Încăpățânată ca un catâr, Louise Lawson

 1-3
Capitolul 1

      Un lucru era sigur: nu era o noapte în care să scoți un câine afară!

   În micul biroul al Voluntarilor în Serviciul Comunității, „V.S.C.”, Fritzi Taylor asculta ploaia înghețată biciuind asflatul. Serviciul meteo anunța sosirea unei mase de aer arctic - temperatura urma să scadă brusc până dimineață și se prevedeau 30 până la 40 centimetri de zăpadă.

   Tânăra se ridică și se apropie de fereastră, masându-și distrată spatele, care o cam durea astăzi. Văzând timpul de afară, se îngrijoră. Din fericie, zăpada așteptase să cadă după ce majoritatea chefliilor s-ar fi întors acasă.

   Era 31 decembrie, seara revelionului și Fritzi și tovarășii ei de la „V.S.C.” răspunseseră toată seara la apelurile telefonice - organizația propunea celor care sărbătoriseră prea tare Noul An să-i conducă gratuit la domicilii. În prezent, miezul nopții trecuse de mult și nu mai existau apeluri. Peste câteva minute, Fritzi pleca și ea. Toți ceilalți plecaseră și nu-i mai rămânea decât să închidă.

   Se duse să-și ia haina, felicitându-se în sine: nu fusese niciun singur accident de mașină pe străzile orașului în această seară.

   Înăbușindu-și un căscat, întinse mâna spre truse de chei pusă pe masă. Gestul îi fu întrerupt de soneria ascuțită a telefonului. Ei drăcie! Numai să fie un număr greșit!

   - Bună seara, „V.S.C.” la aparat. Pot să fac ceva pentru dumneavoastră?

   - Ai fi bine, bâigui o voce ușor beată. Ce-mi sugerezi, scumpeteo?

   - Vreți să vă însoțesc, domnule?

   Fritzi era obișnuită cu răspunsurile cele mai smintite, așa că nu dădu atenție la „scumpeteo”. În starea lui, nu era responsabil pentru ce spunea.

   - Dacă îmi dați adresa unde sunteți, voi sosi imediat cu mașina.

   De fapt, trebuia să se sacrifice, pentru că nu era decât ea.

   Se lăsă o mică tăcere.

   - ...Alo! Îmi puteți spune unde sunteți?

   - Nu știu deloc, mărturisi el, mormăind nemulțumit. La niște oameni, cred. Ah nu! Am plecat. Am ieșit să-mi caut mașina și... of, n-o găsesc. Trebuie s-o fi furat.

   El pronunța din ce în ce mai greu și Fritzi realiză brusc că trebuia să fie afară, în frig.

   - Mă sunați de la o cabină publică? îl chestionă ea.

   - Nu știu, poate. Așteptați, să mă uit...

   Auzi diverse zgomote - trebui că se sucea ca să se uite în jur.

   - ...Da, asta este, este un telefon cu plată. Uite deschizătura unde am băgat monedat. Nenorocitul ăsta de...

   Fritzi își încreți sprâncenele în timp ce el se lansa într-o serie de epitete la adresa aparatului. După câteva clipe, el începu să bată în telefon.

   - Domnule, ce faceți? Domnule?

   - Am pus 1 dolar și nu mi-a dat restul! se plânse omul.

   - Este un motiv să-l demolați?

   - Nu-l demolez, încerc să-mi recuperez banii, se apără el. Ascultați, cred că este mai bine să-mi găsesc mașina și să mă întorc acasă. Pe altă dată...

   - Nu! Așteptați! Ascultați-mă. Nu sunteți în stare să conduceți. Spuneți-mi doar unde sunteți și se va veni după dumneavoastră.

   - Deoarece nu știu nici eu, cum vreți să vă spun? protestă el... Să nu spui nimănui, scumpeteo, dar cred că am băut un pahar în plus, adăugă el pufnind în râs.

   - Asta cred și eu. De aceea, trebuie să-mi promiteți că nu urcați la volan. Ajutați-mă să vă localizez, sugeră Fritzi, sperând să nu fie atât de beat încât să se arate de neînțeles. Să vedem, sunteți într-o cabină. Este în interiorul sau în exteriorul unei clădiri?

   - Este... afară. Sub o maimuță enormă care trebuie să cântărească pe puțin 500 de kilograme, preciză el cu o voce neliniștită dintr-o dată. Asta este! Aruncă în mine cu pietre!

   - Nu sunt pietre, este zăpadă înghețată, îl îmbărbătă tânăra, ușurată.

   Cel puțin știa unde se afla! Animalul care-l îngrozea era emblema unui vânzător de mașini. Slavă Domnului, nu era decât la 10 minute de birou.

   - Rămâneți unde sunteți, mai ales nu mișcați. Vin imediat.

   Fără a aștepta vreun răspuns, închise telefonul, luă din mers poșeta și cheile și ieși în trombă.

   Fulgii de zăpadă, duri și înțepători, cădeau mai abundent decât crezuse. Ștergătoarele ei de mașină scârțâiră pe stratul de zăpadă care se formase deja. Numai interlocutorul ei să nu se hotărască să se întoarcă acasă cu propriile lui mijloace, așa cum o anunțase!

   Din fericire, era foarte puțină circulație la această oră avansată o nopții. Totuși, Fritzi mergea încet, de teamă să nu derapeze pe șoseaua ca sticla. Ajunse la destinație în mai puțin de un sfert de oră.

   Cu ochii pe jumătate închiși pentru a se apăra de zăpadă, scrută întunericul. Omul era acolo! Ghemuit lângă cabină, strângea, încă scuturând receptorul. Când Fritzi se îndreptă spre el, se mișcă și schiță un zâmbet.

   - Bună seara, scumpeteo!

   - Bună seara, repetă ea, încercând să-l pună pe picioare, ceea ce nu era o treabă ușoară pentru o persoană mititică de talia ei.

   Trase și împinse, dar el nu se clinti nici măcar 1 centimetru, mulțumindu-se s-o privească vesel, cu un zâmbet tâmp.

   - Mă ascundeam din cauza maimuței, îi mărturisi el în șoaptă. Fii atentă să nu ne vadă!

   - Nu-ți va face niciun rău, promise ea redublându-și efortul. Te poți ridica?

   - Evident! Dar nu vreau. Maimuța o să mă prindă.

   - Ba nu, nu te va atinge, te asigur. Hai, dă-mi mâna și îndreaptă-te... Te rog. Sunt udă leoarcă, adăugă ea pe un ton implorator.

   După o ușoară ezitare, tânărul să hotărî să apuce mâna întinsă și Fritzi trase. Din nefericire, era mult mai greu ca ea și, pierzându-și echilibrul, tânăra căzu o dată cu el. Un strigăt de groază sfâșie noaptea.

   - M-a prins! Monstrul m-a prins.

   Cu mare greutate, Fritzi își recăpătă stăpânirea de sine.

   - Nu, nu era el. Eu am căzut peste tine, îi explică ea cu o voce liniștitoare.

   - Ești rănită?

   - Nu. Poți să te grăbești un pic, te rog? O să murim amânoi de frig dacă o să mai stăm mult aici.

   În câteva secunde, el se puse pe picioare. Observându-și salvatoarea mai de aproape, zâmbi încântat.

   - Ce mai, ești fermecătoare! Cum te cheamă?

   Fritzi îl examină la rândul el. Mai înalt ca ea, era de constituție robustă și dădea impresia că este tot numai mușchi. Trebuie să fi avut în jur de 30 de ani. Pantalonii lui negri și cămașa erau complet udate - nu purta haină.

   - Vino repede în mașină, îl grăbi ea. N-ai nici măcar un pardesiu pe tine. Hai, pe aici.

   După un traseu care i se păru nesfârșit, îl împinse în cele din urmă pe locul pasagerului, trânti portiera și veni să se așeze la volan cu un oftat de ușurare.

   Primul gest fu să pornească motorul. Dinții îi clănțăneau, din părul ud se scurgea apă pe frunte și ceafă - era înțepenită de frig.

