Obsesia, Nora Roberts

 ....................................................

3-8

              Ea își spuse că visul erotic cu Xander cu riffuri de başi bubuitori şi nebuneşti de chitară în timp ce casa ardea în jurul lor era inevitabil.

   Poate că o lăsase un pic agitată, dar avea destule de făcut ca să alunge începuturile unei frustrări sexuale. Nu era pregătită să fie frustrată sexual şi mult prea nepregătită ca să rezolve situaţia. Un weekend liniştit de lucru, cu soare şi o ploaie blândă de seară, netezi toată agitaţia. Aşa cum promisese, îşi bău cafeaua de dimineaţă pe verandă - îşi va cumpăra o cafetieră mai bună - bucurându-se de tăcere şi singurătate.
   Când sună pe FaceTime la New York, duminică, era într-o stare de spirit bună.
   - Ia uite-o! zise Seth, care-şi lăsase cioc, o decizie pe care o considera potrivită pentru împlinirea a 45 de ani, şi radie prin ecranul IPad-ului.
- Bună, frumosule!
   - Vorbeşti cu mine? se interesă Harry, apărând în cadru şi punând o mână pe umărul lui Seth.
   Inelele pe care şi le dăduseră unul altuia la Boston în vara lui 2004 străluceau pe mâinile lor.
   - Două porţii de frumuseţe.
   - Ba cred că trei. Ghici cine a venit la masa de duminică?
   Mason se strecură în cadru în spatele lor şi îi zâmbi.
   - Ei, dacă nu e doctorul agent Carson!
   Ia uită-te la el, se gândi, aşa de înalt şi, da, erau trei porţii de frumuseţe acum. Şi mai important, erau fericiţi. El era pe drumul cel bun să facă şi să devină ce-şi propusese.
   - Cum e FBI-ul?
   - Asta e informaţie clasificată.
   - Tocmai s-a întors din nordul statului, îi spuse Seth. A ajutat la un caz de răpire. A ajutat o fată de 12 ani să se întoarcă teafără acasă.
   - Îi o slujbă. Ce se întâmplă cu casa aia ciudată pe care ai cumpărat-o?
   - Ciudată? Hai să vezi.
   Ea apucă tableta şi se roti încetişor prin bucătărie.
   - Cine e nebun?
   - Naomi, e superb. Uită-te la hota aia, Seth! Ai ales marca Wolf.
   - Ştiu să ascult.
   - Lasă hota, zise Seth. Dulapurile sunt superbe. De ce sunt goale? Harry, trebuie să-i trimitem farfurii.
   - Nu, nu, am deja ceva în plan. O să-ţi trimit link-ul gamei la care mă uit. Hai să vă duc la etaj, vreau să vă arăt pereţii dormitorului principal - eu singură i-am zugrăvit.
   - Tu? pufni Mason.
   - Fiecare centimetru. S-ar putea să nu mai pun mâna pe vreun trafalet în viaţa mea, dar am zugrăvit fiecare centimetru din camera asta.
   - Şi câte camere are casa?
   - Taci, Mason. Acum fiţi cinstiţi - culoarea se potriveşte?
   Ajunsă sus, se mai roti o dată cu tableta.
   - Drăguţ şi odihnitor, declară Seth. Acum, de ce nu ai un pat cum trebuie?
   - E pe listă. Lista cea foarte lungă, se gândi ea. Serios, abia am terminat cu zugrăveala şi am instalat o cameră obscură temporară. Am o sumedenie de chestii care trebuie procesate şi printate.
   - Munceşti prea din greu şi prea mult, obiectă Seth.
   - Tu îţi faci prea multe griji. Vineri seară am ieşit în oraş, am băut ceva, am asculta muzica unei trupe locale.
   - Te vezi cu cineva? se interesă Harry prompt şi din spatele lui Mason îşi dădu ochii peste cap şi îi spuse pe muteşte: „Mai bine tu decât eu“.
   - Mă văd cu multă lume. Echipa e aici opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână.
   - E vreun bărbat arătos, necăsătorit în echipa aia?
   - Cauţi pe cineva?
   - Am tot ce pot să duc, râse Harry.
   - Şi eu, deocamdată. Vreau să ştiu cum vă merge vouă. Cum merge restaurantul? Ce mâncaţi la masa de duminică? Doamna Koblowki din vecini încă mai are musafiri bărbaţi?
   Naomi nu reuşi să le distragă atenţia - ştia asta prea bine -, dar ei renunţară şi timp de cincisprezece minute vorbiră despre lucruri amuzante, uşoare, de acasă.
   După ce îşi luară la revedere ea închise tableta şi simţi cum îi lipsesc, aproape ca o mână sau un picior.
   Trebălui în camera obscură timp de o oră, încercă să se liniştească lucrând la laptop. Dar discuţia cu familia ei îi dăduse o stare de nelinişte şi melancolie.
   „E timpul să ieşi afară“, se gândi. Va face fotografii adevărate în oraş, studii adevărate cu portul. Ce mod mai bun de a-ţi petrece restul după-amiezii de duminică? Apoi se va întoarce acasă şi va găti altceva în afară de omletă sau sendvişuri cu brânză la grătar în superba ei bucătărie nouă.
   Mulţumită de ea însăşi, merse cu maşina până în oraş, o parcă şi porni pe jos. Nu avea treburi de rezolvat, nimic de cumpărat. Putea doar să se plimbe şi să compună cadre pentru fotografii.

