vineri, 29 iulie 2022

Orașul din munți, Blake Crouch

 ..................................................................
2-4

       La volan era prietena ei, Daria.
   Theresa stătea pe bancheta din spate, ţinându-l de mână pe fiul ei de 7 ani şi privind îngândurată pe fereastra presărată cu picături de ploaie, în timp ce pădurea deasă pe lângă care treceau în viteză părea o masă difuză de un verde-închis.
   După câţiva kilometri la vest de oraş, pe autostrada 112, ajunseră la capătul potecii marcate spre Striped Peak. Era încă înnorat, însă ploaia se oprise.
   Porniră în tăcere de-a lungul apei. Nu se auzea nimic în afară de zgomotul paşilor plescăind prin noroi şi de freamătul surd al valurilor.
   Theresa îşi aruncă privirea spre micul golf care se vedea mai jos de potecă. Apa nu mai era la fel de albastră cum îşi amintea şi îşi spuse că de vină era probabil plafonul de nori care denatura culoarea golfului, şi nu memoria ei.
   Grupul trecu pe lângă buncărele din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, apoi începu să urce prin crângul de ferigi şi intră în pădure.
   Muşchi de pământ peste tot.
   Copaci din care încă mai picura apa după ploaie.
   Vegetaţie abundentă chiar dacă era început de iarnă.
   Se apropiau de culme.
   În tot acest timp, nimeni nu scosese vreun cuvânt.
   Theresa simţea fierbinţeala din picioare şi lacrimile care o năpădeau. Când ajunseră pe culme începu să plouă, dar ploaia nu era torenţială, ci doar câţiva stropi rătăciţi, purtaţi de vânt în toate direcţiile.
   Theresa păşi pe pajiştea de pe culme. Plângea de-a binelea acum. Într-o zi senină, panorama ar fi fost completă şi ar fi putut admira marea, care se afla la vreo 3 sute de metri dedesubt.
   În ziua aceea vârful muntelui era învăluit în ceaţă.
   Se prăbuşi în iarba udă, îşi lăsă capul între genunchi şi scoase un strigăt.
   Simţea doar stropii grei de ploaie răpăind pe gluga ponchoului ei şi nimic mai mult.
   Ben se aşeză lângă ea. Theresa îl cuprinse cu braţul, spunându-i:
   - Ai urcat voiniceşte, puiule. Cum te simţi?
   - Bine, cred. Aici e?
   - Da, aici. Ai putea vedea până departe dacă nu ar fi ceaţă.
   - Şi ce facem acum?
   Ea îşi şterse ochii şi trase aer în piept, suspinând.
   - Acum voi spune câteva cuvinte despre tatăl tău. Poate vor vrea şi ceilalţi să spună câte ceva.
   - Şi eu trebuie să vorbesc?
   - Doar dacă vrei.
   - Nu vreau.
   - În regulă.
   - Asta nu înseamnă că nu-l mai iubesc.
   - Ştiu asta.
   - Crezi că el ar fi vrut să vorbesc despre el?
   - Nu şi dacă asta te face să te simţi stânjenit.
   Theresa închise ochii şi încercă să se adune preţ de câteva secunde. Apoi se ridică cu greu în picioare. Prietenii ei păşeau de colo colo printre ferigi, suflându-şi în palme ca să se încălzească. Pe culme era frig. Un vânt puternic culca ferigile la pământ în valuri verzi, iar aerul era destul de rece încât să le transforme respiraţia în aburi.
   Îşi chemă prietenii lângă ea şi imediat se adunară cu toţii, în pofida ploii şi a vântului.
   Theresa le povesti cum ea şi Ethan făcuseră o excursie în peninsulă la câteva luni după ce începuseră să se vadă. Se cazaseră la B&B în Port Angeles şi, într-o după-amiază târzie, urcaseră pe potecă până la Striped Peak. Ajunseseră pe culme la apusul soarelui, într-o seară senină şi liniştită, şi în timp ce ea admira peninsula până în depărtare, spre sudul Canadei, Ethan pusese un genunchi jos şi o ceruse în căsătorie.
   El cumpărase în dimineaţa aceea un inel de jucărie de la un automat de dulciuri dintr-un magazin de cartier. Spusese că nu plănuise aşa ceva, dar că realizase în excursia aceea că voia să-şi petreacă restul vieţii alături de ea. Îi spusese că nu fusese niciodată mai fericit decât în momentul acela, când avea toată lumea întinsă la picioarele lor.
  - Nici eu nu plănuisem aşa ceva, zise Theresa, dar am spus da, apoi am stat pe culme acolo sus şi am urmărit soarele intrând în mare. Eu şi Ethan am stabilit de nenumărate ori să ne întoarcem aici într-un weekend, dar ştiţi ce se spune despre viaţă şi cum îţi faci mereu alte planuri. Oricum, am avut momentele noastre perfecte...
   Ea îşi sărută fiul în creştet şi continuă:
   - ...şi momentele noastre mai puţin perfecte, dar cred că Ethan nu a fost niciodată mai fericit, mai lipsit de griji şi mai optimist în privinţa viitorului decât atunci, privind apusul de pe culmea muntelui, acum treisprezece ani. Aşa cum ştiţi, circumstanţele dispariţiei sale...
   Ea se opri, încercând să-şi stăpânească valul de emoţie ce ameninţa să se reverse şi care era în aşteptare, mereu în aşteptare.
   - Ei bine, nu avem un corp, cenuşă sau altceva, dar...
   Zâmbi printre lacrimi.
   - Am adus totuşi asta.
   Ea scoase din buzunar un inel vechi din plastic.
   Stratul auriu de sidef de pe suprafaţa acestuia se scorojise de mult, iar prisma din sticlă din mijloc de culoarea smaraldului încă mai stătea prinsă în montura fragilă.
   Câţiva dintre cei prezenţi plângeau, la rândul lor.
   - El mi-a luat în cele din urmă un diamant, adăugă ea, dar mi s-a părut mai potrivit şi, bineînţeles, mai puţin costisitor să aduc acest inel. Scoase un hârleţ mic din rucsacul ud. Vreau să las aici ceva drag lui Ethan, iar acest obiect mi se pare cel mai potrivit. Ben, mă ajuţi?
   Theresa îngenunche şi îndepărtă ferigile până ajunse la sol.
   Terenul era mocirlos după ploaie, iar hârleţul pătrundea uşor în pământ. Ea începu să sape şi scoase câteva bucăţi de pământ, apoi îl lăsă pe Ben să facă la fel.
   - Te iubesc, Ethan, şopti ea, şi îmi lipseşti foarte mult.
   Aruncă inelul în mica groapă şi o acoperi cu pământul săpat, apoi nivelă moviliţa cu dosul hârleţului.

      În noaptea aceea, după ce se întoarseră la casa lor aflată pe culmea unui deal, în cartierul Queen Anne, Theresa dădu o petrecere.
   Umplu casa cu prieteni, cunoştinţe, colegi de serviciu şi o grămadă de sticle cu băutură.
   Micul lor cerc de prieteni intimi - acum nişte oameni responsabili şi adevăraţi profesionişti - fuseseră pe vremuri rebeli şi nebunatici, dedaţi exceselor, iar pe drumul de întoarcere cu maşina juraseră cu toţii să mai tragă o beţie în memoria lui Ethan.
   Şi se ţinură de cuvânt. Băură peste măsură.
   Vorbiră despre Ethan.
   Râseră şi plânseră.

      La 10.30, Theresa stătea pe terasa lor cu vedere spre curtea mică din spatele casei şi - în rarele ocazii când cerul era senin - privea către zgârie-norii din Seattle şi Mount Rainier, masivul alb şi impresionant din partea sudică.
   În noaptea aceea clădirile din centrul oraşului erau învăluite în ceaţă, împodobind plafonul jos de nori cu o strălucire de neon.
   Se aplecă peste balustradă în timp ce fuma o ţigară cu Daria - un lucru pe care nu-l mai făcuse din timpul colegiului, de la întrunirile frăţiei din care făcea parte - şi savura cel de-al cincilea pahar de G&T din seara aceea.
   Nu mai băuse atât de mult de ani întregi. Ştia că avea să plătească scump acest exces în dimineaţa următoare, dar pentru moment se bucura de minunata euforie care o proteja de colţurile ascuţite ale realităţii: întrebările rămase fără răspuns, teama care nu o părăsea niciodată şi care îi bântuia visele.
   Îi spuse Dariei:
   - Dar dacă nu voi putea beneficia de asigurarea lui de viaţă?
   - De ce nu, draga mea?
   - Nu există nicio dovadă că e mort.
   - Asta e ridicol.
   - Va trebui să vând casa asta. Nu pot plăti ratele creditului ipotecar din salariul meu de asistent juridic.
   Simţi braţul Dariei strecurându-se pe sub al ei.
   - Nu te gândi la asta acum. Nu uita că ai prieteni care te iubesc. Care nu ar permite să ţi se întâmple ceva - ţie sau lui Ben.
   Theresa îşi puse paharul gol pe balustrada pontonului.
   - El nu a fost perfect, zise ea.
   - Ştiu.
   - Asta nu înseamnă că a greşit foarte mult. Dar greşelile pe care le-a făcut şi consecinţele... l-au costat scump. L-am iubit, întotdeauna. Chiar şi atunci când am aflat totul, am ştiut că aveam să-l iert. Chiar dacă ar mai făcut-o o dată, eu tot nu l-aş fi părăsit. Eram a lui, înţelegi?
   - Deci voi doi v-aţi împăcat definitiv înainte ca el să plece?
   - Da. Vreau să spun... încă mai existau resentimente... Ce a făcut el...
   - Ştiu.
   - Dar reuşisem să trecem peste ceea ce a fost mai greu. Mergeam la consiliere. Am fi reuşit să trecem peste asta. Iar acum... sunt o mamă singură, D.
   - Să mergem să te bagi în pat, Theresa. A fost o zi lungă. Nu te atinge de nimic acum. O să vin mâine-dimineaţă să te ajut la curăţenie.
   - Au trecut aproape 15 luni de când e plecat şi în fiecare zi mă trezesc cu speranţa că asta nu se întâmplă în realitate. Aştept în continuare să mă sune pe telefonul mobil. Să primesc măcar un mesaj de la el. Ben mă întreabă mereu când vine tăticul lui înapoi acasă. El ştie deja răspunsul, dar i se întâmplă acelaşi lucru care mi se întâmplă şi mie... din acelaşi motiv îmi verific permanent telefonul.
   - De ce, scumpo?
   - Pentru că, de fiecare dată, sper să văd afişat pe ecran un apel pierdut de la Ethan. Şi poate că, atunci când Ben mă va întreba de tatăl său, voi avea un răspuns diferit pentru el. Poate o să-i spun că tăticul lui se întoarce din deplasare săptămâna viitoare.
    Cineva strigă numele Theresei.
   Ea se întoarse grijulie, nesigură pe picioare din cauza ginului.
   Parker, unul dintre tinerii asociaţi de la firma de avocatură la care lucra ea, stătea în pragul uşii glisante din sticlă.
   - Este cineva aici care vrea să te vadă, Theresa.
   - Cine?
   - Numele lui este Hassler.
   Theresa simţi un nod în stomac.
   - Cine e? întrebă Daria.
   - Şeful lui Ethan. La naiba, sunt beată.
   - Vrei să-i spun că nu poţi...
   - Nu. Vreau să vorbesc cu el.
   Theresa îl urmă pe Parker înăuntru.
  Cu toţii erau chercheliţi, iar petrecerea se spărsese.
   Jen, colega ei de cameră din primul an de colegiu, adormise pe canapea. Câteva dintre celelalte prietene ale ei se adunaseră în bucătărie în jurul unui iPhone, bete criţă, încercând să găsească un taxi pe speaker.
   Sora ei, Margie, o abstinentă convinsă şi probabil singura persoană adultă din casă care rămăsese trează, o prinse de braţ în trecere şi îi şopti că Ben dormea liniştit la etaj, în camera lui.
   Hassler aştepta în hol. Era îmbrăcat într-un costum negru, cu o cravată lărgită la gât, şi avea ochii umflaţi. Ea se întrebă dacă venise direct de la birou.
   - Bună, Adam, îl întâmpină Theresa.
   După o îmbrăţişare scurtă şi un sărut pe obraz, Hassler îi spuse:
   - Îmi pare rău că nu am putut să vin mai devreme. A fost... ei bine, am avut o zi grea. Dar am ţinut să trec pe aici, măcar pentru 1 minut.
   - Înseamnă foarte mult pentru mine. Pot să-ţi ofer ceva de băut?
   - O bere ar fi minunată.
   Theresa se duse împleticindu-se către butoiaşul pe jumătate gol de Fat Tire şi umplu cu bere un pahar din plastic.
   Apoi se aşeză alături de Adam pe cea de-a treia treaptă a scărilor.
   - Îmi cer scuze, zise ea. Am băut cam mult. Am vrut să ne despărţim de Ethan ca în vremurile noastre bune.
   Hassler sorbi din paharul cu bere. Era cu 1 an sau 2 mai mare decât Ethan. Mirosea vag a Old Spice şi purta aceeaşi tunsoare cazonă pe care o avea şi atunci când îl cunoscuse prima dată - la petrecerea de Crăciun a companiei, care avusese loc cu o mulţime de ani în urmă. O barbă roşcovană abia mijită îi acoperea maxilarul. Theresa simţea duritatea pistolului pe care bărbatul îl ţinea la şold.
   - Ai încă probleme cu asigurarea de viaţă a lui Ethan? o întrebă Hassler.
   - Da. Nu se grăbesc să plătească. Cred că mă vor face să-i dau în judecată.
   - Dacă nu ai nimic împotrivă, aş vrea să-i sun pe cei de la asigurări la începutul săptămânii viitoare. Să încerc să-i conving cumva, să forţăm cumva lucrurile.
   - Ţi-aş rămâne recunoscătoare, Adam.
   Ea îşi dădu seama că vorbea foarte rar şi extrem de prudent, străduindu-se să pronunţe cuvintele corect.
   - Îmi vei trimite datele de contact ale agentului firmei de asigurări? o întrebă el.
   - Da.
   - Vreau să ştii, Theresa, că e singurul lucru la care mă gândesc în fiecare zi - să aflu ce s-a întâmplat cu Ethan. Şi voi afla, îţi promit.
   - Crezi că e mort?
   O întrebare pe care nu ar fi pus-o în ruptul capului dacă ar fi fost trează.
   Hassler rămase tăcut, uitându-se ţintă la berea de culoarea chihlimbarului din paharul său. În cele din urmă, spuse:
   - Ethan... a fost un agent foarte bun. Probabil cel mai bun dintre oamenii mei. Acesta e adevărul.
   - Iar tu crezi că ar fi trebuit să auzim până acum ceva despre el sau...
   - Exact. Îmi pare rău.
   - Nu, este...
   El îi întinse batista lui, iar Theresa plânse în ea câteva clipe înainte să-şi şteargă ochii.
   - Să nu ştii nimic... e atât de greu. Obişnuiam să mă rog să mai fie în viaţă. Acum mă rog măcar să-i găsesc corpul. Un lucru fizic care să-mi ofere răspunsuri şi care să mă lase să merg mai departe. Pot să te întreb ceva, Adam?
   - Desigur.
   - Tu ce crezi că s-a întâmplat?
   - Poate că nu este momentul acum să...
   - Te rog.
   Hassler termină paharul cu bere.
   Merse până la butoiaş, umplu din nou paharul şi se întoarse.
   - Să luăm ceea ce ştim drept punct de plecare, bine? Ethan a ajuns în Boise cu avionul, o cursă directă din Seattle, la 8.30 a.m., pe 24 septembrie, anul trecut. A mers la biroul nostru din centrul oraşului, în clădirea US Bank, şi s-a întâlnit cu agentul Stallings şi cu echipa acestuia. Au avut o şedinţă de două ore şi jumătate, apoi Ethan şi Stallings au plecat din Boise pe la 11.15 a.m.
   - Îndreptându-se spre Wayward Pines pentru a cerceta...
   - Printre altele, dispariţia agenţilor Bill Evans şi Kate Hewson.
   Doar simpla rezonanţă a numelui acelei femei era ca un cuţit ce aluneca printre coastele Theresei. Simţi brusc nevoia să mai bea ceva.
   Hassler continuă:
   - Tu ai vorbit ultima dată cu Ethan pe mobil, la ora 8.00 p.m., când el era în Lowman, Idaho, unde cei doi agenţi s-au oprit pentru a face plinul.
   - Legătura era foarte proastă pentru că ei erau deja în munţi.
   - În acel moment, erau la distanţă de o oră de Wayward Pines.
   - Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Am să te sun la noapte de la hotel, iubito”. Iar eu am încercat să-mi iau rămas-bun şi să-i spun că-l iubesc, dar legătura s-a întrerupt.
   - Şi telefonul tău a fost de fapt ultimul contact pe care l-a avut soţul tău cu cineva. Cel puţin, cineva care este încă în viaţă. Desigur... restul îl ştii.
   Ea ştia restul şi nu voia să-l mai audă din nou.
   La 3.07 p.m., la o intersecţie din Wayward Pines, agentul Stallings virase cu maşina în faţa unui camion Mack. El fusese ucis pe loc şi, din cauza violenţei coliziunii şi a gradului de distrugere a locului de lângă şofer, maşina fusese transportată într-o altă locaţie pentru ca trupul lui Ethan să poată fi descarcerat. Doar că atunci când tăiaseră portiera şi smulseseră o parte din capota maşinii pentru a ajunge în interior, descoperiseră că locul de lângă şofer era gol.
   - Celălalt motiv pentru care am venit, Theresa, este faptul că trebuie să-ţi dau nişte veşti. După cum ştii, nu am fost mulţumiţi de expertiza internă pe care am efectuat-o în cazul maşinii lui Stallings, un Lincoln Town.
   - Înţeleg.
   - Aşa că am cerut o favoare de la echipa de analiză ştiinţifică a FBI-ului, CODIS. Ei fac cercetări cu adevărat uimitoare - cele mai grozave, de fapt - şi tocmai au ajuns la nişte rezultate după o săptămână de examinare a maşinii.
   - Şi...
   - Mâine pot să-ţi trimit prin e-mail raportul lor - dar, pe scurt, pot să te asigur că nu au găsit nimic.
   - Ce vrei să spui?
   - Vreau să spun că nu au găsit nimic. Nici celule de piele, nici sânge, păr sau urme de transpiraţie. Nici măcar ceea ce ei numesc ADN degradat. Dacă Ethan ar fi călătorit 3 ore cu maşina de la Boise spre Wayward Pines, această echipă ar fi trebuit să găsească cel puţin nişte urme moleculare care să dovedească faptul că a fost în maşină.
   - Cum e posibil aşa ceva?
   - Încă nu ştiu.
   Theresa se prinse de balustradă, făcu un efort şi se ridică în picioare.
   Îşi făcu drum către barul improvizat de pe postamentul chiuvetei. Nici nu se mai deranjă să-şi toarne un alt G&T. Îşi puse câteva cuburi de gheaţă într-un pahar scurt cu fundul gros, pe care îl umplu cu nişte vodcă premium.
   Luă o înghiţitură zdravănă şi, abia ţinându-se pe picioare, se întoarse lângă Hassler.
   - Nu ştiu cum să interpretez aceste informaţii, Adam, zise ea, iar când mai luă o înghiţitură din pahar, înţelese că aceea era băutura care avea să o împingă ferm peste limită.
   - Nici eu nu ştiu. Tu m-ai întrebat ce cred că s-a întâmplat.
   - Chiar aşa?
   - Nu am niciun răspuns pentru tine. Nu încă. Între noi fie vorba, pot să-ţi spun că l-am mai cercetat o dată pe agentul Stallings. Şi pe toţi cei care au avut acces la locul accidentului înaintea sosirii mele. Dar până acum nu am ajuns nicăieri. Şi, aşa cum ştii, toate astea s-au petrecut cu mai bine de un an în urmă.
   - Ceva nu este în regulă, zise ea.
   Hassler o privi îndelung, vădit tulburat.
   - La naiba, nu ştiu ce să spun, zise el.

