Obsesia, Nora Roberts

 ..................................................................

6-8

                Krista se răsuci pe scaun și-și dădu jos o pereche de ochelari mov.

   Avea o față frumoasă, cu ochi mari, căprui, o gură plină şi lungă şi pe nara stângă sclipirea unui cercel mic, rubiniu.
   - Mă bucur foarte tare să te cunosc. Prefă-te că am un scaun pe care să ţi-1 ofer. Îmi plac mult lucrările tale, adăugă ea. M-am uitat pe pagina ta de mai multe ori şi am bătut-o pe Jenny la cap să te aducă încoace.
   - Îmi place magazinul tău - pe care l-am evitat pentru că nu am voinţă. Am ales deja nişte sfeşnice şi probabil că nu voi putea pleca de aici fără acea oglindă ovală cu rama din bronz.
   - Piesa lui Jenny.
   - Luată de la talcioc şi refăcută, confirmă Jenny. Naomi ne-a adus nişte fotografii.
   Jenny puse cutia pe biroul aglomerat.
   - Abia am rezistat să nu mă uit eu mai întâi.
   - E bine că îţi aminteşti cine e şeful aici.
   Krista se ridică de pe scaun şi deschise cutia, apoi îşi puse ochelarii la loc pe nas să se uite mai bine.
   Alesese printuri mai mici, studii de flori sălbatice, o serie de patru cu golful, una cu portul, un alt set cu trunchiuri-mamă.
   - Sunt imprimate şi înrămate superb. Faci asta singură?
   - Parte din acest proces, da.
   - Astea pot să le vând.
   Femeia rezemă două de cutie, făcu un pas în spate şi le studie.
   - Da. Putem să le vindem. De fapt, cu turiştii în oraş, putem să le vindem de cum le expunem în magazin.
   Îşi scoase din nou ochelarii şi bătu cu ei în mână. Apoi rosti un preţ.
   - Procent standard 60 la 40, adăugă ea.
   - Mi se pare în regulă.
   - Bine, pentru că le vreau foarte tare. Şi pot să iau mai multe, mai ales cu fauna şi flora locală, scene acvatice, scene cu oraşul. Pot să le vând şi ca printuri neînrămate. Ne putem gândi la asta. Golful şi portul mi-ar plăcea sub formă de carte poştală.
   - Pot să fac cărţi poştale.
   Krista se întoarse şi îşi puse braţul pe după umerii lui Jenny într-o manieră relaxată, nestudiată, care-i dădu de înţeles lui Naomi că femeile erau bune prietene.
   - Poate să facă şi cărţi poştale. Ştii de câtă vreme îmi doresc cărţi poştale cu gust?
   Jenny rânji şi o cuprinse pe Krista de talie.
   - De când ai deschis magazinul.
   - De când am deschis magazinul. O să iau de la început două duzini de cărţi poştale, de îndată ce mi le poţi aduce. Ba nu, trei. Trei duzini. Le pot vinde şi la pensiune cât ai clipi.
   - Mai multe imagini?
   - Alegerea e a ta, confirmă Krista. Jen, pune preţuri pe astea şi scoate-le în magazin. Alege tu locul. Ea e mâna mea dreaptă, îi spuse lui Naomi. Chiar dacă plănuieşte să mă lase la greu.
   - Mai sunt luni întregi până atunci. Ştiu exact unde să le pun pe astea.
   Jenny le aşeză la loc în cutie şi le ridică.
   - Dacă mai ai câteva minute, Naomi, o să scot contractul la imprimantă pentru ce achiziţionăm.
   - Sigur.
   - Să nu pleci fără să treci pe la mine, zise Jenny şi ieşi cu lucrările ca să le aranjeze.
   - O să fac şi o comandă pentru cărţile poştale, dacă tot m-am apucat. Cum merge munca sus la promontoriu?
   - Foarte, foarte bine, de asta şi am nevoie de sfeşnicele alea, cele răsucite. Trebuie să-şi găsească locul în biblioteca mea. Cred că oglinda o să fie pentru hol... Dar... trebuie să fie şi ea pe undeva pe acolo. Şi ce miroase aşa de bine acolo afară?
   - E aromă de lămâiţă din aparatele noastre de parfumat aerul.
   - Mi s-a spus că am nevoie de aşa ceva - de plante. Cred că o să vreau şi aparate de parfumat aerul cu lămâiţă.
   - Spune-i lui Jenny să-ţi dea unul - din partea casei. O să facem ceva bani împreună, Naomi.
   Naomi plecă cu mai mult decât îşi făcuse socoteala că va obţine, ceea ce justifica achiziţiile. Casa avea nevoie de lucruri, şi Krista avea dreptate. Vor face ceva bani împreună. Fără îndoială, având în vedere că patru printuri înrămate se vândură înainte ca Jenny să o sune.
   - Avem de lucru, Tag.
   Naomi îi prinse lesa, când el era prea distras de încântare ca să prolesteze. Îşi încărcă cumpărăturile şi îşi scoase aparatul de fotografiat și rucsacul.
   - Hai să ne plimbăm şi să facem nişte cărţi poştale.
   Când ajunse în sfârşit acasă, echipa se pregătea de plecare, dovedind încă o dată utilitatea de-a avea bărbaţi în casă. Echipa de faianţari îi cără alimentele, în timp ce Kevin apucă achiziţiile ei de la magazinul de suvenire.
   - Înţeleg că ai văzut-o pe Jenny.
   - Şi m-a costat. Dar acum am fotografii expuse în magazin şi un contract pentru mai multe.
   Ea se opri în salon şi simţi satisfacţia unei zile petrecute cu folos mai sporind un pic.
   - Aţi terminat stucatura. Camera arată superb!
   - A fost o zi aglomerată. De ce nu urcăm să vezi ce altceva am mai terminat?
   - Dacă vorbeşti despre baia mea, s-ar putea să izbucnesc în plâns.
   Cu un rânjet pe faţă, el o bătu pe braţ.
   - Adu şi nişte şerveţele.
   Aproape că avu nevoie de ele.
   - Nu poţi să calci pe ea până mâine, o avertiză el.
   - E în regulă. De fapt, dacă aş intra, chiar aş cădea în genunchi. E superbă, Kevin. E o muncă superbă. Totul.
   Îşi dorise calm şi odihnă, chiar spre zen, şi alesese gresie gri, cu un gri perlat pe pereţi, griul reflectându-se în blatul alb de granit. Adăugase un aspect rustic folosind cada cu picioare în formă de gheare şi se răsfaţase cu duşul cu perete de sticlă.
   - Nichelul acela mat a fost alegerea perfectă. Cromul ar fi fost prea strălucitor. Iar rafturile deschise funcţionează bine aici, pentru că eşti o fire ordonată, din ce am văzut.
   - O să aduc nişte nuanţe de albastru aici - cu prosoape şi nişte sticle. Am văzut nişte sticle vechi albastre la Cecil. Şi nişte verde cu o plantă. Poate nişte beţe din acelea de bambus.
   - Ar trebui să pui nişte fotografii pe perete. Poate unele cu canalul.
   - Ram e din nichel mătuit, passepartout gri. Ce idee bună!  Îmi place.
   - Mă bucur să aud asta. N-am ştiut dacă voiai biroul aici şi n-am vrut să-l mut până nu spuneai că era în regulă.
   - Poate mâine, când camera va fi complet funcţională.
   - Am făcut nişte progrese şi în atelierul tău, dacă vrei să vezi şi asta.
   Ea voia să vadă tot. Petrecură următoarele 10 minute trecând opţiunile ei în revistă, discutând termene de realizare. Abia apoi începu să-i pice fisa.
   - Kevin, tu trebuie să ai grijă de mine?
   - Poate. M-am gândit că Xander trebuie să apară în curând.
   - Şi îmi închipui că soţia şi copiii tăi de acasă se întreabă unde eşti.
   - Mai am timp. Ştii, voiam să te întreb despre...
   - Îţi faci timp, îl întrerupse ea. Şi eu apreciez gestul, dar sunt bine. Am un câine fioros.
   Kevin se uită spre locul unde Tag stătea tolănit, studiindu-şi propria coadă care se mişca, de parcă era fascinat de ea, în vreme ce Molly moţăia alături.
   - Da, văd asta.
   - Şi am o centură maro.
   - Am şi eu câteva.
   - La karate. Aş fi putut să obţin şi centura neagră, dar maro e destul. Şi asta pe lângă toate cursurile de autoapărare pe care le-ani urmat. Femeie singură, călătorind neînsoţită, adăugă ea, deşi nu asta fusese principalul motiv.
   - Aş fi foarte atent să nu mă cert cu tine, dar m-aş simţi mai bine dacă aş putea să rămân până apare Xander. Şi chiar mai aveam câteva întrebări despre baia din camera verde.
   El îi distrase atenţia cu vorbăria despre borduri şi capete de duş, cu planurile de demolare - baia alb cu albastru - până când Tag îşi înălţă capul şi o luă la goană, lătrând. Molly căscă, se rostogoli şi se culcă la loc.
   - Trebuie să fie Xander.
   - Atunci eşti bine-venit să bei o bere cu el sau să pleci.
   - Nu m-ar deranja o bere.
   Ieşiră afară, în timp ce Tag ţopăia şi lătra la uşa din faţă. Ea se întrebă dacă relaţia ei cu Xander progresa spre momentul în care îi va da o cheie şi codul de la sistemul de alarmă.
   Părea o chestiune foarte importantă a relaţiei, una la care trebuia să se gândească foarte serios. Dar când deschise uşa, Tag alergă afară şi se repezi cu încântare spre Lelo.
   - Ia uite băiatul! Ia uite la el!
   Se alintară reciproc preţ de un minut, înainte ca Lelo să se ridice.
   - Salut, Kev. Bună, Naomi. Am adus desenele şi cifrele de care am vorbit.
   Naomi care cumpărase casa ar fi mulţumit, ar fi luat pachetul şi ar fi spus la revedere. Naomi cea pe care încerca să o regăsească trase aer în piept.
   - Haide, adu-le înăuntru. Kevin o să bea o bere. Poţi să bei una cu el.
   - Nu zic nu la bere după o zi de muncă. Vrei o bere? îl întrebă el pe câine.
   - E minor, zise Naomi, şi Lelo începu să râdă ca un nebun.
   Naomi se duse în bucătărie, desfăcu două beri şi apoi uşile-acordeon.
   - Eu o să beau vin. Scaunele alea pliante de afară nu arată cine ştie ce, dar sunt confortabile.
   Putea să le audă vocile, şoptite afară în timp ce turna vinul. Curioasă, deschise pachetul de pe blat şi studie desenele.
   Când ieşi afară, Lelo şi Kevin stăteau în scaunele pliante ca doi lipi pe puntea unei ambarcaţiuni, contemplând orizontul. Amândoi câinii stăteau lângă balustradă, făcând acelaşi lucru.
   - Lelo, eşti un adevărat artist!
   El chicoti şi se îmbujora.
   - O, bine. Ştiu să desenez un pic.
   - Ştii să desenezi un pic mai mult. Şi ai transformat terenul într-o oază de grădină fără a compromite spaţiul sau senzaţia de deschidere. Şi paturile de flori înălţate de la verandă, asta e o idee inspirată.
   - Pot să văd şi eu?
   Kevin luă desenele şi le răsfoi, le studie.
   - E frumos, Lelo. E foarte frumos.
   - Am şi o broşură acolo cu diferite modele de pavele. Putem să comandăm ce vrem de acolo.
   Naomi dădu din cap, se aşeză pe balansoar să se uite la estimările de preţ. El le făcuse în mai multe feluri. întreg terenul şi veranda Sfinte Sisoe! - şi defalcat, secţiune pe secţiune.
   - Tata a făcut chestia cu cifrele şi cu adunările de acolo.
   - Sunt o sumedenie de cifre la care trebuie să mă gândesc. Dar... Vreau paturile de flori ridicate lângă verandă. Gătitul mă relaxează după ce am lucrat toată ziua.
   - Dacă îi dai papucii lui Xander, poate te gândeşti să te măriţi cu mine. Eu nu ştiu să gătesc deloc, îi spuse Lelo, dar tare îmi place să mănânc.
   - O să te ţin de rezervă. Vreau mult să facem partea din faţă, chiar aşa cum ai desenat-o. Dar o să mai cer o reducere de cinci procente pentru fotografii.
   - Îi dau mesaj lui tata să vedem ce spune. Cred că ar accepta.
   - Şi poţi să-i spui că, dacă totul iese aşa cum vreau, aş putea să fac restul la toamnă. Sau primăvara următoare. Nu poţi să faci toată partea din faţă până nu dispar containerele, dar mi-ar plăcea să văd o parte din copaci şi din tufe la locul lor.
   - Dă-mi o secundă.
   Când Lelo îşi scoase telefonul, câinii săriră în picioare, alergară în jos pe scările de la verandă.
   - Trebuie să fie Xander, observă Kevin. Câinii sunt un sistem bun de avertizare.
   Câinii alergară înapoi. Molly se aşeză, dar Tag alergă înainte şi înapoi, mai că nu făcu şi tumbe până când Xander îl ajunse din urmă.
   - Dai o petrecere?
   - Aşa se pare.
   - Atunci e bine că am mai adus bere.
   Veni cu baxul cu şase beri, îl puse jos ca s-o tragă pe Naomi spre el şi s-o sărute, trecând de la salut la sărut fierbinte într-o clipită.
   - Le dau doar de ştire să-şi caute femeile lor. Vrei să-ţi mai aduc vin?
   Naomi se uită uşor năucă la paharul ei.
   - Nu, e în regulă.
   - Încă o bere? îl întrebă el pe Kevin.
   - Nu, una e de ajuns.
   Xander se uită la Lelo care se întorsese pe verandă încă vorbind la telefon şi-şi luase berea pe trei sferturi plină.
   - Atunci doar eu.
   Xander duse baxul de bere înăuntru şi se întoarse cu o sticlă rece.
   - Despre ce vorbim?
   - Grădina mea. Nu mi-ai spus că Lelo e un artist.
   - Are talent.
   După ce se aşeză cu un oftat de relaxare, Xander luă prima înghiţitură.
   - Zi lungă? întrebă Naomi.
   - Şi încă cum! Dar acum s-a încheiat.
   Lelo se întoarse iar.
   - Putem să începem săptămâna viitoare.
   - Săptămâna viitoare.
   - Tata o să vrea să vină să se uite chiar el - mai ales ca să te cunoască, ăsta-i adevărul. Îi place să ştie pentru cine lucrează, dar putem să începem săptămâna viitoare. Probabil că marţi. E în regulă cu cinci procente mai puţin, zise Lelo şi întinse mâna. Trebuie să pecetluim înţelegerea. Aş prefera să te sărut, dar Xander m-ar azvârli peste balustradă.
   - Mai întâi te-aş lăsa inconştient, ca să nu te doară aşa de tare.
   - Ce prieten bun, zise Lelo şi se aşeză din nou, mângâindu-1 mai întâi pe Tag, apoi pe Molly. Va trebui să-l înveţi să nu sape în răsadurile noastre sau să ridice piciorul la tufe.
   - Doamne. Nu m-am gândit la asta.
   - E un câine bun. O să înveţe.
   Naomi sorbi din vin. Erau subtili - se cunoşteau de prea multă vreme aceşti bărbaţi. Dar ea observă semnalele discrete care treceau de la unul la altul.
   La fel ca Xander, ea lăsă să-i scape un oftat.
   - De ce nu vorbim despre elefantul de pe verandă? Nu sunt genul sensibil şi nu trebuie să fiu protejată. Plus că nici nu-mi place. Deci, s-a mai aflat ceva despre uciderea Marlei?
   Lelo se uită la berea pe care o ţinea atârnată între picioare şi nu zise nimic.
   - Au făcut autopsia, vorbi Xander. Şi există nişte zvonuri. S-ar putea să nu fie decât atât.
   - Despre ce?
   - Că a fost violată, probabil de mai multe ori. Sugrumată de mai multe ori, tăiată un pic, bătută un pic mai mult.
   - Eu nu înţeleg cum poate cineva să facă altcuiva aşa ceva, murmură Lelo. Pur şi simplu nu înţeleg. Spun că nu a fost ucisă aici jos, ci doar că aici a fost abandonată. Am auzit că Chip a făcut o criză.
   - O iubea, zise Kevin. A iubit-o mereu.
   - N-avea cum să fie cineva din Cove, continuă Lelo. Am şti dacă cineva în stare de aşa ceva ar locui aici.
   „Nu“, se gândi Naomi, „nu ştii întotdeauna cine trăieşte lângă tine."
 