       Barca cu pânze numită Maggie Mae, cu vopseaua ei albă ca o rochie de mireasă şi pânzele coborâte şi aspectul ei lustruit. Ambarcaţiunea de agrement cu puntea decorată cu baloane pentru o petrecere, barca de pescuit de un gri tern care o ducea cu gândul la un cal de povară rezistent.
   Toate catargele goale şi legănându-se pe cerul albastru, şi reflectate tulbure în apă. Şi mai departe, o pereche înainta pe patine, viteza lor mare într-un contrast perfect cu aşteptarea visătoare a ambarcaţiunilor andocate.
   Îşi luă o Fanta Orange - o reminiscenţă din anii adolescenţei - şi se sui înapoi în maşină cu planul de a-şi petrece seara lucrând la printuri. Luă o curbă. Şi călcă frânele brusc.
   Nu era un cerb, de data asta, ci un câine. Nu pe drum, dar şchiopătând. Ea dădu să-şi continue drumul - nu era câinele ei, nu era problema ei dar acesta mai făcu doar câţiva paşi, apoi se întinse de parcă i-ar fi fost rău sau ar fi fost rănit.
   I.a naiba!
   Nu putea să plece pur şi simplu, aşa că trase pe dreapta, chiar dacă se întreba ce naiba trebuia să facă.
   Poate că era turbat sau rău, sau...
   Câinele îşi ridică puţin capul, când ea coborî din maşină şi îi aruncă o privire epuizată şi plină de speranţă.
   - O, bine. OK, băiete. Cuminte... cel puţin aşa sper, Doamne!
   Pentru că era destul de mare, observă ea. Dar slab - putea să-i numere coastele. Un câine maro, mare, slab şi murdar cu ochi şocanţi de albaştri care păreau dureros de trişti. Şi, la naiba din nou, albastrul în contrast cu maroul o făceau să se gândească la Harry.
   Nu observă nicio zgardă, niciun marcaj. Poate că avea un cip.
   Poate putea să ia legătura cu un veterinar sau un adăpost pentru animale - putea să găsească numerele printr-o căutare rapidă pe telefon.
   Apoi el scheună şi se târî pe burtă spre ea. Ea nu avu inima să-l părăsească, aşa că se apropie, se lăsă pe vine şi întinse mâna cu grijă. El o linse şi se apropie pe burtă mai mult.
   - Eşti rănit?
   Murdar cum era - el sau ea -, Naomi îl mângâie totuşi pe cap.
   - Te-ai pierdut? Doamne, arăţi aproape mort de foame. N-am nimic de mâncare la mine. Ce-ar fi să sun pe cineva să te ajute?
   El îşi puse capul cu urechile pleoştite şi murdare pe piciorul ei şi nu scânci, mai degrabă gemu.
   Naomi scoase telefonul, dar apoi auzi sunetul unui motor - o motocicletă - ieşind din oraş. Puse cu grijă capul câinelui pe marginea drumului şi se ridică să facă semn motociclistului.
   În secunda în care îl văzu - picioare lungi în blugi, bust frumos în piele neagră -, ea se gândi că, desigur, aşa trebuia să fie. Chiar şi cu vizor cu sticlă fumurie, îl recunoscu pe Xander Keaton. Bărbatul opri motorul şi se dădu jos de pe motocicletă.
   - L-ai lovit?
   - Nu. Şchiopăta pe marginea drumului, apoi s-a întins aici. Iar eu...
   Se opri pentru că el se lăsase deja pe vine, lăsându-şi mâinile mari cu care cânta la chitară să alunece cu blândeţea unei mame mângâindu-şi copilul peste trupul câinelui.
   - OK, băiete, încetişor. Nu văd sânge şi nici răni. Nu simt vreo fractură. Nu cred că a fost lovit de vreo maşină.
   -E aşa de slab şi...
   -Am nişte apă în portbagaj. Adu-o, bine? Ţi-e sete? Pariez că ţi-e sete. Şi că ţi-e tare foame. Ai stat o vreme pe drumuri. Ai hoinărit.
   În timp ce Xander vorbea cu câinele şi îl mângâia, Naomi căută prin portbagajul motocicletei şi găsi o sticlă cu apă.
   - Hai să vedem ce putem să facem aici.
   Xander luă sticla şi îi făcu semn lui Naomi să se aşeze.
   - Fă-ţi mâinile căuş.
   - Eu...
   - Haide, haide. N-o să te omoare.
   Naomi făcu ce i se ceruse şi îşi făcu palmele căuş în dreptul botului câinelui. El lipăi apa pe care o turnă Xander, gâfâi, lipăi, apoi îşi lăsă iar capul în jos.
   - Trebuie să-l luăm de pe drum. O să-l pun în spatele maşinii tale.
   - Unde putem să-l ducem?
   - Ar trebui să-l iei acasă.
   - Nu pot să-l iau acasă.
   Ea se ridică în timp ce Xander îşi băga mâinile sub câine, luându-1 în braţe. Văzu că era mascul, necastrat.
   - Aparţine cuiva.
   Xander se opri să se uite la ea cu ochii lui albaştri, ţinând în braţe câinele slab, obosit şi murdar.
   - Ţi se pare că acest câine ar aparţine cuiva? Deschide în spate.
   - Ar putea să se fi pierdut. Cineva ar putea să-l caute.
   - O să ne interesăm, dar n-am auzit pe nimeni care să fi pierdut un câine. E adult. Un maidanez. Poate un amestec de Husky sau Australian Shepherd în ochii aceia. Alice va şti - veterinarul. Ea va şti dacă cineva a pierdut un câine. Dar duminica are închis.
   - Trebuie să existe un număr de urgenţă.
   - Singura urgenţă pe care o văd la câinele ăsta e o masă hună, o baie şi mai bună şi un loc unde să se odihnească.
   - Ia-1 tu acasă.
   - Pe asta? întrebă el, făcând semn cu capul spre motocicleta lui.
   - Pot să aştept.
   -Tu l-ai găsit.
   - Tu l-ai fi găsit două minute mai târziu.
   - Chiar aşa. Uite, tu du-1 acasă şi eu o să aduc nişte provizii pentru el. Mâine îl duci la veterinar, o să împart factura cu tine. N-o să duci câinele la adăpost. Dacă nu îi găsesc stăpânii - şi pariez că au dispărut demult -, probabil că îl vor eutanasia.
   - O, nu spune asta!
   Învârtindu-se frustrată în cerc, Naomi îşi strânse pumnii în păr.
   - Nu spune asta ca să mă simt vinovată şi obligată. Stai, aşteaptă - e murdar şi miroase îngrozitor!
   Naomi înşfacă o pătură veche şi o duse în spate şi o întinse.
   - Foarte bine. O să fie în regulă. Mă duc înapoi şi aduc lucrurile de care ai nevoie. Ne vedem la tine acasă.
   Prinsă în capcană, în timp ce Xander se îndrepta spre motocicleta lui şi o porni cu zgomot, îndepărtându-se în grabă, ea se uită în spate spre câine.
   - Ai face bine să nu ţi se facă rău în maşină.
   Conduse încet, cu ochii tot în oglinda retrovizoare, dar nu auzi sunete de la câinele bolnav.
   Când ajunse în faţa casei se întrebă dacă munca excelentă din după-amiaza asta merita ca să se ocupe de un câine vagabond înfometat pentru o noapte. Coborî şi se îndreptă spre partea din spate a maşinii.
   - Da, e un miros extraordinar şi va fi nevoie de câteva săptămâni ca să dispară. Nu e neapărat vina ta, dar miroşi dezgustător. Bănuiesc că nu eşti în stare să te dai jos singur.
   Câinele se târî un pic pe burtă şi încercă să-i atingă mâna cu limba.
   - Nu contează. Eşti destul de slab ca să te pot ridica şi căra aproape un kilometru fără să obosesc. Dar eşti prea murdar şi mirositor. O să-l aşteptăm pe Xander. Stai acolo. Doar stai.
   Alergă în casă, umplu un castronel de plastic cu apă şi luă nişte biscuiţi. Era tot ce putea face.
   Când alergă înapoi afară, câinele scâncea, mirosind marginea spatelui maşinii.
   - Nu, nu, aşteaptă. Uite o mică gustare. Uite, uite un biscuit.
   El îl înghiţi pe nerăsuflate, apoi alţi şase şi lipăi şi sorbi apa din castronel.
   - E un pic mai bine, nu? N-o să dureze mult. Ar face bine să se grăbească, pentru că fiecare minut pe care îl petreci acolo înăuntru înseamnă încă o săptămână până trece mirosul.
   De data asta când se aplecă să-l mângâie, câinele îşi întoarse capul şi îi linse mâna.
   - Da, cred că e un pic mai bine.
   Se duse în faţă să-şi ia Fanta şi, din instinct, îşi scoase aparatul foto.
   - Putem să facem fluturaşi pentru veterinar, pentru adăpost, pentru oricine.
   Făcu mai multe poze, în timp ce el se uita la ea cu ochii aceia albaştri, stranii, atât de coloraţi faţă de maroul murdar al blănii şi simţi o uşurare ridicolă când auzi zgomotul unui motor. Xander, acum în camioneta lui, trase în spatele ei. Câinele dădu din coadă.
   - Biscuiţi?
   - N-am avut mâncare uscată la îndemână.
   - Am adus ceva. Mai bine îl hrăneşti aici afară, în caz că vomită.
   - Bună idee.
   Xander, care nu părea prea deranjat de murdărie sau miros, ridică bietul câine din maşină. Câinele rămase în picioare de data asta, un pic cam tremurat, în timp ce Xander scoase din camioneta lui un sac deja desfăcut, de 25 de kilograme, de mâncare pentru câini.
   - Crezi că ai adus destulă mâncare?
   Xander doar mârâi şi turnă ceva într-un castron mare de plastic, albastru.
   - Hei!
   Ea prinse castronul roşu pe care i-1 aruncă.
   - Pentru apă.
   Naomi se duse într-o parte a casei unde avea un furtun pentru udarea unei grădini imaginare foarte îndepărtate. Când se întoarse, câinele mâncase până la ultima bucăţică şi părea în stare să o facă din nou. Coada i se vântura cu mult mai multă energie.
   - Mai întâi apă, băiete, zise Xander şi luă castronul, punându-1 jos.
   Câinele bău ca o cămilă.
   - Nu-mi pasă dacă o să crezi că n-am inimă, dar câinele ăsta nu intră în casă decât dacă putem să rezolvăm problema cu mirosul.
   - Da, da, nu pot să nu te înţeleg. Undeva prin peregrinările lui trebuie să se rostogolit prin ceva mortăciune. Le place să facă asta. Aşa că va trebui să-i facem o baie. Sau mai multe. Ai un furtun pe aici?
   - Da, şi am detergent de vase în casă.
   - Nu e nevoie.
   Xander se duse la camionetă şi se întoarse cu o zgardă neagră şi o sticlă de şampon pentru câini.
   - Chiar ai adus provizii!
   - Va trebui să-l ţii. O să-l înmoi, o să-l săpunesc şi o să-l clătesc, dar n-o să-i placă.
   - Dacă mă muşcă, o să te bat.
   - Nu muşcă. Nu are răutate în ochii ăia. Ţine-1, Subţirico!
   - Îl ţin.
   Câinele părea mai puternic decât arăta - dar aşa era şi ea. Când Xander puse furtunul pe el, el se revoltă, se încordă, lătră, trase. Dar nu încercă să muşte, nu mârâi.
   Xander scoase un biscuit uriaş pentru câini din buzunar, iar câinele se potoli, studiindu-1 lacom.
   - Da, ştiu că îl vrei. Ţine furtunul, îi zise el lui Naomi şi rupse bisa i i tul în două. Jumătate acum, jumătate când terminăm. Ai înţeles?
   Îi dădu câinelui jumătatea de biscuit şi îşi turnă lichid verde din sticlă în palme. Evident, câinelui îi plăcea frecatul şi săpunitul şi stătu cuminte în timp ce Xander îl spăla. Clătitul nu-i mai plăcu aşa de mult, dar la a doua tură de săpunit, deja închisese încântat ochii. La final stătea foarte cuminte - poate, se gândi Naomi, la fel de încântat ca şi ea că nu mai mirosea ca un scons mort.
   - Ai face bine să te dai la o parte când o să-i dau drumul.
   - Să-i dai drumul? Dacă fuge?
   - Nu pleacă nicăieri. Dă-te la o parte sau o să te uzi şi mai tare.
   Naomi dădu drumul la zgardă, apoi se dădu înapoi şi din raza de acţiune a scuturatului energic şi a furtunii de apă.
   - Nu e aşa de urât cum credeam.
   - Dacă mai pune nişte carne pe oase, va fi un câine arătos. S-ar putea să aibă ceva de Labrador îij el, în forma capului. Probabil mai mult. Potăile sunt câinii cei mai grozavi.
   - Acum că e curat, nu pare să leşine şi tu ai camioneta aici, poţi să-l iei tu.
   - Nu pot s-o fac.
   - Îl ştii pe veterinar pe nume şi...
   - Nu pot. Uite...
   El se întoarse, se duse la camionetă şi scoase un prosop zdrenţuit cu care începu să frece câinele.
   - Luna trecută a trebuit să-mi eutanasiez câinele. L-am avut aproape jumătate din viaţă. Nu pot să-l iau pe ăsta. Nu sunt pregătit.
   Punga deschisă de mâncare, şamponul, castroanele, zgarda. Ar fi trebuit să-şi dea seama.
   - OK. Ştiu ce înseamnă. Am avut un câine - de fapt era al fratelui meu. Unchii noştri i l-au dat de Crăciun când avea zece ani. Era aşa de dulce şi de atent, nu a trebuit să-l eutanasiem. Pur şi simplu a murit în somn când avea 14 ani. Toţi 4 am plâns ca nişte copii.
   Câinele mirosi buzunarul lui Xander.
   - Ăsta nu-i prost.
   Xander scoase a doua jumătate de biscuit şi i-1 oferi. Iar câinele îl luă politicos.
   - E un câine bun, se vede.
   - Poate.
   -Du-1 mâine la Alice. O să împart factura cu tine. O să dau de veste.
   - Foarte bine.
   - Am o lesă şi un pat de câine - e cam uzat, dar lui n-o să-i pese. Câteva oase din piele. O să le aduc în casă.
   Naomi se uită la câine, la Xander, la punga enormă cu mâncare pentru câini.
   - Vrei o bere? Cred că o meriţi.
   - Stai aşa.
   El scoase telefonul şi formă un număr.
   - Hei. Da, da, țj-am dat mesaj că o să întârzii. Dar acum o să mai întârzii un pic.
   - Ăăă, dacă ai o întâlnire, nu...
   Xander se uită la ea cu ochii lui de un albastru mai îndrăzneţ  decât al câinelui.
   - Revin şi Jenny. Masa de duminică seara. Naomi a găsit un câine și o ajut să-l cureţe. Nu ştiu. Cel puţin câţiva ani, acum e maro auriu după ce am spălat straturile de jeg. Rasă mixtă. Am făcut fotografii. O să le trimit una, în caz că-1 recunosc. Şefa ta o să-ţi trimită o poză cu potaia. Nu, dă-i înainte. Da, pe mai târziu.
   El puse telefonul înapoi în buzunar şi ridică sacul cu mâncarea pentru câini pe umăr.
   - Berea aia mi-ar prinde bine.
   Se îndreptară spre casă cu câinele între ei.
   - Tot mai şchiopătează.
   - Cred că a fost pe drumuri destul de multă vreme. Probabil că perniţele de la labele lui sunt zgâriate şi dureroase.
   După ce descuie uşa şi o ţinu deschisă, se uită cum câinele intră șchiopătând şi începe să exploreze.
   -- Nu crezi că o să-i găsim stăpânii.
   - Aş putea să pariez că nu. Vrei astea în bucătărie?
   - Da.
   Ea avea să-l ţină peste noapte, poate câteva zile, cât vor îni crea să-i găsească stăpânii ori găseau pe cineva care voia un câine.
   Scoase berea, o sticlă de vin, îi întinse lui Xander sticla şi turnă vin într-un pahar de plastic.
   - Mersi.
   În timp ce bea, Xander se uită prin bucătărie.
   - Arată bine. Foarte bine. Nu-mi dădeam seama cum o să-i iasă treaba, dar îi iese mereu.
   - O iubesc. Nu avem unde să stăm, trebuie să găsesc taburete. Şi masă şi scaune şi, conform unchilor mei, un divan sau un „loveseat“ pentru spaţiul de acolo, cu o masă din lemn extensibilă.
   - Cine sunt aceşti unchi misterioşi, care te duc la concerte cu Springsteen, îţi cumpără câini şi te sfătuiesc să cumperi divane - şi de ce îi spun divan, şi nu canapea?
   - Cred că e vorba de formă sau dimensiune, sau poate geografie - în privinţa divanului/canapelei. Fratele mai tânăr al mamei şi soţul lui. Ei ne-au crescut pe mine şi pe fratele meu în cea mai mare parte.
   - Ai fost crescută de unchii tăi gay?
   - Da, e o problemă?
   - Nu, e interesant. E New York, nu?
   El se sprijini de blat, simţindu-se aparent la fel de acasă ca şi câinele, care acum se întinsese pe podea şi dormea somnul celor curaţi, mulţumiţi şi întru totul încrezător.
   - Da, e New York.
   - N-am fost niciodată acolo. Ce fac ei? Unchii tăi?
   - Au un restaurant. Harry e chef. Seth e cel care se ocupă de cifre şi de afacere. Aşa că funcţionează. Fratele meu lucrează pentru FBI.
   - Pe bune?
   - Are diplome în psihiatrie, psihologie şi criminologie. Vrea să ajungă la Unitatea de Analiză Comportamentală.
   - Profiling?
   - Da. E briliant.
   - Voi 4 păreţi foarte legaţi. Dar sunteţi separaţi de aproape cinci mii de kilometri.
   - Nu mă aşteptam la asta. Dar...
   Ea ridică din umeri.
   - Ai familie aici?
   - Părinţii mei s-au mutat la Sedona acum câţiva ani. Am o soră în Seattle şi un frate în L.A. Nu suntem aşa de apropiaţi, dar ne înţelegem dacă trebuie.
   - Ai crescut aici - cu Kevin.
   - Din uter până în mormânt.
   - Şi ai un atelier auto, un atelier de caroserie, deţii jumătate dintr-un bar - Jenny a amintit asta - şi mai ai şi o trupă.
   - Nu eu conduc trupa. Dar jumătatea mea de bar ne permite să cântăm acolo. Puse sticla jos. O să aduc patul câinelui. Sus sau jos?
   Ea se uită la câine şi oftă.
   - Cred că sus în dormitor. Sper din suflet că ştie să nu facă în casă.
   - E foarte probabil.
   Târî patul maro din catifea raiată pe scări, îl puse în faţa şemineului şi aruncă o minge galbenă de tenis în el.
   - Deci... în seara asta nu i-aş mai da de mâncare. Poate unul dintre oasele moi sau poate să-i dai unul din piele să roadă la ele. Sper că doar asta o să roadă.
   Naomi se uită la câinele care îi urmă afară, apoi iar în casă şi sus pe scări, acum cu mingea de tenis în gură.
  - Cred că ar trebui să plec, altfel Jenny nu-mi mai dă de mâncare. Unchiul tău e chef?
   - Unul minunat.
   - Tu găteşti?
   - Am învăţat de la maestru.
   - Un talent util.
   Xander se apropie. Ar fi trebuit să-şi dea seama. Era întotdeauna, întotdeauna conştientă de stări de spirit şi de manevre. Dar el se apropie şi o trase spre el înainte ca ea să-şi poată da scama de semnalele de alarmă.
   Nu acţionă încet, nu o luă cu binişorul. Era o explozie fierbinte şi luminoasă, urmată de un întuneric copleşitor. Gura lui acoperi, cuceri, în timp ce mâinile lui alunecară în sus pe corpul ei, de parcă ar fi avut tot dreptul şi apoi din nou în jos.
   Ea ar fi putut să-l oprească. Era mai mare, cu siguranţă mai puternic, dar ea ştia cum să se apere. Nu voia să se oprească - nu încă, nu chiar acum. Nu voia să trebuiască să se apere. Se agăţă de laturile taliei lui, înfigându-şi degetele. Şi se lăsă pârjolită.
   Xander fu cel care se trase înapoi, până când ea privi în ochii aceia primejdios de albaştri.
   - La fel cum arăţi.
   - Ce?
   - Puternică, zise el. Ştii să loveşti.
   Ea văzu mişcarea de data asta şi îi puse mâna în piept cu fermitate.
   - Şi tu la fel, dar nu sunt disponibilă pentru jocuri acum.
   - Asta e mare păcat.
   - Ştii, în momentul acesta nu pot decât să-ţi dau dreptate. Dar...
   - Dar...
   El dădu din cap şi se dădu înapoi.
   - Ţinem legătura. Pentru câine.
   - Pentru câine.
   Când el ieşi, câinele se uită după el, se uită la Naomi. Scânci.
   - Deocamdată stai cu mine.
   Ea se aşeză la capătul patului, aşa cum era, pentru că picioarele îi tremurau.
   - El e alegerea complet greşită. Sunt cât se poate de sigură.
   Câinele se apropie şi îşi puse o labă pe genunchiul ei.
   - Şi să nu crezi că o să mă fraiereștii. N-o să mă încurc cu Xander şi nu te ţin nici pe tine. E doar temporar.
   O noapte sau două pentru câine, îşi promise ea. Şi absolut deloc cu Xander Keaton.