   - În curând o să ne încălzim, spuse ea tremurând. Mașina este călduță încă.

   Ea își puse capul pe spătarul scaunului; el se rostogoli spre ea și zâmbi tâmp.

   - Ești cu adevărat amabilă. Da, cu adevărat amabilă să mă duci acasă, afirmă el, devenit sentimental din cauza băuturii. Majoritatea oamenilor n-ar fi ieșit pe o astfel de noapte. Spune-mi, de ce faci asta pentru mine? Ne cunoaște?

   Se aplecă s-o privească mai bine.

   - ... N-am fost cumva la această sărbătoare împreună?

   - Nu, se mulțumi ea să răspundă.

   - Ah. În acest caz, cineva trebuie să-mi poarte pică. Aș fi jurat că nu eram singur.

   - Soția ta, poate?

   Nefericita trebuie să fie în toate stările.

   - Nu. Oi fi eu beat, dar știu că nu sunt însurat.

   - Atunci, o prietenă. În orice caz, nu eram eu. Sunt aici doar ca să te conduc acasă la tine.

   - Ah da, îmi amintesc! Cineva mi-a dat numărul tău de telefon în momentul în care plecam. Ce drăguță ești! Să vii până aici să mă conduci.

   Începu să fredoneze un cântec la modă, în timp ce Fritzi demara. La ieșirea din parcare, frână.

   - Din întâmplare, știi unde locuiești? întrebă ea fără speranță.

   În aparență, evenimentele serii nu stricaseă cu nimic buna dispoziție a pasagerului ei.

   - Nu, habar n-am.

   - Dă-mi portofelul, te rog.

   Docil, el scoase portofelul din buzunarul de la spate. Fritzi căută un act de identitate, sub ochiul foarte interesat al tovarășuilui său.

   - Ei bine, unde locuiesc?

   - Aleea Brazilor.

   - Nu este posibil! Este una dintre străzile mele favorite! o informă el vesel cu un zâmbet dezarmant. Ce drăguță ești! repetă el pentru a suta oară. Ți-am mulțumit?

   - Da, de mai multe ori. Și crede-mă, n-ai pentru ce, răspunse ea întorcându-i zâmbetul.

   Era beat turtă, dar era adorabil. De altfel, i se păru dintr-o dată că-l mai văzuse deja undeva.

   - Curios, dar am impresia că ne-am cunoscut deja, spuse ea cu voce tare. Locuiești de mult în acest oraș?

   Tânărul desfăcu mâinile în semn de neputință.

   - N-aș fi în stare să-ți răspund în acest moment.

   Amuzată de atâta confuzie, Fritzi demară râzând. Un claxon frenetic o făcu să tresară. Apăsând pe frână, închise ochii, așteptându-se la un șoc iminent. În aceeași secundă, se auzi un scrâșnet metalic și mașina se învârti pe loc înainte de a se opri în mijlocul șoselei.

   Pasagerul, aruncat de pe scaunul lui, îi ateriză pe genunchi. Zăpăcit, el se îndreptă pe jumătate și pufni în râs.

   - Ce s-a întâmplat? Blestemata aia de maimuță?

   - Doamne! Un accident!

   Nu avusese loc nici măcar unul în toată această seară și trebuia să fie ea cea care să distrugă acest record! Sărind din mașină, se duse la cel de-al doilea automobilist care, cu mâinile în șolduri, își examina bara de protecție.

   - Îmi pare sincer rău, este vina mea în întregime. Am ieșit chiar înaintea dumneavoastră, spuse ea dintr-o suflare.

   Omul se întoarse spre ea cu un mic mormăit.

   - Sunteți rănită?

   - Nu, deloc. Dar dumneavoastră?

   - Nu, mi-ați produs un șoc, atât.

   Un fluierat ascuțit îi făcu să se întoarcă.

   - Hei! Vrei să vin să-l învăț minte? Această domnișoară este foarte cumsecade, las-o în pace. Vrei să mă ocup de el, domnișoară?

   Pasagerul lui Fritzi deschisese geamul și scosese capul pentru a striga mai bine.

   - Nu, rămâi unde ești! răspunse ea cu fermitate.

   Conducătorul celeilalte mașini o privi bănuitor.

   - N-ați băut cumva amândoi, din întâmplare.

   - Nu! Adică, nu eu. Sunt o persoană benevolă care-l conduc pe acest bărbat acasă la el... pentru a evita accidentele.

   - Așa este mai bine! Unde este cabina telefonică cea mai apropiată ca să sunăm la poliție?

   - Sub maimuță, îl informă ea promt.

   Neîncrederea omului crescu.

   - Maimuță?

   - Cea care este deasupra parcarii. O vedeți? Chestia aceea imensă...

   Tovarășul ei își încreți pleoapele.

   - Ah, aceea! Da, acum o văd. Bine, unul dintre noi n-are decât să se ducă la telefon.

   - Păi... v-ar deranja foarte tare dacă v-aș spune să vă duceți dumneavoastră?... Lui îi este foarte frică, explică ea cu un gest discret spre mașină.

   - Da? Dar nu este decât o statuie, nu? o întrebă omul aruncând priviri bănuitoare spre emblemă.

   - Sigur că da! Dar el este convins că este reală și intră în toate stările când ne apropiem.

   - Dumnezeule! Nebuni, și unul și altul! Bine, mă duc. Până atunci, supravegheați mașinile.

   În timp ce acesta traversa strada, Fritzi se întoarse să vadă cum se comporta pasagerul său.

   Acesta, regăsindu-și euforia, fredona în continuare.

   - Cucu! exclamă el cu un zâmbet larg când tânăra intră în mașină.

   - Încă o dată, bună seara. Îmi pare rău de această pierdere de vreme. Nu ți-e prea frig?

   - Nu, mă simt perfect.

   Se vedea, se gândi ea cu o urmă de acreală. În starea lui, totul i se părea comic.

   - Și tu, cum te simți? se interesă el cu solicitudine.

   - Înghețată și țeapănă, dar asta n-ar trebui să dureze mult.

   Se scurseră trei sferturi de oră, de fapt, înainte de a pleca din nou la drum.

   Fritzi cunoscuse cea mai mare umilință din viața ei când fusese obligată să sufle în fiolă, în ciuda protestelor ei vehemente.

   Cu un sentiment de imensă ușurare, gară în Aleea Brazilor, la ora două dimineața și se pregăti să-și susțină pasagerul până la ușă. Acesta ieșise din somnolență în mijlocul traseului și se pusese din nou pe cântat. Fritzi își puse un braț în jurul umerilor și-l conduse spre intrare. Tânărul se opri ca să pufnească din nou în râs. Ce lucru curios! Nu mai întâlnise niciodată bărbați care să pufnească așa!

   - Sst! O să-ți trezești vecinii! șopti când fură în vestibul.

   El își ascunse capul în umărul lui Fritzi pentru a încerca să-și înăbușe o nouă criză de ilaritate.

   - Îmi pare rău, suflă el, cu trupul scuturat de râs. Este mai tare decât mine, nu mă pot opri. Când mă gândesc că m-ai însoțit ca să nu fac un accident și ai făcut tu unul....

   Este foarte greu să rămâi serios când persoana de lângă tine moare de râs, dar Fritzi încercă. Încercă din toate puterile. Totuși, cei doi tineri erau literalmente îndoiți de râs când ajunseră la ușa care trebuia.

   - Ascultă, știu că pare nostim, dar nu este, hohoti Fritzi acoperindu-și gura.

   Această afirmație i se păru destul de haioasă însoțitorului ei, a cărui veselie spori... imitat de tânără. Se lăsară să cadă la podea, unul lângă altul. Se calmară până la urmă, la capătul unui lung moment. Atunci, tânărul o înlănțui pe Fritzi cu un oftat de mulțumire.

   - Ești cu adevărat cumsecade, știi? Și părul tău miroase bine, ca florile de câmp după ploaie.

   - Mulțumesc.