      Naomi se afundă în muncă. Rareori lucra după un alt plan decât al ei şi descoperi că era interesant să facă fotografii pentru cerinţele specifice ale Kristei.
   Când vorbea sau scria familiei, nu menţiona nimic despre crimă.
   Ea nu-i dădu lui Xander o cheie - iar el nu ceru una. Dar se gândi la asta. Deşi îi declanşă o migrenă masivă, bazată pe stres, se duse la înmormântarea Marlei. Stătu în timpul slujbei scurte cu Xander, cu Kevin şi Jenny flancând-o de partea cealaltă.
   Se părea că aproape toată lumea din oraş venise, toţi cu chipuri serioase, să le ofere condoleanţe mamei Marlei şi lui Chip.
   Biserica mirosea puternic a crini - cei roz erau aşezaţi pe coşciugul lucios, cei alb cu roz erau puşi în coşuri înalte.
   Ea nu mai fusese de mai bine de un deceniu într-o biserică. Îi aminteau de copilărie, de rochiile de duminică, ţepene de atâta apret, de lecturile din Biblie de miercuri seară. De tatăl ei care stătea pe podium şi recita Scriptura cu voce profundă, atâta sinceritate pe chipul lui când vorbea despre vrerea lui Dumnezeu sau despre iubirea lui Dumnezeu, sau despre a urma calea cea dreaptă.
   Fiind acum înăuntru, cu soarele strălucind prin vitralii, parfumul crinilor înăbuşind aerul, cu reverendul citind pasajele atât de familiare, Naomi îşi dori să nu fi venit. Nu o cunoscuse pe Marla şi nu avusese decât o întâlnire dificilă cu ea.
   Dar ea o descoperise, aşa că se forţase să vină.
   Uşurarea veni ca un vânt aspru prin amintirile prăfuite când păşi afară în lumina clară, incoloră a soarelui, în aerul curat, neparfumat.
   Xander o conduse departe de locul unde se adunaseră ceilalţi să vorbească înainte să plece spre cimitir.
   - Te-ai albit.
   - A fost înghesuială acolo, asta e tot.
   Şi prea mulţi care se uitaseră pe furiş la ea. La femeia care găsise cadavrul.
   - Trebuie să mă duc la cimitir, îi spuse el. Tu nu.
   - Nu cred că o să vin, într-adevăr. Mi se pare că aduce prea mult a căscat gura, pentru că, de fapt, nu o cunoşteam.
   - O să te duc înapoi, te las acasă în drum.
   - Ar fi trebuit să vin cu maşina mea. Nu m-am gândit la asta.
   - Nu e cine ştie ce ocol, începu el, apoi se întoarse când se apropie Chip.
   Era imaginea durerii, se gândi Naomi. Cu ochi roşii, privirea tulbure, pielea palidă şi vânătă sub ochi, de la lipsa de somn. Un bărbat puternic cu o înfăţişare pierdută.
   - Chip. Îmi pare rău, omule!
   Se îmbrăţişară ca între bărbaţi, înainte ca Chip să se uite la Naomi.
   - Domnişoară Carson.
   - Naomi. Îmi pare tare rău. Îmi pare rău.
   - Tu ai găsit-o. Şeful poliţiei spune că felul... că felul în care fusese plasată... ar mai fi trecut ceva timp înainte să fie găsită. Dar tu ai găsit-o, ca să o poată aduce înapoi, să aibă grijă de ea.
   Din ochii îndureraţi începură să se prelingă lacrimi, în timp ce el îi luă mâna între palmele lui masive.
   - Îţi mulţumesc.
   De regulă, ea evita să atingă oameni străini, să se apropie prea tare de ei, dar compasiunea o copleşi. îl trase spre ea şi îl ţinu strâns o clipă.
   Niciun criminal nu se gândea la asta - sau o făcea? se întrebă ea. Oare durerea şi jalea celor rămaşi în urmă le sporeau plăcerea de a ucide? Asezonau totul, asemenea sării-n bucate?
   Când se retrase, Chip îşi şterse lacrimile cu pumnul.
   - Reverendul spune că Marla a plecat într-o lume mai bună, zise el şi scutură din cap. Dar aici e un loc bun. E un loc bun. Nu ar fi trebuit să plece spre o lume mai bună.
   Înghiţi cu greu.
   - Veniţi la cimitir?
   - Eu vin. O duc pe Naomi acasă şi apoi o să fiu acolo.
   - Mulţumesc că ai venit, Naomi. Mulţumesc că ai găsit-o.
   În timp ce el se îndepărta ca un om cu mintea rătăcită, Naomi se întoarse cu spatele.
   - O, Doamne, Xander! exclamă ea şi plânse pentru o femeie pe care n-o cunoscuse.

Capitolul 20

       Cum cei mai mulţi din echipă o cunoşteau pe Marla, Naomi ajunse acasă şi constată că era relativ linişte.
   Zgomotul era concentrat deocamdată în ceea ce avea să fie studioul ei şi se auzea sub forma muzicii country şi a unui pistol pentru cuie. Cu toate astea, când încercă să lucreze, nu reuşi să se liniştească. Orice fel de imagini deschidea pe ecran, sfârşea prin a vedea ochi distruşi.
   În schimb, luă aparatul şi câinele în partea din faţă a casei. Îi va face lui Lelo acele fotografii de dinainte de amenajare, o sarcină mai simplă şi de rutină nici că putea să găsească. Avea să facă nişte copii şi pentru ea şi poate că la un moment dat va face o carte despre evoluţia Casei.
   Putea să o ţină în bibliotecă, să se mai uite la ea atunci când toată renovarea va avea farmecul distanţei în timp.
   Când Tag dădu drumul uneia dintre mingile lui la picioare, Naomi se gândi să treacă la altă formă de petrecere a timpului. Ea aruncă mingea şi îl privi încântată cum gonea după ea. A treia oară se întoarse şi i-o scuipă la picioare şi îşi ciuli urechile, privirea schimbându-i-se. Slobozi un mârâit de avertisment cu câteva secunde înainte ca ea să audă sunetul unei maşini apropiindu-se.
   - Trebuie să fie echipa. Dacă tot vorbim de petrecut timpul.
   Dar văzu maşina mare a şefului poliţiei ivindu-se de pe pantă.
   Totul în ea se tensionă, simţi cum pumni reci îi strângeau stomacul. Ea îl văzuse la înmormântare. Dacă ar fi existat progrese în privinţa investigaţiei, cu siguranţă ar fi aflat ceva până acum. În orice caz, găsirea cadavrului nu însemna că el ar trebui să se simtă obligat să vină să o informeze direct. Exista un singur motiv pentru care venise să o vadă.
   Ca să se calmeze, Naomi puse mâna pe capul lui Tag.
   - E în regulă. Mă aşteptam să apară.
   Porniră amândoi peste porţiunea denivelată cu iarbă, în timp ce Sam cobora în maşină.
   - Fraţii Kobie, zise el şi făcu semn spre camionetă.
   - Da. Wade şi Bob sunt sus şi lucrează. Restul echipei s-a dus la înmormântare.
   - De la cimitir vin şi eu şi voiam să vorbim între patru ochi înainte să se întoarcă restul echipei lui Kevin.
   - Foarte bine.
   Stomacul ei era plin de noduri, dar ea se întoarse spre casă.
   - Nu am prea multe locuri de stat jos încă, dar e frumos pe veranda din faţa bucătăriei.
   - Am auzit că ai angajat familia lui Lelo să facă grădina.
   - Au de gând să înceapă marţi.
   - Faci progrese serioase aici, comentă el când intrară înăuntru.
   Ea dădu doar din cap şi continuă să meargă spre spatele casei. Progres, se gândi ea, dar pentru ce? N-ar fi trebuit niciodată să-şi permită să se îndrăgostească de casa asta, de regiune. N-ar fi trebuit niciodată să-şi permită să se implice într-o relaţie cu un bărbat.
   - Asta e o bucătărie a naibii de frumoasă, făcu Sam şi se opri relaxat să se uite în jur. Şi o privelişte care nu dispare.
   Când ea deschise uşile duble, el scutură din cap.
   - Dacă asta nu bate tot... A fost ideea ta sau a lui Kevin?
   - Kevin?
   - Se pliază cu totul şi dispar din vedere, deschid mult locul. Nu ar putea exista o variantă mai frumoasă aici.
   Ea luă unul dintre scaunele cu arcuri, în vreme ce Tag îşi tot lipea nasul de genunchiul lui Sam.
   - Te-am văzut la înmormântare, începu Sam. A fost drăguţ din partea ta că ai venit. Ştiu că nu o cunoşteai şi, cât ai cunoscut-o, nu s-a purtat foarte prietenos.
   - Îmi pare rău de ce i s-a întâmplat.
   - Tuturor ne pare.
   El se foi, luându-şi privirea de la privelişte ea să se uite în ochii ei.
   - Ar însemna să nu-mi fac treaba, Naomi, dacă nu m-aş interesa de persoana care i-a găsit cadavrul.
   - Nu. Ar fi trebuit să-ţi spun chiar eu. N-am făcut-o. Voiam să cred că n-o să verifici, că nimeni nu va şti.
   - De asta ţi-ai schimbat numele?
   - Este numele de fată al mamei, numele unchiului meu. El ne-a crescut, după... Ne-a luat la el, pe mama, pe mine şi pe fratele meu, după ce tata a fost arestat.
   - Tu ai contribuit la arestarea lui.
   -Da.
   - E un lucru cumplit de greu pentru o fetiţă. N-o să te întreb despre asta, Naomi. Cunosc cazul şi e uşor să aflu mai multe, dacă vreau asta. O să te întreb dacă eşti în legătură cu tatăl tău.
   - Nu. Nu l-am mai văzut şi nu am mai vorbit sau comunicat cu el din acea noapte.
   - Nu te-ai dus niciodată să-l vezi?
   - Nu. Mama a facut-o şi a sfârşit înghiţind un flacon întreg de paslile. Ea îl iubea sau el avea control asupra ei. Poate că e acelaşi lucru.
   - A încercat să ia legătura cu tine?
   - Nu.
   Preţ de o clipă, Sam nu mai spuse nimic.
   - Îmi pare rău să-ţi sporesc neliniştea, dar trebuie să fi observat. Asemănările. Faptul că era legată, rănile, ce i s-a făcut, felul în care a fost ucisă.
   - Da. Dar el e în închisoare, în capătul celălalt al ţării. Şi teribila realitate e că mai exisă şi alţii care violează, omoară, torturează. Alţii care fac ce a făcut el.
   - Aşa e.
   - Dar eu sunt aici şi eu am găsit-o. Aşa cum am găsit-o pe Ashley. Doar că pe Ashley am găsit-o la vreme. Eu sunt aici şi Marla a fost violată şi torturată în felul în care obişnuia să violeze, să omoare, să tortureze. Aşa că trebuie să mă investighezi.
   - Chiar dacă am făcut-o, ştiu că nu tu ai răpit-o, nu ai ţinut-o două zile şi nu ai făcut toate astea. Chiar dacă am facut-o, tu erai cu Xander în perioade când ar fi trebuit să fii cu ea. Îl cunosc pe Xander de o viaţă şi, cu siguranţă, nu cred că ar putea să participe la aşa ceva. Nici despre tine nu cred asta.
   Ea ar trebui să fie recunoscătoare pentru asta; ar trebui să fie uşurată. Cu toate astea, nu găsea energia de a fi nici recunoscătoare, nici uşurată.
   - Dar te-ai întrebat. Când ai descoperit cine eram, trebuie să te fi întrebat. Alţii o vor face şi ei. Iar unii dintre ei se vor gândi că sângele vorbeşte. Sângele e cel care ne leagă, care ne face cine suntem. Tatăl ei e un psihopat. Atunci ea ce e?
   - N-o să-ţi spun că nu m-am întrebat. Asta face parte din meseria mea. M-am întrebat preţ de zece secunde, pentru că trăiesc într-un oraş mic, asta e realitatea, dar sunt bun în ceea ce fac. Am venit să te întreb dacă ţii legătura cu tatăl tău sau dacă el ţine legătura cu tine, existând o mică posibilitate ca ceea ce s-a petrecut aici să aibă legătură cu el.
   - El nici nu s-a uitat la mine. În dimineaţa aceea, în secţia de poliţie din Virginia de Vest, când l-au adus în cătuşe.
    Încă mai vedea scena în minte, cu toate detaliile, până la soarele care se reflecta în bidonul de apă şi firicelele de praf din aer.
   - Eu am ieşit dintr-o cameră unde mă puseseră să aştept. Am ieşit doar pentru o clipă, şi tocmai atunci îl aduceau încătuşat. Şi a privit direct prin mine, de parcă n-aş fi fost acolo. Cred că, de fapt, pentru el nici n-am fost vreodată acolo cu adevărat.
  - Ai călătorit mult în ultimii ani.
   - Am decis să fac asta parte din meseria mea. Unchii noştri ne-au protejat cât de mult au putut de presă, de bârfe, de priviri întrebătoare, de furie. Şi-au schimbat vieţile pentru noi. Dar protecţia nu funcţiona întotdeauna. La câţiva ani o dată, el face câte o înţelegere, obţine câte un privilegiu pentru a dezvălui locul unde a mai ascuns un cadavru. Şi totul o ia de la început - poveştile de la televizor, pe internet, bârfele. Fratele meu spune că, de fapt, asta-şi doreşte mai mult decât orice fel de privilegiu ar obţine, iar eu sunt de aceeaşi părere. Când călătoreşti înseamnă că nu eşti într-un loc suficient de mult ca să fii băgat în seamă sau cel puţin nu prea mult.
   - Ai cumpărat casa asta.
   - Am crezut că voi reuşi. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de ea şi m-am convins singură că aş putea avea un cămin adevărat, un loc liniştit şi nimeni nu va afla vreodată. Dacă aş fi plecat în altă direcţie în acea zi, dacă altcineva ar fi găsit-o pe Marla, poate, doar că nu m-am dus în altă direcţie.
   - N-am nici un motiv să spun cuiva despre asta.
   Când ea îşi întoarse capul să-i întâlnească din nou privirea, Sam o bătu uşor pe mână.
   - Tu decizi dacă vrei să spui cuiva sau nu.
   Ea voia să simtă uşurare, dar nu putea. Nu o simţea.
   - Mulţumesc.
   - Nu e o favoare. Eu am aflat trecutul tău pentru că era o acţiune oficială. Nu mă apuc să bârfesc despre chestiunile personale ale oamenilor. Trebuia să îţi pun întrebările acestea. Acum putem să lăsăm lucrurile în urma noastră.
   - Eu... vreau doar să aflu dacă pot să trăiesc aici. Am nevoie de timp ca să încerc.
   - Se pare că deja trăieşti aici şi o faci bine. O să-ţi spun ceva personal acum, iar apoi mă voi întoarce în oraş. Înţeleg foarte bine de ce nu i-ai povestit lui Xander despre toate astea, zise Sam şi se ridică în picioare. Dar între noi îţi spun că nu-i faci nici lui şi nici ţie un serviciu. Dar e povestea ta şi tu trebuie s-o spui. Ai grijă de tine, Naomi.
   El coborî scările de la verandă şi o lăsă aşezată acolo, privind fix spre apă, la norii albi care pluteau deasupra, întrebându-se dacă va mai simţi vreodată ceva.

