cu ochii deschişi ieşiţi din orbite şi privirea fixă, terifiată de groază.
   Ang Gelu veni lângă ea. Înţepeni când dădu cu ochii de privelişte şi murmură ceva ce suna ca o rugăciune sau ca un blestem.
   Ca şi cum l-ar fi auzit, în cameră se mişcă ceva. Se ridică de undeva de dincolo de grămada de membre tăiate. O siluetă goală, cu capul ras, scăldată în sânge ca un nou-născut. Era unul dintre călugării din mănăstire.
   Un sâsâit gutural se auzi dinspre siluetă. Pe chip i se citea nebunia. Ochii prindeau lumina slabă şi o reflectau înapoi ca un lup noaptea.
   Se împletici înspre ei, trăgând după el, pe scândurile podelei, o seceră lungă de un metru. Lisa se dădu câţiva paşi înapoi pe hol. Ang Gelu vorbi încetişor, cu palmele ridicate a rugă, încercând în mod evident să oprească acea creatură.
   - Relu Na, spuse el. Relu Na.
   Lisa îşi dădu seama că Ang Gelu îl recunoscuse pe nebun, că era cineva pe care-l întâlnise poate când mai fusese la mănăstire. Simplul fapt ca omului i se rostise numele îl umanizase, dar şi amplificase în acelaşi timp grozăvia situaţiei.
   Cu un ţipăt sfâşietor, călugărul se repezi spre fratele său întru credinţă. Ang Gelu se feri cu agilitate de seceră. Omul îşi pierduse simţul de coordonare odată cu minţile. Ang Gelu îl cuprinse pe celălalt într-o îmbrăţişare strânsă, luptându-se cu el şi încercând să-l lipească de zid.
   Lisa se mişcă rapid. Îşi lăsă rucsacul pe podea, trase un fermoar şi scoase o cutie metalică. O deschise rapid cu degetul mare. Înăuntru erau înşirate o mulţime de seringi de plastic, cu acele acoperite cu capace şi pline cu diverse medicamente folosite în cazuri de urgenţă.
   Zgomotul puştii răsună asurzitor în holul îngust. Capul călugărului explodă, împrăştiind în jur sânge şi fragmente de oase. Corpul îi căzu pe spate din cauza impactului.
   Lisa şi Ang Gelu se uitară nedumeriţi la cel care trăsese. Soldatul nepalez avea arma la umăr. O lăsă uşor în jos.
   Ang Gelu începu să-l certe în limba lui, însă fără să încerce să-i ia arma.
   Lisa se duse lângă cadavru şi-i verifică pulsul. Nimic. Se uită îndelung la trupul omului, încercând să găsească un răspuns. Ar fi avut nevoie de o morgă cu facilităţi moderne de cercetare pentru a determina cauza nebuniei lui. Din câte spusese mesagerul, indiferent ce se petrecuse aici, nu fusese afectat numai un singur om. Toţi ceilalţi fuseseră şi ei afectaţi în diferite grade.
   Dar care fusese cauza? Oare fuseseră expuşi la un anumit tip de metale grele în apă, o scurgere subterană de gaz otrăvitor sau vreun insecticid puternic cu care fuseseră tratate cerealele? Era posibil să fie un virus, ca Ebola? Sau chiar o nouă formă de boală a vacii nebune? Încercă să-şi amintească dacă iacii puteau face boala asta. Îşi aduse aminte de carcasele umflate ale animalelor din curte. Nu ştia.
   Ang Gelu se întoarse lângă ea. În obraz i se căsca o imensă rană însângerată, însă el părea să nu simtă nimic. Îşi concentrase toată suferinţa asupra corpului aflat lângă ea.
   - Numele lui era Relu Na Havarshi.
   - Îl cunoşteai?
   Încuviinţă din cap.
   - Era vărul soţului surorii mele. Originar dintr-un sat mic din Raise. Fusese atras în rândurile rebelilor maoişti, însă practicile lor sălbatice nu se potriveau cu firea lui. Aşa că a fugit. Pentru rebeli, asta echivala cu o condamnare la moarte. Pentru a-l ascunde, l-am adus aici la mănăstire... într-un loc unde foştii lui camarazi nu aveau cum să-l găsească vreodată. Aici a găsit un loc senin în care să se vindece... sau cel puţin aşa m-am rugat eu să se întâmple. Acum va trebui să-şi găsească propriul drum către pacea eternă.