      Theresa îl conduse până la maşină şi rămase apoi pe strada udă, în ploaie, urmărind cu privirea luminile stopurilor din spate ale maşinii care se îndepărta.
   Acestea se văzură din ce în ce mai slab, până ce dispărură complet după culmea dealului.
   În ambele direcţii ale străzii putea vedea luminile pomilor de Crăciun din casele vecinilor ei. Ea şi Ben încă nu făcuseră bradul şi se îndoia că avea să mai împodobească vreunul în acest an. Gestul i s-ar fi părut deplasat - un soi de acceptare a acestui coşmar, o confirmare finală, resemnată, a faptului că Ethan nu avea să se mai întoarcă niciodată acasă.
   Mai târziu, după ce fiecare plecă cu taxiul acasă, ea se întinse pe canapeaua de la parter, unde totul era vraişte după petrecere, luptându-se cu ameţeala.
   Nu putea să adoarmă. Nu putea să se gândească la altceva.
   De fiecare dată când deschidea ochii, se concentra asupra ceasului agăţat pe perete şi urmărea minutarul învârtindu-se între orele 2 şi 3 a.m.
   La ora 2 şi 40 de minute, incapabilă să mai suporte greaţa şi ameţeala, se ridică de pe canapea şi se duse clătinându-se în bucătărie.
   Luă din dulap unul dintre puţinele pahare rămase curate şi îl umplu cu apă de la robinet. Bău apa şi mai umplu paharul încă de două ori până când reuşi să îşi potolească setea.
   Bucătăria era un dezastru. Micşoră intensitatea luminii şi începu să umple maşina de spălat vase. Simţea o anumită satisfacţie văzând-o cum se umple. Iniţie ciclul de spălare, apoi merse în jurul casei cu un sac de gunoi din plastic şi adună paharele de bere, farfuriile de unică folosinţă şi şerveţelele aruncate pe jos.
   Pe la 4 a.m. casa arăta ceva mai bine, iar ea nu se mai simţea beată deloc, deşi în spatele ochilor simţea o durere ce ameninţa să se amplifice - primul semn care indica apropierea migrenei.
   Desprinse 3 pilule de Advil din folia de plastic şi rămase în bucătărie, lângă chiuvetă, aşteptând răsăritul. Nu se auzea decât răpăiala ploii pe platforma terasei din spate.
   Umplu chiuveta cu apă fierbinte şi turnă înăuntru nişte detergent de vase, urmărind bulele care începeau să se aglomereze la suprafaţa apei. Îşi scufundă mâinile în apă, lăsându-le acolo până ce fierbinţeala deveni insuportabilă.
   Stătuse exact acolo în acea ultimă noapte, când Ethan venise târziu de la serviciu.
   Nu auzise uşa din faţă închizându-se.
   Nu-i auzise paşii.
   Tocmai freca o cratiţă când îi simţise mâinile încolăcindu-se în jurul taliei ei şi răsuflarea lui în spate, pe gât.
   - Îmi pare rău, T.
   Ea continuă să frece cratiţa, apoi spuse:
   - Ora 7, ora 8... Asta înseamnă târziu. E 10:30, Ethan. Nici nu ştiu cum să numesc asta.
   - Ce face micuţul nostru?
   - A adormit în living, aşteptând să-ţi arate trofeul lui.
   Ea urăşte faptul că simpla atingere a mâinilor lui o poate dezarma într-o milisecundă, spulberându-i furia. Simţise o atracţie oarbă pentru el încă din prima clipă în care îl zărise peste tejgheaua barului, în Tini Bigs. Un avantaj inechitabil.
   - Trebuie să iau avionul spre Boise mâine-dimineaţă, la prima oră, îi şopteşte el în ureche.
   - Ziua lui de naştere e sâmbătă, Ethan. Împlineşte şase ani doar o dată în viaţă.
   - Ştiu. Şi urăsc acest lucru. Dar trebuie să plec.
   - Ştii cât de rău o să se simtă dacă tu nu vei fi aici? Ştii de câte ori mă va întreba de ce nu eşti?
   - Am înţeles, Theresa, bine? Crezi că pe mine mă doare mai puţin decât pe tine?
   Ea îi împinge mâinile de pe şoldurile ei şi se întoarce ca să-l înfrunte.
   - Această nouă misiune are vreo legătură cu ea? Încerci să o găseşti?
   - Nu am de gând să încep cu asta acum, Theresa. Trebuie să fiu gata în 5 ore ca să nu pierd avionul. Nici nu mi-am împachetat lucrurile.
   Când aproape ieşise din bucătărie, se opreşte şi se întoarce spre ea.
   Se uită unul la altul preţ de câteva secunde peste masa din bucătărie, unde stă farfuria cu mâncare sleită ce avea să fie ultima pe care Ethan o mănâncă sub acoperişul casei sale.
   - Ştii, zice el, s-a terminat. Am trecut mai departe. Dar tu nu te comporţi ca şi cum totul s-ar fi...
   - M-am săturat, atâta tot, Ethan.
   - De ce anume?
   - Serviciul, serviciul şi iar serviciul, dar ce a mai rămas pentru noi? Resturi, atâta tot.
   El nu răspunse, dar ea văzu muşchii maxilarului său încordându-se.
   Până şi la ora aceea târzie din noapte, după o zi de 15 ore la birou, el arăta nemaipomenit aşa cum stătea sub spoturile luminoase, îmbrăcat în costumul acela negru în care ea nu se sătura niciodată să-l privească.
   Furia ei se mai potoli.
   O parte, din ea simţea nevoia să se ducă spre el, să fie cu el.
   Avea o asemenea putere asupra ei...
   Un soi de magie pe care nu şi-o putea explica.

Capitolul 5

      Ea traversează bucătăria şi se apropie de el, iar el o cuprinde cu braţele şi îşi îngroapă nasul în părul ei.
   Ethan face des acest gest, încercând să simtă din nou mirosul primei lor întâlniri - un amestec subtil de parfum, balsam şi o esenţă suavă, care pe vremuri îi făcuse inima să-i sară din piept. Dar acum parfumul acela ori s-a schimbat, ori s-a pierdut, ori a devenit o parte din el - una cu care este atât de obişnuit, încât nu mai poate detecta acel miros care îl purta mereu înapoi în timp, la acele prime zile ale relaţiei lor. Parfumul acela era chiar mai important pentru el decât părul ei blond tăiat scurt şi ochii verzi. Un sentiment de noutate. O turnură proaspătă.
   Ca o după-amiază friguroasă de octombrie cu cerul de un albastru luminos, când Munţii Cascadelor şi Parcul Naţional Olimpic au culmile acoperite de zăpadă proaspătă, iar copacii din oraş abia încep să se schimbe.
   El o îmbrăţişează.
   Ruşinea şi frustrarea pe care le simţise din cauza lui sunt încă vii. El nu poate spune cu siguranţă, dar dacă ea i-ar fi făcut aşa ceva, probabil că ar fi părăsit-o deja. E uimit de dragostea ei pentru el. De loialitatea ei. Până acum, dincolo de ceea ce merită el, dragostea ei îl face să simtă o ruşine şi mai mare.
   - Mă duc să mă uit ce face, spune Ethan în şoaptă.
   - OK.
   - Când mă întorc jos, vei sta cu mine în timp ce mănânc?
   - Desigur.
   El îşi dă jos sacoul şi-l pune pe balustradă, apoi se descalţă de pantofii negri şi urcă scările fără zgomot, sărind peste cea de-a cincea treaptă, care scârţâie mereu.
   Nu mai sunt alte scânduri stricate în duşumea, iar Ethan ajunge în pragul dormitorului şi deschide uşa încet, până când o dungă de lumină se iveşte în spaţiul dintre marginea uşii şi rama acesteia.
   Pentru cea de-a cincea aniversare a lui Ben, pictaseră pereţii astfel încât să redea atmosfera spaţiului cosmic: întuneric total. Stele. Spiralele unor galaxii îndepărtate. Planete. Ocazionalul satelit sau o rachetă spaţială care străbate spaţiul. Un astronaut plutind în neant.
   Fiul lui doarme într-o încâlceală de pături, cu un mic trofeu în mână - un băiat auriu, din plastic, care trage un şut într-o minge de fotbal.
   Ethan păşeşte încet pe covor - împrăştiind câteva piese LEGO şi Hot Wheels de pe covor. Se ghemuieşte lângă pat. Ochii lui s-au obişnuit cu întunericul - destul cât să distingă trăsăturile lui Ben.
   Naivitate.
   Seninătate.
   Acum sunt închişi, dar ochii lui Ben sunt migdalaţi ca ai mamei lui.
   Are gura lui Ethan.
   Simte acum o durere tactilă când îngenunchează în întuneric lângă patul fiului său, care va împlini în curând şase ani. Încă o zi de naştere pe care avea să o rateze complet.
   Băiatul lui este cea mai perfectă şi mai frumoasă fiinţă pe care a văzut-o vreodată şi simte acut trecerea inexorabilă a miilor de momente petrecute în compania acestei mici persoane, care va deveni bărbat mai curând decât şi-ar putea imagina.
   Atinge obrazul lui Ben cu dosul mâinii.
   Se apleacă şi sărută fruntea băiatului.
   Îi dă după ureche o şuviţă de păr.
   - Sunt atât de mândru de tine, îi şopteşte el. Nici nu-ţi poţi imagina.
   Cu 1 an în urmă, în dimineaţa zilei în care murise într-un sanatoriu, răpus de vârsta înaintată şi de pneumonie, tatăl lui Ethan îl întrebase pe acesta cu voce aspră:
   - Petreci ceva timp alături de fiul tău?
   - Cât de mult pot, răspunsese el, însă tatăl lui îşi dăduse seama că minte după privire.
   - Va fi pierderea ta, Ethan. Va deveni adult şi te vei trezi că va fi prea târziu. Vei fi în stare să dăruieşti un regat doar ca să te poţi întoarce în timp şi să petreci o singură oră cu fiul tău pe când era copil. Să-l strângi la piept. Să-i citeşti o carte. Să arunci o minge celui în ochii căruia nu ai cum să greşeşti. El nu vede încă eşecurile tale. El te priveşte cu o dragoste sinceră şi dragostea asta nu va dura, să ştii, aşa că bucură-te de ea atât cât mai poţi.
   Ethan se gândeşte adesea la această conversaţie, în special atunci când stă întins noaptea în pat şi toţi ceilalţi dorm, iar viaţa lui trece urlând cu viteza luminii - povara facturilor şi planurile de viitor, eşecurile lui anterioare şi toate acele momente la care este absent, bucuria pe care o pierde - toate adunându-se pe pieptul lui ca un bolovan.
   - Mă auzi? Ethan?
   Uneori simte că se sufocă.
   Uneori gândurile îl năpădesc atât de rapid, încât e nevoit să găsească o amintire perfectă.
   Să se agaţe de ea.
   O plută a vieţii.
   - Ethan, vreau să te agăţi de vocea mea şi să o laşi să te poarte spre suprafaţa conştienţei.
   Lăsând-o să plutească până ce anxietatea dispare şi este copleşit de oboseală, iar el poate, în sfârşit, să alunece dedesubt.
   - Ştiu că este greu, dar trebuie să încerci.
   În singurele momente din viaţa lui care îi pot oferi linişte...
   - Ethan.
   Vise.
   Ochii lui se deschiseră.
   O lumină era îndreptată spre faţa lui - o rază subţire, dar intensă, de un albastru orbitor.
   O lanternă tip stilou.
   El clipi de câteva ori şi raza dispăru, iar când deschise din nou ochii, văzu la vreo 30 de centimetri de faţa lui un bărbat care îl privea de sus prin lentilele ochelarilor cu rame aurii.
   Avea ochi mici şi negri şi era ras în cap.
   O barbă sură foarte scurtă era singurul indiciu al vârstei bărbatului, pielea lui fiind în rest netedă şi luminoasă.
   Acesta zâmbi. Avea nişte dinţi mici şi perfecţi.
   - Mă poţi auzi acum, nu-i aşa?
   Tonul bărbatului era formal. Sugera înţelegere şi amabilitate.
   Ethan încuviinţă din cap.
   - Ştii unde te afli?
   Ethan fu nevoit să se gândească o clipă - visase despre Seattle, Theresa şi Ben.
   - Să începem altfel. Ştii cum te numeşti? îl întrebă bărbatul.
   - Ethan Burke.
   - Foarte bine. Acum te întreb din nou: ştii unde te afli, Ethan?
   Putea simţi răspunsul plutind undeva la limita memoriei sale, dar era şi multă confuzie acolo - ca şi cum mai multe realităţi ar fi fost într-o competiţie strânsă.
   Într-una dintre aceste realităţi el se afla în Seattle.
   În alta, la un spital.
   Şi în cea de-a treia, se afla într-un oraş idilic de munte numit... Era un gol acolo unde ar fi trebuit să fie numele oraşului.
   - Ethan.
   - Da?
   - Dacă ţi-aş spune că eşti într-un spital din Wayward Pines, asta ţi-ar mai limpezi memoria?
   Această informaţie nu numai că-i limpezi memoria, dar îl făcu să-şi amintească totul pe loc, ca şi cum ar fi fost izbit dintr-odată de un jucător de fotbal american, amintirile ultimelor sale patru zile ciocnindu-se în capul lui şi înşiruindu-se ordonat într-o succesiune de evenimente pe care era sigur că se putea baza.
   - OK, zise Ethan. OK. Îmi amintesc.
   - Totul?
   - Aşa cred.
   - Care-i ultima ta amintire?
   Îi trebui un moment ca să se adune, ca să înlăture pânzele de păianjen ale sinapselor sale neuronale, dar îşi aminti.
   - Am avut o durere de cap teribilă. Stăteam pe trotuarul străzii principale şi mi-am...
   - Pierdut cunoştinţa.
   - Exact.
   - Mai ai încă durerea aceea de cap?
   - Nu, a dispărut.
   - Eu sunt doctorul Jenkins.
   Bărbatul strânse mâna lui Ethan, apoi se aşeză pe un scaun de lângă patul acestuia.
   - Ce fel de doctor sunteţi? întrebă Ethan.
   - Psihiatru. Ethan, vreau să-mi răspunzi la câteva întrebări, dacă nu te deranjează. Le-ai spus câteva lucruri interesante doctorului Miter şi asistentei sale prima dată când ai fost adus aici. Ştii la ce mă refer?
   - Nu.
   - Spuneai ceva despre un cadavru descoperit într-o casă din acest oraş. Şi că nu ai reuşit să iei legătura cu familia ta.
   - Nu-mi amintesc să fi vorbit cu asistenta sau cu doctorul.
   - Delirai în acel moment. Ai avut vreodată tulburări psihice, Ethan? Vreo boală mentală?
   Până atunci, Ethan stătuse întins în pat.
   Făcu un efort, încercând să se ridice în capul oaselor.
   Printre jaluzelele trase răzbătea lumina.
   Era miezul zilei.
   Acest fapt îl bucura - era ceva instinctual, probabil.
   - Ce fel de întrebare e asta? întrebă Ethan.
   - Una pe care o adresez de obicei şi pentru care sunt plătit. Ai apărut astă-noapte aici fără portofel şi fără vreun act de identitate...
   - Am fost scos acum câteva zile dintr-o maşină implicată într-un accident, şi nici şeriful, nici paramedicii nu şi-au făcut nenorocita de datorie, aşa că am rămas blocat aici fără telefon, bani sau vreun act de identitate. Nu mi-am pierdut portofelul.
   - Linişteşte-te, Ethan. Nimeni nu te acuză de nimic. Insist din nou că trebuie să-mi răspunzi la întrebări. Ai suferit de vreo boală mentală?
   - Nu.
   - Ştii să fi existat vreo boală mentală în familia ta?
   - Nu.
   - Ai suferit vreodată de sindromul stresului posttraumatic?
   - Nu.
   - Dar ai luptat în cel de-al doilea război din Golf.
   - De unde ştiţi acest lucru?
   Jenkins făcu un semn spre gâtul lui Ethan.
   Ethan îşi coborî privirea spre piept şi zări plăcuţa de identificare agăţată de lanţul care-i atârna la gât. Ciudat. El păstra acest medalion militar în sertarul noptierei sale. Nu-şi putea aminti când îl purtase ultima dată. Nu se gândise să şi-l pună la gât când plecase la drum în această misiune şi era sigur că nu-l pusese în bagaj şi nici nu intenţionase să-l poarte.
   Citi numele său, gradul, codul personal de asigurări sociale, grupa sanguină şi preferinţele religioase („FĂRĂ PREFERINŢE RELIGIOASE”) gravate pe plăcuţa din oţel inoxidabil.
   Plutonier-major Ethan Burke.
   - Ethan?
   - Da?
   - Ai luptat în cel de-al doilea război din Golf?
   - Da. Am pilotat un UH-60.
   - Ce-i ăsta?
   - Un elicopter Black Hawk.
   - Ai fost în vâltoarea luptei, presupun.
   - Am fost.
   - De multe ori?
   - Aţi putea spune şi aşa.
   - Ai fost rănit?
   - Nu înţeleg ce legătură au toate astea cu...
   - Răspunde, te rog, la întrebarea mea.
   - Am fost rănit în cea de-a doua confruntare de la Fallujah, în iarna lui 2004. A fost o misiune de evacuare medicală şi nu a trebuit decât să luăm la bord câţiva puşcaşi marini răniţi.
   - A fost cineva ucis atunci?
   Ethan inspiră adânc.
   Apoi expiră.
   Sincer, întrebarea îl luase prin surprindere. Se trezi acum încercând să-şi adune toate puterile pentru a rezista acelei succesiuni de imagini pe care se chinuise atât să le uite şi din cauza cărora făcuse nenumărate şedinţe de terapie, în efortul de a le accepta şi de a trece mai departe.
   Unda de şoc în timp ce RPG-urile explodează peste tot în jurul lui.
   Bucata desprinsă din coada elicopterului şi rotorul acestuia căzând de la 45 de metri, pe strada de dedesubt.
   Efectul imediat al acceleraţiei gravitaţionale în timp ce elicopterul se învârte haotic.
   Sirenele care urlă fără oprire.
   Manşa elicopterului devenită rigidă, imposibil de manevrat.
   Impactul nu e nici pe departe atât de devastator precum se aşteptase.
   Îşi pierduse cunoştinţa doar jumătate de minut.
   Centura de siguranţă e blocată şi nu poate ajunge la cuţitul său KA-BAR.
   - Ethan? A fost cineva ucis?
   Gloanţele rebelilor ciuruiesc deja cealaltă latură a elicopterului prăbuşit. Cineva trage în epavă cu un pistol mitralieră AK.
   Prin parbrizul crăpat, vede doi medici care se îndepărtează de elicopter şchiopătând.
   Şocul traumatic.
   - Ethan...
   Direct în rotorul cu patru pale care se rotesc încă destul de rapid...
   Acolo.
   Nu mai e.
  Sângele se prelinge pe parbriz.
   Mai multe focuri de armă.
   Rebelii se apropie.
   - Toţi au fost ucişi atunci. Numai eu am scăpat, zise Ethan.
   - Ai fost singurul supravieţuitor?
   - Corect. Am fost capturat.
   Jenkins îşi notă ceva într-un carneţel cu coperte din piele, apoi spuse:
  - Trebuie să-ţi mai pun câteva întrebări, Ethan. Cu cât eşti mai sincer cu mine, cu atât există mai multe şanse să te pot ajuta, iar eu asta urmăresc de fapt. Ai auzit vreodată voci?
   Ethan încercă să-şi ascundă indignarea.
  - Glumiţi?
   - Dacă ai putea să răspunzi doar...
  - Nu.
  Jenkins scrise ceva în carneţel.
   - Ai avut vreo problemă de vorbire? Poţi să-mi spui dacă exprimarea ta a avut cumva de suferit sau nu a mai fost coerentă?
   - Nu. Şi nu sunt confuz când susţin acest lucru. Nu am halucinaţii sau...
   - Ei bine, nici nu ţi-ai da seama dacă ai avea halucinaţii, nu-i aşa? Ai crede că lucrurile pe care le vezi sau le auzi sunt adevărate. Dacă, de exemplu, discuţia cu mine sau faptul că te afli într-o cameră de spital ar fi o halucinaţie, tu nu ţi-ai da seama - asta vreau să spun. Nu crezi?
   Ethan îşi lăsă picioarele în jos peste marginea patului şi puse tălpile pe pardoseală.
   - Ce faci? îl întrebă Jenkins.
   Ethan se îndreptă către dulap.
   Era slăbit şi abia se ţinea pe picioare.
   - Nu eşti în stare să părăseşti spitalul, Ethan. Ei încă evaluează rezultatele rezonanţei magnetice nucleare. Ai putea avea o leziune cerebrală traumatică şi încă nu ştim cât este de gravă. Va trebui să continuăm evaluarea...
   - O să fac o altă evaluare. Dar nu aici. Nu în acest oraş.
   Ethan deschise uşa dulapului şi îşi luă sacoul şi pantalonii de pe umeraş.
   - Ai intrat în biroul şerifului fără cămaşă pe tine. Crezi că este corect?
   Ethan îşi strecură braţele în mânecile cămăşii sale albe - ce părea să fi fost spălată de la ultima purtare. Duhoarea de cadavru în putrefacţie fusese înlocuită de parfumul detergentului de rufe.
   - Duhnea îngrozitor, zise Ethan. Mirosea la fel ca mortul pe care tocmai îl...
   - Te referi la cel din casa abandonată pe care spui că l-ai descoperit.
   - Nu am spus că l-am descoperit. Chiar l-am descoperit.
   - Şi te-ai dus la locuinţa lui Mack şi a lui Jane Skozie, pe care nu i-ai întâlnit în viaţa ta, unde l-ai hărţuit verbal pe domnul Skozie pe veranda din faţa casei acestuia. Este adevărat?
   Ethan începu să-şi încheie nasturii cu degetele tremurânde. Făcea eforturi să-i strecoare prin butoniere. Îi încheie greşit în cele din urmă, dar chiar nu-i păsa. Trebuie să se îmbrace. Să iasă de acolo. Să plece definitiv din oraşul acela.
   - Să pleci din spital cu o potenţială leziune cerebrală nu e tocmai o alegere inspirată, zise Jenkins.
   Bărbatul se ridicase de pe scaunul său.
   - Ceva nu e în regulă aici, zise Ethan.
   - Ştiu. Tocmai asta încercam să...
   - Nu. E vorba de oraşul acesta. De locuitorii săi. De dumneata. Ceva e teribil de ciudat şi dacă dumneata crezi că voi rămâne aici şi te voi lăsa să îţi baţi joc de mine în continuare...
   - Nu îmi bat joc de tine, Ethan. Nimeni din acest spital nu îşi bate joc de tine. Ai idee cât de paranoică pare declaraţia ta? Încerc să-mi dau seama dacă nu eşti cumva în pragul unui episod psihotic.
   - Ei bine, nu sunt.
   Ethan îşi trase pantalonii pe el, îşi încheie nasturii şi întinse mâna după pantofi.
   - Scuză-mă, dar nu te pot crede pe cuvânt. E vorba de „o condiţie anormală a stării mentale, caracterizată în general de pierderea contactului cu realitatea”. Aceasta este definiţia ştiinţifică a psihozei, Ethan. Ar putea fi cauzată de accidentul de maşină. Sau de faptul că ţi-ai văzut partenerul ucis. Ori de o traumă în urma războiului, care a fost depăşită la un moment dat, iar acum s-a reactivat.
   - Afară din camera mea, zise Ethan.
   - Ethan, viaţa ta ar putea fi...
   Ethan îl privi pe Jenkins din celălalt capăt al camerei şi ceva din privirea lui ameninţătoare şi din limbajul corpului său îi sugeră probabil doctorului o violenţă ieşită din comun, pentru că psihiatrul făcu ochii mari şi pentru prima dată tăcu.

