Orașul din munți, Blake Crouch

 1-4
Capitolul 1

       Se trezi întins pe spate, cu soarele orbitor bătându-i în faţă.

   Desluşi susurul unei ape care curgea undeva în apropiere. Simţea o durere ascuţită în zona oculară - probabil o inflamaţie a nervului său optic -şi o pulsaţie constantă, dar fără durere, la baza craniului - ca un tunet îndepărtat ce prevestea o migrenă. Se rostogoli pe o parte şi încercă să se ridice în şezut, vârându-şi capul între genunchi. I se părea că lumea se învârtea cu el dinainte să deschidă ochii, de parcă axa pământului nu mai era fixă, orientându-se haotic în toate direcţiile. Prima lui gură de aer proaspăt îi provocă suferinţă - avea impresia că îi plimba cineva o pană din oţel printre coaste, în partea din stânga sus a cutiei sale toracice, şi gemu de durere, forţându-şi pleoapele să se deschidă. Ochiul lui stâng era probabil foarte umflat, pentru că i se părea că priveşte printr-o fantă.
   Cea mai verde iarbă pe care o văzuse vreodată - deasă, lungă şi mătăsoasă - se întindea până pe malul râului. Apa era limpede şi curgea năvalnic printre bolovanii ce se iţeau din loc în loc între maluri. Dincolo de râu se ridica o stâncă înaltă de vreo 300 de metri. De-a lungul malurilor erau pâlcuri de pini, iar în aer se simţea distinct aroma lor, combinată cu prospeţimea apei curgătoare.
   Era îmbrăcat în pantaloni negri şi un sacou de aceeaşi culoare, cu o cămaşă oxford pe dedesubt. Ţesătura albă a cămăşii era pătată de sânge. O cravată neagră atârna, aproape desfăcută, de gulerul său.
   La prima încercare de a se ridica, îşi simţi genunchii moi şi căzu din nou în şezut, mişcarea provocându-i o durere cumplită în cutia toracică. Cea de-a doua încercare se dovedi reuşită şi se trezi în picioare, nesigur, simţind pământul ca o platformă mişcătoare sub tălpile lui. Se întoarse încet, şovăielnic, cu picioarele depărtate pentru a-şi menţine echilibrul.
   Cu spatele la râu, constată că se afla pe marginea unei pajişti. În celălalt capăt al terenului, se zăreau suprafeţele metalice ale unor balansoare şi tobogane, care sclipeau în lumina intensă a soarelui de amiază.
   Nu se auzea nimic altceva în jur.
   Zări dincolo de parc nişte case în stil victorian şi, ceva mai departe, clădirile unei străzi principale. Oraşul era la vreo doi kilometri distanţă şi se afla în mijlocul unui amfiteatru de piatră, protejat de jur împrejur de nişte pereţi de stâncă înalţi de vreo 300 de metri, compuşi din roci roşii. Pe piscurile munţilor celor mai înalţi, care se pierdeau în ceaţă, se mai vedeau petice de zăpadă, dar acolo jos, în vale, era cald, iar cerul senin de deasupra avea nuanţa cobaltului.
   Bărbatul îşi verifică buzunarele pantalonilor şi apoi pe cele ale hainei cu un singur rând de nasturi. Nu găsi niciun portofel, nici vreun clips pentru bancnote. Nu avea niciun act de identitate, chei sau telefon. Doar un mic cuţit elveţian într-unul dintre buzunarele sale interioare.

      Când ajunse în celălalt capăt al parcului, era mult mai alert, dar şi mai nedumerit, iar pulsaţia din coloana cervicală începu să-l deranjeze.
   Ştia 6 lucruri cu certitudine:
   Numele preşedintelui actual.
   Cum arăta chipul mamei lui, deşi nu-şi putea aminti numele sau sunetul vocii ei.
   Ştia să cânte la pian.
   Să piloteze un elicopter.
   Că avea 37 de ani.
   Şi că trebuia să ajungă de urgenţă la un spital.
   În afară de aceste lucruri, lumea înconjurătoare şi locul lui în aceasta erau cumva nedesluşite, de parcă ar fi fost scrise în mintea lui într-o limbă necunoscută, pe care nu putea să o înţeleagă. Simţea adevărul plutind undeva la periferia conştienţei sale, dar acesta rămânea încă ascuns, imposibil de atins.
   Păşea pe o stradă a unui cartier rezidenţial liniştit, uitându-se atent la fiecare maşină pe lângă care trecea. Oare vreuna dintre acestea era a lui?
   Casele dispuse de o parte şi de alta a străzii erau îngrijite şi arătoase - proaspăt zugrăvite, având peluze perfecte, mici şi pătrate, cu iarbă de un verde aprins şi garduri de ţăruşi. Numele fiecărei familii era imprimat cu litere mari şi albe pe părţile laterale ale cutiilor poştale de culoare neagră.
   Văzu că toate curţile din spatele caselor aveau grădini bogate şi viu colorate, pline nu doar de flori, ci şi de fructe şi legume.
   Toate acele culori erau atât de pure şi de vii...
   Pe la jumătatea celei de-a doua străzi, se opri crispat. Efortul depus pentru a păşi în ritmul acela îl epuizase, făcându-l să expire prelung, iar durerea pe care o simţea în partea stângă îl opri din drum. Îşi dădu jos sacoul şi îşi scoase cămaşa oxford pe deasupra pantalonilor, apoi îşi descheie nasturii şi se uită la rană. Arăta mai rău decât o simţea - pe toată partea stângă a pieptului se lăţea o vânătaie neagră şi rotundă, cu o pată gălbuie în centru.
   Ceva îl lovise. Rău de tot.
   Îşi plimbă uşor mâna pe cap. Migrena era acolo, devenind cu fiecare minut tot mai insuportabilă, dar nu simţea niciun semn de traumă severă în afară de sensibilitatea din partea stângă a toracelui.
   Îşi încheie nasturii cămăşii, o vârî din nou în pantaloni şi porni mai departe pe stradă.
   Concluzia - extrem de evidentă - era că fusese implicat într-un accident.
   Poate un accident de maşină. Sau poate căzuse de la înălţime. Poate fusese atacat - asta ar fi putut explica de ce nu avea asupra lui un portofel.
   Ar fi trebuit să meargă mai întâi la poliţie.
   Doar dacă nu...
   Dar dacă făcuse ceva rău? Poate comisese o crimă...
   Era posibil oare?
   Poate că trebuia să aştepte, să vadă dacă îşi amintea ceva.
   Cu toate că nimic din acest oraş nu i se părea cât de cât familiar, el realiză în timp ce păşea împleticindu-se pe stradă că citea numele de pe fiecare cutie poştală. Era un lucru involuntar?
   Oare pentru că undeva în subconştientul său se aştepta ca pe una dintre acele cutii poştale să fie şi numele lui? Şi că, văzându-l, avea să-şi amintească totul?
   Clădirile din centrul oraşului se înălţau deasupra pinilor undeva în faţă, la câteva străzi distanţă şi auzi - pentru prima dată - zgomotul maşinilor în mişcare, nişte voci îndepărtate şi bâzâitul sistemelor de ventilaţie.
   Înlemni în mijlocul străzii, ridicându-şi involuntar capul.
   Rămase cu ochii aţintiţi la cutia poştală din dreptul unei case în stil victorian, cu două etaje şi cu faţada zugrăvită în roşu şi verde.
   Se uită la numele de pe partea laterală a cutiei poştale.
   Pulsul i se acceleră, cu toate că nu înţelegea de ce.
   MACKENZIE
   „Mackenzie.“
   Numele nu însemna nimic pentru el.
   „Mack...“
   Dar primele litere i se păreau cunoscute. Sau poate că îi provocau un răspuns emoţional.
   „Mack. Mack.”
   El era Mack? Să fi fost acesta numele lui mic?
   - Numele meu e Mack. Bună, încântat de cunoştinţă!
   Nu.
   Felul cum pronunţa acest cuvânt nu i se părea natural. Probabil că acest nume nu era al lui. La drept vorbind, ura acest cuvânt, pentru că de fapt îi trezea...
   Frică.
   Ce ciudat! Dintr-un motiv anume, cuvântul îi trezea frică.
   Oare cineva pe nume Mack îl rănise?
   Merse mai departe.
   La 3 străzi distanţă, ajunse la intersecţia dintre strada principală şi cea cu numărul şase, unde se aşeză pe o bancă umbrită de copaci. Trase aer în piept - încet şi cu prudenţă. Privi într-o parte şi-n cealaltă a străzii, căutând din ochi cu disperare ceva familiar.
   Nu se vedea niciun lanţ de magazine.
   Într-un colţ al intersecţiei, vizavi de banca pe care stătea el, văzu o farmacie.
   Alături de farmacie era o cafenea.
   Lipită de cafenea se afla clădire cu trei etaje, pe veranda căreia atârna o pancartă:
   WAYWARD PINES HOTEL
   Aroma boabelor de cafea îl făcu să plece de pe bancă. Ridică privirea şi zări un local numit Steaming Beans pe la jumătatea străzii. Aceea trebuia să fie sursa mirosului.
   Hmm...
   Pentru el nu era o informaţie prea folositoare, în comparaţie cu alte aspecte, dar realiză brusc că îşi dorea o cafea bună. Ardea de nerăbdare să o savureze. Oricum, era încă o mică piesă a puzzle-ului identităţii sale.
   Porni spre cafenea şi deschise uşa exterioară cu sită. Interiorul era mic şi ciudat şi numai după miros îşi dădu seama că produsele care se preparau acolo erau de calitate. În spatele unui bar din partea dreaptă a localului, se vedeau espressoare, aparate de măcinat cafeaua boabe, blendere, sticle de shoturi cu diverse arome. Trei scaune de la bar erau ocupate. Câteva sofale şi scaune erau aşezate de-a lungul peretelui opus. Un raft plin cu cărţi broşate, îngălbenite de vreme. Două cronometre vechi de şah erau în război pe o tablă cu piesele deranjate. Pe pereţi erau expuse lucrări grafice de prin partea locului - o serie de autoportrete în alb-negru ale unei femei între două vârste, cu aceeaşi expresie în toate fotografiile. Doar focalizarea camerei foto era schimbată.
   Se apropie de casa de marcat.
   Când barmaniţa de vreo douăzeci de ani, cu o sumedenie de codiţe blonde, îl observă în cele din urmă, el sesiză un licăr de groază în ochii ei frumoşi.
   Oare mă cunoaşte?
   Îşi observă chipul într-o oglindă din spatele casei de marcat şi înţelese imediat de ce fata îl privise atât de dezgustată: partea stângă a feţei lui era vânătă şi umflată, iar ochiul stâng îi era atât de umflat, încât stătea aproape închis.
   Doamne, cineva m-a bătut rău de tot.
   Cu excepţia acelei vânătăi hidoase, nu arăta prea rău. Avea în jur de un metru 83 înălţime, poate chiar un metru 86. Părul lui era negru şi scurt, iar o barbă de două zile îi umbrea partea de jos a feţei. Era solid şi musculos - acest lucru fiind destul de evident după felul în care îi stătea pe umeri sacoul şi după cât de întinsă era cămaşa oxford pe pieptul său. Se gândi că arăta ca un director de marketing sau de publicitate - afişând probabil un fizic al naibii de atrăgător atunci când era bărbierit şi pus la patru ace.
   - Cu ce vă pot servi? îl întrebă barmaniţa.
   Era în stare să ucidă pentru o ceaşcă de cafea, dar nu avea niciun ban - oricare ar fi fost brandul de cafea preparat acolo.
   - Pregătiţi cafea de calitate aici?
   Femeia păru nedumerită de o asemenea întrebare.
   - Ăă, mda...
   - Cea mai bună din oraş?
   - Acesta e singurul magazin de cafea din oraş, dar e adevărat - cafeaua noastră le dă clasă tuturor celorlalte.
   Bărbatul se aplecă peste tejghea.
   - Mă cunoşti? o întrebă el în şoaptă.
   - Poftim?
   - Mă recunoşti? Vin des pe aici?
   - Nu ştiţi dacă aţi mai fost pe aici înainte?
   El clătină din cap.
   Ea îl studie o clipă, de parcă ar fi vrut să se convingă de sinceritatea lui, încercând să-şi dea seama dacă tipul acesta cu faţa stâlcită în bătaie nu era cumva nebun sau îşi bătea joc de ea.
   În cele din urmă, fata spuse:
   - Nu cred că v-am mai văzut înainte.
   - Pari sigură de asta.
   - Ei bine, nu suntem în New York City.
   - Adevărat. Lucrezi de mult aici?
   - De peste 1 an.
   - Şi nu sunt un client fidel al localului sau ceva de genul ăsta?
   - Cu siguranţă nu vă număraţi printre clienţii fideli.
   - Te mai pot întreba ceva?
   - Desigur.
   - Unde suntem?
   - Nu ştiţi unde vă aflaţi?
   El ezită. O parte din el nu voia să recunoască faptul că se simţea complet şi total neajutorat. Când negă din cap în cele din urmă, barmaniţa ridică din sprâncene, de parcă nu i-ar fi venit să creadă.
   - Nu glumesc, să ştii, zise el.
   - Suntem în Wayward Pines, Idaho. Faţa dumitale... ce ţi s-a întâmplat?
   - Eu... eu nu îmi amintesc nimic. Este vreun spital în oraş?
   În timp ce rostea această întrebare, se simţi străbătut de un fior de rău augur. O premoniţie care îl făcea să se cutremure? Sau degetele reci ale unei amintiri îngropate adânc în subconştient, care se plimbau acum pe coloana lui vertebrală?
   - Mda... Şapte străzi la sud de local. Ar trebui să mergi imediat la camera de urgenţe. Aş putea să chem o ambulanţă pentru dumneata.
   - Nu e nevoie.
   Se îndepărtă încet de tejgheaua barului şi adăugă:
   - Mulţumesc... Cum te numeşti?
   - Miranda.
   - Mulţumesc, Miranda.
   Când ieşi din nou la lumină, ameţi şi se clătină, iar migrena reveni cu forţe noi - păstrându-se la limita inferioară a intensităţii. Nu era trafic, aşa că traversă pe celălalt trotuar al străzii principale şi se îndreptă spre strada cu numărul cinci, trecând pe lângă o tânără mamă şi băieţelul acesteia, care o întrebă în şoaptă ceva de genul:
   - Mămico, nu este el?
   Femeia îi spuse copilului să tacă şi îl privi îngrijorată pe bărbat, ca şi cum ar fi vrut să se scuze.
   - Îmi pare rău. Nu a vrut să fie nepoliticos.
   El ajunse la intersecţia străzilor 5 şi principală, în faţa unei case din piatră roşiatică, cu două etaje. Pe uşile duble din sticlă scria cu litere mari de tipar:
   BANCA NAŢIONALĂ WAYWARD PINES
   Lângă una dintre laturile clădirii observă o cabină telefonică, aflată chiar pe trotuarul străzii. Se îndreptă şchiopătând către telefonul public - cât de repede putea - şi se închise în cabină. Cartea de telefoane era cea mai subţire pe care o văzuse vreodată şi o răsfoi preţ de câteva secunde, sperând ca în mintea lui să se facă lumină, dar aceasta avea doar 8 pagini cu câteva sute de nume, care - la fel ca toate celelalte lucruri din oraş - nu îi aduceau aminte de nimic.
   Scăpă din mână cartea de telefoane şi o lăsă să atârne, suspendată de cordonul ei metalic, apoi îşi lipi fruntea de geamul rece al cabinei.
   Tastatura telefonului îi atrase atenţia.
   Zâmbi când realiză o asemenea minune.
   Ştia numărul de acasă.
   Înainte să ridice receptorul, tastă de mai multe ori numărul, care păru să fie executat cu uşurinţă de vârful degetelor, firesc, datorită memoriei sale musculare.
   Se ruga la Dumnezeu şi spera din toată inima să fie cineva acasă - presupunând că avea pe cineva. Desigur, nu avea un nume pe care să-l adreseze persoanei care ar fi răspuns la telefon, nu cel real, desigur, dar poate că persoana avea să-i recunoască vocea şi să accepte convorbirea.
   Ridică receptorul şi-l lipi de ureche.
   Întinse mâna şi formă „zero“.
   Nu avea ton.
   Bătu în furcă de mai multe ori, dar nu se întâmplă nimic.
   Era surprinzător cât de repede îl cuprindea furia. Trânti receptorul în furcă, copleşit de un val neaşteptat de frică şi de mânie, care păreau să provoace o succesiune de explozii necontrolate în mintea lui. Căuta disperat o ieşire. Îşi trase braţul drept înapoi ţinând pumnul strâns, pregătit să spargă geamul, fără a se gândi la încheieturile degetelor sale, dar durerea chinuitoare din zona coastelor îl doborî, făcându-l să se prăbuşească încovoiat pe podeaua cabinei telefonice.
   Bubuitul pe care-l simţea acum la baza cefei era din ce în ce mai puternic.
   Începu să vadă dublu, apoi în ceaţă şi din ce în ce mai neclar...