   - Îmi pare rău.
   Toţi ochii se îndreptară în sus.
   Uitaseră ce îi adusese pe toţi aici. Ang Gelu păşi către o scară îngustă aflată dincolo de cadrul uşii templului. Ea n-o văzuse. Părea mai mult o scăriţa de pod.
   - Mă duc eu, spuse el.
   - Ba nu, nu ne despărţim, îl opri ea.
   Se duse la trusă şi scoase o altă seringă cu sedativ. O ţinu strâns în mână.
   - Ai grijă doar ca Pistolarul să nu-şi pună degetul pe trăgaci.
   Soldatul o luă înainte. Cercetă locul şi le făcu semn să urce şi ei scara. Lisa îl urmă şi se trezi într-o încăpere goală.
   Într-un colţ, unele peste altele, se afla un morman de perne subţiri. Mirosea a răşină şi se simţea un fum de tămâie din sala templului de dedesubt.
   Soldatul arătă cu arma înspre o uşă de lemn din celălalt capăt al încăperii. Pe sub uşa se vedeau crâmpeie de lumină. Înainte ca vreunul dintre ei să se poată apropia, o umbră trecu peste raza de lumină.
   Era cineva acolo.
   Ang Gelu păşi înainte şi bătu.
   Scârţâitul încetă.
   Strigă ceva prin uşă. Lisa nu înţelese cuvintele, însă se pare că altcineva o făcu. Se auzi un scrâşnet de lemn pe lemn. Se ridică un zăvor. Uşa se întredeschise.
   Ang Gelu puse o palmă pe uşă.
   - Ai grijă, şopti Lisa, strângând şi mai puternic în mână seringa, unica ei armă.
   Lângă ea, soldatul făcu acelaşi lucru cu puşca.
   Ang Gelu împinse uşa ca să o deschidă complet. Camera nu era mai mare decât o debara. Într-o parte se zărea un pat murdar. Pe o măsuţă licărea o lampă cu ulei. Aerul duhnea a urină şi a fecale provenind probabil dintr-o oală de noapte neacoperită aflată la picioarele patului. Evident, persoana care se adăpostise aici nu mai părăsise încăperea de zile întregi.
   Într-un colţ, se afla un bărbat care stătea cu spatele la ei. Purta acelaşi fel de rasă ca şi Ang Gelu, însă hainele lui erau zdrenţuite şi pătate. Proprietarul îşi legase poalele în jurul coapselor, expunându-şi picioarele goale. Părea că lucrează la ceva, scriind pe pereţi. Mai precis, pictând cu degetele. Cu propriul sânge.
   Alt nebun.
   În cealaltă mână, avea un pumnal mic. Picioarele lui goale erau brăzdate de tăieturi adânci, sursa din care-şi lua „cerneala“. Continuă ceea ce făcea şi după ce intră Ang Gelu.
   - Lama Khemsar, rosti precaut Ang Gelu.
   Lisa intră în urma lui, cu seringa pregătită în mână. Dădu din cap către Ang Gelu când acesta îi aruncă o privire peste umăr, apoi îi făcu semn soldatului din spate. Nu voia să se repete ceea ce se petrecuse jos.
   Lama Khemsar se întoarse. Era tras la faţă, iar ochii îi păreau sticloşi şi oarecum înceţoşaţi, însă lumina lumânării se reflecta în ei strălucitoare, poate prea strălucitoare, ca şi cum ar fi avut febră.
   - Ang Gelu, murmură bătrânul călugăr holbându-se pierdut la sutele de rânduri pictate pe toţi cei 4 pereţi.
   Un deget însângerat se ridică, gata să reînceapă lucrul.
   Ang Gelu, vădit uşurat, făcu un pas înspre el. Omul, stareţul mănăstirii, nu era prea dus încă. Poate se puteau obţine nişte răspunsuri de la el. Ang Gelu îi vorbi în limba lor maternă.
   - Îmi pare rău, spuse Lisa. M-am gândit... Făcu semn cu mâna înspre pereţi. M-am gândit că poate fi important.
   Ang Gelu clătină din cap.
   - Sunt doar nişte aiureli. Mâzgălelile unui om nebun.