Capitolul 9

     Câinelui nu-i plăcea în lesă. Din clipa în care Naomi i-o puse, el trase, smuci, încercă să se întoarcă şi să muşte lesa.
   Sfârşi târându-1 din casă, folosind un os drept momeală. Nici la cabinetul veterinarului nu-i plăcu prea mult. Din momentul în care intră în sala de aşteptare, tremură, se scutură, se strădui să iasă înapoi afară. Pe un scaun de plastic şedea un bătrân cărunt cu un câine maidanez bătrân la fel de cărunt tolănit la picioare. Maidanezul bătrân îşi curbă buzele, parcă a dispreţ. O pisică se holbă la ei cu ochi verzi sălbatici, dintr-un coş de transport.
   Nu prea aveai cum să-i reproşezi câinelui că se trânti pe pământ, refuzând să se mişte. Tremură tot timpul cât Naomi completă hârtiile, chiar şi când bătrânul duse câinele înăuntru - acesta era ascultător şi aruncă în urmă o privire din nou dispreţuitoare.
   În timp ce aşteptau, iar Naomi era recunoscătoare că reuşiseră să o primească, o femeie intră cu o minge blănoasă roşie-aurie. Mingea blănoasă se opri brusc când îl văzu pe vagabondul lui Naomi, apoi lansă o serie de schelălăituri ascuţite, punctate cu mici mârâituri din gât.
   Câinele se strădui cum putu să se caţere în poala lui Naomi.
   - Îmi pare rău! Consuela e mai sensibilă.
   Femeia o ridică pe Consuela, încercă să o facă să tacă şi să o consoleze, în timp ce Naomi se străduia să ţină nasul câinelui departe de poala ei.
   Când îi strigară numele, uşurarea fu aşa de mare, încât nici nu-i mai pasă că trebui să târască şi să care câinele în cabinet. Acesta continuă să tremure şi acolo, uitându-se la ea cu asemenea spaimă în priviri, încât ea se lăsă pe vine să-l mângâie.
   - Ei, hai acum, adună-te!
   El scânci, linse, apoi îşi puse capul pe umărul ei.
   - Cineva e îndrăgostit. Alice Patton.
   Doctoriţa veterinar, de vreun metru şi şaizeci, avea un corp compact şi solid şi părul castaniu înspicat cu fire albe strâns într-o coadă scurtă. Purta ochelari cu ramă neagră la ochii castanii, blânzi. Intră cu paşi iuţi, îmbrăcată într-un halat alb peste tricou şi blugi şi se lăsă pe vine.
   - Naomi Carson.
   - Mă bucur să vă cunosc. Iar pe băiatul acesta frumos l-aţi adunat de pe marginea drumului.
   - Am făcut câţiva fluturaşi să încercăm să-i găsim stăpânul. Recepţionera dumneavoastră a luat câţiva.
   - O să-i distribuim, dar nu l-am mai văzut pe băiatul ăsta până acum. Hai să-l punem pe cântar mai întâi, apoi mai vedem.
   Nu-i plăcu nici ideea asta, dar îl cântăriră şi constatară că avea 32 de kilograme.
   - I-ar prinde bine încă vreo patru. E clar malnutrit. Dar curat.
   - Nu era. L-am spălat. De două ori.
   - Xander te-a ajutat cu el, nu? întrebă şi, spre surprinderea lui Naomi, Alice ridică cele 32 de kilograme de câine tremurător pe masa de examinare.
   - Da, a ajuns lângă mine la câteva minute după ce găsisem câinele.
   - Văd că i-aţi pus zgarda lui Milo.
   - Milo? Era câinele lui?
   - Mmm-hmmm.
   La fel ca ochii, şi vocea îi era blândă şi calmă, în timp ce ea îşi trecea mâinile peste câine.
   - Milo a fost un câine grozav. Cancerul l-a lovit repede şi necruţător. Am făcut tot ce s-a putut, dar... A trăit 15 ani fericiţi, asta e ce contează. Ăsta de aici are cam doi ani şi, după cum îi arată lăbuţele, a hoinărit ceva.
   Scoase lanterna şi îi oferi o mică recompensă înainte să-i examineze urechile.
   - O să-ţi dau nişte picături pentru urechi.
   - Picături?
   - I se pregăteşte o infecţie în urechea stângă. Şi mai am nişte medicamente pe care trebuie să i le dai împotriva viermilor.
   - Viermi.
   - Ai adus probă de scaun. Are viermi, dar medicamentele o să rezolve asta destul de repede. O să-l testez pentru dirofilarioză şi o să mai fac nişte teste să văd de ce vaccinuri are nevoie. Având în vedere că e vagabond, o să-ţi fac o reducere.
   - Apreciez asta. Trebuie să aparţină cuiva, nu?
   - Nu a fost castrat.
   Alice se îndepărtă şi luă o seringă.
   - Având în vedere că e rasă mixtă, a rămas cu instalaţia intactă pentru că nimeni nu  vrea să-l folosească la reproducere. E foarte slab. Haide, mângâie-1 pe cap un pic, ca să-l distragi. Are viermi intestinali, continuă Alice în timp ce îi lua sânge. Perniţele la toate cele 4 picioare sunt rănite. O să pot să-ţi spun în cam 20 de minute dacă a fost vaccinat împotriva rabiei şi răpciugii, dacă are dirofilarioză. Dar are un pic de râie şi l-au chinuit căpuşele şi puricii.
   - Purici.
   - Au murit acum, după baia antipurici pe care i-aţi facut-o. Sunt singurul veterinar din oraş, şi la mine nu a mai fost până acum. N-ar fi prima oară când cineva alungă un câine pe care decide că nu-1 mai vrea.
   - O!
   Naomi îşi coborî privirea spre locul unde, în ciuda acelor, teslelor, câinele se uita la ea cu încredere absolută.
   - O să vorbesc cu veterinarii din zonă, şi vom împărţi şi fluturaşii, o să luăm legătura cu adăposturile. E posibil să se fi pierdut şi cineva să-l caute.
   Naomi se agăţă de această posibilitate.
   Dură mai bine de o oră, plus, din nefericire, o rundă de vaccinuri, deşi câinele le suportă fără măcar o privire de uimire. Plecă cu o pungă de medicamente, picături, informaţii, indicaţii scrise şi o gaură de dimensiunea unui câine în cârdul ei de credit.
   Porni în căutarea atelierului auto a lui Xander.
   Era mai mare decât îşi imaginase. Maşini şi camionete erau răspândite în parcare, unele dintre ele, precum hatchback-ul cu partea din faţă şifonată, aşteptând reparaţii. O clădire de dimensiunile unei barăci Quonset părea să adăpostească birouri. Alta se întindea în spate, în formă de L, cu uşile duble din faţă larg deschise. Câinelui nu-i plăcea în lesă, dar acum ea îi descoperise şmecheria şi îl ţinea din scurt.
   Intenţiona să încerce la birouri, dar câinele trase şi forţă drumul spre uşile deschise, spre gălăgie.
   Auzi sunetul şuierat al unui compresor cu aer, un bubuit constant şi trupa Walk The Moon sfătuind pe toată lumea să tacă din gură şi să danseze.
   Petrecuse destul timp călătorind, aşa că văzuse multe ateliere. Sunetele, mirosurile, unsoarea, priveliştea, uneltele, aparatura, interioarele maşinilor, totul părea cât se poate de normal. Dar se pare că pe câine îl fascinau, aşa că trase de lesă până când intră înăuntru.
   Apoi coada începu să-i fluture ca un steag în briza mării. Era evident că-1 simţise pe Xander peste mirosul de ulei de motor, benzină, lubrifianţi şi pistoale de unsoare şi slobozi un lătrat fericit de salut.
   Xander era sub un sedan pe un cărucior şi repara cine ştie ce sub maşină, decise Naomi. Purta ghete uzate de motociclist, blugi decoloraţi cu o gaură în genunchi şi cu o cârpă roşie murdară care-i atârna din buzunarul de la spate. Nu reuşea să-şi dea seama cum de arăta sexy şi îmbrăcat aşa.
   - Hei, băiete!
   El vârî unealta pe care o folosea în buzunarul celălalt de la spate şi se lăsă în jos să salute câinele încântat.
   - Arăţi mai bine decât ieri.
   Ridică privirea spre Naomi.
   - Tu arăţi bine întotdeauna.
   - Tocmai am fost la veterinar.
   - Cum a fost?
   - A vrut să se vâre în mine în sala de aşteptare pentru că s-a speriat de un pomeranian. O fetiţă cu tupeu. Are o infecţie la ureche şi viermi, iar eu am o pungă plină de medicamente şi picături şi instrucţiuni. I s-au făcut un milion de teste, urmate de vaccinuri, pentru că naiba ştie ce era prea scăzut şi că probabil nu i s-au făcut vaccinuri până acum. Dar nu are dirofilarioză, aşa că, ura, să ne bucuurăm! Plus că trebuie să ia în greutate. Plus...
   Scoase din geantă factura de la veterinar şi i-o întinse.
   - Au, făcu Xander.
   - Iar asta e versiunea cu reducere, discountul bunului samaritean. Ei bine, a fost prima lui vizită medicală şi avea nevoie.
   - Preiau eu jumătate.
   - Nu e vorba de bani, deşi sigur, au!, e pentru convingerea ei că nu îl caută nimeni. Ce să fac acum cu el?
   - Păi, se pare că te ocupi de el.
   Un bărbat în salopetă cenuşie şi şapcă cenuşie cu emblema garajului ieşi, băgă fise în aparatul de sucuri de lângă perete.
   - Chevroletul arată foarte bine, ca nou, boss. Mai bine.
   - Va fi gata până la patru?
   - O să fie.
   - Atunci îi spun lui Syl.
   Câinele trase de lesă şi, cum Naomi slăbise strânsoarea, el scăpă şi se duse să dea din coadă lângă tipul cel nou.
   - Hei, băiete! Are faţă blândă câinele dumneavoastră, doamnă.
   - Nu e al meu. Nu e al meu, zise ea disperată spre Xander, care doar ridică din umeri.
   - Mai vrei un câine, Pete?
   - Ştii că aş vrea, dar Carol m-ar ucide. Drăguţ câine, adăugă el, apoi plecă, în timp ce câinele se apucă să amuşine peste tot.
   - Cum a dormit?
   - Ce? Câinele? Bine. Eu m-am trezit la cinci pentru că stătea lângă pat şi se holba la mine şi m-a speriat de moarte.
   - Deci, nu face în casă.
   - Aşa s-ar zice. Cel puţin până acum. Dar...
   - Locuieşti în afara oraşului, continuă Xander. Un câine e pază bună.
   - O să instalez un sistem de alarmă.
   - Un câine e un companion bun.
   - Îmi place singurătatea.
   - Eşti greu de convins, Naomi.
   Câinele se întoarse dând din coadă, cu o cârpă atârnându-i în gură şi oferindu-i-o cu ochi fericiţi lui Naomi.
   - Te iubeşte.
   - Pentru că mi-a adus o cârpă murdară pe care a găsit-o pe jos.
   - Da. O să te obişnuieşti cu el. între timp, o să-ţi plătesc jumătate din factură şi o să mă interesez dacă îl caută cineva sau dacă e cineva interesat să-l adopte.
   Naomi mai căută încă o dată în geantă şi scoase fluturaşii pe care îi printase.
   - Împarte ăştia.
   Xander îi studie.
   - Frumoasă poză cu el.
   - Trebuie să mai şi muncesc. M-am ocupat de câine toată dimineaţa.
   - Ai putea să mă inviţi la cină.
   - De ce aş face-o?
   - Pentru că ai avea altceva de făcut, iar eu i-aş da medicamentele de seară. Ai zis că ştii să găteşti.
   - Tu nu umbli doar după o cină, îi replică ea cu o privire lungă şi rece.
   - Un bărbat trebuie să mănânce.
   - Nu am vase, nici scaune sau masă. Nu o să mă culc cu tine şi nu am de gând să păstrez câinele.
   Enervată pe el, ea înşfăcă lesa şi începu să tragă câinele afară din hală.
   - Îţi place să pariezi, Naomi?
   - Nu, replică ea, privind peste umăr, trăgând în continuare câinele.
   - Foarte rău, pentru că pariez că tot ce ai spus o să se schimbe.
   „Ba pe naiba“, îşi spuse ea.
   Nu-şi dădu seama până când ajunse acasă că bietul câine încă mai avea cârpa aia dezgustătoare. Când încercă să i-o ia, el decise că era momentul să se joace de-a trasul. în final, Naomi renunţă, se aşeză pe treapta de sus de la verandă, iar câinele se puse lângă ea împreună cu acea cârpă scârboasă. Şi gălăgia fierăstraielor şi ciocanelor în spate.
   - Ce am făcut? De ce nu mi-am montat pur şi simplu un cort în pădure? De ce am casa asta mare plină de oameni? De ce am un câine căruia trebuie să-i dau medicamente?
   Plin de adoraţie, câinele îi puse cârpa udă şi unsuroasă în poală.
   Perfect. Pur şi simplu perfect.
   O însoţi când ea urcă poteca abruptă şi denivelată spre mal. Naomi fusese sigură că el va rămâne cu echipa, dar câinele insista să lasă împreună cu ea, de fiecare dată. Data viitoare se va furişa afară.
   Cu toate astea, constată că el nu-i stătea în cale când îşi găsea subiectele pentru fotografii. Chiar şi cel cu steaua-de-mare mov-în-ibis într-o baltă lăsată în urmă de maree. De fapt, după scurte explorări, câinele părea mulţumit să moţăie la soare câtă vreme ea era în raza lui vizuală.
   După cum părea la fel de mulţumit să se cuibărească undeva când ea era aşezată la birou şi lucra sau când se afla în camera obscură. Dacă se ducea la parter, câinele o urma. Dacă urca, el urca după ea.
   Când în casă se aşternu din nou liniştea, se întrebă dacă nu cumva câinii puteau să sufere de probleme de abandon.
   Nu-i plăceau picăturile de urechi, şi fu o luptă pe care ea o câşligă. Ştia de la Kong că cel mai bun mod să dai unui câine medicamente era să ascunzi pastilele în felii de brânză rulate.
   Când Naomi se aşeză pe terasă să-şi mănânce cina formată din sendvişuri cu brânză la grill, îşi mânca şi el porţia, şi de data asta nu mai înghiţi totul hulpav. Iar când se duse la culcare cu laptopul ei ca să-şi petreacă ultima oră a zilei căutând robinete şi capete de duş, câinele se încovrigă în patul lui, de parcă asta ar fi făcut toată viaţa.
   La cinci dimineaţă se trezi brusc, cu ochii câinelui strălucind spre ea şi cu respiraţia lui în faţă.