     În cabina telefonică era semiîntuneric când deschise ochii din nou.
   Apucă strâns cordonul metalic prins de cartea de telefoane şi se ridică în picioare. Prin geamul murdar zări partea de sus a discului solar alunecând în spatele crestelor stâncoase ce îngrădeau vestul oraşului.
   În clipa în care soarele dispăru, temperatura scăzu cu 10 grade.
   Încă îşi amintea numărul său de telefon şi îl exersă de câteva ori pe tastatura aparatului, pentru orice eventualitate, apoi ridică din nou receptorul ca să verifice dacă avea ton. Pe linie nu se auzea decât un zgomot alb - un soi de bruiaj pe care nu-şi amintea să-l fi auzit înainte.
   - Alo? Alo?
   Închise telefonul şi ridică din nou cartea de telefoane. Prima dată verificase doar numele de familie, căutând cu disperare un cuvânt care să-i sară în ochi, care să declanşeze o amintire sau care să-i provoace emoţie. Acum scană cu privirea numele mici din lista abonaţilor telefonici, urmărindu-le cu degetul pe hârtie în timp ce încerca să ignore durerea de la baza cefei, care revenise deja cu forţe proaspete.
   Pe prima pagină - nimic.
   Pe a doua - nimic.
   Pe cea de-a treia - tot nimic.
   Spre sfârşitul celei de-a şasea pagini, degetul lui se opri.
   SKOZIE Mack şi Jane
   403 E 3rd St W Pines 83278...... 559-0196
   Răsfoi ultimele două pagini. Skozie era singurul Mack din cartea de telefoane.
   Împinse cu umărul uşa rabatabilă din sticlă şi ieşi din cabină. Afară se însera. Soarele era acum dincolo de crestele inelului de stânci, iar lumina dispărea rapid de pe bolta cerească, în timp ce temperatura începuse să scadă.
   Unde voi dormi în noaptea asta?
   Păşi împleticindu-se pe trotuar, în vreme ce o parte din el striga disperată că ar fi trebuit să ajungă la spital. Era bolnav. Deshidratat. Flămând. Confuz. Nu avea niciun ban.
   Tot corpul îl durea. Şi îi era din ce în ce mai greu să respire cu durerea aceea cumplită în coaste, ori de câte ori plămânii i se umflau cu aer şi presau asupra lor.
   Dar era ceva în el ce respingea cu vehemenţă ideea de a merge la spital şi, în timp ce se îndepărta de centrul oraşului, apropiindu-se de locuinţa lui Mack Skozie, înţelese ce anume îl oprea.
   Din nou... frica.
   Nu ştia de ce. Nu avea sens. Dar nu voia cu niciun chip să pună piciorul în spital. Nu în starea aceea. De fapt, niciodată.
   Era cel mai ciudat soi de frică. Nu putea să înţeleagă de ce. Era ca şi cum ar fi mers noaptea prin pădure fără să ştie exact de ce anume trebuia să se teamă, frica fiind şi mai mare tocmai din cauza acestui mister.
   La două străzi distanţă, spre nord, ajunse pe strada cu numărul trei. Pieptul i se încordă în mod inexplicabil când se întoarse pe trotuar îndreptându-se spre est, departe de centru.
   Prima cutie poştală pe lângă care trecu avea imprimat pe partea laterală numărul 201.
   Îşi spuse că reşedinţa familiei Skozie ar fi trebuit să se afle la numai două străzi distanţă de locul acela.
   Undeva în faţă, câţiva copii se jucau pe iarbă, într-o curte, alergând unul după altul în jurul unui aspersor. Încercă să meargă drept, fără să se clatine, şi ajunse la gardul din pari ce îngrădea curtea în care se jucau aceştia, dar fu nevoit să meargă aplecat pe partea dreaptă pentru a-şi alina durerea din zona coastelor.
   Copiii se opriră şi tăcură la vederea lui, toţi ochii fiind îndreptaţi spre el în timp ce trecea prin lateralul gardului - era un amestec de curiozitate şi suspiciune care îi provoca nelinişte.
   Mai traversă o stradă, mergând din ce în ce mai greu pe sub ramurile a 3 pini enormi care străjuiau trotuarul.
   Numerele caselor victoriene cu faţade viu colorate ce populau acea stradă începeau cu cifra 3.
   Strada pe care locuia familia Skozie ar fi trebuit să fie următoarea.
   Palmele lui începeau să transpire, iar pulsaţia din ceafa îi răsuna în urechi: bum-bum-bum, precum bubuitul unei tobe îngropate adânc în pământ.
   Timp de două secunde, totul deveni neclar. Vedea dublu.
   Închise ochii strâns şi, când îi deschise din nou, totul reveni la normal.
   La următoarea intersecţie se opri. Gura lui fusese uscată până atunci, dar acum i se părea ca de bumbac. Se chinuia să respire, având senzaţia că bila o să-i ajungă în gât.
   Vei înţelege totul când îi vei vedea faţa.
   Trebuia să fie astfel.
   Făcu un pas şovăielnic pe stradă.

      Se înserase de-a binelea, iar răcoarea care venea dinspre munţi se instaurase în valea aceea.
   Lumina apusului învăluise masivele stâncoase ce înconjurau Wayward Pines într-o culoare rozalie, având aceeaşi nuanţă ca şi cerul întunecat. El îşi spuse că ar fi trebuit să i se pară un lucru frumos şi emoţionant, însă durerea agonizantă îi alungă aceste gânduri.
   Doi bătrâni, probabil soţ şi soţie, trecură pe lângă el mână în mână şi se îndepărtară, plimbându-se tăcuţi.
   În afară de cei doi, strada era pustie şi liniştită, iar zgomotul din centrul oraşului se stinsese complet.
   Traversă asfaltul neted şi negru şi păşi pe trotuar.
   Cutia poştală cu numărul 401 era undeva înainte.
   Numărul 403 era cel care urma.
   El trebuia să mijească ochii continuu pentru a preveni vederea dublă şi bubuielile chinuitoare din cap, ce se datorau migrenei sale. Cu mare greutate mai făcu 15 paşi şi ajunse lângă căsuţa poştală neagră cu numărul 403.
   SKOZIE
   Îşi recăpătă echilibrul, apucând strâns ţăruşii ascuţiţi ai gardului. Întinse mâna şi trase zăvorul, apoi împinse poarta cu vârful uzat al pantofului său negru.
   Balamalele scârţâiră şi poarta se deschise, izbindu-se uşor de gard.
   Pavajul aleii era peticit cu câteva bucăţi de cărămidă decolorată de vreme, iar pe veranda acoperită din faţa casei se aflau două balansoare separate de o masă mică din fier forjat. Casa era mov, cu tâmplărie verde, iar prin draperiile transparente se putea vedea lumina din interior.
   Îndrăzneşte. Trebuie să afli.
   Se apropie clătinându-se de casă. Vedea din nou ca prin ceaţă şi încerca din răsputeri să învingă valurile de ameţeală şi de greaţă care-l năpădeau, dar îi era din ce în ce mai greu să se controleze.
   Urcă treptele verandei şi întinse mâna spre tocul uşii, de care se agăţă cu toată puterea - tocmai la timp ca să nu cadă. Mâinile lui tremurau incontrolabil atunci când apucă ciocănelul metalic al uşii şi-l ridică pentru a bate în plăcuţa de bronz de care era prins.
   Nu mai irosi nicio secundă. Nu avea de gând să renunţe tocmai acum.
   Bătu cu ciocănelul de 4 ori în plăcuţa de bronz.
   Era ca şi cum cineva l-ar fi lovit în ceafa la fiecare patru secunde şi nişte pete întunecate, ca un fum negru, începură să-i înceţoşeze vederea - ca nişte găuri negre miniaturale.
   De cealaltă parte a uşii se auzi scârţâitul unei duşumele din lemn masiv, sub greutatea unor paşi care se apropiau.
   Avea impresia că genunchii lui aveau să se lichefieze.
   Îmbrăţişă unul dintre stâlpii care susţineau acoperişul verandei, încercând disperat să-şi păstreze echilibrul.
   Apoi uşa din lemn se deschise şi un bărbat care ar fi putut avea vârsta tatălui său apăru în prag, uitându-se la el prin plasa uşii exterioare. Era înalt şi subţire, cu un smoc de păr cărunt în creştetul capului şi cu un barbişon alb. Vinişoarele roşii din obraji sugerau că era un băutor înrăit.
   - Vă pot ajuta cu ceva? îl întrebă bărbatul.
   Îşi îndreptă umerii, clipind de câteva ori şi încercând să se concentreze, în pofida migrenei care-l chinuia fără milă. Făcea un efort supraomenesc să se ţină pe picioare fără a se sprijini de ceva.
   - Dumneata eşti Mack?
   Putea sesiza frica din propria voce. Probabil că şi bărbatul o observase. Se ura pentru asta.
   Apoi bărbatul mai vârstnic se aplecă puţin, apropiindu-se de uşa cu plasă ca să-l vadă mai bine pe străinul de pe veranda sa.
   - Ce pot să fac pentru dumneata?
   - Te numeşti Mack?
   - Da.
   El se apropie de bărbatul mai vârstnic şi distinse în respiraţia acestuia un iz dulceag de vin roşu.
   - Mă cunoşti? îl întrebă el.
   - Pardon?
   Acum frica începu să fermenteze, transformându-se în furie.
   - Mă cunoşti? Tu mi-ai făcut asta?
   Bătrânul îi răspunse:
   - Nu te-am văzut în viaţa mea.
   - Chiar aşa?
   Mâinile lui se crispară involuntar şi strânse din pumni. Apoi adăugă:
   - Mai este vreun Mack în oraşul ăsta?
   - Nu, din câte ştiu eu.
   Mack deschise uşa cu plasă şi făcu un pas peste prag, aventurându-se pe verandă.
   - Amice, nu arăţi bine deloc.
   - Nu mă simt bine deloc.
   - Ce ţi s-a întâmplat?
   - Tu să-mi spui, Mack.
   O voce de femeie se auzi de undeva din casă.
   - Iubitule? E totul în regulă?
   - Da, Jane. Nu-ţi face griji!
   Mack se holbă la el câteva secunde, apoi îl întrebă:
   - Nu ar fi mai bine să te duc la spital? Eşti rănit. Ai nevoie de...
   - Nu merg nicăieri cu tine, să ştii.
   - Atunci de ce te afli în faţa casei mele?
   Tonul lui Mack devenise aspru.
   - M-am oferit să te ajut. Nu vrei asta, în regulă, dar...
   Mack continua să vorbească, dar cuvintele lui păreau să se dizolve, acoperite de un zgomot din ce în ce mai puternic provenit din interiorul său - precum mugetul locomotivei unui marfar care se îndrepta ameninţător spre el. Găurile negre se multiplicau, iar lumea începu să se rotească. Ştia că nu mai era în stare să se ţină pe picioare nici 5 secunde - asta dacă nu cumva îi exploda capul mai întâi.
   Ridică privirea spre Mack şi văzu că buzele bărbatului încă se mişcă, în timp ce marfarul acela se apropia în viteză de el, urlând cumplit, ritmul acestuia fiind în tandem cu bubuitul violent şi necruţător din capul lui. Nu putea să-şi ia ochii de la gura lui Mack, de la dinţii bătrânului - sinapsele nervilor săi scăpărau şi încercau să se reconecteze, iar zgomotul acela infernal, Dumnezeule, zgomotul şi bubuitul...
   Nu realiză când îi cedară genunchii.
   Nici măcar nu simţi când căzu pe spate.
   La un moment dat, se afla pe verandă.
   În secunda următoare, era în iarbă.
   Întins pe spate, cu capul învârtindu-i-se periculos după ce se izbise zdravăn depământ.
   Aplecat deasupra lui, cu mâinile pe genunchi, Mack îl privea de sus, iar cuvintele sale se pierdeau iremediabil, acoperite de vuietul trenului ce gonea în capul lui.
   Avea să-şi piardă cunoştinţa - putea să-şi dea seama de asta, era o chestiune de secunde - iar el îşi dorea acest lucru pentru că voia să scape de durere, însă...
   Răspunsurile.
   Erau chiar acolo.
   Atât de aproape.
   Nu avea niciun sens, dar era ceva ciudat în legătură cu gura lui Mack. Dinţii lui. Nu se putea abţine să nu-i privească şi nu ştia de ce, dar toate răspunsurile erau acolo.
   O explicaţie.
   Răspunsuri la toate întrebările.
   Şi, dintr-odată, îşi dădu seama - apoi încetă să se mai frământe.
   Încetă să-şi mai dorească atât de mult să afle.
   Nu se mai gândi la nimic.
   Lăsă doar amintirile să-l năpădească.
   Acei dinţi dinţii dinţiidinţiidinţiidinţiidinţii...
   Nu sunt dinţi.
   Sunt nişte grile lucioase, sclipitoare, cu literele MACK ştanţate pe suprafaţa lor.
   Stallings, bărbatul care stă lângă el, pe locul pasagerului din faţă, nu vede ce vine spre ei. În călătoria de 3 ore la nord de Boise, a devenit evident că Stallings adoră sunetul propriei voci şi că îi place să facă ceea ce face tot timpul - vorbeşte.
   El a renunţat să-l mai asculte de mai bine de o oră, când a descoperit că se poate eschiva exclamând ceva de genul „Nu m-am mai gândit la asta în acest fel” sau „Hmm, interesant“ la fiecare 5 minute.
   Atunci când vede cuvântul MACK la vreun metru distanţă de geamul lui Stallings, tocmai făcea o astfel de remarcă, aducându-şi aportul la conversaţie.
   Nici nu are timp să reacţioneze - abia a citit cuvântul - când geamul de lângă capul lui Stallings explodează într-o ploaie de cioburi.
   Airbagul se umflă brusc din consola volanului, dar cu o milisecundă prea târziu ca să-i mai protejeze capul, care se izbeşte de geam cu suficientă forţă încât să-l facă ţăndări.
   Partea dreaptă a Lincolnului Town Car face implozie şi totul se transformă într-o adevărată apocalipsă de cioburi de sticlă şi de metal contorsionat, iar capul lui Stallings e lovit direct de grilajul din faţă al camionului.
   Simte fierbinţeala emanată de motorul camionului atunci când acesta intră ca un trăsnet în maşina lor.
   Damful de benzină şi lichid de frână îl învăluie.
   E sânge peste tot - prelingându-se pe interiorul parbrizului spart, pe bordul maşinii şi în ochii lui - şi încă mai ţâşneşte din ceea ce a mai rămas din Stallings.
   Town Car alunecă de-a curmezişul drumului până într-o intersecţie, împinsă de camionetă înspre clădirea aceea de cărămidă roşie cu cabina de telefon de lângă alee, apoi îşi pierde cunoştinţa.