   Neştiind ce altceva să facă, Lisa îşi scoase stetoscopul şi-l strecură pe sub marginea rasei călugărului. Încercă să-şi mascheze sentimentul de vinovăţie făcând ceva. Ascultă degeaba. Nu se auzea nici o bătaie a inimii. Însă descoperi o cicatrice veche pe coastele bărbatului. Trase încet partea din faţă, năclăită de sânge, a rasei şi dezveli pieptul călugărului.
   Ang Gelu privi în jos şi expiră zgomotos.
   Se părea că pereţii nu fuseseră singurul material pe care scrisese Lama Khemsar. Pe pieptul călugărului era scrijelit un ultim simbol, făcut de acelaşi pumnal şi cel mai probabil de aceeaşi mână. Spre deosebire de simbolurile ciudate de pe pereţi, crucea cu braţele răsucite nu putea fi confundată cu nimic.
   O svastică.
   Înainte să poată reacţiona, prima explozie zgudui clădirea.

   9:55 A.M.

   Se trezi panicat.
   Bubuitul tunetului îl dezmetici din întunericul febril în care se afla. Nu fusese un tunet. O explozie. Din tavanul jos cădea tencuiala. Se ridică în capul oaselor, dezorientat, încercând cu greu să-şi dea seama unde se afla şi cât era ora.
   Simţi că se învârte camera cu el. Se uită în jur, aruncând de pe el o pătură soioasă de lână.
   Habar nu avea unde se află, şi nici măcar de când.
   Era încuiată.

   9:57 A.M.

   - A fost elicopterul, spuse Ang Gelu. A fost distrus.
   Lisa stătea la fereastra înaltă. Cu câteva momente înainte, în timp ce ecourile exploziei se pierdeau în depărtări, desfăcuseră ivărele ferestrei şi deschiseră obloanele.
   Soldatului i se păruse că zărise mişcare în curtea de dedesubt şi trăsese o rafală puternică.
   Nu ripostase nimeni cu foc.
   - Oare e posibil să fi fost pilotul? întrebă Lisa. Poate a avut o problemă la motor, a intrat în panică şi a trebuit să-l evacueze de urgenţă.
   Soldatul îşi menţinea poziţia la fereastră, cu patul armei sprijinit pe pervaz, privind atent şi încercând să acopere cu privirea toată zona.
   Ang Gelu arătă înspre fumul care se ridica dinspre terasa cultivată cu cartofi. Exact din locul unde staţionase elicopterul.
   - Nu cred că a fost un simplu accident de natură mecanică.
   - Şi acum ce facem? întrebă Lisa.
   Oare era posibil ca un alt călugăr care-i pierduse minţile să fi aruncat în aer elicopterul? Şi dacă era aşa, oare câţi alţi psihopaţi mai erau în libertate în mănăstire îi reveni în minte imaginea omului sălbatic, cu secera în mână, apoi călugărul care se automutila... Ce mama dracului se petrecea aici?
   - Trebuie să plecăm, spuse Ang Gelu.
   - Şi unde să ne ducem?
   - Cam la o zi distanţă de mers pe jos, sunt nişte sătucuri şi adăposturi temporare. Indiferent ce s-a întâmplat aici, o să fie nevoie de mai mult de doi oameni să clarifice lucrurile.
   - Dar ceilalţi călugări de aici? Poate că unii dintre ei nu au ajuns într-o stare aşa de gravă ca vărul curmatului tău. N-ar trebui să încercăm să-i ajutăm?
   - Principala mea grijă este siguranţa dumneavoastră, doamnă doctor Cummings. În plus, totul trebuie adus la cunoştinţa autorităţilor.
   - Dar dacă agentul ce a creat boala celor de aici este contagios? Plecând de aici, am putea să împrăştiem microbul.
   Călugărul îşi trecu mâna peste obrazul rănit.
   - Elicopterul fiind distrus, nu avem niciun mijloc de comunicare. Dacă rămânem aici, o să murim şi noi... şi nimeni din lumea de afară nu va afla despre asta.
   Aici cam avea dreptate.
   - Putem să încercăm s-avem cât mai puţine contacte cu ceilalţi până aflăm despre ce e vorba, continuă el. Să tragem un semnal de alarmă, dar rămânând la o distanţă sigură.
   - Fără nici un contact fizic, murmură ea.
   El dădu aprobator din cap.
   - Merită să riscăm pentru informaţiile pe care le deţinem.