      Ca vânturile de furtună, bârfa şi tristeţea vuiau prin cimitir şi îl lăsară pe Xander cu o durere surdă de cap. Plecă de acolo cât putu de repede şi opri radioul pe drumul de întoarcere în oraş. Avea nevoie de linişte.
   Avea destul de lucru, inclusiv ce amânase de dimineaţă ca să-l ţină complet ocupat. Se opri la un magazin auto, luă o bere de ghimbir din aparat şi nişte piese şi se îndreptă spre atelier. După ce-şi verifică fişa de lucru, optă să o ia mai uşor la început, să intre treptat în munca amânată de astăzi. Înainte să iasă să aducă Mini Cooperul în hală pentru diagnostic, trecu pe la atelierul de tinichigerie să vadă cum progresau.
   Considera că era destul de bun la tinichigerie, dar Pete era un artist de-a dreptul. Fordul Escort distrus va arăta ca în showroom când va termina Pete treaba.
   - Te-ai întors de la înmormântare?
   - Da.
   Pete se încruntă şi-şi ajustă ochelarii de protecţie.
   - Urăsc înmormântările.
   - Nu cred că-i plac cuiva.
   - Unora le plac, făcu Pete şi dădu din cap cu înţelepciune. Unora le plac şi se excită când merg la înmormântări. Le caută şi se duc chiar dacă nu l-au cunoscut pe mort.
   - Oameni şi oameni, comentă Xander şi-l lăsă pe Pete în treaba lui.
   Odată ce termină cu Mini-ul, bifă asta în fişa de lucru din computerul din atelier, o trimise la vânzări şi făcu o pauză suficient de lungă să se ducă în apartament, să-şi facă un sendviş din resturile pe care le găsi. Cu Mini-ul livrat în zona de predare, el trecu la următoarea sarcină de pe fişa de lucru.
   Mai lucră câteva ore bune - scăpă de durerea de cap, dar se alese cu gâtul înţepenit.
   Cum îi promisese lui Naomi că va aduce cina, comandă spaghete la cuptor înainte de a închide.
   Tocmai se îndrepta spre motocicletă când apăru Maxie de la Rinaldo cu maşina care avea o pană pe spate.
   - O, Xander! Te rog.
   Ea chiar îşi împreună mâinile, parcă într-o rugăciune în timp ce sărea din maşină.
   - Ştiu că ai închis, dar te rog. Ceva nu e în regulă cu maşina mea, a început să facă zgomote ciudate şi abia am putut s-o controlez.
   - Ai o pană, Maxie.
   - Serios?
   Ea se întoarse şi se uită în direcţia în care îi arătase el.
   - Cum s-a întâmplat aşa ceva? N-a explodat sau altceva. A început doar să bubuie. Am crezut că e de la motor sau ceva de genul ăsta.
   După ce-şi trecu mâna prin părul blond cu şuviţe mov, tânăra îi aruncă un zâmbet fâstâcit.
   - Îl poţi schimba?
   Xander se lăsă pe vine şi studie problema.
   - Maxie, cauciucul ăsta e la fel de chel ca bunicul tău, plus că l-ai distrus umblând pe el.
   - Trebuie să iau unul nou? Nu poţi să-l schimbi acum provizoriu cu roata de rezervă?
   - Nu ai o roată de rezervă de dimensiuni normale, ci una mică, doar pentru urgenţe, iar cu aia nu poţi să circuli.
   El înconjură maşina micuţă şi scutură din cap.
   - Cauciucurile tale ar fi trebuit schimbate acum vreo zece mii de kilometri.
   Ea rămase cu gura căscată şi făcu ochii mari ca două luni şocate.
   - Am nevoie de patru cauciucuri?
   - Aşa e.
   - La naiba, la naiba, la naiba! Şi uite aşa se duc banii pe care i-am strâns pentru un weekend de cumpărături în Seattle cu Lisa. Iar acum o să mai întârzii şi la serviciu.
   Ea încercă un flirt micuţ.
   - N-ai putea totuşi, ştii tu, să-l cârpeşti pe ăsta deocamdată şi... o, la naiba, bombăni ea în timp ce el o privea fix. Acum arăţi ca tata.
   Asta îl duru un pic, căci nu era decât cu vreo doisprezece ani mai mare decât ea. Dar nu cedă.
   - Ai fi putut să păţeşti ceva dacă exploda, să faci un accident. O să-ţi ofer cel mai bun preţ pe care îl pot găsi, dar trebuie să le înlocuieşti. Pot să ţi le pun mâine până în prânz şi pot să te duc acum la lucru. Oricum trebuia să iau mâncarea pe care am comandat-o. Are cine să vină să te ducă acasă?
   Maxie oftă resemnată.
   - Pot să mă duc pe jos la Lisa şi să dorm acolo.
   Riscând să arate iar ca tatăl ei, Xander scutură din cap.
   - Nu mergi singură pe jos după ora închiderii. Nu acum.
   - Toată lumea crede că cel care a ucis-o pe Marla a plecat. Doar un pervers nenorocit care era în trecere.
   - Facem o afacere. Primeşti cauciucurile pe cheltuiala mea, dacă îmi faci o promisiune. Nu mergi singură pe jos după închidere.
   - Bine, bine. O să-l rog pe tata să vină să mă ia.
   Când Xander se încruntă la ea, ea îşi dădu ochii peste cap.
   - Promit.
   Îşi trecu un deget peste inimă.
   - O, Xander!
   Dar râse şi se sui pe motocicletă în spatele lui.
   - O promisiune e o promisiune, plus că mă duci şi pe motocicletă până la serviciu.
   Până reuşi să ajungă la casa mare nu mai dorea decât să stea afară pe verandă cu Naomi şi poate să bea o bere. Şi să lase toată ziua asta să alunece de pe el ca o piele moartă.
   Dar până când reuşi să desfacă pachetul cu mâncare din chingi, Tag sosi gonind din spatele casei ca să-l întâmpine, de parcă ar fi fost plecat la război.
   Apreciind salutul de bun-venit, el ridică mâncarea cu o mână departe de raza de acţiune a câinelui şi-l mângâie cu cealaltă. Iar când mingea de tenis ateriză la picioarele lui, el o aruncă zdravăn, ca să-l trimită pe Tag fericit după ea.
   El observă că maşina lui Noemi era singură şi se întrebă de ce Kevin nu-1 aşteptase. Chiar şi cu întârzierea, el se aşteptase ca prietenul lui să rămână acolo până când venea el.
   Se duse prin spate şi se opri doar cât să mai arunce mingea încă o dată.
   Ea şedea singură pe verandă, lucrând pe tabletă, cu un pahar de vin pe masa mică de lângă balansoar.
   - Am fost reţinut, zise el.
   Ea doar dădu din cap şi continuă cu ce făcea.
   - Mă duc să-mi iau o bere şi să pun astea în cuptor la căldură.
   - Bine.
   Xander nu considera că era un tip deosebit de receptiv la schimbări de dispoziţie - cel puţin asta îl informaseră diverse femei enervate de lipsa lui de înţelegere, dar până şi el vedea că ceva nu era în regulă.
   Din experienţa lui, cel mai bun mod de a rezolva lucrurile, când ceva nu era în regulă şi nu ştiai ce, era să continui până când orice era ieşea la suprafaţă. Câteodată, dacă norocul era de partea lui, problema dispărea de la sine.
   Se întoarse cu berea, se aşeză lângă ea şi-şi întinse picioarele. Şi, Doamne, ce senzaţie plăcută era!
   - Unde e Kev?
   - Acasă cu soţia şi copiii lui, îmi imaginez.
   - M-am gândit că va aştepta aici până mă întorceam.
   - Am insistat să se ducă acasă. N-am nevoie de bodyguard.
   Nu era nevoie să fie Mister Sensibilitate ca să recunoască o dispoziţie arţăgoasă care-şi arăta colţii spre el. Mai luă o înghiţitură de bere şi lăsă lucrurile să treacă. Tăcerea dură poate douăzeci de secunde.
   - Nu-mi place să planificaţi ture. Nu sunt o idioată şi nici incapabilă nu sunt.
   - N-am crezut niciodată c-ai fi nici una, nici alta.
   - Atunci nu mă mai dădăci şi roagă-1 şi pe Kevin să înceteze cu dădăcitul. Nu e numai jignitor, e şi enervant.
   - Se pare că va trebui să rămâi jignită şi enervată.
   - Nu poţi să decizi pentru mine.
   - Corpul Marlei la zece metri de locul unde stai acum zice că pot.
   - Nimeni nu-mi dictează mie şi, dacă ai cumva impresia că sexul cu mine îţi oferă dreptul ăsta, atunci te înşeli foarte tare.
   Cu coada ochiului văzu câinele furişându-se pe scări în jos, căulând un loc ferit, dincolo de linia focului, se gândi Xander.
   - Asta-i o prostie, un argument de duzină. Poţi să-mi spui sau nu ce te-a apucat, de când am plecat azi-dimineaţă, dar ştiu când cineva vrea să caute ceartă. Nu sunt în dispoziţia necesară pentru aşa ceva, dar lucrurile pot să se mai schimbe.
   - Pur şi simplu mă sufoci. E aşa de simplu.
   Naomi se ridică de pe balansoar, îşi luă vinul şi puse tableta jos.
   - Am cumpărat casa asta pentru că-mi place să fiu singură, iar acum nu mai sunt singură deloc.
   Luă o înghiţitură din pahar, iar el putea paria câştigul pe o săptămână că nu era primul.
   - Da, asta s-ar putea schimba. Dacă încerci să-mi dai papucii, ar fi bine să-mi spui direct.
   - Am nevoie de spaţiu.
   - Iar clişeele ca ăsta sunt alte argumente slabe. Poţi mai bine de atât.
   - N-ar fi trebuit să încep asta... treaba asta cu tine, şi lucrurile au mers aşa de repede, au devenit prea complicate.
   Furia şi ceva ce Xander nu reuşea să desluşească se împleteau în vocea ei.
   - M-am săturat să mă simt încolţită şi împresurată. Şi asta trebuie să înceteze. Să înceteze. Tu, casa, curtea. Doamne, şi câinele! E totul prea mult. Totul e o greşeală şi trebuie să înceteze!
   El simţi nevoia să-i dea o replică dură, pentru că, Doamne, îl rănise. Nu se aşteptase la această lovitură şi-l copleşise, îl lăsase fără suflare.
   Complicat? Aici avea dreptate. În adâncul lui se răsuceau nişte complicaţii de existenţa cărora nici nu avusese habar. Dar ea tremura, iar vocea îi era un pic prea repezită. Se îndrepta spre un alt atac de panică şi el voia, fir-ar să fie, să ştie de ce.
   - Dacă vrei să plec, plec. Ba o să iau şi afurisitul de câine, dacă asta vrei. Nu oblig pe nimeni să mă suporte. Dar spune-mi adevărul.
   - Tocmai am facut-o. Asta e o greşeală. Toate astea sunt o greşeală şi trebuie s-o îndrept.
   - Dându-mi mie papucii, câinelui, casei? La tot ce ai început să construieşti aici? Nu asta vrei.
   - Nu ştii ce vreau.
   Ea aruncă vorbele spre el împreună cu o furie combinată cu frică.
   - Nu mă cunoşti.
   - Ba cred că da.
   - Nu mă cunoşti! Asta e o prostie! Nu mă cunoşti, nu ştii cine sunt sau ce sunt. Ştii doar săptămânile de când sunt aici. Nu ştii nimic despre trecutul meu. Nu mă cunoşti.
   Atunci îi pică fisa, era limpede ca bună ziua. Acel lucru neidentificat aflat la baza furiei şi a fricii. Era tristeţea.
   - Ba da, te cunosc.
   El îşi puse berea deoparte.
   - Ştiu cine eşti, de unde vii, prin ce ai trecut şi ce încerci să faci acum, departe de toate acele greutăţi.
   Ea scutură din cap, bătu în retragere.
   - Nu poţi.
   Xander văzu cum buzele îi tremurau, înainte să le strângă, văzu lacrimile sclipind în ochii ei, înainte ca ea să le ascundă.
   - Sam Winston ţi-a spus.
   Acum el descoperise şi chibritul care aprinsese totul.
   - Nu, n-am vorbit cu el şi nu l-am văzut de la cimitir. Dar tu l-ai văzut. El nu mi-a spus nimic. Tu ai facut-o.
   Ea îşi duse o mână spre umăr şi se strânse de parcă ar fi vrut să se protejeze. Dar nu de el, se gândi. La naiba, nu de el!
   - Nu ţi-am spus niciodată nimic despre asta.
   - Nu a fost nevoie.
   El îşi alungă supărarea. Avea să se descarce mai târziu, dar deocamdată vorbi la obiect.
   - În ziua în care ai venit în apartamentul meu pentru prima dată. Ai văzut cartea pe raft. Cartea lui Simon Vance. Arătai de parcă cineva te-ar fi pocnit în plex. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama după aceea. Sunt fotografii în cartea aceea. Aveai 11 sau 12 ani, cred. Doar un copil. Ţi-ai schimbat coafura, ai crescut. Dar ai aceiaşi ochi, aceeaşi expresie. Şi Naomi nu e un nume pe care-1 întâlneşti prea des.
   - Ştiai.
   Pumnii ei se albiră de la forţa cu care-i strângea.
   - Îmi doresc ca acea carte care te-a făcut să arăţi atât de rănită să nu fi fost acolo. Dar era.
   -Tu... Tu i-ai spus lui Kevin.
   - Nu.
   Îndoiala din ochii ei era atât de clară, încât aşteptă, susţinându-i privirea.
  - Nu, zise el din nou. Deşi prieteni de la naştere, nu înseamnă că-i spun ceva ce nu vrei să se afle.
   - Nu i-ai spus, repetă ea, iar degetele dădură drumul umărului, mâna îi alunecă în jos. Ai ştiut în tot acest timp, încă dinainte ca noi să fi... De ce nu ai spus nimic, de ce nu m-ai întrebat?
   - N-am ştiut, aşa că aveam cartea acolo. Dar după ce am aflat? Nu voiam să văd iar expresia aia pe faţa ta. Şi da, am sperat că-mi vei spune înainte de a fi eu obligat să-ţi vâr adevărul în faţă, dar tu ai insistat.
   - Nu mi-ai vârât adevărul în faţă.
   Ea se frecă cu palma între sprâncene, apoi se întoarse cu spatele.
   - N-ai facut-o. Alţii au facut-o, aşa că ştiu exact cum e. Nu ştiu cum se simte asta.
   Ea puse vinul pe balustradă şi-şi apăsă degetele pe ochi.
   - Am nevoie de un minut.
   - Dacă vrei să urli, mă descurc. Dacă vrei să plângi, mă descurc şi cu asta. Prefer însă urlatul.
   - N-o să urlu şi nici n-o să plâng.
   - Cred că cei mai mulţi oameni ar alege să facă şi una, şi alta. Dar tu nu eşti asemenea celor mai mulţi oameni.
   - Îmi dau seama de asta.
   - Taci din gură.
   Tonul furios o şocă destul cât să o facă să se întoarcă.
   - Taci naibii din gură!
   Acum el dădu drumul unei părţi din furia lui.
   - Te-ai tâmpit? Poate că nu-mi dau seama pentru că aveam impresia că eşti deşteaptă. Cu adevărat deşteaptă. Dar poate că eşti suficient de proastă să crezi că, pentru că împărţi ADN-ul cu un ticălos psihopat, eşti şi tu afectată.
   - E un monstru. E tatăl meu.
   - Tatăl meu nu deosebeşte un carburator de o pedală de frână, are două seturi de crose de golf şi îi place Easy Listening.
   - Asta nu e deloc acelaşi lucru.
   - De ce? De ce naiba să nu fie? Avem legături de sânge, el m-a crescut - în cea mai mare parte - şi suntem cât se poate de diferiţi. Ne uimim reciproc de fiecare dată când petrecem mai mult de o oră împreună.
   - Nu e...
   - Dar cu fratele tău cum e?
   El o dezechilibră, exact aşa cum intenţionase.
   - Eu... Ce să fie cu Mason?
   - Ce fel de bărbat e?
   - E ... e grozav. E deştept. De fapt, e sclipitor, şi dedicat, şi bun.
   - Deci, el poate să fie ce e, cu aceleaşi gene, dar tu nu? Tu eşti pătată?
   -Nu, nu. Ştiu că nu e aşa. Obiectiv vorbind, ştiu că nu e aşa, dar uneori nu simt asta.
   - Depăşeşte momentul.
   Ea se holbă la el.
   - Să... depăşesc momentul?
   - Da, treci peste, mergi mai departe. Taică-tu e cât se poate de bolnav. Asta nu înseamnă că şi tu trebuie să fii.
   - Tatăl meu e cel mai cunoscut ucigaş în serie al secolului.
   - E un secol încă tânăr, zise el ridicând din umeri şi privind-o din nou fix.
   - Doamne! Nu te înţeleg.
   - Atunci înţelege asta. E jignitor şi enervant - ţine minte asta - mă crezi că aş gândi altfel despre tine pentru că tatăl tău e Thomas David Bowes. Că aş acţiona diferit pentru că acum 17 ani ai salvat o viaţă - fără îndoială ai salvat mult mai multe vieţi. Şi dacă toată nenorocirea asta e motivul pentru care încercai să mă alungi, atunci ai ghinion. Nu mă las alungat aşa de uşor.
   - Nu ştiu ce să-ţi spun.
   - Dacă vrei să plec, nu-1 folosi pe Bowes ca motiv să mă alungi.
   - Trebuie să mă aşez.
   Naomi se aşeză pe balansoar. În mod evident hotărând că era nevoie de asta, câinele se întoarse şi-şi puse capul pe genunchiul ei.
   - N-am vrut, murmură ea şi mângâie câinele. N-am vorbit serios când am zis despre câine şi despre casă. N-am vorbit serios când am vorbit despre tine. Mi-am spus că trebuie să o fac; că ar fi mai bine pentru toată lumea dacă aş vorbi serios. E mai uşor să stai în mişcare decât să prinzi rădăcini, Xander, cel puţin pentru cineva ca mine.
  - Nu prea cred. Cred că asta e ceva de care te-ai convins singură până ai ajuns s-o crezi. Dacă ai fi fost convinsă până la capăt, n-ai li cumpărat casa asta. N-ai fi trezit-o iar la viaţă. Cu siguranţă că nu ai fi luat câinele în grijă, indiferent cât de tare m-aş fi străduit să te conving.
   Xander trecu peste asta şi se aşeză din nou lângă ea.
   - Nu te-ai fi culcat cu mine. Am văzut asta de prima dată când ai intrat în bar.
   - O, serios?
   Nu se calmase de tot, dar era pe drumul cel bun, iar el îşi luă din nou berea.
   - Am un simţ care-mi spune dacă o femeie e dornică. Dar dacă ai fi crezut toate prostiile alea până la capăt, toată treaba asta nu ar fi luat proporţii.
   - Nici n-ar fi trebuit.
   - O sumedenie de lucruri bune se întâmplă din greşeală. Dacă Charles Goodyear n-ar fi fost neîndemânatic, noi n-am fi avut cauciuc vulcanizat.
   - Ce?
   - Cauciucuri rezistente la intemperii - pneuri, de pildă, ca în Goodyear. El încerca să-şi dea seama cum poate să obţină cauciuc rezistent la intemperii şi şi-a pus din greşeală experimentul pe sobă, şi iată, a obţinut cauciuc rezistent la intemperii.
   Năucită, ea se frecă la tâmple.
   - Am pierdut complet poanta.
   - Nu totul trebuie planificat ca să iasă bine. Poate că amândoi ne-am gândit că o să ne facem de cap de câteva ori şi ne vom vedea apoi de drumurile noastre, dar nu s-a întâmplat aşa. Şi iată că funcţionează foarte bine.
   Sunetul propriului râs o luă prin surprindere.
   - Uau, Xander, mi-ai topit inima cu aşa o descriere romantică! E ca un sonet.
   Da, îşi dădu el seama, se calma.
   - Vrei romantism? Aş putea să-ţi aduc flori.
   - N-am în ce să le pun.
   Oftă.
   - N-am nevoie de romantism şi nu ştiu ce să fac cu el. Îmi place să ştiu că sunt cu amândouă picioarele bine înfipte în pământ. Şi asta nu s-a mai întâmplat, nu consecvent, de când am văzut casa asta. Astăzi... la înmormântare. M-a lovit aşa de tare, pentru că mi-am amintit din nou de toţi oamenii cărora tatăl meu le-a făcut rău. Nu doar de femeile pe care le-a ucis, dar şi de oamenii care le iubeau.
   - Mi-a părut rău oricum că a trebuit s-o găseşti tu, dar mi-a părut şi mai rău ştiind ce amintiri avea să stârnească în tine. Ai vorbit cu fratele tău, cu unchii tăi despre asta?
   - Nu, nu, de ce să le stârnesc şi lor amintiri neplăcute? Nu aveam de gând să vorbesc cu nimeni despre asta. Nu despre ce amintiri mi-a declanşat.
   - Tu trebuie să ştii dacă vrei să vorbeşti sau nu. Vei găsi prieteni buni în Kevin şi Jenny. Nu ai încredere în asta? E un deserviciu adus atât lor, cât şi ţie.
   - Asta mi-a spus şi Sam Winston, sfatuindu-mă să-ţi spun. Acelaşi cuvânt. Deserviciu.
   - Vrei să-mi spui ce ţi-a mai spus?
   - Am ştiut de când l-am văzut apropiindu-se.
   Îşi închise ochii şi îşi dădu voie să simtă câinele de la picioarele ei şi pe bărbatul de lângă ea.
   - Am simţit cum mi se prăbuşeşte lumea. Pur şi simplu, dispare. Mă aşteptam că mă va verifica, pentru că eu am găsit cadavrul. Dar lumea mi s-a prăbuşit. El a fost foarte direct şi binevoitor. A zis că nu va mai spune nimănui, că nu a spus şi nu o va face. Dar n-am mai fost niciodată în preajma cuiva, în afara familiei, care să ştie. Sau dacă se afla, plecam înainte ca lucrurile să se schimbe.
   - Plecai înainte să ştii dacă se vor schimba sau nu?
   - Poate că e adevărat, dar am trecut prin multe astfel de schimbări, şi sunt îngrozitoare. Îţi fură totul, zise ea încet, şi te zdrobesc.
  - Stau aici şi beau o bere, aşa cum speram s-o fac încă de când am închis garajul. Avem mâncare caldă în cuptor şi un apus frumos de soare chiar aici. Nimic nu s-a schimbat şi nici nu trebuie să se schimbe. O să te obişnuieşti.
   Nimic nu trebuia să se schimbe. Putea să fie adevărat? Era oare posibil?
   - Poate că mai putem sta o vreme aici, până când mă obişnuiesc.
   - N-am nimic împotrivă.