      Sora Pam ridică ochii din hârtiile de pe pupitrul ei de la recepţia asistentelor.
   - Domnule Burke, v-aţi dat jos din pat? Ce Dumnezeu faceţi îmbrăcat?
   - Plec.
   - Plecaţi? zise ea părând să nu priceapă semnificaţia acestui cuvânt. Din spital?
   - Din Wayward Pines.
   - Nu sunteţi în stare nici măcar să ieşiţi din...
   - Am nevoie chiar acum de lucrurile mele personale. Şeriful mi-a spus că s-ar putea ca paramedicii să le fi luat din maşină.
   - Am crezut că şeriful este în posesia lor.
   - Nu.
  - Sunteţi sigur de asta?
   - Da.
   - Ei bine, aş putea să-mi pun pălăria de Nancy Drew şi...
   - Termină, nu-mi mai irosi timpul! Ştii unde sunt lucrurile mele?
   - Nu.
   Ethan îi întoarse spatele şi se îndepărtă.
   Sora Pam strigă după el.
   El se opri în faţa liftului şi apăsă butonul cu săgeata în jos.
   Ea se apropia acum - îi auzea paşii grăbiţi pe linoleumul cu model „tablă de şah“. Se întoarse şi o văzu venind spre el în uniforma ei vintage de asistentă medicală.
   Se opri la câţiva metri de el.
   El era cu vreo 12 centimetri mai înalt decât ea. Şi cu câţiva ani mai în vârstă.
   - Nu te pot lăsa să pleci, Ethan, zise ea. Cel puţin până nu vom descoperi ce este în neregulă cu tine.
   Uşile ascensorului se deschiseră cu un scârţâit.
   Ethan se retrase în cabina liftului cu faţa spre sora Pam.
   - Îţi mulţumesc pentru grija ta şi pentru ajutor, zise el, apăsând butonul „G“ de 3 ori înainte ca ledul acestuia să se aprindă, dar cred că am înţeles despre ce este vorba.
   - Cum?
   - Oraşul acesta e adevărata problemă.
   Pam întinse piciorul peste pragul liftului pentru a împiedica închiderea uşilor.
   - Ethan, te rog. Nu gândeşti destul de limpede.
   - Ia piciorul din uşă!
    Îmi fac griji pentru tine. Toţi cei de aici ne facem griji.
   El stătea cu spatele lipit de peretele cabinei. Înaintă câţiva paşi spre sora Pam şi se opri la mică distanţă de ea, privind-o fix prin spaţiul de 10 centimetri dintre uşi.
   Apoi privi în jos şi împinse vârful pantofului ei alb cu vârful pantofului său negru.
   Ea se împotrivi câteva secunde bune, iar Ethan începu să se întrebe dacă nu ar fi fost mai eficient să o împingă efectiv din cabina ascensorului.
   În cele din urmă, femeia îşi retrase piciorul.

      Stând pe trotuar, Ethan îşi spuse că oraşul era prea tăcut pentru începutul amiezii.
   Nu se auzea nici măcar un motor de maşină. Nu se auzea nimic, de fapt, în afară de ciripitul păsărilor şi de freamătul vântului printre frunzele celor 3 pini înalţi care străjuiau peluza din faţa spitalului.
   Străbătu aleea şi ieşi în mijlocul străzii.
   Se opri. Privi. Ascultă.
  Simţea căldura soarelui pe obraz.
   Adierea vântului era plăcută, răcoroasă.
  Ridică privirea spre cer. Avea luciul unui cristal albastru-închis.
   Nu se vedea nici urmă de nor.
   Era perfect.
   Acest loc era superb, fără îndoială, dar - pentru prima dată - acei munţi care închideau valea de la poalele lor precum pereţii unei cazemate îi trezeau şi alt sentiment în afară de admiraţie. Nu înţelegea de ce, dar îl umpleau de frică. De o groază pe care nu putea să o justifice.
   Se simţea... ciudat.
   Poate că suferise leziuni cerebrale. Sau poate că nu.
   Poate că izolarea - lipsa oricărui contact cu lumea exterioară de aproape 5 zile - începuse să-şi spună cuvântul.
   Fără iPhone, fără internet, fără Facebook.
   Părea imposibil când se gândea la toată această situaţie - faptul că nu avusese contact cu familia lui, cu Hassler sau cu oricine altcineva din afara oraşului Wayward Pines.
   Porni către biroul şerifului.
   Ar fi fost mai bine să plece, pur şi simplu. Să-şi revină. Să reanalizeze situaţia de cealaltă parte a zidurilor acelora stâncoase. Din confortul unui oraş normal.
   Pentru că era ceva aici - în acest oraş - complet ieşit din comun.

      - Şeriful Pope este înăuntru?
   Belinda Moran juca Solitaire şi ridică ochii la auzul vocii lui.
   - Bună ziua, îl întâmpină ea. Cu ce vă pot ajuta?
   Ethan întrebă ceva mai tare de această dată:
   - Şeriful este în birou?
   - Nu, a ieşit pentru moment.
   - Deci se va întoarce în curând?
   - Nu ştiu când trebuie să se întoarcă.
   - Dar aţi spus „pentru moment”, aşa că m-am gândit...
   - E doar un fel de a spune, tinere.
   - Vă amintiţi de mine? Agentul Burke de la Serviciul Secret.
   - Da. De data asta ai cămaşa pe dumneata. Arăţi mult mai bine aşa.
   - A sunat cineva să întrebe de mine?
   Ea miji ochii şi îşi întinse gâtul.
   - De ce ar fi sunat aici?
   - Pentru că am lăsat vorbă unor persoane să-mi telefoneze aici.
   Belinda clătină din cap.
   - Nu a sunat nimeni să întrebe de dumneata.
   - Nici soţia mea, Theresa, şi nici agentul Adam Hassler?
   - Nimeni nu te-a căutat la telefon, domnule Burke, şi nu ar fi trebuit să le laşi vorbă să te sune aici.
   - Trebuie să folosesc din nou telefonul din sala de conferinţe.
   Belinda se încruntă.
   - Nu cred că e o idee bună.
   - De ce?
   Ea nu avea un răspuns la această întrebare, aşa că se mulţumi să-l privească furioasă.

     - Theresa, sunt eu. Am încercat să dau de tine. Am ajuns din nou la spital. Nu ştiu dacă ai sunat la biroul şerifului sau la hotel, dar nu am primit niciun mesaj de la tine. Sunt încă în Wayward Pines. Nu am reuşit să-mi găsesc telefonul sau portofelul, dar am terminat-o cu locul ăsta. Am de gând să cer împrumut o maşină de patrulare de la biroul şerifului. O să te mai sun în seara asta din Boise. Îmi lipseşti. Te iubesc.
   Se aplecă în faţă, aşa cum stătea pe scaun, aşteptă până când auzi din nou tonul şi apoi închise ochii încercând să şi-l amintească.
   Numărul era acolo.
   Îl formă folosind discul telefonului, ascultă cele 4 apeluri sonore, apoi auzi aceeaşi voce care-i răspunsese ultima dată.
   - Serviciul Secret.
   - Aici Ethan Burke. Vă sun din nou pentru a vorbi cu Adam Hassler.
   - Nu e disponibil pentru moment. V-aş putea ajuta cu ceva?
   - Sunteţi cumva Marcy?
   - Da.
   - Vă mai amintiţi convorbirea noastră telefonică de ieri?
   - Ştiţi, domnule, primim o mulţime de telefoane în fiecare zi, iar eu nu pot reţine toate...
   - Mi-aţi spus că îi veţi transmite agentului Hassler un mesaj.
   - Despre ce era vorba?
   Ethan închise ochii şi inspiră adânc, încercând să se stăpânească. Dacă ar fi insultat-o acum, femeia i-ar fi închis telefonul. Dar atunci când avea să se întoarcă în Seattle, avea de gând să o pună la zid, să o acuze de neglijenţă în faţa tuturor.
   - Marcy, era vorba despre un agent al Serviciului Secret care a murit în Wayward Pines, Idaho.
   - Hmmm... Dacă am spus că o să-i transmit mesajul, sunt sigură că asta am făcut.
   - Dar nu am primit niciun telefon de la el. Nu ţi se pare ciudat? Ca un agent de la biroul lui Hassler din teritoriu - adică eu - să localizeze un alt agent care a fost ucis, un agent pentru care am fost trimis de fapt aici, şi în 24 de ore agentul Hassler nici măcar să nu-mi telefoneze?
   Femeia nu răspunse pe loc, iar după câteva secunde întrebă:
   - V-aş putea ajuta cu ceva?
   - Da. Aş vrea să vorbesc cu agentul Hassler chiar acum.
   - Oh, îmi pare rău. Nu e disponibil pentru moment. V-aş putea ajuta...
   - Unde e?
   - Nu e disponibil.
   - Unde este?
   - Nu e disponibil pentru moment, dar sunt sigur că vă va telefona cât va putea de repede. A fost foarte ocupat în ultima vreme.
   - Cine eşti de fapt, Marcy?
   Ethan simţi pe cineva smulgându-i telefonul din mână.
   Pope trânti receptorul înapoi în furcă. Ochii şerifului îl sfredeleau pe Ethan ca 2 cărbuni încinşi.
  - Cine ţi-a spus că poţi veni aici să-mi foloseşti telefonul?
   - Nimeni. Eu doar...
   - Chiar aşa. Nimeni. Ridică-te.
   - Poftim?
   - Ridică-te, am spus. Poţi să ieşi de aici de bunăvoie sau voi fi nevoit să te trag după mine pe hol.
   Ethan se ridică încet şi îl privi pe şerif, care se afla de cealaltă parte a mesei.
   - Vorbeşti cu un agent federal, domnule.
   - Nu sunt prea convins.
   - Ce naiba înseamnă asta?
   - Ai apărut aici din senin fără vreun de identitate, fără telefon, fără nimic...
   - V-am explicat situaţia mea. Ai făcut un drum până la locuinţa din 604 First Avenue ca să vezi cadavrul agentului Evans?
   - Da.
   - Şi?
   - Am început investigaţia.
   - Ai chemat la scena crimei specialişti criminologi pentru a procesa...
   - M-am ocupat de toate.
   - Ce înseamnă asta?
   Pope îl privea fix. Ethan se gândea: „El nu e în toate minţile, iar tu nu ai nicio susţinere în acest oraş. Trebuie doar să faci rost de o maşină şi să pleci de aici. Să-l pui la zid când te vei întoarce aici cu «cavaleria». Îşi va pierde insigna şi va fi acuzat pentru obstrucţia unei investigaţii federale”.
   - Vreau să-ţi cer o favoare, zise Ethan împăciuitor.
   - Ce favoare?
   - Aş vrea să împrumut una dintre maşinile tale de patrulare.
   Şeriful izbucni în râs.
   - De ce?
   - Ei bine, cred că este evident, nu? După accident am rămas fără maşină.
   - Aici nu suntem la firma de închirieri Hertz Rent-a-Car.
   - Am nevoie de un mijloc de transport, Arnold.
   - Nu este posibil, pur şi simplu.
   - Acesta nu e departamentul tău? Nu eşti tu şeriful? Doar poţi face tot ceea ce vrei, nu-i aşa?
   Şeriful clipi de câteva ori.
   - Nu am o maşină pe care să ţi-o împrumut.
   Pope începu să păşească de-a lungul mesei din sala de conferinţe.
   - Să mergem, domnule Burke, zise el apoi.
   Şeriful se opri în faţa uşii deschise şi-l aşteptă pe Ethan.
   Când Ethan ajunse aproape de el, Pope îl apucă de braţ şi îl trase spre el. Mâna lui mare şi puternică aproape că-i strivi bicepsul.
   - S-ar putea să am nişte întrebări pentru tine în curând, îi zise şeriful.
   - Despre ce?
   Pope se mulţumi să zâmbească.
   - Nici să nu te gândeşti să părăseşti oraşul.