   Lisa încuviinţă şi ea încet din cap. Se uită la coloana de fum negru care se profila pe cerul senin. Se putea ca una dintre persoanele cu care venise aici să-şi fi pierdut deja viaţa. Era imposibil de spus câţi oameni de la faţa locului fuseseră afectaţi. Cu siguranţă, explozia ar fi trebuit să-i alerteze pe ceilalţi. Dacă voiau să scape, trebuiau să facă rapid.
   - Să mergem, spuse ea.
   Ang Gelu îi şopti ceva soldatului. Acesta se îndreptă, încuviinţând din cap, şi-şi părăsi punctul de observaţie de lângă fereastră, cu arma pregătită.
   Lisa mai aruncă o ultimă privire îngrijorată prin încăpere şi către călugăr, gândindu-se la posibilitatea ca boala să fie contagioasă. Oare o luaseră şi ei deja? Se trezi trecându-şi în revistă simptomele în timp ce-i urma pe ceilalţi afară din cameră şi în jos pe scări. Avea gura uscată, o dureau muşchii maxilarului şi-şi simţea pulsul bubuindu-i în gât. Dar toate astea erau numai din cauza fricii, nu-i aşa? O reacţie tipică, automată, a organismului, ce te împingea să lupţi sau să fugi.
   Respiră adânc să se liniştească şi să-şi dea seama de prostiile care-i treceau prin cap. Chiar dacă boala era contagioasă, perioada de incubaţie cu siguranţă avea să fie mai mare de o oră.
   Traversară sala principală a templului dominată de statuia lui Buddha din lemn de tec şi de zeii din jur. Lumina zilei ce pătrundea prin uşă era extraordinar de strălucitoare.
   Escorta lor înarmată cercetă curtea 1 minut întreg, după care le făcu semn că totul era în regulă. Lisa şi Ang Gelu îl urmară afară.
   De îndată ce păşi în curte, Lisa inspectă cu privirea colţurile mai întunecoase ca să vadă dacă nu cumva apare vreo mişcare bruscă. Totul părea din nou îngheţat.
   Însă nu pentru mult timp...
   În timp ce era întoarsă cu spatele, o a doua detunătură zgudui clădirea din partea opusă a curţii. Forţa exploziei o aruncă la pământ. Se ghemui şi se răsuci pe un umăr ca să vadă ce se petrecea în spatele ei.
   Ţiglele de pe acoperiş zburaseră în aer printre flăcări. Prin ferestrele făcute praf trecură două mingi de foc, în timp ce uşa adăpostului explodă în milioane de ţăndări, împrăştiind în jur şi mai mult fum şi foc. Un val încins de căldură, ca dintr-un cuptor, trecu peste ea.
   Câţiva paşi mai încolo, soldatul fusese aruncat pe spate de explozie. Încă mai avea arma în mână, însă asta doar pentru că i se încleştaseră degetele pe cureaua ei de piele.
   Se deplasă în patru labe cât putu de repede, în timp ce o ploaie de ţigle sparte cădea deasupra lui.
   Ang Gelu reuşi să se ridice în picioare şi întinse o mână către Lisa ca să o ajute.
   Şi acesta îi fu sfârşitul.
   Peste zăngănitul ţiglelor şi zgomotul flăcărilor se auzi o explozie parcă şi mai puternică. Un foc de armă. Jumătatea de sus a feţei călugărului explodă într-un nor sângeriu.
   Însă de data asta nu o făcuse escorta sa înarmată.
   Puşca soldatului atârna în continuare de cureaua de piele, în timp ce omul încerca să se adăpostească de ţiglă şi pietre.
   Păru că nu auzise împuşcătura, însă făcu ochii mari când îl văzu pe Ang Gelu prăbuşindu-se. Pur şi simplu involuntar, se ghemui înspre dreapta, aruncându-se în umbra adăpostului din apropiere. Îngrozit, urlă spre Lisa nişte cuvinte de neînţeles.
   Lisa se târî cu spatele spre intrarea în templu. O altă împuşcătură răspândi scântei în curtea plină de pietre. La picioarele ei. Se aruncă peste prag în întunericul din interior.
   Ghemuindu-se după un colţ, îl privi pe soldatul care se târa pe o parte, pe lângă perete, atent să nu intre în raza de acţiune a lunetistului.
   Lisa, cu ochii ficşi şi larg deschişi, aproape uită să mai respire. Cercetă acoperişurile şi ferestrele. Cine îl împuşcase pe Ang Gelu?