Capitolul 2

      O femeie îi zâmbea, uitându-se în jos la el.
   Cel puţin - îşi spuse el - vedea o gură cu dinţi frumoşi, deşi vederea sa tulbure îl împiedica să fie sigur de asta. Ea se aplecă mai mult spre el, iar cele două capete ale ei se contopiră în cele din urmă. Reuşi să-i distingă trăsăturile - suficient cât să-şi dea seama că era frumoasă. Uniforma ei cu mâneci scurte era albă şi închisă cu nasturi în faţă, până deasupra genunchilor - acolo unde se termina fusta.
   Femeia îi tot repeta numele.
   - Domnule Burke? Domnule Burke, mă auziţi? Domnule Burke?
   Durerea de cap îi trecuse.
   Trase aer în piept - încet, cu prudenţă, atât cât îi permitea durerea din coaste. Probabil că tresărise din cauza durerii, pentru că asistenta îl întrebă:
   - Simţiţi încă un disconfort în partea stângă?
   - Disconfort?
   El scoase un geamăt, pufnind apoi în râs.
   - Da, simt un disconfort. Cu siguranţă ai putea să-i spui şi aşa.
   - Aş putea să vă aduc ceva mai puternic pentru durere, dacă doriţi.
   - Cred că pot suporta.
   - În regulă, dar nu e nevoie să vă martirizaţi, domnule Burke. Dacă este ceva ce aş putea să fac pentru dumneavoastră ca să vă simţiţi mai confortabil, e de ajuns să-mi spuneţi. Sunt gata să vă ajut. Apropo, numele meu e Pam.
   - Mulţumesc, Pam. Cred că-mi amintesc de dumneata de când am fost ultima dată aici. Nu aş uita niciodată această uniformă clasică de asistentă. Nici nu credeam că încă se mai fabrică acest tip de uniforme.
   Ea râse.
    - Ei bine, mă bucur să aud că memoria începe să vă revină. Asta e foarte bine. Doctorul Miter va fi aici în scurt timp ca să vă vadă. Îmi daţi voie să vă iau tensiunea?
   - Desigur.
   - Minunat.
   Sora Pam ridică pompa unui tensiometru dintr-un cărucior de lângă piciorul patului şi prinse manşeta Velcro în jurul bicepsului său stâng.
   - Am tras o sperietură straşnică din cauza dumneavoastră, domnule Burke, zise ea în timp ce umfla manşeta cu pompa. Să plecaţi în felul acesta.
   Femeia tăcu, urmărind acul indicator al manometrului.
   - Am trecut? întrebă el.
   - Cu 10 plus. Tensiunea sistolică e 122. Cea diastolică e 75.
   Ea desprinse manşeta de pe braţul lui, apoi continuă:
   - Când v-au adus aici, deliraţi. Nu păreaţi să ştiţi cine sunteţi.
   Se ridică în capul oaselor, aşa cum stătea în pat. Ceaţa din capul lui începuse să se ridice.
   Se afla la spital, într-o rezervă privată - îşi spuse că locul arăta destul de familiar.
   Lângă pat se afla o fereastră. Jaluzelele fuseseră trase, dar lumina care se strecura înăuntru părea destul de slabă, aşa că deduse că trebuie să fi fost ori dimineaţă devreme, ori pe înserat.
   - Unde m-aţi găsit? întrebă el.
   - În curtea din faţa casei lui Mack Skozie. Eraţi leşinat. Va amintiţi cumva ce făceaţi acolo? Mack ne-a spus că păreaţi destul de agitat şi confuz.
   - M-am trezit ieri pe malul râului. Nu ştiam nici cine sunt, nici unde mă aflu.
   - Aţi părăsit spitalul. Vă mai aduceţi aminte cum aţi plecat?
   - Nu. M-am dus la locuinţa lui Skozie pentru că era singurul Mack din cartea de telefoane.
   - Nu cred că înţeleg.
   - Mack era singurul nume care însemna ceva pentru mine.
   - De ce credeţi asta?
   - Pentru că Mack e ultimul cuvânt pe care l-am văzut înainte să fim loviţi de acel camion.
   - Oh, aşa e. Maşina în care vă aflaţi a fost lovită într-adevăr de un camion Mack.
   - Exact.
   - Mintea e un lucru ciudat, zise asistenta, plimbându-se pe lângă capătul patului şi ducându-se apoi la fereastră. Funcţionează într-un mod misterios. Caută cu insistenţă cele mai stranii conexiuni.
   - Cât a trecut de când am fost adus înapoi aici?
   Sora ridică jaluzelele.
   - O zi şi jumătate.
   Lumina se revărsă în interior.
   De fapt, era dimineaţă. Soarele abia scălda în lumină culmile estice ale stâncilor.
   - Aţi suferit o contuzie puternică, zise ea. Aţi fi putut muri pe loc.
   - Aşa am şi simţit. Că am fost pe punctul de a muri.
   Lumina crudă a dimineţii ce se revărsa deasupra oraşului era uluitoare.
   - Cum staţi cu memoria? îl întrebă Pam.
   - E cel mai ciudat lucru. Mi-am amintit totul atunci când am retrăit accidentul. De parcă ar fi apăsat cineva un întrerupător. În ce stare e agentul Stallings?
   - Cine?
   - Bărbatul care era cu mine în maşină, pe locul pasagerului, atunci când s-a produs coliziunea.
   - Oh...
   - Nu a reuşit să scape, nu-i aşa?
   Sora Pam se apropie din nou de marginea patului. Întinse braţul spre el şi îi puse mâna pe încheietură.
   - Mă tem că nu.
   El bănuise acest lucru. Nu mai văzuse acel tip de traumă din timpul războiului. Şi totuşi, confirmarea acestei suspiciuni îl tulbură.
   - Era un prieten apropiat? întrebă asistenta.
   - Nu. Atunci l-am întâlnit prima dată - ceva mai devreme în ziua aceea.
   - Trebuie să fi fost groaznic. Îmi pare foarte rău.
   - Care sunt pagubele în cazul meu?
   - Pardon?
   - Adică rănile mele.
   - Doctorul Miter va putea să vă pună la curent cu toate aceste lucruri mai bine decât mine, dar aţi suferit o contuzie gravă care nu mai este o problemă acum. Câteva coaste rupte. Ceva tăieturi şi vânătăi superficiale. În mare, ar fi putut fi mult, mult mai rău pentru dumneavoastră.
   Ea se întoarse şi se îndreptă spre uşă, dar se opri în timp ce o deschidea pentru a arunca o privire rapidă peste umăr.
   - Aşadar, zise ea, sunteţi sigur că v-a revenit memoria?
   - Absolut.
   - Care e numele dumneavoastră de botez?
   - Ethan, zise el.
   - Excelent.
   - Îmi puteţi face o favoare? o întrebă Ethan.
   Femeia afişă un zâmbet imens, orbitor.
   - Spuneţi.
   - Trebuie să sun mai multe persoane. Pe soţia mea. Pe şeful meu. A luat cineva legătura cu ei?
   - Cred că cineva de la biroul şerifului s-a ocupat de asta şi a sunat la numerele dumneavoastră de urgenţă imediat după accident. Le-a comunicat ce s-a întâmplat şi în ce stare sunteţi.
   - Aveam în sacou un iPhone în momentul coliziunii. Se întâmplă să ştiţi unde este acesta?
   - Nu, dar cu siguranţă aş putea să-mi pun pălăria de detectiv Nancy Drew şi să cercetez pentru dumneavoastră unde ar putea fi.
   - Aş aprecia acest lucru.
   - Butonul acela mic şi roşu de lângă grilajul patului... îl vedeţi?
   Ethan coborî privirea spre buton.
   - Sunt doar la un clic distanţă.
   Sora Pam afişă un nou zâmbet strălucitor şi plecă.

      În încăpere nu era niciun televizor - şi nici vreun telefon.
   Singurul obiect - şi, bineînţeles, unica opţiune de delectare - era ceasul de perete montat deasupra uşii, aşa că fu nevoit să zacă în pat câteva ore urmărind minutarul acestuia, care descria aceeaşi orbită, la nesfârşit. Astfel, dimineaţa deveni miezul zilei şi apoi după-amiază.
   Nu putea fi sigur, dar rezerva lui părea să se afle la al treilea sau la al patrulea etaj al spitalului. Sora Pam lăsase jaluzelele ridicate, iar când se sătură să privească ceasul, se întoarse grijuliu pe partea care nu-l durea şi începu să studieze ce se mai întâmpla în Wayward Pines.
   Din punctul său de observaţie, putea supraveghea de sus strada principală, plus alte câteva străzi aflate de o parte şi de alta a acesteia.
   Ştiuse dinainte să ajungă aici că era un oraş mic şi liniştit, în care nu se întâmpla mai nimic, dar lipsa totală de activitate din această comunitate îl surprindea şi acum. Vreme de o oră, el numără vreo 10 oameni care treceau fără să se grăbească pe lângă spital şi nu văzu nici măcar o maşină pe strada principală - care se presupunea a fi cea mai aglomerată din oraş. Singurul lucru interesant din acest decor se afla la două străzi distanţă - o echipă de constructori care ridicau o casă.
   Se gândi la soţia şi la fiul său rămaşi în Seattle, sperând că ei erau deja în drum spre el şi că avea să-i vadă în scurt timp. Probabil că luaseră primul avion, imediat ce auziseră de accident. Ar fi trebuit să aterizeze în Boise sau în Missoula şi să închirieze apoi o maşină pentru îndelungata călătorie spre Wayward Pines.
   Următoarea dată când se uită la ceas era 4 fără un sfert după-amiaza.
   Petrecuse o zi întreagă întins în patul acela, iar doctorul Miter - sau cum l-o fi chemând - nici măcar nu se deranjase să-l vadă. Ethan petrecuse mult timp prin spitale şi ştia din proprie experienţă că asistentele şi doctorii nu te lăsau singur mai mult de 10 secunde. Cineva intra mereu în rezervă ca să-ţi aducă medicamente noi, ca să te încurajeze sau să te consulte.
   Cei de aici îl ignorau, pur şi simplu.
   Sora Pam nu mai venise deloc la el - să-i aducă iPhone-ul sau alte lucruri care-i aparţineau. Cât de ocupaţi puteau fi cei care lucrau în spitalul unui orăşel uitat de lume?
   Întinse mâna spre panoul de comandă ataşat grilajului şi apăsă butonul pe care scria APEL SORĂ.
   Cincisprezece minute mai târziu, uşa rezervei sale se deschise şi sora Pam intră grăbită.
   - Oh, Doamne, îmi cer scuze! Am văzut că aţi sunat abia acum 10 secunde. Cred că sunt ceva probleme cu sistemul nostru de intercomunicaţii.
   Ea se opri la piciorul patului şi îşi puse mâinile pe bara metalică de protecţie a patului.
   - Cu ce te pot ajuta, Ethan?
   - Unde este doctorul Miter?
   Sora făcu o grimasă.
   - A fost ocupat întreaga după-amiază cu o operaţie urgentă. Unul dintre acele coşmaruri care durează 5 ore, adăugă râzând. Dar l-am informat în această dimineaţă despre situaţia dumitale şi despre progresul înregistrat în privinţa recuperării memoriei, iar el crede că evoluezi perfect.
  Ridică zâmbitoare degetul mare, în semn că totul era OK.
   - Când îl pot vedea?
   - Se pare că va veni la vizită după cină, care ar trebui să aibă loc peste o jumătate de oră.
   Ethan încercă să-şi ascundă frustrarea, care devenea din ce în ce mai mare.
   - Aţi reuşit cumva să-mi găsiţi telefonul şi celelalte lucruri pe care le aveam înainte de accident? Printre acestea, portofelul meu şi o servietă neagră.
   Sora Pam schiţă un salut milităresc şi făcu pe loc câţiva paşi de marş.
   - Ne ocupăm de asta, căpitane.
   - Vă rog să-mi aduceţi imediat un telefon fix, în cazul ăsta. Trebuie să dau nişte telefoane.
   - Desigur, şerif Burke.
   - Şerif?
   - Păi nu sunteţi şerif sau ceva de genul ăsta?
   - Nu, sunt agent special al Serviciilor Secrete americane.
   - Adevărat?
   - Adevărat.
   - Credeam că voi vă ocupaţi doar cu paza preşedintelui.
   - Ne mai ocupăm şi cu alte lucruri.
   - Şi ce căutaţi aici, în micul nostru colţ de paradis?
   Ethan schiţă un zâmbet, apoi îi spuse:
   - Nu pot vorbi despre asta.
   Putea, de fapt, pentru că nu era niciun secret, dar nu avea chef să o facă.
   - Ei bine, acum chiar m-aţi făcut curioasă.
   - Telefonul, Pam.
   - Poftim?
   - Am mare nevoie de telefon.
   - Mă ocup imediat de asta.

      Când cina sosi în cele din urmă - nişte garnituri verzi şi maro cu aspect de mâzgă, compartimentate într-o tavă metalică lucioasă - însă neînsoţită de telefonul cerut, Ethan se decise să plece.
   Desigur, el mai plecase pe furiş din spital şi înainte, dar atunci era amnezic în urma loviturii serioase de la cap.
   Acum gândea foarte clar. Durerea de cap dispăruse, putea să respire mult mai uşor şi fără prea multă durere, iar dacă doctorul ar fi avut vreo grijă reală în legătură cu starea lui de sănătate, poate că ticălosul ar fi avut bunăvoinţa să treacă să-l vadă la un moment dat, pe parcursul ultimelor 10 ore.
   Ethan aşteptă ca sora Pam să plece, ultima ei remarcă asigurându-l că mâncarea din spital „e mult mai bună decât pare!“
   Când uşa se închise în urma ei, el îşi scoase cateterul din încheietura mâinii şi se dădu jos peste bara de protecţie a patului. Linoleumul era rece sub tălpile lui goale. Încă nu era complet stabil, dar actuala lui condiţie era la o distanţă de ani-lumină faţă de starea în care fusese cu patruzeci şi opt de ore în urmă.
   Ethan păşi încet către dulap şi deschise uşa acestuia.
   Cămaşa, sacoul şi pantalonii lui erau agăţate pe un umeraş, iar pantofii fuseseră puşi pe podea, sub dulap.
   Nici urmă de şosete.
   Nici de servietă.
   Cred că va trebui să mă furişez, ca să nu mă vadă nimeni.
   Simţi o durere doar atunci când se aplecă pentru a-şi trage pantalonii pe el - un junghi neaşteptat în partea stângă, care dispăru imediat când se ridică şi îşi îndreptă din nou umerii.
   Îşi zări picioarele goale şi, ca întotdeauna, cicatricele din trecut îi reveniră în minte pentru o clipă, obligându-l să se întoarcă în urmă cu 8 ani, la o cameră cu pereţi cafenii impregnaţi cu duhoarea morţii - duhoare pe care nu avea să o uite niciodată.
   Verifică şi îşi descoperi cuţitul multifuncţional în buzunarul interior al sacoului său.
   Perfect. Era un suvenir pe care-l păstra de la vârsta de 20 de ani, când lucrase ca mecanic de elicopter - acum mai mult un talisman decât un instrument funcţional, dar care îi oferea o anumită siguranţă prin simpla prezenţă în buzunarul său.
   Pierdu câteva secunde bune în faţa oglinzii din baie, chinuindu-se să-şi lege cravata.
   Abia la a cincea încercare reuşi să-i facă nodul corect. Degetele lui erau amorţite şi neîndemânatice, de parcă nu îşi mai legase cravata de ani buni.
   Când în cele din urmă reuşi să finalizeze un nod Windsor mediocru, făcu un pas înapoi pentru a-şi admira creaţia.
   Vânătăile de pe faţa lui păreau ceva mai vindecate, dar sacoul încă mai avea pete de iarbă şi noroi, iar buzunarul stâng era destrămat într-un loc. Cămaşa albă de sub sacou era şi ea pătată - se vedeau clar urmele de sânge din zona gulerului.
   În ultimele zile, pierduse câţiva centimetri din talie şi fu nevoit să-şi strângă cureaua la ultima gaură. Chiar şi aşa, pantalonii îi erau prea largi.
   Deschise robinetul şi îşi umezi mâinile, apoi îşi trecu degetele prin păr. Rezolvase partea asta. Încerca să aranjeze cumva ce se mai putea. Îşi clăti gura cu apă călduţă de câteva ori, dar îşi simţea dinţii la fel de încărcaţi.
   Îşi apropie apoi nasul de subraţ - duhnea.
   Avea nevoie şi de un bărbierit. Nu mai arătase atât de neglijent de ani buni.
   Îşi strecură picioarele în pantofi, îşi legă şireturile şi ieşi din baie, îndreptându-se către uşă. Primul instinct îi spunea să plece fără să fie văzut, iar acest lucru îl nedumerea. Era agent federal, cu autoritate deplină din partea guvernului Statelor Unite. Acest lucru însemna că oamenii trebuiau să facă ceea ce spunea el. Chiar şi asistentele sau doctorii.
   Ei nu voiau să-l lase să plece? La naiba! Foarte urât din partea lor. Şi totuşi, o parte din el se împotrivea eventualelor complicaţii create în cazul unui incident neplăcut. Era o prostie, ştia asta, dar nu ar fi vrut ca sora Pam să-l prindă în timp ce îşi lua tălpăşiţa.
   Întoarse mânerul sferic şi întredeschise uşa puţin.
   Putea doar să vadă că, în spatele uşii, coridorul era pustiu. Ciuli urechile, atent la orice zgomot. Nu se auzeau nici vocile asistentelor şi nici paşi.
   Doar o linişte stridentă.
   Îşi scoase capul pe uşă.
   O privire rapidă în stânga şi în dreapta îi confirmă suspiciunea. Pentru moment, coridorul era pustiu, chiar dacă recepţia asistentelor se afla la 15 metri distanţă pe acel coridor.
   Ieşi din cameră pe pardoseala acoperită cu linoleum în pătrate albe şi negre, model tablă de şah, şi închise încet uşa în urma lui.
   Pe coridor, singurul zgomot care se auzea era produs de becurile fluorescente de deasupra lui - un bâzâit constant, abia sesizabil.
   Realiză brusc ceea ce ar fi trebuit să facă de la bun început şi se aplecă - în pofida durerii chinuitoare din coaste - pentru a-şi dezlega şireturile pantofilor. Cu picioarele goale, începu să păşească pe coridor.
   Toate uşile acelei aripi a spitalului erau închise, iar pe sub ele nu se strecura nicio lumină. Niciuna dintre rezerve - cu excepţia celei din care tocmai ieşise - nu părea să fie ocupată.
   Recepţia asistentelor era goală la intersecţia celor patru coridoare de pe palier. Trei dintre acestea duceau spre aripile adiţionale în care se aflau rezervele pacienţilor.
   În spatele recepţiei era un hol ceva mai scurt, care ducea spre o pereche de uşi duble. Deasupra acestora văzu o plăcuţă cu inscripţia CHIRURGIE.
   Ethan se opri lângă liftul care se afla exact în faţa recepţiei şi apăsă butonul cu săgeata în jos.
   Prin uşile liftului auzi scripeţii punându-se în mişcare.
   - Hai odată!
   Parcă treceau ani.
   Realiză că ar fi fost mai simplu să meargă pe scări.
   Se uita mereu peste umăr, atent la eventualele zgomote de paşi, dar nu putea auzi nimic din cauza bâzâitului produs de cabina ascensorului aflată în urcare.
   Uşile se deschiseră în cele din urmă cu un scârţâit care-l înfioră şi se trase într-o parte, în eventualitatea că ar fi fost cineva în lift.
   Nimeni nu ieşi însă din cabina ascensorului.
   Intră repede în cabină şi apăsă butonul G.
   Studiind numerele luminate de deasupra uşilor, el urmări cum cabina ascensorului începe să coboare încet de la patru. După 1 minut - destul cât să-şi încalţe din nou pantofii - butonul G se aprinse şi uşile începură să se deschidă, scârţâind.
   Se strecură rapid printre uşile ascensorului şi păşi într-o nouă intersecţie de holuri.
   Auzi nişte voci, nu prea departe.
   Zgomot de targă scârţâind pe roţi. O luă în direcţia opusă şi străbătu 3 coridoare lungi. Când începuse să se gândească îngrijorat că se rătăcise, zări o plăcuţă cu inscripţia IEŞIRE.
   Coborî alergând un şir de trepte, împinse uşa aflată la capătul acestora şi ieşi afară, destul de nesigur pe picioare.
   Se însera. Cerul era senin, dar începea să se întunece; munţii se lăsau învăluiţi în lumina amurgului, care se revărsa pe culmi în tone de roz şi de oranj.
   El se opri pe o alee scurtă din faţa spitalului - o clădire cu 4 niveluri din cărămidă roşie, care-i amintea mai mult de o şcoală sau de un ospiciu.
   Trase în piept o gură zdravănă de oxigen - atât cât putea fără să simtă durere - şi i se păru uimitor să inhaleze aerul curat, cu aromă de pin, după mirosul persistent de antiseptic din spital.
   Ajunse pe trotuar şi începu să străbată strada principală, îndreptându-se către clădirile din centrul oraşului.
   Acum erau mai mulţi oameni pe stradă decât după-amiază. Trecu pe lângă un restaurant situat într-o casă mică, cu un patio amenajat pentru mese. Oamenii cinau afară, sub plopii tremurători, decoraţi cu luminiţe albe.
   Mirosul mâncării îi făcu stomacul să protesteze zgomotos.
   La intersecţia dintre străzile principală şi cea cu numărul cinci, el traversă şi se duse din nou la cabina telefonică unde îşi pierduse cunoştinţa cu două zile în urmă.
   Păşi în interior şi răsfoi cartea de telefoane, până ce găsi adresa străzii pe care se afla biroul şerifului din Wayward Pines.