   Ridică ochii spre el și brusc, inima i se opri în loc. Avu impresia că se îneacă în cei mai minunați ochi căprui din lume, în timp ce-i ținea fața cu mâinile lui puternice și moi. Nu era frumos în adevăratul sens al cuvântului, dar ceva în el o mișca, o tulbura nespus.

   Încet, el se aplecă pentru a-i atinge buzele cu un sărut ușor, foarte scurt. Dar fu atât de bine încât imediat, buzele lor se împreunară mai îndelung.

   - Ai face bine să te întorci la tine ca să pot pleca, murmură Fritzi.

   - Da, ai dreptate. Dar fii prudentă, adăugă el cu blândețe. Este foarte urât afară. Poate că ar trebui să te conduc.

   - Nu, nu este nevoie, refuză ea cu tact. Ar trebui să mă pot întoarce fără probleme.

   - Cum dorești. Dar mai întâi, lasă-mă să-ți dau cartea mea de vizită. Nu se știe niciodată, aș putea să-ți întorc serviciul într-o zi...

   Începu să se caute prin buzunare, încruntându-se.

   - ...Sunt sigur că aveam una la mine. Mă poți ajuta s-o caut?

   - Trebuie să se afle în portofelul tău.

   El se aplecă și Fritzi extrase portofelul din buzunar.

   - Asta este? întrebă ea fluturând un cartonaș bej.

   - Da, chiar asta.

   Întorcându-se spre lumina slabă a becului de pe culoar, tânăra citi cu voce tare:

   „Saltele cu apă, Bonanza. Ryan E. Majors”

   „Vă voi face să petreceți nopți memorabile” promitea textul scris cu caractere mai mici.

   - Chiar memorabile? glumi ea zâmbind tânărului. Ryan E. Majors ești tu, presupun?

   El porni să râdă din nou cu acel râs comunicativ.

   - Este posibil, dar n-aș jura!

   - Ei bine, Ryan Majors, este timpul să te duci la culcare, decretă Fritzi.

   Ea se îndreptă, apoi îl ajută să facă la fel. Câteva secunde mai târziu, deschidea ușa și-l împingea ușor pe bărbat în interior.

   - Du-te direct în pat, îl sfătui ea.

   - De acord. Și mulțumesc pentru tot... Oh! Cum te cheamă?

   - Fritzi Taylor.

   - Fritzi? Un nume curios pentru o femeie, se miră el.

   - Știu.

   Fusese tachinată în legătură cu acest subiect din cea mai fragedă copilărie.

   - Bunicul meu se numea Fritz și părinții mei doreau să-mi dea numele lui, explică ea.

   - Ei bine...

   Într-un gest tandru, el întinse mâna și-i mângâie obrazul.

   - Îmi place mult, declară Ryan. La mulți ani, Fritzi.

   - La mulți ani, Ryan.

   - Fritzi, repetă el zâmbind.

   Apoi trase de cravata pe jumătate desfăcută și aproape basculă în apartamentul întunecat.

   - Ești fermecătoare, Fritzi Taylor, îl auzi ea spunând, în timp ce închidea ușa.

   Zâmbea atunci când traversă holul, două minute mai târziu.

   Ryan E. Majors nu arăta deloc rău!

Capitolul 2

      Întâmplare curioasă, dar Fritzi chiar plănuia de ceva vreme să-și cumpere o saltea cu apă. De fapt, exista una în cartea ei cu comori, foarte frumoasă, cu cadrul ei de stejar, ornat cu oglinjoare tăiate oblic.

   A doua zi dimineață, Fritzi se așeză la masa de mic dejun cu albumul pe care-l începuse cu ani în urmă și-și sorbea cafeaua frunzărindu-l.

   La vremea aceea, urma cursurile de contabilitate. Într-o zi, înșelându-se asupra orarului, se trezise din întâmplare într-o sală unde se vorbea despre cărțile cu comori. Găsise expunerea foarte interesantă și rămase până la sfârșit. Apoi, se întorsese acasă în fugă și se pusese imediat să decupeze imagini și să le lipească într-un album.

   Aceste imagini reprezentau obiecte pe care le dorea, sau simbolizau ceea ce voia să facă în viață. Odată, înscrisese în caiet că trebuia să te convingi că vor sosi cu adevărat. Conferențiara sfătuise ca albumul să fie plasat într-un loc vizibil, ca să ai prezente în minte țelurile pe care te fixai. Aceste „cărți cu comori” nu erau nimic altceva decât un mod de a-ți da itinerarii în viață, subliniase ea.

   „Nu se pleacă într-o călătorie lungă fără a avea o hartă amănunțită. Mintea noastră nu-și poate realiza obiectivele pe care și le-a propus dacă nu le vede clar.”

   Fritzi clătinase din cap cu entuziasm. I se părea logic.

   Și astfel, în decursul anilor, decupase cu grijă avioane, palmieri și golfulețe înverzite pe care le lipise la pagina „Hawaii”. Întotdeauna visase să meargă în Hawaii și, văzând aceste imagini în albumul ei, avea convingerea că va merge într-o zi.

   Numeroase alte visuri umpleau albumul.

   Exista o femeie bronzată și sportivă care întruchipa sănătatea; pentru Fritzi, a avea o sănătate bună era esențial în viață. Exista de asemenea o poză decupată a unei mașini sport roșie, un calculator și un bărbat frumos lungit la soare, care poza pentru reclama unei creme solare; Fritzi se gândea să-l întâlnească într-o zi și să se mărite cu el. Dedesubt, precizase cu cel mai frumos scris al ei, că nu va fi obligat să vândă loțiuni solare ca să-l placă. Dar nu s-ar plânge dacă alesul inimii ei era la fel de seducător și viril ca acesta.

   Mai exista o frumoasă masă de bucătărie din sticlă și 4 scaune din aramă, o casă încântătoare decupată dintr-un catalog de decorațiuni, o saltea cu apă pe un cadru din stejar ornat cu oglinzi, un videocasetofon, și așa mai departe...

   Unii o tachinau pe Fritzi apropo de albumul ei, predicându-i că așa nu va merge niciodată, dar ei puțin îi păsa - știa că această carte mergea pentru cine credea în ea. De altfel, avea prieteni ale căror visuri se realizaseră. Își va continua deci sarcina, în ciuda celor care râdeau de ea.

   Cu un oftat adânc de satisfacție, se așeză mai bine pe scaun și contemlă zăpada care cădea afară.

   Gândurile îi reveniră la mantoul de antilopă pe care și-l oferise de Crăciun. Acest mantou încântător era încă un exemplu de eficacitate a cărților cu comori. Era una dintre primele pagini pe care o lipise pe coala albă, și în prezent, visul se transformase în realitate. Era agățat într-un dulap, gata să fie îmbrăcat la prima ocazie.

   Da, totul se petrecea așa cum prevăzuse. Urma să-și procure salteaua cu apă, apoi masa și scaunele și, în 5 ani, își va fi realizat toate dorințele. La 32 de ani, va putea să se gândească să se mărite și să-și întemeieze un cămin.

   Vechea fermă era tăcută. De abia dacă Fritzi o auzea e Neda dându cu aspiratorul într-una dintre camerele din fund. Neda, o indiancă, era menajeră la familia Taylor de când își amintea tânăra.
   Ce reconfortant era pentru fratele ei și ea ca Neda să fie acolo când părinții lipseau! se gândi ea cu un zâmbet afectuos.

   Bill și Joana Taylor exploatau ferma de peste 30 de ani. Altădată era una din crescătoriile de animale cele mai importante din Colorado, dar de 10 ani, părinții lui Fritzi și Neill transformaseră o parte din teren în parc de atracții turistice. De la jumătatea lui mai până la sfârșitul lui septembrie, veneau grupuri să viziteze domeniul, apoi li se oferea o cină tipică de cowboy, cu fripturi la grătar cu foc de lemne, fasole roșie și tartă cu mere. Pentru a încununa seara, câțiva angajați ai fermei veneau să-i desfete pe oaspeți cu cântece folclorice, în jurul focului de tabără.