   Atunci îl văzu.
   O umbră trecu în goană prin fumul ce ţâşnea gros din clădirea mai îndepărtată. Surprinse o reflexie metalică a flăcărilor în mâna omului care alerga. O armă. Lunetistul îşi părăsise poziţia iniţială şi încerca să-şi găsească un nou unghi de tragere.
   Lisa ieşi din nou afară, rugându-se să nu fie remarcată.
   Strigă şi-i făcu semn soldatului. Acesta era lipit de perete şi se prelingea încet către locul unde se afla ea, înspre templul principal.
   Păşi pe hol. Înainte să mai poată face un al doilea pas, în spatele ei se materializă o siluetă. Un braţ gol se înfăşură strâns în jurul gâtului ei. În urechi auzi o voce răguşită.
   - Nu mişca.
   Niciodată dispusă să facă ceea ce i se spune, Lisa îşi înfipse cu putere cotul în stomacul atacatorului.
   Urmă un geamăt suficient de puternic, iar braţul acestuia căzu. Atacatorul se prăbuşi pe spate prin draperia brodată de brocart din dreptul uşii, trăgând-o la pământ din cauza greutăţii.
   Lisa se răsuci, se ridică pe vine, gata s-o ia la goană.
   Bărbatul purta doar o cârpă în jurul şoldurilor. Avea pielea foarte bronzată, dar brăzdată ici-colo de vechi cicatrice. Părul negru şi drept, ciufulit complet, îi ascundea chipul pe jumătate. După înălţime, musculatură şi umerii laţi, părea să fie mai degrabă un indian din America decât un călugăr tibetan.
   Însă, poate că i se părea din cauza cârpei din jurul şoldurilor.
   Bărbatul gemu şi ridică ochii spre ea. Lumina lămpii se reflectă în ochii lui albaştri de gheaţă:
   - Cine eşti? întrebă ea.
   - Painter, spuse el icnind. Painter Crowe.

CAPITOLUL 2
BIBLIA LUI DARWIN

   16 MAI, 6:05 A.M.
   COPENHAGA, DANEMARCA

   Care era legătura dintre librării şi pisici?
   Commander Grayson Pierce mesteca o tabletă de Claritine în timp ce ieşea din Hotelul Nyhavn. Căutările întreprinse cu o zi înainte în rândul comunităţii bibliofile din Copenhaga îl conduseseră prin vreo şase dintre stabilimentele literare ale oraşului. În fiecare librărie găsise colonii întregi de pisici ţâfnoase ce păreau să se fi aciuat definitiv acolo, tolănindu-se pe tejghele şi colindând pe deasupra rafturilor instabile de cărţi cu coperţi din piele pline de praf.
   Acum suferea din cauza asta, înăbuşindu-şi un strănut.
   Sau poate că pur şi simplu nu era decât începutul unei răceli.
   Primăvara în Copenhaga era la fel de umedă şi de rece ca iarna în New England. Iar el nu-şi adusese haine suficient de groase.
   Purta un pulover pe care îl cumpărase de la un butic cu preţuri piperate din vecinătatea boldului său. Puloverul pe gât era tricotat din lână de oaie, nevopsită şi neprelucrată. Şi îi producea o mâncărime puternica a pielii. Cu toate astea, îl ferea de frigul de la prima oră a dimineţii. Deşi mijise de o oră, soarele rece de pe cerul cenuşiu nu oferea nici o speranţă pentru o zi mai călduroasă. Scărpinându-se la guler, se îndreptă spre gara centrală.
   Hotelul său era amplasat lângă unul dintre canalele oraşului. Şirul de clădiri vopsite în culori ţipătoare - un amestec de magazine, pensiuni şi case particulare aliniate de ambele părţi ale căii navigabile, îi reaminteau lui Gray de Amsterdam. De-a lungul malurilor, era un amestec pestriţ de ambarcaţiuni legate strâns una de cealaltă: şalupe decolorate foarte joase, bărci de agrement viu colorate, ambarcaţiuni falnice din lemn cu două catarge, iahturi albe strălucitoare.
   Gray trecu pe lângă una dintre ele, dând din cap dezaprobator. Arăta precum un tort de nuntă plutitor. La această oră matinală, câţiva turişti burduşiţi cu aparate de fotografiat hoinăreau deja de colo-colo sau ocupau poziţii de-a lungul balustradelor podurilor, făcând poze la întâmplare.