      Se simţea mult mai bine acum, în timp ce mergea către partea estică a oraşului.
   Lumina zilei începea să dispară şi temperatura să scadă.
   Trecu pe lângă o curte în care se prepara ceva la grătar. Mirosul de cărbune purtat de vânt. Aroma îmbietoare de bere acidulată, turnată în pahare de plastic. Râsul cristalin al copiilor răsunând până în vale. Ţârâitul unui aspersor din apropiere, asemănător cu ţârâitul greierilor.
   În orice parte ar fi întors capul, totul părea un tablou.
   Precum idealul platonic al unui oraş. Nu puteau fi mai mult de 4 sau 5 sute de localnici în oraşul acela. Se întrebă prin ce împrejurare ajunseseră aceştia să locuiască acolo. Câţi dintre ei descoperiseră accidental Wayward Pines, se îndrăgostiseră de acest loc şi rămăseseră aici? Câţi dintre ei se născuseră aici şi nu mai plecaseră niciodată?
   Cu toate că fusese mereu un fan al oraşelor mari, putea înţelege de ce nu ar fi putut părăsi cineva vreodată un astfel de loc. De ce ar fi abandonat cineva un loc ce părea a fi perfecţiunea întruchipată? Chintesenţa americană înconjurată de unele dintre cele mai încântătoare peisaje - frumuseţi naturale impresionante, unice - pe care le văzuse în viaţa lui. Văzuse nişte fotografii cu Wayward Pines în noaptea de dinaintea plecării sale din Seattle, care nu reuşiseră să redea mai nimic din frumuseţea reală a acelei mici văi.
   Şi totuşi, el era acolo.
   Şi în virtutea acestui fapt - sau mai degrabă din cauza acestui fapt - orăşelul nu era perfect.
   Ştia din experienţă că putea exista întuneric în orice loc în care fiinţele omeneşti trăiau laolaltă.
   Aceasta era legea lumii.
   Perfecţiunea era doar ceva de suprafaţă. Epiderma. Dacă tai ceva mai adânc, începi să vezi lucruri mai întunecate. Dacă tai până la os - întuneric deplin.
   În timp ce mergea, nu-şi putea lua ochii de la munţi. Masivul estic avea probabil în jur de 1 000 de metri înălţime. Către vârf - numai piatră şi gheaţă.
   Ultimele fâşii orizontale de lumină solară învăluiau stâncile din spatele lui. Se întoarse şi admiră preţ de câteva clipe priveliştea, până ce dispăru şi ultima geană de lumină. Fără pic de lumină, masivul căpătă instantaneu culoarea oţelului.
   Şi aspectul lui se schimbă.
   Era încă frumos.
   Dar părea mult mai îndepărtat.
   Impasibil.

      Pe plăcuţa de deasupra uşilor duble din sticlă scria:

   BIROUL ŞERIFULUI DIN WAYWARD PINES

   Apropiindu-se de intrare pe aleea mărginită de puieţi de pin, se simţi străbătut de un nou val de frustrare.
   Văzu prin uşile de sticlă că holul era întunecat şi pustiu.
   Cu toate astea, apucă mânerul uneia dintre uşi şi trase de el cu toată puterea.
   Era încuiată.
   Desigur, orele de program se încheiaseră, dar... la naiba!
   Ethan se îndepărtă de uşa de la intrare şi măsură cu privirea clădirea cu un singur etaj.
   La una dintre ferestrele din capătul clădirii i se păru că vede o lumină printre jaluzele trase.
   Se apropie din nou de intrare şi bătu cu putere în uşa de sticlă.
   Nimic.
   Bătu apoi şi mai insistent, lovind sticla atât de tare, încât uşile zdrăngăniră în ramele lor.
   Trecură 5 minute, dar nimeni nu apăru.

      Pe cer se iviseră două stele şi o planetă când ajunse la strada principală.
   Răcoarea ce fusese plăcută cu 15 minute în urmă devenise acum deranjantă, pătrunzându-l până la oase prin cămaşa subţire, în timp ce picioarele goale începeau să-i amorţească de frig.
   Şi, mai rău, primul semn de foame începea să se manifeste sub forma unei dureri surde în străfundul stomacului, însoţite de ameţeală - ce părea să provină de undeva din spatele ochilor.
   Merse câteva străzi până la hotelul Wayward Pines şi urcă treptele din piatră de la intrare.
   Prin ochiurile de sticlă ale uşii zări lumina din interior şi o femeie tânără, care stătea în spatele pupitrului de recepţie.
   Ethan intră în lobby, unde fu întâmpinat de un val plăcut de căldură.
   Un pian enorm ocupa colţul din faţa şemineului masiv, care găzduia în acel moment un foc zgomotos.
   El se opri pentru o clipă şi întinse mâinile spre şemineu. Răşina încinsă de pin emana un miros dulce, ca o lumânare parfumată. Ar fi putut să se întindă pe canapea şi să doarmă câteva zile.
   După o clipă se îndepărtă de foc, apropiindu-se de recepţie.
   Femeia îi zâmbi.
   Părea să aibă între 20 şi 30 de ani, îşi spuse el. Drăguţă, deşi cam plinuţă. Părul ei negru era strâns într-o coadă scurtă la spate. Purta o cămaşă albă pe sub vesta neagră, iar ecusonul din piept o identifica drept LISA.
   Ethan înaintă stânjenit spre pupitrul recepţiei şi îşi puse mâinile pe tejgheaua înaltă a acestuia, încercând să-şi recapete echilibrul.
   - Bună seara, îl salută Lisa. Bine aţi venit la hotelul Wayward Pines. Cu ce vă pot ajuta în seara asta?
   Salutul ei i se păru ciudat. Şi nu cuvintele în sine, cât felul în care le spusese. Ca şi cum s-ar fi străduit să rostească ceva ce spunea foarte rar.
   - Aveţi camere libere în seara asta?
   - Desigur că avem.
   Lisa folosi tastatura pe care o avea în faţă, apoi spuse:
   - Doar în noaptea asta?
   - Da. Aşa cred, pentru moment.
   Ethan aruncă o privire spre monitorul computerului - o adevărată monstruozitate antică, asemănătoare celor de la sfârşitul anilor 80. Nu-şi putea aminti când văzuse ultima dată un asemenea dinozaur.
   - Am o cameră pentru nefumători fără animale de companie la cel de-al doilea nivel, cu pat mare.
   - Ar fi perfectă.
   Ea termină de tastat şi adăugă:
   - Aţi vrea să achitaţi camera cu cardul?
   Ethan zâmbi.
   - E o întrebare interesantă.
   - Adevărat? Cum aşa?
   - Acum câteva zile am fost implicat într-un accident de maşină. Un camion a intrat în maşina mea, izbind-o în lateral. La numai o stradă distanţă de hotelul acesta, de fapt. Poate că aţi văzut rămăşiţele?
   - Nu, cu siguranţă.
   - Ei bine, abia am ieşit din spital şi adevărul este că... Nu am reuşit să-mi recuperez portofelul. Niciunul dintre lucrurile care îmi aparţin, de fapt.
   - Oh, îmi pare rău să aud asta...
   Lui i se păru că zâmbetul Lisei îşi pierduse o parte din entuziasmul iniţial.
   - Atunci, cum veţi plăti, mai exact, domnule...? zise ea apoi.
   - Burke. Ethan Burke. Vedeţi, asta e ceea ce tot încerc să vă spun. Nu voi putea plăti pentru cameră până ce nu-mi voi recăpăta portofelul, iar asta se va întâmpla mâine. Am fost informat că şeriful se află în posesia lucrurilor mele. Nu prea înţeleg de ce, dar...
   Ethan ridică din umeri.
   - Asta este, nu am ce face.
   - Hmmm... Vedeţi, nu îmi este permis să fac o rezervare fără un avans în bani gheaţă sau cel puţin un număr de card. Aceasta este politica hotelului. În cazul în care - şi, desigur, nu vreau să spun că se va întâmpla acum aşa ceva - s-ar produce vreo pagubă şi camera ar fi deteriorată, iar cheltuielile aferente ar depăşi...
   - Înţeleg. Sunt perfect conştient de scopul garanţiilor. Ceea ce vreau să vă spun este că voi putea să achit camera abia mâine-dimineaţă.
   - Nu aveţi nici măcar un carnet de conducere la dumneavoastră?
   - Toate actele mele sunt în portofel.
   Lisa îşi muşcă buza inferioară, iar el prevăzu urmarea - fata cea drăguţă avea să se transforme într-un personaj negativ, refuzându-l cu fermitate.
   - Domnule... Burke, mă tem că fără card de credit, bani gheaţă sau un act de identitate nu voi putea să vă ofer o cameră în noaptea asta. Mi-ar plăcea să o fac. Vă rog să mă credeţi. Doar că asta e politica hotelului şi...
   Ea se opri când Ethan se apropie de ea, aplecându-se peste tejgheaua recepţiei.
   - Lisa, dumneata ştii de ce port acest costum negru?
   - Nu.
   - Pentru că sunt agent special şi fac parte din Serviciul Secret al Statelor Unite.
   - Adică acei agenţi care asigură paza preşedintelui?
   - Aceea e doar una dintre îndatoririle noastre. Principala noastră misiune este să protejăm infrastructura financiară a ţării noastre.
   - Şi vă aflaţi, aşadar, într-o misiune de investigare în Wayward Pines?
   - Aşa este. Abia sosisem în oraş când s-a produs accidentul.
   - Despre ce fel de investigaţie este vorba?
   - Nu pot discuta niciun fel de detaliu.
   - Sper că nu încercaţi să mă minţiţi.
   - Dacă aş face asta, aş comite o crimă federală.
   - Chiar sunteţi agent special?
   - Da. Unul foarte obosit, care te roagă să-i dai o şansă. Am nevoie de o cameră pentru noaptea asta. Îţi promit - sunt un om de cuvânt.
   - Şi veţi plăti mâine? Sigur?
   - Sigur.

      Cu cheia în mână şi târşâindu-şi picioarele, urcă scările până la cel de-al doilea nivel şi ajunse pe un coridor lung, cufundat în linişte.
   Nişte felinare decorative, montate pe pereţi din 6 în 6 metri, aruncau o lumină gălbuie şi slabă pe covorul persan ce acoperea pardoseala.
   Camera lui se afla tocmai în capătul coridorului, la numărul 226.
   Descuie uşa, intră şi aprinse lumina.
   Decorul se apropia mai mult de stilul tradiţional.
   Două tablouri clasice, prost realizate, specifice Vestului.
   Un cowboy călare pe un cal sălbatic.
   Un grup de lucrători de la o fermă înghesuindu-se în jurul unui foc de tabără.
   Camera era neaerisită şi nu avea televizor.
   Doar un telefon antic cu disc, de culoare neagră, pe una dintre noptierele de lângă pat.
   Patul părea pufos şi era enorm. Ethan se aşeză grijuliu pe saltea şi începu să-şi descheie şireturile de la pantofi. Mersul pe jos fără şosete îi provocase mai multe băşici deasupra călcâielor. Îşi scoase sacoul şi cravata şi îşi desfăcu primii 3 nasturi de la cămaşa sa oxford.
   În sertarul noptierei găsi o carte de telefoane, pe care o scoase şi o puse pe pat, apoi ridică telefonul antic.
   Avea ton.
   Slavă Domnului!
   În mod ciudat, nu-şi aminti imediat numărul lui de acasă. Trebui să aştepte 1 minut ca să-l vizualizeze, încercând să-şi amintească cifrele afişate atunci când apăsa tasta de „Apelare inteligentă” de pe iPhone-ul lui. Şi-l amintise cu o zi în urmă, dar... „2... 0... 6“. Ştia că începea cu aceste 3 numere - prefixul din Seattle - şi le formă de 5 ori rotind discul telefonului, dar de fiecare dată se bloca după cifra 6.
   Formă 411.
   După două semnale sonore, răspunse o operatoare.
   - Ce oraş şi ce nume căutaţi?
   - Seattle. Washington. Ethan Burke. B-U-R-K-E.
   - O clipă, vă rog.
   La celălalt capăt al firului o auzi pe femeie tastând. Urmă o pauză destul de lungă, apoi zise:
   - B-U-R-K-E?
   - Exact.
   - Domnule, nu-mi apare niciun abonat cu acest nume.
   - Sunteţi sigură?
   - Da.
   Cu siguranţă, era ciudat, dar ţinând cont de natura profesiei lui, probabil că numărul său de telefon nu apărea pe lista abonaţilor. Se gândi câteva clipe. Era aproape sigur că nu avea cum să fie pe listă. Aproape sigur.
   - OK, mulţumesc.
   Aşeză telefonul pe noptieră şi deschise cartea de telefoane. Găsi numărul de telefon de la biroul şerifului. Telefonul sună de cinci ori, fără ca nimeni să răspundă, apoi trecu pe căsuţa vocală.
   După bip, Ethan vorbi în receptor:
   - Aici agentul special Ethan Burke. US Secret Service, filiala Seattle. După cum ştiţi, am fost implicat în accidentul de maşină de pe strada principală, care a avut loc cu câteva zile în urmă. Trebuie să vorbesc cu dumneata cât mai curând. Cei de la spital m-au informat că bunurile mele - mai exact portofelul meu, telefonul, servieta şi pistolul - sunt în posesia dumitale. Voi veni mâine-dimineaţă la prima oră ca să le ridic. Dacă cineva primeşte mesajul acesta mai devreme de mâine-dimineaţă, îl rog să mă sune la hotelul Wayward Pines. Sunt în camera 226.