      În timp ce se îndepărta de clădirea în care se afla biroul şerifului, Ethan aruncă o privire peste umăr şi-l văzu pe Pope urmărindu-l printre lamelele jaluzelelor din sala de conferinţe.
   Soarele dispăruse în spatele munţilor.
   Oraşul era tăcut.
   Ajunse cam la o stradă distanţă de biroul lui Pope şi se aşeză pe bordura unui trotuar pustiu.
   - Asta nu e normal, spuse în şoaptă de câteva ori.
   Se simţea slăbit şi flămând.
   Încercă să-şi amintească totul în cele mai mici detalii - tot ce se întâmplase de când venise în Wayward Pines. Încercă să pună cap la cap toate piesele acestui puzzle încurcat, gândindu-se că, dacă ar fi avut o vedere de ansamblu asupra întregului tablou, ar fi putut înţelege acele bizare conflicte şi le-ar fi putut transforma într-o problemă ce putea fi rezolvată. Sau, cel puţin, într-o problemă care să aibă sens. Dar, cu cât încerca mai mult, cu atât simţea mai tare că bâjbâie în ceaţă.
   Apoi avu o revelaţie: faptul că stătea acolo, pe trotuar, nu avea să rezolve nimic.
   Se ridică şi porni către strada principală.
   „Trebuie să merg la hotel. Poate că am vreun mesaj de la Theresa sau Hassler.”
   Speranţe deşarte. Era sigur de asta. Nu avea să găsească niciun mesaj. Nimic decât ostilitate.
   „Nu îmi pierd minţile. Nu îmi pierd minţile.”
   Îşi spuse numele. Codul personal de asigurări sociale. Adresa lui din Seattle. Numele de domnişoară al Theresei. Data naşterii fiului său. Totul părea real. Ca nişte frânturi de informaţii care alcătuiau identitatea sa.
   Simţea alinare gândindu-se la nume şi la numere.
  Un zăngănit pe strada următoare îi atrase atenţia.
   Peste drum de el, era un loc viran cu câteva mese de picnic, mai multe grătare şi o platformă cu nisip pentru concursul de aruncat potcoave. Mai multe familii se adunaseră pentru o petrecere. Un grup de femei stăteau de vorbă în picioare lângă două răcitoare roşii de băuturi. Doi bărbaţi întorceau burgeri şi hotdogi pe un grătar, fumul ridicându-se în fuioare albăstrii în aerul liniştit al serii. Mirosul de carne prăjită îi provocă fiori lui Ethan, făcându-i stomacul să se strângă, şi realiză că era mult mai flămând decât îşi imaginase.
   Avea un nou obiectiv: să mănânce.
   Traversă strada îndreptându-se spre ţârâitul greierilor şi clichetul stropitorilor de peluză care se auzeau la distanţă.
   Se întrebă: oare erau reali?
   Copiii se fugăreau pe iarbă - strigând, râzând, chiuind.
   Ajunse lângă ei.
   Zdrăngănitul venea dinspre un joc de aruncat potcoave.
   Două grupuri de bărbaţi stăteau faţă în faţă, pe două platforme de nisip opuse, în timp ce norişorii de fum de ţigară le înconjurau capetele ca nişte halouri enorme.
   Ethan ajunse în apropiere de locul viran, gândindu-se că cea mai bună tactică ar fi fost să se apropie de femei. Să-şi folosească farmecul. Totul părea un tablou idilic. Nişte oameni decenţi trăind un moment perfect al visului american.
   Îşi îndreptă haina în timp ce păşea de pe pavaj pe iarbă, îndreptându-şi cutele şi aranjându-şi gulerul.
   Cinci femei - una de 20 de ani, trei între 35 şi 40 de ani şi una cu părul argintiu, trecută de 55 de ani - care beau limonadă din pahare transparente de plastic şi îşi împărtăşeau bârfe de cartier.
   Nimeni nu-l observase încă.
   La 3 metri de el, în timp ce încerca să inventeze un mod politicos de a le întrerupe conversaţia şi de a intra în vorbă de ele, o femeie de vârsta lui ridică privirea şi îi zâmbi.
   - Bună, zise ea.
   Purta o fustă care-i ajungea până sub genunchi, balerini roşii şi o bluză în carouri.
   Părul ei era scurt, tuns în stil vintage, ca o actriţă de comedie din anii ’50.
   - Bună, o salută Ethan.
   - Ai venit să distrugi mica noastră petrecere de cartier?
   - Trebuie să recunosc, mirosul bunătăţilor pe care le pregătiţi pe grătarul acela m-a atras ca un magnet.
   - Eu sunt Nancy.
   Femeia se desprinse de grup şi îi întinse mâna. Ethan i-o strânse.
   - Ethan.
   - Eşti nou pe aici? îl întrebă ea.
   - Am venit în oraş cu câteva zile în urmă.
   - Şi ce impresie ai despre micul nostru cătun?
   - Aveţi un oraş superb. Foarte primitor, cu oameni calzi.
   - Vai! S-ar putea să-ţi dăm ceva de mâncare, la urma urmei, zise ea izbucnind în râs.
   - Locuieşti în apropiere? o întrebă Ethan.
   - Cei de aici locuim la câteva străzi distanţă de locul acesta. Cei din cartier încearcă să se adune cel puţin o dată pe săptămână pentru un picnic în aer liber.
   - Cât de frumos! Un adevărat Mayberry.
   Femeia roşi.
   - Şi ce faci în Wayward Pines, Ethan? îl întrebă ea.
   - Mă aflu aici ca turist.
   - Trebuie să fie frumos. Eu nici nu-mi mai aduc aminte ultima mea vacanţă.
   - Când trăieşti într-un loc ca acesta, zise Ethan făcând semn către munţii ce împrejmuiau valea, de ce ai vrea să pleci vreodată de aici?
   - Vrei un pahar cu limonadă? îl întrebă Nancy. E făcută în casă şi e absolut delicioasă.
   - Desigur.
   Ea îi atinse braţul.
   - Mă întorc imediat şi am să te prezint apoi celorlalţi.
   Nancy se îndreptă spre răcitoarele pentru băuturi, iar Ethan aruncă o privire spre celelalte femei, căutând o portiţă de a intra şi el în conversaţie.
   Cea mai vârstnică din grupul femeilor - o femeie cu părul alb - râdea auzind ceva şi, exact când el îşi spunea că mai auzise undeva râsul acela, ea îşi dădu după ureche părul lung până la umeri.
   Semnul din naştere de mărimea unei monede de 5 cenţi îi opri inima în loc.
   Nu putea fi ea, dar...
   Aceeaşi înălţime.
   Aceeaşi construcţie.
   Ea era cea care vorbea acum. Vocea ei îi era cunoscută, fără îndoială. Apoi femeia se retrase din grupul de prietene, cu degetul îndreptat spre cea mai tânără dintre ele şi cu un zâmbet ironic în colţul gurii.
   - Am să te fac să te ţii de cuvânt, Christine, zise ea.
   Ethan o urmări cu privirea în timp ce femeia se îndrepta spre cea mai îndepărtată platformă cu nisip pentru aruncat potcoave, unde îşi împleti degetele cu cele ale unui bărbat înalt şi lat în umeri, cu o coamă de păr argintiu şi ondulat.
   - Haide, Harold. O să pierdem spectacolul.
   Femeia încercă să-l tragă după ea.
   - O ultimă aruncare, protestă el.
   Ea îi dădu drumul, iar Ethan privi uimit cum bărbatul ridică din nisip o potcoavă, ţintind cu grijă şi apoi lansând-o.
   Potcoava descrise un arc de cerc pe deasupra ierbii şi intră în ţăruşul metalic.
   Echipa lui Harold izbucni în urale. El făcu în faţa lor câteva plecăciuni teatrale şi apoi o lăsă pe femeia cu părul alb ca zăpada să-l tragă după ea, departe de petrecăreţi.
   Prietenii lor strigară după ei „noapte bună“.
   - Ethan, poftim limonada, zise Nancy oferindu-i paharul.
   - Îmi pare rău, dar trebuie să plec.
   Se întoarse şi se îndreptă din nou spre stradă.
   Nancy strigă după el.
   - Nu rămâi să mănânci ceva?
   Când Ethan ajunse la colţul străzii, cei doi vârstnici se aflau pe următoarea stradă din faţa lui.
   Mări pasul.
   Îi urmări o vreme, în timp ce ei mergeau încet în faţa lui, ca doi oameni care nu aveau nicio grijă pe lume. Se ţineau de mână şi ecoul râsetelor lor se pierdea printre pini. La colţul unei străzi îi pierdu din vedere.
   Ethan mări pasul până la următoarea intersecţie.
   Câteva case vechi în stil victorian mărgineau ambele părţi ale străzii.
   Nu-i mai vedea nicăieri pe cei doi.
   Apoi zgomotul unei uşi care se închidea răsună până în josul străzii. El observă casa din direcţia căreia venea zgomotul. Era verde, cu tâmplărie albă. Pe veranda din faţă se afla un balansoar. A treia casă pe stânga.
   Traversă strada şi merse pe trotuar până ce ajunse în faţa casei.
   O peluză mică cu iarbă verde, perfectă. Veranda din faţă era umbrită de un pin bătrân.
   Pe cutia poştală era scris un nume de familie pe care nu-l recunoştea. Îşi puse mâinile pe gardul din ţăruşi. Se însera. Luminile abia începeau să pâlpâie în casele din jur. Frânturi de conversaţie răzbăteau printr-o fereastră deschisă.
   Valea era cufundată în tăcere, iar temperatura începea să scadă. Piscurile cele mai înalte ale munţilor din jur păstrau ultimele rămăşiţe de lumină.
   Trase zăvorul şi deschise poarta.
   Păşi pe aleea veche de piatră, apropiindu-se de verandă.
   Treptele verandei scârţâiră sub greutatea sa.
   Se trezi în faţa uşii de la intrare.
   Auzea vocile din interior.
   Zgomot de paşi.
   O parte din el nu voia să bată la uşă.
   Bătu în geamul uşii exterioare şi făcu un pas înapoi.
   Aşteptă un minut, dar nimeni nu veni să-i deschidă.
   Bătu încă o dată în uşă, ceva mai tare de această dată.
   Auzi paşi apropiindu-se. Zgomotul cheii învârtite în broască. Uşa din lemn masiv se deschise larg. Bărbatul lat în umeri se zgâi la el prin geamul uşii exterioare.
   - Vă pot ajuta cu ceva?
   Ethan voia doar să o vadă de aproape pe femeie, la lumina de pe verandă. Să se asigure că nu era ea, că nu începea să-şi piardă minţile. Să meargă mai departe şi să rezolve interminabilele probleme pe care i le făcea oraşul acela.
   - O caut pe Kate.
   Preţ de o clipă, bărbatul se holbă la el fără să spună nimic.
   În cele din urmă, deschise uşa exterioară din sticlă.
   - Cine eşti dumneata?
   - Ethan.
   - Cine?
   - Un vechi prieten.
   Bărbatul făcu un pas înapoi în casă, întoarse capul şi strigă:
   - Iubito, vrei să vii o clipă?
   Ethan nu reuşi să audă răspunsul ei şi bărbatul zise:
   - Nu am idee.
   În cele din urmă apăru şi ea - o umbră în capătul holului care ducea spre bucătărie.
   Trecu repede prin lumina unui bec şi străbătu livingul cu picioarele goale, îndreptându-se spre uşă.
   Bărbatul se trase într-o parte, iar ea îi luă locul în uşă.
   Ethan o privi îndelung prin uşa de sticlă.
   Închise ochii şi îi deschise din nou. Stătea tăcut pe veranda aceea, iar ea aştepta nemişcată în faţa lui, în spatele geamului. Părea imposibil.
   - Da? zise ea.
   Ochii aceia.
   Erau inconfundabili.
  - Kate?
   - Da.
   - Hewson?
   - Acesta era numele meu de domnişoară.
   - Oh, Dumnezeule.
   - Îmi cer scuze... ne cunoaştem cumva?
   Ethan nu-şi putea lua ochii de la ea.
   - Sunt eu, zise el. Ethan. Am venit aici să te caut, Kate.
   - Cred că mă confundaţi cu altcineva.
   - Te-aş recunoaşte oriunde. La orice vârstă.
   Ea se uită peste umăr şi zise:
   - E în regulă, Harold. O să intru imediat.
   Kate deschise uşa şi păşi pe covoraşul din faţa acesteia. Purta nişte pantaloni crem şi o bluză de un albastru pal.
   Avea verighetă.
   Parfumul lui Kate.
   Dar era bătrână.
   - Ce s-a întâmplat? o întrebă Ethan.
   Ea îl luă de mână şi îl conduse spre balansoarul din capătul verandei.
   Se aşezară.
   Casa ei se afla pe o colină de pe care se vedea toată valea şi oraşul. Luminile erau aprinse peste tot acum, iar pe cer apăruseră trei stele.
   Un greier - sau o înregistrare cu ţârâitul acestuia - se auzi într-un tufiş.
   - Kate...
   Ea puse mâna pe piciorul lui şi îl strânse, aplecându-se spre el.
   - Ei ne urmăresc.
   - Cine?
   - Şşşş...
   Ea făcu semn către tavan - un gest fugitiv cu degetul în sus - apoi şopti:
   - Şi ne ascultă.
   - Ce s-a întâmplat cu tine? o întrebă Ethan.
   - Nu crezi că sunt încă drăguţă?
   Acest ton sarcastic şi incisiv era al lui Kate, fără îndoială. Ea se uită în jos câteva secunde, iar când ridică din nou privirea, ochii îi scânteiau.
   - Când stau în faţa oglinzii şi îmi perii părul înainte de culcare, îmi amintesc de mâinile tale pe corpul meu. Nu mai e aşa cum era odată.
   - Câţi ani ai, Kate?
   - Nici nu mai ştiu. E greu să le ţin socoteala.
   - Am venit aici ca să te caut acum 4 zile. Ei au pierdut contactul cu tine şi cu Evans, aşa că m-au trimis aici după voi. Evans e mort.
   Declaraţia lui nu păru să o impresioneze.
   - Ce făceaţi aici tu şi Evans?
   Ea clătină din cap fără să răspundă.
   - Ce se petrece aici, Kate?
   - Nu ştiu.
   - Dar tu locuieşti aici.
   - Da.
   - De când?
   - De ani de zile.
   - Asta e imposibil, zise Ethan ridicându-se.
   Gândurile i se învălmăşeau haotic în minte.
   - Nu am răspunsuri pentru tine, Ethan.
   - Am nevoie de un telefon, o maşină, un pistol dacă ai...
   - Nu pot, Ethan. Ar trebui să pleci, îi zise ea.
   - Kate...
   - Chiar acum.
   El îi luă mâinile în mâinile lui.
   - Tu erai noaptea trecută pe stradă când mi-am pierdut cunoştinţa.
   Ethan o privi pătrunzător. Avea riduri de râs şi „laba gâştei“ la ochi, dar era încă atât de frumoasă...
   - Ştii ce se întâmplă cu mine?
   - Opreşte-te...
   Ea încercă să-şi tragă mâinile din strânsoarea lui.
   - Am probleme, zise el.
   - Ştiu.
   - Spune-mi ce...
   - Ethan, acum îmi pui mie viaţa în primejdie. Şi pe-a lui Harold.
   - Dar cine vă ameninţă?
   Ea se smulse de lângă el, îndreptându-se spre uşă. Când puse mâna pe clanţă se întoarse spre el şi, pentru o clipă, aşa cum stătea departe de lumină, părea să aibă din nou 36 de ani.
   - Ai putea fi fericit, Ethan.
   - Ce vrei să spui?
   - Ai putea avea o viaţă minunată aici.
   - Kate...
   Ea deschise uşa şi păşi înăuntru.
   - Kate, o strigă el. Sunt nebun?
   - Nu, zise ea. În niciun caz.
   Uşa se închise în urma ei, apoi auzi cheia întorcându-se în broască. Merse până la uşă şi îşi privi reflexia în geam, parcă aşteptându-se să vadă un bărbat de 60 de ani, un bătrân - dar era neschimbat.
   Nu-i mai era foame.
   Nu era obosit.
   În timp ce cobora treptele verandei şi păşea pe aleea de piatră, apoi pe trotuar, simţea doar încordarea aceea ciudată din centrul pieptului, o senzaţie foarte familiară care obişnuia să apară mereu înaintea unei misiuni - pe când se pregătea de plecare cu elicopterul, în timp ce echipa de la sol încărca mitraliera Gatling de calibrul 50 şi rachetele aer-sol Hellfire.
  Frică.

      Ethan nu mai văzu nicio maşină până pe strada următoare, cu excepţia unui Buick LaSabre de pe la mijlocul anilor ’80, cu parbrizul plin de ace uscate de pin, stând pe 4 anvelope care păreau să aibă mare nevoie de aer.
   Portierele maşinii erau încuiate.
   Ethan se furişă pe veranda celei mai apropiate case şi ridică un heruvim din piatră de pe o poliţă de sub fereastră. Prin perdeaua subţire văzu înăuntru un băiat care stătea în faţa unei pianine, interpretând o piesă superbă. Acordurile melodiei păreau să alunece uşor pe veranda casei, prin deschiderea de 10 centimetri dintre fereastră şi pervaz.
   O femeie stătea lângă băiat şi întorcea foile partiturii.
   Deşi avea doar vreo 30 de centimetri înălţime, heruvimul era solid, din beton, cântărind peste 13 kilograme.
   Ethan îl cără până în stradă.
   Nu avea cum să facă asta în linişte.
   Izbi cu heruvimul geamul din dreptul banchetei din spate, care se făcu ţăndări.
   Deschise portiera, intră în maşină ferindu-se de cioburile împrăştiate pe bancheta din spate, sări peste spătarul din faţă şi ajunse în spatele volanului. Impactul decapitase îngerul, iar Ethan recuperă capul acestuia de pe bancheta din spate.
   Fu suficient să lovească de două ori consola din plastic de sub volan, care se crăpă, lăsând la vedere butucul contactului.
   Lumina din interiorul maşinii era foarte slabă.
   Bâjbâi cu degetele, fără să vadă, şi scoase afară firele, printre care trebuia să fie cele de alimentare şi cablul demarorului.
   Acordurile de pian se opriseră. Aruncă o privire spre verandă şi văzu două siluete în spatele perdelei.
   Ethan îşi scoase din haină cuţitaşul multifuncţional, desfăcu lama cea mai lungă şi tăie cele două fire albe, de care era sigur că trebuiau cuplate pentru alimentare. Apoi tăie învelişul din plastic care acoperea capetele acestora şi uni cele două fire.
   Luminile de bord se aprinseră.
   Uşa din faţa casei se deschise exact când găsi firul demarorului, ce avea o culoare închisă.
   Auzi apoi vocea unui băiat.
   - Ce-i cu geamul maşinii?
   Ethan tăie plasticul din capătul firului demarorului şi dezveli firele de cupru.
   O voce de femeie spuse:
   - Aşteaptă aici, Elliot.
   Haide, te rog, te rog...
   Ethan atinse firul demarorului de cel de alimentare şi o scânteie albastră pârâi în întuneric.
   Motorul începu să tuşească.
   Femeia se apropia de maşină străbătând curtea.
   - Haide, zise Ethan.
   Atinse din nou firele, iar motorul mai tuşi încă o dată.
   De două ori.
   De trei ori.
   La cea de-a patra încercare, motorul bolborosi înfundat şi se trezi la viaţă.
   Ethan tură motorul, acţionă schimbătorul de viteze în poziţia de mers şi aprinse farurile, exact în momentul în care femeia ajungea în dreptul portierei pasagerului din faţă, strigând la el prin geam.
   Ethan demară în trombă pe şosea.
   La prima intersecţie viră spre dreapta şi luă piciorul de pe pedala de acceleraţie, reducând viteza până la o limită rezonabilă - una care să nu atragă atenţia şi care să se potrivească unei plimbări liniştite pe înserat.
   Indicatorul de combustibil arăta că mai avea un sfert de rezervor. Becul de avertizare nu se aprinsese încă. Nu era o problemă. Avea destul combustibil ca să poată pleca din Wayward Pines. Odată ce ieşea din defileu, mai avea de trecut printr-un orăşel aflat la vreo şaizeci şi cinci de kilometri spre sud. Lowman, Idaho. Exact lângă autostradă.
   Opriseră acolo pentru a alimenta. Parcă îl vedea pe Stallings lângă pompă în costumul său negru, alimentând rezervorul maşinii. Ethan se dusese pe marginea autostrăzii pustii şi privise clădirile abandonate de peste drum - un motel cu obloanele trase, un magazin universal şi un restaurant încă funcţional, dar cu un aspect deplorabil. Mirosul de grăsime era purtat de fumul ce ieşea printr-un horn de pe acoperiş.
   El o sunase pe Theresa din locul acela, pentru că era singurul în care avea semnal.
   Abia îşi amintea conversaţia aceea. Mintea lui fusese în altă parte.
   Fusese ultima dată când vorbise cu soţia lui.
   Spera să-i fi spus că o iubeşte.
   Frânele scrâşniră când opri brusc Buickul. Se auzi sunetul ritmic al semnalului de viraj la stânga. Cu excepţia câtorva oameni de pe trotuare, centrul oraşului era pustiu, iar strada principală goală - din câte putea să constate.
   Ethan porni încet pe şosea făcând un viraj lent la stânga, apoi acceleră uşor, îndreptându-se spre sud. Trecu de tavernă, de hotel şi de cafenea.
   După 7 intersecţii, trecu şi pe lângă spital.
   Oraşul nu avea periferie.
   Clădirile se terminau, pur şi simplu.
   Acceleră.
   Dumnezeule, se simţea minunat când ştia că putea pleca, în sfârşit, din acel oraş. O greutate considerabilă i se ridica de pe umeri cu fiecare rotaţie a arborelui cotit. Ar fi trebuit să facă asta cu două zile în urmă.
   Aici nu erau semne că ar fi locuit cineva. Drumul era perfect drept şi trecea printr-o pădure de pini - atât de uriaşi, încât aveau probabil secole.
   Maşina spinteca aerul rece şi înmiresmat.
   Fuioare de ceaţă pluteau printre copaci şi pe alocuri, pe deasupra drumului.
   Razele farurilor nu reuşeau să pătrundă prin ceaţa deasă. Vizibilitatea era din ce în ce mai scăzută.
   Becul de avertizare pentru combustibil se aprinse.
   La naiba!
   Drumul spre sud din afara oraşului urca în pantă, iar trecătoarea avea serpentine care se întindeau pe 1 kilometru distanţă. În orice moment ar fi trebuit să înceapă urcuşul.
   Puţinul combustibil rămas în rezervor nu i-ar fi ajuns. Ar fi trebuit să vireze şi să se întoarcă în oraş ca să-şi facă plinul - altfel nu putea să ajungă până în Lowman.
   Ethan atinse frâna şi făcu brusc un viraj lung.
   Pâcla scălda inima oraşului, ceaţa fiind de un alb orbitor în lumina puternică a farurilor. Ethan încetini la maximum, neavând după ce să se ghideze în afara dungilor galbene paralele de pe şosea.
   Drumul devenea drept, ieşind brusc din ceaţă şi dintre copaci.
   În depărtare se zărea un panou de reclamă.
   Chiar dacă mai erau circa 200 de metri până la panou, reuşi să distingă 4 siluete pictate care stăteau mână în mână.
   Nişte dinţi albi, zâmbete largi.
   Un băiat în pantaloni scurţi şi o bluză în dungi.
   Mama şi fiica îmbrăcate în rochii.
   Tatăl în costum, cu o pălărie din fetru pe cap, făcând semn cu mâna.
   Cu litere mari de tipar, sub imaginea zâmbitoarei familii perfecte, scria:

   BINE AŢI VENIT ÎN WAYWARD PINES,
   UNDE PARADISUL ESTE ACASĂ!