   Gray traversă podul arcuit din piatra, apoi merse de-a lungul malului aproximativ jumătate de cvartal, după care se opri şi se aplecă peste parapetul din cărămidă care domina calea navigabilă. Reflexia sa apărută în apa liniştită de dedesubt îl făcu să tresară. Pe jumătate în umbră, chipul tatălui său se uita lung în sus la el; părul negru ca tăciunele ce-i atârna neglijent peste ochii albaştri, o despicătură uşor deviată ce-i împărţea bărbia în două, restul feţei formate din unghiuri ascuţite, moştenire din partea strămoşilor din Ţara Galilor. Era în mod clar fiul tatălui său. Un fapt la care Gray se gândise puţin cam mult în ultima vreme şi care uneori îl împiedica să doarmă noaptea.
   Ce altceva mai moştenise de la tatăl său?
   O pereche de lebede negre lunecă uşor, tulburând apele şi făcând să tremure imaginea sa reflectată. Lebedele se îndreptau spre pod cu gâturile lor lungi ridicate semeţ şi cu ochii scrutând cu un aer nonşalant.
   Gray le urmă exemplul. Îndreptându-şi corpul, se prefăcu interesat să fotografieze ambarcaţiunile, dar de fapt, studia podul pe care abia îl traversase. Căută din priviri orice persoană rătăcită de restul grupului, orice faţă cunoscută, pe oricine cu o atitudine suspectă. Faptul că locuia lângă canal era în avantajul său. Podurile erau nişte puncte de filtrare perfecte de unde putea să remarce un eventual urmăritor.
   Traversând podurile arcuite de piatră, ar fi obligat pe oricine se afla pe urmele sale să iasă la vedere. Se uită cu atenţie un minut întreg până fu complet satisfăcut, memorând feţele şi alura celor din jur, după care plecă mai departe.
   Într-o misiune atât de neimportantă precum asta, acest obicei era mai mult paranoic decât necesar, însă la gât îi atârna ceva care să-i amintească de importanţa vigilenţei şi a sârguinţei: un lănţişor cu un mic medalion de argint reprezentând un dragon. Era un cadou din partea unui agent operativ aflat de partea opusă a baricadei. ÎI purta ca să-şi aducă aminte. Ca să fie atent.
   În momentul în care o porni din nou din loc, simţi o vibraţie cunoscută în buzunar. Îşi scoase telefonul mobil şi îi deschise clapeta. Cine îl suna la ora asta, atât de devreme?
   - Aici Pierce, răspunse el.
   - Gray. Ce bine c-am dat de tine.
   Vocea suavă şi cunoscută îl încălzi în răceala dimineţii.
   Un zâmbet îi îndulci trăsăturile dure.
   - Rachel...?
   De îngrijorare, aproape se împletici.
   - S-a întâmplat ceva?
   Rachel Verona fusese motivul principal pentru care Gray solicitase să fie trimis în misiunea aceasta, zburând deasupra Atlanticului până în Danemarca. Deşi misiunea ar fi putut fi îndeplinită de orice asistent de rang inferior de la Sigma, lui îi oferea oportunitatea perfectă de a relua legătura cu frumoasa brunetă, locotenent în forţele de ordine italiene. Cei doi se cunoscuseră în urmă cu un an în Roma, în timp ce lucrau la un caz. De atunci, recurseseră la orice pretext pentru a se întâlni. Cu toate astea, se dovedise destul de dificil. Meseria ei o ţinea blocată în Europa, în timp ce poziţia lui în cadrul Sigma Force îi limita timpul pe care putea să-l petreacă departe de Washington. Trecuseră aproape 8 săptămâni de când se văzuseră ultima oară.
   Mult prea mult.
   Gray revăzu cu ochii minţii ultima lor întâlnire, la o vilă din Veneţia, formele lui Rachel conturate în cadrul uşii deschise de la balcon, pielea ei îmbujorată în lumina soarelui ce apunea. Îşi petrecuseră toată seara în pat. Se lăsă răscolit în voia amintirilor: gustul de scorţişoară şi ciocolată al buzelor ei, parfumul scump al părului ei ud, respiraţia ei fierbinte pe gâtul lui, suspinele uşoare, ritmul trupurilor lor îngemănate, mângâierea mătăsii...

.................................