       Câteva ore mai târziu, când toate localurile, cu excepţia barurilor, se închiseseră pentru noapte, când peste străzile oraşului se aşternuse liniştea şi doar oazele de lumină ale felinarelor sclipeau în întunericul nopţii, el privea şi aştepta.
   Îşi luase timp să studieze rutina de pe strada principală cu magazinele şi restaurantele ei. Să studieze femeile care încuiau magazinele sau plecau de la serviciile lor de bucătărese sau ospătăriţe.
   Pusese ochii pe o blondă tânără şi frumuşică, dar nu era prea mofturos. Cel puţin trei femei tinere lucrau în tura târzie la pizzerie. Avea de unde alege - dar blonda tânără şi frumuşică? Ea era opţiunea lui principală.
   Lăsase rulota în camping, cam la douăzeci de kilometri distanţă, totul foarte legal instalat.
   Dacă ar şti ce făcea în ea, în casa lui departe de casă. Doar gândul ăsta îl făcu aproape să chicotească.
   Dar nerăbdarea creştea, avea o minge fierbinte în abdomen, iar uşa din spatele restaurantului se deschise.
   Blonda tânără şi drăgălaşă, aşa cum sperase. Şi era singură. El se dădu jos din maşină, în partea întunecată a parcării, ţinând cârpa înmuiată în cloroform lângă corp.
   Îi plăcea să folosească cloroform, metodă de şcoală veche. Le scotea fără mari eforturi din circulaţie - chiar dacă avea tendinţa să le facă să se simtă rău după aia. Asta nu făcea decât să contribuie la proces.
   Ea mergea repede, apăsat, sânii tineri săltând un pic, iar funduleţul tare legănându-se. El se uită spre restaurant, ca să se asigure că nu mai ieşea nimeni şi se pregăti să acţioneze.
   Chiar atunci nişte faruri traversară parcarea, făcându-1 să sară înapoi în întuneric. Mica blondă aşteptă ca maşina să se îndrepte spre ea, apoi deschise portiera din dreapta.
   - Mulţumesc, tată.
   - Nicio problemă, draga mea.
   El simţi nevoia să lovească în ceva, să bată ceva, când ţinta lui se îndepărtă, lăsându-1 tânjind înfierbântat. În colţurile ochilor chiar i se adunară lacrimi. Apoi uşa se deschise din nou.
   Mai ieşiră încă două femei. Le văzu în lumina de deasupra uşii, le auzi vocea, râsetele în timp ce vorbeau. Apoi ieşi şi unul dintre băieţi. El şi femeia mai tânără se apucară de mână şi plecară împreună.
   Tânăra se întoarse.
   - Distracţie plăcută mâine! Ai grijă cum conduci!
   Femeia rămasă singură porni prin parcare. Nu era tânără ca restul fetelor, nu atât de drăguţă - şi nici blondă, aşa cum era cea pe care o dorea el dar trebuia să ajungă. Va fi destul de bună.
   Ea fredona ca pentru ea în timp ce-şi deschidea geanta ca să scoată cheile. Nu avu altceva de făcut decât să păşească în spatele ei. Îi lăsă intenţionat acel moment de teamă în care să-i tresalte inima în timp ce-şi întorcea capul.
   Apoi îi acoperi faţa cu cârpa, o apucă de talie când ea se zbătu, în timp ce strigătele ei înăbuşite se opreau în palma lui. Şi femeia leşină atât de repede, aproape prea repede, lăsându-se moale.
   În douăzeci de secunde o băgase deja în maşina lui, cu încheieturile şi gleznele legate cu bandă adezivă şi cu bandă adezivă peste gură şi acoperită cu o pătură.
   Ieşi din parcare, trecu prin oraş, atent să respecte viteza legală, să folosească semnalele luminoase de semnalizare. Ba chiar nu-şi porni radioul decât atunci când ieşi din oraş. Deschise geamurile ca să şi răcorească obrajii înfierbântaţi şi aruncă o privire spre forma de sub pătură.
   - Acum o să ne distrăm. O să ne distrăm al naibii de bine!