   Ethan acceleră după ce trecu de panou, drumul devenind paralel cu un gard din buşteni aşezaţi orizontal. Lumina farurilor trecu peste o păşune şi o cireadă de vite.
   La distanţă se vedeau lumini.
   Păşunea rămase în spatele lui.
   După câteva minute, trecu din nou pe lângă case.
   Drumul se lăţise. Pierdu din vedere liniile galbene duble de diviziune.
   Se întorsese pe strada cu numărul unu.
   Era din nou în oraş.
   Ethan opri lângă trotuar şi se uită cu atenţie prin parbriz, încercând să-şi ţină panica sub control. Exista o explicaţie simplă: ratase indicatorul spre trecătoare. Atunci când fusese învăluit de ceaţa aceea densă, probabil că trecuse exact pe lângă indicator.
   Întoarse rapid maşina şi se încadră din nou pe şosea, atingând 100 de kilometri pe oră când ajunse din nou în dreptul păşunii. Odată ce intră din nou în ceaţă, între pinii uriaşi, începu să caute un indicator, un indiciu cât de mic care să-l lămurească unde se afla curba care ducea spre trecătoare - dar nu era nimic acolo.
   Reduse viteza în locul în care curba era mai strânsă şi opri maşina pe marginea drumului.
   Lăsă motorul pornit şi coborî din maşină în întuneric.
   Traversă şi începu să meargă de-a lungul refugiului. După vreo 30 de metri, ceaţa deveni suficient de groasă cât să-i acopere complet maşina. Putea să audă zgomotul înfundat produs de motor, dar acesta devenea tot mai slab cu fiecare pas pe care-l făcea.
   Merse vreo 200 de metri, apoi se opri.
   Ajunsese în celălalt capăt al curbei - acolo unde drumul devenea din nou drept şi intra înapoi în oraş. Huruitul motorului nu se mai auzea deloc.
   Nu se simţea nicio boare de vânt, iar copacii se înălţau mătăhăloşi şi tăcuţi.
   Fuioare de ceaţă pluteau peste tot în jurul lui, purtând parcă o încărcătură electrică, dar el ştia că bâzâitul acela era un zgomot de proporţii miscroscopice din interiorul său, din capul său, care se auzea numai în absenţa totală a oricărui alt sunet.
   Imposibil.
   Drumul nu ar fi trebuit să vireze în locul acela.
   Ar fi trebuit să treacă mai departe printre pini încă vreo 800 de metri, apoi să continue cu acea lungă serie de serpentine la urcarea pe versantul muntos către sud.
   Coborî mai jos de marginea şoselei, păşind cu grijă printre copaci.
   Călca pe covorul de ace de pin din pădure ca pe nişte perne pufoase.
   Aerul era umed şi răcoros.
   Acei copaci... el nu mai văzuse niciodată pini atât de înalţi... Cum nu existau buruieni şi arbuşti de care să se împiedice, i se părea uşor să se mişte printre trunchiurile masive ale copacilor - pădurea părea foarte vastă.
   Te puteai rătăci în ea fără să-ţi dai seama.
   Ieşi din ceaţă, iar când se uită în sus, zări sclipirile de cristal ale stelelor printre vârfurile copacilor.
   Mai merse vreo 50 de metri şi se opri. Ar fi trebuit să se întoarcă acum. Erau cu siguranţă şi alte drumuri care ieşeau din oraş şi se simţea deja dezorientat şi confuz.
   Aruncă o privire peste umăr, având impresia că zăreşte drumul principal pe care îl urmase ca să ajungă în locul acela - dar nu putea fi sigur de nimic.
   Toate păreau la fel.
   Auzi un zgomot ce venea din pădure, de undeva din faţa lui: un strigăt.
   Rămase nemişcat.
   Auzea doar bătăile rapide ale inimii sale şi nimic altceva.
   Strigătul acela nu putea fi decât al cuiva aflat în suferinţă sau îngrozit de moarte. O hienă sau un spirit al pădurii. Coioţi în pragul turbării. Legendarul strigăt de luptă „Rebell Yell“. Înfiorător, acut şi pătrunzător. Fragil. Teribil. Şi, într-o anumită măsură, bâzâind continuu undeva în subconştientul său - precum cablurile electrice îngropate în pământ - exista o presimţire vagă cum că nu era prima dată când îl auzea.
   Strigătul se auzi din nou.
   Mai aproape.
  O alarmă se declanşă. În spatele ochilor săi, în stomac: Părăseşte imediat acest loc. Nu mai sta pe gânduri. Pleacă doar.
   Începu să alerge printre copaci, gâfâind după numai 20 de paşi, intrând apoi din nou în ceaţă şi frig.
   În faţa lui, ceva mai sus, era un povârniş, iar el începu să se caţere folosindu-şi mâinile şi genunchii până ce ajunse din nou pe şosea. Deşi era foarte frig, el transpira abundent, iar ochii îl usturau din cauza aerului sărat. Începu să alerge de-a lungul liniei duble de pe şosea şi ajunse înapoi la curbă, apoi văzu la o oarecare distanţă doi cilindri luminoşi penetrând ceaţa.
   Încetini la pas şi peste zgomotul respiraţiei sale auzi motorul maşinii pe care o furase.
   Ajunse la vehicul şi deschise portiera din faţă. Se urcă în spatele volanului, puse piciorul pe frână şi întinse mâna spre schimbătorul de viteze - disperat să părăsească cât mai repede locul acela.
   Prinse o mişcare cu coada ochiului stâng - o umbră în oglinda retrovizoare laterală.
   Ochii lui se aţintiră asupra oglinzii retrovizoare de deasupra bordului şi în lumina roşie a stopurilor de frână văzu ceea ce ratase - maşina de patrulare parcată la 10 metri de spoilerul din spate al maşinii sale, aproape invizibilă în ceaţa densă.
  Când se întoarse spre geamul lateral din dreptul şoferului, se trezi faţă în faţă cu gura ţevii unei puşti aflate la doar câţiva centimetri distanţă. Raza unei lanterne umplu dintr-odată interiorul maşinii cu o lumină orbitoare, care făcu să strălucească tot ce era din crom şi din sticlă.
   - Trebuie să fii nebun de legat.
   Şeriful Pope.
   Vocea stridentă şi iritată a acestuia nu răzbătea clar prin geamul maşinii.
   Ethan nu luase încă mâna de pe schimbătorul de viteze, întrebându-se dacă nu ar fi fost mai bine să pornească şi să apese pe acceleraţie. Ar fi tras Pope în el? De la distanţa aceea, cu calibrul 20, putea fi decapitat.
   - Uşurel, zise Pope. Pune ambele mâini pe volan şi foloseşte mâna dreaptă pentru a opri motorul.
   Ethan îi spuse prin geam:
   - Ştii cine sunt. Tocmai de aceea ar trebui să fii mult mai înţelegător şi să nu te amesteci. Plec din oraşul ăsta.
   - Pe naiba! Nu pleci nicăieri.
   - Sunt agent guvernamental al Statelor Unite, cu deplină...
   - Nu-i adevărat, eşti doar un individ fără un act de identitate şi fără insignă, care tocmai a furat o maşină şi care a ucis probabil un agent federal.
   - Despre ce vorbeşti?
   - Nu o să-ţi repet toate astea, colega.
   Ceva îl îmboldea pe Ethan să se supună, parcă şoptindu-i că putea fi periculos să-l enerveze pe bărbatul acela. Fatal chiar.
   - În regulă, zise Ethan. Dă-mi o secundă. Maşina a fost pornită din fire. Trebuie să separ firele ca să opresc motorul.
   Ethan aprinse becul din plafonul maşinii, îşi băgă mâinile sub consola volanului şi trase firele albe.
   Luminile se stinseră.
   Motorul se opri.
   Nimic aprins în afara strălucirii insuportabile a lanternei lui Pope.
   - Afară din maşină!
   Ethan găsi mânerul şi fu nevoit să împingă cu umărul în portieră ca să o poată deschide.
   Coborî din maşină. Raza de lumină a lanternei sfâşia aburii de ceaţă, iar Pope părea o umbră furioasă în spatele lanternei şi puştii sale, cu ochii ascunşi sub borul pălăriei sale Stetson.
   Ethan simţi mirosul de ulei al puştii şi îşi spuse că Pope era un om dedicat întreţinerii minuţioase a armelor sale.
   - Îţi aminteşti că ţi-am spus să nu părăseşti oraşul sau ai uitat partea aceea? îl întrebă ameninţător Pope.
   Ethan ar fi răspuns, dar raza lanternei atinse pământul şi el realiză cu o secundă înainte să fie lovit că umbra care se îndrepta spre capul lui era patul puştii şerifului.

      Ochiul stâng al lui Ethan era închis din cauza loviturii. Îl simţea fierbinte şi umflat, pulsându-i dureros în cap. Cu ochiul drept văzu că se afla în camera de interogatorii.
   Claustrofobică şi goală. Pereţi albi din bolţari şi o podea de beton. O masă goală din lemn, la care era aşezat Pope, în faţa lui, fără pălăria Stetson şi fără jachetă. Mânecile cămăşii lui verzi erau suflecate, lăsându-i la vedere antebraţele - musculoase, groase şi pistruiate.
   Ethan îşi şterse firul de sânge proaspăt care i se prelingea pe o parte a feţei şi care se scurgea dintr-o rană de deasupra sprâncenei stângi.
   Se uită în jos, spre podea.
   - Poţi să-mi dai un prosop, te rog?
   - Nu. Poţi să stai acolo, să sângerezi şi să răspunzi la întrebări.
   - Mai târziu, când toate acestea se vor sfârşi, iar tu vei ieşi din închisoare, am să te invit la mine acasă ca să-ţi poţi admira insigna. Va fi în spatele unui geam, într-o ramă, atârnând deasupra şemineului meu.
   Aceste cuvinte îi smulseră şerifului un zâmbet larg.
   - Aşa crezi, nu?
   - Ai atacat un agent federal. Asta înseamnă sfârşitul carierei tale.
   - Mai spune-mi o dată, Ethan, cum ai ajuns să afli, mai exact, despre cadavrul de la numărul 604? Şi să nu mai aud prostiile acelea despre barmaniţa care pare că s-a evaporat.
   - Despre ce vorbeşti?
   - Vreau să-mi spui adevărul.
   - Tot ce ţi-am spus este adevărat.
   - Adevărat? O ţii în continuare una şi bună? Pentru că am fost la localul acela, să ştii!
   Pope începu să bată darabana în tăblia mesei, apoi adăugă: Nici măcar nu au o barmaniţă între membrii personalului şi nimeni nu te-a văzut acolo acum 4 seri.
   - Cineva minte.
   - Deci ceea ce mă întreb este... de ce ai venit de fapt în Wayward Pines...
   - Ţi-am spus.
   - Adică „pentru investigaţie”? întrebă şeriful, făcând semnul ghilimelelor în aer.
   Ethan inspiră adânc, simţind furia răpăindu-i în piept precum firele de nisip pe un craniu albit de vreme. Durerea de cap era din nou insuportabilă şi ştia că în parte se datora şi traumei suferite în urma amabilităţilor lui Pope. În plus, simţea din nou bubuitul acela atât de cunoscut de la baza cefei, care îl chinuise încă de când se trezise lângă râu şi nu ştia cine sau unde era. Şi se mai confrunta cu ceva - acea tulburătoare senzaţie de deja-vu din timpul interogatoriului.
   - E ceva dubios în legătură cu acest loc, zise Ethan, în timp ce emoţiile se adunau ca nişte nori negri în pieptul său.
   Toată durerea, confuzia şi izolarea pe care le suferise în ultimele 4 zile se acumulau acum ca un torent.
   - Am văzut-o pe fosta mea parteneră în seara asta, zise apoi.
   - Pe cine?
   - Pe Kate Hewson. Ţi-am povestit despre ea. Doar că acum era mai în vârstă. Avea cu cel puţin 20 de ani mai mult decât ar fi trebuit să aibă. Cum este posibil aşa ceva? Spune-mi.
   - Nu e posibil.
   - Şi de ce nu pot lua legătura cu nimeni din afara oraşului? Cum de nu există niciun drum care să iasă din oraş? Este un soi de experiment sau ce?
   - Bineînţeles că există un drum care iese din oraş. Ai idee ce aberaţii spui şi cât de nebuneşte sună toate astea?
   - Este ceva în neregulă cu locul acesta.
   - Nu, cu tine este ceva în neregulă. Am o idee.
   - Care?
   - Ce-ai spune dacă ţi-aş da o coală albă? Am să te las un timp să pui pe hârtie tot ce mi-ai spus mie. Şi-ţi acord o oră ca să faci asta.
   Oferta şerifului îl enervă pe Ethan la culme.
   Pope continuă:
   - Sau poate ai răspunde la întrebările mele mai repede dacă aş purta o cagulă neagră? Sau dacă te-aş agăţa de încheieturile mâinilor şi te-aş tăia? Îţi place să fii tăiat, Ethan?
   Pope îşi băgă mâna în buzunar şi îi aruncă lui Ethan peste masă un obiect.
   - Era la tine? zise Ethan.
   Ridică portofelul şi îl deschise - văzu legitimaţiile de la Serviciul Secret într-un suport transparent din plastic, dar nu erau ale lui.
   Insigna purta numele lui William V. Evans.
   - Unde e al meu? întrebă el apoi.
   - Chiar aşa. Unde? William Evans. Agent special. La biroul federal din Boise. Cum de ţi-ai dat seama că el era în casa aceea abandonată? Mai spune-mi o dată.
   - Doar ţi-am spus. Am fost trimis aici ca să-i găsesc pe el şi pe Kate Hewson.
   - Oh, aşa e... Uit mereu. Apropo, l-am sunat pe agentul tău Hassler din Seattle. Nu a auzit niciodată de tine.
   Ethan îşi şterse şi mai aprig sângele de pe faţă şi se aplecă în faţă pe scaunul său.
   - Nu ştiu ce încerci să faci, ce joc...
   - Teoria mea este că agentul Evans te-a urmărit şi că te-a găsit în cele din urmă aici, în Wayward Pines. Aşa că l-ai ucis şi i-ai răpit partenerul, pe agentul Stallings, intenţionând să părăseşti oraşul cu maşina lor. Doar că pe drum ai avut ghinionul de a fi implicat într-un accident de maşină. Stallings a fost ucis, iar tu te-ai ales cu o lovitură zdravănă în cap. Probabil că lovitura ţi-a lăsat anumite sechele, pentru că atunci când te-ai trezit, ai început să crezi că tu eşti acest agent de la Serviciul Secret.
   - Ştiu cine sunt.
   - Serios? Nu ţi se pare ciudat că nimeni nu poate găsi actele tale de identitate?
   - Da, pentru că sunt deliberat...
   - Sigur, suntem implicaţi cu toţii într-o conspiraţie de proporţii, zise Pope râzând. Nu ai luat în calcul şi varianta că nimeni nu poate localiza insigna lui Ethan Burke pentru că acesta nu există? Pentru că tu nu exişti?
   - Eşti nebun.
   - Cred că fabulezi, colega, şi pretinzi că eşti altcineva. Tu l-ai ucis pe agentul Evans, nu...
   - Nu-i adevărat.
   - Bolnav, psihopat şi nebun ce eşti! Cu ce l-ai bătut de l-ai omorât?
   - Du-te naibii!
   - Unde e arma crimei, Ethan?
   - Du-te naibii!
   Peste măsură de iritat, Ethan simţea că nu-şi mai poate controla furia. Era pur şi simplu scos din minţi.
   - Vezi tu, continuă Pope, nu ştiu dacă eşti doar un mincinos al naibii de bun sau chiar crezi această minciună elaborată pe care ai construit-o singur.
   Ethan se ridică.
   Nu se putea ţine drept pe picioare.
   O senzaţie de greaţă îl învălui brusc, întorcându-i stomacul pe dos.
   Sângele i se prelingea de pe obraz pe bărbie, picăturile adunându-se într-o mică băltoacă pe pardoseala de beton.
   - Eu plec, zise Ethan, făcând un semn spre uşa din spatele şerifului. Deschide uşa.
   Pope nu se mişcă.
   - Mai bine aşază-te din nou pe scaun înainte să te răneşti mai grav, îi spuse el.
   Şeriful rosti aceste cuvinte cu siguranţa unui om care îşi dusese de multe ori la capăt ameninţările şi pe care le-ar fi îndeplinit bucuros din nou.
   Ethan ocoli masa şi trecu pe lângă şerif, îndreptându-se spre uşă.
   Puse mâna pe clanţă.
   Uşa era încuiată.
   - Mişcă-ţi fundul înapoi şi stai jos. Nici măcar nu am început interogatoriul.
   - Deschide uşa!
   Pope se ridică încet în picioare, se întoarse şi se apropie de faţa lui Ethan. Agentul putea simţi mirosul de cafea din respiraţia şerifului. Vedea petele de pe dinţii lui. Era cu 10 centimetri mai înalt decât Ethan şi cântărea probabil cu 20 de kilograme mai mult.
   - Crezi că nu te pot face să stai jos, Ethan? Că printre abilităţile mele nu se numără şi un astfel de lucru?
  - Aceasta e o reţinere ilegală.
  Pope zâmbi.
   - Gândeşti complet eronat, băiete. Nu există lege sau guvern în această încăpere. Suntem doar noi doi aici. Eu sunt singura autoritate din mica ta lume, ale cărei graniţe sunt pereţii ăştia. Aş putea să te ucid chiar acum dacă asta aş intenţiona.
   Ethan încercă să se relaxeze, detensionându-şi umerii. Ridică ambele mâini, cu palmele deschise, sperând ca Pope să ia asta drept un gest de apărare sau de respect.
   Apoi îşi trase capul înapoi şi plecă bărbia, spunând:
   - OK, ai dreptate. Ar trebui să vorbim...
   Şi îşi luă avânt din călcâie, ţâşnind ca de pe arcuri şi repezindu-se cu osul frunţii direct în nasul lui Pope.
   Cartilajul trosni, iar Ethan simţi sângele curgându-i în jos prin păr. Îl strângea pe Pope de coapsele robuste ca nişte butuci de cedru încercând să-l imobilizeze, în timp ce şeriful se străduia să prindă gâtul lui Ethan între biceps şi antebraţ, dar prea târziu.
   Tocurile cizmelor lui Pope alunecară de sub el din cauza petelor de sânge care se prelinseseră pe podea, iar Ethan simţi cum greutatea substanţială a bărbatului ia calea aerului.
   Îl izbi pe şerif cu umărul în stomac şi îl trânti violent pe pardoseala de beton.
   Plămânii lui Pope se goliră zgomotos de aer la impactul cu solul, iar Ethan se ridică, încălecând deasupra şerifului, şi îşi trase braţul drept în spate pentru o lovitură cu podul palmei.
   Pope îşi răsuci şoldurile şi îl izbi pe Ethan cu o viteză incredibilă, lovindu-l cu faţa de piciorul de lemn al mesei - destul cât să-i crape obrazul.
   Ethan făcu eforturi să se ridice în picioare - deşi vedea în faţa ochilor numai puncte insuportabil de luminoase care păreau să-i înţepe ochii - dar când îşi trase picioarele sub el şi încercă să se ridice, înţelese că întârziase o secundă.
   Ar fi putut să pareze cumplita lovitură dacă ar fi avut capul limpede şi dacă reflexele sale ar fi fost normale, dar în starea în care era, reacţionă cu întârziere.
   Forţa loviturii îi făcu lui Ethan capul să se rotească atât de violent, încât îşi simţi coloana trosnind în zona toracică.
   Se trezi ameţit, întins cu faţa în jos pe suprafaţa mesei din lemn, privind în sus cu singurul ochi rămas teafăr spre şeriful nebun de legat. Acesta se repezea la el pentru încă o lovitură. Ethan îşi simţea nasul rupt ca o ciupercă strivită pe faţă, de parcă ar fi explodat.
   Îşi ridică braţele încercând să-şi protejeze faţa, dar pumnul şerifului trecu uşor printre mâinile lui şi îi izbi din plin nasul.
   Lacrimile îi ţâşniră din ochi, iar în gură simţi gust de sânge.
   - Cine eşti? urlă şeriful.
   Ethan nu putea să răspundă nici dacă ar fi vrut. Îşi pierdea treptat cunoştinţa şi ceea ce vedea în camera de interogatorii începea să se învârtă, imaginile combinându-se cu instantanee din altă...
   El este din nou în camera aceea cu pereţi cafenii şi podea murdară din mahalaua Golan, urmărind cu privirea un bec gol care se clatină deasupra capului său. Aashif se holbează la el din spatele unei cagule negre ce lasă la vedere doar nişte ochi căprui încruntaţi şi plini de ură şi o gură zâmbitoare cu dinţi prea albi şi perfecţi pentru a fi produsul unei ţări din lumea a patra, în acel Orient Mijlociu nenorocit şi uitat de lume.
   Legat în jurul încheieturilor, Ethan atârnă de un lanţ montat în tavan. Picioarele lui sunt destul de aproape de podea încât să poată reduce presiunea ce distruge circulaţia, sprijinindu-se pe degetele mari de la picioare. Dar poate face acest lucru doar câteva secunde, de fiecare dată, înainte ca falangele lui să cedeze sub greutatea sa. Când se vor rupe, în cele din urmă, el nu va mai putea să oprească sub nicio formă scurgerea sângelui din mâinile sale. Aashif stă la câţiva centimetri de faţa lui Ethan. Nasurile lor aproape că se ating.
   - Să încercăm cu o întrebare la care ar trebui să răspunzi fără probleme... Din ce parte a Americii eşti, plutonier major Ethan Burke?
   Bărbatul vorbeşte o engleză excelentă, cu accent britanic.
   - Din Washington.
   - Chiar din capitala voastră?
   - Nu, din statul Washington.
   - Aha. Ai copii?
   - Nu.
   - Dar eşti căsătorit.
   - Da.
   - Care e numele soţiei tale?
   Ethan nu răspunde. Se încordează pentru următoarea lovitură. Aashif zâmbeşte.
   - Relaxează-te. Nu te mai pocnesc deocamdată. Îţi este cunoscută expresia „o moarte de o mie de tăieturi“? întreabă Aashif, ridicând o lamă de ras care sclipeşte în lumina becului. Provine dintr-o metodă de execuţie chinezească abolită în 1905 şi numită „lingchi“ - tradusă prin „o spintecare lentă“ sau „moartea care zăboveşte”.
   Aashif face semn spre valiza care stă deschisă pe o masă din apropiere, căptuşită cu spumă neagră şi dură, pe care este expusă o înfricoşătoare colecţie de cuţite. Ethan încercase în zadar să le ignore în ultimele două ore...
   Pope îl lovi din nou pe Ethan şi, odată cu mirosul propriului sânge, violenţa loviturii îi aminti mirosul sângelui vechi, intrat în putrefacţie, de pe podeaua acelei case de tortură din Fallujah...
   - Acum vei fi dus într-o cameră, ţi se vor da un pix, o bucată de hârtie şi o oră. Ştii ce vreau de la tine, îi spune Aashif.
   - Nu.
   Aashif îl loveşte pe Ethan cu pumnul în stomac.
   Pope îl pocni pe Ethan în faţă.
   - M-am săturat să te tot bat. Ştii doar ce vreau. Cum ai putea să nu ştii? Te-am întrebat de 20 de ori până acum. Spune-mi că ştii. Spune-mi măcar asta.
   - Cine eşti tu? urlă Pope la el.
  - Ştiu, zice Ethan, respirând cu dificultate.
   - Ai o oră şi, dacă ceea ce scrii nu mă mulţumeşte cu nimic, ai să mori după metoda lingchi”.
   Aashif scoate nişte poze Polaroid de sub dishdasha sa neagră.
   Ethan închide ochii, dar îi deschide din nou atunci când Aashif spune:
   - Priveşte aici sau o să-ţi ciopârţesc pleoapele.
   Este fotografia unui bărbat aflat în aceeaşi cameră, suspendat de tavan în acelaşi fel, legat de încheieturi.
   American. Probabil un soldat, deşi e imposibil să-şi dea seama.
   În 3 luni de război, Ethan nu văzuse niciodată o astfel de mutilare.
  - Compatriotul tău e viu în fotografia asta, spune călăul său, şi pare mândru de isprava sa.
   Ethan încercă să deschidă ochii pentru a-l vedea pe Pope. Se simţea pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa şi voia să deschidă ochii atât pentru a-şi alina durerea, cât şi pentru a bloca imaginea lui Aashif - reprodusă atât de clar de mintea lui - şi a acelei camere de tortură.
   - Următoarea persoană care va atârna de acest tavan va vedea o poză Polaroid asemănătoare cu tine, spune Aashif. Înţelegi? Am numele tău. De asemenea, am şi o pagină web. Am să postez fotografii cu ceea ce am să-ţi fac, pentru a le vedea o lume întreagă. Poate că le va vedea şi soţia ta. Vei scrie tot ce vreau să aflu - informaţiile pe care le-ai păstrat până acum pentru tine.
   - Cine eşti tu? întrebă Pope.
   Ethan îşi lăsă braţele să cadă peste marginile mesei.
   - Cine eşti?
   Fără a mai încerca să se apere, îşi spuse: „Este o parte din mine care nu a părăsit niciodată camera aceea din Fallujah ce mirosea oribil a sânge putred”.
   Aştepta cu nerăbdare lovitura de graţie a lui Pope - cea care, din fericire, avea să-l lase inconştient, punând capăt vechilor amintiri şi agoniei actuale.
   Două secunde mai târziu, aceasta veni - o lovitură care îl izbi în bărbie şi provocă o explozie de lumină albă, fierbinte, ca un bec care se aprinde brusc.