   Ca în fiecare an, Bill și Joana erau plecați din ajunul Crăciunului să-și petreacă iarna în Florida, lăsându-i pe Fritzi și pe fratele ei mai mare, Neill, să se ocupe de fermă în absența lor.

   Privirea lui Fritzi reveni asupra cărții de vizită de lângă ceașca ei cu cafea.

   O saltea cu apă. Toată lumea îi spunea că ar fi o nebunie. Își masă gânditoare spatele dureros. Aceste saltele erau presupuse excelente pentru toate problemele coloanei vertebrale. Printre altele, nimeni n-ar nega că erau foarte bune pentru circulația sanguină.

   Din ce în ce mai gânditoare, tânăra bătu darabana cu degetele în dreptunghiul de carton. Avea puțini bani în cont. Tot răsucind cartea de vizită, și-l reaminti pe Ryan E. Majors, proprietarul saltelelor cu apă Bonanza.

   Trebuie că avea o migrenă îngrozitoare, în acea dimineață.Să vândă o saltea cu apă era cu siguranță ultimul lucru care-i trecea prin minte. Un zâmbet amuzat îi rotunji buzele: ce-i trecea lui prin gând? se întrebă ea. O trecu un ușor fior la amintirea sărutului lor. Trebuia să fie cineva foarte agreabil în condiții obișnuite.

   - Ce te face așa de veselă în această dimineață?

   Neill tocmai intra în bucătărie. Merse drept spre cafetieră și-și turnă o cană mare de băutură fierbinte. Fritzi lăsăr cartea de vizită cu un oftat lung.

   - Nimic extraordinar, mărturisi ea. Mă gândeam să-mi cumpăr o saltea cu apă.

   - O saltea cu apă? repetă Neill cu un mic surâs. De ce naiba vrei una?

   - De ce nu?

   - După părerea mea, îți irosești banii. Eu n-aș vrea așa ceva, nici chiar dacă mi s-ar da pe gratis.

   Fritzi îl privi uimită.

   - Adevărat? Ai dormit deja pe una?

   - Da, de două sau de trei ori, cu Susan. Ai impresia că dormi într-o cadă de gel cald.

   La auzul numelui lui Susan, Fritzi se întoarse și se ocupă să-și toarne lapte în cafea. Orice menționare a lui Susan Taylor era tabu, de la o anumită vreme. Că Neill însuși pronunțase numele era stupefiant. Dar dacă el luase inițiativa...

   - Ce mai face Susan?

   O durere vie se zugrăvi peste fața tânărului, dar se domină foarte rapid.

   - Face bine.

   Deși el și Susan se despărțiseră de peste 1 an, Neill păstra încă o profundă amărăciune. Susan se căsătorise cu Neill în urma unei povești de dragoste nefericită. Când vechiul ei curtezan, Brice Williams, revenise implorându-i iertarea, Susan, neștiind pe cine iubește, îi ceruse soțului ei să-i acorde timp de singurătate și gândire. Nu-i trebuise mult timp să înțeleagă că era cu totul amorezată de Neill, dar acesta hotărâse atunci că are îndoieli la rândul lui și despărțirea data din acel moment.

   - Cu atât mai bine, spuse ea luând ziarul și răsfoindu-l. Dacă vrei un sfat, ar trebui să încetezi să mai faci pe catârul și să discutați împreună problema, o dată pentru totdeauna.

   Din câte știa, nici unul nici altul nu avuseseră aventuri de când se separaseră și erau amândoi îngrijorător de nefericiți.

   - De ce este întotdeauna atât de ușor pentru oamenii care sunt în afară să dea „sfaturi bune”? bombăni Neill.

   - Fiindcă în general, fiind în afară, văd mai bine problemele, ripostă ea.

   - Ei bine, se întâmplă că eu și Susan discutăm, o informă Neill cu o voce neutră. De fapt, cinăm împreună în seara asta.

   Fața lui Fritzi se lumină de un zâmbet mare.

   - Adevărat? Este formidabil!

   - Nu știu dacă este formidabil, dar fapt este că de 3 săptămâni mergem cu regularitate la un consilier conjugal. Susan ține, adăugă el cu o mică strâmbătură.

   - Și sunt sigură că are dreptate, aprobă Fritzi. Sunt atât de bucuroasă că încercați să vă salvați căsnicia.

   - Of, nu știu, oftă Neill privindu-și fix ceașca. Mă întreb cum se vor termina toate astea.

   - Eu știu: Susan te iubește și tu o iubești. Totul se va aranja, dar trebuie să aveți răbdare.

   - Nu sunt deloc sigur că mă iubește... sau m-a iubit vreodată, mărturisi tânărul cu voce gâtuită.

   - Orgoliul te face să spui asta, îl admonestă blând sora lui. Este adevărat că n-a știut ce vrea la un moment dat, dar te-a iubit întodeauna.

   - Cum de am ajuns la această conversație? întrebă el dintr-o dată. Ce s-a întâmplat cu salteaua ta cu apă?

   - Ah da... salteaua cu apă, încuviință Fritzi fără chef, dezolată că trebuie să schimbe subiectul. După cum îți spuneam, de câtva timp doream să-mi cumpăr una și se întâmplă că aseară am condus un tip care vinde. Am chef să mă reped la prăvălie ca să văd prețurile.

   Neill scutură din cap cu un zâmbet îngăduitor.

   - Cum dorești, dar amintește-ți: banii aruncați pe fereastră nu se înmulțesc. Nicio veste de la părinți?

   Fritzi își vârâse deja nasul în ziar.

   - Mmm? Mama a sunat ieri. Fac bine, au un timp splendid.

   - Noi nu putem spune același lucru! se strâmbă Neill, luându-și paltonul agățat în spatele ușii de la bucătărie. Și Romeo, ce face?

   „Romeo” era porecla dată unui prieten al lor din copilărie, Cab Allister, care lucra la fermă. Fritzi și cu el ieșeau împreună din când în când. Toată lumea era convinsă că se vor căsători într-o zi, dar de fapt, nicio legătură serioasă nu se înnoda între ei.

   - Nu l-am văzut de la Crăciun, dar sunt sigură că face bine, răspunse distrată tânăra.

   - Ar trebui să-i telefonezi. Nu ieși destul, trebuie să te distrezi... Mă duc să arunc o privire la vite. Dacă mergi în oraș, ia jeepul, ar fi mai prudent.

   - Bine... Neill! Pentru o dată, fiți mai drăguți unul cu altul, tu și cu Susan.

   Din nou, o durere trecătoare întunecă privirea tânărului. Încuviință din cap, apoi ieși.

   Fritzi își termină de băut cafeaua, spălă ceașca și se duse să se îmbrace pentru a merge în oraș.

   Crăciunul fiind trecut, ghirlandele colorate și brazii împodobiți aveau ceva deprimant. Sosind pe străzile familiare ale orașului, Fritzi trebui să se abțină să nu facă stânga-mprejur. Aceleași decorațiuni care-i trezisă nerăbdarea și veselia cu câteva zile înainte, în prezent îi accentuau starea de proastă dispoziție pe care o simțea.

   Cab îi lipsea mai mult ca de obicei. Poate că pentru a fi cu totul cinstită, nu el îi lipsea, cu faptul că nu avea companie. Fritzi primea numeroase invitații, bineînțeles. Dar după o vreme, tinerii cu care se vedea doreau să-și aprofundeze relația. Și cum ea nu avea în plan să se mărite înainte de 5 ani, dădea înapoi.

   Asta aprecia la Cab. Ca și ea, nu aspira la o legătură profundă. Se distrau bine împreună, asta era tot. Nu erau îndrăgostiți nici unul, nici altul.

   Poate că perspectiva unei ierni lungi, cu câteva telefoane de la Cab drept singură distracție, o făcea un pic melancolică în această dimineață, se gândi ea, căutând din ochi un loc unde să parcheze.