      Era noapte de-a binelea când Ethan coborî treptele din faţa hotelului.
   Picioarele îl dureau cumplit şi avea o foame de lup. Cafeneaua de lângă hotel era închisă, aşa că porni spre nord sub un cer plin de stele. Trecu pe lângă un anticariat, două magazine de suvenire şi un birou de avocatură.
   Nu era chiar atât de târziu, dar cum toate erau închise pe timpul nopţii, trotuarele străzii principale se goliseră de oameni. El începuse să se resemneze cu gândul care-l îngrozea mai presus de orice - că nu avea să aibă parte de cină în seara aceea - când observă pe strada următoare o lumină revărsându-se pe asfalt. Mări involuntar pasul când simţi mirosul de mâncare fierbinte evacuat printr-un canal de ventilaţie al clădirii din faţa lui.
   Când ajunse la intrare, se uită pe geam şi văzu interiorul slab luminat al unei taverne care se numea Biergarten.
   Inima lui se umplu de bucurie - era încă deschis.
   Păşi înăuntru.
   Trei mese erau ocupate, dar în rest localul era gol.
   Se aşeză pe un scaun de colţ la bar.
   Printre uşile batante răzbătea sfârâitul cărnii pe un grătar.
   Aşezat în acest local cu mâinile odihnindu-i-se pe tejgheaua barului, el se simţea liniştit, pentru prima dată după atâtea zile. Amintirile despre Stallings şi despre accident erau încă vii, ameninţând să pună stăpânire pe mintea lui, dar el refuza să le lase să-l bântuie. Se mulţumi să respire adânc, încercând din răsputeri să rămână ancorat în prezent.
   După 5 minute, o femeie înaltă cu o claie de păr castaniu, „înarmată” cu beţişoare chinezeşti, trecu printre uşile batante şi intră în spatele tejghelei printr-o secţiune a barului prevăzută cu balamale.
   Se apropie de Ethan, toată numai zâmbet, şi îi puse în faţă un suport de pahar.
   - Vreţi ceva de băut?
   Femeia purta un tricou negru, cu numele barului imprimat în partea din faţă a acestuia.
   - O bere ar fi perfectă.
   Barmaniţa luă o halbă de sticlă şi se îndreptă cu ea spre dozatoare.
   - Cu alcool? Neagră?
   - Aveţi Guinness?
   - Am ceva asemănător.
   Ea deja umplea halba la dozator când el îşi aminti că nu avea niciun ban. Femeia puse halba în faţa lui, spuma berii revărsându-se peste marginile acesteia, şi îl întrebă:
   - Vreţi doar să beţi ceva sau aveţi nevoie şi de un meniu?
   - Vreau mâncare, desigur, zise el, dar ştiu că o să mă ucizi.
   Femeia zâmbi.
   - Nu încă. Nici nu vă cunosc.
   - Nu am niciun ban.
  Zâmbetul ei se stinse.
   - În regulă. Probabil că există un motiv pentru asta.
   - Pot să-ţi explic. Ai văzut accidentul de maşină care a avut loc pe strada principală acum câteva zile?
   - Nu.
   - Nu ai auzit nimic despre el?
   - Nu.
   - Ei bine, a fost un accident la doar câteva străzi spre sud de local, iar eu eram în maşina lovită. Abia am ieşit din spital, de fapt.
   - Deci aşa se explică vânătăile astea drăguţe.
   - Da.
   - Încerc să-mi dau seama ce legătură are accidentul cu faptul că nu aveţi cum să plătiţi consumaţia.
   - Sunt agent federal.
   - Tot nu înţeleg.
   - Se pare că atât portofelul, cât şi telefonul meu sunt la şerif. Toate lucrurile mele, de fapt. Am avut o durere de cap îngrozitoare.
   - Sunteţi agent FBI sau ce fel de agent?
   - Serviciul Secret.
   Femeia zâmbi şi se aplecă spre el peste tejgheaua barului. Fusese greu să-şi dea seama în lumina aceea obscură, dar de aproape femeia arăta al naibii de bine - cu câţiva ani mai tânără decât Ethan, cu pomeţi de fotomodel, suplă, cu picioare lungi. Fusese probabil teribil de atrăgătoare la 20 de ani, şi nici la 34 sau 35 de ani - cât părea să aibă în prezent - nu era de lepădat.
   - Nu ştiu dacă pot avea încredere în dumneata. Poate că doar te prefaci venind aici în costumul ăsta negru şi cu această incredibilă...
   - Nu mint...
   Ea îl opri, punându-i degetul pe buze.
   - Din câte văd eu, ori eşti exact cine spui că eşti, ori eşti un mincinos de primă clasă. Vreau să zic că e o poveste interesantă, iar eu iubesc poveştile interesante. Oricare ar fi adevărul, desigur, o să te las să iei cina pe datorie.
   - Nu e o minciună, crede-mă... Cum te numeşti?
   - Beverly.
   - Eu sunt Ethan.
   Ea îi strânse mâna.
   - Încântată de cunoştinţă, Ethan.
   - Beverly, imediat ce îmi voi recupera mâine-dimineaţă portofelul şi lucrurile, o să vin aici şi...
   - Dă-mi voie să ghicesc... şi o să-mi dai un bacşiş generos.
   Ethan clătină din cap.
   - Acum mă ironizezi.
   - Îmi pare rău.
   - Dacă nu mă crezi, voi...
   - Abia te-am cunoscut, zise ea. Când o să termini cina, o să ştiu dacă te voi mai vedea sau nu vreodată.
   - Adică e prea devreme ca să realizezi că spun adevărul?
   El zâmbi, simţind că avea şanse să o convingă.
   Apoi îi aduse un meniu, iar el comandă cartofi copţi şi un cheeseburger în sânge - atât cât ar fi permis Direcţia de Sănătate Publică.
   După ce Beverly dispăru în bucătărie ca să se ocupe de comanda lui, el bău puţină bere.
   Hmmm... Ceva nu era în regulă. Berea era răsuflată şi, în afară de senzaţia de amar pe care i-o lăsase pe limbă, era aproape complet lipsită de gust.
   Când Beverly reveni, el puse halba cu bere pe tejghea.
   - Primesc o masă gratis, aşa că nu îndrăznesc să mă plâng, zise el, dar ce s-a întâmplat cu berea?
   - Serios? zise ea, făcând un semn spre halbă. Îmi dai voie să gust?
   - Desigur.
   Ea ridică halba şi luă o înghiţitură, apoi îşi şterse cu limba spuma rămasă pe buza de sus şi puse halba înapoi pe tejghea.
   - Mie mi se pare în regulă.
   - Vorbeşti serios?
   - Da.
   - Nu, e răsuflată şi... nu ştiu... e doar... nu are niciun gust.
   - Ciudat. Nu înţeleg ce vrei să spui. Vrei să încerci altă bere?
   - Nu. Oricum, probabil că nu ar trebui să beau. O să mă mulţumesc cu nişte apă.
   Ea îi aduse un pahar curat şi turnă apa peste cuburile de gheaţă.
   Din farfuria pe care o avea în faţă, el ridică cu ambele mâini un cheeseburger fierbinte, din care ieşeau aburi. Beverly ştergea tejgheaua în celălalt capăt al barului când el o strigă, ţinând burgherul în faţa gurii.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
   - Nimic. Încă. Vino aici.
   Ea se apropie şi rămase în picioare în faţa lui.
   - Îţi pot spune din experienţă, zise el, că aproape în 80% dintre cazuri, când comand un hamburger în sânge, aşa cum am făcut acum, primesc unul bine făcut. Nu înţeleg de ce majoritatea bucătarilor sunt incapabili să pregătească un hamburger aşa cum trebuie, dar aşa se întâmplă. Şi ştii ce fac atunci când primesc unul prea bine făcut?
   - Îl trimiţi înapoi?
   Ea nu părea deloc amuzată.
   - Exact.
   - Eşti al naibii de greu de mulţumit, ştii?
   - Recunosc, zise el, apoi începu să înfulece.
   Mestecă preţ de 10 secunde.
   - Ei bine? întrebă Beverly.
   Ethan puse hamburgerul în farfuria pe care o avea în faţă şi înghiţi, ştergându-şi mâinile cu şervetul de pânză.
   Apoi întinse arătătorul spre burger şi zise:
   - E o adevărată minunăţie, zise el.
   Beverly izbucni în râs şi îşi dădu ochii peste cap.

      Ethan termină de mâncat tot ce avea în farfurie şi constată că era singurul client rămas în restaurant.
   Barmaniţa îi luă farfuria din faţă şi apoi se întoarse să-i umple din nou paharul cu apă.
   - Ce vei face în noaptea asta, Ethan? Ai unde să stai?
   - Mda... Am vorbit frumos cu recepţionera de la hotel ca să-mi dea o cameră peste noapte.
   - A crezut povestea ta, nu-i aşa? întrebă Beverly, zâmbind cu subînţeles.
   - În totalitate.
   - Ei bine, dacă tot fac eu cinste, pot să-ţi ofer un desert? Prăjitura noastră „Ciocolată până la moarte” e senzaţională.
   - Mulţumesc, dar cred că ar fi mai bine să plec.
   - Ce faci aici, mai exact? În calitate oficială, vreau să spun. Înţeleg dacă nu poţi vorbi despre asta...
   - Fac o investigaţie. E vorba de nişte persoane dispărute.
   - Cine a dispărut?
   - Doi agenţi ai Serviciului Secret.
   - Au dispărut aici? În Wayward Pines?
   - Acum o lună, agenţii Bill Evans şi Kate Hewson au venit aici pentru o investigaţie clasificată. Astăzi se fac 10 zile de când nu se mai ştie nimic de ei. Am pierdut complet orice legătură cu ei. Niciun e-mail, niciun telefon. Până şi cipul de localizare GPS din maşina lor de serviciu e mort.
   - Şi te-au trimis pe tine ca să-i găseşti?
   - Eu am lucrat cu Kate. Eram parteneri când locuia în Seattle.
   - Atâta tot?
   - Scuză-mă?
   - Doar parteneri?
   El se simţi cuprins de un tremur. Nu ştia despre ce era vorba mai exact - tristeţe, neputinţă, furie - dar avea o senzaţie ciudată.
   Însă reuşi să-şi ascundă perfect această slăbiciune.
   - Da, eram doar parteneri. Şi buni prieteni, totuşi. Oricum, mă aflu aici ca să le dau de urmă. Să aflu ce s-a întâmplat. Să-i duc înapoi acasă.
   - Crezi că li s-a întâmplat ceva rău?
   El nu răspunse. Se mulţumi doar să o privească, dar şi acesta era un răspuns.
   - Ei bine, sper să găseşti ceea ce cauţi, Ethan.
   Beverly scoase un bon din buzunarul frontal al şorţului ei şi i-l înmână peste tejghea.
   - Deci asta e paguba, nu?
   Ethan îşi aruncă privirea pe bucata de hârtie. Nu era o notă de plată detaliată. Beverly scrisese de mână o adresă peste liniile coloanelor.
   1st Ave, numărul 604
   - Ce-i asta? întrebă Ethan.
   - Aici locuiesc. Dacă ai nevoie de ceva, dacă intri în vreo încurcătură, orice altceva s-ar întâmpla...
   - Cum? Acum îţi faci griji pentru mine?
   - Nu, dar fără bani, telefon sau un act de identitate eşti extrem de vulnerabil.
   - Vrei să spui că mă crezi acum?
   Beverly se întinse peste tejghea şi îşi puse mâna peste mâna lui pentru o secundă.
   - Te-am crezut din prima clipă.

      După ce ieşi din local, îşi scoase pantofii şi începu să meargă în picioarele goale pe asfaltul rece al trotuarului. Cel puţin aşa putea să păşească fără durere.
   În loc să se întoarcă la hotel, el porni pe una dintre străzile ce se intersectau cu strada principală, îndreptându-se spre un alt cartier.
   Se gândea la Kate.
   Casele victoriene se înălţau pe ambele părţi ale străzii, puse în valoare de superbele verande luminate.
   Liniştea era uluitoare.
   Nu aveai parte de astfel de nopţi în Seattle.
   Acolo auzeai mereu sirena unei ambulanţe care gonea în depărtare, alarma unei maşini sau răpăitul ploii pe asfaltul străzilor.
   Aici, în schimb, liniştea totală, mormântală, era întreruptă doar de lipăitul tălpilor sale pe caldarâm...
   Nu, nu se auzea numai atât.
   Mai era un zgomot - un greier solitar, ţârâind într-un tufiş undeva în faţa lui.
   Asta îi aminti de copilăria lui din Tennessee şi de acele seri de la mijlocul lui octombrie în care şedea pe veranda prevăzută cu plase contra insectelor, în timp ce tatăl lui trăgea din pipă, cu privirea pierdută spre câmpurile cultivate cu soia - când corul de greieri se auzea din ce în ce mai stins, până ce rămânea doar unul singur.
   Nu scrisese poetul Carl Sandburg exact despre lucrul acesta? Ethan nu-şi mai amintea versurile mot à mot, dar ştia că erau despre vocea ultimului greier la venirea îngheţului.
   O fărâmă de cântec.
   Chiar aceea era expresia care îi plăcea atât de mult...
   O fărâmă de cântec.
   Se opri lângă tufiş, parcă aşteptându-se ca ţârâitul să se oprească brusc - dar acesta continuă cu aceeaşi intensitate - atât de ritmic încât părea mecanic. El citise undeva că, pentru a produce acest sunet, greierii îşi freacă aripile una de alta. Ethan se uită spre tufiş.
   O specie de ienupăr, probabil.
   Un parfum puternic de răşină.
   Un stâlp de iluminat din apropiere arunca de sus o cantitate decentă de lumină printre crengile tufei, iar el se aplecă printre acestea pentru a zări greierele.
   Ţârâitul continua cu aceeaşi intensitate.
   - Unde eşti, micuţule?
   Întinse gâtul.
   Îşi miji apoi ochii, încercând să distingă ceva ce abia se zărea printre ramuri. Dar nu era un greier, ci un soi de cutie de mărimea iPhone-ului său.
   Întinse mâna printre crengi şi atinse suprafaţa acesteia.
   Ţârâitul se auzea parcă mai slab.
   Îşi retrase mâna.
   Se auzea mai tare.
   Care putea fi rostul acelui obiect?
   Ţârâitul greierelui era emis de un difuzor.

      Era aproape 10 şi 30 de minute când descuie uşa camerei sale de hotel şi păşi înăuntru.
   Îşi lăsă pantofii pe podea şi se dezbrăcă complet, apoi se urcă în pat fără să se mai deranjeze să închidă lumina.
   Lăsase întredeschisă una dintre ferestre înainte de a pleca la cină şi acum simţea o adiere rece, care-i înfiora pieptul şi răcorea camera de căldura îmbâcsită acumulată peste zi.
   În mai puţin de un minut, era deja rece.
   Se ridică în capul oaselor, întoarse cuverturile şi cearşaful şi se strecură dedesubt.

      Luptând pentru viaţa lui, simţea că pierde în faţa creaturii turbate de furie care stătea deasupra sa încercând să-i sfâşie beregata.
   Singurul lucru care-l mai ţinea pe Ethan în viaţă era faptul că îşi ţinea mâinile încleştate în jurul gâtului creaturii - strângând cu toată puterea - însă bestia avea o forţă incredibilă, îi putea simţi proeminenţele dure ale muşchilor încordaţi, în timp ce degetele i se adânceau în pielea străvezie şi lăptoasă. Dar nu putea să o oprească, căci tricepşii lui începuseră să cedeze şi braţele să-şi slăbească strânsoarea, îndoindu-se spre spate, în timp ce faţa cu dinţii aceia se apropia din ce în ce mai mult...

      Ethan se ridică brusc.
   Era în pat, leoarcă de sudoare, gâfâind. Simţea că se sufocă şi inima îi bătea atât de repede, încât i se părea că avea în piept un ciocan pneumatic.
   Nu-şi mai amintea unde se află, dar reveni la realitate când zări tabloul cu cowboy şi cu focul de tabără.
   Ceasul deşteptător de pe noptieră arăta 3.17.
   Aprinse lumina şi rămase cu ochii la telefon.
   Doi... zero... şase...
   Doi... zero... şase...
   Cum putea să nu-şi amintească numărul telefonului său de acasă? Nici măcar numărul de mobil al Theresei? Cum era posibil aşa ceva?
   Îşi aruncă picioarele peste marginea patului şi se ridică, apoi se duse la fereastră.
   Depărtă jaluzelele şi se uită spre strada liniştită de dedesubt.
   Clădiri întunecate.
   Trotuare pustii.
   Îşi spuse: „Mâine va fi mai bine“.
   Avea să-şi recupereze telefonul, portofelul, pistolul şi servieta. Avea să-i sune pe soţia şi pe fiul său. Apoi avea să sune la Seattle şi să vorbească cu SAC Hassler. Să reia investigaţia care-l adusese în acest loc de la bun început.

Capitolul 3

      Se trezi cu o durere de cap teribilă şi cu lumina soarelui revărsându-se în camera de hotel printre lamelele jaluzelelor.
   Se întoarse în pat şi se uită la ceasul deşteptător.
   - La naiba!
   Era 12.21.
   Dormise până după ora prânzului.
   Ethan coborî încet din pat şi, în timp ce întindea mâna după pantalonii săi - aruncaţi pe podea - auzi pe cineva bătând tare în uşă. Îşi spuse că, de fapt, persoana respectivă bătea de mult în uşă, dar el abia realiza - pentru prima dată - că bocănitul acela îndepărtat nu fusese doar în capul lui.
   - Domnule Burke! Domnule Burke!
  Lisa, recepţionera din holul de la intrare, era cea care striga la uşa camerei lui.
   - O clipă! strigă el.
   Îşi trase pantalonii pe el şi merse împleticindu-se până la uşă. Întoarse cheia în broască, trase lanţul şi deschise uşa.
   - Da? întrebă Ethan.
   - Eliberarea camerei se face la 11.
   - Îmi pare rău, dar eu...
   - Ce s-a întâmplat cu „la prima oră“?
   - Nu mi-am dat seama...
   - Aţi reuşit să vă recuperaţi portofelul?
   - Nu, abia m-am trezit. Chiar e trecut de 12?
   Ea nu-i răspunse - doar îl privi încruntată.
   - Mă duc chiar acum la biroul şerifului, zise el, şi imediat ce obţin...
   - Am nevoie de cheie. Trebuie să evacuaţi camera.
   - Să ce?
   - Să evacuaţi camera. Să plecaţi. Nu-mi place deloc să profite cineva de mine, domnule Burke.
   - Dar nu a profitat nimeni de dumneata.
   - Aştept.
   Ethan o privi în faţă, căutând parcă ceva - blândeţe, o urmă de îndoială - dar nu găsi nicio fărâmă de compasiune.
   - Lasă-mă doar să mă îmbrac.
   El încercă să închidă uşa, dar ea îşi puse piciorul în prag.
   - Oh, vrei să te uiţi la mine? Chiar aşa? zise el, făcând câţiva paşi înapoi. Foarte bine. Bucură-te de spectacol, atunci.
   Şi exact asta făcu. Femeia rămase în hol, urmărindu-l cum îşi leagă şireturile la pantofii încălţaţi pe picioarele goale, cum îşi încheie nasturii cămăşii oxford - care pe vremuri fusese albă, dar acum era plină de pete - şi cum se străduie preţ de două minute agonizante să-şi facă nodul la cravată.
   După ce îşi îmbrăcă în cele din urmă sacoul negru, luă cheia camerei de pe noptieră şi o depuse în palma deschisă a femeii în drum spre ieşire.
   - Peste două ore o să-ţi pară teribil de rău că ai făcut asta, îi zise el femeii în timp ce străbătea coridorul, îndreptându-se spre scări.