CONCENTRARE

      Spectatorul vede adesea mai mult decât jucătorul.
   James Howell

Capitolul 21

       Pentru duminică dimineaţă, Xander nu-şi mai dorea altceva pe lume decât să doarmă până răsărea soarele.
   Trei solicitări de depanare vineri noapte îl făcuseră să rateze repetiţiile pentru un concert de sâmbătă seară şi îl scoseseră din pat. De două ori.
   Cântaseră în barul din Union, ore bune, reclamă bună, plată bună - dar nu ajunsese în patul lui Naomi decât pe la două dimineaţa. Reacţionă cu un mârâit la semnalul de trezire al lui Tag la cinci dimineaţă.
   - Mă ocup eu, îi spuse Naomi.
   Cu un alt mârâit de aprobare, Xander adormi la loc.
   Se trezi uşor dezorientat, trei ore mai târziu. Se gândi: „Naomi“ şi-şi trecu mâinile peste faţă. Doamne, trebuia să se bărbierească, ceea ce nu era sportul lui favorit. Apoi îşi aminti că era duminică şi nu vedea rostul de a se bărbieri duminica.
   Soarele strălucea prin uşile de sticlă. Prin ele putea vedea liniile albastre ale apei, răspândirea ei calmă prin golf. Câteva bărci - oameni care se trezeau devreme - tăiau apa. Nu era un fan al bărcilor, aşa cum nu era nici un fan al bărbieritului, dar ştia să le aprecieze frumuseţea.
   Dar în acel moment ar aprecia mult mai mult o cafea. Se sculă, îşi puse blugii, văzu un tricou pe care îl lăsase la un moment dat acolo, împăturit frumos pe comodă. Recunoscător că nu trebuia să poarte tricoul pe care-1 transpirase cu o noapte înainte îl trase pe el şi descoperi că oricare ar fi detergentul pe care-1 folosea ea la spălat mirosea mult mai bine decât ce folosea el.
   Trebuise să-i roage pe Kevin şi pe Jenny să-i facă o favoare - să o convingă pe Naomi să meargă cu ei la Union pentru două ore. Îi plăcuse să o vadă acolo, dar mai mult îi plăcuse ideea că prietenul lui se asigurase că va ajunge cu bine acasă şi va încuia uşile în urma ei până când se întorcea el. Ea îi dăduse o cheie şi codul de la sistemul de alarmă, deşi nu era sigur dacă fusese doar pentru noaptea aceea sau nu. Avea impresia că niâ ea nu ştia sigur.
   Acest... aranjament ar fi mai simplu dacă ar putea lăsa la ea câteva obiecte esenţiale. Nu era pe teren sigur aici - toate astea erau noi pentru el.
   Nu mai locuise până acum nici măcar în parte cu o femeie. Avusese grijă să nu o facă. Poate că nu avea un spaţiu atât de mare ca al lui Naomi, dar îi plăcea oricum apartamentul lui.
   Cu toate astea, era aici, dându-se din nou jos din patul ei, purtând tricoul pe care ea-1 spălase şi gândindu-se să-i ceară o cafea.
   Chestia asta dintre ei avea o sumedenie de piese în mişcare şi el încă nu-şi dădea seama cum să le potrivească pe toate laolaltă. Dar avea s-o facă, îşi spuse, în timp ce ieşea din cameră în căutarea ei şi a cafelei. El întotdeauna îşi dădea seama cum se potriveau şi funcţionau lucrurile.
   Îi auzi vocea vorbind încet, aşa că schimbă direcţia de la căutarea cafelei şi intră în spaţiul ei temporar de lucru. Ferestrele erau larg deschise, iar câinele stătea tolănit sub masa ei improvizată de lucru.
   Soarele îi lumina părul, dându-i o sută de nuanţe de auriu şi bronz şi caramel în timp ce folosea o unealtă lungă să taie nişte passepartout în timp ce bombănea ca pentru sine. Alături, o imprimantă mare, netedă zbârnâia în timp ce scotea o foaie de dimensiunile unui poster într-o tavă.
   Îi luă un minut ca să-şi dea seama că posterul era cu mâinile lui ţinând cartea de Jane Austen. Se văzu din nou pe sine, gata înrămat şi cu passepartout în jur, sprijinit de perete. Imaginea pe care o făcuse în acea dimineaţă devreme, cu soarele în spate şi ochii spre ea.
   Mai avea şi alte postere imprimate - peretele lui cu cărţi, mâinile lui din nou, răsăritul de soare deasupra golfului - prinse de braţele unui fel de stativ şi un teanc de printuri mai mici într-o tavă,
   Câinele bătu cu coada de podea în semn de bună dimineaţa şi, cum Tag trăia cu o speranţă perpetuă, se ridică şi-i aduse mingea lui Xander.
   Distras, Xander puse o mână pe capul câinelui şi se uită la Naomi.
   Adâncită în munca ei, adâncită în lumina soarelui, cu mâinile subţiri manevrând cu pricepere aparatele ei, cu ochii de un verde-închis, concentraţi pe arta ei. Trupul acela lung şi zvelt îmbrăcat într-un tricou bleu şi cu pantaloni kaki care se opreau deasupra gleznei, cu picioarele desculţe.
   Deci, aşa stăteau lucrurile, aşa se potriveau. Cel puţin cum se potrivea jumătatea lui, se gândi. Se potriveau, toate acele piese aflate în mişcare se îmbinau pentru că el era îndrăgostit de ea.
   Universul nu ar fi trebuit să-l avertizeze despre asta? Avea nevoie de un pic de timp, trebuia să se adapteze, să se regrupeze, trebuia să...
   Apoi ea se uită peste umăr şi privirile li se întâlniră.
   El simţi că îl cuprinde o furtună atât de puternică, încât rămase fără suflare. Preţ de o clipă se întrebă cum puteau oamenii să trăiască aşa, cum puteau să poarte în ei atât de mult din altcineva. Se îndreptă spre ea, o ridică pe vârfuri şi o sărută ca un bărbat înfometat.
   Asta. Ea. Viaţa lui nu va mai fi ce fusese până în clipa aia. Şi el nu va mai fi doar ce fusese până atunci. Dragostea schimba totul.
   Dezechilibrată, ea se apucă de umerii lui. El îi făcea capul să se învârtă, inima să i-o ia la goană, genunchii să i se topească. Copleşită, se agăţă de el, călări valul fierbinte şi iute odată cu el.
   Iar când el se îndepărtă, ea îi puse mâinile pe obraji şi expiră lung.
   - Uau. Şi bună dimineaţa!
   Xander îşi sprijni o clipă fruntea de a ei, în timp ce tandreţea îi cuprindea inima.
   - Eşti în regulă? întrebă Naomi.
   „Nu“, se gândi el. S-ar putea să nu mai fie în regulă mulţi ani.
   - Ar trebui să stai mereu în soare, îi spuse el. Arăţi bine sub razele lui.
   - Cred că ar trebui să te trezeşti întotdeauna mai târziu.
   - Nimeni din toată lumea asta nu se gândeşte că a te trezi duminica la opt dimineaţa înseamnă a dormi până mai târziu.
   Ca să aibă câteva momente în care să se adune, Xander se întoarse spre printuri.
   - Ai fost ocupată.
   - Am comenzi. Galeria, internetul, Krista.
   - Deci, ai avut dreptate cu privire la mâini.
   - O, da. Multe accesări pe pagină şi un număr frumuşel de comenzi pentru descărcări şi printuri şi postere cu ele şi cu peretele de cărţi. Trebuie să mai comand materiale.
   El se uită la cutiile şi teancurile din jur.
   - Mai multe.
   - Mai multe. Nu pot să mă instalez aici la fel de eficient ca atunci când va fi gata studioul. S-ar putea să-mi încalc propria regulă şi să-l bat pe Kevin la cap cu asta. Dar deocamdată mă descurc. Ai ajuns târziu azi-noapte, adăugă ea şi scoase posterul terminat din tavă.
   - Da, cred că am ajuns pe la două. Am trezit câinele.
   - L-am auzit - v-am auzit.
   - Scuze.
   - Nu, e liniştitor că latră şi aleargă jos de parcă ar vrea să rupă un intrus în bucăţi. Deşi bănuiesc că ar fugi în cealaltă parte dacă ar fi cineva pe care nu-1 cunoaşte. Aţi fost foarte buni aseară.
   - Da, ne-a ieşit.
   Ea prinse posterul în stativ şi se duse la tavă.
   - Ce zici de astea?
   Dădu să spună că o să se uite la ele după ce-şi bea cafeaua, de care simţea că avea mare nevoie, dar văzu prinţul unei imagini cu trupa, pe cel cu uneltele şi cu parbrizul spart. Luă teancul şi se uită la ele.
   - Doamne Sfinte, Naomi, astea sunt grozave! Extraordinare. Dave tot zice că nu se poate hotărî ce să folosească, pe care dintre ele pentru ce. Şi o zice de atâtea ori, că-ţi vine să-l pocneşti.
   - De-asta am printat câteva. Le-aţi văzut pe toate pe computer, dar uneori, când le vezi imprimate, te ajută să alegi.
   - Nu prea cred. Toate sunt minunate. Ai făcut unele şi în alb şi negru.
   - Temperamentale, nu?
   De parcă le-ar fi verificat şi ea, se uită peste umărul lui.
   - Un aspect mai periculos. Ar trebui să alegeţi fiecare câte una pentru voi. O să le înrămez pentru voi. Şi ar trebui să alegeţi o fotografie care să meargă în barul lui Loo.
   - Da, poate. Da. Asta alb-negru pentru Loo, mi se pare că se potriveşte mai bine cu atmosfera.
   - Aşa e.
   - Dave o să facă o criză nervoasă încercând să se decidă, zise el şi puse printurile la loc în tavă. Am nevoie de cafea.
   - Du-te şi ia-ţi. Mai am nişte lucruri de terminat, apoi o să cobor şi eu. Ai putea să dai drumul câinelui afară, adăugă ea. E o zi prea frumoasă ca să stea în casă.
   - Asta e valabil pentru oricine. Am putea să ne plimbăm pe autostrada 101. Cu GTO-ul sau motocicleta, alegerea e a ta.
   - Dacă facem asta, cu decapotabila, aş putea lua nişte echipamente cu mine. Şi câinele.
   - Putem să trecem pe la mine s-o luăm.
   Chiar când Xander dădu să iasă, Tag alergă înaintea lui. Îşi luase liber de la serviciu, de la bărbierit, de la a se gândi ce ar trebui sau nu să facă, de la a fi îndrăgostit.
   Cunoştea oameni care se îndrăgosteau şi se dezdrăgosteau mai repede decât se făcea schimbul de ulei. Dar el nu se număra printre ei. Avusese parte de destulă pasiune, ba chiar şi de câteva uşoare ataşamente, însă astfel de sentimente, care să-l facă să simtă că se cutremură pământul sub picioare? Asta era o experienţă cu totul nouă.
   Decise să lase totul să se aşeze un pic. Să se asigure că nu era vorba doar de o rătăcire de moment.
   La jumătatea scărilor, Tag scoase un mârâit profund şi ţâşni restul drumului spre uşă. Lătră aspru de două ori, apoi se uită înapoi spre Xander, ca şi cum ar fi spus: „Ei bine? Hai să ne ocupăm de asta!“
   - Da, da. Vin. De ce nu m-oi fi dus eu de la început după cafea?
   Xander deschise uşa şi văzu un Chevrolet negru Suburban parcând lângă maşina lui Naomi. Şi din el coborî un bărbat înalt, cu păr castaniu.
   Era îmbrăcat în costum negru şi cravată şi purta ochelari, iar aerul lui uşor oficial îi sugera lui Xander că era poliţist.
   Nu era de prin partea locului, dar, oricum, un oficial. Şi îl enerva ideea că îi va strica lui Naomi duminica asta cu întrebări despre Marla.
   Bărbatul se uită la câinele care stătea lângă Xander, apoi la Xander.
   - Cine naiba eşti?
   - Tu ai venit aici, contră numaidecât Xander, aşa că eu o să întreb cine eşti.
   - Agent special Mason Carson, FBI.
   Mason îşi scoase legitimaţia şi o arătă - şi nu fu prea subtil când îşi dădu sacoul la o parte ca să-şi sprijine mâna pe pistolul de la şold.
   - Acum, cine naiba eşti?
   - E în regulă.
   Xander puse mâna pe capul lui Tag.
   - El e în regulă, Xander Keaton.
   Ochelarii de soare îi acopereau puţin ochii lui Mason, dar Xander ştiu că se îngustaseră şi că îl studiau.
   - Mecanicul.
   - Aşa e. Naomi e în casă. La etaj, are ceva de terminat. Aş aprecia dacă ţi-ai lua mâna de pe pistol. Nu mi-am băut cafeaua încă şi asta începe să mă enerveze.
   Cum Tag se strecură să îi miroasă pantofii de agent FBI ai lui Mason, acesta îl mângâie pe cap.
   - Aici îţi bei de regulă cafeaua?
   - A devenit un obicei? Dacă asta te enervează, trebuie să aştepţi până după cafea.
   - Cafeaua nu m-ar deranja.
   Tag fugi de lângă ei, alergă înapoi cu mingea în gură şi îi dădu drumul la picioarele lui Mason. Iar când Mason zâmbi, Xander o văzu în el pe Naomi.