   Din cauza timpului, ieftinirile de ianuarie nu aveau succesul obișnuit. Lui Fritzi nu-i fu greu să-și plaseze jeepul de-a lungul trotuarului, chiar în față la Bonanza.

   Ea sări la pământ și făcu un nor de zăpadă, își scoase mănușa cu dinții, luă o monedă din portmoneu și o introduse în aparatul de taxare.

   Cu un pic de noroc, când va pleca în curând, un alt vis din cartea ei de comori va fi împlinit, se gândi ea. Această idee o reconfortă puțin.

   O saltea de apă, într-un cadru de lemn de stejar cu ornamente din oglinjoare.

   Oh, o vedea deja în minte. Și astăzi, dacă nu era prea scumpă, va fi a ei.

   Cine pretindea că o carte cu comori nu servește la nimic?

Capitolul 3

      - Aș vrea să vorbesc cu domnul Ryan Majors, vă rog.

   După frigul pătrunzător de afară, căldura plăcută care domnea în prăvălie furnică nasul lui Fritzi când își desfăcu fularul gros.

   - Ryan? Nu este aici pe moment. Vă pot ajuta cu ceva?

   Vânzătorul, cu fața simpatică, puse jos ziarul pe care-l citea și se ridică.

   - Vine curând? întrebă ea, străduindu-se să-și ascundă dezamăgirea.

   Dintr-un motiv sau altul, sperase să-l vadă în persoană.

   - Da, trebuie să sosească dintr-un moment în altul.

   - De fapt, căutam o saltea cu apă.

   Din privire, făcu înconjurul camerei cu plăcere. Existau într-adevăr toate paturile posibile și imaginabile. Deodată, ochii îi fură atrași de o estradă pusă în valoare de reflectoare - deasupra ei trona cel mai frumos pat pe care-l văzuse vreodată, din stejar ornamentat cu oglinjoare, cu noptiere și toaletă asortate. Ansambul era extraordinar de elegant.

   - Ooo! exclamă Fritzi înaintând să mângâie respectuos lemnul lustruit.

   Degetele i se plimbară peste suprafața patului și închise ochii extaziată. Nu se afla în contemplarea cărții ei cu comori... era în fața obiectului real.

   Și în rest, realitatea i se impuse treptat. Deși numeroase afișe din magazin anunțau reduceri fantastice, avea presentimentul teribil că nu și-ar putea oferi acel pat. Totuși, era exact cel din cartea ei.

   - Această minunăție vă place? se interesă încântat vânzătorul, cu ochi sticlind de speranță.

   Când clienții arborau acest gen de expresie, plecau întotdeauna cu o saltea cu apă.

   - Ah da, este minunat! oftă tânăra.

   - Și în plus, este solid. Oh, da! Acest model este făcut pentru a dura! afirmă omul bătând în lemn cu arătătorul îndoit.

   Cum era serios și părea să știe ce vorbește, Fritzi fu foarte impresionată.

   - Este foarte bine, murmură ea, aprobatoare.

   - Ați dormit deja pe o saltea cu apă?

   - Nu.

   - O să vă placă la nebunie. O noapte în acest pat și n-o să vreți să mai auziți de un altul. Uitați-vă, lungiți-vă ca să vă dați seama.

   El se dădu la o parte ca s-o lase pe Fritzi să se urce pe estradă. Ea privi în jur, vag jenată.

   - Oh, nu știu dacă trebuie...

   - Eei! Nu fiți așa de sfioasă! Credeți-mă, veți fi cucerită.

   Problema era că nu numai că era așezat pe estradă, dar chiar era foarte înalt. Fritzi evaluă înălțimea totală cu oarecare teamă.

   - Păi... cum se urcă acolo?

   - Cățărați-vă pe aici, nu vă fie frică, o încurajă vânzătorul cu entuziasm.

   Fără prea multă tragere de inimă, Fritzi își scoase mantoul, își strânse fusta cu o mână și începu să se urce, simțindu-se la fel de grațioasă ca o maimuță care se cațără în copac cu bocanci de schi.

   Dumnezeule, ce înalt era! Întoarse capul pentru a privi podeaua și-și încleștă degetele pe cuvertură.

   - Este.... foarte înalt! comentă ea cu un zâmbet nervos.

   - Ceea ce-l face unic. Nu este fantastic? Ați remarcat calitatea executării? Nu este placat! Făcut de mână, să știți. Acum, lungiți-vă și stați comod. Extraordinar, nu?

   Fritzi rămase un moment nemișcată, cu ochii fixați în tavan ca să-și recapete suflarea. Un lucru era clar, dacă își oferea acest lux, nu-și mai putea permite să-și uite cartea de citit la celălalt capăt al camerei - o dată culcată, nu se mai punea problema să se ridice din pat!

   Vânzătorul așteptă cu un zâmbet încrezător să se întindă ca lumea, lăsând salteaua s-o legene încet. Era o mișcare foarte ușoară și admise că senzația era plăcută. Ochii i se închiseră.

   - Ceea ce este foarte bine la acest model, este faptul că este comus din două saltele gemene. Asta elimină mișcarea provocată de o altă persoană.

   Tânărul se cocoță de cealaltă parte a patului cu ajutorul mâinilor și se așeză greoi. Ochii lui Fritzi se făcură mari și se agăță de margine pentru a nu fi catapultată în aer.

   - Da, este foarte bine, repetă ea cu o voce ușor stridentă.

   Dacă lui îi trecea prin cap s-o catapulteze, și-ar rupe oasele.

   - La drept vorbind, este cel mai bun articol din magazinul nostru. Vă ofer chiar un set de cearșafuri și o pernă de cap împreună cu patul. Este un detaliu care contează când cumperi o saltea cu apă.

   - Nu m-am gândit.

   - Nimeni nu se gândește. De aceea îmi place să subliniez. Acest model dispune și de un sistem dublu de încălzire. Vă puteți încălzi sau nu partea dumneavoastră, fără a vă deranja vecinul.

   - Nu sunt căsătorită.

   - Ah... o domnișoară drăguță ca dumneavoastră nu poate rămâne celibatară multă vreme și acesta nu este un pat de care să vă descotorosiți repede.

   Vânzătorul se lungise și el. Brusc, întoarse capul spre Fritzi și o fixă drept în ochi.

   - Sincer, ați mai avut o asemenea senzație?

   - Nu.

   Nu semăna cu nimic din ceea ce cunoștea ea.

   - Astăzi este la reduceri. Jumătate din preț.

   - Păi... nu știu. Cât costă? întrebă ea timid.

   Era ciudat să fii culcată lângă un necunoscut și să discute cu acesta prețul patului.

   - Ah, prețul! N-o să mă credeți când o să vă spun.

   - Spuneți-mi-l totuși, se rugă ea ținându-și răsuflarea.

   - Acest model chiar vă place, nu-i așa?

   Ea scutură viguros din cap.

   - Este cel pe care l-ați visat întotdeauna, văd pe fața dumneavoastră.

   - Adevărat, recunoscu ea, gândindu-se la cartea ei cu comori.

   - Și eu vreau să-l aveți. La noi, saltelele cu apă Bonanza sperăm să-i facă pe clienții noștri fericiți. Un client fericit este un client satisfăcut!

   Fritzi clătină din nou din cap, din ce în ce mai însuflețită.

   - Acest pat, cât costă?

   Suspansul devenise aproape insuportabil.

   - Tot ansambulul? Doar 3500 de dolari exclamă vânzătorul, de parcă și lui îi era greu să creadă.

   O oarecare deziluzie urmă entuziasmului de pe fața vânzătorului când o văzu pe Fritzi ridicându-se cu o săritură și privind în jurul ei înspăimântată. Ea nu avea mijloacele să-l cumpere.

   - Vă dați seama? insistă el totuși, cu o veselie forțată. Aproape pe gratis!

   - Foarte generos din partea dumneavoastră, dar nu vă pot plăti această sumă, mărturisi ea.