Capitolul 6

     Maşina de spălat vase era plină şi huruia încet în timpul ciclului de spălare, iar Theresa, epuizată peste măsură, stătea la chiuvetă ştergând ultimul platou. Puse piesa în dulap, agăţă prosopul de uşa frigiderului şi aprinse lumina.
   Păşind către scări prin livingul întunecat, simţi că în sufletul ei apăruse ceva mult mai rău decât căderea emoţională din ziua aceea interminabilă.
   Un gol care ameninţa să înghită totul.
   În câteva ore soarele avea să răsară şi ştia că aceea avea să fie prima dimineaţă fără el din restul zilelor ei. Ziua care trecuse fusese dedicată despărţirii de el şi întrebărilor legate de viitor - un viitor în care trebuia să se mulţumească cu puţina linişte pe care o putea găsi într-o lume fără Ethan. Prietenii lor îl jeliseră şi aveau să-i simtă lipsa, cu siguranţă, dar era firesc să treacă peste această pierdere, să meargă mai departe - şi deja făceau acest lucru - şi până la urmă să-l uite. Era inevitabil.
   Ea însă nu putea scăpa de senzaţia aceea cumplită - că de mâine avea să fie singură.
   Cu suferinţa ei.
  Cu dragostea ei.
   Cu pierderea ei.
   Gândul că rămăsese singură era atât de devastator, încât trebui să se oprească la prima treaptă a scărilor şi să pună mâna pe balustradă. Trase adânc aer în piept.
   Ciocănitul din uşă o făcu să tresară. Inima îi bătea să-i sară din piept.
   Se întoarse şi rămase cu privirea la uşă, gândindu-se că zgomotul fusese doar în imaginaţia ei.
   Era 4.50 a.m.
   Ce ar fi putut căuta cineva...
   Alte bătăi în uşă. Mai puternice de această dată.
   Ea traversă holul de la intrare în picioarele goale şi se ridică pe vârfuri ca să se uite pe vizor.
   La lumina becului de pe verandă, zări un bărbat care stătea în faţa uşii sub o umbrelă.
   Era scund şi complet chel. Chipul lui lipsit de expresie era parţial acoperit de umbrela udă. Purta un costum negru, care-i dădu Theresei fiori. Un agent federal cu noutăţi despre Ethan? Ce alt motiv ar fi putut avea cineva ca să bată la uşa ei la o asemenea oră?
   Dar cravata bărbatului era cu totul deplasată. Cu dungi albastre şi galbene. Prea mult stil şi eleganţă pentru un agent federal.
   Văzu pe vizor că bărbatul întindea din nou mâna spre uşă. Apoi bătu din nou.
   - Doamnă Burke, zise el. Ştiu că nu vă trezesc din somn. V-am văzut lângă chiuveta din bucătărie acum câteva minute.
   - Ce doriţi? întrebă ea prin uşă.
   - Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră.
   - Despre ce?
   - Despre soţul dumneavoastră.
   Ea închise ochii, apoi îi deschise din nou.
   Bărbatul era tot acolo, iar ea era cât se poate de trează acum.
   - Ce-i cu el? întrebă ea.
   - Ar fi mai simplu dacă am sta jos şi am vorbi faţă în faţă.
   - E miezul nopţii şi nu am idee cine sunteţi. Nici nu mă gândesc să vă las să intraţi în casa mea.
   - Cu siguranţă veţi dori să auziţi ce am de spus.
   - Spuneţi-mi prin uşă.
   - Nu pot să fac asta.
   - Atunci, veniţi înapoi dimineaţă. O să vorbesc atunci cu dumneavoastră.
   - Dacă plec, doamnă Burke, nu o să mă mai vedeţi niciodată şi, vă rog să mă credeţi, va fi o adevărată tragedie pentru dumneavoastră şi pentru Ben. Vă jur... nu am de gând să vă fac niciun rău.
   - Plecaţi imediat de pe proprietatea mea sau am să chem poliţia!
   Bărbatul începu să caute ceva în buzunarul interior al hainei şi scoase o fotografie Polaroid. Când apropie fotografia de vizor, Theresa îşi simţi inima sărindu-i din piept.
   Era o poză cu Ethan întins pe o masă metalică de operaţie. Era gol în lumina albastră specifică spitalelor. Partea stângă a feţei îi era vânătă, cu numeroase contuzii, şi nu putea să-şi dea seama dacă era viu sau mort. Înainte să-şi dea seama ce face, mâna ei se întinse spre lanţul de la uşă şi deblocă yala.
   Theresa deschise uşa, iar bărbatul îşi strânse umbrela şi o lăsă sprijinită de perete. În spatele lui, o ploaie rece şi monotonă aducea frânturi de zgomot alb dinspre oraşul adormit. Un Mercedes Sprinter închis la culoare era parcat la câteva case distanţă. Nu se zărea ţipenie de om pe strada ei. Se întrebă dacă duba era a lui.
   - David Pilcher, zise bărbatul, întinzând mâna spre ea.
   - Ce i-aţi făcut lui Ethan? întrebă Theresa fără să-i întindă mâna. E mort?
   - Pot să intru?
   Ea îi făcu loc, iar Pilcher păşi peste prag. Pantofii lui sclipeau, uzi de ploaie.
   - Pot să-mi scot pantofii, zise el, făcând semn spre aceştia.
   - Nu vă faceţi griji.
   Ea îl conduse în living, unde se aşezară faţă în faţă - Theresa pe canapea, iar Pilcher pe un scaun din lemn cu spătar pe care ea îl trăsese de sub masă.
   - Aţi dat o petrecere aici aseară? o întrebă el.
   - O petrecere în amintirea soţului meu.
   - Sună minunat.
   Ea se simţi brusc foarte obosită. Lumina becului de deasupra capului ei părea insuportabilă, mult prea puternică pentru retinele ei.
   - Cum se face că aveţi o poză cu soţul meu, domnule Pilcher?
   - Asta nu contează.
   - Pentru mine contează.
   - Ce-ar fi dacă v-aş spune că soţul dumneavoastră trăieşte?
   Preţ de 10 secunde, Theresa nu putu să respire.
   Se auzea doar zgomotul maşinii de spălat, al ploii răpăind pe acoperiş şi al bătăilor inimii ei - nimic mai mult.
   - Cine sunteţi? întrebă ea.
   - Nu are importanţă.
   - Atunci, cum pot avea încredere...?
   El ridică o mână. Ochii lui negri se îngustară.
   - Mai bine ascultaţi ce am de spus.
   - Lucraţi pentru guvern?
   - Nu, dar vă repet: nu are importanţă cine sunt eu. E importantă oferta pe care vreau să v-o fac.
   - Ethan trăieşte?
   - Da.
   Ea simţi un nod în gât, dar reuşi să-şi stăpânească emoţiile.
   - Unde e? întrebă ea în şoaptă.
   Pilcher clătină din cap.
   - Aş putea sta aici să vă povestesc totul, dar nu m-aţi crede.
   - De unde ştiţi asta?
   - Din experienţă.
   - Nu o să-mi spuneţi deci unde este soţul meu?
   - Nu. Iar dacă o să mă mai întrebaţi asta, mă voi ridica, voi ieşi pe uşă şi nu mă veţi mai vedea niciodată, asta însemnând că nu-l veţi mai vedea nici pe Ethan.
   - E rănit?
   Ea simţea o masă compactă de emoţii începând să se reverse din spatele sternului.
   - E teafăr.
   - Vreţi bani? Pot să...
   - Nu cere nimeni recompensă pentru Ethan. Nu e vorba de bani, Theresa.
   Pilcher se aplecă în faţă, stând acum pe marginea scaunului şi fixând-o cu ochii lui negri şi pătrunzători, a căror intensitate sugera o inteligenţă impresionantă.
   - Vreau să vă fac ţie şi fiului vostru o ofertă unică.
   Pilcher întinse mâna spre buzunarul interior al hainei sale şi scoase cu grijă două sticluţe de un centimetru şi jumătate, pline cu un lichid transparent, pe care le aşeză pe măsuţa de cafea. Ambele erau acoperite cu dopuri minuscule din plută.
   - Ce sunt astea? întrebă Theresa.
   - O reuniune.
   - O reuniune?
   - Cu soţul tău.
   - Asta e o glumă...
   - Nu, te asigur că nu e o glumă.
   - Cine sunteţi?
   - Numele meu e tot ce pot să divulg.
   - Ei bine, nu înseamnă nimic pentru mine. Şi vă aşteptaţi să... ce? Să beau lichidul din sticluţele acelea şi să văd ce se întâmplă?
   - Ai tot dreptul să refuzi, Theresa.
   - Ce conţin sticluţele?
   - Un sedativ puternic, cu durată scurtă de acţiune.
   - Şi, în mod magic, o să fiu din nou cu Ethan atunci când mă voi trezi?
   - E puţin mai complicat, dar, în mare, despre asta este vorba.
   Pilcher întoarse capul şi privi spre ferestrele frontale, apoi îşi concentră din nou atenţia asupra Theresei.
   - Curând se va face lumină, zise el. Trebuie să-mi răspunzi.
   Ea îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi.
   - Nu sunt în stare să iau o astfel de decizie.
   - Dar trebuie.
   Theresa îşi adună puterile şi se ridică încet în picioare.
   - Aceea ar putea fi otravă, zise ea, făcând semn spre masă.
   - De ce crezi că aş avea motive să-ţi fac rău?
   - Nu ştiu. Poate că Ethan era implicat în ceva periculos.
   - Dacă aveam intenţia să te ucid, Theresa...
   Bărbatul tăcu.
   - Mi-ai făcut impresia unei ersoane care se pricepe la oameni. Ce-ţi spune instinctul? Că mint?
   Ea se apropie de şemineu şi rămase în faţa acestuia, studiind fotografia de familie pe care o făcuseră cu un an în urmă - Ethan şi Ben în tricouri Polo albe, iar Theresa într-o rochie albă de vară. Pielea lor era perfectă în urma prelucrării pozei în Photoshop, iar trăsăturile fuseseră pronunţate în lumina studioului. La momentul acela se amuzaseră văzând cât de artificială şi de studiată ieşise poza, însă acum, privind-o în liniştea aceea din livingul ei, cândva înainte de răsăritul soarelui, conştientă că îi fusese oferită şansa de a-l vedea din nou, fotografia de familie o făcea să simtă un nod în gât.
   - Dacă ceea ce faceţi este o farsă, zise ea fără să-şi ia ochii de la soţul ei, este de o cruzime rară. Să-i oferiţi unei văduve îndurerate şansa de a-şi vedea din nou soţul.
   Ea se uită apoi la Pilcher şi adăugă:
   - E adevărat?
   - Da.
   - Vreau să vă cred, zise Theresa.
   - Ştiu.
   - Vreau atât de mult să vă cred!
   - Înţeleg că pare incredibil, zise el. E un act de credinţă.
   - Aţi venit tocmai în noaptea asta, dintre toate nopţile, zise ea. Când sunt epuizată şi băută, cu capul plin de gânduri despre el. Aş putea băga mâna în foc că nu este o pură întâmplare.
   Pilcher întinse mâna şi luă una dintre sticluţele de pe masă.
   O ridică în faţa ei.
   Ea îi urmărea fiecare mişcare.
   Inspiră adânc şi expiră. Apoi începu să străbată încet livingul, îndreptându-se către scările ce duceau la etaj.
   - Unde te duci? o întrebă Pilcher.
   - Să-l aduc pe fiul meu.
   - Aşadar, o vei face? Vei veni cu mine?
   Ea se opri la prima treaptă a scării şi întoarse capul spre Pilcher, care rămăsese în living.
   - Dacă voi face asta, întrebă ea, vom avea din nou vechea noastră viaţă?
   - Ce înţelegi prin „vechea viaţă“? Această casă? Acest oraş? Prietenii voştri?
   Theresa încuviinţă cu o mişcare a capului.
   - Dacă tu şi Ben alegeţi să veniţi cu mine, nimic nu va mai fi la fel. Niciodată. Nu veţi mai vedea această casă. Aşa că răspunsul e nu.
   - Dar voi fi din nou cu Ethan. Familia noastră va fi din nou reunită.
   - Da.
   Ea începu să urce scările ca să-şi aducă fiul. Poate că era prea obosită sau prea emoţionată, dar totul i se părea ireal. Aerul era încărcat de electricitate. O parte din subconştientul ei striga cu vehemenţă, acuzând-o că este nebună. Nicio persoană întreagă la minte nu ar fi acceptat vreodată o astfel de propunere. Când ajunse la cel de-al doilea etaj şi străbătu holul până la camera lui Ben, îşi spuse că nu era în toate minţile şi că nu acţiona pe baza logicii sau a raţiunii. Dar era distrusă şi singură şi, mai presus de toate, îi era atât de dor de soţul ei, încât ar fi renunţat la orice, numai să ştie că exista posibilitatea de a trăi din nou alături de el - şi alături de fiul lor.
   Theresa se aşeză pe patul lui Ben şi îl scutură uşurel de umăr.
   Băiatul începu să se mişte.
   - Ben, îl strigă ea, trezeşte-te!
   El căscă şi se frecă la ochi. Ea îl ajută să se ridice.
   - E încă noapte, zise el.
   - Ştiu, dar am o surpriză pentru tine.
   - Adevărat?
   - Jos e un bărbat. Se numeşte Pilcher. El ne va duce la tăticul tău.
   Văzu chipul lui Ben luminându-se dintr-odată în sclipirea plăpândă a lămpii de veghe de lângă patul lui.
   Cuvintele ei reuşiseră să-l însenineze precum razele calde de soare, iar negura somnului dispăru fără urmă de pe faţa lui. Ochii îi străluceau de emoţie şi de nerăbdare.
   - Tăticul meu trăieşte? întrebă el.
   Ea nici nu-şi mai dădea seama dacă într-adevăr credea ceea ce-i spunea copilului.
   Cum numise Pilcher alegerea ei? Un act de credinţă.
   - Da, tăticul tău trăieşte. Haide, trebuie să te îmbraci.