   După părerea lui, ea nu zâmbea destul de des cu toată gura, dar când o făcea, o făcea la fel de orbitor ca fratele ei.
   - O să se bucure mult să te vadă.
   Xander aşteptă ca Mason, care nu era atât de scorţos încât să nu arunce o minge pentru un câine, să-l distreze pe Tag, apoi porni înapoi spre casă.
   - Dacă mergem spre nord, începu Naomi în timp ce cobora scările, aş putea să... Mason. O, Doamne, Mason!
   Ea zbură spre el.
   Mason o prinse, o învârti într-o direcţie, apoi în cealaltă. Asta, se gândi Xander, era o legătură, o dragoste mai profundă decât orice altceva.
   Ea râse şi el îi auzi lacrimile din glas, le văzu strălucind în lumina glorioasă a soarelui care răzbătea prin uşa deschisă.
   - Ce faci aici? De ce nu mi-ai spus că vii? Eşti îmbrăcat la costum! Arăţi aşa de... O, o, ce dor mi-a fost de tine!
   - Şi mie de tine.
   Radiind de fericire, Mason o ţinu la câţiva centimetri de el.
   - Ai o casă. Şi un câine.
   - O nebunie, aşa-i?
   - E o casă impresionantă. Grozav câine. Şi mai ai şi... un mecanic.
   - A ... oh! Ea râse şi-l mai îmbrăţişă încă o dată pe Mason. Xander, el e fratele meu, Mason.
   - Da, ne-am cunoscut afară. Mă duc să fac cafeaua.
   - Lasă că fac eu. O să-ţi arăt casa, îi zise ea lui Mason. O să începem în bucătărie. În momentul de faţă e partea cea mai frumoasă.
   - E o casă mare.
   - Cu destul spaţiu pentru ca tu, Seth şi Harry să veniţi în vizită. Şi am vorbit cu bunicii şi i-am convins să vină, măcar până la toamnă. Camerele voastre nu sunt încă terminate, dar o să găsim o soluţie. Cât poţi să stai?
   - Hmm.
   - Ai mâncat?
   - Am mâncat un covrig pe feribot.
   - Putem să ne descurcăm mai bine decât cu un covrig. Feribot? De unde vii? Credeam că eşti la New York.
   El mai scoase încă un sunet neutru, care-1 alertă pe Xander. Încântarea lui Naomi nu fusese încă afectată. Iar Xander se răzgândi şi renunţă la ideea de a-şi lua cafeaua şi a pleca, ca să-i lase pe fraţi singuri o vreme. Va rămâne.
   - Am programat un telefon prin Skype cu unchii mai târziu astăzi. Nu mi-au spus niciun cuvânt că ai veni încoace.
   - A trebuit să vin la Seattle, zise Mason şi se opri, admirând bucătăria şi priveliştea. Uau! Nome, asta e uluitor!
   - Şi mie îmi place foarte mult. Xander, poate vrei să-l conduci pe Mason pe terasă. O să vin cu cafeaua.
   - Sigur.
   - Super, comentă Mason când Xander deschise uşile duble. Da, asta cu siguranţă a cucerit-o. Când a văzut oceanul prima dată, s-a îndrăgostit de el. întotdeauna m-am aşteptat ca ea să se stabilească pe Coasta de Est, dar e de înţeles că i-a plăcut aici. De câtă vreme te culci cu sora mea?
   - Asta e o conversaţie pe care ar trebui să o porţi mai întâi cu ea, apoi putem să vorbim şi noi. Nicio problemă. Dar discuţia scurtă pe care ar trebui s-o purtăm noi înainte să apară ea este de ce eşti aici. Pentru că nu e doar o vizită-surpriză la sora ta. Ai treabă aici. Ea încă nu s-a prins, adăugă Xander, pentru că te vede doar pe tine.
   - Mă întâlnesc cu şeful poliţiei de aici cam într-o oră.
   - Dacă ai venit să vorbeşti despre Marla, asta e treaba FBI-ului sau a fratelui care lucrează pentru FBI?
   - Şeful meu a aprobat deplasarea. Ai cunoscut-o pe Marla Roth.
   - Da.
   - O cunoşti pe Donna Lanier?
   Xander simţi o lamă rece în abdomen.
   - Da. Ce s-a întâmplat cu ea?
   - Încă nu ştiu să se fi întâmplat ceva. Aş aprecia dacă m-ai lăsa să abordez chestiunea cu Naomi în ritmul meu.
   Ea veni cu trei căni pe o tavă.
   - Ce ziceţi de vafe? Am cumpărat un aparat de făcut vafe, îi spuse ea lui Xander. Putem să avem un brunch mai devreme şi să toastăm cu unchii. Fără şampanie, dar am suc de portocale.
   - Cafeaua e suficientă deocamdată. Relaxează-te.
   Mason puse uşor braţul pe după umerii ei şi o mângâie pe braţ.
   - Trebuie să fi făcut un milion de fotografii cu locul ăsta.
   - S-ar putea să fie două milioane. Iar oraşul e fermecător. Va trebui să-ţi facem un tur. Am putea închiria caiace. De când îmi doresc. Xander, de ce n-am închiriat caiace?
   - De ce aş vrea să stau într-o barpă cu o gaură şi să vâslesc?
   - E o perspectivă complet nouă.
   - Asta de aici e foarte bună.
   - Pentru cei care preferă să rămână pe pământ, există suficiente trasee de drumeţii. Nu mi-ai spus cât poţi să stai.
   - Încă nu sunt sigur. Vin şi Seth şi Harry.
   -Ce? Când? Azi?
   - Of, Doamne, nu azi.
   Amuzat, Mason sorbi din cafea.
   - Probabil că o să-ţi spună când o să-i suni, mai târziu. Peste vreo două săptămâni, cred - asta plănuiesc acum.
   - Doamne, trebuie să cumpăr paturi. Şi şampanie. Şi provizii serioase. Dacă tu crezi că eu ştiu să gătesc, îi zise ea lui Xander, stai să vezi când face Harry de mâncare.
   Evident încântată şi plină de energie, ea i se adresă lui Mason:
   - Crezi că poţi să-ţi iei liber ca să vii şi tu tot atunci?
   - O să văd ce pot să fac.
   Xander îşi sorbea cafeaua şi observă cum începe să priceapă, cum un instinct, o nuanţă din voce, poate un gest, îi sugeră că ceva nu era în regulă.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă ea albindu-se. O, Doamne, Harry şi Seth! E ceva în neregulă? E vreunul din ei bolnav?
   - Nu, nu. Sunt bine amândoi.
   - Atunci ce? E ceva. Tu... Tu nu mi-ai zis că vii, zise ea şi făcu un pas în spate să se uite atent la el. Nu-mi spui cât o să stai aici. Nu-mi spui ceva.
   - De ce nu ne aşezăm?
   - Nu face asta. Fii cinstit cu mine. E despre Marla Roth? Ai venit din pricina acelei crime?
   - Când cineva e omorât în apropierea surorii mele şi sora mea găseşte cadavrul, mă interesează.
   - Deci, ai venit să vorbeşti cu Sam Winston.
   - Sunt aici să te văd şi să vorbesc cu Sam Winston.
   - OK.
   Deşi o parte din entuziasm se domolise, ea aprobă din cap.
   - Sunt sigură că va aprecia ajutorul. Nu trebuie să mă protejezi de astfel de informaţii, Mason. Ştiu care e meseria ta.
   - Nu e doar asta. A mai dispărut şi altă femeie. Încă o localnică.
   - Ce? Cine? Când... Ştiai despre asta? se răsuci ea iute spre Xander.
   - Nu, şi calmează-te. De când lipseşte?
   - Donna Lanier a închis restaurantul Rinaldo la 12 fără un sfert vineri noapte. A fost ultima care a plecat şi a fost văzută ultima oară de doi angajaţi, care au plecat cam în acelaşi timp. Conform declaraţiilor, ea trebuia să se ducă la Olympia, să petreacă weekendul cu sora şi cu verişoara ei. Maşina ei e încă în parcare şi nu s-a întâlnit şi nici nu a luat legătura cu sora sau cu verişoara ei.
   - Poate că s-a răzgândit, începu Naomi.
   - Valiza ei e în portbagajul maşinii. Avusese de gând să plece într-acolo de îndată ce i se termina tura. Nimeni nu a mai văzut-o şi nu a mai auzit veşti de la ea de la 12 fără un sfert, vineri noapte, nu şi-a folosit cârdul de credit, nu a trimis mesaje, nu a sunat pe nimeni.
   - Donna. Ea e cea brunetă?
   Deşi se albise, vocea lui Naomi era hotărâtă, când se întoarse spre Xander.
   - Cam pe la patruzeci şi un pic de ani, faţă rotundă, veselă?
   - Da. Ea şi Loo sunt prietene bune. Încă din liceu. Crezi că oricine a ucis-o pe Marla nu era în trecere, nu a răpit-o doar pentru că a putut să profite de ocazie. Tu crezi că oricine a făcut asta, a răpit-o şi pe Donna.
   - E foarte posibil.
   - Ea le spune tuturor „dulceaţă", zise Naomi şi se ridică încet de pe scaun. Am observat asta când am sosit prima dată aici şi mă duceam să-mi iau mâncare la pachet, iar ea îmi zicea: „îţi aduc imediat comanda, dulceaţă!" Sau „Cum te simţi astă-seară, dulceaţă?"
   - Are o fiică la colegiu. A crescut-o aproape singură. Divorţată, el nu s-a prea interesat de copil. Are o fată la colegiu!
   - Îmi pare rău, zise Naomi şi se ridică din nou îndreptându-se spre Xander. O cunoşti de-o viaţă. îmi pare rău.
   - Nu-mi amintesc să fi făcut vreun rău în viaţa ei. Nu seamănă deloc cu Marla. Indivizii ăştia n-au preferinţe? E cu 15 ani mai mare, brunetă, aşezată, calmă - nu e genul care să te atragă, aşa ca Marla.
   - Trebuie să vorbesc cu şeful poliţiei ca să obţin mai multe informaţii.
   - Dar cum ai aflat despre asta? întrebă Naomi.
   - Am luat legătura cu Winston după treaba cu Marla. Credeai că n-o să aflu, Naomi? Sfinte Doamne, sunt agent federal, uliu dacă sora mea găseşte un cadavru în curtea ei din spate.
   - Nu era în curtea din spate şi nu aborda tonul ăsta cu mine ca să mă împiedici să-l abordez eu. Nu ţi-am spus pentru că nu avea rost. Nu voiam să te îngrijorez nici pe tine, nici pe unchi. De asta au decis să vină?
   - Nu le-am spus nimic despre asta. Încă.
   Mason lăsă ultimul cuvânt în aer o vreme.
   - Am vorbit cu Winston despre Roth, i-am dat datele mele de contact, l-am rugat să mă ţină la curent dacă mai apărea ceva. Şi a apărut.
   - Dacă aveţi de gând să vă ciondăniţi, eu mă dau la o parte, ridică Xander din umeri. Dar n-are nici un rost, nici de o parte, nici de alta. Mă duc să-mi mai iau cafea.
   - Ai fi putut să-mi spui că l-ai sunat pe şef, să-mi spui că ai venit să vorbeşti cu el.
   - Tu ai fi putut să-mi spui că ai dat peste un cadavru.
   - Data viitoare când mai găsesc unul, o să fii primul pe care îl anunţ.
   - Nu glumi cu aşa ceva, Naomi.
   - O, nu glumesc, zise ea şi închise ochii. Nu glumesc. Mi-e greaţă numai când mă gândesc. Nu ştiu cum reuşeşti să faci ce faci. Ştiu de ce, înţeleg de ce ai ales să faci asta, dar nu ştiu cum faci faţă. Zi după zi, cum reuşeşti să înfrunţi aşa ceva? Am făcut tot ce am putut să scot toate astea din viaţa mea, să înalţ ziduri. Şi tu faci contrariul. Pot să fiu mândră de tine, şi chiar sunt, dar tot mă întreb cum rezişti.
   - Făcând asta, aşa rezist. Putem să vorbim despre asta când vom fi singuri şi când o să am mai mult timp.
   - Sam Winston ştie cine suntem. M-a verificat după ce am găsit cadavrul.
   - Da, mi-am imaginat asta.
   - Xander ştie. I-am spus.
   - Tu...
   Uluit, Mason se holbă la sora lui, apoi la Xander, când acesta apăru iar pe verandă.
   - Aşa e?
   - Da, aşa că nu trebuie să-ţi faci griji ce spui.
   - Nu prea pot să spun mai multe, pentru că trebuie să mă întâi nesc cu Winston. O să mă întorc.
   Mason o luă pe Naomi de umeri.
   - Mă întorc după ce mă văd cu el. Poţi să-mi arăţi casa şi ce ai mai lucrat.
   - Foarte bine.
   El o sărută pe frunte şi se dădu înapoi.
   - O să mă întorc, îi spuse lui Xander.
   După ce Mason plecă, Xander se aşeză pe balansoar.
   - Putem să stăm aici un minut?
   - Ar trebui...
   - Am nevoie de asta. Trebuie să sper că nu i se întâmplă şi ei. E unul dintre cei mai cumsecade oamenii pe care îi cunosc, iar ea şi Loo... Trebuie s-o sun pe Loo. Probabil că a aflat. Am fi aflat şi noi dacă nu am fi avut concertul din afara oraşului. Ea va avea nevoie să discute cu mine, dar trebuie să stau aici o clipă.
   Naomi se duse lângă el, se lăsă pe vine lângă balansoar şi îi luă mâna.
   - O să stăm aici, dar apoi va trebui să te duci să o vezi. E mai bine să te duci la ea decât să o suni.
   - Ai dreptate, dar nu te las singură aici. Nu până nu aflăm ce naiba se întâmplă.
   Nu era momentul să obiecteze, decise ea.
   - O să vin cu tine. O să-i dau un mesaj lui Mason, ca să ştie, şi o să vin cu tine.