   - Considerați că nu valorează atât? Este stejar autentic, garantat 15 ani și echipat cu două saltele având dublu control, enumeră el pe un ton de reproș.

   - Sigur, dar nu am atâția bani.

   - De cât dispuneți?

   - De 500 de dolari... aproximativ.

   Telefonul începu să sune tocmai când vânzătorul se ridica și el și sărea de pe estradă.

   - Lăsați-mă să fac câteva socoteli, îi propuse el cu mult mai puțină exaltare. Revin imediat.

   Trei mii cinci sute de dolari! Dumnezeule! Fritzi se lungi din nou pentru a savura ultimele clipe care-i rămâneau de petrecut pe acest pat. Indiferent de reducerile ce i s-ar face, el nu va coborî niciodată atât de jos.

   Cum magazinul era gol, cu excepția vânzătorului ocupat cu telefonul, Fritzi se rostogoli pe burtă și desfăcu brațele în cruce înainte de a coborî să aleagă un articol mai puțin scump.

   - Se ocupă de dumneavoastră, doamnă?

   O voce de bariton o scoase din dulcea ei moleșeală. Doamne! Cunoștea această voce.

   Înlemnită vreme de o secundă, Fritzi hotărî să pară naturală pentru a-și ascunde jena că fusese găsită așa întinsă. Ridicându-se în coate, zâmbi cu bravură.

   - Oh, bună, Ryan!

   Cum purta ochelari negri, nu-i putu vedea bine expresia ochilor, dar era clar că se mira s-o audă spunându-i pe nume. Hotărî să fie generoasă și să-l ajute.

   - Nu-ți aduci aminte de mine?

   El schiță un zâmbet slab de scuză, scrutând-o cu atenție. Își amintea vag că o văzuse undeva, dar când? Și unde?

   - Mi se pare de fapt, dar... îmi pare rău, nu-mi amintesc să fi avut onoarea...

   Ea zâmbi. Onoarea. Era drăguț.

   - Sunt Fritzi Taylor, cea care te-a salvat din ghearele maimuței cele rele. Își amintești?

   - Maimuță? repetă el din cel în ce mai perplex.

   - Ai uitat, se prefăcu sandalizată tânăra. Și eu care ți-am salvat viața! Aș fi jurat că-mi vei rămâne etern recunoscător.

   Ea îi întinse mâna ca s-o ajute să coboare de unde era cocoțată.

   - Prin pură deducție, aș spune că ești îngerul milos care mi-a permis să mă întorc acasă ieri seară. Așa este? întrebă el luându-i mâna.

   - Chiar eu sunt. Mă mir că te văd la lucru. Credeam că o să ai o migrenă groaznică în această dimineață.

   - Nu te înșelai, confirmă el cu o strâmbătură elocventă. Ascultă, țin să-ți mulțumesc că ai venit în ajutorul meu și-ți cer iertare pentru ăăă... purtarea mea. Sper că n-am făcut nimic care să te jignească. Nu am obiceiul să beau cum am făcut ieri seară.

   - Nu face nimic. Majoritatea oamenilor au făcut excese ieri seară.

   - Mi se pare vag că-mi amintesc de un accident. Sper că mașina nu ți s-a stricat prea tare.

   - Nu, n-are nimic grav... Ai descoperit care era persoana pe care o duseseși la petrecere și apoi ai abandonat-o? adugă ea cu maliție.

   El își drese vocea cu jenă.

   - Da. De fapt, a telefonat la prima oră a acestei dimineți pentru a-și exprima... neplăcerea asupra felului abrupt în care s-a terminat această petrecere...

   Zâmbetul lui, atât de contagios, îi lumină fața.

   - ...După părerea ta, ce fel de flori trebuie trimise unei femei pentru a fi iertat de ceva?

   - Cu trandafiri mergi la sigur, îl asigură Fritzi.

   - Să fie trandafiri.

   Înapoi pe pământ stabil, tânăra scoase un oftat de ușurare și-și netezi veștmintele mototolite.

   - Mulțumesc. Acest pat este mai înalt decât pare.

   Ryan pufni în râs, acel râs minunat pe care îl apreciase atât de mult în seara trecută.

   - Este adevărat ce spun, este înalt! insistă ea. Te-ai urcat deja în el?

   - Nu, nu pot spune asta, recunoscu el, cu vocea încă plină de veselie. Nici măcar nu pot spune c-aș dori.

   - Cum asta? Vinzi saltele cu apă și n-ai una tu însuți? exclamă Fritzi.

   Ea regăsea dulcea euforie pe care o simțise cu o zi în urmă. Se simțea bine în compania lui Ryan, fără să poată explica exact de ce.

   Tânărul ridică din umeri cu un aer vinovat.

   - Nici măcar n-am dormit deasupra. Dar mă gândesc să-mi aduc una acasă, de câtva timp... Dar tu? continuă el cu zâmbetul său comunicativ. Chiar vrei să-ți cumperi una?

   - Da, este unul dintre vechile mele planuri. Am spatele sensibil de când am căzut de pe cal în urmă cu câțiva ani și niște prieteni mi-au recomandat să dorm pe o saltea cu apă...

   Mângâie drăgăstos lemnul lucios, oprindu-se asupra unui motiv cu trandafiri împletiți.

   - Este frumos, nu-i așa?

   - Da, este unul dintre cele mai frumoase modele ale noastre, încuviință el. Făcut de mână, din stejar masiv.

   - Știu, oftă Fritzi mângâind o ultimă dată cadrul. Dar din nefericire, este prea scump pentru mine.

   - Ah? Avem și altele, propuse el prompt. Aș putea să ți-l las pe acela la 300 de dolari și celălalt la și mai puțin.

   Îi arătă două paturi mult mai puțin drăguțe.
   Deși n-o trăgea inima, Fritzi se apropie și le examină. Erau în prețurile lor, sigur, și nu arătau rău, dar ochii i se întorceau mereu la primul.

   - Colegul tău tocmai face niște calcule. Crezi că ar putea coborî prețul aceluia sub 3500 de dolari? întrebă ea cu o voce plină de speranță.

    - Este foarte posibil, încuviință el plin de bunăvoință. Cât crezi că ai dispune pentru această cumpărătură?

   Ea înghiți în sec și schiță un zâmbet forțat.

   - Maximum 500 de dolari.

   Fața lui Ryan căzu.

   - Cinci sute de dolari?

   - Da. Este imposibil să scazi prețul cu 3000 de dolari, nu?

   O știa prea bine, dar în fond acest ansamblu din lemn de stejar era exact ca acela pe care-l lipise în cartea ei cu comori și se adresa proprietarului prăvăliei. Uneori se produceau minuni.

   - Mi-e teamă că da, confirmă el. Acela nu-ți place, la 300 de dolari? Aș adăuga o pereche de cearșafuri și...

   În zadar, ea n-avea ochi decât pentru primul.

   - Uită-te la oglinjoare! se extazie ea cu un oftat.

   Se îmbujoră când întâlni privirea tânărului în oglindă. Acesta își scosese ochelarii negri și o privea ciudat.

   - Îmi place cu adevărat acel ansamblu, repetă ea cu o rugăminte în ochi. Cât ar costa doar patul? Aș putea să completez restul treptat.

   Ryan zâmbi cu o mare amabilitate. Era dezolat că nu-i putea face plăcere.

   - Ascultă, Fritzi, ești cu adevărat sigură că vrei o saltea cu apă? o chestionă el. Să știi că unor persoane nu le mai plac după ce le încearcă.

   - Oh, aș adora să am una! Toată lumea le găsește fantastice.

   - Nu, nu toată lumea, insistă el cu sinceritate.

   - Dar, Ryan...

   - De acord, de acord, mă duc să văd ce pot face, capitulă el.

   - Am terminat calculele, anunță primul vânzător în acel moment, apropiindu-se cu o foaie în mână. Ia te uită, bună ziua, Ryan.

   - Bună ziua, Ed.

   El o gratifică pe Fritzi cu un zâmbet persuasiv.