      De la farmacia aflată la intersecţia străzii principale cu strada cu numărul 6, Ethan luă de pe un raft un flacon cu aspirină şi se îndreptă spre casa de marcat.
   - Nu pot plăti pentru asta, îi zise el casierului, punând flaconul pe tejghea. Dar vă promit că voi reveni cu portofelul aici în 30 de minute. E o poveste lungă, dar mă doare capul îngrozitor şi trebuie să iau ceva chiar acum.
   Farmacistul în halat alb tocmai completa o reţetă şi număra nişte pilule pe o tavă din plastic. Lăsă bărbia în piept şi se uită la Ethan pe deasupra ochelarilor săi cu lentile pătrate şi cu rame argintii.
   - Ce îmi cereţi, mai exact?
   Farmacistul era un bărbat cu început de chelie, care părea să aibă în jur de 40 de ani - o vârstă deprimantă pentru oricine. Palid. Slab. Cu ochi mari şi căprui, ce păreau şi mai mari din cauza lentilelor groase tip „fund de borcan”.
   - Să mă ajutaţi. Am o... durere infernală.
   - Atunci, mergeţi la spital. Eu deţin o farmacie, nu o firmă de creditare.
   Ethan văzu din nou dublu pentru o fracţiune de secundă. Simţea iar bubuitul acela teribil în ceafă, fiecare pulsaţie trimiţându-i un val de durere în jos, pe şira spinării.
   Nu-şi mai amintea cum părăsise farmacia. Următorul lucru de care-şi mai aducea aminte era că mergea împleticindu-se pe strada principală.
   Simţindu-se din ce în ce mai rău cu fiecare minut, se întrebă dacă nu ar fi fost mai bine să se întoarcă la spital, dar acesta ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi făcut. Avea nevoie de nişte Advil, atâta tot, de ceva care să-i calmeze durerea astfel încât să poată funcţiona.
   Ethan se opri la următoarea trecere de pietoni. Încercă să se reorienteze spre direcţia în care trebuia să pornească pentru a ajunge la biroul şerifului - apoi îşi aminti.
   Strecurându-şi mâna în buzunarul interior al sacoului său, el scoase bucata de hârtie pe care Beverly îşi notase adresa şi o desfăcu.

   1st Ave, numărul 604

   Nu ştia ce să facă. Să bată la uşa acelei necunoscute şi să-i ceară pur şi simplu un medicament? Pe de altă parte, nu voia să meargă la spital şi nu se putea prezenta la biroul şerifului cu mintea paralizată din cauza acelei dureri infernale. Plănuia să ia la rost pe cineva, iar o astfel de acţiune n-ar fi avut nicio şansă de reuşită câtă vreme cea mai mare dorinţă a lui era să se ghemuiască în poziţie fetală într-o cameră întunecoasă.
   Care era numele ei?
   Chiar aşa - Beverly.
   Probabil că ea închisese localul cu o noapte în urmă, ceea ce însemna că existau şanse să fie acasă în acel moment. La naiba, ea se oferise. Putea să treacă pe la ea, să ceară împrumut câteva pastile şi să-şi ţină migrena sub control înainte de a se duce la biroul şerifului.
   Traversă, merse mai departe pe strada principală, până ce ajunse pe strada cu numărul nouă, apoi se întoarse în capătul străzii şi porni spre est. Străzile intersectau strada principală. Aleile erau paralele. Avea de parcurs vreo 7 străzi. După 3 străzi, avea deja băşici la picioare, dar tot nu se opri. Simţea durerea, dar era o diversiune bine-venită de la bubuitul din capul său.
  Şcoala ocupa un întreg cvartal între străzile cu numărul 4 şi 5, iar el merse şchiopătând pe lângă un gard din sârmă ce îngrădea un teren de joacă. Nişte copii de 8 sau 9 ani, probabil în pauză, participau la un elaborat joc Freeze Tag - o fetiţă blondă cu codiţe împletite alerga după toţi cei din preajmă, în timp ce un cor de ţipete răsuna între clădirile de cărămidă.
   Ethan urmări jocul lor, încercând să nu se gândească la sângele care începuse să i se scurgă în pantofi şi pe care-l simţea rece între degetele de la picioare.
   Fetiţa blondă cu codiţe împletite se opri brusc în mijlocul grupului, uitându-se curioasă la Ethan. Ceilalţi copii continuară să alerge şi să ţipe, dar se opriră şi ei pe rând, observând mai întâi că urmăritoarea lor nu mai aleargă după ei şi apoi că altcineva îi atrăsese atenţia.
   Unul câte unul, fiecare copil se întoarse şi se zgâi la Ethan. Privirile lor lipsite de expresie conţineau - ar fi putut jura el - o ostilitate greu de ascuns.
   Făcu un efort şi zâmbi, în pofida durerii chinuitoare, fluturând uşurel mâna.
   - Salut, copii.
   Nici măcar unul nu îi răspunse printr-un semn sau un salut asemănător. Rămaseră pe loc încremeniţi, ca o colecţie de figurine. Doar capetele li se întoarseră spre el, urmărindu-l cu privirea până când Ethan dispăru după colţul şcolii gimnaziale.
   - Mici ticăloşi ciudaţi, bombăni Ethan încet când râsetele şi ţipetele copiilor începură din nou, după ce-şi reluară jocul.
   Pe Fourth Avenue traversă şi mări din nou pasul, simţind durerea din picioare intensificându-se. Însă încercă să o ignore, spunându-şi: „Trebuie să ajungi acolo. Strânge din dinţi şi suportă durerea, dar fă tot posibilul să ajungi acolo”.
   Era acum pe strada cu numărul 3 şi aproape alerga. Coastele începeau din nou să-l doară. Trecu pe lângă o serie de case ce păreau cam dărăpănate. Aceea era oare partea mai sărăcăcioasă a oraşului Wayward Pines? se întrebă el. Putea să aibă acest oraş şi o parte mai puţin plăcută?
   Când ajunse pe strada cu numărul 5, se opri. Drumul devenise desfundat - pietrişul aleii în pantă, ce era denivelată şi erodată de ploaie, se măcinase de mult. Nu se vedea niciun trotuar şi niciun alt drum în continuarea acelei alei. Ajunsese la limita estică a oraşului Wayward Pines şi în spatele caselor care mărgineau strada civilizaţia se sfârşea brusc. Versantul abrupt al unui deal acoperit de pini se înălţa cu peste 100 de metri de la baza acelui cerc ce închidea oraşul.
   Ethan înaintă şchiopătând pe mijlocul drumului înfundat şi pustiu.
   Auzea ciripitul păsărilor din pădure şi nimic altceva. Era complet izolat de centrul oraşului Wayward Pines, unde mai circulau din când în când câţiva oameni pe străzi.
   Trecu pe lângă cutii poştale cu numere peste 5 sute. Se simţea uşurat la gândul că locuinţa lui Beverly era probabil pe strada imediat următoare. Ameţeala ameninţa să-l învăluie din nou. Senzaţia era uşor de suportat pentru moment, dar părea să se intensifice.
   Următoarea intersecţie era complet pustie. Niciun suflet nu se vedea prin preajmă.
   Un vânt călduţ ce cobora dinspre munte stârnea mici vârtejuri de praf, pe care le plimba apoi de-a curmezişul străzii.
   Aici era - 604, a doua casă de pe dreapta. Putea fi sigur de asta datorită micii plăcuţe de oţel ce fusese montată pe rămăşiţele unei cutii poştale acoperite complet de rugină - excepţie făcând doar găurile cu margini neregulate din metal. Din interiorul cutiei poştale răzbătea un ciripit slab şi crezu pentru moment că avea să mai găsească un speaker precum cel din tufiş, dar zări aripa unei păsări ce-şi făcuse cuib înăuntru.
   Ridică privirea spre casă.
   Pe vremuri fusese probabil o minunată casă în stil victorian, cu un acoperiş abrupt şi ascuţit, o verandă pe care se odihnea un balansoar şi o alee din piatră ce străbătea curtea din faţa casei până la intrare.
   Vopseaua de pe pereţii casei se scorojise de mult. Chiar dacă stătea în stradă, Ethan realiză că faţada nu mai avea nici urmă de vopsea. Scândurile care mai rămăseseră ataşate în cadrul de susţinere al casei erau decolorate de soare, albite complet, majoritatea aflându-se în ultimul stadiu de dezintegrare, aproape putrede. În tocurile ferestrelor nu se mai zărea niciun ciob de sticlă.
   Îşi scoase din buzunar biletul pe care-l primise cu o seară în urmă la cină şi verifică din nou adresa. Scrisul era clar - 1st Ave, numărul 604 - dar poate că Beverly încurcase numerele sau scrisese „Ave“ în loc de „Str“.
   Ethan îşi făcu drum printre buruienile înalte până la brâu ce năpădiseră curtea din faţă. Printre ierburi se mai zăreau câteva dale din piatră ce alcătuiseră pe vremuri aleea.
   Cele două trepte ale verandei acoperite arătau de parcă trecuseră printr-un tocător de lemne. Păşi pe deasupra lor, direct pe podeaua verandei. Scândurile scârţâiră înfiorător sub greutatea lui.
   - Beverly?
   Casa părea să-i înghită strigătul.
   Păşi prudent pe verandă, apropiindu-se de intrarea care nu mai avea uşă, şi călcă peste prag, apoi strigă din nou numele femeii. Auzea vântul izbindu-se în pereţii casei. Cadrul din bârne gemea ameninţător. Făcu 3 paşi în living şi se opri. Pe podea erau câteva arcuri metalice ruginite, în mijlocul a ceea ce mai rămăsese din rama unei canapele antice. O măsuţă de cafea era acoperită complet de pânze de păianjen, iar pe sub acestea se zăreau paginile unei reviste - ude şi putrede, imposibil de descifrat.
   Beverly nu ar fi avut de ce să-l cheme aici - nici măcar în glumă. Probabil că scrisese din greşeală altă adre...
   Mirosul îl făcu să ridice bărbia. Păşi înainte şovăielnic, ferindu-se de 3 cuie ieşite dintr-o scândură a pardoselii.
   Adulmecă din nou aerul.
   O nouă rafală de vânt zgudui casa şi simţi din nou mirosul acela dezgustător. Îşi îngropă nasul instantaneu în încheietura cotului. Merse mai departe, trecu pe lângă ceea ce mai rămăsese din casa scării şi traversă un hol îngust, care făcea legătura dintre bucătărie şi sufragerie - unde o cascadă de lumină cădea peste resturile de scânduri din tavanul ce se prăbuşise peste masă.
   Merse mai departe, păşind cu grijă pe un teren minat format din scânduri putrede şi găuri imense ce se căscau în podeaua casei.
   Frigiderul, chiuveta, cuptorul - toate erau năpădite de rugină, care acoperea toate suprafeţele metalice precum o ciupercă. Acest loc îi amintea de casele părăsite din zonele rurale pe care el şi prietenii săi le găseau în expediţiile din timpul verii, de prin pădurile din zona fermelor. Hambare şi cabane abandonate, cu acoperişuri găurite prin care soarele trimitea şuvoaie de lumină. Odată găsise într-un birou putred un ziar vechi de 50 de ani, care anunţa alegerea unui nou preşedinte, şi intenţionase să-l ducă acasă şi să-l arate părinţilor săi, dar ziarul acela se dovedise atât de fragil, încât ajunsese să se descompună în mâinile lui.
   Ethan îndrăzni să mai tragă aer în piept abia după un minut. Duhoarea persista şi se simţea din ce în ce mai puternic. Putea să jure că îi simţea şi gustul în colţurile gurii, iar intensitatea ei înfiorătoare - mai cumplită decât mirosul înţepător de amoniac - îl făcea să lăcrimeze.
   Capătul holului părea din ce în ce mai întunecat pe măsură ce se apropia de ultima cameră - fiind încă protejat sub plafonul prin care picura apa de la ultima ploaie.
   Uşa din capătul holului era închisă.
   Ethan clipi de câteva ori, ştergându-şi lacrimile, apoi întinse mâna spre mânerul sferic al uşii, dar constată că nu exista aşa ceva.
   Împinse uşa cu vârful pantofului.
   Balamalele scrâşniră.
   Uşa se izbi de perete, iar Ethan păşi peste prag. La fel ca în amintirile sale despre acele case vechi şi abandonate, raze de lumină pătrundeau prin găurile din peretele cel mai îndepărtat al casei, sclipind în labirintul pânzelor de păianjen înainte de a se opri asupra singurei piese de mobilier din încăpere.
   Rama metalică a patului încă mai era în picioare şi prin resturile îngălbenite ale saltelei zări arcurile acesteia, ca nişte şerpi încolăciţi.
   Nu auzise muştele până în momentul acela, pentru că fuseseră adunate în gura bărbatului - erau sute, iar bâzâitul lor colectiv semăna cu un mic motor suspendat.
   Văzuse şi scene mai înfiorătoare decât aceasta - în luptă - dar niciodată nu îndurase un astfel de miros.
   Albeaţa oaselor - articulaţiile încheieturilor şi ale gleznelor, care fuseseră prinse în cătuşe de tăblia patului şi de bara din fier de la capătul acestuia - se zărea peste tot. Acolo unde era expus piciorul drept al bărbatului, carnea părea aproape sfâşiată.
   Întreaga arhitectură internă de pe partea stângă a feţei bărbatului era expusă, până la rădăcinile dinţilor. Iar abdomenul cadavrului era peste măsură de umflat - Ethan îşi putea da seama de proeminenţa exagerată a acestuia pe sub costumul uzat, care era negru şi avea un singur rând de nasturi.
   La fel ca al său.
   Deşi faţa omului era distrusă, atât lungimea părului, cât şi culoarea acestuia corespundeau.
   Şi înălţimea se potrivea.
   Ethan se trase câţiva paşi înapoi, clătinându-se pe picioare.
   Dumnezeule mare...
   Acesta era agentul Evans.