      Xander trimise jumătate din suma pentru factura de la veterinar cu Kevin, împreună cu mesajul că vor împărţi şi vizita medicală următoare.
   Două zile mai târziu, îşi făcu apariţia cu altă pungă de mâncare pentru câini, alt os din piele şi cea mai mare pungă de Milk Bones pe care o văzuse în viaţa ei.
   Se întrebă dacă aranjase în aşa fel încât să sosească la două minute după ce plecase echipa sau era doar o coincidenţă. Dar câinele era fericit, iar el petrecu ceva timp jucându-se cu el.
   - Începe să-şi recapete energia.
   Xander aruncă o minge de tenis, pentru ca acesta să alerge după ea, de parcă era aur.
   - Nimeni nu a reacţionat la fluturaşi. Nimic de la vreun cabinet veterinar sau de la adăposturi.
   - Va trebui să accepţi situaţia, Subţirico. Te-ai ales cu un câine. Cum îl cheamă.
   - Nu-i dau nume.
   Dacă îl boteza, se termina.
   - Cum îi spui?
   - Câinele.
   Xander aruncă din nou mingea, când câinele o aduse înapoi şi scutură din cap.
   - Ai milă.
   - Mila m-a adus în situaţia asta. Dacă îl mai ţin, va trebui să-l castrez.
   Xander se uită la câine cu milă.
   - Da. Îmi pare rău, băiete. Ar trebui să încerci nişte nume.
   -N -o să-l bo...
   Ea se opri. De ce să se certe?
   - Alice a zis că pe al tău îl chema Milo. De unde şi-a primit numele?
   - Milo Minderbinder.
   - Catch-22? Toată lumea îşi primeşte partea?
   - Da. Tocmai îl citisem, iar puiul arăta de parcă ar fi ştiut tot. Numele trebuie să se potrivească. Nu mă inviţi înăuntru?
   - Nu. Nu s-a schimbat nimic.
   - E încă devreme, zise el şi se întoarse auzind un vehicul apropiindu-se. Aştepţi pe cineva?
   - Nu.
   Câinele lătră şi alergă să stea lângă Naomi.
   - Ia uite, ai un câine de pază.
   - Pot să mă păzesc singură foarte bine, zise ea şi duse mâna în buzunarul unde avea cuţitul pliant.
   Camionul mare urcă dealul greoi - un camion cu numere de New York. Şoferul, un tânăr cu ochi ageri, se aplecă pe fereastră.
   - Naomi Carson?
   - Da.
   - Îmi pare rău că am ajuns aşa de târziu, dar am încurcat un pic traseul.
   - N-am comandat nimic din New York. Aţi traversat ţara?
   - Da, doamnă. Eu şi Chuck am făcut-o în 55 de ore și 26 de minute.
   Sări afară din camion şi mângâie câinele, în timp ce tovarăşul lui ieși afară din partea cealaltă.
   - De ce? întrebă Naomi.
   - Poftim?
   - Nu înţeleg de ce sunteţi aici.
   - Ca să vă livrăm patul.
   - N-am comandat nici un pat.
   - La naiba! Tot drumul ăsta şi am uitat. Nu, doamnă, nu l-aţi comandat. E un cadou trimis de Seth Carson şi Harry Dobbs. Suntem aici să-l punem unde doriţi şi să-l montăm. Au plătit pentru tot.
   - Când?
   - Cu ceva mai mult de 55 de ore şi 26 de minute în urmă, aş putea spune.
   El rânji din nou.
   - Mai sunt şi nişte cutii în spate. Ambalate. E un pat nemaipomenit, doamnă.
   Cel care se numea Chuck îi întinse un clipboard cu foaia de comandă. Recunoscu numele unui magazin de mobilă, patronat de unchii ei.
   - Cred că o să aflăm.
   - Aveţi nevoie de ajutor cu el? întrebă Xander.
   Şoferul ridică din umeri şi îi aruncă lui Xander o privire plină de recunoştinţă.
   - E un pat mare, aşa că ne-ar fi de folos.
   Cum era ambalat serios pentru livrare, Naomi nu-şi dădea seama ce fel de pat era, vedea doar că era mare. Ea cără cutiile, una câte una, în timp ce bărbaţii începură efortul laborios de a duce patul înăuntru şi la etaj.
   Cum câinele se duse după bărbaţi, ea luă un cutter şi deschise prima cutie. Patru perne king-size înăuntru. În a doua erau şi mai multe perne, o cuvertură simplă, dar superbă, o nuanţă un pic mai închisă de albastru decât pereţii ei, cu perne asortate. în a treia, două seturi de aşternuturi albe din bumbac egiptean şi un bilet scris de mână.
   „Fata noastră are nevoie de un pat care să-i ofere vise plăcute. Am ştiut că era pentru tine, de îndată ţe l-am văzut. Te iubim, Seth şi Harry.”
   - Bărbaţii mei, zise ea cu un oftat şi porni să ducă prima cutie la etaj.
   Cum în dormitorul ei era haos deocamdată, trei bărbaţi şi un câine, ea coborî înapoi în bucătărie şi scoase sucuri din frigider pe care le duse înapoi sus.
   - Mulţumim. O să luăm ambalajul şi umplutura de aici. Avem instrucţiuni specifice. Va dura puţin până când îl asamblăm.
   - OK.
   - Îl vreţi în locul unde aveţi saltelele, da?
   - Eu... da. E bine. Trebuie să dau un telefon.
   Naomi îi lăsă să se descurce, sună acasă şi petrecu următoarele 20 de minunte cu Seth, căci Harry era la restaurant. încântarea lui răzbătea peste tot continentul. Ea nu-i spusese că decisese deja ce stil de pat voia şi că plănuise să se ducă la Seattle să se uite la câteva modele. Orice i-ar fi cumpărat avea să fie o comoară, doar pentru că venea din partea lor.
   Când se întoarse în dormitor, se opri brusc. Puseseră saltelele ei pe cadru, montaseră căpătâiul şi bordura de la picioare sau erau pe cale să o facă.
   - Doamne Sfinte!
   - E frumos, nu?
   Ea se uită la şofer - nu ştia cum îl cheamă -, apoi iar la pat.
   - E superb. E minunat. E perfect.
   - Aşteptaţi să vedeţi şi stâlpii.
   Mahon, se gândi ea, cu intarsii din lemn de satin. Stil Chippendale - doar nu fusese crescută degeaba de Seth şi Harry. Picioare cu traforaj şi stâlpi înalţi şi răsuciţi.
   Dacă o femeie nu avea vise plăcute într-un pat ca ăsta, atunci avea nevoie de terapie.
   - Sunteţi în regulă, doamnă?
   Naomi reuşi să aprobe din cap.
   - Îmi pare rău, nu ţi-am reţinut numele.
   - Josh. Josh şi Chuck.
   - Josh, sunt bine. Ai avut dreptate. E un pat superb.
   Când terminară, ea le dădu un bacşiş generos - măcar atât putea să facă - şi nişte sucuri pentru drum. Când plecară, ea rămase holbându-se la pat şi la felul în care lumina de seară strălucea pe lemn, pe detalii.
   - Ce unchi ai! comentă Xander.
   - Cei mai buni din lume.
   - Vrei să plângi?
   Naomi scutură din cap şi îşi apăsă degetele pe ochi.
   - - Nu. Urăsc să plâng. E aşa de inutil. Am vorbit cu ei duminică. S-au pus pe treabă şi au găsit patul şi l-au trimis tot drumul ăsta lung până aici, plus perne, cearşafuri şi cuvertură. Şi se potriveşte perfect. Pentru mine, pentru cameră, pentru casă.
   Ea alungă ameninţarea lacrimilor.
   - N-o să plâng. O să gătesc. Tot n-am vase sau o masă. Dar poţi să mănânci şi din farfurii de carton, afară pe verandă. Ăsta e bacşişul tău, pentru că ai ajutat cu patul.
   - Îl accept. Ce-avem la cină?
   - Nu ştiu încă. Dar eu o să beau vin. Mă simt sentimentală şi mi-e un pic dor de casă.
   - Ai bere?
   - Cu siguranţă.
   - Dacă ai, eu o să beau bere.
   - OK.
   Se puse în mişcare şi îi spuse peste umăr:
   - Dar tot nu mă culc cu tine.
   - Încă.
   Zâmbetul lui era relaxat. Şi periculos.
   - Cina şi berea sunt un început.
   „Un sfârşit”, se gândi ea în timp ce câinele coborî cu ei de la etaj.

         Xander o privi cum găteşte. Nu mai văzuse pe nimeni gătind aşa, înşfăcând lucruri, aruncând ceva în cratiţă, altceva în tigaie. Tocând, amestecând.
   Câinele o privea şi el, şi nu era prea subtil cum se lingea pe bot când aromele începură să se răspândească.
   - Ce pregăteşti?
   - Să spunem că sunt „paste gribite“.
   Puse nişte măsline grăsune pe tocător, le lovi cu latul cuţitului pe care îl mânuise până atunci şi scoase sâmburii. Încă ceva ce nu mai văzuse pe cineva făcând.
   - Astea nu vin în borcane şi fără sâmburi?
   - Astea sunt măsline Kalamata şi merită fiecare pas în plus. Dacă nu-ţi place ceva ce pun în mâncare, dai deoparte.
   - Nu sunt mofturos.
   - E un lucru bun.
   Acum luă o bucată de brânză şi dădu pe răzătoare. Ar fi întrebat de ce nu o cumpăra gata rasă, dar se gândi că ştia deja răspunsul.
   Ea aruncă nişte roşii mici în tigaie, adăugă nişte ierburi, amestecă - chiar şi în timp ce bombănea că şi-ar fi dorit ca magazinele locale să aibă busuioc proaspăt.
   - Trebuie să-mi cumpăr nişte oale cum trebuie, înainte să se apuce Harry să-mi trimită.
   - Dar astea pe care le ai nu sunt bune? Mi se pare că funcţionează.
   - Oale simple de la magazin. Ar fi dezgustat. Sincer, sunt şi eu un pic dezgustată. Şi, cu siguranţă, am nevoie de cuţite bune. Încă ceva de pus pe listă.
   Îi plăcea să o privească - era iute şi avea mişcări sigure. Îi plăcea să o asculte vorbind - o voce care avea doar o umbră de răguşeală.
   - Ce altceva mai e pe listă?
   - Zugrăvitul camerelor de oaspeţi pe care le-am ales pentru fratele meu şi pentru unchii mei. Una pentru bunici. După asta o să-mi scot trafaletul şi găleata la pensie. Nu-mi place să zugrăvesc.
   - Atunci lasă-i pe zugravi să o facă.
   - Trebuie să cumpăr oale şi cuţite decente - trebuie să zugrăvesc încă două camere în această casă ridicol de mare. Şi acum trebuie să mai şi găsesc mobilă demnă de patul ăla şi aşa mai departe.
   Ea scurse pastele - erau genul de paste tubuleţe, apoi le adăugă în tigaie, împreună cu măslinele şi brânza. Amestecă totul, scuturând tigaia.
   - Farfuriile sunt în dulapul de acolo, aşa cum sunt, mai sunt şi nişte şerveţele de hârtie şi o cutie cu furculiţe din plastic.
   - Am înţeles.
   Mai amestecă pastele încă de câteva ori în tigaie, apoi le puse pe farfuriile de carton, adăugă felii de pâine italiană prăjită, unse cu unt şi presărate cu ierburi.
   - Arată minunat.
   - Ar fi arătat şi mai bine pe farfuriile pe care le-am comandat, dar e bine şi aşa.
   Ea îi întinse o farfurie, luă şi ea una, apoi îl conduse pe verandă, unde îi întinse farfuria ei.
   - Ţine asta un pic, cât îi dau câinelui de mâncare.
   Câinele se uită la boabele pe care i le puse în castron, apoi la Xander care ţinea cele două farfurii cu paste aromate. Coada i se pleoşti, iar Xander ar fi jurat că bietul câine slobozi un oftat de dezamăgire.
   Ea se aşeză şi studie câinele care o studia la rândul lui.
   - Asta e a mea, alea sunt ale tale. Aşa funcţionează.
   - Ce dură eşti.
   - Poate.
   Xander se aşeză şi încercă ce crease ea parcă prin magie şi uşor maniacală în circa 20 de minute.
   - Sunt foarte bune. Sunt chiar foarte gustoase.
   - Nu sunt rele. Sunt mai bune cu ierburi proaspete. Cred că va trebui să plantez eu câteva.
   Nu i se păru la fel de ciudat cum se aştepta, să stea acolo, mâncând paste cu el în timp ce câinele - care-şi golise castronul - se uita cu tristeţe la ei. Poate că era priveliştea - acel apus alunecând palid şi purpuriu peste apă şi vegetaţie poate că era vinul. Oricum ar fi fost, ea trebuie să stabilească nişte reguli.
   - Vrei să ştii de ce nu o să mă culc cu tine?
   - Da, adăugă el jucăuş. Există o listă?
   - Putem să-i spunem şi aşa. Tu locuieşti aici şi în momentul ăsta şi eu.
   - În momentul ăsta? Ai tigăi şi oale pentru „în momentul ăsta“, dar ai unele mai bune pe listă. Mi se pare că te uiţi mereu în urmă.
   - Poate. Dar n-am locuit niciodată mai mult de câteva luni într-un loc, de când am plecat din New York. Nu ştiu dacă o să-mi iasă de data asta. Poate, zise ea din nou, pentru că acum am senzaţia că e bine, în acest moment. Dar, în orice caz, tu locuieşti aici pe termen lung, cu prieteni, precum Kevin şi Jenny, prieteni serioşi. Dacă începem ceva - iar eu nu doresc să începem ceva -, şi relaţia se strică, prietenul tău şi şeful meu de şantier va fi la mijloc.
   - Ăsta e un argument slab, zise Xander şi continuă să mănânce paste.
   - Nu văd lucrurile aşa, eu sunt în mijlocul unui şantier. Plus că tu eşti singurul mecanic cu atelier din zonă şi s-ar putea să am nevoie de un mecanic.
   - Probabil că ţi-aş termina lucrarea mai repede, dacă facem sex, zise el gânditor şi muşcă din pâine.
   Ea râse şi scutură din cap.
   - Nu şi dacă nu mai facem, şi tu eşti supărat pe mine. Trebuie să muncesc mult ca să plătesc pentru casa asta şi pentru tot ce-o să intre în ea. Nu am timp de sex.
   - Întotdeauna există timp pentru sex. Data viitoare o să aduc pizza şi o să facem sex în timpul pe care l-ai petrecut făcând mâncarea.
   Naomi mâncă gânditoare pastele.
   - Asta nu spune prea multe despre... ei bine, despre rezistenţa ta.
   - Încerc doar să mă adaptez programului tău.
   - Atent din partea ta, dar inutil pentru că cina din seara asta nu o să se mai repete. Nu te cunosc.
   - Ăsta e singurul lucru cu cap pe care l-ai spus până acum. Dar putem să ne întoarcem la începutul listei şi să-ţi amintesc că sunt prieten - de multă vreme şi de nădejde - cu Kevin şi cu Jenny, iar ei te-ar avertiza dacă aş fi un psihopat.
   Naomi continua să admire priveliştea.
   - Oamenii nu-i cunosc întotdeauna pe cei apropiaţi lor aşa cum au impresia.
   Aici era o poveste, se gândi Xander. O putea auzi răzbătând dincolo de cuvintele ei. Dar, în loc să insiste, el încercă altceva. Se aplecă şi-i luă faţa în mâini. Îi acoperi gura cu a lui. Puternic şi fierbinte şi aproape sălbatic.
   Ştia când o femeie voia - iar ea voia. Ştia după felul cum răspundea gura ei, o auzea în sunetul care ieşea din gâtul ei, o simţea în liemurul ei rapid şi sexy.
   O altă femeie? Toată această dogoare, amestecul de dorinţe l-ar duce direct în acel pat nou, excelent. Dar Naomi se retrase. Cu toate astea continuă să se uite la el cu ochii ei fascinant de adânci şi de verzi.
   - Ai un argument excelent, zise ea. Şi nu pot să-l combat, dar...
   Se uită direct în ochii lui.
   - E după cum i-am spus şi câinelui, aşa stau lucrurile.
   - În seara asta.
   Pentru moment, Xander se mulţumi cu mâncarea, priveliştea, misterele femeii de lângă el. Cineva îi făcuse cadou un puzzle, se gândi, aşa că trebuia să-l rezolve. O să vadă el cum, mai devreme sau mai târziu.