Capitolul 22

        Impresia lui Mason despre Sunrise Cove se potrivea cu a lui Naomi.
   Şarmul orăşelului şi poziţia aproape de apă îi sporeau mult atraclivitatea. I-ar fi plăcut câteva zile libere aici, poate să închirieze nişte jet-schiuri sau acel caiac pe care şi-l dorea aşa de mult sora lui. Dar nu vedea cum ar fi putut să se stabilească aici, aşa cum făcea Naomi. îi plăcea viaţa la oraş unde se putea şi chiar se întâmpla orice. Avea nevoie de un ritm mai rapid, care să poată ţine pasul cu al lui.
   Dar ea prefera liniştea, punea preţ pe singurătatea ei. El avea nevoie de mişcare, conversaţie, să facă parte dintr-o echipă. Munca îi mâna pe amândoi - ea în artă şi fotografie, surprinzând momente şi făcându-le să se exprime. El se ocupa de comportament, de reguli, într-o căutare permanentă a motivelor.
   Compensaţii, ştia asta prea bine, pentru fiecare din ei, încercând mereu într-un anume fel să echilibreze balanţa originii lor.
   Ea încerca, uneori chiar prea mult după părerea lui, să şteargă trecutul, să-l dea la o parte. Iar el nu se putea opri din a-1 studia, dedicându-şi viaţa pentru urmărirea celor care, la fel ca tatăl lui, trăiau ca să distrugă şi care îşi căutau plăcerea doar în distrugere.
   Nu ştia ce să creadă despre Xander Keaton şi despre relaţia lui Naomi cu el. Încă. Avea să-l studieze şi pe el.
   Faptul că îi spusese lui Keaton despre Bowes îi dădea de înţeles că ea se ataşase serios şi, spera el, că era o relaţie sănătoasă - ceva ce ea evitase şi nu-şi permisese toată viaţa, în afara micii ei familii.
   Cât despre Keaton... La o primă impresie, Mason l-ar caracteriza cu unul dintre termenii lui Harry. Un client cool. Dar deja observase şi o sumedenie de altfel de semne. Felul în care se plasase în faţa casei, cu Naomi înăuntru, înainte ca Mason să se prezinte, porunca fermă, dar relaxată, ca ea să se calmeze, şi faptul că îi spusese lui Mason să vorbească mai întâi cu Naomi când îl întrebase despre sex.
   Prima analiză? se întrebă Mason, în timp ce trăgea în parcarea mică din spatele poliţiei. Un bărbat încrezător şi care avea s-o protejeze pe sora lui. Putea şi avea sa-i fie recunoscător pentru asta, deocamdată.
  Şi ca orice frate care se respecta şi care era şi agent federal, avea să-l verifice.
   Mason ocoli până în faţă şi observă că secţia de poliţie avea o verandă mică, proaspăt vopsită şi curată. Când păşi înăuntru, avu acel deja vu instantaneu pe care îl resimţea de fiecare dată când intra într-o secţie de poliţie dintr-un oraş mic.
   Oare Naomi fusese aici? se întrebă. Ar observa şi ea asemănările cu Pine Meadows? Sigur că le-ar observa. Nu la fel, desigur, nu era o imagine în oglindă, iar tehnica şi echipamentul se schimbaseră în cei 17 ani de când tatăl lor se afla la închisoare. Dar amenajarea părea familiară. Stilul. Mirosul de cafea şi de bunătăţi coapte, de scaune de plastic, cele trei birouri care serveau drept hol şi recepţie.
   Un ajutor de şerif în uniformă şedea la unul din birouri şi se uită la Mason.
   - Putem să vă ajutăm?
   „Deja ştii cine sunt şi de ce sunt aici“, îşi închipui Mason. „Şi nu-ţi place ideea unui străin, mai ales unul de la poliţia federală, care se amestecă în afacerile oraşului."
   Reacţia nu era ceva nou.
   - Da. Agent special Mason Carson. Am o întâlnire cu şeful Winston.
   Adjunctul se lăsă pe spate în scaun şi îl studie pe Mason cu un dispreţ vag care sugera clar un „du-te naibii".
   - Aveţi o legitimaţie?
   Chiar când Mason dădu să scoată legitimaţia, un bărbat își făcu apariţia din spate ţinând o cană mare, albastră pe care scria „.Şei".
   -Mike, dacă mai ridici mult nasul ăla, s-ar putea să te trezeşti cu el plin de sânge.
   Sam făcu un pas în faţă şi întinse mâna.
   - Sam Winston. Mă bucur să vă cunosc, agent Carson.
   - Apreciez că m-aţi primit.
   - Haideţi cu mine. Vreţi nişte cafea? Nu e cea mai rea.
   - Tocmai am băut una la sora mea, dar mulţumesc.
   Păşiră într-o încăpere cu o fereastră în spate. Pervazul lat era plin ele trofee, câteva fotografii înrămate şi un filodendron care creştea în toate direcţiile. Biroul era lângă un perete lateral, oferindu-i şefului poliţiei din Cove vedere spre fereastră şi spre uşă. Două scaune de vizitatori cu spătarul drept, fără decoraţiuni, se aflau în faţa lui.
   - Luaţi loc.
   Sam se aşeză în spatele biroului care arăta de parcă ar fi stat în acel loc cel puţin câteva generaţii.
   - O să vă spun de la bun început că nu o găsim pe Donna Lanier. Sora, fiica şi verişoara ei sunt pe drum încoace. Nu avem cum să le oprim. Maşina ei era încuiată şi noi am găsit cheile pe jos, chiar sub ea. Este limpede că orice s-a întâmplat cu ea a început în parcare.
   Mason doar dădu din cap.
   - Mi-ar plăcea să văd parcarea, chiar şi locuinţa ei, dacă e posibil.
   - O să facem asta.
   - Aţi dat de înţeles că doamna Lanier locuieşte singură şi că, după ştiinţa dumneavoastră, nu este într-o relaţie.
   - Aşa e. Donna e divorţată şi singură de mulţi ani. Ea şi Frank Peters mai ies la un pahar sau la o cină din când în când, şi probabil un pic mai mult decât atât. Dar e o chestie mai mult între prieteni şi nimic serios din nici o parte. Iar Frank era la Loo când Donna a închis vineri. Era cu doi prieteni, nu a plecat decât în jurul orei unu.
   Dând iar din cap, Mason decise să-şi facă note mentale deocamdată.
   - Ăsta e un lucru obişnuit?
   - Cam ca ceasul. Frank şi prietenii lui vin vineri seară în barul lui Loo unde se relaxează după o săptămână de lucru.
   - V-ar deranja dacă aş vorbi cu el?
   - Nu, şi nici pe el nu l-ar deranja. El şi Donna sunt prieteni de multă vreme. îşi face griji din cauza ei, iar eu la fel, trebuie să recunosc. Ea nu e genul care să dispară aşa. E o femeie responsabilă cu o fiică pe care o iubeşte, cu o slujbă pe care o iubeşte. Are prieteni. Şi, hai să vorbim pe şleau, agent Carson. Ea cu siguranţă nu a plecat de bunăvoie din parcarea aia fără maşină şi cu cheile aruncate pe jos, mai ales că plănuia de luni întregi se vadă cu sora şi cu verişoara ei. Nu mai vorbea decât despre excursia ei, despre cum o să se ducă la masaje cu pietre calde.
   - Nu sunt nici eu de altă părere şi îmi dau seama că pare că vă cer să repetaţi acţiuni efectuate deja şi să verificaţi lucruri pe care le cunoaşteţi mai bine decât aş putea eu vreodată. Câteodată o perspectivă din exterior, un ochi proaspăt poate observa ceva ce a fost trecut cu vederea până atunci.
   Sam se uită în cana lui şi făcu o mică grimasă, după care luă o înghiţitură.
   - N-o să susţin contrariul şi puteţi să verificaţi tot ce vreţi. Dar eu nu doar că sunt familiarizat cu terenul, ci îi cunosc şi pe oamenii care locuiesc aici. Şi ştiu că nimeni din acest oraş nu ar putea să facă ce i s-a făcut Marlei. Şi ştiu că sunt oameni care vin în zonă pentru câteva ore, poate câteva zile, poate mai mult, folosesc portul şi intră în magazine, baruri şi restaurante, fac drumeţii. Închiriază bărci, caiace şi jet-schiuri.
   Sam îşi puse cana jos.
   - Pe ei nu-i cunosc.
   - Credeţi că un străin a răpit-o şi a ucis-o pe Marla Roth.
   - Sunt ferm convins de asta.
   - Spuneţi-mi mai multe despre ea.
   - Marla?
   Sam îşi umflă obrajii şi dădu drumul la aer intr-un fel de oftat.
   - Cât se poate de diferită de Donna - şi ştiu că asta nu e obişnuit, dacă vorbim despre acelaşi individ. Marla avea 31 de ani, era genul mai sălbatic, mai libertin, aşa a fost întotdeauna. A divorţat de un soţ bun, care o iubea, care încă o iubeşte. Care plânge după ea. Puteţi să vorbiţi şi cu el, dar Chip Peters şi-ar fi tăiat amândouă mâinile înainte de a-i face rău Măriei.
   - Peters.
   El ştia deja, desigur, verificase deja legăturile.
   - Divorţul a fost cu scântei?
   - Aţi întâlnit vreunul fără?
   -Nu.
   - Nici eu, dar nu ştiu nici să fie activităţi plăcute.
   - Din informaţiile mele reiese că Chip, Darren Peters Junior, se mai înfurie, câteodată devine chiar violent.
   - Informaţiile dumneavoastră sunt greşite, făcu Sam sec. Chip are un cod al onoarei şi, Dumnezeu ştie de ce, o slăbiciune pentru Marla. Da, a avut o confruntare acum câţiva ani cu un idiot cu care se combinase Marla. Am scris un raport, o să vă fac o copie. Acest individ a bătut-o pe Marla de vreo două ori. Chip a aflat - de la Marla - şi i-a arătat idiotului cum se simte aşa ceva. N-a fost nevoie decât de un pumn ca să-l lase lat şi au fost destui martori la scenă. Chip nu l-a mai bumbăcit după aia, deşi ar fi putut. Şi-a folosit pumnii ocazional, în principiu din cauza Marlei. E un tip mare, agent Garson. De regulă un pumn rezolvă lucrurile. Un bărbat înclinat spre violenţă nu se opreşte după un pumn.
   - Nu au fost acuzaţii? întrebă Mason.
   - Nu. În cazul ticălosului - un anume Rupert Mosley -, am vorbit chiar eu cu el. La vremea aia, şi el, şi Marla afişau ochi vineţi, şi se ştia că el o învineţise pe Marla. I-am zis că aş fi bucuros să-l acuz pe Chip de atac şi pe el de violenţă împotriva Marlei şi să-l las în aceeaşi celulă cu Chip. El a ales să nu depună plângere, ba chiar să se mute. S-a mutat spre Oregon, pe lângă Portland. Am verificat pe unde se afla în ambele nopţi în chestiune. Are alibi solid, având în vedere că e la răcoare într-o închisoare pentru că a mai bătut o femeie pe acolo. Dar vă dau şi datele lui.
   - Mulţumesc, apreciez asta. Pot să întreb de ce au divorţat Chip şi Marla?
   - Ea voia să scape de căsnicie. Voia mai mult. Dumnezeu ştie te însemna mai mult, dar nimic nu-i ajungea vreodată. S-a luat de sora dumneavoastră la Loo în acea vineri seară, cu puţin timp înainte să dispară.
   - Scuze. Ce?
   Sam se lăsă pe spate - nu arogant ca adjunctul lui, dar relaxat şi chiar uşor amuzat.
   - Asta n-aţi aflat? Ei bine, Marla era genul care voia ce voia şi decisese cu ceva vreme în urmă că ea îl voia pe Xander Keaton.