      Afară, pe veranda din faţa casei abandonate, Ethan se îndoi de la mijloc, cu mâinile sprijinite pe genunchi, şi inspiră adânc de câteva ori, pentru a-şi elibera plămânii de duhoarea aceea persistentă.
   Dar nu putea scăpa de miros. Miasma cumplită a morţii i se întipărise în cavităţile sinusurilor, iar gustul amar de putregai îl sufoca, provocându-i greaţă.
   Îşi scoase sacoul şi se descheie iute la cămaşă, într-un efort disperat de a scăpa cât mai repede de haine. Mirosul fetid era acum în fibrele hainelor sale. Fără cămaşă, începu să meargă prin hăţişul de buruieni ce fusese pe vremuri curtea din faţa casei şi ajunse în cele din urmă la drumul desfundat.
   Simţea răceala rănilor de mai sus de călcâie şi bubuitul ritmic din capul său, dar durerea îşi pierduse din intensitate, transformându-se în adrenalină pură.
   Înaintă hotărât pe mijlocul străzii, cu mintea frământată de gânduri. Fusese tentat să controleze buzunarele sacoului şi pantalonilor bărbatului mort, ca să vadă dacă putea găsi un portofel sau un act de identitate, dar ceva îl oprise să facă acest lucru. Nu trebuia să atingă nimic. Mai bine să-i lase pe cei cu mănuşi din latex, cu feţe acoperite şi ustensile criminalistice sofisticate să descindă în camera aceea.
   El nu putea înţelege nimic pentru moment.
   Un agent federal fusese ucis în acel colţ de paradis.
   El nu era medic legist, dar nu avea nicio îndoială că faţa lui Evans nu numai că intrase în putrefacţie, dar craniul său fusese parţial scobit. Dinţii sfărâmaţi. Un ochi îi fusese scos.
   Fusese şi torturat.
   Parcurse cele 6 străzi într-o clipită şi se trezi pe trotuarul din faţa clădirii ce găzduia biroul şerifului.
   Îşi lăsă cămaşa şi sacoul afară, pe o bancă, şi deschise una dintre uşile duble.
   Zona recepţiei era o încăpere cu lambriuri din lemn, mochetă cafenie şi capete de animale împăiate, montate pe fiecare perete vertical disponibil al imobilului.
   La biroul recepţiei, o femeie trecută de şaizeci de ani, cu părul lung şi argintiu, juca o partidă de Solitaire folosind nişte cărţi de joc. Pe birou era o plăcuţă cu numele ei: „Belinda Moran”.
   Ethan se apropie de biroul ei şi o urmări în timp ce etala încă 4 cărţi înainte de a se îndura să abandoneze jocul.
   - Vă pot aju...
   Ochii ei se făcură mari. Îl măsură de sus până jos, strâmbând din nas. Ethan îşi spuse că mirosul îngrozitor de cadavru în descompunere i se îmbibase probabil în haine.
   - Nu purtaţi cămaşă, îi spuse ea.
   - Ethan Burke, agent special al Serviciului Secret american. Vreau să-l văd pe şerif. Cum se numeşte?
   - Cine?
   - Şeriful.
   - Oh, Pope. Şeriful Arnold Pope.
   - E în birou, Belinda?
   În loc să-i răspundă la întrebare, femeia ridică telefonul cu disc şi formă un interior din 3 cifre.
   - Bună, Arnie. E aici un bărbat care vrea să te vadă. Spune că e agent secret sau ceva de genul ăsta.
   - Agent special cu...
   Ea îl opri ridicând un deget.
   - Nu ştiu, Arnie. Nu poartă cămaşă şi...
   Femeia se întoarse cu spatele la Ethan în scaunul ei rotativ, continuând în şoaptă:
   - ...miroase urât. Foarte urât... OK. Bine, am să-i spun.
   Se întoarse din nou spre el şi puse receptorul în furcă.
   - Şeriful Pope vă va primi în scurt timp.
   - Trebuie să-l văd chiar acum.
   - Înţeleg. Puteţi să-l aşteptaţi acolo, îi spuse ea, arătându-i câteva scaune dintr-un colţ al încăperii.
   Ethan ezită câteva clipe, dar în cele din urmă se îndreptă spre zona de aşteptare. Era mai înţelept să se poarte civilizat la această primă întâlnire. Ştia din experienţă că poliţia locală devenea defensivă şi chiar ostilă atunci când agenţii federali începeau să facă presiuni pe teritoriul lor. În lumina celor descoperite în casa abandonată, avea să lucreze cu acest individ pentru o bună bucată de vreme în viitorul apropiat. Era mai bine să se poarte amabil pentru început, în loc să-i arate şerifului degetul mijlociu.
   Ethan se aşeză pe unul dintre cele patru scaune tapiţate din zona de aşteptare.
  Transpirase în drum spre biroul şerifului, dar acum, când pulsul îi revenise la normal, pelicula de transpiraţie de la suprafaţa pielii devenise rece în apropierea aerului condiţionat ce venea prin canalul de ventilaţie de deasupra capului său.
   Nu era mare lucru de citit pe măsuţa din faţa scaunului său - doar câteva numere vechi ale revistelor National Geografic şi Popular Science.
   Se lăsă pe spătarul scaunului şi închise ochii.
   Durerea de cap revenea cu forţe noi, înţepăturile stârnite de fiecare pulsaţie intensificându-se până la un nivel molecular perceptibil în numai câteva minute. De fapt, chiar putea auzi bubuitul provocat de migrenă în tăcerea deplină din biroul şerifului, unde singurul sunet era foşnetul cărţilor de joc în răstimpuri.
   După un timp, o auzi pe Belinda spunând triumfătoare:
   - Da!
   Deschise ochii - la timp cât să o surprindă punând jos ultima carte, înainte de a câştiga partida. Ea adună apoi toate cărţile de pe birou, le amestecă şi începu un joc nou.
   Trecură astfel încă 5 minute.
   Apoi încă 10.
   Când Belinda termină jocul şi începu să amestece din nou cărţile, Ethan simţi un prim semn de iritaţie - un spasm în ochiul său stâng.
   Durerea se intensifica, iar el aştepta - după estimările sale - de mai bine de 15 minute. În tot acest răstimp, telefonul nu sunase nici măcar o singură dată şi nicio altă persoană nu intrase în clădire.
   Închise ochii şi numără invers în gând până la şaizeci, în timp ce-şi masa tâmplele.
   Când deschise din nou ochii, stătea încă acolo, înfrigurat şi fără cămaşă, iar Belinda întorcea de zor cărţile. Şeriful încă nu sosise.
   Ethan se ridică şi, preţ de 10 secunde, făcu eforturi uriaşe să învingă ameţeala care-l învăluise. Reuşi în cele din urmă să-şi restabilească echilibrul şi se duse înapoi la recepţie, aşteptând ca Belinda să ridice privirea.
   Ea aşeză pe birou cinci cărţi înainte să-şi dea seama de prezenţa lui.
   - Da?
   - Îmi pare rău să vă tot deranjez, dar aştept de vreo 20 de minute.
   - Şeriful e teribil de ocupat astăzi.
   - Sunt sigur de asta, dar eu trebuie să vorbesc cu el chiar acum. Ori îl sunaţi din nou să-i spuneţi că nu mai pot să aştept, ori am să mă duc chiar eu la uşa lui şi...
   Telefonul de pe biroul ei începu să sune. Ea răspunse:
   - Da? OK, desigur.
   Puse telefonul pe un raft şi îi zâmbi lui Ethan.
   - Puteţi intra la şerif. Mergeţi pe hol. Biroul lui e chiar după uşa din capătul holului.

    Ethan bătu în uşă, sub placa pe care era scris numele şerifului.
   O voce profundă şi răsunătoare răspunse din interior:
   - Da!
   Ethan întoarse mânerul sferic, deschise uşa şi păşi înăuntru.
   Podeaua din interior era acoperită cu parchet din lemn negru, foarte scorojit. În stânga lui, capul enorm al unui elan era montat pe peretele opus unui birou rustic cât toate zilele. În spatele biroului se aflau 3 dulapuri antice pentru arme, burduşite cu puşti, carabine automate, pistoale şi cutii cu muniţie - atât de multe, încât ar fi fost suficiente pentru execuţia fiecărui locuitor al micului oraş, cu 3 focuri de armă, calculă el.
   Un bărbat cu vreo 10 ani mai în vârstă decât el, încălţat cu cizme de cowboy, stătea tolănit pe spate într-un scaun din piele, cu picioarele pe birou. Avea un păr blond şi ondulat, care în mai puţin de 10 ani probabil că avea să albească complet, iar maxilarul lui era acoperit cu o barbă scurtă de câteva zile.
   Purta pantaloni din pânză cafenie şi o cămaşă cu mâneci lungi, de un verde vânătoresc.
   Steaua şerifului sclipea în lumină. Părea confecţionată din bronz masiv şi era sofisticat gravată, având inserate în centru literele „WP“ de culoare neagră.
   În timp ce se apropia de birou, lui Ethan i se păru că vede pe buzele şerifului un surâs dispreţuitor.
   - Ethan Burke, Serviciul Secret.
   Întinse mâna peste birou, iar şeriful ezită - de parcă în mintea lui ar fi avut loc o dezbatere internă în urma căreia trebuia să se hotărască dacă era nevoie să se mişte sau nu. În cele din urmă îşi luă cizmele de pe birou şi se îndreptă în scaun.
   - Arnold Pope, zise el.
   Îşi strânseră mâinile, apoi adăugă:
   - Ia un loc, Ethan.
   Ethan se aşeză pe unul dintre scaunele din lemn cu spătar.
   - Cum te simţi? îl întrebă Pope.
   - Am avut şi zile mai bune.
   - Sunt sigur de asta. Probabil că ai şi mirosit mai bine, zise Pope, afişând un rânjet scurt. Urât accident ai mai avut acum două zile! Tragic.
   - Da. Speram să aflu ceva mai multe detalii despre asta. Cine ne-a lovit?
   - Martorii oculari spun că a fost un camion de tractare.
   - Şoferul e arestat? A fost acuzat?
   - Ar fi fost dacă l-aş fi putut prinde.
   - Vrei să spui că a fugit de la locul accidentului?
   Pope încuviinţă din cap.
   - A şters-o din oraş după ce v-a izbit. Dispăruse de mult când am ajuns eu la locul accidentului.
   - Şi nu a văzut nimeni numărul de pe plăcuţa de înmatriculare sau vreun alt detaliu?
   Pope clătină din cap şi ridică un obiect de pe birou - era un glob cu zăpadă, cu baza aurie. Un vârtej de zăpadă învălui clădirile miniaturale de sub domul din sticlă atunci când şeriful începu să se joace cu globul, trecându-l dintr-o mână în alta.
   - Ce măsuri au fost luate pentru a localiza acest camion? întrebă Ethan.
   - Ne-am ocupat de acest aspect.
   - V-aţi ocupat?
   - Poţi fi sigur.
   - Aş vrea să-l văd pe agentul Stallings.
   - Cadavrul lui e păstrat la morgă.
   - Şi unde e morga?
   - La subsolul spitalului.
   Şi atunci, Ethan îşi aminti. Din senin. Ca şi cum i-ar fi şoptit cineva la ureche.
   - Pot împrumuta o bucăţică de hârtie? întrebă el.
   Pope deschise un sertar şi dezlipi o notiţă adezivă dintr-un top de post-it-uri, pe care i-o întinse lui Ethan împreună cu un pix. Ethan îşi trase scaunul în faţă şi puse pe birou bucata de hârtie, pe care trecu numărul.
   - Înţeleg că lucrurile mele sunt la tine, zise Ethan, strecurându-şi post-it-ul în buzunar.
   - Ce lucruri?
   - Telefonul meu mobil, pistolul, portofelul, insigna, servieta...
  - Cine ţi-a spus că lucrurile tale sunt la mine?
   - O asistentă de la spital.
   - Nu am idee de unde a auzit aşa ceva.
   - Stai puţin. Deci nu ai lucrurile mele?
   - Nu.
   Ethan îl privi uimit pe Pope pe deasupra biroului.
   - Este posibil să fi rămas în maşină?
   - Care maşină?
   Se strădui să-şi păstreze calmul şi să nu ridice vocea.
   - Cea în care eram atunci când ne-a lovit camionul de tractare.
   - Presupun că este posibil, dar sunt aproape sigur că cei de la EMT au luat lucrurile tale.
   - Iisuse...
   - Cum?
   - Nimic. Te-ar deranja dacă aş da câteva telefoane înainte să plec? Nu am mai vorbit cu soţia mea de câteva zile.
   - Am vorbit eu cu ea.
   - Când?
   - În ziua accidentului.
   - Şi e pe drum?
   - Nu am idee. Eu doar am informat-o despre cele întâmplate.
   - Trebuie să-l sun şi pe superiorul meu...
   - Cine e?
   - Adam Hassler.
   - El te-a trimis aici?
   - Da.
   - Tot el te-a instruit să nu mă anunţi că agenţii federali vor sosi în lumea mea? Sau a fost doar decizia ta?
   - Crezi că aveam obligaţia să...
   - Măcar din politeţe, Ethan. Din politeţe. Dar, fiind agent federal, probabil că nu eşti prea familiarizat cu acest concept...
   - Oricum te-aş fi contactat în cele din urmă, domnule Pope. Nu am avut intenţia să te ignor definitiv.
   - Aha. Bine, atunci.
   Ethan ezită. Încerca să fie cât mai concis şi să comunice doar informaţiile pe care voia să le transmită, nimic mai mult. Dar durerea de cap devenise infernală şi vederea sa dublă ameninţa să-l spintece pe şerif, transformându-l în doi ticăloşi în loc de unul.
   - Am fost trimis aici pentru a găsi doi agenţi ai Serviciului Secret.
   Sprâncenele lui Pope se ridicară brusc.
   - Sunt dispăruţi?
   - De 11 zile.
   - Dar ce făceau în Wayward Pines?
   - Nu am fost informat în detaliu despre investigaţia lor, deşi ştiu că era vorba de David Pilcher.
   - Numele îmi sună vag cunoscut. Cine e?
   - Apare mereu pe listele celor mai bogaţi oameni ai lumii. E unul dintre acei miliardari excentrici care trăiesc izolaţi. Nu vorbeşte niciodată cu presa. Deţine o mulţime de companii biofarmaceutice.
   - Şi are vreo legătură cu Wayward Pines?
   - Îţi repet, nu ştiu acest lucru. Dar, dacă Serviciul Secret a fost aici, a existat probabil o investigaţie referitoare la o infracţiune de natură financiară. Asta e tot ceea ce ştiu.
   Pope se ridică brusc de pe scaun. Ethan realizase că era un bărbat masiv încă de când îl văzuse aşezat în spatele biroului, dar stând în picioare şeriful avea aproape 2 metri.
   - Eşti bine-venit să foloseşti telefonul din sala de conferinţe, agent Burke.
   Ethan nu se mişcă din scaunul său.
   - Nu am terminat, şerif Pope.
   - Sala de conferinţe e chiar aici, zise Pope, ocolind biroul şi apropiindu-se de uşă. Şi poate că ar fi mai bine să porţi o cămaşă data viitoare. E doar o sugestie.
   Bubuitul din capul lui Ethan se intensifică din cauza furiei.
   - Nu ai vrea să afli de ce nu port cămaşă, şerif Pope?
   - Nu ţin neapărat.
   - Unul dintre agenţii pe care îi caut se descompune într-o casă, la 6 străzi distanţă de locul acesta.
   Pope se opri în faţa uşii, cu spatele la Ethan.
   - Tocmai l-am găsit. Înainte să vin aici, adăugă Ethan.
   Pope se întoarse şi îl privi încruntat.
   - Dezvoltă te rog ce vrei să spui prin „tocmai l-am găsit”.
   - Noaptea trecută, o barmaniţă de la Biergarten mi-a dat adresa ei în caz că aş avea nevoie de ceva. M-am trezit cu o migrenă îngrozitoare în această dimineaţă. Fără niciun ban. Am fost dat afară din camera mea de hotel. M-am dus la ea acasă gândindu-mă să fac rost de nişte medicamente pentru durerea de cap, doar că adresa pe care mi-a dat-o era probabil greşită.
   - Care este adresa?
   - 604 First Avenue. S-a dovedit a fi o casă veche, abandonată. În ruine. Agentul Evans fusese încătuşat de un pat în una dintre camere.
   - Eşti sigur că este bărbatul pe care ai venit să-l cauţi?
   - Sunt sigur 80%. Era într-un stadiu avansat de putrefacţie, iar faţa lui suferise traume severe.
   Expresia furioasă pe care şeriful o afişase încă de la începutul întrevederii dispăruse. Trăsăturile sale păreau acum ceva mai blânde. Se apropie de Ethan şi se aşeză pe scaunul gol de lângă acesta.
   - Îmi cer scuze, agent Burke. Te-am lăsat să aştepţi la recepţie. M-am înfuriat că nu am fost anunţat de venirea ta în oraş, dar trebuie să recunosc că ai dreptate. Nu erai obligat să faci asta. Am o fire capricioasă - e unul dintre numeroasele mele defecte - şi comportamentul meu a fost inacceptabil.
   - Scuzele îţi sunt acceptate.
   - Ai avut nişte zile teribile.
   - Aşa e.
   - Du-te să dai telefoanele acelea şi o să mai vorbim după ce termini.