   - Știu că nu vă vine să credeți, dar închipuiți-vă că am reușit să scad prețul redus!

   O privire rapidă spre cifra înscrisă în josul paginii o convinse că, chiar cu acest rabat suplimentar, dormitorul era cu mult peste mijloacele ei.

   - Ei bine, va trebui să mă orientez la altceva, spuse ea cu tristețe. Nu pot să mi-l ofer pe acela.

   Ryan luă foaia din mâna angajatului său și o parcurse rapid.

   - Ed, ea se întreba cât ar costa patul singur, spuse el în cele din urmă.

   - Patul? O să calculez asta, încuviință amabil vânzătorul.

   Ryan îl urmă la birou și se rezemă în coate.

   - Scade încă 200 de dolari, spuse el încet tânărului, când acesta scrise un nou total.

   - Mai puțin cu 200 de dolari? întrebă Ed, uluit. La prețul acesta pierdeți bani.

   - Știu, dar ea mi-a făcut un mare serviciu ieri seară... Și spune-i că prețul include livrarea și instalarea.

   Aruncă o privire tinerei care-și contempla în continuare mobilierul de vis. Ceva la ea îl intriga. Nu se lăsase impresionat niciodată de o femeie drăguță, dar aceasta îi capta atenția.

   - Aranjează să i-l livrez în această după-amiază.

   - Vă ocupați dumneavoastră? Nu vreți să se ocupe Charlie și Doyle?

   Hotărât lucru, se întâmpla ceva. Ryan nu se dădea înapoi de la muncă, sigur, dar niciodată nu propusese să îndeplinească o sarcină pentru care plătea doi angajați.

   - Nu, insistă Ryan fără a o părăsi pe Fritzi din ochi. Mă voi duce chiar eu.

   - Cum vreți, dumneavoastră sunteți patronul.

   Când vânzătorul îi întinse foaia de această dată, un zâmbet strălucitor apăru pe buzele lui Fritzi. Îl căută pe Ryan din ochi și-i mulțumi. El răspunse printr-un zâmbet, îi făcu cu ochiul și dispăru în spatele prăvăliei.

   Noua ei cumpărătură o umplu pe Fritzi de o bucurie nebună, dar timp de o clipă, o copleși o imensă decepție. Alungă imediat acel sentiment ciudat.

   - Pot să vi-l livrez în această după-amiază, spunea Ed.

   - Deja? În fond, de ce nu, încuviință Fritzi, încercând să se debaraseze de senzația de singurătate care o cuprindea.

   După o ultimă privire spre ușa prin care dispăruse Ryan, îi dădu adresa lui Ed. Negăsind niciun motiv valabil pentru care să-l revadă pe Ryan, rupse cecul, i-l întinse vânzătorului, apoi își puse mantoul și ieși din prăvălie. 

   În fond, poate că trebuie să-l sune pe Cab în această seară.

Capitolul 4

      - Este pur și simplu superb, sporovăia încântată Fritzi, mestecând în tocănița din cratiță, la sfârșitul după-amiezii. Semăna cu cel din cartea mea. O să înnebunești de invidie când o să-l vezi.

   Neill scoase o mormăitură discretă și căută rubrica sportivă în ziar.

   - O să încerc să mă stăpânesc.

   - Ar fi bine pentru tine! Cu toate că l-am luat la un preț care desfide orice concurență, m-a costat totuși foarte scump. Sunt ruinată pentru restul iernii.

   Fratele ei clătină din cap cu îngăduință.

   - N-ar fi o noutate, n-ai niciodată un ban pus deoparte.

   Fritzi nu se putut împiedica să nu râdă - avea dreptate.

   - Ești invidios că n-ai un pat frumos cu saltea cu apă și cadrul din stejar ornat cu oglinzi și trandafiri sculptați.

   - Și încă ce invidios! Tocmai ce-mi dorisem dintotdeauna, trandafiri sculptați pe patul meu! La naiba, echipa noastră a pierdut din nou meciul.

   - Vrei un pic de tocăniță?

   Fritzi stinse foculși se apucă să se servească generos cu un amestec apetisant de carne și fasole picantă. Aruncând o privire la ceas, Neill puse ziarul jos și se ridică.

   - Nu, mulțumesc, trebuie să trec s-o iau pe Susan. Va trebui să plec curând.

   - Pleacă un pic mai înainte, ar fi ma bine. Timpul este urât și credeam că nu voi reuși să mă întorc niciodată.

   - Mie nu-mi va fi greu. Sunt bărbat și pot face totul, o tachină frate-său, știind cât ura ea acest gen de gândire.

   - Poți să-i telefonezi lui Susan și să anulezi întâlnirea voastră, ripostă Fritzi, făcându-se că nu auzise.

   Chiar dacă n-ar fi recunoscut niciodată, Neill ar face pe dracu în patru ca să se ducă la întâlnire.

   - Nu. Am acceptat să-l consult pe acel consilier conjugal și o voi face, deși mi se pare o prostie.

   - După părerea mea, pentru că detești aceste ședințe, ar fi mai simplu dacă Susan și cu tine ați pune cruce amorului vostru propriu și ați recunoaște o dată pentru totdeauna că vă iubiți. Apoi, n-aveți decât să vă reglați problemele amândoi. Oricum, totul se va aranja și veți sfârși împreună.

   - Încetișor! N-am spus că vreau s-o iau de la început cu ea! Doar am acceptat să discutăm. Nimic nu dovedește că va servi la ceva. Și de altfel, nu sunt sigur că o mai iubesc pe Susan.

   Fritzi își vârî nasul în farfurie cu un mic chicotit. Putea el să repete cât este ziua de lungă, n-o putea convinge. Dumnezeule! Ce mulțumit era că viața ei nu era atât de încurcată!

   - Ce înseamnă chicotitul acela? se interesă Neill țiguindu-și buzele.

   Mezina lui ridică spre el ochii plini de inocență.

   - Eu, am chicotit?

   - Absolut. Ce este atât de nostim?

   - Nimic.

   - Faptul că nu-mi planific viața pe hârtie ca tine nu înseamnă că nu știu să-mi rezolv problemele. Și faptul că mergem la un consilier nu implică neapărat că o să reîncepem să trăim împreună.

   - Știu, știu, încuviință Fritzi, împăciuitoare.

   Fiindcă el refuza să asculte de rațiune, va încerca o altă tactică și-l va aproba cu totul. Până la urmă, poate că fratele ei își va da seama că ieșea prost de fiecare dată când era vorba despre Susan..

   - Nu eu am avut îndoieli, se înflăcără Neill. Pari să uiți că nu era în stare să ia o hotărâre. Am fost mult mai răbdător ca majoritatea bărbaților în locul meu. Dumnezeu știe câte eforturi am făcut. Dar îmi pare rău, nu vreau să trec în spatele altuia toată viața mea.

   - Calmează-te, sunt în întregime de acord cu tine. Această căsătorie era probabil o eroare și dacă discuțiile voastre cu un consilier nu duc la nimic, ar fi mai bine să trageți linie asupra acestui fiasco și să nu te mai gândești.

   - Fiasco? Nu aș numi această căsătorie un fiasco, protestă Neill, în defensivă.

   - Și cum ai numi-o? Vreme de 13 luni cât a durat, cât timp ați fost efectiv împreună?

   - Doar 3 luni... dar suficient ca ea să-și pună întrebări. Din punctul meu de vedere, eram perfect fericit. Ea este cea care a avut nevoie de „timp de gândire”.

   - Știu, tu ești un sfânt și ea o pacoste capricioasă care nu merită un bărbat ca tine... Ai face bine să te grăbești, o să întârzii, spuse ea luând o îmbucătură de carne.

   Fratele ei se încordase aproape imperceptibil.

   - Susan nu este o pacoste, declară el scurt.

   - Cuvântul este poate un pic cam tare, dar în orice caz ai dreptate în privința ei. Un divorț ar fi cea mai bună soluție, fără îndoială. Susan s-ar întoarce la Brice și tu ai putea să-ți faci puțină ordine în viață și să pornești de la zero.