      Theresa şi Ben stăteau pe canapea în faţa lui Pilcher.
   Bărbatul îi zâmbi copilului şi îi întinse mâna spunând:
   - Numele meu este David. Tu cine eşti?
   - Ben.
   Îşi strânseră mâinile.
   - Câţi ani ai, Ben?
   - Şapte ani.
   - Oh, foarte frumos. Mama ta ţi-a explicat de ce mă aflu aici?
   - Mi-a spus că ne vei duce la tăticul meu.
   - Aşa este.
   Pilcher ridică sticluţele de pe masă şi i le întinse Theresei spunând:
   - E timpul. Beţi tot conţinutul fără frică. Nu aveţi de ce să vă temeţi. Niciunul dintre voi. Odată ce este înghiţit, lichidul îşi face efectul în 45 de secunde. Efectul va fi imediat, fără a fi deloc neplăcut. Dă-i lui Ben sticluţa cu doza mai mică şi apoi bea-o pe a ta.
   Ea trase dopul de plută cu vârful unghiilor şi destupă sticluţele.
   Un miros puternic şi necunoscut de substanţe chimice se răspândi în aer.
   Mirosul înţepător o aduse într-un fel la realitate, trezind-o parcă din transa în care intrase cu câteva ore în urmă.
   - Aşteaptă, zise ea.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Pilcher.
   La ce naiba se gândise? Ethan ar fi fost în stare să o ucidă. Dacă ar fi fost vorba doar de ea, poate că ar fi făcut-o, dar cum putea risca viaţa fiului ei?
    - Ce s-a întâmplat, mamă?
   - Nu vom face asta, zise ea, astupând din nou sticluţele şi punându-le pe măsuţa de cafea.
   Pilcher o privi uimit peste tăblia mesei.
   - Eşti absolut sigură?
   - Da. Eu... nu pot, pur şi simplu.
   - Înţeleg, zise Pilcher, luând sticluţele de pe masă.
   În timp ce bărbatul se ridica, Theresa se uită la Ben. Ochii băiatului erau plini de lacrimi.
   - Du-te înapoi în pat, îi zise ea.
   - Dar vreau să-l văd pe tata.
   - O să vorbim mai târziu despre asta. Du-te acum.
   Theresa se întoarse către Pilcher:
   - Îmi pare rău...
   Cuvântul îi rămase în aer.
   Pilcher avea pe faţă o mască transparentă de oxigen, cu un tub fin de alimentare ce cobora până în buzunarul interior al sacoului său. În cealaltă mână, bărbatul ţinea un spray cu aerosoli.
   Ea reuşi să mai spună:
   - Nu, te rog...
   Un jet puternic de vapori ieşi dintr-odată pe duza spray-ului. Theresa se feri să inspire, dar simţea deja gustul gazului pe vârful limbii - un soi de metal lichid cu tentă dulce. Vaporii îi intrară în piele. Îşi simţea porii absorbind substanţa. Ajungându-i în gură, observă că era mult mai rece decât temperatura camerei, ca o doză de nitrogen lichid alunecându-i pe gât.
   Ea îl acoperi cu braţele pe Ben şi încercă să-şi păstreze echilibrul, deşi cu greu mai putea sta în picioare.
   Maşina de spălat vase se oprise, iar casa se cufundase într-o linişte deplină. Nu se auzea decât răpăiala ploii pe acoperiş.
   Pilcher îi spuse:
   - Veţi contribui la realizarea unui obiectiv extrem de important, mai important decât orice ţi-ai putea imagina.
   Theresa încercă să-l întrebe ce voia să spună, dar gura ei părea paralizată.
   Toate culorile se scurseră din cameră. Totul se dezintegra în variate nuanţe de gri şi ea simţea o greutate din ce în ce mai mare care-i forţa pleoapele să se închidă.
   Trupul mic al lui Ben devenise deja inert, stând căzut pe jumătate în poala ei. Ridică uimită ochii spre Pilcher, care îi zâmbi prin masca de oxigen şi apoi dispăru în întuneric, la fel ca toate obiectele din jurul ei.
   Pilcher scoase din haină un walkie-talkie şi spuse în receptor:
   - Arnold, Pam, totul e pregătit pentru voi.

Capitolul 7

      - Ethan, trebuie să te relaxezi. Mă auzi? Nu te mai împotrivi.
   Prin ceaţa densă, Ethan recunoscu vocea. Era psihiatrul.
   Încercă fără succes să deschidă ochii, dar nu vedea decât dâre de lumină.
   Jenkins se uită în jos la el prin ochelarii săi cu rame metalice, iar Ethan încercă din nou să-şi mişte braţele. Ori erau rupte, ori îi fuseseră legate.
   - Încheieturile tale au fost prinse în cătuşe de rama patului, îi spuse Jenkins. Ordinele şerifului. Nu te alarma, dar ai avut un episod disociativ sever.
   Ethan deschise gura şi realiză că limba şi buzele sale erau îngrozitor de uscate, de parcă s-ar fi deshidratat sub soarele deşertului.
   - Ce înseamnă asta? întrebă Ethan.
   - Înseamnă că ai amnezie. Nu îţi mai cunoşti nici măcar identitatea. Cea mai mare problemă în acest caz este că accidentul de maşină a provocat această amnezie, iar simptomele pe care le ai indică faptul că ai leziuni cerebrale. Se pregătesc să te bage în sala de operaţii. Înţelegi ce-ţi spun?
   - Nu îmi dau consimţământul, zise Ethan.
   - Poftim?
   - Nu îmi dau consimţământul pentru operaţie. Vreau să fiu transportat la un spital din Boise.
   - E prea riscant. Ai putea muri până să ajungi acolo.
   - Vreau să plec din oraşul ăsta chiar acum.
   Jenkins dispăru.
   O lumină orbitoare fu îndreptată de sus spre faţa lui Ethan, apoi auzi vocea lui Jenkins:
   - Soră, calmează-l, te rog.
   - Pe el?
   - Nu, pe celălalt.
   - Nu sunt nebun, spuse Ethan.
   Îl simţi pe Jenkins bătându-l uşurel pe mână.
   - Nimeni nu spune că eşti nebun, doar că mintea ta a suferit anumite traume şi trebuie să o reparăm.
   Sora Pam se aplecă spre Ethan, intrând în câmpul lui vizual. Era zâmbitoare şi frumoasă, iar glasul ei avea ceva reconfortant. Poate că era doar o obişnuinţă, un automatism, dar cu toate acestea Ethan simţea că singurul lucru de care putea să se agaţe era prezenţa ei.
   - Dumnezeule mare, domnule Burke, arătaţi groaznic. Să vedem dacă nu vă putem face să vă simţiţi ceva mai bine.
   Acul era enorm - cel mai mare pe care-l văzuse vreodată, în capătul lui se vedeau câţiva stropi argintii din serul conţinut de seringă.
   - Ce vreţi să-mi administraţi? întrebă Ethan.
   - Un ser inofensiv care să vă calmeze puţin nervii.
   - Nu-l vreau.
   - Staţi liniştit acum.
  Ea îl bătu uşurel pe braţul drept, deasupra venei antecubitale. Ethan încercă să-şi scoată mâinile din cătuşele din oţel care-i strângeau încheieturile, până când îi simţi degetele amorţindu-i.
   - Nu vreau.
   Sora Pam ridică privirea, apoi se apropie atât de mult de faţa lui Ethan, încât acesta îi simţi genele pe obraz în timp ce clipea. De la distanţa aceea, îi putea simţi mirosul rujului şi sesiză limpezimea de smarald a ochilor ei.
   - Staţi nemişcat, domnule Burke, îi spuse ea zâmbind, sau am să vă înfig seringa asta nenorocită până la os.
   Cuvintele ei îl iritară la culme. Se smuci mai tare, iar lanţurile cătuşelor zdrăngăniră pe cadrul metalic al patului.
   - Să nu îndrăzneşti să mă atingi! strigă el furios.
   - Oh, deci vreţi să schimbăm foaia? întrebă asistenta. Bine.
  Cu zâmbetul pe buze, ea apucă mai bine seringa, ţinând-o de această dată ca pe un cuţit, şi - înainte ca Ethan să-şi dea seama ce intenţii are - înfipse seringa în peretele lateral al muşchiului său fesier. Acul intră până la capăt.
   Durerea provocată de ac era încă vie. Sora Pam se duse în celălalt capăt al salonului, alăturându-se doctorului psihiatru.
   - Nu ai nimerit vena? o întrebă Jenkins.
   - Se mişca prea mult.
   - Deci în cât timp îşi va face efectul?
   - Cincisprezece minute cel mult. Sunt pregătiţi să-l primească în sala de operaţii?
   - Da, scoate-l afară cu patul mobil.
   Apoi, în timp ce se retrăgea cu spatele spre uşă, Jenkins îi adresă lui Ethan ultimul său comentariu:
   - O să trec să te văd după ce vor termina de tăiat şi lipit. Mult noroc, Ethan. Te vom face ca nou.
   - Nu îmi dau consimţământul, strigă Ethan cu toată forţa de care era în stare, dar Jenkins ieşise deja din cameră.
   Printre pleoapele umflate ale ochilor Ethan urmări mişcările sorei Pam în jurul patului său cu rotile. Ea apucă balustrada patului şi acesta începu să se mişte. Una dintre roţile cadrului scârţâia jalnic în timp ce se mişca pe linoleum.
   - De ce nu-mi respectaţi dorinţa? întrebă Ethan, făcând eforturi să-şi controleze tonul vocii şi încercând o abordare mai blândă.
   Ea nu-i răspunse. Continuă să împingă patul mobil afară din salon şi apoi pe coridor, care era la fel de liniştit şi pustiu ca de fiecare dată.
   Ethan ridică puţin capul şi văzu că se apropiau de recepţia asistentelor.
   Fiecare uşă pe lângă care treceau era închisă. Nicio dungă de lumină nu se întrezărea pe sub uşi.
   - Nu mai este nimeni la acest etaj al spitalului, nu-i aşa? întrebă Ethan.
   Sora Pam începu să fluiere în ritmul scârţâitului produs de roată.
   - De ce îmi faci asta? întrebă el.
   În tonul lui se simţea o disperare deloc trucată, ce provenea din teroarea care îi strângea stomacul cu încăpăţânare, din ce în ce mai tare, clipă de clipă.
   Ridică ochii spre ea. Din poziţia lui ciudată, stând întins pe patul mobil, putea vedea partea de sub bărbia femeii, buzele şi nasul acesteia, panourile de pe tavan şi becurile lungi, fluorescente, pe care le lăsau în urmă.
   - Pam, începu el. Te rog, vorbeşte-mi. Spune-mi ce se întâmplă.
   Ea nu-i aruncă nici măcar o privire.
   După ce trecură de pupitrul de recepţie al asistentelor, ea lăsă liber patul mobil, care mai rulă puţin şi se opri, apoi se îndreptă spre o pereche de uşi duble din capătul coridorului.
   Ethan aruncă o privire spre panoul de deasupra acestora.