Capitolul 10

       Naomi se întoarse la lucru. Cum pe lista de motive ca să nu se culce cu Xander munca era pe primele locuri, trebuia să muncească.
   Când ieşea dimineaţa să facă fotografii, câinele o însoţea. În primele câteva zile, dacă se ducea în pădure sau de-a lungul coastei, îi prindea lesa de cureaua ei. Era o soluţie care le displăcea amândurora.
   După acele câteva zile, ea îşi dădu seama că el nu va pleca nicăieri, aşa că de obicei îl lăsa fără lesă. Câinele explora prin apropiere, fugărea veveriţe, lătra la păsări, amuşina urmele - şi resturile - lăsate de căprioare, în timp ce ea realiza studii de flori sălbatice, copaci, canale lungi de apă în lumina soarelui şi în umbră. Şi sfârşi prin a avea şi sumedenie de fotografii cu câinele.
   El picotea lângă şemineu - gazul fusese instalat şi era minunat pentru zile reci şi mohorâte - în timp ce ea lucra la computer. Din când în când se mai ducea jos şi mai stătea cu echipa sau cu Molly, dacă aceasta venea în vizită, dar întotdeauna se întorcea, îi arunca o privire lungă, de parcă ar fi vrut să verifice dacă terminase cu munca.
   Dacă ea încă mai lucra, el se cuibărea iar, de regulă cu ceva în gură. Uneori acel ceva era o mănuşă de lucru rătăcită, o dată chiar un ciocan.
   Munca susţinută şi concentrată îi fu răsplătită. Primi un cec mulţumitor de la o galerie din New York şi văzu cum contul ei PayPal înflorea. Se pare că oamenilor le plăceau fotografiile cu câini.
   Jenny trecu pe acolo, după cum promisese, ca să facă turul casei. Când ajunseră în dormitorul principal, Jenny oftă.
   - Nu ştiu ce e mai impresionant. Priveliştea sau patul.
   - Îmi place să admir priveliştea din pat.
   - Trebuie să fie minunat să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu priveliştea asta. Xander a spus că unchii tăi ţi-au trimis patul din partea cealaltă a ţării.
   - Aşa au făcut. Şi dacă nu găsesc nişte piese de mobilier care să ne potrivească aici în cameră, o să le caute ei şi o să mi le trimită.
   - Hai cu mine la cumpărături!
   Legănându-se pe vârfuri, Jenny bătu din palme.
   - Hai să mergem.
   - Ce? Acum?
   - E ziua mea liberă, copiii sunt la şcoală. Am...
   Îşi scoase telefonul să verifice ora
   - ... cinci ore la dispoziţie înainte să trebuiască s-o iau pe Maddy, apoi pe Ty. Ştiu că e zi de lucru pentru tine, dar îţi trebuie mai multă mobilă şi eu ştiu nişte locuri, mai ales dacă nu te temi să ţi le finisezi tu sau să le dai la refinisat, unde ar trebui să găseşti piese care să se potrivească cu patul.
   - Eu cred că...
   Ea se gândi la banii pe care tocmai îi încasase şi transformă refuzul automat într-o acceptare.
   - Cred că ar trebui s-o facem.
   - Da, poate că am putea să găsim şi farfurii.
   - Le-am comandat. Aşteaptă, o să-ţi arăt.
   Amândouă studiară ecranul computerului când ea afişă imaginile.
   - Sunt din sticlă reciclată, ceea ce m-a atras, şi am mai ales nişte vase pentru servit, albe. Cred că...
   - Sunt minunate. Perfect. O, o să arate minunat în bucătăria aia. Şi pe masă, când o să găseşti o masă.
   - Masa mai poate să aştepte. Nu plănuiesc serate. Dar am nevoie de taburete. De taburete şi de un dulap de haine. Ar fi drăguţ să-mi pot pune hainele în sertare şi nu în cutii de carton.
   - Hai să găsim unul.
   Câinele se ivi lângă ele. Naomi nu avea nicio intenţie să-l ia, dar el le urmă afară, sări direct în maşină, apoi se târî în spate să se aşeze, cu limba atârnând afară în aşteptare.
   - E aşa de dulce. E un lucru bun să ai un câine când locuieşti aici singură, şi un câine drăguţ e un lucru bun oriunde. Kevin zice că se înţelege bine cu Molly. Cum îl cheamă?
   - N-are nume.
   - O, Naomi, trebuie să-i pui un nume!
   - Stăpânii încă ar putea...
   - Cât a trecut de când l-ai adus acasă?
   - Suntem în a treia săptămână.
   Naomi oftă şi îşi frecă ceafa.
   - Mâine merge la castrat. Dacă eşti în căutlrea unui câine...
   - Avem unul, mulţumesc. Ne gândim la un pui, un prieten pentru Molly. Plus că, Naomi, ăsta e câinele tău.
   Naomi se uită în oglinda retrovizoare, şi câinele îi zâmbi, fără urmă de îndoială.
   - Doar locuieşte aici pentru o vreme.
   - Sigur că da.
   Naomi îşi miji ochii şi-şi puse ochelarii de soare.
   - Încotro?
   - Mergi în oraş şi de acolo te direcţionez eu.
   Ea nu-şi mai amintea când fusese ultima oară la cumpărături cu o prietenă - sau când îşi permisese să aibă o prietenă. În cea mai mare parte a timpului nu se ducea la cumpărături, ci la vânătoare de ce avea nevoie, cumpăra şi pleca acasă. Ceea ce îi nedumerea şi îi dezamăgea pe unchii ei. Unde mai pui că aproape orice avea nevoie putea cumpăra online.
   Dar cum tot ieşise în oraş, se va opri în drum spre casă la magazinul de bricolaj să cumpere vopseaua pentru camera lui Mason - un verde cald, în nuanţa muşchiului de pădure.
   Şi îi plăcea de Jenny. Decise că era imposibil să nu îţi placă de Jenny, care era veselă şi amuzantă şi nu punea întrebări sfredelitoare. Mai decise că îi plăcea mult de Jenny, când prietena ei cea nouă o îndrumă spre un hambar uriaş la câţiva kilometri mai spre interior.
   - Ar fi trebuit să-mi iau aparatul de fotografiat.
   Dar deschise compartimentul dintre scaune şi scoase o cutie.
   - Ce e asta?
   - Obiective şi filtre pentru aparatul foto al telefonului.
   - Serios, nici nu ştiam că există aşa ceva.
   - Sunt bune la nevoie. Iar hambarul acesta - textura lemnului, roşul acela autentic de hambar, cu bordură albă, mărul acela bătrân, lumina. E bine.
   - Nu vrei să vezi ce e în hambar?
   - Cu siguranţă. Dar asta n-o să dureze mult.
   Ea intenţiona să lase câinele în maşină. El avea însă alte idei, aşa că, de voie, de nevoie, Naomi scoase lesa de rezervă pe care o pusese în torpedou.
   - Dacă vrei să vii, trebuie să porţi asta.
   El încercă să o intimideze cu privirea, dar nu reuşi.
   - Îl ţin eu, cât faci fotografii.
   - Mersi. Urăşte să meargă în lesă.
   - Tu n-ai face-o? E în regulă, dragul meu. O să ne prefacem că tu mă conduci pe mine.
   Parşivul de câine se comportă perfect cu Jenny, umblă încântat pe lângă ea, îşi amuşină drumul spre un loc interesant unde să ridice piciorul, în timp ce Naomi compunea cadre, adăuga obiective, ajusta filtre.
   Va trebui să se întoarcă cu echipamentul ei, îşi promise. I-ar fi plăcut o zi posomorâtă, cu hambarul acela sub un cer mohorât. Găsi mai multe de fotografiat în interior. Locul era enorm, plin de toate lucrurile existente sub soare. Sticlă, tablă, obiecte pentru colecţionari, scaune, birouri.
   De fapt, se opri în faţa unuia. Se hotărâse pentru un birou nou - ceva care să arate bine lângă pat, dar să aibă toate utilităţile moderne. Sertar pentru tastatură, prize, sertare pentru fişiere. Dar...
   Acesta era aproape negru de la ani de lăcuiri, probabil decenii, iar sertarele se poticneau. Avea nevoie de balamale noi. Nu era deloc ceea ce hotărâse. Şi totuşi, era perfect.
   - Forma e superbă, zise Jenny de lângă ea. Suficiente curbe la colţuri. Sertare destule. Trebuie recondiţionat. Şi o negociere, adăugă ea, ţuguindu-şi buzele.
   - E solid, zdravăn. Mahon. Trebuie adus la culoarea iniţială. Nu e deloc ce căutam. Dar îmi place foarte mult.
   - Să nu-i spui lui Cecil că-ţi place - e magazinul lui. Trebuie să te arăţi îndoită când îl întrebi de birou. Ai nevoie şi de un scaun nou - unul ergonomie cu suport lombar. Kevin spune că petreci mult timp la birou.
   - Kevin are dreptate. În ziua de azi, computerul e camera obscură. Deşi vreau să instalez o cameră obscură adevărată. Tot mai am chef uneori să fac fotografii pe film. Aia e cumva o lampă-sirenă cu picior?
   - Aşa se pare.
   - O lampă-sirenă din bronz, cu picior.
   Inspirată, spuse ea şi scoase din nou telefonul.
   - Am nevoie de asta pentru portofoliu meu.
   - Eu şi Fără-Nume ne mai uităm prin jur.
   -Te ajung din urmă.
   Ea se îndrăgosti de lampa-sirenă, deşi îşi spuse că e stupid. Nu căuta o lampă de podea, cu atât mai puţin sub formă de sirenă cu ochi alunecoşi şi sâni obraznici. Dar o voia.
   „Să nu-i spun lui Cecil", îşi reaminti ea şi încercă să îi găsească pe Jenny şi pe câine în labirintul de lucruri fascinante.
   O găsi însă Jenny.
   - Să nu mă urăşti.
   - Te urăşte cineva?
   - Iubita din liceu a lui Kevin.
   - Pentru că e uşuratică.
   Jenny radie.
   - Nu mi-am dat seama că o cunoşti pe Candy.
   - Candy? O târfa. O târfa care poartă roz.
   - De fapt, am o verişoară pe care o cheamă Candy, şi nu e. E minunată. Dar, ca să ne întoarcem: să nu mă urăşti, dar cred că ţi-am găsit dulapul.
   - De ce te-aş urî pentru asta?
   - E scump, dar cred că e perfect şi poate că putem să facem echipă ca să mai reducem din preţ, mai ales dacă vrei să iei şi biroul.
   - Şi lampa cu sirenă.
   - Serios?
   Jenny îşi lăsă capul pe spate şi râse. îmi place.
  - Mă gândeam că o să o consideri o noutate pentru fotografii, dar gândeşte-te că ar arăta minunat în casa ta.
   - Aşa cred şi eu. Hai să vedem dulapul. Dacă te urăsc, va trebui să mergi pe jos acasă.
   Existau avantaje, descoperi Naomi, să faci cumpărături cu o prietenă, o prietenă cu un ochi ager, creativ şi cu discernământ. Era mai degrabă o comodă bărbătească decât un dulap - ceea ce ei îi plăcea. Nu feminin şi plin de brizbrizuri, dar superb şi demn, fără să fie scorțos. Era în stare bună, ceea ce o surprinse, furnirul lucind în acea nuanţă roşcată splendidă. Va schimba mânerele din alamă cu model, iar unul dintre sertarele de jos avea fundul crăpat, însă asta era tot.
   Preţul o făcu să şuiere şi să se cutremure.
   - O să-l convingem să lase din preţ. Aşteaptă numai şi o să vezi, o asigură Jenny şi o bătu pe Naomi pe umăr, încurajator.
   Cecil era un bărbat mic şi slab, îmbrăcat în salopetă, cu pălărie tic paie şi barbă căruntă şi n-avea să se mai apropie de 80 de ani, dar avea un ochi ager şi era un negociator dur. Dar, aşa era şi drăgălaşa şi vesela Jenny, descoperi Naomi.
   Contribui şi ea o dată sau de două ori, doar ca să poată spune că a contribuit şi ea, dar Jenny fu cea care se târgui cu tenacitate şi viclenie, şi reuşi să obţină o reducere de 20% la comodă, când Naomi sperase la 10.
  Toţi trei reuşiră să încarce comoda în Four Runner - Cecil era bătrân, dar se dovedi puternic ca un taur.
   - Kevin o să vină după celelalte piese, îi spuse Jenny lui Cecil.
   - Serios? se minună Naomi.
   - Sigur. O să le ia după lucru sau de dimineaţă. Şi aminteşte-ţi, Cecil, Naomi are o casă mare, care trebuie mobilată, aşa că ne vom întoarce. Şi ne aşteptăm la preţuri bune.
   Câinele se întinse destul de mulţumit în spatele comodei, iar Jenny se instala pe scaunul pasagerului.
   - A fost distractiv.
   - Sunt şocată de talentele tale de negociator. îţi mulţumesc, serios. Pot să mă întorc să iau celelalte piese. Kevin nu trebuie să vină până aici.
   - E în regulă. Plus, dacă mă angajezi pe mine să-ţi refac biroul, o să-l aducă direct la mine acasă în micul meu atelier.
   - Ai un atelier?
   - Restaurez şi refac piese de mobilier şi obiecte decorative în timpul liber. Nu voiam să spun ceva, ca să nu te simţi obligată sau ciudat. Dar tare îmi doresc să lucrez la biroul ăla. Sunt pricepută, promit. O să-l fac superb.
   - Sunt sigură.
   Plus că putea să economisească timpul în care l-ar fi făcut ea.
   - Eşti angajată.
   - Serios? Ura! Dacă vii duminică la masă - Kevin a zis să nu te bat la cap, dar mi-am tot dorit să te chem la masă -, ai putea să vezi atelierul. Am o bancă la care lucfez, care e perfectă pentru terasa de la dormitorul tău. O bancă de grădină, din metal, cu un spătar mare şi curbat. Şi poţi să vii cu câinele. Copiilor o să le placă.
   Naomi începu să se gândească la o scuză, dar se opri, căci curiozitatea învinse.
   - Mi-ar plăcea să-ţi văd atelierul. Nu trebuie să-mi dai de mâncare.
   - Vino la cină. Mâncăm mai devreme în fiecare duminică. Vino oricând după patru. E cazul să-mi vezi atelierul şi copiii să se joace cu câinii.
   - O să vin. Şi aduc desertul.
   Dis-de-dimineaţă îşi scoase un tricou cu mânecă lungă şi nişte colanţi din cutii. Refuza să folosească comoda până când Kevin nu repara sertarul şi ea nu înlocuia mânerele.
   Când se îndreptă relaxată spre maşină, câinele o urmă, sări înăuntru şi îi oferi acel zâmbet îngâmfat de câine. Nu prea ştia ce îl aşteaptă.
   Dar se prinse măcar în parte, când ea parcă în faţa cabinetului veterinar. Începu să tremure, se scutură, încercă să-şi lipească pernuţele vindecate frumos de podeaua maşinii.
   - De data asta ai un motiv, dar tu nu ştii asta. Haide, fii curajos.
   Ea trase, ridică, momi - cu o minge de tenis, că de mâncat nu avea voie decât după operaţie.
   - N-o să le duci dorul, îi spuse ea, apoi scutură din cap. De unde ştiu? Probabil că şi eu aş duce dorul oricărei părţi din mine pe care ar tăia-o cineva. Dar trebuie să o facem, OK? Aşa stau lucrurile.
   Ea reuşi să-l aducă în sala de aşteptare, care era goală, deoarece aranjase să fie prima operaţie sau programare din acea zi.
   - Aici, băiete!
   Alice îl salută cu o mângâiere zdravănă, care îl relaxă, aşa că se sprijini de ea.
   - Ei bine, o să avem grijă de el de acum. Procedura e de rutină - un pic mai complicată uneori pentru un câine adult, dar tot rutină. O să-l mai ţinem câteva ore, ca să ne asigurăm că totul e în regulă.
   - OK. O să vin să-l iau când mă sunaţi.
   Ea mângâie câinele câinele pe creştet.
   - Succes.
   Când se întoarse să plece, el începu să urle, lung şi trist, aşa cum făcuse de câteva ori când auzise o sirenă. Ea se uită în urmă şi-i văzu ochii albaştri plini de tristeţe şi frică.
   I.a naiba! La naiba!
   - Dă-i de ştire că te întorci, o sfătui Alice. Tu eşti alfa lui.
   I.a naiba, zise ea din nou, se întoarse şi se lăsă pe vine în faţa câinelui.
   - O să mă întorc să te iau, bine?
   Ea îi luă capul în mâini, se simţi copleşită de dragostea cu care o privea.
   - Foarte bine. O să mă întorc să te iau acasă. Trebuie însă să treci prin asta mai întâi. O să mă duc, la naiba, o să mă duc să-ţi cumpăr nişte cadouri potrivite pentru un câine fără biluţe.
   Câinele o linse pe obraz şi îşi puse capul pe umărul ei.
   - Te-ar îmbrăţişa dacă ar putea, comentă Alice.
   Copleşită, Naomi îl îmbrăţişă ea în schimb.
   - O să mă întorc.
   El scheună când ea se ridică şi plânse când dădu să iasă.
   - O să fie bine, îi strigă Alice.
   Inima lui Naomi cedase un pic, chiar dacă nu voia să recunoască, atunci când îl auzise pe câine urlând. Îi cumpără o pisică de pluş, o minge care chiţăia - spunându-şi că va regreta ambele achiziţii. Adăugă o funie zdravănă pentru tras, o perie pentru câini.
   Se forţă să se ducă acasă şi să lucreze. Iar când nu se mai putu concentra pentru mai mult de 10 minute, îşi puse hainele pentru zugrăvit. Nu trebuia să fie creativă ca să zugrăvească o cameră.
   În timp ce punea amorsa pe pereţi, se gândi cum s-o mobileze. Poate cu un pat în formă de sanie, poate un gri-închis. Lui Mason i-ar plăcea când ar veni în vizită. Sau poate un pat vechi din metal - tot gri. Griul se va asorta cu nuanţele de verde cu care va zugrăvi pereţii din cameră.
   De ce nu suna Alice?
   Supărată pe ea însăşi, îşi încălcă propria regulă de a nu verifica ce făcea echipa, decât dacă voia să facă fotografii, şi se duse la parter.
   Tocmai dădeau cu amorsă în salon - în mare pentru că nu se putea decide ce culoare voia aici. Bordura de la şemineu trebuia refăcută, ceea ce o duse cu gândul la Jenny. Dacă Jenny făcea treabă bună cu biroul, putea să facă şi Bordura.
   Se plimbă prin casă, privind prin fereastre spre priveliştea de afară. Nu era pregătită să arunce prosopul şi să angajeze un peisagist, dar bună parte din renovările exterioare trebuiau să aştepte până când majoritatea lucrărilor din interior erau gata, şi oamenii, bărbaţi şi femei, nu mai călcau totul în picioare. Se duse spre o cameră mai ciudată, pe care se gândise că ar putea-o transforma într-o mică bibliotecă. Poate că nu avea să găsească prea des timp să se aşeze să citească o carte adevărată, dar îşi închipui că ar putea să facă asta într-o zi ploioasă sau în toiul iernii, când focul trosnea în şemineu.
   Acum, Kevin şi planturoasa Macie se pregăteau să monteze lateralele dulapurilor încorporate în dreapta şemineului.
   - O, Kevin!
   El se uită în spate şi rânji în timp ce îşi împingea şapca pe spate.
   - Haide, poţi s-o spui. Tu ai avut dreptate, eu nu.
   - Nu ştiam că le-ai finisat.
   - Ne-am gândit să-ţi facem o surpriză. Ai avut dreptate. Nu mi-am dat seama. Într-o cameră mică aşa ca asta. „Scoate peretele ăla", am zis şi vei avea spaţiu. Dar tu ai rămas fermă pe poziţie şi ai avut ochiul bun. Ai ceva confortabil şi lumină bună şi... ce zici, Macie?
   - Şarm. O să aibă şarm, mai ales dacă montăm stucatură.
   - E lemn frumos - cireş - şi muncă frumoasă.
   - Asta facem noi, aşa-i, Macie?
   - Cu siguranţă.
   - Ai avut dreptate despre deschis până sus, de la podea la tavan, îi conferă dimensiune şi face camera să pară mai mare.
   - Va trebui să trimit după cărţile mele. De obicei citesc pe tabletă, dar am câteva cutii cu cărţi acasă.
   - Dacă ai nevoie de mai multe, poţi să-i ceri lui Xander.
   - De ce?
   - El are cărţi peste tot, îi spuse Mace.
   - O, da.
   Kevin scoase o nivelă mică din centura de unelte şi o puse pe un raft.
   - Din când în când mai pune câteva în cutii şi le donează, dar pe cele mai multe le adună. Dacă vrei să umpli o parte din rafturile astea, ar trebui să-l abordezi.
   - O să văd ce...
   Ea tresări când îi sună telefonul şi îl smulse din buzunar.
   - E de la veterinar. Da, eu sunt Naomi. OK. OK. Serios?
   Uşurarea o cuprinse ca un val cald şi îşi trecu mâna peste faţă.
   - E grozav! O să vin acum. Nu, o să ajung în câteva minute. Mulţumesc.
   Răsuflă uşurată şi-şi băgă telefonul înapoi în buzunar.
   - Câinele... a ieşit de la recuperare sau aşa ceva. Poate fi luat acasă. O să mă întorc.
   - O, în caz că nu te mai văd... ai ajuns în ziare.
   - Poftim?
   Naomi se opri brusc.
   - Ziare, repetă Kevin. Am un exemplar în bucătărie.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea cu voce neutră.
   - The Cove Chronicle. E un mensual. Doar câteva pagini, ştiri locale şi din astea. E o poveste frumoasă despre casă, despre renovarea ei.
   - O !
   Un ziar local mic. Nimic de care să se îngrijoreze. Nimeni, în afară de localnici, nu o să-l vadă.
   - O să-ţi las un exemplar. Jenny are mai multe acasă, pentru că sunt amintit şi eu.
   - O să citesc când mă întorc. Mulţumesc. Mai bine m-aş duce după câine.
   O amânase pe reporteră, editoare, director de ziar - se gândea că f emeia care dorise să stea de vorbă cu ea era toate acestea la un loc. Dar nu conta. Naomi îşi luase toate precauţiile ca să nu i se tipărească numele, să nu îi fie desconspirată adresa în ziar.
   Nimeni dincolo de Sunrise Cove sau cel puţin de dincolo de graniţele districtului nu va citi articolul. Şi nimeni nu va face legătura dintre ea şi Thomas David Bowes.
   Plus că avea lucruri mai importante la care să se gândească în acest moment.

        Se năpusti în cabinetul veterinar, mormăi o mulţumire când recepţionista o îndrumă spre spate.
   O găsi pe Alice punându-i câinelui un guler de protecţie la gât.
   Părea un pic năuc şi confuz, dar tot scoase un lătrat scurt, vesel, iar coada lui flutură nebuneşte când o văzu pe Naomi.
   - E în regulă?
   - A rezistat ca un campion. Are medicamente de luat şi tu ai instrucţiuni. Gulerul e ca să nu-şi umble la operaţie, la fire. Probabil că mai mult va dormi. S-ar putea să-l doară un pic şi să nu vrea să meargă prea mult o zi sau două.
   - OK. E OK.
   Naomi se aplecă şi îi mângâie urechile în guler.
   - Eşti în regulă.
   Ea luă medicamentele, instrucţiunile, plăti factura - îl ajută să se urce în maşină.
   Câinele nu dormi. Trebui să miroasă totul în curtea din faţă, deşi mergea cam ţeapăn. Trebui să amuşine toată echipa şi să dea din coadă la ei. El şi Molly trebuiră să se amuşine şi să dea din coadă unul la altul. Şi se ciocnea de orice. De pereţi, unelte, de ea.
   Ea îl ajută să urce la etaj, îi dădu pisica de pluş, o greşeală, pentru că gulerul îl cam încurca.
   Cineva din echipă avea o întrebare. Naomi coborî şi în cele 15 minute cât lipsi, el reuşi să se elibereze din guler şi lingea locul unde îi fuseseră biluţele.
   - Cum naiba ai reuşit să faci asta?
   Mulţumit, el bătu cu coada în podea.
   - Nu mai poţi să faci asta. Zilele alea au trecut.
   Naomi îi puse din nou gulerul - o operaţiune pe care el părea să o urască la fel de mult ca şi lesa. Îl trimise la loc, îi dădu nişte piele de ros şi consideră chestiunea încheiată.
   Nu era.

   Xander se gândi că-i dăduse timp - şi avea scuza de a plăti pentru jumătate din operaţia de castrare. Poate, dacă îşi juca bine cartea, mai obţinea o masă. Şi cu asta poate că se mai apropia un pas de patul acela mare şi frumos.
   Merita să meargă până acolo.
   Ajunse pe motocicletă, iar câinele îl întâmpină lătrând şi dând din coadă. Câinele ar fi alergat să-l salute, dar Naomi stătea pe treptele de la verandă şi-l ţinea într-o strânsoare zdravănă.
   Îl ţinea în loc în timp ce... Doamne Sfinte. Dezgustat, Xander îşi dădu jos casca.
   - Ce naiba faci?
   - Ce naiba ţi se pare că fac?
   - Mi se pare că-i pui câinelui pantaloni.
   - Atunci asta fac, la naiba.
   Ea reuşi să-i tragă până sus - pantaloni scurţi roşii cu o margine albă -, apoi îi dădu drumul câinelui. Ea se lăsă pe spate pe scări, iar câinele - arătând ca un idiot - se grăbi ca să-şi primească mângâierea.
   - Ce fel de om îmbracă un câine în pantaloni?
   - Unul care nu are de gând să se lupte cu el de fiecare dată când îşi dă gulerul jos. Se pricepe. Kevin l-a lipit cu bandă adezivă şi tot l-aa dat jos sub ochii mei în mai puţin de cinci minute. Plus că atunci când îl purta se lovea de toate cele, inclusiv de mine. Îţi jur că anume. Ura gulerul ăla.
   - Gulerul ruşinii?
   - Da, afurisitul de guler al ruşinii. Acum poartă pantalonii umilinţei. Dar prostului de el se pare că îi plac.
   - Pantalonii umilinţei.
   Xander fu nevoit să zâmbească.
   - I-ai tăiat o gaură pentru coadă.
   - Kevin îi avea în camionetă. Pantalonii lui vechi de alergat. Am fost creativă.
   - Poate, dar cum te aştepţi să facă ce trebuie acolo afară?
   - De ce naiba crezi că îi trăgeam iar pe el?
   Ea flutură din mâini şi-şi frecă bicepsul drept.
   - L-am adus afară, i-am dat jos, l-am lăsat să facă ce trebuia să facă. Acum că sunt pe el, nu mai poate să ajungă la operaţie. De fapt, pare să uite de ea când îi poartă.
   - Poate ar trebui să-i cumperi un costum.
   Impresionat de inventivitatea ei, Xander se aşeză lângă ea şi mângâie câinele.
   - Am adus jumătate din bani. Alice a zis că a mers bine.
   - Da, da. El e bine. Eu sunt epuizată.
   - Pot să comand pizza.
   - Nu, mulţumesc. Dar... la naiba, la naiba. Da. Te rog să comanzi. Gambele mele sunt pline de vânătăi de la guler. Braţele mă dor de la zugrăvit şi de la lupta cu câinele - care se îngraşă, în treacăt fie spus.
   Câinele îi aduse lui Xander o minge pe care evident o ascunsese undeva afară, ca să aibă acces uşor la ea.
   - Nu i-o arunca. N-ar trebui să alerge încă.
   Xander se ridică din nou.
   - E ceva ce nu-ţi place pe pizza?
   - Fără anghinare şi ananas. În rest, e bine orice.
   Câinele puse mingea la picioarele lui Naomi, iar când ea nu răspunse, îşi puse capul pe genunchiul ei.
   - Care e numele câinelui?
   Ea oftă din rărunchi.
   -Tag.
   - Adică aşa ca-n leapşa?
   - Nu. Ca în faptul că vine după tine peste tot.
   -Tag.
   Câinele nu avea cum să-şi recunoască numele încă, dar se pare că-şi dădea seama de umor, căci se uită la Xander cu un rânjet canin.
   - Se potriveşte.

PANORAMA

      Lumea vizibilă e doar o imagine a lumii invizibile, în care, ca într-un portret, lucrurile nu au forme adevărate, ci echivoce.
    Sir Thomas Browne

Capitolul 11

       O dată sau de două ori pe săptămână, Xander şi Kevin se întâlneau să bea o bere după muncă. Uneori chiar se puneau de acord şi se vedeau la Loos, dar de cele mai multe ori pur şi simplu se întâmpla.
   Se întâmpla ca Kevin să treacă pe la atelierul lui Xander, după drumuri la fabrica de cherestea şi la distribuitorul de faianţă şi Jumătatea de oră petrecută cu electricianul lui.
   Ştia cum să se ocupe de mai multe comenzi odată. Naomi era o prioritate, dar mai avea şi alte proiecte, ceea ce însemna că petrecea mult timp pe drum de la un şantier la altul. Iar în momentul acesta voia o bere.
   Uşile atelierului erau coborâte şi închise, dar asta nu însemna că Xander nu era prin apropiere. La fel cum camioneta lui în parcare nu însemna că el era acolo. încercându-şi norocul, Kevin se dădu jos din camioneta lui şi se duse în spatele atelierului, unde un zigzag de scări duceau la apartamentul lui Xander.
   Auzi muzica - Rolling Stones clasic -, o urmă spre atelierul din spate, atelierul personal al lui Xander, şi îşi găsi prietenul îngrijindu-şi iubirea vieţii.
   Un GTO decapotabil din 1967.
   Sau, cum îi spunea Kevin, maşina pentru întâlniri.
   - Cine e norocoasa doamnă? întrebă Kevin cu voce ridicată, ca s-o acopere pe a lui Mick.
   Xander ridică privirea de la polişatul panourilor cromate.
   - Ea e. Are nevoie de îngrijire. Tocmai am terminat.
   Xander avea o echipă pe care o considera foarte bună, dar nimeni, absolut nimeni nu se atingea de GTO, în afară de el. Iubea maşina de la radiatorul ei mare la cele opt stopuri din spate, şi fiecare centimetru din corpul ei de culoarea sticlei de cola.
   Se ridică şi aruncă o privire critică muncii lui.
   Ea strălucea, cromul sclipea pe corpul roşu al maşinii. Era roşul din fabrică, ca atunci când bunicul lui o scosese din showroom prima oară.
   - Mergi la plimbare? Sunt dispus să te însoţesc.
   - Nu astăzi. Avem repetiţii în...
   Xander se uită la ceasul de modă veche de pe perete.
   - Cam într-o oră. Avem o nuntă în Port Townsend sâmbătă. Vărul lui Lelo.
   - Da, da, îmi amintesc. Ai timp de o bere.
   - Îmi fac timp.
   Xander se mai uită o dată la iubita lui şi ieşi afară.
   - E o seară frumoasă. Ce-ar fi s-o bem pe verandă?
   - E în regulă, rânji Kevin.
   Urcară pe scări spre apartament. Spaţiul central îl ocupa salonul cu bucătărie şi zona de luat masa cu o masă de jucat cărţi şi scaune pliante. Rafturi încărcate cu cărţi ocupau un perete întreg din salon.
   Kevin le construise, la fel ca rafturile din al doilea dormitor mic, folosit ca birou, ca biblioteca din dormitor - când Xander cumpărase proprietatea şi afacerea.
   Xander deschise frigiderul vechi, un Harvest Gold care fusese ultimul răcnet prin anii 1970, apucă două sticle de St. Pauly Girl şi scoase capacele cu ajutorul deschizătorului montat în perete. O femeie goală, de culoarea ruginii, ţinând un deschizător în braţele întinse - şi aruncă capacele la gunoi.
   Ieşiră pe uşa de la dormitor pe o verandă minusculă şi se aşezară în două dintre scaunele pliante.
   Şi se gândiră că era bine.
   - Nuntă mare?
   - Da, o să fiu bucuros când se va termina. Mireasa îmi trimite mesaje la fiecare cinci minute în ultimele zile, tot modificând play-listul. Oricum... sunt bani.
   - Ai renunţat la obiecţiile pentru Dansul Găinii?
   - Niciodată. Am jurat.
   Xander îşi întinse picioarele. Poziţionase scaunele în aşa fel încât să se poată întinde fără să-i alunece picioarele de pe margine, funcţiona.
   - Am văzut rafturile tale din casa mare. Bibliotecă? Şi faianţa din jumătatea de baie. Frumos.
   Kevin se întinse şi el şi luă prima înghiţitură de final de zi de muncă.
   - Ai fost acolo?
   - Da. Câinele purta pantaloni, omule! Trebuie să spun că îi stăteau mai bine decât ţie.
   - Am picioare foarte frumoase. Masculine.
   - Cu blană de urs.
   - Ne ţine de cald mie şi femeii iarna. A fost o soluţie înţeleaptă. Nu ştiu cum naiba reuşea câinele ăla să-şi dea gulerul jos, dar de îndată ce i-a venit ideea cu pantalonii şi l-am îmbrăcat, şi-a lăsat operaţia în pace.
   Kevin mai luă o înghiţitură din bere.
   - Şi tot mai încerci să manevrezi?
   - Câinele?
   Când Kevin pufni, Xander ridică din umeri.
   - O să încerc. În timp.
   - Nu te-am văzut niciodată manevrând aşa încet.
   - Ea e sperioasă.
   Cel puţin cuvântul ăsta îi veni lui Xander în minte.
   - Nu te întrebi de ce? Nu pare deosebit de sperioasă, nu reacţionează sperios, dar este. Sunt suficient de curios încât să-mi las timp. Fie se întâmplă, fie nu. Îmi place că e deşteaptă. Îmi plac contrastele.
   - Contraste?
   - Sperioasă, dar suficient de curajoasă ca să cumpere o casă veche şi să locuiască acolo singură. Ştie să se descurce şi face ce trebuie să facă. Îmi place cum aranjează casa aia veche sau te plăteşte pe tine să o faci.
   - Are idei.
   - Da. E a naibii de bună la ce face. Trebuie să apreciezi pe cineva cu talent, care ştie să şi-l folosească. Plus că...
   Xander zâmbi şi luă o înghiţitură lungă.
   - I-a dat câinelui un nume.
   - E un câine bun. O iubeşte aşa cum iubeşti tu GTO-ul. Deunăzi i-a furat ciocanul lui Jerry.
   - Un ciocan?
   - L-a adus Naomi împreună cu nişte şmirghel, două mănuşi de lucru şi un racord de ţeava. I le duce sub formă de cadouri.
   Rămaseră aşezaţi un moment într-o tăcere prietenească, privind spre drumul pe unde treceau maşini, casele răspândite în jur şi câmpul unde amândoi jucaseră în Liga Mică, acum parcă un milion de ani în urmă.
   - Tyler are meci de T-Ball sâmbătă.
   - Îmi pare rău că ratez asta. Probabil că ar fi mult mai distractiv decât o nuntă.
   - Îmi aduc aminte când jucam T-Ball, chiar acolo în câmpul ăla. Eu, tu şi Lelo. îţi aminteşti?
   - Da. Vag, dar da.
   - Acum am copii care joacă jocul. Te pune pe gânduri.
   Pe Xander îl făcu să se gândească nostalgic la Lelo, care era slab ca o sperietoare şi cu dinţi ca de castor. Era tot slab, dar dinţii acum nu mai erau aşa de mari.
   - Jucam amândoi foarte prost T-Ball. Ne obişnuiserăm cu Liga Mică.
   - Copiii în general joacă prost T-Ball, ăsta e tot farmecul. Maddy începe grădiniţa la toamnă.
   Xander se întoarse şi îi aruncă lui Kevin o privire lungă.
   - Te gândeşti să mai faci unul?
   - Subiectul a fost abordat de câteva ori.
   - Ei bine, faceţi treabă bună.
   - Da, aşa e. Întotdeauna am zis că doar doi, dar când am avut unul din fiecare, hei, ce echilibru minunat. Dar acum Ty joacă T-Ball, Maddy merge la grădiniţă şi noi vorbim despre cum am putea s-o luăm iar de la zero.
   - Trei e o cifră magică. Poţi să citeşti despre asta, adăugă Xander când Kevin doar se uită la el.
   - Se pare că ne îndreptăm spre cifra magică.
   - Distracţie plăcută.
   - Asta e partea bună. E foarte distractiv să faci unul. Tu nu te gândești sex cu Naomi?
   - Eşti nebun?
   - Adică nu doar sex.
   Xander îşi contemplă berea.
   - De ce tipii căsătoriţi au impresia că noi, ăştia holteii, suntem doar în căutare de sex?
   - Pentru că au fost şi ei holtei odată, dacă îţi aminteşti. Punctual cum o chema? La naiba. Ah, Ari, Alli, Annie. Roşcata cu balcoane şi prognatism? Lucra la Singler’s vara trecută.
   - Bonnie?
   - Bonnie? De unde naiba am rămas cu A-urile în cap? A fost doar sex. Tipa bine făcută, aşa că asta e. Dar toată munca s-a concentrat pe corp, şi nu pe creier.
   - Era prognatismul.
   Până şi acum, Xander mai ofta după asta.
   - Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru prognatism.
   - Naomi n-are prognatism.
   - E un defect pe care-1 trec cu vederea. Câteodată e doar sex, aşa cum ilustrează Bonnie şi memoria ta. Şi câteodată, aşa cum ar trebui să-ţi aminteşti, îţi doreşti conversaţie şi ceva de mâncare împreună cu partea fierbinte. Bonnie avea partea fierbinte, dar am ştiut că nu va fi de ajuns, nici măcar pentru o vară, când a studiat exemplarul din La răsărit de Eden de pe noptieră şi mi-a spus că nu ştia că sunt o persoană religioasă.
   - Religioasă?
   - Se gândea că fiind vorba de Eden, trebuia să fie o poveste biblică. Nici măcar nu ştia cine e Steinbeck.
   Încă îl mai şoca asta.
   - Nici măcar un prognatism nu poate compensa asta.
   - E bine să ai standarde.
   - O, am standarde! Până acum Naomi le îndeplineşte pe toate, aşa că pot să-mi las timp.
   - Dar dacă nu-i bună în pat?
   - Asta ar fi în egală măsură surprinzător şi dezamăgitor, dar chiar dacă ar fi aşa, am avea totuşi conversaţiile. Vorbeşte vreodată despre familia ei cu tine?
   - Fratele ei, unchii. Mărunţişuri ici şi colo. Fără prea multe detalii, dacă tot ai adus vorba.
   - Exact. E interesant ce nu spune. E interesant.
   Se gândi la asta târziu în noapte, mult după repetiţie şi mâncarea rece pe care o mâncară şi el, şi colegii lui de trupă. În general îl plăcea mai mult compania bărbaţilor decât cea a femeilor. El înţelegea ce nu spuneau bărbaţii, care nu simţeau nevoia sau nu voiau să exprime în cuviite specifice, expresii, nuanţe ciudate în glas. Femeile, după părerea lui, însemnau muncă. De multe ori merita, iar el nu se dădea în lături de la muncă.
   Dar timpul petrecut cu femei, când nu era înainte, în timpul sau după sex, era cu totul diferit decât acela petrecut sau lucrând cu bărbaţi.
   În general el prefera dansul scurt şi direct de împerechere şi considera paşii suplimentari şi înfloriturile o pierdere de vreme pentru toată lumea. Ori voiai, ori nu voiai; fie exista pasiune, fie nu.
   Din cine ştie ce motiv constată că era dispus să facă acei paşi în plus cu Naomi. Nu îl deranjau, de fapt, chiar îi plăceau toate opririle şi pornirile şi ocolişurile.
   Iar din experienţa lui, odată ce dansul de împerechere se încheia, se estompa pasiunea primei partide de sex şi interesul scădea. Îi plăcea să fie interesat.
   Porni televizorul din dormitor cu sunetul dat încet, pentru că mergea mai ales ca să nu simtă lipsa sforăitului lu Milo atât de tare.
   Îşi luă cartea de pe noptieră - un exemplar vechi din Împăratul muştelor.
   Nu avea niciodată o carte nouă pe noptieră, nu dacă voia să doarmă, aşa că se instală cu ce îi era cunoscut şi fascinant. Dar nu şi-o putea scoate pe Naomi din cap.

        Pe promontoriu, Naomi stinse lumina. Creierul ei era prea obosit pentru mai multă muncă, prea obosit ca să pretindă că citeşte, ba chiar şi să se uite la un film. Câinele se culcase deja şi era momentul ca şi ea să facă la fel.
    Cum mintea ei obosită nu se putea linişti, o lăsă să bântuie, pe lângă robinete, lămpi, dacă ar trebui să facă studiul ăla al lui Matis pe care îl suprinsese de dimineaţă, verdele straniu din ceţuri. Ar ieşi o copertă bună pentru un roman horror.
   Lucră o vreme la el în minte, montă umbre până când alunecă în somn.
   Când păşi prin acel verde straniu, vântul şuiera prin vârfurile copacilor, cu un geamăt care îi îngheţă sufletul. Urmă cărarea. Voia să ajungă la apă, la albastru, la căldură. Paşii ei erau amortizaţi de titratul gros de ace de brad, iar umbrele acelea mari şi verzi părură să capete formă. Iar formele aveau ochi.
   Se mişcă mai repede, auzi cum i se accelerează răsuflarea. Nu de oboseală, ci din pricina unei frici atavice. Venea ceva.
   Deasupra bubui tunetul, peste vântul care şuiera şi gemea. Strălucirea fulgerului aduse o secundă de uşurare, dar şi o presiune în abdomen.
   Trebuia s-o ia la fugă, să găsească din nou lumina. Apoi umbra păşi afară din umbră, cu un cuţit într-o mână şi o funie în cealaltă.
   - Timpul s-a terminat, zise cu vocea tatălui ei.
   Ea încercă să strige şi se trezi cu strigătul prins în gâtlej şi cu greutalea strivindu-i pieptul. Nu avea aer, nu avea aer şi îşi duse mâna la gât, de parcă ar fi vrut să alunge mâinile care îl înconjurau.
   Inima îi bătea cu bubuituri puternice, ascuţite, dureroase, care îi răsunau în urechi. în faţa ochilor îi pluteau puncte roşii. Undeva adânc, de sub greutatea de pe piept, de sub teroare, ea îşi strigă să respire. Să se oprească şi să respire. Dar aerul şuiera, abia se strecura prin traheea ei, nu făcea decât să-i ardă plămânii înfometaţi.
   Ceva ud alunecă pe faţa ei. O văzu, o simţi ca pe propriul sânge. Va muri aici în pădurile create de ea, de frica unui bărbat pe care nu-1 mai văzuse de 17 ani.
   Atunci câinele lătră tare şi sălbatic şi alungă umbrele ca pe iepuri. Iar ea rămase întinsă, gâfâind, respirând, respirând, greutatea aceea teribilă dispărând treptat în timp ce câinele o lingea pe faţă.
   Îşi sprijinise labele din faţă pe marginea patului. Acum îi vedea ochii, strălucind în întuneric, îi auzea respiraţia împreună cu a ei. Luptându-se să se adune, ea întinse o mână tremurătoare şi îl mângâie pe cap.
   - OK.
   Se întoarse spre el, consolată, îşi lăsă ochii să se închidă, concentrându-se pe respiraţii lungi.
   - E OK, suntem OK. A fost doar un vis. Un vis urât. Amintiri urâte. Acum suntem bine.
   Cu toate astea, aprinse lumina - avea nevoie de asta -, îşi strânse genunchii, ca să-şi sprijine fruntea umedă de ei.
   - N-am mai avut unul aşa de urât de ceva vreme. Cred că muncesc prea mult, asta e tot. Pur şi simplu muncesc prea mult, gândesc prea mult.
   Cum câinele rămase sprijinit pe pat, ea se dădu mai aproape şi îl luă pe după gât, lipindu-şi faţa de blana lui, până când tremuratul se opri.
   - Am crezut că nu vreau un câine. Judecând după felul în care vagabondai, ai fi zis că nici tu nu voiai un stăpân. Ea se dădu mai în spate şi îi mângâie urechile. Şi uită-te la noi acum.
   Luă o sticlă de apă pe care o ţinea mereu pe noptieră, bău jumătate, înainte să se dea jos şi să se ducă în baie unde se stropi cu apă rece pe faţă.
   Nu era încă nici cinci, constată ea, devreme pentru amândoi, dar nu putea risca să se culce la loc. Nu acum.
   Scoase o lanternă, pe care o avea tot timpul la îndemână în noptieră, şi se duse la parter. Se obişnuise doar să-i dea drumul afară dimineaţa, dar de data asta fu încântată să iasă cu el. Pentru o vreme se plimbară doar în jurul casei, în jurul tăcerii.
   Tag găsi una dintre mingile lui ascunse şi o purta fericit în gură. Când intră înapoi în casă, el o privi cum facea cafea şi îşi lăsă mingea deoparte când ea îi umplu castronul şi îl ridică.
   - Hai să mergem sus.
   El alergă jumătate de distanţă în sus pe scara din spate, se opri şi privi în urmă să se asigure că ea venea, apoi alergă şi restul distanţei. Se instală la loc, cu câinele, cu cafeaua, calmă şi mulţumită, ca să aştepte ca răsăritul soarelui să înflorească peste lume.

           Când veni duminica, Naomi se gândi la o mulţime de motive ca nu se ducă la Jenny, plus scuzele pe care ar fi putut să i le servească.
   De ce ar folosi una din cele două zile ale ei de linişte şi de singurătate ca să o petreacă cu oameni? Oameni drăguţi, cu siguranţă, dar oameni care voiau să interacţioneze.
   Putea să se ducă în pădurea naţională, să se ducă la plimbare, singură. Putea să lucreze în curte sau să termine de zugrăvit prima cameră de oaspeţi. Putea să stea şi să lenevească toată ziua.
   Serios, acceptase într-un moment de slăbiciune, în febra lămpilor cu sirene şi reduceri. Ar trebui...
   Dar promisese că se va duce, îşi reaminti Naomi. Ce contau câteva ore? Dacă avea să locuiască aici, trebuia să fie moderat sociabilă. Pustnicii şi singuraticii dădeau naştere la bârfe şi speculaţii. Plus că promisese să aducă desertul şi chiar cumpărase tot ce trebuia pentru un tort de căpşune. Doar era primăvară, chiar dacă o primăvară adesea încăpăţânat de rece şi de ploioasă.
   Hotărî că va face un compromis. Va face tortul, după care va vedea cum se simte.
   Tag arunca priviri bănuitoare noului ei mixer, la fel cum se uita suspicios la aspirator. Dar ea se bucura, ba chiar dansase un pic de încântare, când sosiseră cu două zile înainte.
   Gătitul o calma, îi oferea ocazia să petreacă timp în bucătăria cu vasele albastre drăguţe, din spatele uşilor de sticlă, cu cuţitele ei excepţionale aranjate pe un bloc magnetic.
   Tag se răzgândi în privinţa mixerului, când ea îşi trecu degetul peste aluatul rămas în castron şi îl lăsă să lingă.
   - Să ştii că e bun.
   Ea puse tava în cuptor şi începu să se ocupe de căpşune. Le puse mai întâi într-unul din castroanele ei albastre, în locul potrivit, sub lumina potrivită. Căpşune roşii coapte într-un castron din sticlă albastră - o fotografie bună de vândut. Gândindu-se la asta, mai adăugă recuzită - pahare noi de vin şi puse castronul cu căpşune şi paharele de vin pe o tavă de bambus pe care o cumpărase şi le puse pe balansoarul ei. Mai făcu o fotografie şi cu un ghiveci cu panseluţe în cadru.
   Îşi dorea să fi avut o pernă decorativă, dar încă nu cumpărase aşa ceva. Poate atunci va mai monta încă o dată acest cadru cu o pernă colorată în colţul...
   Nu, mai bine, cu un neglijeu alb sau o cămaşă de noapte sexy, drapată pe braţul balansoarului. Nu avea nici aşa ceva, plus că nici nu avea nevoie de un neglijeu sau o cămaşă de noapte sexy, dar...
   Timerul de la cuptor sună.
   - La naiba, n-am pregătit căpşunele!
   Se întoarse la gătit, compunând alte cadre în minte.
   Tortul terminat arăta aşa de frumos, fusese atât de bine să-l facă, încât se convinse că va fi în regulă să petreacă câteva ore în compania unor oameni de care îi plăcea.
   - Şi acum cum naiba îl transport de aici acolo? La asta nu m-am gândit.
   Nu avea un transportor pentru torturi, nu avea transportoare de niciun fel. În cele din urmă îmbrăcă o cutie cu folie, puse tortul pe un platou alb din carton, îl fixă în cutie şi, gândindu-se la câine, lipi capacul.
   Puse cutia în frigider, apoi urcă să se îmbrace.
   O a doua problemă, îşi dădu ea seama. Ce purtau oamenii la o cină de duminică?
   La New York, lumea era invitată la brunch. Seth şi Harry organizau brunch-uri elaborate. Codul vestimentar era relaxat sau plin de culoare sau cum aveai chef.
   Nu-i plăcea să se gândească la haine, aşa că nu prea avea de ce să-şi facă griji. La un moment dat va trimite să i se aducă ce mai avea la New York, rochii elegante, ţinute business, haine negre de artist, între timp, avea ce avea. Blugii negri de încredere şi o bluză albă. După o dezbatere scurtă, alese să-şi pună bascheţii Converse.
   Nimănui nu-i va păsa.
   Ea adăugă o centură roşie, ca să arate că era un ansamblu gândit, şi îşi aminti să se machieze.
   Oricând după ora patru, îşi aminti ea, iar acum era patru şi jumătate, aşa că ar trebui să plece. Câteva ore - trei maximum - şi se va întoarce acasă, la pijamalele şi computerul ei.
   Puse cutia cu tortul pe podeaua locului din dreapta, apoi dădu drumul câinelui în spate.
   - Nici să nu te gândeşti, îl avertiză ea când văzu că studia cutia.
   Înarmată cu indicaţii de direcţie de la Kevin, porni la drum.
   Luă curbe, intră pe un drum pe care încă nu-1 explorase şi găsi un mic cartier grupat în jurul unui golfuleţ. Docurile ieşeau în larg, cu bărci ancorate. Peşti, pante, iahturi. Zări o fată, care nu avea probabil mai mult de 12 ani, vâslind cu atâta talent într-un caiac galben unt spre un canal care se lărgea, de ai fi zis că se născuse direct în el.
   Naomi trase în spatele camionetei lui Kevin şi studie motocicleta lui Xander. Ar fi trebuit să-şi închipuie.
   Se gândi că aveau o casă fermecătoare şi îşi spuse că ar fi trebuit să ştie şi asta, având în vedere cine erau proprietarii. Margini de un albastru puternic pe şindrilă de cedru, ferestre mari ca să se vadă priveliştea de afară dinspre golf. Avea două etaje cu ferestre la mansardă şi un foişor cu balcon. îşi dori şi ea imediat unul. Tufe înflorite, copaci, plante în ghiveci dansau într-o abundenţă veselă, facând-o să se gândească la curtea ei neglijată şi urâtă.
   Va ajunge şi la ea.
   Poruncindu-şi să afişeze o faţă sociabilă, se dădu jos şi înconjură maşina ca să ia tortul şi câinele. Tag mai că nu se lipi de ea când înaintară pe aleea pavată cu dale spre veranda acoperită.
   - Nu mergem la veterinar, aşa că adună-te.
   Înainte să poată bate, Jenny deschise uşa, iar Tag începu să dea din coadă uşurat şi bucuros la vederea ei.
   - Te-am văzut când ai parcat.
   Jenny o cuprinse imediat într-o îmbrăţişare strânsă.
   - Mă bucur foarte mult că ai venit. Toată lumea e afară. E aproape ca vara azi.
   - Nu mi-am dat seama că locuiţi lângă apă şi că aveţi un foişor cu balcon. V-am invidiat instantaneu.
   - Kevin l-a construit. Plus jumătate din restul. Lasă-mă să iau asta.
   Jenny se întinse după cutie în timp ce păşeau într-un hol ingenios mobilat cu o bancă şi dulapuri deasupra, sertare dedesubt.
   - Îmi pare rău pentru sistemul de livrare. Desertul e înăuntru.
   - Ai făcut tu ceva? Am crezut că o să cumperi ceva de la cofetărie. Eşti aşa de ocupată!
   - Trebuia să-mi pun la încercare noul mixer. Îmi place casa voastră. Vi se potriveşte.
   Colorată, veselă, acel albastru puternic reflectat de canapeaua mare plină de perne în care te afundai. Şi ea reflectată de scaune cu motive mari.
   Reflectată, remarcă Naomi, dar nu asortată. Şi totul era complementar.
   - Îmi place să fie dezordine.
   - Nu e dezordine. E vesel şi ingenios.
   - Îmi place mult de tine. Haide în bucătărie. Abia aştept să mă uit ce e în cutie.
   În bucătărie se vedea mâna lui Kevin, dar stilul lui Jenny. Era tot open space, cu un spaţiu de lounge şi dejoacă, alte locuri confortabile de stat jos şi cu un televizor uriaş pe perete.
   Jenny puse cutia pe blatul lung din granit alb şi desfăcu banda adezivă.
   Naomi se uită spre partea unde era sufrageria, masa vopsită în albastru, amestecul de scaune verzi şi perne înflorate.
   - Îîmi place sufrageria. Tu ai vopsit mobila?
   - Da. Îmi doream culori şi întreţinere uşoară.
   - E veselă, din nou, şi îmi place candelabrul.
   Fâşii din fier forjat formau o minge mare cu becuri transparente şi rotunde înăuntru.
   - Şi mie, mulţumesc. A găsit-o Kevin pe unul dintre şantierele lui, era un fel de decoraţiune. A adus-o acasă, a reparat-o şi i-a tras cablu.
   - Pricepuţi amândoi - îmi vin aşa de multe idei...
   - Îţi aduc imediat un pahar cu vin, promise Jenny, dar... Doamne Sfinte... tu ai făcut asta?!
   - Nu pot să fac un candelabru, dar ştiu să fac tort de căpşune.
   Aproape cu veneraţie, Jenny scoase tortul din cutie.
   - Arată ca făcut de Martha Stewart. Ţi-aş cere reţeta, dar deja ştiu că mă depăşeşte. Şi o să-mi fie ruşine cu lasagna mea.
   - Ador lasagna.
   - De cele mai multe ori, cu doi copii şi o slujbă cu jumătate de noi mă, gătesc ceva la repezeală. Aşa că la cina de duminică e singura dată când chiar încerc să gătesc, să nu mă grăbesc. Shiraz e în regulă?
   - Da, e minunat. Aproape că mă convinsesem să nu vin.

...................................................