      O masă lungă ocupa aproape întreaga sală de conferinţe, iar între scaune şi perete abia dacă era loc să treacă cineva.
   Ethan îşi făcu drum prin spaţiul acela îngust pentru a ajunge la telefonul cu disc din capătul mesei.
   Îşi scoase din buzunar post-it-ul pe care-şi notase numărul şi ridică receptorul.
   Avea ton. Formă numărul. Suna.
   Soarele după-amiezii pătrundea în felii printre lamelele jaluzelelor şi se revărsa pe furnirul lăcuit al mesei de lemn în dungi de lumină orbitoare.
   După trei apeluri sonore, murmură:
   - Haide, iubito, răspunde.
   După cel de-al cincilea apel, auzi robotul. Apoi vocea Theresei: „Bună, dacă ai vrut să suni la familia Burke. Ne pare rău că nu suntem aici să răspundem... doar dacă nu eşti vreun agent de vânzări, desigur... În acest caz suntem încântaţi că am ratat apelul tău şi, de fapt, ne eschivăm şi te încurajăm să uiţi acest număr. Dacă nu eşti agent, lasă mesajul după bip“.
   - Theresa, sunt eu. Doamne, mi se pare că nu ţi-am auzit vocea de ani întregi... Cred că ai aflat. Am fost implicat într-un accident de maşină în acest oraş. Se pare că nimeni nu ştie unde e telefonul meu, aşa că, dacă ai încercat să mă suni, îmi pare rău... Stau la hotelul Wayward Pines, la camera 226. Ai putea încerca să suni şi la biroul şerifului. Sper că tu şi Ben sunteţi bine. Eu sunt teafăr. Cam şifonat, ce-i drept, dar ceva mai bine acum. Te rog să mă suni în seara asta la hotel. Voi încerca să te sun din nou cât mai curând. Te iubesc, Theresa. Atât de mult...
   Închise telefonul şi se gândi o clipă, încercând să-şi amintească numărul telefonului mobil al soţiei sale. Reuşi să-şi aducă aminte primele 7 cifre, dar ultimele 3 rămaseră învăluite în mister.
   Numărul biroului din Seattle îi răsări instantaneu în minte.
   Formă numărul şi, după trei apeluri sonore, auzi vocea unei femei pe care nu o recunoscu.
   - Serviciul Secret.
   - Bună ziua. Ethan Burke la telefon. Trebuie să vorbesc cu Adam Hassler, vă rog.
   - Nu e disponibil pentru moment. Vă pot ajuta cu ceva?
   - Nu. Trebuie să vorbesc de urgenţă cu el. Nu e astăzi la birou?
   - Nu e disponibil pentru moment. Vă pot ajuta cu ceva?
   - Dar dacă l-aş suna pe mobil? Mi-aţi putea da, vă rog, numărul lui?
   - Oh, mă tem că nu vă pot da această informaţie.
   - Înţelegeţi cine sunt eu? Agentul Ethan Burke.
   - Vă pot ajuta cu ceva?
   - Cum te numeşti?
   - Marcy.
   - Eşti nouă, nu-i aşa?
   - Azi e a treia mea zi de serviciu.
   - Uite ce e, sunt în Wayward Pines, Idaho, în mijlocul unui adevărat haos. Dă-mi-l pe Hassler la telefon imediat. Nu-mi pasă ce face acum, fie că e într-o şedinţă... fie că e pe closet... Dă-mi-l naibii odată la telefon!
   - Oh, îmi pare rău.
   - Cum?
   - Nu voi putea continua această conversaţie dacă vorbiţi aşa cu mine.
   - Marcy?
   - Da?
   - Îmi cer scuze. Îmi pare rău că am ridicat tonul, dar trebuie să vorbesc neapărat cu Hassler. E urgent.
   - Aş putea să-i transmit un mesaj dacă doriţi.
   Ethan închise ochii. Scrâşni din dinţi pentru a se abţine. Îi venea să urle în receptor.
   - Spune-i să-l sune pe agentul Ethan Burke la biroul şerifului din Wayward Pines sau la hotelul Wayward Pines, camera 226. Trebuie să facă asta imediat ce primeşte mesajul. Agentul Evans e mort. Înţelegi ce-ţi spun?
   - O să-i transmit mesajul! zise voioasă Marcy, după care închise telefonul.
   Ethan îndepărtă receptorul de ureche şi îl izbi cu sete de 5 ori de masă. În timp ce punea receptorul în furcă, îl observă pe şeriful Pope stând în pragul uşii sălii de conferinţe.
   - E totul în regulă, Ethan?
   - Da, doar că... sunt ceva probleme, pentru că nu am putut lua legătura cu superiorul meu.
   Pope intră în sala de conferinţe şi închise uşa. Se aşeză în celălalt capăt al mesei, în faţa lui Ethan.
   - Ai spus că erau doi agenţi dispăruţi, zise Pope.
   - Aşa e.
   - Cine e celălalt?
   - Se numeşte Kate Hewson. A lucrat la biroul din Boise, iar înainte de asta la filiala din Seattle.
   - Acolo ai cunoscut-o?
   - Am fost parteneri.
   - Deci s-a transferat?
   - Da.
   - Iar Kate a venit aici împreună cu agentul...
   - Bill Evans.
   - ... pentru această investigaţie ultrasecretă.
   - Aşa e.
   - Aş vrea să te ajut. Ai avea nevoie de ajutorul meu?
   - Desigur, Arnold.
   - În regulă. Să începem cu lucrurile de bază. Cum arată Kate?
    Ethan se lăsă pe spătarul scaunului.
   Kate.
   Îşi impusese atât de vehement de-a lungul ultimului an să nu se mai gândească la ea, încât avu nevoie de câteva secunde ca să-şi amintească chipul ei. Avea impresia că redeschide o rană ce abia începuse să se cicatrizeze.
   - Are 1 metru 58 sau 1 metru 60 înălţime. Vreo 48 de kilograme.
   - O fată arătoasă, nu?
   - Cea mai bună poliţistă pe care am cunoscut-o. Avea părul scurt şi castaniu ultima dată când am văzut-o, dar se poate să-i fi crescut. Ochi albaştri. Neobişnuit de frumoasă.
   Dumnezeule, încă îi simţea parfumul.
   - Vreun semn distinctiv?
   - Da, avea unul. Un semn din naştere pe obraz, destul de vag. O pată de culoarea cafelei cu lapte cam cât o monedă de 5 cenţi.
   - O să-i anunţ pe subordonaţii mei şi poate că ar fi mai bine să-i lipim portretul-robot prin oraş.
   - Ar fi grozav.
   - De ce ai spus că a fost transferată de la biroul din Seattle?
   - Nu am spus asta.
   - Ei bine, ştii de ce?
   - Nişte probleme de reorganizare internă, cel puţin aşa umbla zvonul. Aş vrea să văd maşina.
   - Maşina?
   - Cea neagră, marca Lincoln Town, pe care o conduceam când s-a produs accidentul.
   - Oh, desigur.
   - Unde aş putea să o văd?
   - Există un cimitir de fiare vechi la periferia oraşului, zise şeriful ridicându-se. Mai spune-mi o dată: care era adresa aceea?
   - 604 First Avenue. O să te conduc până acolo.
   - Nu e nevoie.
   - Dar vreau să o fac.
   - Eu nu vreau.
   - De ce?
   - Mai ai nevoie de ceva?
   - Aş vrea să aflu rezultatele investigaţiei tale.
   - Întoarce-te mâine după ora prânzului. Vom vedea atunci cum stă treaba.
   - Şi mă vei duce la cimitirul de fiare vechi pentru a vedea maşina?
   - Cred că putem aranja treaba asta. Dar pentru moment, să mergem. O să te conduc până afară.

      În timp ce-şi strecura braţele pe mâneci, Ethan îşi spuse că sacoul şi cămaşa lui miroseau acum ceva mai acceptabil.
   Se îndepărtă de clădirea în care se afla biroul şerifului din Wayward Pines. Încă duhnea, dar se gândi că mirosul de putrefacţie avea să atragă mai puţin atenţia decât dacă ar fi mers prin oraş îmbrăcat doar în pantalonii de la costum.
   Mări pasul atât cât se simţea în stare, dar ameţeala îl învăluia necruţătoare, iar capul îi plesnea de durere. Fiecare pas îi provoca o nouă agonie în zona cutiei craniene.
   Localul Biergarten era deschis şi gol, excepţie făcând doar barmanul cu înfăţişare plictisită care stătea pe un scaun înalt din spatele barului şi citea un roman cu copertă broşată - una dintre ultimele cărţi ale lui F. Paul Wilson.
   Când Ethan ajunse lângă bar, întrebă:
   - Beverly este cumva de serviciu în seara asta?
   Bărbatul ridică un deget.
   Trecură 10 secunde până când acesta termină de citit pasajul. În cele din urmă închise cartea şi îşi concentră atenţia asupra lui Ethan.
   - Ce vă pot oferi de băut?
   - Nimic. O caut pe femeia care a servit la bar noaptea trecută. Numele ei este Beverly. O brunetă drăguţă. De vreo 35 de ani. Destul de înaltă.
   Barmanul se dădu jos de pe scaun şi puse cartea pe tejgheaua barului. Părul său lung şi sur avea culoarea apei murdare rămase după spălatul vaselor, iar el îl purta strâns într-o coadă la spate.
   - Aţi fost aici? În acest restaurant?
   - Chiar aşa, zise Ethan.
   - Şi îmi spuneţi că o brunetă înaltă v-a servit la bar?
   - Exact. Se numea Beverly.
   Bărbatul clătină din cap şi zâmbi neîncrezător. Ethan sesiză expresia batjocoritoare de pe faţa acestuia.
   - Sunt doar doi oameni care lucrează aici, la bar, şi care semnează statul de plată. Un tip pe nume Steve şi cu mine.
   - Nu, nu. Femeia asta m-a aşteptat să termin consumaţia noaptea trecută. Am mâncat un burger. Am stat chiar în locul acela, adăugă Ethan, îndreptând arătătorul către scaunul de colţ.
   - Nu mi-o lua în nume de rău, amice, dar cât de mult ai băut aseară?
   - Nu am băut nimic. Şi nu sunt amicul tău. Sunt agent federal şi ştiu sigur că am fost aici noaptea trecută. Ştiu cine m-a servit.
   - Îmi pare rău, omule. Nu ştiu ce altceva pot să-ţi spun. Cred că ai fost la alt restaurant.
   - Nu, eu...
   Ethan îşi pierdu brusc concentrarea. Îşi înfipse vârfurile degetelor în pielea de la tâmple. Putea simţi pulsul în artera temporală. Fiecare bătaie a inimii lui purta violenţa şi răceala acelor migrene cumplite pe care le avea în copilărie - acea durere pasageră, dar înfiorătoare ce apărea fără milă de îndată ce muşca dintr-o îngheţată pe băţ sau savura dulciuri congelate.
   - Domnule? Domnule, vă simţiţi bine?
   Ethan se îndepărtă de bar împleticindu-se. Reuşi să spună doar:
   - Ea a fost aici. Sunt sigur de asta. Nu înţeleg de ce faci...
   Apoi se trezi afară, cu mâinile pe genunchi, aplecat deasupra unei băltoace de vomă.
   Înţelese imediat că provenea de la el, căci gâtul îl ardea cumplit din cauza gustului amar produs de bilă.
   Ethan îşi îndreptă umerii şi se şterse la gură cu mâneca sacoului. Soarele dispăruse deja în spatele stâncilor, iar răceala serii pusese stăpânire pe oraş.
   Erau mai multe lucruri pe care trebuia să le facă. Să o găsească pe Beverly, apoi pe paramedicii de la locul accidentului, ca să-şi recupereze bunurile personale, însă tot ce-şi dorea în acel moment era să se ghemuiască într-un pat, într-o cameră întunecoasă. Să adoarmă şi să scape de durere. De confuzie. Şi de emoţia aceea esenţială din subconştientul său, care devenea din ce în ce mai intensă şi mai greu de ignorat.
   Groaza.
   Sentimentul acut de primejdie. Ceva nu era în regulă.

      Urcă împleticindu-se treptele din piatră şi împinse uşile de la hotel.
   Şemineul încălzea holul hotelului. Un cuplu de tineri ocupa canapeaua de două locuri de lângă foc, savurând vinul sclipitor din pahare. O vacanţă romantică, probabil, îşi spuse el, bucurându-se de noua faţă, complet diferită, a orăşelului Wayward Pines.
   Un bărbat în frac stătea în faţa pianului masiv din hol, cântând „Priveşte întotdeauna partea luminoasă a vieţii”.
   Ethan ajunse la pupitrul recepţiei făcând eforturi să zâmbească, în pofida durerii ce-l chinuia.
   Aceeaşi funcţionară care-l evacuase din camera de hotel în acea dimineaţă începu să-i vorbească dinainte de a ridica privirea.
   - Bine aţi venit la hotelul Wayward Pines. Cu ce vă pot aju...
   Se opri când îl văzu pe Ethan.
   - Bună, Lisa.
   - Sunt impresionată, zise ea.
   - Impresionată?
   - V-aţi întors să plătiţi. Mi-aţi spus că veţi face asta, dar, sinceră să fiu, nu am crezut că am să vă mai văd vreodată. Îmi cer scuze pentru...
   - Nu, ascultă-mă. Nu am reuşit nici astăzi să-mi găsesc portofelul.
   - Vreţi să spuneţi că nu v-aţi întors ca să plătiţi camera pentru noaptea trecută? Aşa cum mi-aţi promis de nenumărate ori?
   Ethan închise ochii, abia respirând din cauza durerii agonizante.
   - Lisa, nici nu-ţi poţi imagina ce zi am avut! Am mare nevoie să mă întind undeva pentru câteva ore. Nici măcar nu-mi trebuie o cameră pentru toată noaptea. Doar un loc în care să-mi pot limpezi mintea şi să dorm. Am nişte dureri îngrozitoare.
   - Opriţi-vă! zise ea.
   Se ridică de pe scaun şi se aplecă spre el peste pupitrul recepţiei.
   - Nici acum nu puteţi plăti şi îmi cereţi o cameră pentru încă o noapte?
   - Nu am unde să mă duc.
   - M-aţi minţit!
   - Îmi cer scuze. Sincer, am crezut că voi putea să le recuperez până...
   - Înţelegeţi că m-aţi pus într-o situaţie riscantă? Că aş putea să-mi pierd slujba din cauza dumneavoastră?
   - Îmi pare rău. Nu am vrut să...
   - Plecaţi!
   - Poftim?
   - Nu m-aţi auzit?
   - Nu am unde să mă duc, Lisa. Nu am nici măcar un telefon. Nu am bani. Nu am mai mâncat nimic de aseară şi...
   - Explicaţi-mi şi mie din nou de ce ar fi toate astea problema mea.
   - Trebuie să mă întind undeva. Doar câteva ore. Te implor.
   - Parcă v-am explicat. Cât de clar am putut. E timpul să plecaţi.
   Ethan nu se mişcă din loc. Se mulţumi să o privească, sperând ca femeia să vadă agonia din ochii lui şi să i se facă milă de el.
   - Acum, adăugă ea.
   El ridică mâna ca şi cum s-ar fi predat, îndepărtându-se apoi de pupitru. Când ajunse la uşă, Lisa strigă după el.
   - Să nu vă mai întoarceţi niciodată aici.
   Ethan aproape că se prăbuşi după ce coborî treptele din faţa hotelului. Capul i se învârtea vertiginos când ajunse pe trotuar. Luminile stâlpilor de iluminat stradal şi farurile maşinilor care treceau pe lângă el începură să se rotească în jurul lui. Avea impresia că puterea i se scurge din picioare, de parcă cineva  ar fi scos dopul de scurgere.
   Porni într-o direcţie la întâmplare pe trotuar, confuz, apoi văzu clădirea din cărămidă roşie ce se iţea la vreo opt străzi distanţă. Încă îi era frică de ea, dar acum avea nevoie de spital, îşi dorea cu disperare patul, somnul, medicamentele. Ar fi făcut orice ca să-i dispară durerea aceea.
   Avea de ales. Ori se ducea la spital, ori avea să doarmă afară - pe o alee sau într-un parc, expus în faţa elementelor naturii.
   Dar spitalul se afla la 8 străzi distanţă de locul acela, atât de departe, şi fiecare pas pe care-l făcea însemna un consum istovitor de energie. Luminile se dezintegrau peste tot în jurul lui, rotindu-se ca nişte cozi de cometă din ce în ce mai strălucitoare, tot mai intense, distorsionându-i viziunea, de parcă ar fi văzut lumea ca pe o fotografie cu expunere îndelungată a oraşului pe timp de noapte. Luminile aruncate pe asfalt de farurile maşinilor se prelungeau ca nişte raze strălucitoare, în timp ce stâlpii de iluminat stradal păreau uriaşe torţe aprinse.
   Se izbi de cineva, iar un bărbat îl împinse, spunând:
   - Mergi în direcţia aceea?
   La următoarea intersecţie, Ethan se opri. Nu era sigur că avea să ajungă teafăr pe cealaltă parte a străzii. Făcu doi paşi înapoi, clătinându-se, apoi se lăsă pe trotuar, cu spatele rezemat de zidul unei clădiri.
   Strada devenise aglomerată - el nu putea vedea clar nimic, însă auzea pe asfalt paşii celor care treceau pe lângă el, precum şi frânturi de conversaţii.
   Pierdu orice noţiune a timpului.
   Poate că visase.
   Apoi realiză că zăcea întins pe o parte pe asfaltul rece; simţi pe obraz răsuflarea cuiva şi auzi nişte voci.
   Distinse câteva cuvinte, deşi mintea lui nu le putea asambla într-o ordine firească.
   Deschise ochii.
   Era noapte.
   Tremura de frig.
   O femeie se lăsă în genunchi lângă el, iar el îi simţi mâinile apucându-l de umeri. Ea îl scutură uşurel, în timp ce i se adresa:
   - Domnule, vă simţiţi bine? Mă puteţi auzi? Domnule? Uitaţi-vă la mine şi spuneţi-mi ce s-a întâmplat...
   - E beat, spuse o voce de bărbat.
   - Nu, Harold, se simte rău.
   Ethan încercă să distingă chipul femeii, dar era întuneric şi nu vedea prea bine. Tot ce putea vedea erau stâlpii de iluminat strălucind peste drum ca nişte mici sori şi ocazional câteva dâre de lumină de la maşinile care treceau pe stradă.
   - Mă doare capul, rosti el cu o voce care suna mult prea slabă, îndurerată şi chinuită ca să fie a lui. Am nevoie de ajutor, murmură el.
   Femeia îl luă de mână şi îi spuse să nu-şi facă griji şi să nu-i fie frică. Cei pe care-i chemase în ajutor erau deja pe drum.
   Şi, cu toate că era sigur că mâna care o ţinea pe a lui nu îi aparţinea unei femei tinere, pentru că pielea era mult prea moale şi subţire, precum hârtia uzată, vocea aceea i se părea atât de cunoscută, încât i se rupea inima.

Capitolul 4

      După ce ieşiră din Seattle luară feribotul până la Bainbridge Island şi se îndreptară spre nordul peninsulei, către Port Angeles - un convoi format din patru maşini care-i transportau pe cincisprezece dintre prietenii apropiaţi ai familiei Burke.
   Theresa sperase
să fie o zi frumoasă, dar era frig şi ploua mărunt, iar cerul era cenuşiu şi plin de nori şi nimic nu se mai vedea dincolo de culoarul îngust al autostrăzii pe care se deplasau.
   Dar nimic din toate astea nu avea importanţă. Mergeau indiferent de vreme şi, chiar dacă nimeni nu ar fi vrut să o însoţească, ea şi Ben ar fi fost în stare să plece singuri la drum.

..............................