   - Nu se va întoarce la Brice, făcu el iritat. Această poveste este terminată de multă vreme.

   - Adevărat? susură Fritzi, care o știa foarte bine. Atunci, unde este problema?

   - Faptul că Brice Williams nu mai contează pentru ea nu schimbă cu nimic ceea ce se petrece între noi, afirmă el foarte repede, văzând sclipirea de triumf din ochii surorii sale. Rămân obstacolele pe care le vom depăși, poate, sau poate nu.

   - Salut-o pe Susan din partea mea, conchise tânăra cu un zâmbet larg.

   - Toate acestea te distrează mult, dar o să vezi tu, în ziua când îl vei întâlni pe cel care-ți va provoca insomnii și neliniști. Atunci, eu voi fi acela care va chicoti.

   - Asta nu riscă să se întâmple, afirmă Fritzi cu grandoare. Viața mea este prea bine organizată. Dacă ai fi ascultat și ai fi făcut ca mine, n-ai fi ajuns aici.

   Neill ridică ochii spre cer.

   - De-abia aștept ziua când îți voi aminti aceste cuvinte.

   - N-o să vină niciodată.

   - Cum poți să fii atât de sigură?

   - Pentru că sunt o femeie și pot face totul.

   - În locul tău, n-aș fi atât de încrezută. Cupidon are mai mult de o săgeată în sacul lui.

   Judecând că această conversație durase prea mult, tânărul se îndreptă spre ușa din spate, luându-și paltonul din mers.

   - Bine, plec. Sper că nu intenționezi să ieși, este o seară de rămas acasă.

   - Se întâmplă ca aceasta să fie și intenția mea. Nu ți-am spus? Trebuie să mi se livreze patul la sfârșitul după-amiezii. Deși... se poate ca ei să fi renunțat, reluă ea privind afară. Doar dacă nu vin cu sanie și câini, nu văd cum să ajungă până aici...

   Nu-și terminase fraza când se auzi soneria de la intrare.

   - Oare am auzit soneria sau lătratul câinilor? glumi Neill.

   Cu un mic semn din mână, ieși. Fritzi sări de pe scaunul ei și alergă în față. Când deschise, o rafală de vând cu zăpadă îi biciui fața.

   - Sunt așa încântată că ați apărut! Nu mai credeam...

   Se întrerupse, cu inima bătându-i tare, recunoscând fața irezistibilă a lui Ryan Majors, răsărind dintr-un palton enorm îmblănit cu oaie.

   - Bună seara, Fritzi. Sper că ai un foc bun în cămin!

   - Ryan? Dar intră o dată! exclamă ea veselă, deschizând ușa larg. Nu-mi spune că ai venit să-mi aduci patul?

   - Ba da... cel puțin am încercat.

   - Cum ai ajuns? întrebă ea, aproape așteptându-se să-l audă vorbind despre sanie.

   - Cu camionul de livrări. Atât timp cât am mers pe autostradă, n-am avut nicio problemă. Dar drumurile secundare sunt foarte înzăpezite...

   Tot vorbind, intrase în căldurosul salon rustic. Un foc bun trosnea în cămin. El se apropie să-și încălzească mâinile.

   Fritzi închise după el și i se alătură, străduindu-se să-și stăpânească exaltarea de care era cuprinsă.

   - Nu știu cum să-ți mulțumesc că ai venit pe timpul acesta. Și nici nu-mi închipuiam că vei fi tu!

   Ryan îi adresă unul dintre zâmbetele lui; ea simți cum i se înmoaie picioarele.

   - De obicei, nu eu sunt cel care face livrările, dar mi-am propus s-o fac pe aceasta. Sper că nu te deranjează.

   - Să mă deranjeze?

   Râse ușor.

   - Dumnezeule, nu. Absolut deloc.

   Dimpotrivă, era foarte bucuroasă să-l vadă. Asta începea s-o intrige.

   - Cu atât mai bine. Asta și speram.

   Ea simți cum i se îmbujorează obrajii și râse din nou pentru a rupe mica legătură de intimitate care se șesuse brusc între ei.

   - Trebuie fără îndoială să-ți arăt unde să pui patul?

   - Dacă vrei, da. Așa mă voi putea apuca de lucru.

   - Urmează-mă.

   Ea îl conduse la primul etaj, pe scara strâmtă și sinuoasă.

   - Sper că nu este prea greu, comentă ea.

   - Nu prea, nu, replică el făcând un efort să se gândească la treaba lui și nu la silueta fermecătoare care mergea înaintea lui. După lecarea ta, ne-am dat seama că n-aveam capul patului de la modelul expus. Am comandat unul pentru tine; trebuie să sosească peste câteva zile.

   - Da?

   Se întoarse spre el, cu decepția clar înscrisă pe fața ei drăguță.

   - Nu este grav. Cel puțin am patul... Ești foarte drăguț că te-ai ocupat personal de livrare, adăugă ea zâmbind.

   Era mai mult decât amabilitate, era o dovadă de atenție și era extrem de fericită.

   - După cum ți-am spus, țineam să vin eu personal, repetă el cu blândețe.

   Ea pipăi în spatele ei pentru a găsi clanța și deschise precipitat ușa camerei sale, înainte ca picioarele s-o lase complet. Ce putere ciudată avea Ryan Majors asupra ei? Asta începea s-o sperie.

   - Îl poți instala aici. Mi-am scos deja patul vechi.

   Ryan evaluă rapid dimensiunile încăperii și ajunse la concluzia că nu-i va fi greu.

   - Va merge.

   O jumătate de oră mai târziu, patul era montat, cu excepția tăbliei de la cap, iar saltelele se umpleau cu apă caldă cu ajutorul unui furtun legat la robinetul din baie.

   - De abia aștept să vină seara ca să mă culc! exclamă Fritzi.

   Ryan ridică ochii spre ea și-i zâmbi.

   - Sper că va fi la înălțimea așteptărilor tale.

   - Nu mă îndoiesc, va fi o plăcere foarte mare, afirmă ea cu fervoare.

   Ryan își promise în tăcere să facă totul pentru a fi cazul.

   După un sfert de oră, el se aplecă și pipăi furtunul.

   - Cred că am epuizat rezerva de apă caldă.

   - Dumnezeule! Ce este de făcut?

   - Să așteptăm ca rezervorul de apă să se umple înainte de a continua. Asta dacă vrei să dormi în el în noaptea aceasta. Pot continua umplerea cu apă rece, dar ar trebui 24 de ore sistemului de încălzire integrat pentru a face să urce temperatura.

   - Nu, să mai avem răbdare, hotărî tânăra întrebându-se cum și-ar putea umple timpul mai bine. Vrei o cafea sau o băutură răcoritoare?

   - Imediat, poate. Dar ppe moment, aș vrea să profit de ocazie ppentru a-ți mulțumi cum trebuie că m-ai adus acasă la mine.

   Vocea lui se făcea din ce în ce mai dulce. Căpătase inflexiuni senzuale. Fețele lor erau foarte aproape.

   Fritzi știa că urma s-o sărute și stătea nemișcată, ca hipnotizată, privind gura lui care se apropia din ce în ce mai mult.

   - Am apreciat cu adevărat gestul tău. Nu știu dacă ți-am mai spus, dar nu ajung în acel gen de stare, de obicei. Nu-mi aduc aminte de nimic, decât de o mână care-mi întindea încontinuu un pahar de gin și eu îl luam.

   Ea zâmbi, amintindu-și beția în care se aflase.

   - Mulțumirile tale nu sunt neapărat necesare. Am făcut-o din toată inima.

   - În orice caz, îți sunt recunoscător. Apropo, nu ai un soț ascuns pe undeva, cumva?

   - Nu, nu sunt măritată.

   - Un iubițel.

   - Nu chiar.

   - Cu atât mai bine.

   El se simțea ușurat. Toată ziua își făcuse griji la ideea că poate era prinsă.

..........................................