   CHIRURGIE

   Una dintre uşi se deschise şi din sală ieşi un bărbat în uniformă albastră, având mâinile deja acoperite cu mănuşi din latex.
   O mască chirurgicală îi acoperea aproape toată faţa, excepţie făcând ochii calmi şi pătrunzători care se asortau aproape perfect cu nuanţa uniformei sale.
   Bărbatul i se adresă asistentei cu o voce abia şoptită:
   - De ce e încă treaz?
   - Se zbătea prea tare. Nu am reuşit să-i nimeresc vena.
   Chirurgul aruncă o privire spre Ethan.
   - Bine. Mai ţine-l aici până ce adoarme. Cât crezi că va mai dura?
   - Zece minute.
   Bărbatul făcu un semn scurt din cap, apoi se întoarse în sala de operaţii împingând cu putere uşile batante. Limbajul trupului său sugera agresivitate, furie.
   - Hei! strigă Ethan după el. Vreau să-ţi vorbesc!
   În cele câteva secunde cât uşa fusese deschisă, Ethan reuşise să arunce o privire în sala de chirurgie...
   În centrul încăperii se afla o masă de operaţii, flancată de câteva becuri mari cu o lumină orbitoare. Lângă aceasta văzu o masă metalică cu rotile pentru instrumentar, pe care stăteau o mulţime de ustensile chirurgicale.
   Toate erau curate şi sclipitoare, aşezate pe feşe sterile.
   Bisturie de toate mărimile.
   Fierăstraie pentru oase.
   Forceps.
   Instrumente pe care Ethan nu le putea numi, dar care semănau cu nişte maşini de găurit electrice.
   Cu o secundă înainte ca uşile să se închidă din nou, Ethan îl zări pe chirurg oprindu-se lângă masa cu rotile şi scoţând din suport un instrument pentru trepanaţii asemănător cu un burghiu. El îl privi pe Ethan apăsând de câteva ori butonul de pornire al aparatului.
   Zgomotul ascuţit al burghiului răsuna înfiorător în sala de operaţii.
   Pieptul lui Ethan începu să se ridice într-un ritm alert pe sub cămaşa de spital. Îşi simţea pulsul accelerând alarmant. Se uită înapoi, spre recepţia asistentelor, şi o observă pe sora Pam dispărând după colţ.
   Pentru moment, era singur pe coridor.
   Nu se auzea nimic, cu excepţia clinchetului bisturielor şi al echipamentelor chirurgicale de pe cealaltă parte a uşilor duble. Paşii asistentei îndepărtându-se pe coridor. Bâzâitul unui bec fluorescent de deasupra capului său.
   Apoi îi veni un gând nebunesc - dacă îşi pierduse într-adevăr minţile? Dacă acel chirurg din sala de operaţii avea să-l deschidă şi să-l vindece, de fapt? Dacă toate acestea aveau să dispară după aceea? Avea să-şi piardă această identitate? Să devină o altă persoană într-o lume în care soţia şi fiul lui nu existau?
   Reuşi să se ridice în capul oaselor. Îşi simţea capul greu şi era ameţit, dar toate acestea puteau fi consecinţele bătăii administrate de şeriful Pope.
   Ethan se uită în jos, spre încheieturile mâinilor sale, observând că erau prinse în cătuşe de rama metalică a patului mobil. Se încordă şi trase de cătuşe, dar lanţurile nu se rupeau şi mâinile sale deveniră vineţii.
   Era îngrozitor.
   Îşi relaxă muşchii şi se trase brusc înapoi - cu suficientă forţă încât marginile de oţel ale cătuşelor să-i intre în carne. La mâna dreaptă pielea i se crăpă şi sângele se prelinse pe cearşaf.
   Picioarele îi erau libere.
   Îşi aruncă piciorul drept peste marginea balustradei metalice a patului, încordându-se şi întinzându-se ca să ajungă la perete, dar îi mai lipseau circa 8 centimetri ca să-l atingă.
   Apoi se întinse pe spate în patul mobil, gândind pentru prima dată la rece şi analizând situaţia deplorabilă în care se afla - era drogat, încătuşat şi pe punctul de a fi împins cu forţa într-o sală de operaţii, unde aveau de gând să-i facă cine ştie ce grozăvii.
   Trebuia să admită că, ultima dată când se trezise la spital şi vorbise cu doctorul Jenkins, avusese multe îndoieli, îşi făcuse griji şi se întrebase dacă nu cumva suferise leziuni care să-l fi afectat din punct de vedere neurologic.
   Dacă nu cumva aceste leziuni îi denaturaseră percepţia despre lume, despre spaţiu şi timp. Pentru că nimic nu părea să aibă sens în Wayward Pines.
   Dar momentele pe care tocmai le trăise - comportamentul sociopat al sorei Pam, refuzul lor de a lua în seamă obiecţiile sale în privinţa operaţiei - confirmaseră acest lucru: nu era nimic în neregulă cu el, dincolo de faptul că oamenii din oraşul acela voiau să-i facă rău.
   Deja trecuse prin toate chinurile iadului şi experimentase o mulţime de stări - groază, dor de casă şi deznădejde - de când venise în Wayward Pines, însă acum ajunsese la capătul puterilor. Era disperat.
   Şi era sigur că de cealaltă parte a uşilor batante îl aştepta moartea.
   Nu avea să o mai vadă pe Theresa şi nici pe fiul său.
   Doar gândul că una ca asta s-ar fi putut întâmpla îl făcu să lăcrimeze. Simţea că îi dezamăgise. Îi dezamăgise pe amândoi în nenumărate rânduri.
   Absenţa lui fizică. Absenţa lui din punct de vedere emoţional.
   Doar o singură dată în viaţă mai simţise atâta groază şi regret - atunci când fusese prizonierul lui Aashif în mahalaua Golan.
   Lingchi.
   Frica începea acum să-l macine, afectându-i abilitatea de a procesa informaţiile şi de a reacţiona prompt.
   Sau poate că anestezicul trecuse în cele din urmă de bariera sânge-creier şi preluase controlul. Îşi spuse: „Dumnezeule, nu mă lăsa să-mi pierd cunoştinţa. Trebuie să-mi păstrez controlul”.
   Auzi scârţâitul uşilor ascensorului, care se deschideau undeva la 3 metri în spatele lui, urmat de apropierea unor paşi iuţi şi uşori.
   Ethan încercă să-şi întindă gâtul pentru a vedea cine venea spre el, dar până să reuşească să vadă, patul lui mobil deja se mişca. Cineva îl trăgea înapoi către lift.
   Ridică privirea şi văzu un chip frumos şi familiar. Mai văzuse acei pomeţi proeminenţi.
   În starea în care era, îi trebuiră 5 secunde ca să o identifice. Era barmaniţa de la Biergarten, cea care dispăruse fără urmă.
   Ea împinse patul mobil în cabina ascensorului, încercând să-i facă loc în interior, apoi apăsă un buton.
   Chipul ei era tras şi palid. Era îmbrăcată cu un poncho bleumarin, de pe care apa se scurgea pe podea.
   - Haide, haide odată, zise ea, ţinând apăsat butonul B, care era aprins.
   - Te cunosc, zise Ethan, deşi încă nu-şi putea aminti numele ei.
   - Beverly, zise ea zâmbind.
   Părea încordată, cu nervii întinşi la maximum.
   - Nu am primit acel bacşiş uriaş pe care mi l-ai promis, adăugă. Iisuse, arăţi groaznic.
   Uşile începură să se închidă - un nou scârţâit prelung şi insuportabil, mai rău decât al unghiilor plimbate deasupra unei table.
  - Ce se întâmplă cu mine? o întrebă el în timp ce scripeţii se roteau pentru a transporta cabina liftului mai jos.
   - Ei încearcă să-ţi supună mintea.
   - De ce?
   Beverly îşi ridică puţin ponchoul şi scoase dintr-un buzunar de la spatele blugilor o cheie pentru cătuşe.
   Degetele îi tremurau.
   Abia la cea de-a treia încercare reuşi să introducă mica cheie în orificiul încuietorii cătuşelor.
   - De ce? întrebă din nou Ethan.
   - O să vorbim când vom fi în siguranţă.
   Una dintre cătuşe se desfăcu.
   Ethan se ridică, smulse cheia din mâna ei şi începu să lucreze la încuietoarea celeilalte.
   Ascensorul părea să coboare cu viteza melcului între etajul al patrulea şi al treilea.
   - Dacă liftul se opreşte şi cineva se urcă în cabină, vom lupta. Înţelegi? îl întrebă ea.
   Ethan încuviinţă din cap.
   - Indiferent ce se întâmplă, nu-i poţi lăsa să te ducă înapoi în sala aceea de operaţii.
   Se deschise apoi şi cea de-a doua cătuşă, iar Ethan se dădu jos de pe patul cu rotile. Se simţea destul de stabil pe picioare, iar anestezicul nu-şi făcuse încă efectul.
   - Vei fi în stare să alergi?
   - Tocmai m-au anesteziat. Nu voi fi în stare să ajung prea departe.
   - La naiba!
   Un clopoţel de deasupra liftului sună scurt.
   Etajul al treilea.
   Liftul continua să coboare.
   - Când? întrebă Beverly.
   - Acum 5 minute. Dar a fost o injecţie intramusculară, nu în venă.
   - Ce substanţă ţi-au administrat?
    - Nu ştiu, dar i-am auzit spunând că voi fi inconştient în 10 minute. Ei bine... au mai rămas 8 sau 9 acum.
   Cabina ascensorului ajunse în lobby şi continua să coboare.
   Beverly îi spuse:
   - Când se deschid uşile, trebuie să o luăm la stânga şi să străbatem coridorul. La capătul acestuia se află o uşă pe care vom putea ajunge în stradă.
   Liftul se zgâlţâi, apoi se opri.
   Preţ de câteva secunde, uşile nu se mişcară. Ethan îşi mută greutatea de pe un călcâi pe altul, gata să ţâşnească pe coridor în caz că i-ar fi aşteptat cineva acolo. Adrenalina îi inunda corpul cu acea rapiditate electrizantă pe care o simţea mereu înainte de a pleca într-o misiune, atunci când rotorul elicopterului începea să se învârtă.
   Uşa se întredeschise, rămase blocată vreo 10 secunde, apoi începu să scârţâie, deschizându-se complet.
   - Stai puţin, şopti Beverly, păşind apoi peste pragul liftului şi aruncând o privire în jur. Liber, adăugă ea.
   Ethan ieşi în urma ei pe coridorul lung şi pustiu.
   Plăcile de linoleum cu model de tablă de şah continuau pe o lungime de cel puţin 45 de metri, până la câteva uşi din capătul coridorului. Totul era imaculat şi sclipitor în lumina aspră, fluorescentă.
   O uşă trântită undeva la distanţă îi opri din drum.
   Paşii se auzeau din ce în ce mai clar, deşi era imposibil să-şi dea seama câţi oameni veneau.
   - Se îndreaptă către casa scării, îi şopti Beverly. Vino.
   Ea se întoarse şi o rupse la fugă în direcţia opusă, iar Ethan o urmă imediat, străduindu-se să alerge cât mai uşor, pentru ca tălpile lui goale să nu răsune pe linoleum, şi gemând din cauza durerii agonizante pe care o simţea în zona coastelor, despre care nu putea decât să presupună că erau rupte.
   Ajunseră la un pupitru de recepţie gol şi auziră o uşă care se deschidea în capătul coridorului pe care veniseră.
   Beverly mări pasul. Îşi schimbă direcţia şi ţâşni pe un alt coridor, care se intersecta cu primul. Ethan făcea eforturi să ţină pasul cu ea, aruncând câte o privire scurtă peste umăr în timp ce fugea, însă ajunse după colţ înainte să observe ceva.
   Această aripă a spitalului era goală şi avea tavanul mult mai jos.
   Pe la jumătatea coridorului, Beverly se opri şi deschise o uşă de pe partea stângă.
   Încercă să-l tragă pe Ethan peste prag, însă el se aplecă şi îi şopti ceva la ureche.
   Ea încuviinţă din cap şi intră grăbită, trăgând uşa după ea.
   Ethan se duse la uşa din partea opusă a holului. Întoarse mânerul şi se strecură înăuntru.
   Încăperea era pustie şi întunecată şi, în lumina slabă provenită de pe coridor, el observă că era identică cu rezerva în care îl ţinuseră - cea de la etajul patru.
   Închise uşa cât putu de uşor şi se îndreptă spre baie. Bâjbâi prin întuneric până când degetele lui găsiră întrerupătorul.
   Aprinse lumina.
   Lângă duş era un prosop agăţat într-un cuier.
   Îl luă, îşi înfăşură mâna cu el şi se întoarse spre oglindă.
   Îşi încordă braţul.
   „Mai ai 30 de secunde, poate chiar mai puţin.”
   Dar ceea ce văzu în oglindă îl năuci.
   Dumnezeule! Se aştepta să arate groaznic, dar Pope îl bătuse cumplit - buza lui superioară era de două ori mai mare, nasul i se umflase enorm şi era tot numai o rană, ca o căpşună putredă... O tăietură ce-i brăzda obrazul drept fusese prinsă, probabil, cu 20 de copci, iar ochii lui...
   Era un miracol că mai putea vedea. Erau negri, învineţiţi de lovituri şi înfundaţi în faldurile de piele umflată, de parcă ar fi suferit o reacţie alergică aproape fatală.
   Nu avea timp de pierdut.
   Lovi cu pumnul înfăşurat în prosop colţul inferior din dreapta al oglinzii şi susţinu cu aceeaşi mână cioburile de oglindă, ca să nu cadă imediat şi să facă zgomot.
   Reuşise o lovitură perfectă - pagube minime, cioburi mari. Desprinse repede bucăţile de oglindă cu mâna sa liberă, le puse pe blatul chiuvetei şi o alese pe cea mai mare.
   Apoi îşi dezveli mâna dreaptă, închise lumina şi se întoarse în rezerva cu pat, bâjbâind prin întuneric.
   Nu se vedea nimic, în afara unei dungi subţiri de lumină pe sub uşă. Înaintând cu grijă, ajunse la uşă şi îşi lipi urechea de ea.
   Sunetul era vag, dar putea auzi uşile care se deschideau şi se închideau undeva la distanţă.
   Verificau probabil fiecare cameră în parte şi uşile trântite erau destul de departe de locul acela - undeva pe coridorul principal, se gândi el.
   Spera să nu se înşele în legătură cu asta.
   Se întrebă dacă uşile ascensorului erau încă deschise. Dacă cei care-i urmăreau ar fi văzut cabina deschisă acolo jos, nu ar fi fost greu să-şi dea seama că el fugise la demisol.
   El şi Beverly ar fi trebuit să trimită cabina înapoi la etajul patru, dar nu se gândiseră la asta şi nu mai aveau cum să repare acum această neglijenţă.
   Întinse mâna în jos, găsi mânerul sferic al uşii şi îl apucă.
   În timp ce-l întorcea uşor, încerca să-şi calmeze respiraţia precipitată şi să se concentreze pentru a-şi reduce pulsul, simţind că este pe punctul de a leşina. După ce roti mânerul până la capăt, Ethan trase încet de uşă.
   Uşa se întredeschise vreo 5 centimetri şi, spre norocul lui, balamalele nu scoaseră niciun zgomot.
   Un triunghi lung de lumină se formă pe linoleumul de sub tălpile lui.
   Zgomotele uşilor trântite se auzeau acum mai tare.
   El ridică ciobul de oglindă şi-l strecură între uşa deschisă şi tocul acesteia, mişcându-l în afară puţin câte puţin, milimetru cu milimetru, până când acesta îi oferi o imagine completă a coridorului din spatele lui.
   Era gol.
   O altă uşă se auzi închizându-se.
   Între acele zgomote nu se auzeau decât pantofii cu tălpi de cauciuc care păşeau iute pe pardoseală. Unul dintre becurile fluorescente din apropiere era defect şi pâlpâia intermitent, lăsând coridorul în întuneric sau aprinzându-se brusc după câteva secunde.
   Umbra apăru înaintea persoanei - o pată întunecată pe pardoseală în zona recepţiei asistentelor. Sora Pam se ivi pe coridor.
   Ea se opri la intersecţia celor 4 coridoare şi rămase nemişcată câteva secunde, ţinând în mâna dreaptă un obiect pe care Ethan nu reuşi să-l identifice de la distanţa aceea, deşi un capăt al obiectului strălucea, reflectând lumina.
   Treizeci de secunde se scurseră astfel. Apoi femeia se întoarse şi începu să înainteze cu grijă pe coridorul unde se afla Ethan, cu paşi fermi şi controlaţi, având un zâmbet ce părea prea mare pentru faţa ei.
   După câţiva paşi se opri şi se lăsă în genunchi pentru a inspecta nişte urme de pe linoleum. Puse jos mâna liberă şi şterse cu degetul ceva de pe pardoseală, apoi îl ridică în dreptul ochilor şi în momentul acela Ethan realiză cu nelinişte despre ce era vorba. De aceea ştiuse sora Pam ce coridor să aleagă.
   Apa scursă de pe haina de ploaie a lui Beverly...
   Iar asta avea să o conducă pe asistentă direct la uşa din partea opusă a holului. La Beverly.
   Sora Pam se ridică şi începu să păşească încet, studiind cu atenţie linoleumul în timp ce mergea.
   Ethan văzu că obiectul din mâna ei era o seringă cu ac.
   - Domnule Burke?
   El nu se aştepta să o audă vorbind, iar sunetul vocii ei ascuţite şi perfide ce răsuna de-a lungul coridoarelor pustii îi provocă fiori de gheaţă pe şira spinării.
   - Ştiu că eşti aproape. Ştiu că mă auzi.
   Se apropiase prea mult şi asta îl agita la culme. Ethan se temea că în orice moment ea putea să zărească ciobul de oglindă din mâna lui.
   Retrase în încăpere mâna în care ţinea ciobul şi închise uşa încet, cu o precizie şi mai mare decât până atunci.
   - Din moment ce eşti noul meu pacient favorit, continuă asistenta, am să-ţi fac o ofertă specială.
   Ethan simţi ceva la baza cefei: o fierbinţeală care începea să coboare pe toată lungimea coloanei vertebrale, prin oasele braţelor şi ale picioarelor, însoţită de nenumărate furnicături, ca nişte puncte fierbinţi radiind până în vârfurile degetelor.
   Avea aceeaşi senzaţie şi în spatele ochilor.
   Drogul începea să-şi facă efectul.
   - Fii băiat cuminte şi nu te mai ascunde, iar eu îţi voi oferi un dar.
   El nu-i mai auzea paşii, dar vocea ei era din ce în ce mai clară pe măsură ce înainta pe coridor.
   - Cadoul, domnule Burke, este anestezia pentru operaţia dumitale. Sper că-ţi dai seama că drogul pe care ţi l-am administrat acum 10 minute te poate lăsa inconştient în orice moment de acum încolo - asta dacă nu i-ai simţit deja efectul. Şi, dacă va trebui să pierd o oră ca să te găsesc, căutându-te prin fiecare cameră, asta o să mă înfurie foarte, foarte rău. Şi nu cred că vrei să mă vezi când sunt foarte, foarte furioasă, pentru că ştii ce se va întâmpla? Când te vom găsi, nu te vom duce imediat în sala de operaţii. O să lăsăm drogul pe care-l ai acum în sistem să dispară treptat de la sine. Te vei trezi pe masa de operaţii. Nu vei mai fi legat în curele sau cu cătuşe, dar nu vei putea să te mişti. Asta pentru că îţi voi injecta o doză monstruoasă de Suxamethonium, un drog ce induce paralizia. Te-ai întrebat vreodată cum te simţi în timpul unei operaţii? Ei bine, domnule Burke, vei avea parte de un spectacol privat în care dumneata vei fi protagonistul.
   După cum suna vocea ei, Ethan înţelese că femeia se afla acum în mijlocul coridorului - la 1 metru de el, de cealaltă parte a uşii.
  - Singurul lucru pe care îl vei putea face va fi să clipeşti. Nici măcar nu vei putea să strigi când vei simţi pe viu bisturiul, fierăstrăul şi burghiul. Degetele noastre umblând prin tine. Operaţia va dura ore întregi, timp în care vei fi treaz, conştient şi înspăimântat la culme. Fiecare secundă va fi o agonie. Nu mai vezi aşa ceva decât în filmele de groază.
   Ethan puse mâna pe mânerul sferic, simţind cum căldura indusă de drog se ridică, învăluindu-i creierul, inundându-l până în vârful urechilor. Se întrebă cât mai putea să reziste în picioare înainte ca genunchii să nu-l mai susţină.
   „Întoarce încet mânerul, Ethan. Foarte, foarte încet.”
   Strânse mai tare mânerul, aşteptând ca sora Pam să vorbească din nou. Atunci când, în cele din urmă, aceasta începu să vorbească, el începu să-l întoarcă.
   - Ştiu că mă auzi, domnule Burke. Stau exact în faţa camerei în care te ascunzi. Eşti sub duş? Sub pat? Poate chiar în spatele uşii, sperând să trec orbeşte mai departe?
   Ea începu să râdă.
   Mânerul era întors la maximum.
   Era convins că femeia stătea cu spatele la el, uitându-se spre încăperea în care se ascundea Beverly, dar dacă nu era aşa?
   - Ai 10 secunde ca să ieşi afară, apoi generoasa mea ofertă în legătură cu anestezia va expira. Zece...
   El deschise încet uşa.
   - Nouă...
   Opt centimetri.
   - Opt...
   Cincisprezece centimetri.
   Putea vedea din nou coridorul şi primul lucru pe care-l observă fu părul roşcat ce se revărsa pe spatele sorei Pam.
   Ea stătea exact în faţa lui.
   - Şapte...
   Cu faţa spre camera în care se afla Beverly.
   - Şase...
   Ţinea acul seringii ca pe un cuţit în mâna dreaptă.
   - Cinci...
   El continuă să deschidă uşa încet, lăsând-o să se rotească fără zgomot în jurul axei balamalelor.
   - Patru...
   Se opri înainte ca uşa să se trântească de perete şi rămase în prag.
   - Trei...
   Aruncă o privire spre pardoseală, ca să se asigure că nu făcea vreo umbră, dar - chiar dacă ar fi făcut - becul fluorescent ce pâlpâia intermitent ar fi camuflat-o.
   - Doi, unu şi gata. Acum sunt furioasă. Foarte, foarte furioasă.
   Femeia scoase ceva din buzunar şi spuse:
   - Sunt la demisol, în aripa vestică. Sunt sigură că e aici. Vă aştept. Terminat.
   Un walkie-talkie, apoi un zgomot static din care răzbătea vocea unui bărbat:
   - Recepţionat. Pornim acum.
   Drogul începea să-l moleşească. Genunchii i se înmuiară, iar vederea i se tulbură. Avea în faţa ochilor doar pete întunecate şi începea să vadă dublu.
   Mai mulţi aveau să ajungă acolo într-o clipită.
   Trebuia să acţioneze imediat.
   Îşi spunea „acum, acum, acum“, dar nu era sigur că avea destulă forţă sau prezenţă de spirit ca să acţioneze.
   Făcu câţiva paşi înapoi ca să-şi ia avânt, inspiră adânc, apoi se lansă.
   Şapte paşi în două secunde.
   Se izbi de spatele asistentei cu toată puterea, propulsând-o în celălalt capăt al coridorului. Femeia se lovi cu capul de peretele din beton.
   Fusese o lovitură puternică şi năucitoare pentru ea, la care nu se aşteptase - tocmai de aceea, viteza şi precizia reacţiei femeii îl surprinseră: braţul drept al sorei Pam se îndreptă fulgerător spre el şi îi înfipse acul în şold.
   O durere acută, insuportabilă.
   Ethan făcu câţiva paşi înapoi, clătinându-se.
   Femeia se întoarse spre el. Tâmpla ei dreaptă şiroia de sânge după impactul cu peretele din beton. Ridică braţul în care ţinea acul şi îl atacă.
   El ar fi putut să se apere dacă ar fi fost în stare să mai vadă, dar percepea totul cu întârziere. Imaginile se învălmăşeau în faţa ochilor săi, ieşind repede din câmpul lui vizual, de parcă ar fi fost drogat cu ecstasy.
   Când ea se lansă, Ethan încercă să pareze lovitura, dar nu aprecie bine distanţa şi acul i se înfipse în umărul stâng.
   Durerea pe care o simţi atunci când femeia trase acul afară îl făcu să cadă în genunchi.
   Asistenta îl surprinse cu un şut frontal plasat perfect în plexul lui solar, iar forţa loviturii îl trimise direct în perete, făcându-l să-şi piardă suflul. Nu lovise o femeie în toată viaţa lui, dar când văzu că Pam se apropie de el, nu putu să-şi alunge gândul că s-ar fi simţit pe deplin satisfăcut să-şi lanseze cotul drept în maxilarul acelei nemernice.
   Ochii lui se opriră asupra acului din mâna ei.
   „Nu, Dumnezeule, te rog, nu mai vreau“, îşi spuse.
   Încercă să-şi ridice braţele ca să-şi protejeze faţa, dar le simţea grele, ca nişte bolovani.
   Lente, imposibil de urnit.
   Asistenta îi zise:
   - Cred că-ţi pare rău acum că nu ai ieşit atunci când te-am rugat frumos, nu-i aşa?
.................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu