Fetele din Idlewild, Simone St. James

 1-5

PROLOG

          Barrons, Vermont
   Noiembrie 1950

 

       Soarele dispărea dincolo de orizont, în timp ce fata urca pe Șoseaua Old Barrons. Era deja noapte și încă mai avea de mers vreo cinci kilometri.

   La apus, văzduhul căpăta o culoare albăstrui-purpurie și se răcea, filtrând totul printr-o lumină care estompa detaliile, ca și cum te-ai fi uitat prin fum.
   Fata aruncă o privire în urmă, la drumul pe a cărui culme urcase; strânse din ochi în vreme ce briza îi ciufulea părul și i se strecura prin materialul subțire al gulerului, dar nu văzu pe nimeni care s-o urmărească.
   Totuși, își spuse Mai repede.
   Coborî în grabă panta, cu pantofii de școlăriță care smulgeau pietricele din șoseaua stricată, cu picioarele lungi care i se mișcau precum acelea ale unui mânz ce încearcă să-și păstreze echilibrul. Fusta din lână gri pe care o purta îi rămăsese mică – acum îi venea până deasupra genunchilor – dar n-avea ce face. Fusta uniformei de școală era în valiza care i se lovea de picioare la fiecare pas și știa că are s-o îmbrace iarăși cât de curând.
   Dacă am noroc.
   Încetează, proasto. Proasto.
   Mai repede.
   Palmele îi transpiraseră pe mânerul valizei. Aproape că o scăpase pe jos când se străduise s-o manevreze în grabă prin autobuz, cu sudoarea care i se prelingea pe spinare și la subraț în timp ce se uita prin geamurile mașinii.
   - E totul în regulă? o întrebase șoferul. 

   Panica ce se citea pe fața adolescentei reușise să-i străpungă nepăsarea.
   - Da, da, răspunsese ea, dăruindu-i un zâmbet șters.
   Apoi îi făcuse cu mâna, se răsucise pe călcâie și pornise de parcă ar fi gonit pe vreo stradă aglomerată a unei metropole, nu mersul la pas pe o fâșie de asfalt crăpat cunoscută drept Șoseaua Nordului. Umbrele se alungiseră, iar ea se uită în urmă când se închiseră ușile și se mai uită o dată când autobuzul plecă.
   Nu mai coborâse nimeni altcineva din autobuz. Singurele sunete erau pașii ei și cârâitul îndepărtat al unei ciori. Era singură.
   Nu o urmărise nimeni.
   Nu încă.
   Ajunse gâfâind la poalele pantei de pe Șoseaua Old Barrons. Se forță să se uite doar în față. Dacă se uita în urmă, îl ispitea. Dacă se uita doar în față, nu avea să vină după ea.
   Vântul rece se învolbură din nou, făcându-i sudoarea să înghețe. Se aplecă și își forță corpul să se miște și mai iute. Dacă ar tăia-o printre copaci, ar parcurge o diagonală perfectă care ar scoate-o pe terenul de sport, unde ar avea măcar o șansă de a întâlni pe cineva, în drum spre cămin.
   Ar fi un drum mai scurt decât acesta care ocolea pădurea până la porțile Idlewild Hall. Dar, pentru asta, ar trebui să iasă de pe drumul principal, să meargă printre copaci, pe întuneric. Se putea rătăci. Nu reușea să se hotărască.
   Inima îi tresări, apoi își reluă bubuitul. Mereu pățea asta din pricina epuizării sau a fricii. Amestecul toxic al celor două o ameți preț de câteva clipe și nu mai reuși să gândească. Corpul ei tot nu era așa cum ar fi trebuit să fie. Deși împlinise 15 ani, avea sânii mici și sângerase pentru prima oară abia anul trecut. Doctorul o avertizase despre această întârziere perfect normală, un efect biologic al malnutriției.
   - Ești tânără și ai să-ți revii, spusese el, dar e un iad pentru corpul tău.
   Această frază îi răsunase în minte o vreme, strecurându-se prin haosul gândurilor ei. Un iad pentru corp. Expresia avea un umor negru, sau așa i se părea ei. Când rudele ei îndepărtate se holbaseră la ea după aceea și o întrebaseră ce spusese doctorul, se pomenise răspunzând:
   - A zis că e un iad pentru corp.
   Când le întâlnise privirile nedumerite, încercase să spună ceva liniștitor:
   - Cel puțin am toți dinții.
   Atunci se uitaseră cu toții în altă parte, acești americani care nu înțelegeau ce realizare este să reușești să-ți păstrezi toți dinții. După aceea, tăcuse.
   Acum se apropia de porțile de la Idlewild Hall. Amintirile ei funcționau după propriile reguli; uitase numele a jumătate dintre colegele cu care locuise, dar își amintea ilustrația de pe coperta ediției vechi a Anuarului  Fetelor lui Blackie pe care o găsise într-un raft din cămin: o fată îmbrăcată într-o rochie cu talie căzută, în stilul anilor ’20, care plimba un câine vesel pe un deal, ținându-și mâna streașină la ochi în timp ce vântul îi dădea părul spre spate. Se holbase la acea ilustrație de atâtea ori, încât ajunsese să o și viseze și, chiar și acum, și-o amintea în detaliu. În parte, fascinația ei se datora inocenței acelei imagini - o fată cu pielea curată, albă ca laptele, care putea să-și plimbe câinele fără să se gândească la doctori, dinți, răni și cruste sau toate celelalte lucruri pe care ea și le îngropase în străfundurile creierului, lucruri care mai ieșeau uneori la suprafață, pentru ca apoi să dispară înapoi în întuneric.
   Nu auzea nimic în spatele ei, dar, chiar și așa, știa. Chiar și cu vântul care îi vâjâia în urechi și cu zgomotul propriilor pași, era un murmur, o șoaptă pe care trebuie că se obișnuise s-o audă, pentru că atunci când privi iar în urmă, în ciuda gâtului care protestă cu un trosnet, văzu silueta. Trecuse de culmea colinei pe unde tocmai mersese și ea, iar acum cobora spre fată.
   Nu. Am fost singura persoană care a coborât din autobuz. Nu mai era nimeni.
   Dar știuse de atunci, nu-i așa? Știuse. De aceea și grăbise pasul, în ciuda frigului care făcea să-i amorțească încheieturile degetelor și bărbia. Acum o rupse la fugă de-a binelea, cât pe ce să scape din mână valiza care i se bălăngănea, lovindu-i piciorul. Clipi apăsat în întunericul tot mai gros, încercând să distingă forme, repere. Cât de departe era? Putea să ajungă?
   Se uită din nou în urmă. Prin întunericul cețos, văzu o rochie neagră, lungă, talia și umerii înguști, vălul străveziu ce se legăna în vânt acoperind fața acelei siluete. Picioare nevăzute care se mișcau pe sub marginea fustei. Toate aceste detalii erau vizibile acum pentru că silueta se apropiase - mergea la pas, dar, cumva, de fiecare dată când ea întorcea capul, silueta aceea era tot mai aproape. Chipul de după văl nu se vedea, însă fata știa că e urmărită, că acea privire ascunsă o fixează.
   Panicată, schimbă direcția brusc, ieși de pe drumul principal și țâșni printre copaci. Nu era nicio potecă, iar ea avansă cu greu, printre tufișuri dese și buruieni uscate care îi treceau prin ciorapi și îi zgâriau picioarele. În câteva secunde, drumul din spatele ei nu se mai zărea, iar ea continuă să meargă pe bâjbâite, sperând că se îndreaptă direct spre terenul de sport. Nu putea avansa mai repede prin pădure, iar transpirația i se prelingea printre omoplați, îmbibându-i bluza din bumbac ieftin care i se lipea de piele. Valiza era butucănoasă și greoaie; nu stătu mult pe gânduri până s-o arunce din mână ca să se poată mișca mai iute printre copaci. Nu se auzea decât respirația ei șuierătoare.
   Când își răsuci glezna, durerea ascuțită îi cuprinse tot piciorul, dar continuă să fugă. În fața ei se vedea gardul vechi care înconjura Idlewild, stricat și putrezit; nu-i era greu să treacă prin el. Din spatele ei nu se ițea niciun sunet. Apoi se auzi.
   Mary Hand era o fată care-i moartă și-ngropată...
   Mai repede, mai repede. Să nu te prindă.
   Prietenă ar vrea să-ți fie...
   În față, copacii se răreau, iar lumina perlată a lunii în creștere cădea pe luminișul în care se afla terenul de sport.
   ...Las-o afară pe vecie!
   Fata își simțea plămânii arzând de la efort, iar din gât îi țâșni un hohot de plâns. Nu era pregătită. Chiar nu era. În ciuda tuturor celor întâmplate – sau poate că tocmai din pricina lor. Sângele încă îi gonea prin vene, iar trupul ei frânt încă alerga să se salveze. Și, într-un moment de limpezime pură, întunecată, înțelese că totul era în zadar.
   Mereu știuse că monștrii erau adevărați.
   Și că erau aici.
   Fata privi în întuneric și țipă.

CAPITOLUL 1

      Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

   Sunetul ascuțit al mobilului o trezi brusc pe Fiona, care ațipise la volan. Se repezi în față, apucând strâns volanul cu ambele mâini, și privi în bezna de dincolo de parbriz.
   Clipi, concentrată. Chiar adormise? Parcase pe marginea cu pietriș a Șoselei Old Barrons, asta își amintea, ca să poată sta în liniște să se gândească. Probabil că ațipise.
   Telefonul sună din nou. Se frecă repede la ochi și se uită la obiectul pe care îl aruncase mai devreme pe scaunul din dreapta. Ecranul lumina prin beznă. Văzu numele lui Jamie și ora: 3 dimineața. Era ziua în care Deb ar fi împlinit patruzeci de ani dacă ar mai fost în viață.
   Luă telefonul și răspunse.
   - Jamie, zise ea.
   Vocea lui era un mormăit adormit-acuzator:
   - M-am trezit și am văzut că ai dispărut, spuse el.
   - Nu puteam să dorm.
   - Așa că ai plecat? Doamne, Dumnezeule, Fee. Unde ești?
   Deschise portiera și scoase picioarele în aerul rece. Știa că el e furios, dar n-avea ce-i face.
   - Sunt pe Șoseaua Old Barrons. Am parcat pe refugiu, la poalele dealului.
   Jamie tăcu o clipă, iar ea își dădu seama că se gândește ce dată este. Ziua lui Deb.
   - Fee.
   - Voiam să merg direct acasă. Pe bune.
   Ieși din mașină și se ridică; picioarele ei anchilozate protestară, iar aerul rece o pălmui, forțând-o să se trezească și ciufulindu-i părul. Merse până la marginea drumului și se uită în lungul lui, în ambele sensuri. Își băgă mâna liberă în buzunarul gecii anti-vânt. În spate, pe unde venise, vedea indicatorul care anunța că mai sunt vreo cincizeci de kilometri până la Burlington și luminile slabe ale benzinăriei non-stop din vârful dealului.
   Dincolo de culme, în afara câmpului ei vizual, știa că este intersecția cu Șoseaua Nordului, acolo unde erau o grămadă de restaurante fast-food, alte benzinării și o serie de supermarketuri cu pretenții. În direcția opusă, dincolo de botul mașinii, era doar întuneric, de parcă Șoseaua Old Barrons ar fi dispărut de pe fața pământului.
   - Nu trebuia să pleci de acasă, tocmai spunea Jamie.
   - Știu, răspunse Fiona. Dar n-aveam stare și nu voiam să te trezesc. Așa că am luat-o din loc, m-am urcat în mașină și am plecat, dar apoi mi-au venit tot felul de gânduri.
   Bărbatul oftă. Ea și-l imagină rezemat de perne, îmbrăcat într-un tricou vechi și cu boxerii pe el; parcă vedea cum i se încordează mușchii supli ai brațului atunci când își freacă ochii cu palma. La șase și jumătate îi începea tura; chiar se străduise să nu-l trezească.
   - Ce fel de gânduri?
   - Am început să mă întreb cât de multe mașini circulă pe Șoseaua Old Barrons în mijlocul nopții. Știi tu, dacă cineva parchează mașina și o lasă aici, cât durează până când trece cineva pe lângă ea și o vede? Polițiștii au tot zis că nu se poate ca Tim Cristopher să-și fi lăsat mașina aici așa de mult timp fără s-o observe nimeni. Dar n-au testat teoria asta, nu?
   Și atunci apăru: urâțenia, demonul ieșise la suprafață, cu voce tare. Acel lucru pe care ea ajunsese să se priceapă atât de bine să-l țină ascuns. Ideea o tot bântuia de câteva zile, pe măsură ce se apropia ziua lui Deb. Încercase să nu vorbească despre asta, dar în seara de acum, când stătea întinsă în pat și nu reușea să adoarmă, nu mai putuse să-și țină gândurile în frâu.
   - Chestia asta nu e sănătoasă, spuse Jamie. Știi că nu e. Știu că te gândești mult la sora ta. Știu că suferi după ea. Dar să te duci până la Idlewild... asta e deja altceva, Fee.
   - Știu, zise Fiona. Știu că am mai vorbit despre asta. Știu și ce-mi spunea terapeutul. Știu că au trecut 20 de ani. Și jur că mă străduiesc să nu-mi fac o obsesie din asta.
   Încercă să nu sune smiorcăit, dar nu reuși. Așa că îl rugă:
   - Doar ascultă-mă puțin, bine?
   - Bine, răspunse el. Bagă.
   Fiona înghiți în sec:
   - Am venit aici și am parcat pe marginea drumului. Am stat pe loc - își verifică ceasul - 30 de minute. Treizeci de minute, Jamie. N-a trecut nicio mașină pe aici. Nici măcar una.
   După calculele ei, stătuse acolo 45 de minute, dar dormise vreo 15, așa că pe acelea nu le puse la socoteală.
   - Putea să parcheze liniștit și să o facă. Terenul de sport de la Idlewild Hall e la o distanță de numai 10 minute dacă o iei printre copaci. Ar fi avut timp berechet.
   La celălalt capăt al firului, auzea răsuflarea lui Jamie. Erau împreună de un an - fapt care încă o mai mira uneori - iar el știa că n-are niciun sens să-i spună vorbele goale pe care le spuneau toți. Nu contează. Asta nu o s-o aducă înapoi. El e deja la închisoare. S-a întâmplat acum 20 de ani, trebuie să mergi înainte. Nu, el îi spuse altceva:
   - Șoseaua Old Barrons era altfel în 1994. Vechiul cinema în aer liber de pe marginea drumului încă mai era deschis. Nu mai avea cine știe ce clienți în anii ’90, dar puștimea mergea acolo să se distreze, mai ales în preajma Halloween-ului.
   Fiona își mușcă limba ca să nu riposteze. Jamie avea dreptate. Se întoarse și privi spre întunericul de peste drum, acolo unde se afla pe vremuri cinematograful cu pricina; acum era doar un teren abandonat. Ecranul fusese demontat de mult, standul unsuros de popcorn - pus la pământ, așa că tot ce mai rămăsese era un spațiu gol ițit printre copaci, năpădit de buruieni. Își aminti cum, copil fiind, își implora părinții să le ducă pe ea și pe Deb la cinematograful ăla, gândind cu mintea ei de copil că avea să fie o experiență interesantă, o minune a simțurilor. Curând, avea să afle că insista degeaba. Părinții lor intelectuali nu aveau niciun gând să le ducă acolo să vadă Polițistul din Beverly Hills II, așa cum n-aveau de gând să le ducă la o plimbare pe Lună. Deb, cu trei ani mai mare și mai înțeleaptă, dăduse din cap în fața dezamăgirii Fionei. La ce te așteptai?
  - N-aveau cum să fie prea mulți puști la cinema într-o zi de joi, în noiembrie, spuse ea.
   - Dar erau câțiva, totuși, spuse Jamie, cu logica unui om a cărui viață nu a fost făcută țăndări. Niciunul dintre ei nu și-a amintit să fi văzut mașina lui Christopher. Toate astea au fost cercetate în anchetă.
   Fiona simți în ochi împunsătura oboselii, rapid înlăturată însă de un impuls de energie care n-o lăsa să stea locului. Se întoarse pe călcâie și porni îndârjită, îndepărtându-se de deal și de luminile benzinăriei, spre întunericul de dincolo de botul mașinii ei, în celălalt capăt al Șoselei Old Barrons.
   - Normal că tu crezi că în timpul anchetei s-au făcut investigații complete, îi spuse ea lui Jamie, pe un ton ceva mai aspru decât și-ar fi dorit. Ești polițist. E musai să crezi asta. În lumea ta, o fată este ucisă și cele mai luminate minți din Vermont se adună laolaltă ca să rezolve cazul și să-i bage la răcoare pe băieții răi.
   Ghetele ei dislocau pietrișul de pe marginea drumului, iar vântul îi pătrundea prin materialul jeanșilor. Își trase în sus gulerul jachetei, înfiorată de o adiere ca de gheață ce trecea prin straturile de haine.
   Jamie nu avea de gând să se lase provocat, iar ăsta era unul dintre lucrurile care o scoteau din minți la el.
   - Fiona, știu că au investigat totul pentru că m-am uitat în dosar. Chiar de mai multe ori. Așa cum ai făcut și tu, încălcând toate regulile de la mine de la serviciu. Totul e scris acolo, negru pe alb, în dosarul de crimă.
   - Nu era sora ta, spuse Fiona.
   Bărbatul tăcu o clipă, acceptând acest adevăr. Apoi răspunse:
   - Tim Christopher a fost pus sub acuzare. A fost judecat și condamnat pentru uciderea lui Deb. Ultimii 20 de ani i-a petrecut într-un penitenciar de maximă siguranță. Și, cu toate astea, tu ești tot acolo, pe Șoseaua Old Barrons, la trei dimineața, Fee.
   Pe măsură ce înainta, se făcea tot mai întuneric. Era mai frig aici, ca o bulă de aer rece care o făcea să se ascundă mai bine în jachetă, cu nasul din ce în ce mai amorțit.
   - Trebuie să știu cum anume a făcut-o, spuse ea.
   Sora ei, în vârstă de 20 de ani, fusese strangulată și aruncată în mijlocul fostului teren de sport din perimetrul abandonat al Idlewild Hall în 1994; rămăsese culcată pe o parte, cu genunchii ridicați și ochii deschiși. Tricoul și sutienul îi fuseseră sfâșiate – și țesătura, și elasticul erau rupte.
   Ultima oară fusese văzută în căminul de la facultatea unde mergea, la 50 de kilometri depărtare. Iubitul ei, Tim Christopher, era de 20 de ani la închisoare. Susținuse că este nevinovat; încă mai susținea asta.
   Pe atunci, Fiona avea 17 ani. Nu-i plăcea cine știe ce să se gândească la felul în care crima îi destrămase familia, la felul în care îi afectase viața. Era mai ușor să stea pe marginea drumului și să se cufunde în obsesia legată de modul în care Christopher se descotorosise de trupul surorii ei, ceva ce nu reușise niciodată să înțeleagă pe deplin, de vreme ce nu se găsiseră urme de pași pe teren sau prin pădure și nici urme de roți pe marginea drumului. Domeniul Idlewild era înconjurat de un gard vechi de zeci de ani și rupt în cea mai mare parte; nu i-ar fi fost deloc greu să care trupul neînsuflețit printr-una dintre găurile din gard. Asta dacă pe aici venise.
   Jamie avea dreptate. Fir-ar el să fie, cu creierul lui de polițist cu tot, care intra mereu în conflict cu creierul ei de jurnalistă. Acesta era un detaliu care nu-i dădea pace, care îi zgândărea în continuu rana sângerândă, multă vreme după ce restul lumii se bandajase și plecase șchiopătând. Și ea ar putea să-și ia o cârjă – alcoolul sau drogurile erau cele mai la-ndemână - și să pornească, șchiopătând, pe urmele lor. Cu toate astea, rămase pe loc, tremurând, cu privirea pierdută printre copaci, măcinată de gânduri. Cum dracu’ a cărat-o pe acolo fără să lase urme?
   Încă avea telefonul la ureche. Îl auzea pe Jamie așteptând.
   - Mă judeci, îi spuse ea.
   - Ba nu, protestă el.
   - Se aude în răsuflarea ta.
   - Tu vorbești serios?
   - Eu...
   Auzi foșnetul unor pași în spatele ei și îngheță.
   - Fiona? întrebă Jamie de parcă ar fi auzit și el acel zgomot prin telefon.
   - Șșșt, spuse ea, instinctiv.
   Încremeni și înclină capul. Era aproape complet înconjurată de întuneric, acum. Idlewild Hall, fostul internat de fete, fusese închis și abandonat în 1979, cu mult înainte de moartea lui Deb; porțile erau încuiate și tot locul fusese năpădit de buruieni. Nu era nicio lumină aici, în capătul drumului, la porțile fostei școli. Nu era decât vântul care bătea printre copaci.
   Se răsuci. Auzise foarte clar pași pe pietriș. Dacă era vreun nebun care venea din pădure, ea n-avea nicio armă cu care să se poată apăra. Ar fi trebuit să urle în telefon, la Jamie, și să spere că va fi salvată.
   Străpunse cu privirea liniștea întunecată din spatele ei, uitându-se la ultimele frunze muribunde care sclipeau pe siluetele negre ale copacilor.
   - Ce mama dracului?! strigă Jamie, care înjura numai când era alarmat.
   - Șșșt, îi spuse ea din nou. Nu e nimeni. Nu-i nimic. Mi s-a părut că am auzit ceva, atâta tot.
   - Chiar trebuie să-ți spun eu să nu stai pe un drum întunecat și părăsit în toiul nopții?
   - Te-ai gândit vreodată că Șoseaua Old Barrons are ceva sinistru? întrebă ea. Adică, ai fost vreodată aici, afară? E straniu. De parcă ar fi ceva care...
   - Nu mai suport chestia asta, spuse Jamie. Ori te urci în mașină și mergi acasă, ori vin eu să te iau.
   - Mă duc, mă duc.
   Simțea furnicături în palme, chiar și în mâna care îi înghețase pe telefon, și un fior de adrenalină îi străbătu șira spinării. Ăla care s-a auzit a fost un pas. Un pas de-adevăratelea. De aici, dealul era ascuns de copaci; dintr-odată, i se făcu dor de luminile fluorescente ale benzinăriei. Făcu un pas, apoi realiză ceva. Se opri și se întoarse iarăși, îndreptându-se în grabă către porțile de la Idlewild Hall.
   - Sper că ce aud eu acum este zgomotul pașilor tăi în timp ce te îndrepți spre mașină, spuse Jamie, aspru.
   - Am văzut un panou, spuse Fiona. L-am văzut eu pe una dintre porți. Nu era aici mai demult.
   Se apropie cât să poată citi pe întuneric, un nou proiect AL COMPANIEI MACMILLAN, LTD.
   - Jamie, de ce scrie pe panoul ăsta că Idlewild Hall este șantier?
   - Pentru că așa este. Începând de săptămâna viitoare. Domeniul a fost vândut acum 2 ani, iar noul proprietar vrea să-și intre în drepturi. Din ce am auzit, urmează să fie renovat.
   - Renovat? întrebă Fiona, apoi clipi nedumerită, cu ochii la panou. Renovat ca să ce?
   - Ca să facă o școală nouă. Îl repară și îl fac iar internat.
   - Ce, mă?!
   - N-am vrut să aduc vorba despre asta, Fee. Știu ce înseamnă locul ăla pentru tine.
   Fiona făcu un pas în spate, fără să-și poată lua ochii de la panou.
   Renovare. Niște fete aveau să se joace pe câmpul unde zăcuse trupul lui Deb.
   Urma să fie construite clădiri noi, să fie demolate cele vechi, să fie amenajată o parcare, poate chiar să fie lărgit drumul. Peisajul care fusese acolo de douăzeci de ani, peisajul pe care îl cunoștea atât de bine – peisajul morții lui Deb – avea să dispară.
   - Fir-ar să fie, îi spuse ea lui Jamie, întorcându-se și pornind înapoi spre mașina ei. Te sun mâine. Mă duc acasă.

CAPITOLUL 2

       Barrons, Vermont
   Octombrie 1950

       Katie

   Prima dată când Katie Winthrop văzu Idlewild Hall, aproape că îi veni să plângă.
   Stătuse pe bancheta din spate a Chevroletului tatălui ei, privind printre umărul îmbrăcat în costum gri al tatei și cel acoperit de o bluză de mătase al mamei, iar când porțile mari și negre se iviseră în capătul Șoselei Old Barrons, simțise cum ochii i se umplu de lacrimi.
   Porțile erau deschise, ceva ce avea să afle că se întâmpla rar. În tăcere, tata intrase cu mașina pe aleea lungă, neasfaltată, iar ea se holbase la clădirea care se înălța în fața lor: sala principală, înaltă de trei etaje și atât de lungă încât nu-și dădea seama cât de mult se întinde, cu șiruri de ferestre arcuite care păreau șiraguri de dinți, întrerupte doar de porticul care marca ușa de la intrare. Era august, iar aerul era greu și fierbinte, încărcat de umezeala ce aducea promisiunea ploii. Pe măsură ce se apropiau, devenea tot mai puternică senzația stranie că aveau să pătrundă prin fălcile clădirii, iar Katie înghiți în sec, străduindu-se să-și țină spatele drept în fața construcției care părea să crească în rama parbrizului.
   Tata opri mașina și, preț de o clipă, nu se auzi decât zgomotul motorului. Idlewild Hall era nemișcată și întunecată, fără niciun semn de viață. Katie își privi mama, însă femeia avea capul întors în partea cealaltă și se uita în gol pe geamul din dreapta al mașinii; deși Katie era așa de aproape încât distingea detaliile fondului de ten pe care mama și-l aplicase pe obraz cu un burețel, nu-i spuse nimic.
   „Îmi pare rău, ar fi vrut dintr-odată să zică. Vă rog, nu mă obligați să stau aici. Nu pot. Îmi pare așa de rău...”
   - Îți iau eu bagajele, spuse tata.
   Asta se întâmplase cu 2 ani în urmă. De-acum, Katie se obișnuise cu Idlewild – cu holurile lungi și îmbâcsite care miroseau a mucegai și transpirație, cu ferestrele care, iarna, lăsau să pătrundă curenți de aer înghețat, cu damful umed al terenului de hochei care era verde indiferent de anotimp, cu uniformele care nu se schimbaseră de când fusese inaugurată școala, în 1919.
   Katie era genul de fată care se făcea rapid ascultată de celelalte: brunetă, dominatoare, frumoasă, puțin cam agresivă și neînfricată. Nu era chiar populară, dar fusese nevoită să-și folosească pumnii doar de doua ori; de fiecare dată câștigase cu ușurință. Știa că o imagine bună face jumătate din luptă, iar ea se folosise de asta fără milă. Nu era ușor să supraviețuiești într-un internat plin de fete de care oamenii se descotorosiseră, însă, după ce-și înghițise lacrimile de la început, Katie devenise o adevărată maestră.
   Își vedea părinții de două ori pe an - o dată vara și o dată de Crăciun - și nu le spusese niciodată că-i pare rău.
   În cămin - Clayton Hall - erau câte 4 fete în fiecare cameră. Niciodată nu știai cu cine ajungi să stai. Una dintre primele colege de cameră ale lui Katie, o fată lățoasă din New Hampshire care susținea că se trage dintr-o vrăjitoare adevărată de la Salem, avea obiceiul de a mormăi încontinuu când citea din manualul de Latină, rozându-și cu sârg pielița degetului mare – ceva atât de enervant, încât Katie credea că ar putea constitui un motiv serios de crimă. Vrăjitoarea din Salem plecă și în locul ei veni o fată cu picioare lungi și cu părul creț, al cărei nume Katie nu reușea niciodată să și-l amintească și care își petrecea cele mai multe nopți chircită în patul ei, plângând în tăcere cu fața ascunsă în pernă. Asta până când Charlotte Kankle, care era enormă și veșnic furioasă, coborâse din patul de deasupra și îi spusese Nu mai plânge, pentru numele lui Dumnezeu, că altfel le pun pe fetele astea să te țină și te pocnesc până-ți dă sângele pe nas. Nimeni nu o contrazisese. Fata plângăcioasă tăcuse după aceea și, câteva săptămâni mai târziu, plecase.
   Între timp, Charlotte Kankle se mutase în josul holului - după ce se bătuse cu Katie, iar Katie câștigase - și acum avea niște colege de cameră aici, în 3C, care nu păreau chiar un dezastru; până și ea trebuia să recunoască asta.
   Idlewild era ultima redută a școlilor-internat, locul unde părinții își ascundeau rușinea, eșecul și fetele recalcitrante.
   Pitit în adâncul pădurilor din Vermont, avea doar o sută douăzeci de eleve: fiice nelegitime, fiice din prima căsătorie, fiice ale servitoarelor, fete imigrante, fete neascultătoare sau care nu erau în stare să învețe. Cele mai multe se băteau între ele și erau veșnic bănuitoare unele cu celelalte, dar, în mod ciudat, Katie simțea că fetele astea erau singurele care o înțelegeau. Erau singurele care nu făceau decât să ridice din umeri, plictisite, când le povestea de câte ori fugise ea de acasă.
   Într-o noapte, după ora stingerii, se ridică în pat în capul oaselor și scormoni pe sub pernă după pachetul de țigări pe care îl ascunsese acolo.
   Era octombrie, iar ploaia rece, de toamnă, stropea fereastra mare și singuratică din camera de cămin.
   Bătu în patul de deasupra ei:
   - CeCe.
   - Ce-i?
   Normal că CeCe era trează. Katie știa asta deja din felul în care respira.
   - Vreau să-ți spun o poveste cu fantome.
   - Serios?
   Se auzi un zgomot înfundat când CeCe se lăsă peste marginea patului ei și se aplecă să se uite dedesubt, la Katie.
   - E despre Mary Hand? întrebă ea.
   - Vai, nu, veni o voce din celălalt pat suprapus aflat în încăpere. Nu mai suport încă o poveste despre Mary Hand.
   - Roberta, șșșt. O s-o trezești pe Sonia, spuse CeCe.
   - Sunt trează, zise Sonia de sub plapumă, din patul aflat sub cel al Robertei. Nu pot să dorm dacă trăncăniți atâta.
   Când era pe jumătate adormită, accentul ei franțuzesc era și mai pronunțat.
   Katie scoase o țigară din pachet. Toate cele 4 fete din cameră aveau 15 ani - de multă vreme, la Idlewild se obișnuia ca fetele de aceeași vârstă să fie puse laolaltă, pentru că cele mai mari le hărțuiau pe cele mici dacă erau cazate în aceeași cameră.
   - Mary Hand este în manualul meu de Latină, zise ea. Uitați-vă.
   Scoase cartea - veche de câteva zeci de ani și mucegăită - de sub pat, împreună cu o mică lanternă. Lanternele erau interzise la Idlewild, o regulă pe care absolut fiecare fată o încălca. Ținând pe loc fasciculul luminos, răsfoi iute cartea până când ajunse la pagina căutată.
   - Vezi?
   CeCe se dăduse jos din pat. Dintre toate patru, avea cei mai mari sâni; oarecum jenată, se înfășurase într-o pătură.
   - Ah, zise ea, cu ochii la pagina pe care Katie o lumina cu lanterna. Am și eu asta în cartea de gramatică. În fine, ceva asemănător.
   - Ce este?
   Curioasă, Roberta coborî și ea din celălalt pat de deasupra; gambele subțiri i se ițeau de sub cămașa de noapte rămasă mică, iar pe spate îi atârna părul blond-castaniu, împletit într-o coadă lungă. Ateriză pe podea fără zgomot și se uită peste umărul lui CeCe. Katie îi auzi răsuflarea întretăiată.
   Pe marginea paginii, în spațiul alb, îngust, cineva scrisese cu un creion:
   „Am văzut-o pe Mary Hand de la fereastra camerei 1G, Clayton Hall. Se îndepărta mergând pe câmp. Miercuri, 7 august, 1941. Jenny Baird.”
   Când se uită la acea notiță, Katie simți că o ia cu amețeală, simți o împunsătură de frică pe care, însă, nu o lăsă să se vadă. Toată lumea știa de Mary Hand, dar, cumva, cuvintele scrise acolo o făceau să pară reală.
   - Nu e o glumă, nu?
   Nu era o întrebare, ci o afirmație.
   - Nu, nu e o glumă, spuse CeCe. Mesajul din cartea mea de gramatică zice: „Toaleta de la etajul trei, capătul coridorului vestic. Am văzut-o pe Mary acolo. Și e din 1939.”
   - Este un mesaj, spuse Sonia, care se cocoțase pe vârfuri și se uita peste umărul Robertei.
   Ridică din umeri și se retrase:
   - Și eu le-am văzut. Cred că aici n-au schimbat niciodată manualele, continuă ea.
   Katie dădu foile mucegăite ale manualului de Latină. Pe prima pagină scria că primise bun de tipar în 1919, anul în care se deschisese Idlewild.
   Încercă să-și închipuie școala așa cum era atunci: o clădire nou-nouță, cu uniforme noi, cu manuale noi. Acum, în 1950, Idlewild era o mașină a timpului, un loc în care părea că nu se auzise despre bombe atomice sau despre emisiunea The Texaco Star Theater, difuzată la televizor. Într-un mod ciudat, părea absolut normal ca generațiile de fete de la Idlewild să le transmită informații urmașelor lor pe marginile manualelor, de-a lungul listelor de bătălii din Revoluția Americană și a formulei chimice a tincturii de iod. Profesoarele nu se uitau niciodată în aceste cărți și nici nu le aruncau. Dacă voiai să previi o viitoare elevă despre Mary Hand, cărțile astea erau cea mai bună metodă de a o face.
   Prin fereastra de la 1G din Clayton Hall. Katie scăpără un chibrit și își aprinse țigara.
   - N-ar trebui să faci asta, zise Roberta, fără convingere. Susan Brady o să simtă mirosul, iar tu o s-o pățești.
   - Susan Brady doarme, răspunse Katie.
   Susan era supraveghetoarea etajului trei și își lua foarte în serios rolul, ceea ce însemna că nu o plăcea nimeni. Katie stinse lanterna și toate patru rămaseră pe întuneric. Roberta aruncă o pernă pe podea și se așeză pe ea, cu spatele sprijinit de comoda îngustă. În tăcere, Sonia se duse la fereastră și o întredeschise, lăsând fumul să iasă pe acolo.
   - Deci, i se adresă CeCe lui Katie. Tu ai văzut-o?
   Katie ridică din umeri. Acum își dorea să nu fi deschis subiectul; le cunoștea pe fetele astea, dar încă nu atât de bine cât să aibă încredere în ele.
   Faptul că recitise mesajele scrise cu creionul în cartea ei de Latină o tulburase. Adevărul-adevărat era că nu știa exact ce i se întâmplase, și-ar fi dorit să fie ceva la fel de simplu ca vederea fantomei de la Idlewild în baie.
   La momentul respectiv i se păruse real, dar, acum, i se părea imposibil să descrie în cuvinte acea experiență. Înghiți nodul din gât și încercă să devieze discuția:
   - Chiar credeți că a fost elevă aici? le întrebă ea pe celelalte fete.
   - Eu așa am auzit, spuse Roberta. Mary Van Woorten, din echipa de hochei pe iarbă, zice că Mary Hand a murit într-o noapte de iarnă, când s-a rătăcit și a rămas încuiată pe dinafară.
   - Asta trebuie să se fi întâmplat cu ani în urmă, spuse CeCe, apoi se băgă în pat lângă Katie și propti pernele de tăblie. Am auzit că bate la geamuri noaptea, când încearcă să intre. Că le imploră pe fete să iasă și s-o urmeze, dar, dacă faci asta, mori.
   CeCe era cea mai veche colegă de cameră a lui Katie și, totodată, cea despre care știa cele mai multe lucruri, pentru că CeCe era ca o carte deschisă. Era fiica nelegitimă a unui bancher bogat, făcută cu una dintre cameriste și plimbată dintr-un internat în altul aproape toată viața ei. În mod uimitor, CeCe nu-și ura tatăl și avea chiar o relație apropiată cu maică-sa, care acum era menajera unei familii din Boston. Îi povestise toate astea lui Katie încă de la prima lor întâlnire, când își agățase în cuier jacheta cu emblema școlii și își pusese la loc crosa de hochei.
   - Câteodată o auzi cântând pe teren, când bate vântul printre copaci, adăugă Roberta. Un cântec de leagăn, sau cam așa ceva.
   P-asta n-o știa Katie:
  - O auzi?
   Roberta ridică din umeri. Era la Idlewild doar de câteva luni, în timp ce fetele celelalte se aflau aici de cel puțin un an; Sonia, de trei. Roberta era deșteaptă, cu alură și preocupări sportive, dar nu vorbea prea mult. Nimeni nu știa nimic despre viața ei de acasă. Katie nu-și dădea seama cum de ajunsese tocmai aici, dar din tristețea pe care o vedea adesea în ochii Robertei – tristețea aceea a însingurării, a omului care privește lumea din spatele unui zid, ceva obișnuit la fetele de la Idlewild – își imagina că există, totuși, un motiv.
   - Eu, una, n-am auzit-o niciodată, și merg la antrenament de 4 ori pe săptămână, spuse Roberta, apoi se întoarse spre Sonia, ca de obicei. Sonia, tu ce crezi?
   Dacă CeCe era cel mai ușor de înțeles, Sonia era un mister. Palidă, slabă, tăcută, intrând și ieșind pe nesimțite din mulțimi și găști, părea cu totul ieșită din comun, până și pentru o fată de la Idlewild. Imigrase din Franța și, după război, multe fete se pomeniseră fără tată sau fără un frate sau cu bărbați care se întorseseră acasă zdrobiți după ce fuseseră ținuți prizonieri de război; așa că nimeni nu-i pusese întrebări. Dintre toate, ea era veterană la Idlewild.
   Sonia părea deplin mulțumită de propria companie, de parcă lumea din mintea ei i-ar fi fost de ajuns. Nu se știe din ce motive, Roberta, care era vivace, în formă și grațioasă, se lipise de Sonia, așa că erau mai mereu împreună. Se potriveau atât de bine, încât Katie ajunsese să-și dorească și ea așa o prietenie. Ea nu simțise niciodată că s-ar potrivi cu cineva. Mereu avusese admiratoare, niciodată prietene.
   Sonia îi prinse privirea lui Katie și ridică din umeri, un gest care, chiar și de sub cămașa de noapte albă și simplă, părea atât de relaxat și de european.
   - N-am ce face cu fantomele, spuse ea cu accentul acela dulce și melodios, deși, ca toată lumea, am auzit și eu că poartă o rochie neagră și văl, ceea ce pare o ținută ciudată dacă ești afară, în zăpadă.
   Nu-și dezlipi ochii de Katie și remarcă mica ei tresărire:
   - Ai văzut ceva, așa-i?
   Katie se uită la țigara uitată între degete.
   - Am auzit-o, spuse ea.
   Scutură țigara pe o medalie de merit pe care o boboacă o uitase acolo, apoi strivi filtrul cu degetul mare.
   - Ai auzit-o? întrebă CeCe.
   Katie trase aer în piept. Cumva, când vorbea despre Mary Hand se simțea ca și cum ar fi împărtășit un secret de familie. Era una să spui povești cu fantome pe întuneric, și cu totul altceva când îți deschideai vestiarul înaintea orei de sport și simțeai cum ceva îl închide la loc. Mereu erau lucruri mărunte, cum ar fi senzația că ești urmărit, sau o zonă rece de pe un hol, lucruri despre care nu erai sigur că s-au întâmplat și din pricina asta te simțeai prost să aduci vorba despre ele. Dar asta fusese altceva, iar Katie simțea nevoia să o spună cu voce tare.
   - S-a întâmplat în poieniță, pe aleea care duce dincolo de sala de mese.
   Fetele încuviințară, tăcute. Principalele clădiri de la Idlewild erau dispuse în forma unui U pătrățos în jurul unei poieni cu pomi răzleți, neîngrijiți, și cu alei pietruite, năpădite de buruieni.
   - Mie mi-e frică de bucata aia de alee. Aia dinspre grădină, spuse CeCe.
   Și lui Katie îi era frică acolo. Nimănui nu-i plăcea grădina, deși programa includea ore săptămânale de grădinărit. Atunci, fără tragere de inimă, erau obligate să sape în pământul acela umed și cu miros de putregai. Până și profesoarele ocoleau pe departe grădina.
   - Mă pitisem să fumez o țigară după cină și am ieșit de pe alee, să nu mă vadă doamna Peabody – știți că și ea fumează acolo, deși n-are voie. Eram sub arțarul cel mare și am simțit ceva, pur și simplu. Cineva era acolo.
   CeCe se aplecă în față, fermecată:
   - Dar n-ai văzut nimic?
   - Am auzit o voce, spuse Katie. Era... chiar nu mi s-a părut. Era acolo, chiar lângă mine, de parcă cineva ar fi stat lângă urechea mea, așa de clar am auzit-o.
   Și acum își amintea acel moment, de sub arțar; cum stătea în picioare pe un strat de semințe uscate, cum îi căzuse din mână țigara și i se ridicase părul de pe ceafă când o voce vorbise de undeva, din spatele urechii ei drepte. Idlewild era un loc vechi, iar frica de aici era și ea veche. Până în acel moment, Katie crezuse că înțelege frica, dar când vorbise vocea aceea, reușise să înțeleagă o frică mai veche și mai mare decât și-ar fi putut imagina.
   - Deci? Ce-a spus? o îmboldi Roberta.
  Katie își drese glasul:
   - Stai locului, răspunse ea.
   - Oh, Doamne, zise CeCe, încet.
   În mod ciudat, Katie nu se uită la ea, ci la Sonia. Sonia stătea pe podea, sprijinită de zidul de sub fereastră, cu picioarele ei subțiri îndoite și cu genunchii strânși la piept. Era complet nemișcată, la adăpostul umbrelor, iar Katie nu-și dădea seama dacă Sonia se uita la ea sau nu. Undeva, departe, se trânti o ușă, iar în plafon se auzi curgând ceva, ca apa de la un robinet.
   - De ce? o întrebă Sonia, cu accentul franțuzesc parcă atenuat. De ce ți-a spus asta?
   Katie ridică din umeri așa de violent, încât mușchii i se răsuciră dureros; asta deși era întuneric și celelalte fete nu-i puteau vedea reacția.
   - Nu știu, răspunse ea repezit, înainte să apuce să-și tempereze vocea. Am auzit o voce. Asta-i tot ce știu.
   Mințea, mințea. Dar de unde putea să știe o fantomă veche despre așa ceva?
   „Stai locului.” Nu putea să vorbească despre asta. Cu nimeni. Nu încă.
   - Ce-ai făcut? întrebă Roberta.
   Asta era o întrebare mai ușoară:
   - Am fugit, dracului, cât m-au ținut picioarele.
   Numai CeCe se sprijini de tăblia patului și țâțâi din buze dezaprobator când auzi răspunsul neacademic. Pentru o fiică nelegitimă, fusese crescută foarte bine. Dar cedă:
   - Și eu aș fi fugit. Eu am văzut un băiețel odată. La Ellesmere.
   Ellesmere era numele de familie al tatălui ei bogat, nume pe care CeCe nu-l primise.
   - Mă jucam în curtea din spate într-o zi, în timp ce mama lucra. M-am uitat în sus și era un băiețel la una dintre ferestrele de la etaj. Se uita la mine. I-am făcut cu mâna, dar el nu mi-a răspuns. Când am întrebat-o pe mama despre asta, când am întrebat-o de ce băiețelul nu avea voie să iasă la joacă, s-a uitat ciudat la mine. Mi-a zis că am avut vedenii și că ar trebui să nu mai vorbesc niciodată despre băiețelul acela, mai ales în fața celor din familia Ellesmere. Nu l-am mai văzut. Mereu m-am întrebat cine era.
   - Bunica mea îmi povestea despre fantoma din podul ei, spuse Roberta. Muta toate mobilele de pe acolo și făcea un scandal de nedescris. Zicea că erau nopți când stătea în pat și nu făcea decât s-o asculte cum târăște cufere și comode pe podea. Mama îmi spunea mereu că bunica e doar o bătrânică dornică de atenție, dar într-o vară am stat două săptămâni în casa aia și am auzit și eu. Exact cum spunea ea - mobilă mutată de colo-colo și zgomotul făcut de cineva care tot ridica vechiul lampadar cu picior de alamă și-l punea la loc, încontinuu. A doua zi dimineață am întrebat-o pe bunica dacă e fantoma bunicului cea care face asta; ea s-a uitat în ochii mei și mi-a zis: „Nu, dragă. E ceva mult mai rău”.
   Tăcu preț de câteva clipe:
   - Nu m-am mai dus acolo niciodată. Bunica a murit anul trecut, de Crăciun, iar mama a vândut casa.
   - Dar tu, Sonia? întrebă CeCe. Tu ai văzut vreodată o fantomă?
   Sonia își întinse picioarele lungi și se ridică; închise fereastra. Curentul de aer rece venit de afară încetă, dar Katie nu se oprea din tremurat.
   - Morții sunt morți, spuse ea. N-am ce face cu fantomele.
   Katie îi urmări silueta în semiîntuneric. Răspunsul sunase întrucâtva disprețuitor, dar Sonia nu spusese că nu crede în fantome. Nu spusese că nu văzuse fantome. Nu spusese că fantomele nu există.
   Și ea știa, așa cum știau toate.
   Ploaia răpăi din nou pe geam. Stai locului, repetă vocea din capul lui Katie. Stai locului. Își strânse brațele în jurul corpului și închise ochii.

CAPITOLUL 3

          Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

   - Jonas, spuse Fiona a doua zi dimineață, când intră în redacția înghesuită a revistei Lively Vermont. Știai că începe renovarea lui Idlewild Hall?
   Redacția era goală, dar ușa de la biroul lui Jonas era întredeschisă, ceea ce îi spunea că el e înăuntru. Ca de obicei. Ocoli birourile desperecheate și cutiile de carton presărate prin redacție și se îndreptă spre singurul birou privat de la Lively Vermont, bârlogul celui care era proprietarul și redactorul șef al revistei.
   - Tu ești, Fiona Sheridan? veni o voce din birou. Nu te-am văzut de zile întregi.
   Femeia ajunse la ușă și se uită la el. Stătea aplecat peste birou, studiind de aproape o fotografie tipărită, în vreme ce computerul închis, cu ecranul întunecat, era în spatele lui, inutil și ignorat. Tipic pentru Jonas.
   - Păi, ce să zic; în cazul ăsta, bine că nu lucrez pentru tine, spuse ea.
   Bărbatul ridică privirea:
   - Ești jurnalist independent. E un lucru important.
   Fiona zâmbi:
   - Nu și când e vorba despre asigurarea de sănătate.
   El se uită la ea inexpresiv, dar Fiona știa că doar o tachinează.
   Jonas Cooper avea vreo 50 de ani; părul castaniu, aproape cărunt, și-l ținea dat pe spate și împărțit în două șuvițe impresionante, ca niște aripi; sprâncenele închise la culoare îi umbreau ochii pătrunzători. Purta o cămașă în pătrățele roșu cu negru, cu nasturii descheiați la gât, lăsând să se vadă tricoul de dedesubt. În urmă cu peste 10 ani, cumpărase Lively Vermont împreună cu soția sa; de anul trecut, de la divorț, rămăsese să se ocupe singur de publicație.
   - Ai vreo poveste pentru mine? întrebă el.
   - Nu, răspunse Fiona. Ți-am dat una vineri. Mi-ai zis că-ți face bugetul praf.
   - Pentru ediția asta, da. Dar vine următoarea.
   Cât o mai veni, își zise ea. Lively Vermont era una dintre cele câteva reviste locale la care scria, și niciuna nu mergea prea bine.
   - Ce-i aia? întrebă ea, arătând spre fotografie.
   - Un fotograf de pe aici, răspunse el, uitându-se iar la poză și ridicând din umeri. Locuiește în East Charlotte. Nu face imagini rele. Poate încropesc un articol despre el, dacă găsesc pe cineva care-l să-l scrie.
   - Nu. În niciun caz.
   - De ce nu?
   Jonas se lăsă pe spătarul vechiului său scaun de birou și aruncă fotografia într-un teanc.
   - Pentru că tocmai am scris un articol despre brânza artizanală. Cam asta e cantitatea de suflet pe care sunt dispusă să mi-o vând luna asta.
   Jonas îi aruncă o privire care spunea știu că minți. Și chiar mințea. Fiona se pricepea de minune să scrie subiecte lejere - nici n-avea pretenții că ar face jurnalism de performanță. De fapt, nu voia să scrie despre un fotograf pentru că fotografii o întrebau mereu despre tatăl ei.
   - Mai gândește-te, zise el. Dacă facem asta, poate scot niște bani de la saltea ca să plătesc povestea. Așa, ce strigai când ai intrat?
   Fiona simți că inima începe să-i bată mai repede, ca și cum s-ar fi pregătit să întrebe ceva necuvenit.
   - Idlewild Hall, zise ea. Am auzit că încep lucrări de renovare acolo.
   Jonas o privi cu o oarecare neliniște, apoi încuviință:
   - Noul proprietar.
   - Cine e?
   - O cucoană. Margaret Eden. Soția răposatului magnat al investițiilor Joseph Eden. Îți sună cunoscut numele?
   Da, îi suna – ceva legat de criza financiară din 2008. Îl văzuse pe la știri.
   - Deci el a cumpărat proprietatea?
   - Nu. El a murit; de cumpărat, a cumpărat-o văduva. Cred că a venit de la New York să supravegheze lucrările.
   Pe Fiona o surprinse neplăcut faptul că Jonas știa.
   - Familia Christopher a deținut acel teren zeci de ani, zise ea. Încă din 1979, când s-a închis școala. Nu mi-a zis nimeni că s-a vândut. Nici că se vor face renovări.
   Pe figura lui Jonas se citi mila:
   - Nu se cădea să-ți zic eu, spuse el, pe un ton blând. Iar lucrările de renovare au fost doar la stadiul de vorbărie până acum. Nu credeam că o să se apuce cineva de ele de-adevăratelea.
    Ei, uite că s-au apucat. Am văzut panourile de șantier pe garduri când m-am dus acolo azi-noapte.
   Jonas nu spuse nimic. Nu locuia aici în 1994 - se mutase abia când cumpărase revista - dar știa despre uciderea lui Deb, despre faptul că trupul ei fusese abandonat la Idlewild, știa că Tim Christopher făcea pușcărie pentru crimă. Toată lumea știa. Nu exista intimitate în Barrons, mai ales pentru familia victimei celei mai faimoase crime din istoria orașului. Până și Jonas realiza că e ceva bolnăvicios în vizitele pe care le făcea Fiona la Idlewild.
   - Nu spune nimic, îl avertiză Fiona. Taci.
   Bărbatul ridică mâinile, defensiv:
   - Hei, e treaba ta. Eu doar conduc o revistă.
   Femeia se uită la el, tăcută, cu energia efervescentă de noaptea trecută curgându-i încă prin vene.
   - Deci, chiar vrei o poveste de la mine? Un articol principal?
   - De ce am senzația că o să-mi pară rău dacă zic da?
   - Idlewild, zise ea. Despre asta o să scriu. O să-i iau interviu lui Margaret Eden. O să mă uit la planurile școlii. O să vizitez proprietatea, să fac rost de poze, tot ce trebuie.
   - O, Doamne, Fiona. Nu știu ce să zic...
   - E vorba de culoarea locală, spuse ea, îmbujorată. O școală nouă, revigorarea unei zone, crearea de locuri de muncă. Nu mai scrie nimeni despre așa ceva. E un subiect mai bun decât un fotograf. Nu asta vrei pentru Lively Vermont?
   Îl privi drept în ochi:
   - N-am nicio problemă cu asta, Jonas. Jur că n-am.
   Spre ușurarea ei, văzu că șovăiala dispare treptat din ochii lui, pe măsură ce calculele reci de redactor-șef îi iau locul. Jonas și fosta lui soție, Emily, cumpăraseră publicația Lively Vermont pentru reputația ei de oază yankee de gândire liberă, dar, sub conducerea lui Emily, se transformase într-o revistă lejeră de lifestyle, genul care publica reclame la lumânări de 80 de dolari și pături realizate manual care costau 5000 de dolari. Jonas fusese mereu nemulțumit din pricina asta - el voia mai mult, tocmai de aceea continuase să colaboreze cu Fiona, în speranța că fata avea să dea dovadă de același talent jurnalistic pe care-l avusese faimosul ei tată.
   - Recunosc că e interesant, dar n-am buget pentru un material așa de amplu.
   - Mă ocup eu, spuse ea. Fac singură poze. Nici măcar nu trebuie să mă plătești pentru articol. Doar dă-mi voie să spun că lucrez pentru Lively când o s-o sun pe Margaret Eden. Asta o să mă ajute să deschid mai ușor niște uși.
   - Am înțeles. Și eu ce primesc dacă te las să te folosești de numele revistei mele?
   - Îți dau dreptul la primul refuz, spuse Fiona.
   Așteptă ca el să delibereze și, dintr-odată, deveni nerăbdătoare:
   - Haide, Jonas. Știi bine că e o afacere bună.
   Bărbatul părea că așteaptă argumente suplimentare, dar spuse altceva:
   - Ai de gând să-mi mai ceri ceva, așa-i?
   - Da, răsuflă Fiona. Vreau să încep cu partea istorică. Poți să-mi dai acces la arhive?

        Lively Vermont fusese publicată pentru prima oară în 1969, în exemplare fotocopiate; fiecare ediție era păstrată în niște fișete rablagite din lemn, care urmaseră publicația ori de câte ori se mutase redacția.
   Acum erau aliniate la peretele din spate al biroului, și cineva lăsase pe ele o farfurie cu un rest de gogoașă veche și o cană cu cafea rece.
   - Ai putea să mergi la bibliotecă, să știi, încercă Jonas, sceptic, când Fiona deschise cele mai vechi sertare. Acolo sigur au mai multe informații despre Idlewild decât avem noi.
   - Toată lumea de la bibliotecă știe cine sunt, zise Fiona, înveselită pentru o clipă de mirosul ușor mucegăit al dosarelor. Dacă cei de acolo află despre ce anume mă documentez, n-o să mai fie un secret.
   Așa era. Malcolm Sheridan, faimosul jurnalist, era un personaj legendar în Barrons, iar Fiona, unica lui fiică rămasă în viață, avea un păr roșcat care sărea în ochi. Angajații bibliotecii din Barrons erau pasionați, dar foarte puțini și, din cauza numeroaselor vizite pe care le făcuse Fiona acolo pentru a se documenta, cu toții știau bine cine este.
   - OK, spuse Jonas. Și de ce e un secret, de fapt? Nu-mi spune că e mare concurență pe subiectul ăsta.
   Femeia se întoarse și-i aruncă o privire expresivă peste umăr. El i-o întoarse:
   - N-am mai întâlnit un jurnalist căruia să-i fie frică de bibliotecare.
   - N-ai mai întâlnit un jurnalist care să aibă istoria mea de familie, răspunse Fiona, încercând să păstreze un ton relaxat. Nu pot să sufăr bârfele. Pot să găsesc alte surse, mai ales online.
   Se făcu liniște în spatele ei, când scoase dosarele din perioada 1969-1979.
   - Dacă vrei mai multe surse, cred că le poți găsi la tatăl tău, spuse Jonas în cele din urmă. Știi și tu asta.
   Fiona trânti sertarul la loc:
   - Știu. Oricum trebuie să-l vizitez cât de curând. O să-l întreb și despre asta.
   - Bine. Doar să-mi aduci înapoi dosarele intacte. Și, Fiona - Jonas ridică din umeri - așa cum ți-am zis, e treaba ta, dar sigur o să găsești niște referiri la familia Christopher pe acolo. E inevitabil.
   Avea dreptate. Înainte ca fiul lor să ajungă la închisoare pentru crimă, doamna și domnul Christopher erau cea mai bogată și importantă familie din Barrons. Era foarte posibil ca în dosarul din mâna ei să fie ceva despre părinții lui Tim. Dar deja depășise asta.
   - Jonas, ți-am zis că n-am nicio problemă.
   Jonas părea că ar mai fi vrut să spună ceva, dar se răzgândi. Îi zise doar atât:
   - Să-l saluți pe tatăl tău din partea mea.
   - Îl salut.
   Malcolm Sheridan era idolul jurnalistic al lui Jonas; tocmai această admirație îl făcuse să continue colaborarea cu ea la Lively Vermont.
   - Ținem legătura, spuse ea, fluturând în semn de mulțumire și de salut mâna în care ținea dosarele, apoi se îndreptă spre ușă.

       Era o zi cenușie și vântoasă, în care soarele se lupta să iasă de după nori.
   Frunzele, care își pierduseră culorile vii și căpătaseră o nuanță ștearsă, maronie, părăsiseră aproape complet copacii. O mână de frunze de arțar, purtate de vânt, aterizase pe parbrizul Fionei; le mătură cu palma când se urcă în mașină.
   Își privi scurt reflexia din oglinda retrovizoare când porni motorul - păr roșcat, ochi căprui, piele palidă, un început de laba-gâștei care confirma cei treizeci și șapte de ani - apoi se uită în altă parte. Poate că ar trebui să se străduiască puțin și să-nceapă să se machieze. La fel cum ar trebui să-și diversifice garderoba și să mai adauge ceva pe lângă jeanși, bocanci și un hanorac tricotat, cu fermoar - măcar s-o facă înainte să vină iarna adevărată.
   Trânti dosarele pe scaunul din dreapta și porni spre centrul Barrons-ului.
   Orășelul era alcătuit din câteva clădiri vechi, bine conservate, situate în centru; ele erau folosite ca momeală pentru cei câțiva turiști care treceau pe acolo, înconjurate de populația modestă și muncitoare care spera ca aceiași turiști să nu observe verandele ce stăteau să cadă și nici lemnele de foc adunate pe la ușile caselor. Fiona trecu pe lângă vechea librărie și pe lângă panoul pe care un anunț scris cu spray lăuda dovlecii de toamnă. Halloween fusese cu câteva săptămâni în urmă. Ajunse în scuarul din centrul orașului, trecu de vechea primărie și merse mai departe, pe Strada Nouă, spre secția de poliție.
   Se opri în mica parcare a secției și luă dosarele de pe scaunul din dreapta.
   Nu era nimeni pe afară și nu se vedea vreo mișcare nici în clădirea scundă și pătrățoasă care fusese ridicată prin anii ’70, când Barrons devenise în sfârșit suficient de mare cât să justifice propria unitate de poliție. Sub stejarii bătrâni din fața secției erau două mese de picnic; Fiona se așeză la una dintre ele, își strânse picioarele sub ea și scoase telefonul. Îi dădu mesaj lui Jamie: Ești înăuntru?
   O lăsă să aștepte cinci minute. Tocmai începuse să răsfoiască primul dosar când veni răspunsul: Ies acum.
   Fiona își băgă telefonul înapoi în buzunar și se întoarse la dosare. Jamie nu se grăbi, ca să-i arate că nu i-a trecut supărarea de noaptea trecută, dar, în cele din urmă, ușa secției se deschise și apăru și el, cu o canadiană pusă pe umeri, peste uniforma de poliție.
   Fiona ridică ochii și-l urmări cu privirea. Era și greu să nu te uiți la el, până și ea trebuia să recunoască asta. Jamie Creel din poliția orașului Barrons, fiu și nepot de chestori din Vermont, avea părul blond-nisipiu, ochi albastru-închis și o barbă de trei zile, blond-auriu, care-i umbrea maxilarul.
   Era mai tânăr decât Fiona - el 29, ea 37 - și mișcările lui aveau o grație naturală, chiar și acum, când se zgribulea în jachetă.
   - Aveai treabă? întrebă Fiona când bărbatul se apropie.
   El îi răspunse ridicând din umeri:
   - Scriam rapoarte.
   N-avea nimic pe cap, iar vântul se străduia să-i ciufulească părul. Se opri la câțiva pași de masa ei, cu mâinile în buzunare și cu picioarele depărtate, ca pregătit de luptă.
   - Am venit să-ți cer scuze, spuse ea.
   El ridică sprâncenele:
   - Pentru ce?
   - Pentru că te-am speriat azi-noapte. Pentru că am plecat.
   O privi cu ochii mijiți:
   - Dar nu-ți pare rău, de fapt, remarcă el.
   - Totuși, tocmai ți-am cerut iertare, insistă ea, susținându-i privirea. Și am vorbit serios. OK?
   El nu răspunse, dar arătă spre dosarele din poala ei, cele pe care femeia le ținea cu mâna ca să nu i le zboare vântul.
   - Ce-i acolo?
   - Dosare de la Lively Vermont. Caut informații despre istoria școlii Idlewild Hall.
   Jamie își lăsă greutatea pe un picior și își frecă fața cu palmele:
   - Asta are legătură cu faza de azi-noapte, nu? Haide, Fiona...
   - E de bine, protestă ea. O să scriu un material.
   - Despre Idlewild?
   - Despre renovare, despre școala nouă, zise femeia, urmărindu-i reacțiile. E o idee bună.
   - Pentru altcineva, poate că e. Dar pentru tine?
   - Nu-ți face griji, sunt fată mare. Mă descurc.
   - Azi-noapte nu prea te-ai descurcat. Erai praf.
   Într-adevăr, fusese un episod cam ciudat, dar nu-i părea rău. Faptul că se dusese pe Șoseaua Old Barrons trezise ceva în ea. Idlewild se aflase mereu undeva, în străfundurile minții ei, o parte întunecată a peisajului ei mental.
   Timp de douăzeci de ani se străduise din răsputeri să nu vorbească despre asta, dar faptul că acum rostea totul cu voce tare era ca o flebotomie - dureros și oarecum necesar în același timp.
   - Azi mă simt mai bine, spuse Fiona, arătându-i locul de lângă ea. Vino, stai lângă mine.
   Bărbatul oftă, dar porni, totuși, spre masă. Fiona îl urmări cu acea senzație suprarealistă pe care o avea uneori atunci când se uita la Jamie, chiar și acum. Cu un an în urmă avusese o noapte proastă - se simțea singură, își plângea de milă și o plângea pe Deb așa că ajunsese la un bar din zonă, unde se apucase să bea singură. Jamie se așezase la acel bar, pe scaunul de lângă ea – arătos, musculos, un soi de fost megastar scăpătat, un tip care părea că a fost cândva vedeta sportivă a universității, până când s-a întâmplat ceva care l-a făcut să devină tăcut și sperios ca un animal sălbatic.
   Fiona își lăsase jos băutura și se uitase la el, bănuind că urma o replică de agățat, așteptând-o, dar Jamie nu se grăbise. Își băuse berea pe îndelete, gânditor, apoi o așezase pe bar. Bună, îi zisese el.
   Mai spusese și altele, dar ăsta era esențialul - bună. Două ore mai târziu erau în patul lui, lucru care o luase prin surprindere, însă, cumva, se potrivea cu dispoziția ei. Fiona își imaginase că n-aveau să se mai vadă vreodată, dar el îi ceruse numărul de telefon. Când o sunase, își ascunsese uimirea și spusese da. Și, când o sunase din nou, spusese din nou da.
   N-avea sens. Polițiștii și jurnaliștii erau dușmani naturali; n-ar trebui să se amestece niciodată unii cu alții. Și, în multe feluri, nici nu o făceau. Jamie nu o prezenta pe Fiona colegilor lui și nici nu o lua la vreun eveniment unde aceștia participau. Ea nu intra niciodată în secție când voia să-l vadă în timpul programului, prefera să-l aștepte afară. El o dusese la părinții lui o singură dată – o conversație rece care durase câteva minute. Cât despre ea, Fiona îl dusese pe Jamie să i-l prezinte lui Malcolm, dar asta numai pentru că Malcolm insistase. Îl îngrijora gândul că fiica lui se vede cu un polițist, chiar dacă nu se băga niciodată în viața ei amoroasă. Întâlnirea fusese incomodă, iar ea habar n-avea până-n ziua de azi ce credea Malcolm despre Jamie și invers.
   Cu toate astea, jobul lui Jamie era unul dintre motivele pentru care ea îl plăcea, la fel și faptul că era născut în Barrons, că locul acela îi curgea prin vene. La fiecare început de relație, avea de trecut un hop: să-și explice trecutul, să povestească despre Deb, să treacă din nou prin cele întâmplate.
   Cei mai mulți bărbați încercau să fie înțelegători, dar Deb era mereu acolo, prezentă, o barieră peste care Fiona nu putea trece. Lui Jamie nu trebuise să-i explice niciodată; el știa deja cine este, în seara când o agățase în acel bar.
   Tatăl lui era șeful poliției atunci când Deb fusese ucisă. Fiona nu fusese niciodată nevoită să-i explice, pentru că el știa.
   Așadar, în ciuda micilor dificultăți, cu Jamie era ușor. Ușor într-un fel pentru care Fiona era gata să se sacrifice. Era deștept, relaxat și avea un umor așezat. Nu prea știa ce vede el la ea, dar nici nu-l întreba; poate că sexul - care era excepțional - sau tovărășia. Era convinsă de un lucru: mai repede și-ar tăia singură un braț cu fierăstrăul ruginit decât să aibă cu el discuția despre unde duce relația asta.
   Acum, Jamie se așeză lângă ea la masa de picnic și își strânse picioarele lungi.
   - Vrei altceva, zise el, fără ocolișuri. Spune-mi ce e.
   - Domeniul Idlewild, recunoscu ea; n-avea rost s-o dea pe după vișin. Ce știi despre el?
   - Știu numai ce știe toată lumea.
   - Mincinosule. Tu știi toate alea. Începe cu-nceputul.
   Tatăl și bunicul lui Jamie fuseseră, amândoi, chestori ai poliției din Barrons. De zeci de ani, familia Creel era una foarte importantă în această comunitate și cunoștea fiecare familie din Barrons, de la cea mai bogată până la cea mai amărâtă. Într-o manieră neștiută Fionei, Jamie era devotat acestui loc, iar creierul lui isteț nu uita niciun detaliu când venea vorba despre acest orășel. Așa că așteptă ca el să extragă acele informații din circuitele complicate ale minții sale; bărbatul începu să vorbească:
  - Păi, să vedem. Idlewild a fost construit imediat după Primul Război Mondial, cred, pentru orfane de război. A schimbat mai mulți proprietari de-a lungul anilor, dar numărul elevelor a tot scăzut. Familia Christopher l-a cumpărat când școala era deja închisă, în 1979.
   Nu se uită la ea când rosti numele de familie al celui care-i ucisese sora; asta însemna că era complet absorbit de poveste.
   - Familia Christopher cumpăra pământ ca la balamuc în perioada aia, continuă el. Cred că aveau de gând să devină moguli imobiliari. Unele proprietăți s-au dovedit a fi profitabile, altele nu. Idlewild a fost, cu siguranță, din a doua categorie.
   - De ce? întrebă Fiona.
   Știa multe dintre aceste lucruri, dar îl lăsă totuși să vorbească.
   Jamie ridică din umeri:
   - Nimic din ce au încercat ei n-a mers. Partenerii s-au retras, fondurile au dispărut. Nu reușeau să coopteze pe nimeni. Mereu s-a zvonit că școala e bântuită - desigur, când vorbești despre o investiție imobiliară pare o prostie să aduci asta în discuție, dar cred că familia Christopher a făcut niște calcule greșite. Treaba e că Idlewild i-a speriat mereu pe localnici. Nimeni nu vrea să se apropie de locul ăla. Cei din familia Christopher aveau alte afaceri din care să facă avere - sau, mai bine zis, din care să-și mărească averea - așa că s-au concentrat pe alea și au lăsat Idlewild să zacă aici ca un elefant alb.
   Fiona se gândi cum privea Idlewild când era mică - alți copii care spuneau povești la petreceri în pijama, adolescenți care se provocau unii pe alții să intre acolo după lăsarea întunericului. Nu crezuse niciodată în fantome, nu cu adevărat, și bănuia că nici ceilalți copii nu credeau; cu toate acestea, ruinele de la Idlewild Hall erau tulburătoare. Un portic care stătea să cadă, ferestre acoperite de iederă sălbatică, lucruri de genul ăsta. Însă, deși sinistru, până la crimă fusese doar un loc ca oricare altul.
   - După aceea a murit Deb, îl îmboldi ea pe Jamie.
   - Ăla a fost sfârșitul epocii Christopher aici. Domnia lor în calitate de cea mai înstărită familie din Barrons încetase. După arestarea lui Tim, tatăl lui, Henry, a-nceput să facă bagajele aproape imediat. Când Tim a fost condamnat, ei vânduseră tot ce puteau și erau deja mutați în Colorado. Din câte știu eu, acolo stau și acum.
   Fiona își privi mâinile. Deb fusese așa de încântată când începuse să iasă cu Tim Christopher; era un băiat înalt, arătos, dintr-o familie bogată și importantă. Deb nu se mulțumise niciodată cu statutul de fiică a unei familii de intelectuali din clasa mijlocie.
   - Dar n-au vândut Idlewild.
   - N-aveau cum. Clădirile sunt așa de părăginite, încât aproape că nu mai valorează nimic. Criza din 2008 nu i-a ajutat nici ea. Familia cred că s-a bucurat când a apărut cumpărătorul ăsta nou.
   - Margaret Eden, zise Fiona. Cine e?
   - Asta nu știu, zâmbi Jamie, parcă scuzându-se. Nu e de prin părțile noastre - e din New York. Am auzit că e o văduvă în vârstă, care are o tonă de bani. Atâta tot.
   - Vreau s-o cunosc.
   - Tata zice că e cam pustnică. Fiul ei e cel care se ocupă de toate afacerile.
   - Atunci vreau să-l cunosc pe el.
   - Fee.
   Jamie se întoarse spre ea, răsucindu-și trupul în așa fel încât s-o privească în ochi. Femeia încercă să nu tresară când genunchii li se atinseră.
   - Gândește-te bine la ce faci, spuse el. Atât te rog. Doar gândește-te.
   - M-am gândit, spuse Fiona, ridicând unul dintre dosare. Ce vreau eu să știu este de ce se apucă să renoveze Idlewild acum? N-au cum să-și scoată banii.
   - Oamenii încă își trimit copiii la internat, zise Jamie.
   - Aici? Știi la fel de bine ca mine care e salariul mediu în regiunea asta a statului. Cine să-și trimită copilul la o școală-internat scumpă, a cărei reconstruire înghite deja milioane? Margaret Eden n-are cum să finanțeze singură toată povestea. Dacă are investitori, cine sunt aceștia? Din ce se așteaptă să scoată bani?
   Banii vorbesc, asta fusese una dintre regulile jurnalistice ale tatălui ei. Undeva, cineva face bani. Mereu.
   - Tu crezi că dedesubt e altceva.
   - Cred că locul ăla e un hău financiar. Poate că femeia e razna sau poate că cineva profită de ea. Ție nu ți se pare cel puțin ciudat?
   Jamie se ridică și se întoarse din nou spre ea:
   - Ai dreptate, e ciudat. Și probabil că e un subiect interesant. Și nu s-a ocupat nimeni de el.
   Scutură din cap când văzu expresia triumfătoare de pe fața ei, dar deja era mai relaxat. Fiona realiză atunci că l-a convins.
   - Să-mi spui ce-ai reușit să afli după ce dai de Anthony Eden.
   - Anthony este fiul?
   - Da. Stau amândoi într-una dintre casele din Mitchell Place - aia mare, de pe colț. Puteai să afli toate astea și singură, să știi.
   - Știu, răspunse Fiona și, spre propria surprindere, îi zâmbi. Dar e mai distractiv să obțin informații de la tine.
   - Trebuie să mă întorc înăuntru, spuse el.
   Îi prinse privirea și arcul electric care se năștea mereu între ei se aprinse iarăși. Fiona simți nevoia să-l atingă, dar dacă îi urmărea cineva de la geamurile secției - și cu siguranță îi urmărea cineva - colegii i-ar face zile fripte pe tema asta.
   - Te sun mai târziu, reuși ea să îngaime.
   - Poate, răspunse el.
   Făcu un pas în spate, apoi se întoarse pe călcâie și porni spre secție, făcându-i cu mâna peste umăr. Când atinse clanța, se opri.
   - Spune-i și tatălui tău, zise el. Să nu afle de la altcineva.
   Apoi dispăru.

CAPITOLUL 4

         Barrons, Vermont
   Octombrie 1950

        Roberta

   Ploua cu picături mărunte și reci, ca o ceață ce cădea peste terenul de hochei, însă asta nu le împiedica pe fete să joace. La 7 dimineața soarele abia răsărea, iar lumina era apoasă și cenușie, dar fetele își puseră uniformele groase și își legară șireturile pantofilor sport din piele, apoi se aliniară sub streașină din fața vestiarelor, cu crosele în mână, așteptând semnalul.
   Acesta era momentul preferat al Robertei. Aerul rece rămas de peste noapte, frigul care îi pătrundea în tălpi și picioare, trezind-o. Copacii de pe marginea terenului se profilau pe cer, siluete negre; dintr-unul își luară zborul trei corbi care se ridicară mândri și singuratici spre nori. Țipetele lor răsunară slab. Le răspunse doar răsuflarea aburindă a fetelor și tusea uneia dintre ele, care-și acoperi gura cu palma.
   Ginny Smith și Brenda Averton erau căpitani de echipe și discutau încet puțin mai departe de streașină, iar picăturile de ploaie se adunau în părul zburlit al lui Ginny. Roberta era suficient de bună cât să fie numită căpitan de echipă - juca hochei pe iarbă mai bine decât Ginny sau Brenda dar era la Idlewild de numai câteva luni, iar Ginny și Brenda erau de neclintit. Pe Roberta nu o deranja asta - nu-și dorea decât să joace.
   - Echipa Șapte, spuse Ginny, întorcându-se către fete.
   Le făcu semn cu mâna și porni, în alergare ușoară, spre unul dintre capetele terenului de hochei.
   - Echipa Nouă, se auzi și Brenda, trecând în fruntea celorlalte fete.
   Nu erau nouă echipe de hochei la Idlewild; numerele veneau din străvechea programare a echipelor, scrisă cu creionul pe o schemă agățată pe peretele vestiarului de vreun căpitan de echipă de demult, cu literele șterse de trecerea anilor. Roberta era din Echipa Nouă și alergă și ea ușor în urma celorlalte fete, cu crosa în mână, în timp ce Brenda - ale cărei picioare groase se frecau sonor între ele pe sub fusta de hochei - le striga strategia.
   Apoi, în sfârșit, putu să alerge așa cum își dorea.
   La Idlewild erau jucătoare de elită - fetele care optaseră special pentru acest sport, o disciplină care nu era în programa obligatorie. Douăzeci și două de fete, fără rezerve, fiecare cu câte o crosă - în afară de portari. Deși cu doar câteva clipe mai devreme păreau pe jumătate adormite, de îndată ce porni jocul începură să alerge cu vigoare adolescentină, urmărind mingea pe tot terenul, înconjurând, marcându-se reciproc, interceptând. Nu exista nicio recompensă reală pentru echipa câștigătoare, nicio ligă în care să joace Idlewild, nicio școală cu care să intre în competiție. Idlewild era o insulă singuratică și în această privință, așa că fetele jucau între ele. În ciuda acestui fapt, o făceau cu energia unei echipe care se bate într-un campionat.
   În astfel de momente, mintea Robertei se oprea, totul dispărea, iar ea se retrăgea complet în propriul trup care se mișca impecabil. Pe teren vorbăria fetelor înceta; nu mai existau găști sau alianțe, nici bârfe sau minciuni. Fetele aproape că jucau în liniște deplină în lumina cețoasă, cu aburi care le ieșeau pe nări și gură și cu fețe hotărâte. Ei nu-i mai era dor de casă, nu se mai gândea la dormitorul ei, la priveliștea pe care i-o oferea fereastra asupra străduței lor cochete și curate, cuvertura de pe pat împletită de bunica ei, cutia de bijuterii de pe comodă, cea pe care i-o făcuse cadou mama ei când împlinise 13 ani. Nu avusese curaj să-și ia caseta de bijuterii la Idlewild, unde i-o puteau fura celelalte fete, niște străine care puteau oricând să pună mâna pe lucrurile ei personale din acea cameră comună.
   Pat Carriveaux îi pasă mingea, iar Roberta o manevră iute pe teren, reușind să evite fetele care încercau s-o intercepteze din dreapta și din stânga, alergând cu scârțâit de pantofi pe iarbă. Părul împletit în coadă era ud leoarcă, ploaia i se scurgea pe interiorul gulerului, dar îi plăcea răceala care îi biciuia pielea încinsă. Ocoli poarta, dar Cindy Benshaw se mișcă rapid și se întinse să-i fure mingea din crosă, iar Roberta sări în spate ca să nu se izbească de cealaltă fată. Cindy fugi cu mingea, iar Roberta își recăpătă echilibrul și porni după ea.
   Acum zbura - corpul i se încălzise cu totul, picioarele păreau că nici nu mai ating pământul, iar plămânii îi ardeau la fiecare respirație. Era de neoprit. Nu mai vedea cu ochii minții figura unchiului Van, fratele tatălui ei care venise să stea cu ei anul trecut, după ce soția îl părăsise și își pierduse și locul de muncă. Unchiul Van, care luptase pe țărmul Normandiei și care acum nu mai putea nici să doarmă, nici să lucreze, care nu vorbea niciodată despre cicatricea oribilă pe care o avea pe gât, cel ale cărui mâini mari și aspre păreau mereu mâini de ucigaș - chiar și atunci când și le aduna în poală ca să asculte radioul ore-n șir. Nu se mai gândea la ziua în care deschisese ușa garajului și-l găsise pe unchiul Van stând acolo, singur, chircit în scaunul lui, nu se mai gândea cum văzuse...
   Păsările țipară în văzduh și stropi reci căzură pe fața Robertei, amestecându-se cu sudoarea care i se prelingea pe tâmple. Tot trupul îi ardea de la efort, iar senzația era de plăcere pură. Ar fi vrut să nu se oprească niciodată.
   Țipase în ziua aceea, după ce deschisese ușa garajului; apoi nu mai vorbise deloc. Timp de zile, apoi de săptămâni, de luni. Deschidea gura și gândurile îi tăceau, o cuprindea o goliciune stranie care-i ștergea cuvintele din minte. Îngrijorați, părinții o duseseră mai întâi la doctor, întrebându-se dacă nu cumva are o problemă fizică. O duseseră la un alt doctor și, în cele din urmă - spre rușinea lor fără margini - la un psihiatru. Roberta trecuse prin toate aceste consultații cu o amorțeală tăcută. Știa că toată lumea vrea ca ea să redevină cea de mai-nainte, să facă ceva, să spună ceva, însă tot ce vedea Roberta era ușa garajului, deschizându-se iar și iar, și acea goliciune.
   Nu le putea explica oamenilor că, pur și simplu, cuvintele o părăsiseră și nu avea nimic de spus.
   Așa că venise la Idlewild. Părinții nu știau ce altceva puteau face cu o adolescentă încăpățânată care nu vrea să vorbească, decât s-o scoată din casă. Și la Idlewild Roberta tăcuse mâlc în prima săptămână, apoi, într-o zi, o profesoară îi pusese o întrebare, iar ea răspunsese cu o voce ruginită, ca de găleată uitată într-un puț. Erau primele ei cuvinte după câteva luni, și le rostise la școala asta-internat pe care toate fetele o urau din suflet.
   Faptul că rostise acele cuvinte i se părea un adevărat miracol; cu toate astea, îi ieșiseră în mod absolut natural. Vedea tot mai rar în mintea ei ușa garajului. Iar pe terenul de hochei ușa garajului dispărea cu totul, și liniștea care-i cuprindea trupul era una plăcută.
   Brenda fluieră printre dinți și ceru pauză când se încheie prima parte a jocului; fetele începură să iasă de pe teren. Roberta lăsă crosa o clipă și se aplecă, sprijinindu-se cu mâinile pe genunchi să-și recapete suflul, în timp ce fetele celelalte trecură pe lângă ea în pas alergător. Văzu ceva cu coada ochiului - părea învolburarea unui colț de haină - și întoarse capul, așteptându-se să vadă o altă fată care zăbovea, la fel ca ea, dar nu era nimeni. Se întoarse și scrută terenul, gâfâind. Probabil că, acum, colegele ei de cameră se trezeau și porneau, somnoroase, împreună cu celelalte fete, spre baia comună din capătul holului, lovindu-se una de alta când se îmbrăcau pentru ore.
   Roberta putea vorbi atunci când era cu colegele de cameră. Se obișnuise cu ele, ajunsese oarecum dependentă de vecinătatea lor constantă, de micile neînțelegeri. Parcă le și vedea: frumusețea întunecată a lui Katie, cu atitudinea ei nepăsătoare, silueta molatecă a lui CeCe și bunătatea ei încrezătoare, duritatea suplă a Soniei, dincolo de care se ascundea o rană.
   Putea vorbi cu aceste fete, în acest loc; însă atunci când mama ei venise în vizită - singură, fără tată - Roberta aproape că amuțise din nou și se simțise stânjenită, nevoită să scoată cu forța cuvintele. Acum nu e un moment bun ca să revii acasă, spusese mama ei.
   Din nou prinse o mișcare cu coada ochiului; de data asta se îndreptă de spate și se întoarse. Tot nu era nimeni. Roberta își trecu dosul palmei pe frunte și tâmple, gândindu-se - fără prea mare convingere - că poate era o șuviță scăpată din coadă, deși acea mișcare nu părea deloc să fie a propriului păr. Păruse mai degrabă învolburarea fustei unei fete care trecea pe lângă ea. Ba chiar i se păruse că auzise pași, deși asta era imposibil. Celelalte jucătoare părăsiseră terenul.
   Se întoarse spre fetele care se îngrămădiseră toate sub streașină, ca să se ferească de ploaie. Ginny îi aruncă o căutătură subțire, dar nu-i ordonă să se miște mai repede. Dintr-odată, Roberta simți că parcă prinsese rădăcini acolo, în ciuda ploii care o uda până la piele, în ciuda faptului că apa îi trecuse demult prin pantofi, în ciuda transpirației care începuse să se răcească neplăcut pe sub uniforma de lână. Ceva se mișca pe câmp - ceva ce nu reușea să vadă. Nici Ginny, care se uita drept la ea, nu vedea.
   Se auzi un sunet în spatele ei: un pas iute, furișat, urmat de ecoul unei voci care venea de undeva din copaci. Cineva cânta.
   Oh, maybe tonight I’ll hold her tight, when the moonbeams shine...
   Sudoarea de pe tâmplele Robertei se încinse, iar brațele îi tresăriră. Se răsuci din nou, în cerc, dar nu văzu decât terenul pustiu și plouat. Ginny se întorsese cu spatele, ca toate celelalte fete care bârfeau încet și își trăgeau răsuflarea.
   Oh, maybe tonight I’ll hold her tight...
   Roberta își forță picioarele să se miște. Scârțâiră și tremurară ca o mașinărie veche, dar fata făcu un pas, apoi încă unul. Știa cântecul acela. Era unul dintre cântecele de pe postul K-PLI, la emisiunea Starshine Soap GI Afternoon, cea pe care unchiul Van o asculta în fiecare zi și care difuza muzică din timpul războiului. Se numea My Dreams Are Getting Better All the Time și era la radio în ziua aceea, răsuna din pereții goi și din podeaua de beton în clipa în care ea deschisese ușa garajului.
   .. When the moonbeams shine...
   Nu era vreun radio sau vreun disc. Era o voce care se auzea din copaci - ba nu, din capătul opus al terenului - o frântură de sunet pe care abia apuca s-o audă înainte ca vântul s-o poarte mai departe. Roberta fugi spre fete, cu șira spinării paralizată de frică. Nu-și luă ochii de la șirul de omoplați acoperiți de pulovere, îngrămădiți sub streașină; alergă mai iute, iar picioarele i se mișcară tot mai ușor.
   Unchiul Van. Așezat pe scaun în garaj, aplecat în față, cu arma lipită de pielea transpirată în timp ce se auzea cântecul ăla drăguț, unchiul Van, plângând...
   Simți cum îi dispar cuvintele și cum crește în ea acea goliciune.
   Departe. Trebuie să te îndepărtezi. Nu te mai gândi la nimic, doar fugi...
   Ginny se întoarse iar și se uită la ea chiar când Roberta se alătură grupului de fete îmbrăcate în lână udă, inhalând miasma ploii și a sudorii proaspete.
   - Ce-ai de te-ai mocăit așa? o repezi ea.
   Roberta scutură din cap, amorțită. Își aminti ce povestise Mary Van Woorten, că Mary Hand bântuia terenul de hochei și cânta cântece de leagăn printre copaci. Mary Van Woorten era în picioare, la câțiva pași distanță. Era îmbujorată de frig, iar părul blond îl avea strâns într-o coadă perfectă; se fâțâia de pe un picior pe celălalt, ca un cal de curse care așteaptă semnalul de pornire. Ea vorbise despre cântece de leagăn, nu despre muzică ușoară.
   Dar, de data asta, Mary cântase muzică ușoară. Un cântec anume, doar pentru ea.
   Roberta își strânse mai bine crosa, își încrucișă brațele peste pieptarul puloverului și se apropie de celelalte fete, ca să se încălzească. Se gândi iarăși la colegele ei de cameră, la figurile lor familiare, la vocile lor, la râsul lor jucăuș. Apoi forță cuvintele să iasă:
   - Nimic, îi spuse ea lui Ginny. N-am nimic.

CAPITOLUL 5

       Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

   Într-o săptămână, lucrările începură la Idlewild, iar utilajele se mișcau pe lângă muncitori și barăci. Gardul vechi și rupt fusese înlocuit cu unul nou, din plasă, presărat cu panouri care avertizau că trecerea este interzisă. Nu se vedea înăuntru din cauza copacilor, a camioanelor și a toaletelor ecologice.
   Cât aștepta ca Anthony Eden să-i returneze unul dintre nenumăratele apeluri, Fiona reuși, în cele din urmă, să facă drumul până la casa tatălui ei, pe un drum secundar întortocheat, chiar la ieșirea din oraș. Părinții Fionei divorțaseră la 2 ani după uciderea lui Deb, iar mama ei fusese doborâtă de cancer cu 8 ani în urmă, fără să-și fi revenit din durerea pricinuită de moartea fiicei ei mai mari. Malcolm Sheridan stătea singur în mica vilă în care, cândva, locuiseră cu toții, ca o familie, și se retrăgea tot mai adânc în propria și formidabila minte.
   Când intră cu mașina pe aleea neasfaltată, Fiona văzu că erau găuri în acoperișul din care unele țigle se desprinseseră. Acoperișul ar trebui reparat înainte de venirea iernii, ca să nu curgă apă prin el. Probabil că Malcolm avea pe undeva bani puși deoparte pentru asta, dar urma să fie o provocare găsirea lor. Când bătu la ușă, Fiona deja analiza posibilitățile.
   Tatăl ei nu răspunse - ca de obicei - dar vechiul lui Volvo era pe alee, așa că Fiona trase ușa de plasă, împinse cu vârful bocancului ușa descuiată de dincolo de aceasta și vârî capul înăuntru:
   - Tată, eu sunt.
   Se auzi un zgomot într-o cameră din spate, apoi un scârțâit.
   - Fee!
   Fiona intră în casă. Toate jaluzelele erau închise - Malcolm susținea că soarele puternic îl împiedică să lucreze - iar înăuntru mirosea a praf și a acru. Peste tot erau cărți și hârtii: pe blatul de la bucătărie, pe măsuța de cafea, pe polițe, pe scaune. Fiona clipi, încercând să-și adapteze ochii la penumbra în care intrase din ziua de toamnă însorită de afară, apoi traversă micul living, remarcând în treacăt faptul că bucătăria învechită arăta la fel de nefolosită ca de obicei.
   Malcolm o întâmpină la ușa cămăruței care-i servea drept birou, îmbrăcat în niște pantaloni de doc așa de vechi, încât modelul se mai găsea acum doar în magazine vintage și cu o cămașă ecosez. Deși trecut de 70 de ani, încă se mai vedea castaniul în părul lui cărunt și destul de lung, și vitalitatea dintotdeauna nu-l părăsise.
   - Fee! repetă el.
   - Bună, tati.
   Malcolm o luă în brațe așa de strâns, încât femeia avu senzația că i-au pârâit coastele, apoi îi dădu drumul. Fiona îl îmbrățișă la rândul ei, cufundată iarăși în amestecul complicat de fericire și pierdere dureroasă pe care-l simțea mereu în preajma tatălui ei.
   - Nu văd niciun fel de mâncare în bucătărie. Tu ai mai și mâncat?
   - Sunt bine, chiar bine. Lucrez.
   - La cartea nouă?
   - O să fie...
   Lăsă cuvintele agățate în aer, iar gândul îi fugi la cartea pe care o scria deja de câțiva ani.
   - Deocamdată descâlcesc niște lucruri, dar cred că mă apropii de o răscruce importantă.
   Se întoarse în biroul lui, iar Fiona îl urmă. Adevărul fie spus, tatăl ei locuia, de fapt, în birou. Mintea lui se afla mereu acolo, încă de când Fiona era mică, și, după ce mama ei plecase, bănuia că și trupul lui fizic petrecea multe ore din zi în acea încăpere. Era acolo o masă cu teancuri de hârtii, un Mac atât de vechi, încât probabil că s-ar fi potrivit într-un muzeu Apple și un raft de cărți scund. Pe perete erau două fotografii înrămate: una cu Malcolm în Vietnam în 1969, îmbrăcat în echipament de luptă, așezat într-un genunchi undeva, pe un câmp mărginit de palmieri și cu un șir de camioane militare pe fundal; cealaltă era poza unor femei vietnameze într-o plantație de orez, lucrând aplecate, în vreme ce siluetele negre a patru elicoptere americane plutesc amenințător deasupra lor. Una dintre fotografiile premiate ale lui Malcolm. Fiona se bucurase mereu că nu alesese să înrămeze și să expună cealaltă fotografie faimoasă realizată de el: imaginea unei femei vietnameze care își învelea în giulgiu fiul mort, în vârstă de 6 ani, ca să-l înmormânteze. Mama Fionei pusese piciorul în prag în privința acelei fotografii; spusese că avea să le facă rău fetelor s-o vadă în fiecare zi.
   - Te deranjează vreodată că tatăl tău a fost mai mult absent în copilăria ta? Că nu era niciodată acasă?
   Asta o întrebase pe Fiona unul dintre psihologi, după crimă.
   Fata de 17 ani răspunsese:
   - Cum să mai salveze tata lumea dacă stă acasă cu mine?
   Nu era vorba doar despre război, care aproape că se terminase când se nășteau fiicele lui Malcolm. Era vorba despre tot ce urmase: cărțile, premiile, drumurile la Washington, turneele, discursurile, evenimentele. Pe lângă asta, tatăl ei participa mereu la câte un protest, marș sau pichetare: pentru drepturile femeilor, pentru drepturile negrilor, împotriva abuzurilor poliției, pentru abolirea pedepsei cu moartea. Malcolm Sheridan protesta mereu, chiar și în anii ’90, când ceilalți hippies renunțaseră de mult și protestele nu mai erau la modă. El chiar voia să salveze lumea. Asta până la moartea lui Deb; odată cu fiica lui îi murise și spiritul protestatar.
   Acum aranja câteva hârtii de pe birou:
   - Nu știam că vii. Niște ceai...
   - E ok, tată.
   Se îngrijoră puțin când se uită la el mai bine. Oare umerii aceia largi, care fuseseră mereu atât de puternici, deveniseră mai înguști și mai slabi? Oare era mai palid?
   - Tată, ai mers la doctor, așa cum ți-am zis?
   - La Warburton? Nu mai am încredere în șarlatanul ăla bătrân, răspunse Malcolm. Scrie pe rețetă ce-i spun companiile farmaceutice să scrie. El chiar crede că eu nu știu.
   Fiona scrâșni din dinți.
   - Tată.
   - Îți mulțumesc, draga mea, dar mă descurc.
   Închise cam grăbit documentul la care lucra, de parcă s-ar fi temut că femeia l-ar putea citi peste umărul lui.
   - Când o să-mi dai și mie să citesc manuscrisul? îl întrebă ea.
   Malcolm lucra la o nouă carte, una despre criza financiară din 2008. Problema era ca lucra la ea de vreo 5 ani, fără să pară că avansează.
   - Curând, curând, spuse el, bătând-o ușor pe umăr. Acum hai să mergem în bucătărie și să-mi povestești cum ți-a mers azi.
   Îl urmă, cuminte, în bucătărie, unde el se apucă să cotrobăie prin harababura de pe blat, în căutarea ceainicului. Așa i se întâmpla mereu: era curajoasă în absența tatălui ei, dar își mușca buzele de grijă și emoții când se afla cu adevărat aici și se uita la un bătrân cum face un ceai. Era prea mult trecut în casa asta, prea multă durere, prea multă iubire. Mama ei cumpărase acel ceainic și îl adusese acasă în mașina ei break, a doua zi după ce încasaseră niște drepturi de autor ale lui Malcolm.
   Cu toate astea, îi spuse dintr-o suflare:
   - Lucrez la un subiect nou.
   - Serios?
   Tatăl ei nu era de acord cu domeniile pe care le alegea Fiona, cu articolele despre pozițiile de Yoga potrivite pentru combaterea stresului și rețetele de mini-plăcinte cu mere, coapte în forme de brioșe. Dar încetase să-și mai exprime dezacordul cu ani în urmă, când îl înlocuise cu o apatie care însemna doar că nu o mai ascultă.
   Fiona își întoarse privirea de la el și o fixă pe ceasul de perete, prefăcându-se că tatăl ei nu e acolo, ca să poată rosti cuvintele:
   - E despre Idlewild Hall.
   Apa curgea în chiuvetă, umplând ceainicul, dar se opri brusc. Urmă o secundă de liniște.
   - Ah, da? zise el. Te referi la renovare.
   Ochii ei îl sfredeliră din nou:
   - Ce?! Știai despre asta?
   - Norm Simpson m-a sunat... cred că acum vreo două săptămâni. S-a gândit că ar fi bine să știu.
   Fiona clipi de câteva ori în timp ce mintea ei se străduia să identifice persoana cu acest nume. Tatăl ei cunoștea atât de multă lume, încât îi era imposibil să țină pasul cu toți.
   - Mie nu mi-a zis nimeni, remarcă ea.
   - Păi, oamenii sunt sensibili, Fee. Atâta tot. Care ți-e abordarea?
   Acum era interesat, atent, o privea cu coada ochiului în timp ce băga în priză ceainicul electric.
   - Vreau să vorbesc cu Margaret Eden aia. Și cu fiul ei, Anthony. Vreau să știu ce urmăresc.
   - N-o să facă niciun ban, spuse Malcolm, care se întoarse și se rezemă de blat cu brațele încrucișate. Locul ăla a fost mereu problematic. Din 2000 încoace, Consiliul Local a dezbătut de trei ori posibilitatea de a-l răscumpăra de la familia Christopher numai ca să-l poată dărâma; n-au fost în stare să-și adune curajul necesar. Iar acum și-au ratat șansa.
   Fiona își stăpâni încântarea - Da! E de acord cu mine! - și se întoarse cu spatele ca să deschidă frigiderul.
   - Așa cred și eu. Dar nu reușesc să-l fac pe Anthony Eden să mă sune înapoi nici măcar când spun că scriu pentru Lively Vermont.
   Ceainicul șuieră. Tatăl ei turnă ceaiul în cești și căzu pe gânduri. În cele din urmă, spuse:
   - Aș putea să dau niște telefoane.
   - Nu e nevoie să faci asta, răspunse ea automat. Tată, nu te... nu te deranjează că scriu asta?
   Pentru prima oară, trăsăturile bărbatului se înăspriră, iar fața își pierdu expresia de mai-nainte:
   - Sora ta nu e acolo. I-am spus lui Norm Simpson același lucru. Ea nu mai e. Parcă ai fi maică-ta - încă îți faci griji în fiecare zi să n-o superi pe Deb.
   - Nu fac asta...
   Dar exact asta făcea. Sigur că o făcea. Și era clar că tatăl ei, cu intuiția lui de jurnalist, avea să descopere miezul problemei. Părinții ei divorțaseră la doi ani după crimă, incapabili să mai rămână împreună. Mama ei plecase să lucreze la Walgreens după divorț, deși avea un doctorat. Spusese că o face pentru că s-a săturat de mediul academic, dar Fiona știuse mereu că a făcut-o din cauză că Deb se jena mereu de ceea ce numea „comportamentul de tocilari” ai părinților ei. Nu îi căzuse bine faima de jurnalist și activist a lui Malcolm - Deb cea de 20 de ani, care nu voia decât să fie ca toată lumea, să fie populară și să aibă prieteni, și care credea că le știe pe toate. Era așa de tânără, se gândea Fiona acum. Teribil de tânără. Atitudinea ei o afectase pe mama lor; cât despre Malcolm, oricât de mult l-ar fi criticat Deb, tatăl lor n-avea de gând să renunțe la stilul lui de viață.
   Însă acum, când Fiona se uita în jur, prin casa copilăriei lor, la adunătura de catrafuse și la dezordinea neatinse de ani, se întrebă dacă tatăl ei se simțea la fel de vinovat cum se simțeau ei, toți ceilalți. Existaseră niște certuri în anul acela, înainte de moartea lui Deb - sora ei trecuse cu greu prin facultate, la limita restanțelor, în schimb socializa și se distra în mod constant. Obișnuia să bea, să meargă la petreceri și să se vadă cu Tim, spre durerea și nedumerirea părinților lor. La 17 ani, Fiona urmărise conflictul de pe margini. Apoi, într-o noapte de noiembrie, se sfârșise totul.
   Totuși, Malcolm Sheridan era Malcolm Sheridan. La două zile după ce îl vizitase, Fiona primi un apel de la asistenta lui Anthony Eden, care îi cerea să se întâlnească a doua zi dimineață cu acesta, la porțile domeniului Idlewild Hall, pentru un tur al împrejurimilor și un interviu.
   - Nu pot să fac asta, îi spusese ea lui Jamie în noaptea aceea, pe canapeaua din micul lui apartament, cuibărită lângă el, dar cu gândul la Deb. Nu pot să mă duc acolo.
   - Aha. Nu poți să te duci acolo.
   Fiona își apăsă ochii cu palmele:
   - Ba da, pot. Pot să mă duc acolo. O să mă duc.
   - Asta e cea mai ambițioasă chestie din tot ce ai scris până acum, nu-i așa? întrebă el.
   Tocmai terminase o tură lungă, iar acum stăteau în liniște, aproape în beznă, fără să fi aprins măcar televizorul. Fiona îi simțea mușchii începând să se relaxeze, de parcă munca lui l-ar fi ținut până atunci într-o tensiune tăcută, de neîndurat, de care abia acum se putea elibera.
   - Mă iei la mișto? îl întrebă ea, deși știa bine că nu era adevărat.
   - Nu. Dar, de când te știu, ai scris numai articole d-alea ușurele.
   Făcu o pauză, apoi continuă, tatonând:
   - Pur și simplu simt că poți să scrii mult mai bine decât lași impresia.
   Fiona înghiți în sec. Făcuse facultatea de Jurnalism - era a doua ei natură să urmeze calea lui Malcolm și nu era în stare să facă altceva - dar toată cariera ei fusese de jurnalist independent, nu de angajat într-o redacție. Își spusese că, în felul acesta, putea să facă lucruri mai bune, mai importante.
   Dar ajunsese în acest punct.
   - Ei, cred că sunt pe cale să aflu. Se zice că în fiecare zi ar trebui să faci ceva de care ți-e frică, nu?
   Jamie pufni în râs. Probabil că nu știa că Fiona tocmai citase un motto de pe o geantă pentru echipamentul de yoga.
   - Păi atunci e bine că sunt polițist, zise el.
   - A, pe bune? Să dirijezi circulația la Parada de Crăciun? Da, cred că e înspăimântător.
   Unul dintre hobby-urile ei era să vadă până unde poate merge cu tachinarea lui Jamie.
   Tânărul își lăsă capul pe spătarul canapelei și își aținti privirea în tavan.
   - Te omor, zise el, cu o mutră cât se poate de serioasă.
   - Sau atunci când au reparat podul, continuă Fiona. A trebuit să stai acolo, în picioare, ore întregi. Nu știu, zău, cum de reușești să faci asta în fiecare zi, încheie ea, scuturând din cap.
   - Chiar că te omor, repetă Jamie.
   - Sau când ninge mult și trebuie să ajuți oamenii să-și scoată mașinile din șanț...
   Ea era iute, dar el era și mai și. Până să fugă de el, Jamie o apucase de șolduri și o pironise de canapea.
   - Retrage ce-ai zis, spuse el.
   Fiona se întinse și își frecă ușor buzele de gura lui superbă.
   - Obligă-mă.
   O obligă. Iar ea retractă, până la urmă.

         Fiona stătea lângă porțile înalte și negre ale domeniului Idlewild, sprijinită de mașina ei parcată, și se uita la Șoseaua Old Barrons.
   Arăta altfel la lumina zilei, deși era tot întunecată și singuratică, străbătută de frunzele moarte, purtate de vânt. Nu se vedea nicio mișcare la benzinărie și nici pe deal nu era nimeni. În văzduh, păsările își strigau chemarea și se adunau, pregătindu-se să plece spre sud înainte să vină iarna aspră. Fiona își ridică gulerul canadienei și își frecă palmele.
   Un Mercedes negru veni de peste deal, atât de lent și de silențios, încât părea parte dintr-o procesiune funerară. Fiona îl urmări cum parchează lângă ea și cum se lasă geamul din dreptul șoferului, dezvăluind un bărbat trecut de 50 de ani, cu fruntea lată, păr castaniu cu un început de chelie și o pereche de ochi pătrunzători care o priveau fără să clipească.
   - Domnul Eden? zise ea.
   El încuviință printr-un gest scurt, de pe scaunul lui tapițat cu piele.
   - Urmați-mă, vă rog, îi răspunse bărbatul.
   Apăsă un buton - Fiona își închipui un tablou de bord ultramodern, ca desprins dintr-un film cu James Bond - și porțile scoaseră un zgomot metalic răsunător. O încuietoare automată - asta era ceva nou. Se auzi un huruit de motor și porțile se deschiseră încet, dând la iveală o alee nepavată, tăiată proaspăt, ca o rană deschisă.
   Fiona se urcă în mașină și îl urmă. Drumul era plin de denivelări și, inițial, nu se vedeau decât copaci. Dar aceștia se răriră, aleea se îngustă și, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, revăzu Idlewild Hall.
   Doamne, își zise ea. Locul ăsta... cum e locul ăsta!
   Nu mai exista ceva care să-i semene - cel puțin nu în Vermontul rural, plin de case acoperite cu scândură sau construcții în stil colonial; poate că nu mai era nicăieri un loc ca acesta. Idlewild era un monstru de clădire, nu atât înaltă, cât extraordinar de lungă, cu rânduri întregi de ferestre care, printr-un strat de praf, reflectau cerul plumburiu. Peluza din față era plină de mărăcini și buruieni, iar pe pereți atârnau plante cățărătoare uscate.
   Patru geamuri din capătul opus al clădirii erau sparte și arătau ca niște ochi care se închiseseră. Celelalte ferestre rânjeau spre alee, la mașinile care se apropiau. Ca să te pot mânca mai bine, draga mea.
   Ultima oară, Fiona fusese aici la patru zile după ce găsiseră trupul lui Deb.
   Până atunci, poliția nu o lăsase la locul faptei, dar după ce eliberaseră zona fata intrase prin gardul rupt și se oprise în mijlocul terenului de sport, chiar pe locul unde zăcuse trupul lui Deb. Căutase alinare, poate, sau un loc din care să poată începe să înțeleagă, în schimb, găsise un morman de coroane, buchete ieftine de flori, sticle de bere și mucuri de țigară. Semne ale trecerii cetățenilor îngrijorați din Barrons - și ale adolescenților - care ținuseră acolo propriul priveghi.
   Clădirea era, și atunci, o ruină. Acum era și mai rău. Pe măsură ce se apropia, Fiona văzu că un colț al clădirii principale, cel cu ferestrele sparte, părea ușor surpat, de parcă acoperișul s-ar fi prăbușit. Aleea circulară din fața ușilor principale era denivelată și plină de noroi, așa că trebui să coboare din mașină cu grijă, să nu-și piardă echilibrul. Își puse camera DSLR la gât și se întoarse să-și salute ghidul.
   - Îmi pare rău că e așa mizerie, spuse bărbatul care ieși din Mercedes și porni spre ea. Aleea era năpădită de buruieni, asfaltul crăpase... A trebuit să facem săpături înainte de orice altceva.
   Întinse mâna. Figura lui era în mod natural serioasă, dar încercă să zâmbească:
   - Anthony Eden. Mă bucur să vă cunosc.
   - Fiona Sheridan.
   Mâna lui era caldă și netedă. Purta o jachetă de cașmir ce contrasta cu jeanșii, bocancii și canadiana cu care se îmbrăcase ea, având în vedere că urma să facă turul unui șantier.
   - Mă tem că am doar o oră la dispoziție, spuse Anthony. Doriți să începem cu clădirea principală?
   - Desigur.
   Când porniră, Fiona își scoase micul reportofon de buzunar.
   - Vă deranjează dacă înregistrez ce-mi spuneți? Asta m-ar ajuta să vă citez exact.
   Anthony aruncă o privire scurtă reportofonului, apoi se uită în altă parte:
   - Dacă așa doriți.
   Pe ușa principală fusese instalată o consolă electrică nouă de siguranță, pe care el tastă un cod. Consola bipăi și bărbatul deschise ușa.
   - V-ați mișcat repede, remarcă Fiona, butonând reportofonul. Am observat că ați schimbat gardul și ați montat poartă electrică.
   - Primele măsuri pe care le-am luat au fost cele privind siguranța. Nu mai vrem ca puștimea din zonă să vadă locul acesta ca pe un hotel gratuit.
   Se oprise în holul principal. Fiona se opri și ea.
   Era un loc imens, întunecos și mucegăit, luminat doar de cele câteva raze de soare ce reușeau să se strecoare printre nori și să intre pe fereastră.
   Plafonul era înalt de 3 niveluri; dușumeaua era dintr-un lemn ciocolatiu, așa de închis la culoare, încât părea aproape negru. În fața lor se înălța o scară care unduia spre palierul primului etaj, apoi spre un alt palier, de la etajul 3, mărginită de o balustradă din lemn sculptat; balcoanele de la etajele superioare se îndepărtau de scara principală, întorcându-se cumva spre întuneric. Singurele sunete erau un foșnet slab și fâlfâitul unei aripi de pasăre, undeva în pod. Mirosea îmbâcsit, a lemn umed și a putregai.
   - Doamne, Dumnezeule, murmură Fiona.
   - Ceea ce vedeți acum este holul principal, spuse Anthony Eden.
   Fiona începea să-și dea seama că manierele lui perfecte nu veneau din politețe - omul pur și simplu nu-și dorea să se afle acolo. Cel mai probabil, mama lui îl obligase s-o facă.
   - Clădirea datează din 1919 și toată lemnăria este cea originală. Desigur, mare parte din ea nu poate fi salvată, dar intenționăm să restaurăm elementele de lemn pe cât se poate.
   - Dar se poate? întrebă Fiona, ridicând aparatul de fotografiat ca să facă o poză.
   - Experții în lemn vor veni săptămâna viitoare. A existat o problemă cu canalizarea din partea de est a proprietății, așa că a trebuit să ne concentrăm pe asta în prima săptămână, astfel încât umezeala să nu avanseze în toate încăperile.
   Scara, așa veche și putrezită cum era, rezistă; urcară până la etajul 2, unde Eden o conduse de-a lungul unui coridor plin de moloz.
   - Aici a funcționat o școală-internat pentru fete, până în 1979, când a fost închisă, începu el discursul de ghid. Intenționăm să o restaurăm, să o readucem la starea inițială și să o redeschidem pentru eleve.
   - Doar pentru fete? întrebă Fiona.
   - Așa intenționăm. Mama mea crede că fetele ar trebui să primească propria șansă la o educație mai bună pentru a porni în viață.
   Intrară într-o sală de clasă.
   - Aici încă există pupitre, spuse Fiona.
   - Da. Cele mai multe încăperi din aceste clădiri încă au mobilierul original. Școala era aproape de faliment când s-a închis, așa că mai tot ce era înăuntru a fost abandonat când proprietarii au încercat să vândă terenul.
   Fiona făcu câțiva pași prin clasă. Pupitrele erau din lemn masiv, foarte vechi. Pe cele mai multe erau scrijelite cuvinte și nume ale generațiilor de fete care trecuseră pe acolo. Tabla era la locul ei, acoperită cu niște mâzgălituri ilizibile, cu cretă, iar în grinzi își făcuseră păsările cuib. În timp, tencuiala se desprinsese din tavan și căzuse pe podea. Pe un perete, dintr-un afiș decolorat, cu marginile îndoite, zâmbeau niște fete îmbujorate, îmbrăcate în uniforme, care stăteau la pupitre; mesajul afișului era FETELE BUNE DEVIN MAME BUNE!
   Fiona mai făcu niște fotografii. Aici mirosul de mucegai era mai slab decât la parter, dar erau alte mirosuri - lemn putrezit și încă ceva, metalic, poate de la vechile țevi care străbăteau pereții. Fiona se apropie de tablă, ocolind scaunele și pupitrele goale. Pe suprafața ei erau straturi peste straturi de mâzgăleli - graffitti de la copiii care se aventuraseră aici. Nume. Cuvinte urâte și desene rudimentare. Pe podea erau bucăți de cretă zdrobită. Dar tabla era îmbâcsită și cețoasă, acoperită de mizerie amestecată cu praf de cretă, de parcă nimeni n-ar mai fi intrat aici de ani întregi.
   Fiona mai făcu niște poze și se întoarse spre ferestre. Două rame erau plesnite și rupte, iar pervazul putrezise acolo unde ploaia și zăpada reușiseră să se strecoare. A treia fereastră era intactă.
   - Să mergem mai departe, spuse Anthony Eden, din spatele ei.
   Rămăsese în cadrul ușii; nu intrase în cameră. Fiona se întoarse spre el, iar raza care pătrunse prin fereastra intactă lumină cuvintele de pe ea, întipărite în mizeria de pe geam cu un scris subțire ca o pânză de păianjen.
   GOOD
   NIGHT
   GIRL
   Fiona se încruntă. Cuvintele erau proaspete, sticla de sub litere era curată, nu prăfuită, ca tabla. Mesajul părea scris cu ceva ascuțit, ca o unghie.
   - Domnișoară Sheridan? spuse Eden.
   Fiona se uită lung la acele cuvinte. Să fi intrat cineva acolo, în acea zi? Să fi trecut de noile încuietori? Dar cine să vină până acolo, să se deranjeze să intre prin efracție, doar ca să scrie asta? De ce Good Night Girl? Asta îi aminti de Deb, cum zăcea afară, pe terenul de sport, cu tricoul și sutienul sfâșiate și cu vântul care bătea peste ochii ei ce nu mai vedeau.
   - Domnișoară Sheridan, îi întrerupse Anthony Eden gândurile. Chiar ar trebui să mergem mai departe.
   Cu greu își desprinse privirea de la fereastră și îl urmă afară din încăpere.
   Vizitară altă sală de clasă, apoi alta. Dacă nu băgai de seamă stricăciunile - apa se scursese pe peretele unei camere, iar, în cealaltă, o bucată de zid stătea să cadă - ai fi zis că fetele au plecat ieri, că s-au ridicat pur și simplu și au ieșit. Fiona se opri la o altă fereastră spartă și privi afară, la poiana și grădina de dedesubt.
   - Ce-i acolo? întrebă ea.
   Eden era la ușă, nerăbdător să plece. Pălise; sub privirea atentă a Fionei, scoase din buzunar o batistă mare și își șterse fruntea. Se uită peste umărul ei la echipamentul de construcție care se mișca harnic în depărtare.
   - Aceea este echipa de muncitori pe care am adus-o să rezolve problema despre care v-am zis, cea legată de canalizare. Din ce am înțeles, trebuie să dezgroape un vechi puț. Cred că ne-am făcut o idee despre sălile de clasă, nu? Să mergem în sala de mese.
   Îl urmă din nou pe coridor:
   - Domnule Eden...
   - Anthony, mai bine.
   Vocea lui trăda încordarea.
   - OK, mulțumesc. Eu sunt Fiona. Anthony, cât crezi că va dura tot procesul de renovare și restaurare?
   Bărbatul se îndrepta grăbit spre scară, aproape fără s-o mai aștepte.
   - Ar putea dura ceva, mai ales repararea tavanelor surpate. Dar suntem pregătiți să facem totul ca la carte.
   - Restaurarea a fost ideea mamei dumitale?
   Un fior clar îl străbătu.
   - Da, a fost ideea ei.
   - Mă întreb dacă i-aș putea lua un interviu.
   - Din păcate, asta nu e posibil. Mama mea nu dorește să stea de vorbă cu jurnaliști.
   Mai vedem noi, se gândi Fiona. Coborâseră la parter, iar el coti la stânga, conducând-o prin atrium. Nu, n-avea cum s-o abată de la hotărârea ei de a-i lua un interviu misterioasei Margaret Eden.
   - De ce nu? Mama dumitale e bolnavă?
   - Mama e perfect sănătoasă. Nu vrea să răspundă la întrebările reporterilor, atâta tot.
   Fiona nu se lăsă:
   - De ce a ales Idlewild? A fost elevă aici?
   - Nu. Mama este din Connecticut. Iar tatăl meu este din Maryland.
   - Tatăl dumitale a fost investitor. Acesta a fost unul dintre proiectele de care s-a ocupat? Iar mama dumitale îl duce mai departe acum, despre asta-i vorba?
   Ajunseseră la o ușă din spate, iar Eden se întoarse spre Fiona. Nu mai era așa de palid, dar roșeața care-i cuprinsese obrajii nu era cu mult mai sănătoasă.
   - Nici pe departe, spuse el. De fapt, tatăl meu nu a fost deloc de acord cu acest proiect și i-a interzis mamei mele fie și să încerce. El considera că ar fi o pierdere de bani. Abia acum, după ce el a murit, mama mea a decis să continue.
   Deci asta era. Anthony era de partea tatălui său în această chestiune și nu era de acord cu faptul că mama lui nu respecta dorințele soțului. Asta explica și de ce părea atât de chinuit de simplul fapt că se afla acolo, de ce își dorea ca totul să se termine mai repede. Fiona încercă să-l înduplece cu duhul blândeții:
   - Îmi pare foarte rău de tatăl dumitale, spuse ea.
   Bărbatul rămase nemișcat o clipă:
   - Mulțumesc, Fiona.
   Apoi deschise ușa și o conduse afară, în poiană.
   Aerul rece o lovi peste față și risipi mirosul de spațiu închis și îmbâcsit pe care îl inhalase înăuntru. Lumina soarelui, fie și filtrată de nori, o făcu să clipească des ca să-și adapteze ochii, după semiîntuneric. Ce dracu’ o fi apucat-o pe Margaret Eden, o femeie care nu e din partea locului, să-și arunce banii în hăul de la Idlewild Hall?
   Traversară poiana. În zilele de glorie ale școlii Idlewild, locul acesta ar fi fost unul verde, tuns impecabil, creat pentru plimbări și pentru teme făcute pe iarba moale. Acum era aspru și cotropit de buruieni, cu iarba turtită și tot mai ofilită pe măsură ce se apropia iarna. Vântul mușca din picioarele Fionei, prin jeanși.
   Erau în spatele clădirii principale, din fericire cu spatele la gura plină de dinți ascuțiți a arcadei de la intrare, în stânga, o clădire sinistră din piatră cenușie și cu ferestre triste stătea tăcută.
   - Ce-i acolo? îl întrebă Fiona pe Anthony.
   El aruncă o privire rapidă:
   - E clădirea profesoarelor. Mă tem că a fost inundată și nu-ți pot face turul ei, pentru că dușumelele sunt putrezite și periculoase. Sala de mese a scăpat mai ieftin, așa că acolo putem intra.
   Se îndreptau spre clădirea din dreapta, una cu ferestre mari și uși duble.
   - Clădirile școlii sunt foarte diferite una de alta, spuse Fiona în timp ce mergeau pe aleea stricată. Știi ceva despre arhitectura lor?
   - Aproape nimic. Nu mai există informații despre arhitecții care le-au proiectat, răspunse el și se opri pe alee. Dacă te uiți aici și aici - zise el, arătând cu brațul înveșmântat în negru spre acoperișul clădirii principale și spre acoperișul sălii de mese - îți dai seama că, în mod straniu, clădirile sunt puse complet aiurea. Ferestrele sudice ale sălii de mese oferă o priveliște perfectă a zidului de cărămidă a sălii principale. E o construcție curioasă.
   - Crezi că planurile au fost întocmite în grabă?
   - Habar n-am. Încă discutăm despre ce anume ar trebui să facem. În spațiul dintre cele două clădiri există o grădină; asta înseamnă că școala a încercat măcar să pună ceva acolo. Dar, cu siguranță, soarele pătrunde cu greu în locul acela îngust. Nu știm exact ce anume cultivau sau încercau să cultive.
   Când trecură pe lângă el, Fiona trase cu ochiul spre spațiul dintre cele două clădiri. Se vedeau vestigiile unei grădini, acum plină de buruieni ofilite și ude. Lumina soarelui cădea oblic, iar asta făcea ca umbrele de sub frunzele moarte să pară negre precum cerneala. Ferestrele celor două clădiri priveau orbește în jos.
  Și pe ușa sălii de mese era o consolă cu tastatură electronică, iar Anthony introduse codul. Când intrară, Fiona realiză că își imaginase ceva în stil Harry Potter, cu plafoane gotice înalte și lumină caldă de lumânări. Dar sala de mese de la Idlewild era departe de asta. Pe tavan, tencuiala era umedă și mucegăită, pereții erau pătați de dârele de apă care se scursese înăuntru și care erau așa de întunecate încât, în penumbră, păreau dâre de sânge. De-a lungul pereților erau mese greoaie din lemn zgâriat, unele îngrămădite laolaltă, iar alta întoarsă pe lateral, cu picioarele ieșite într-o parte ca niște oase. Lumina zilei care intra prin ferestrele descoperite era plumburie și aspră, amplificând fiecare detaliu distrus. Sălile de clasă îi păruseră părăsite; sala asta părea post-apocaliptică, de parcă ultimul lucru care se întâmplase între acești pereți era mult prea cumplit ca să mai fie amintit.
   Fiona merse încet spre centrul camerei. Părul de pe ceafa îi înghețase.
   Dintr-odată, nu mai voia să facă poze. Nu mai voia să fie acolo deloc.
   Se uită la Anthony și realiză că și el simte la fel. Pe fața lui aproape că se citea greața.
   Bărbatul își drese glasul, scoțând iar batista din buzunar, apoi începu să vorbească:
   - Bucătăria este aproape utilizabilă. Electrocasnicele trebuie înlocuite, firește, iar podeaua și pereții au nevoie de reparații. Însă elementele de bază există. Ar trebui să putem crea aici un bufet funcțional pentru eleve.
   Fiona se apropie de una dintre ferestre. Omul ăsta chiar credea că va dori vreo elevă să mănânce aici? Numai gândul îi făcea stomacul să se strângă.
   „Mereu s-a spus că școala aia e bântuită”, îi zisese Jamie.
   Era doar o clădire părăsită, ca atâtea altele; dar acum, când stătea în mijlocul acestei încăperi distruse, nu-i era greu să-și dea seama cum porniseră acele zvonuri. Cum se născuseră poveștile. Dacă, firește, credeai în așa ceva.
   Ridică aparatul să mai facă poze - era vremea să încheie turul; în privința asta era de acord cu Anthony - dar îi distrase atenția mișcarea pe care o vedea pe geam. Unghiul era altul acum, dar priveliștea era aceeași pe care o văzuse din clasă, din sala principală - o altă clădire și o echipă de muncitori care săpau - demolau un vechi puț, așa zisese Anthony. Geamul era murdar și, fără să se gândească la ce face, Fiona îl șterse cu latul palmei, ca să vadă mai bine. Imediat regretă că atinsese ceva, orice, din această încăpere, și lăsă mâna să-i cadă pe lângă corp.
   - Am o altă întâlnire programată, spuse Anthony din ușă.
   Nu intrase de-a binelea în niciuna dintre încăperile pe care le vizitaseră.
   - Îmi pare rău că n-am putut sta mai mult pe aici.
   - Nu am întrebat tot ce voiam, spuse Fiona, distrasă de ce se întâmpla afară.
   Excavatorul se oprise, și doi bărbați cu căști de protecție stăteau acolo, pe câmp, consultându-se. Li se alătură un al treilea, apoi un al patrulea.
   - Putem încerca să programăm o altă întâlnire, spuse el și făcu o pauză. Fiona?
   - Ai o problemă, spuse ea și îi arătă scena de afară prin bucata de geam pe care o curățase. Echipa s-a oprit din lucru.
   - Poate că sunt într-o pauză prestabilită.
   - Nu e nicio pauză, spuse ea.
   Acum, cel de-al patrulea bărbat ținea un telefon la ureche și un al cincilea apăru din direcția terenului de sport, alergând să li se alăture celorlalți. Era ceva alarmant în graba lui.
   - Cred că e șeful de șantier, zise Fiona, arătându-i-l lui Eden. Îl cheamă.
   - N-ai de unde să știi asta.
   Pe Fiona o străbătu un fior, ca o presimțire rea. Se uită la bărbații care se adunaseră unii-ntr-alții, cu capetele aproape lipite, încordați și tulburați.
   Unul dintre ei se duse spre tufișuri cu mâna la gură.
   În pustietatea umedă a sălii de mese, sună telefonul lui Anthony.
   Fiona nu trebui să-l vadă răspunzând. Era suficient să-i audă vocea, la început repezită, apoi tot mai aspră și încordată. Bărbatul ascultă o vreme.
   - Vin acum, spuse el și închise.
   Fiona se întoarse. Îl văzu retras și nemișcat, un bărbat cu o haină lungă, neagră, de cașmir, într-o încăpere în ruine. Își băgă mâinile în buzunarele hainei și, când se uită la ea, pălise din nou și părea șocat.
   - S-a făcut... o descoperire, spuse el. Nu am... Au găsit ceva. Se pare că este un cadavru. În puț.
   Timpul păru că îngheață când Fiona răsuflă prelung. Era șocată, da. Surprinsă. Dar o parte din ea accepta situația exact așa. O parte din ea nu se aștepta la altceva.
   „Normal că sunt cadavre aici. E Idlewild Hall.”
   - Du-mă acolo, îi spuse lui Anthony. Pot să fiu de ajutor.

CAPITOLUL 6

       Barrons, Vermont
   Octombrie 1950

       CeCe

     Și-ar fi dorit să nu fie mereu înfometată. La 15 ani, lui CeCe îi era foame de dimineață până seara, își simțea trupul gol ca un buștean sec.
   La Idlewild primeau 3 mese pe zi, dar tot ce mânca CeCe părea să dispară de îndată ce-i trecea de buze. Era jenant, și nu pentru că ar fi fost grasă - nu era, era rotundă, atâta tot - ci pentru că asta o făcea să aștepte cu nerăbdare mâncarea din sala de mese. Nimeni nu aștepta cu nerăbdare mâncarea din sala de mese. Nimeni nu aștepta cu nerăbdare mâncarea din sala de mese pentru că sala de mese era oribilă.
   Era ora cinei, iar CeCe o urmă pe Katie printr-o mare de fete, de la tejghea până la o masă. Katie era frumușică și așa, îmbrăcată în uniforma de Idlewild. Puteai să pui pe ea o fustă ecosez din lână aspră, o bluză albă ieftină și o jachetă groasă, de iarnă, și tot ar fi arătat precum Hedy Lamarr.
   CeCe știa că fața ei rotundă și părul scurt și brunet erau și ele destul de atrăgătoare, dar se simțea ca Omul Zăpezilor pe lângă glamour-ul lui Katie. Katie le știa pe toate și nu se temea de nimic, adică era exact așa cum și-ar fi dorit CeCe să fie. De vreme ce CeCe era una dintre puținele fete pe care Katie nu le ura, CeCe se lipise de ea ca marca de scrisoare și îi aducea frânturi de bârfă ori de câte ori le afla.
   Azi avea ceva bun de povestit și era entuziasmată.
   - Ghici ce primesc eu astă seară? întrebă ea pe un ton misterios când se așezară pe bancă la una dintre mesele lungi, dând la o parte alte două fete.
   Se aplecă spre urechea lui Katie:
   - Exemplarul lui Pat Claiman din Amantul Doamnei Chatterley.
   Katie se holbă la ea, cu furculița rămasă în aer și cu ochii măriți de surpriză. Fratele lui Pat Claiman îi strecurase cartea cu două luni în urmă, în Ziua de Vizită a Familiei; de atunci, circulase pe la toate fetele. Fiecare fată de la Idlewild era disperată să pună mâna pe ea.
   - Glumești, zise ea. Cum ai reușit?
   - N-a fost ușor. A trebuit să-i dau lui Pat 10 dolari.
   Katie făcu ochii și mai mari:
   - Zece dolari? CeCe, de unde ai luat tu banii ăștia?
   CeCe ridică din umeri:
   - Tata îmi trimite bani, știi? Aveam de ales între a citi asta sau teancul de reviste Life de la Sandra Krekly, dar alea sunt vechi de doi ani, toate.
   În seara aceea, la cină se servi carne de vită, piure de cartofi, cremă de porumb și o pâine dulceag-lipicioasă despre care CeCe presupuse că s-ar fi vrut a fi pâine de mălai, dar n-avea niciun gust. Katie luă niște piure cu furculița și se apucă să-l mestece, gânditoare. CeCe o urmări cum se uita prin încăpere cu ochi mijiți, în timp ce era evident că făcea niște calcule. Mereu vedea petrecându-se diverse lucruri în preajma lor, lucruri pe care CeCe era prea proastă ca să le vadă.
   - Va trebui să citești cu voce tare părțile cele mai interesante, zise Katie.
   - Nu pot, răspunse CeCe, roșind. În niciun caz. Când ajung la pasajele deocheate, o să-ți dau ție cartea.
   - Bine, o să citesc eu, acceptă Katie, dându-și părul pe spate și scormonind iar prin piure. Probabil că nu e ceva ce n-am mai văzut.
   Asta era replica obișnuită a lui Katie. Lăsa impresia că are experiență în privința bărbaților, dar CeCe începuse să realizeze că nu intra niciodată în detalii. Însă nu-i păsa de asta.
   - Am auzit că e... suculentă, spuse ea, încercând să-i mențină viu interesul lui Katie. Pat zice că sunt chiar și cuvinte urâte în carte. Și că personajele fac chestii.
   Dar Katie nu mai era atentă la ea. Undeva, într-un colț, Alison Garner și Sherri Koustapos se certau la masa lor, cu capetele plecate. Sherri avea o grimasă de furie. Katie le urmărea precaută. Părea să aibă un soi de radar pentru necazuri, de parcă le-ar fi putut detecta de oriunde. CeCe încercă să-i distragă atenția:
   - Hei, uite-o pe Roberta.
   Roberta traversa încăperea, ducând în brațe tava din lemn cu mâncare. Se așeză la masă cu echipa ei de hochei pe iarbă, unde fetele sporovăiau și chicoteau, în vreme ce ea rămânea tăcută. CeCe se uită în propria farfurie și realiză că deja mâncase tot, așa că lăsă jos cuțitul și furculița.
   - Te-ai întrebat vreodată ce caută Roberta la Idlewild? spuse Katie. Are note bune și face și sport. Nu pare să fie locul ei aici.
   - A, păi asta e ușor, spuse CeCe, fără să stea pe gânduri. Unchiul ei s-a întors din război și a-ncercat să se sinucidă. Roberta a intrat peste el chiar atunci, așa că au trimis-o de acasă.
   - Ce?!
   Katie se holbă la CeCe, iar CeCe realiză că marcase chiar mai multe puncte decât cu Amantul Doamnei Chatterley.
   - De unde știi tu asta?
   - Susan Brady nu e doar supraveghetoare de cămin, știi? zise CeCe. Știe totul. A auzit-o pe domnișoara Maxwell când îi povestea asta doamnei Peabody; și mi-a zis și mie.
   Katie părea că încă digeră aceste informații.
   - Dar n-are sens. Dacă unchiul ei e nebun, de ce au trimis-o pe Roberta de acasă și nu pe el?
   - Poate că a văzut sânge, încercă CeCe. Poate că a făcut o cădere nervoasă sau ceva. Dacă aș vedea una ca asta, aș vrea să plec departe, foarte departe de acolo.
   Corect. Se uitară la Roberta, care își mânca în tăcere cina, palidă la față.
   - Nu ridica privirea, o avertiză Katie după câteva clipe. Vine Lady Loon.
   Cearta de la masa din colț luase amploare, iar Sherri Koustapos sărise în picioare, aproape răsturnând banca. Alison rămăsese așezată și continua să-și mănânce crema de porumb, dar fața i se înroșise de furie stăpânită. CeCe simțise o dată mânia lui Alison, chiar în prima ei lună la Idlewild - Alison o făcuse „vacă grasă” și o lovise cu o rachetă de badminton ruptă din debaraua vestiarului - și nu voia să repete experiența. Alison ura pe toată lumea și, când lovea, lovea cu putere.
   Tocmai traversa în grabă încăperea, îndreptându-se spre zona gălăgioasă, domnișoara London, cea căreia toată lumea îi spunea Lady Loon. Părul ei blond-nisipiu, sârmos, începuse să se elibereze din cocul strâns, iar rochia ei din poliester înflorat era udă la subraț. Avea vreo 20 și ceva de ani, era cea mai tânără profesoară de la Idlewild și, după numai 6 luni de predat aici, părea a fi la fel de nepregătită. Toanele fetelor o scoteau din minți, dramele lor o enervau, iar indisciplina lor o înfuria de fiecare dată. Cele peste 100 de fete, multe dintre ele incorigibile, o călcau pe nervi în fiecare zi, așa că femeia își petrecea majoritatea timpului într-o stare de furie turbată care ar fi fost amuzantă dacă n-ar fi avut o urmă de disperare.
   - Doamnelor, o auzi CeCe strigând peste gălăgia făcută de fetele ce se certau încă. Doamnelor, stați jos!
   Fetele nu o băgară în seamă. Cu un suspin uluit, CeCe o văzu pe Sherri cum se apleacă și scuipă în farfuria lui Alison. Aproape instantaneu, Alison sări de pe bancă și lovi cât putu de tare; se auzi un trosnet sonor când pumnul ei greu și mânios izbi nasul lui Sherri.
   Celelalte profesoare, care se tot foiseră pe lângă perete, se mobilizară mormăind, fără tragere de inimă. Lady Loon - obiceiul ei politicos-ironic de a li se adresa fetelor cu apelativul „doamnelor” îi atrăsese porecla - o apucă pe Alison de braț și o târî de la masă. Vacarmul era asurzitor. Fetele urlau, Sherri țipa și sângera, iar grupul de profesoare se apropia de acea masă.
   CeCe nu-i auzea vocea, dar vedea cum buzele rujate ale lui Lady Loon rostesc vorbele Calmați-vă, doamnelor! Calmați-vă! Văzu sângele care se scurgea printre degetele lui Sherri, direct pe podea, și se trase mai aproape de Katie:
   - Nu pot să sufăr sângele, spuse ea.
   Urmări privirea lui Katie, care de desprinsese de toată agitația și se concentrase pe altceva. Sonia stătea în dreptul uneia dintre ferestrele mari, în spatele unui grup de fete agitate. Franțuzoaica era nemișcată și palidă.
   Cum de nu observase CeCe niciodată cât de firavă era? Sonia părea mereu să fie puternică, exact ca tăișul unei săbii - subțire, dar imposibil de frânt. Cu toate astea, era mai scundă decât toate americancele din jurul ei și, când una dintre ele se lovi de ea încercând să vadă mai bine, Sonia aproape  că se prăbuși, ca o păpușă de cârpe.
   Dar ceea ce o alarmă pe CeCe era figura fetei. Fața Soniei era complet lipsită de expresie, ca o pagină goală, iar buzele îi erau căzute. Dispăruse aerul ei obișnuit, de istețime ageră, de parcă s-ar fi gândit în mod constant la lucruri absolut fascinante despre care nu voia să vorbească. Brațele îi atârnau pe lângă corp. Ochii ei, care în mod normal erau atenți și puțin pieziși, erau acum larg deschiși și văzători - cu siguranță vedeau - dar goi.
   Lady Loon o imobiliza pe Alison, care acum dădea din picioare și țipa.
   Sherri se așezase în genunchi, una dintre prietenele ei leșinase. Profesoarele se năpustiseră asupra grupului, trăgând de Sherri, încercând să facă loc în jurul fetei leșinate. Doamna Peabody o ținea pe Alison de brațul celălalt, iar vocea ei extrem de sonoră se auzi până la CeCe:
   - Fata mea, tu o să stai în detenție specială. Auzi? Mișcă-te! Hai mai repede!
   CeCe se uită iar la Sonia. Privea, privea. Pielea îi căpătase o culoare cenușie.
   Din colțul opus al camerei, CeCe o văzu pe Roberta cum se ridică, speriată, de la masa ei și încearcă să traverseze încăperea spre Sonia.
   - Katie, spuse CeCe, încercând să acopere vacarmul. Soniei îi e rău, cumva?
   Katie atinse mâna lui CeCe:
   - Hai repede.
   Se ridică de pe scaun și CeCe o urmă; amândouă se strecurară prin mulțimea de fete transpirate și agitate, spre Sonia. Roberta venea din direcția opusă, dar avansa mai încet din pricina unui grup compact alcătuit din coechipierele ei.
   Katie răzbătu prin norul de uniforme din lână, ajutându-se de coate și genunchi. CeCe se ținu după ea, fără să-și poată alunga din minte culoarea pe care o căpătase fața Soniei. Ceva nu e în regulă cu Sonia, se gândi ea. Cum de n-am știut? Cum de nu ne-am dat seama că Sonia are ceva?
   Sonia era tot lângă fereastră, nemișcată. Katie se repezi lângă ea, o apucă de mână și o trase ușor. Fără să stea pe gânduri, CeCe o apucă pe Sonia de cealaltă mână, astfel încât fata să fie protejată din ambele părți.
   Când CeCe era mică, tatăl ei bogat îi trimisese un cadou de Crăciun la prima ei școală-internat: o păpușă-bebeluș. Bebelușul avea ochi stranii de mărgele, capul tare și mâini la fel de tari, modelate în forma neverosimilă a unor mâini de adult. Acum, mâna Soniei îi amintea lui CeCe de acele mâini - mică, rece, strânsă, vie, dar și moartă în același timp. CeCe o ținu bine și, împreună cu Katie, o scoaseră pe franțuzoaică din încăpere. Cu coada ochiului, o văzu pe Roberta venind după ele - picioarele ei lungi mâncau pământul, coada i se legăna, iar pe frunte i se citea îngrijorarea.
   Sonia nu scoase niciun sunet, nu încercă să protesteze. Picioarele i se împleticeau între Katie și CeCe, dar mâinile și brațele nu i se mișcau. Ieșiră din clădirea sălii de mese în aerul umed; toate patru porniră într-o sincronizare perfectă spre Clayton Hall.
   - O să fie bine, își auzi CeCe propria vocea adresându-i-se Soniei, deși habar n-avea ce anume nu era bine în clipa asta. O să fie bine.
   - Ar trebui s-o ducem la infirmerie? întrebă Roberta.
   Infirmeria era peste poiană, în clădirea profesoarelor.
   - Nu, zise Katie, plat. Nu o ducem la asistenta Hedmeyer. Oricum n-o poate ajuta. Hai s-o ducem în cămin. Mergeți.
   - Dar ar trebui să spunem, totuși, cuiva, îndrăzni CeCe.
   - Cui? întrebă Katie, fără să se oprească, și îi aruncă lui CeCe o privire atât de furioasă, încât fata păli, șocată. Cui să spunem? Lui Lady Loon? Doamnei Peabody? Să le spunem despre asta? Or s-o disciplineze. Ai înnebunit?
   - Taci din gură, Katie, spuse Roberta. Încearcă și ea să ajute.
   CeCe se uită la fața cenușie a Soniei, la ochii ei pe jumătate închiși. Se întâmpla ceva ce ea nu reușea să priceapă. Mereu era așa de proastă, cumplit de proastă!
   - Dar ce are?
   Nu-i răspunse nimeni. Intrară în Clayton Hall și o ajutară pe Sonia să urce până la etajul trei. Sonia încercă să meargă ținându-se de ele, dar gleznele i se înmuiară și capul îi căzu în piept. Spuse ceva în franceză, ceva care suna ca o poezie, în cuvinte ce-i ieșeau mecanic de pe buze.
   Niciuna dintre fete nu știa franceză, dar CeCe se uită cu atenție la buzele Soniei când toate patru ajunseră pe palierul etajului trei.
   - Cred că se roagă.
   - Nu se roagă, spuse Katie.
   Odată intrate în cameră, o așezară pe Sonia în patul ei, peste așternut, și o descălțară. Sonia mormăi din nou, de data asta o amestecătură de cuvinte englezești și franțuzești. CeCe își apropie urechea de buzele Soniei și prinse câte ceva:
   - Te rog, nu mă duce acolo. Te rog, nu. O să tac.
   Repeta același lucru în șoaptă. Până la urmă, fata se întoarse cu fața în sus și își acoperi ochii cu mâinile tremurânde, izolându-se de fete, cu picioarele ei subțiri ițite de sub fusta mototolită.
   Roberta se așeză pe marginea patului. Katie rămase în picioare și se uită la Sonia cu o expresie întunecată, impenetrabilă.
   - Mă duc să-i aduc un pahar cu apă, spuse ea și ieși din cameră.
   CeCe se uită la Roberta, la fața ei prelungă, de o frumusețe banală, la părul ei blond legat la spate. Roberta părea tulburată de imaginea Soniei, dar, în același timp, părea să înțeleagă. CeCe nu credea că e cazul să vorbească, dar nu se putu abține:
   - Cum de ai știut ce se întâmpla? întrebă ea. Cum de ai știut ce e de făcut?
   Roberta scutură din cap:
   - N-am știut.
   - Ai mai văzut așa ceva, nu?
   Roberta ezită o clipă înainte să răspundă:
   - Nu.
   Figura fetei se închise treptat, eliberându-se de orice urmă de emoție. Deveni impenetrabilă ca o statuie. Poate că și Roberta făcuse o astfel de criză după ce unchiul ei încercase să se sinucidă. Poate că, sub toată liniștea ei, Roberta nu era așa de calmă și de încrezătoare cum părea.
   - Ce înseamnă asta? o întrebă CeCe. E bolnavă?
   - CeCe, taci.
   Dar nu putea să tacă. Atunci când îi era teamă, când era agitată, îi era greu să tacă.
   - Și Katie a știut. A mai văzut asta.
   - Nu, n-am mai văzut, spuse Katie, care stătea în prag cu un pahar de apă în mână. Doar că reacționez repede. A suferit un fel de șoc și era pe cale să leșine. Trebuia s-o scoatem de acolo ca să nu vadă profesoarele. Sonia, bea asta.
   Se aplecă, îi îndepărtă fetei o mână de pe față, îi înclină capul și o privi în ochi:
   - Ascultă-mă, spuse ea răspicat. Lumea ne-a văzut când am plecat de acolo. Dacă nu-ți vii în fire, s-a terminat. Fetele care leșină sunt trimise la camera de detenție specială pentru că au creat un incident. Acum ridică-te.
   CeCe deschise gura să protesteze, dar, spre uimirea ei, Sonia își trecu picioarele peste marginea patului și se ridică în capul oaselor. Se clătină o clipă, apoi întinse mâna:
   - Dă-mi apa, spuse ea, cu glas răgușit și cu accentul franțuzesc amplificat din pricina epuizării.
   Se auzi o bătaie puternică în ușă. Era Lady Loon.
   - Doamnelor. Ce se întâmplă aici?
   Katie îi făcu semn Robertei, care se ridică și deschise.
   - Nimic, domnișoară London, spuse ea. Sonia a amețit puțin, dar e bine acum.
   Sonia băuse apa cu înghițituri mari, dar lăsă paharul și se uită la profesoară:
   - Nu suport sângele, spuse ea răspicat.
   Lady Loon își trecu mâna prin părul ciufulit.
   - Orele de după-amiază încep în 20 de minute, spuse ea. Absențele vor fi notate și trimise la detenție, e clar?
   - Da, domnișoară London, răspunse CeCe.
   Profesoara aruncă o privire neajutorată în susul și în josul holului, apoi porni spre scară.
   CeCe se uită la fețele celorlalte trei fete. Era clar că întâmplarea din sala de mese aproape că o făcuse pe Sonia să clacheze nervos. Oare ce grozăvie își amintise când văzuse două fete care se băteau? De obicei se considera foarte proastă, dar de data asta avu impresia că, poate, începe să înțeleagă.
   Nu știa totul despre prietenele ei, dar toate erau fete de la Idlewild. Fetele de la Idlewild ajungeau aici dintr-un motiv, fără excepție. Fie erau dure, precum Katie, fie impasibile, ca Roberta, pentru că un lucru, ceva le făcuse să fie așa. Ceva ce recunoșteau instinctiv una în cealaltă. Nu știau ce anume era în neregulă cu Sonia - nici acum nu aflaseră - dar recunoșteau acel ceva.
   Te rog, nu mă duce acolo, asta spusese Sonia. CeCe nu știa ce înseamnă asta, dar era ceva cumplit. Poate chiar mai cumplit decât ce văzuse oricare dintre ele.
   CeCe nu fusese un copil dorit, nici de tatăl ei și nici de mamă, dar mereu fusese în siguranță. Nu se aflase niciodată în genul de pericol pe care credea că Sonia îl revede cu ochii minții. Ei nu i se întâmplase nimic cu adevărat rău. Nu cu adevărat rău.
   Cu excepția apei. Ziua aceea când mersese la plajă cu mama ei, cu ani în urmă, și înotase în ocean. Când se uitase în sus, prin apă, sufocată, și văzuse fața mamei ei. Apoi nimic.
   Dar apa fusese cu mult timp în urmă. Și fusese un accident.
   Și, așa cum îi spusese lui CeCe chiar mama ei, fetelor li se întâmplau accidente mereu.

CAPITOLUL 7

        Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

       Aveau de mers pe jos vreo 20 de minute prin noroiul întărit ca să ajungă la puț.
   Fiona mergea în spatele lui Anthony Eden, cu privirea lipită de spinarea lui îmbrăcată în negru, în timp ce el pășea greoi cu pantofii lui scumpi. Ea își ținea mâna pe aparatul de fotografiat pentru ca acesta să nu i se izbească de piept și se bucura că își pusese bocancii de drumeție. După ce Eden primise apelul, ea pornise pur și simplu după el, fără nicio vorbă; deocamdată, era prea tulburat ca să-și dea seama de asta și s-o alunge.
...........................