   - Keaton.
   - Da... se pare că s-au combinat o dată sau de două ori cândva prin liceu, dar Xander nu a avut chef de mai mult. Ca să nu mai spun că Xander are o părere foarte bună despre Chip. Divorţată sau nu, el nu s-ar fi dat vreodată la Marla. Şi ca să nu mai spun că Xander pusese ochii pe sora dumneavoastră - ceea ce era limpede pentru toată lumea care ştia la ce să se uite. Marla s-a enervat şi, cum era cam abţiguită la ora aia, s-a găsit să o înghesuie pe Naomi. Literalmente.
   - A pus mâna pe Naomi?
   - De câteva ori, a făcut o scenă şi a folosit, să zicem, cuvinte dure.
   - În bar? ceru Mason lămuriri suplimentare, dorind să-şi facă o imagine clară. La barul lui Loo, vineri seară, când a dispărut?
   - Da, exact. Martorii sunt de acord că a plecat singură. Marla a început, Naomi i-a spus să o lase baltă, de două ori. Dar aceasta a împins-o din nou. Sora dumneavoastră a apucat-o de încheietură şi i-a răsucit-o într-un fel care a făcut-o pe Marla să cadă pe jos. Apoi Naomi a plecat. Marla a rămas ofticată, s-a dus să vomite la toaletă, s-a certat cu prietena ei cea mai bună şi a plecat bufnind. Iar de atunci n-a mai văzut-o nimeni, până când a găsit-o Naomi sub promontoriu.
   În ciuda mingii de foc din stomac, Mason vorbi cât se poate de calm:
   - Aţi verificat trecutul lui Naomi, mişcările ei, familia.
   - Da, aşa am făcut.
   - Ştiţi că Thomas Bowes e tatăl nostru.
   - Ştiu.
   - Şi că Naomi nu l-a văzut şi nici nu a mai vorbit cu el din momentul în care a fost arestat?
   - Ştiu şi asta. La fel cum ştiu şi că l-aţi vizitat la închisoare de câteva ori până acum.
   - Şi probabil că o voi face din nou. Când tatăl tău e un ucigaş în serie şi tu urmăreşti ucigaşi în serie, e o mişcare înţeleaptă să studiezi ceva la care ai acces uşor.
   - Nu cred că e uşor, dar e înţelept. Am zis că îi cunosc pe oamenii din oraş, agent Carson. Naomi nu e de multă vreme aici, dar am o impresie bună despre ea. Ea nu are niciun amestec în toate astea. Nu mă orientez spre ea.
   - Şi Keaton?
   - Nici spre el.
   Cu un gest uşor, Sam îşi ridică degetele de pe birou de parcă ar fi vrut să alunge o astfel de idee.
   - Nu sunt psiholog sau specialist în comportament - nu mai mult decât oricare poliţist - dar am şi eu o soră şi bănuiesc că v-ar plăcea să ştiţi ce fel de om e. E foarte muncitor. Are un prieten cu care se cunoaşte de când erau în scutece - ceea ce, după părerea mea, spune ceva. Are minte pentru afaceri, deşi n-ai zice când te uiţi la el. Nu se laudă cu asta. Citeşte ca un cărturar - n-am mai văzut pe cineva să aibă mai multe cărţi. Are o trupă bună de muzică cu care cântă în bar, cu alţi prieteni, şi merită ascultaţi. L-am văzut cu sora dumneavoastră o dată sau de două ori şi pot să spun că nu l-am mai văzut niciodată să se uite la o femeie aşa cum se uită la ea. Suntem observatori antrenaţi, agent Carson. În termeni tehnici, făcu Sam zâmbind, e îndrăgostit lulea.
   Scaunul lui Sam scârţâi când se aşeză mai bine.
   - Xander ţine la Donna, cei mai mulţi dintre noi ţinem la ea. Ea e o dulceaţă şi îmi face rău să mă gândesc că stau aici şi n-am nicio idee unde ar putea fi sau ce se întâmplă cu ea. Dacă puteţi să descoperiţi ceva, aş fi extrem de recunoscător. O să vă mai spun şi asta, pentru că abia am primit informaţia. O fată tânără, drăgălaşă, Maxie Upton, a lucrat în acelaşi schimb de seară cu Donna. De regulă maşina ei ar fi fost tot în parcare, acolo unde parca şi Donna, dar pe drumul spre serviciu a avut o pană şi l-a prins pe Xander la garaj înainte să închidă. Mi-a spus de dimineaţă că nu a vrut să-i pună roata de rezervă pentru că era uzată - i-a spus că toate cauciucurile ei erau uzate şi că avea nevoie de altele noi. Avea de gând să i le cumpere a doua zi şi i-a spus că o va duce el la serviciu, dar doar dacă îl suna pe tatăl ei să vină să o ia când termină. A trebuit să-i promită că nu merge singură pe jos acasă, nici măcar până la prietena ei, care stă la o stradă distanţă. Ea a ieşit cu câteva minute înainte de Donna, iar tatăl el a venit aproape imediat după aceea.
   - E mai degrabă acelaşi gen ca Marla Roth?
   - Mai tânără - Maxie are 19 ani, dar fizic aduce cu Marla, nu cu Donna. Blondă şi frumuşică. M-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva Donna a fost opţiunea a doua. Dacă maşina lui Maxie ar fi fost în aceaşi zonă şi dacă Xander n-ar fi pus-o să promită că nu se va duce pe jos acasă după închidere, am căuta-o poate pe ea?
   - E posibil.
   - Speculaţi, agent Carson. N-o să fac reproşuri dacă lucrurile nu sunt aşa.
   - E posibil, repetă Mason. S-ar putea să aveţi de a face cu un oportunist. Nimeni nu putea anticipa că Marla Roth va pleca pe jos acasă sau la ce oră o va face. Ucigaşul a văzut o ocazie şi a profitat de ea. Şansele ca femeile să fi fost răpite de persoane diferite sunt mici într-o zonă atât de mică şi la intervale atât de scurte. Doamna Lanier era singură, într-o parte izolată a parcării şi i-a oferit o ocazie cuiva care cunoştea ora de închidere, turele.
   - Aici afli asta după o zi.
   Mason nu trebuise decât să conducă prin oraş ca să se convingă singur.
   - Are un loc unde le duce - pe plan local sau, să zicem, pe o rază de vreo patruzeci de kilometri - undeva izolat. El a ţinut-o pe Roth două zile întregi, timp în care a violat-o şi a torturat-o. Are nevoie de un loc şi, cum a abandonat cadavrul aici, e rezonabil să bănuim că acest loc e la o distanţă confortabilă de mers cu maşina. Are nevoie de o maşină, de un monovolum, o camionetă ca să le transporte. Nu vă spun nimic din ce nu ştiţi deja.
   - Deocamdată nu, fu Sam de acord. Dar îmi confirmă nişte lucruri. Există case de închiriat şi cabane prin oraş şi în jurul oraşului în raza asta. Le-am verificat pe cele mai apropiate, am vorbit cu oamenii care locuiesc acolo, cu proprietari sau manageri.
   - Ar fi bine să lărgiţi aria, să rugaţi rangerii să verifice cabanele şl casele din parcul naţional. Nu e foarte departe şi este o zonă potrivită pentru ce face el, izolată, liniştită. E alb, între 25 şi 40 de ani - probabil mai aproape de vârsta tânără.
   - De ce mai tânăr?
   - Mai matur ar însemna şi mai răbdător, şi-ar lua mai mult timp să-şi pândească prada. Acesta acţionează din impuls. Şi e foarte posibil să o fi vrut pe fată, în locul Donnei, dar a răpit-o pe Donna pentru că ea era disponibilă. Mai matur ar însemna că ar aştepta mai degrabă să prindă o altă ocazie cu ţinta lui. Odată ce o are, nu mai contează. Ea e oricine vrea el să fie.
   - E un surogat? M-am mai documentat şi eu, adăugă Sam. Reprezintă pe cineva?
   - Posibil. E prea devreme să pot confirma asta, dar pot să vă spun că e un sadic sexual, aşa că savurează ce face. Nu e impotent, dar s-ar putea să nu aibă orgasm decât prin viol, prin rănirea victimei, prin alimentarea acelei dureri şi a acelei spaime. A ţinut-o pe Roth două zile întregi, şi, cum încă nu aţi găsit un al doilea cadavru, înseamnă că încă o mai are pe Donna Lanier. Chiar dacă să ucidă reprezintă plăcerea supremă, ştie că atunci când o face, s-a terminat. Aşa că prelungeşte momentul cât de mult poate.
   Mason făcu o pauză şi aproape că-şi dori să fi acceptat acea cafea, apoi continuă.
   - Să răpească două femei într-un interval atât de scurt indică faptul că a găsit ceea ce el consideră a fi un loc ideal. E un oraş mic, dar eu o zonă foarte vastă în jur. Oamenii din oraş şi din zonă au rutine pe care le poate afla repede. În oraşele mici cu o rată scăzută a criminalităţii, oamenii se simt în siguranţă, nu se tem să meargă singuri pe jos acasă, să traverseze o zonă întunecată dintr-o parcare după închidere. Bănuiesc că multă lume nu-şi încuie uşile şi ferestrele sau maşinile. Aş putea să mă plimb prin oraş, să verific vizoare şi să găsesc probabil destul de multe chei.
   - Nu vă înşelaţi.
   - Cunoaşte locurile precum acesta şi a petrecut cu siguranţă timp studiindu-le. A mai ucis şi înainte.
   Din nou, Sam se aplecă în faţă.
   - Da. Asta îmi spune şi instinctul meu. Nu e prima lui crimă.
   - Metoda era prea eficientă pentru ca să fie la prima crimă. A abandonat cadavrul în felul în care a făcut-o, pentru că voia ca acesta să fie descoperit. Savurează teama, agitaţia. A lăsat-o legată şi cu căluş pentru a-şi menţine dominaţia asupra ei. N-aţi găsit amprente nici pe banda adezivă, nici pe cadavru. E suficient de experimentat ca să poarte mănuşi şi un prezervativ. Aici vorbim de control, de inteligenţă. Se adaptează, continuă Mason. Dacă nu e un localnic, se prezintă ca un turist, prietenos, dar nu prea mult.
   Sam aprobă din cap de câteva ori.
   - Cineva care nu provoacă scene, nu se ceartă cu vânzătorii şi nu bea prea mult la bar.
   -Exact. Nimic cu privire la el nu îţi rămâne în minte. Cu siguranţă, a mâncat în acea pizzerie. E foarte posibil ca tatăl lui să fi fost dominant şi fizic, şi psihic, iar mama lui să fi fost supusă. Ea încasa toată furia lui. Făcea cum i se spunea. Bărbatul ăsta n-are respect pentru femei, dar le poate domina doar prin forţă. Realitatea nefericită e că voi putea să vă spun mai multe doar dacă mai apare şi un al doilea cadavru.
   Sam răsuflă şocat.
   - Deci, dacă nu avem noroc să-l găsim într-un loc închiriat, nimic din ce aveţi nu o poate ajuta pe Donna.
   - Dacă va opera după acelaşi program, o va ucide astă-seară şi îi va lăsa corpul undeva în spaţiu deschis, ca să fie găsită mâine. Îmi pare rău.
   - Cât de sigur sunteţi de asta? Şeful dumneavoastră spune că sunteţi bun - suficient de bun ca să ajungeţi rapid în Unitatea de Analiză Comportamentală. Ştiu ce e asta, ştiu ce e profilingul.
   Mason se gândi puţin.
   - Sunteţi căsătorit de mai bine de 20 de ani şi încă vă mai iubiţi soţia. Aveţi 2 copiii care sunt centrul vieţii dumneavoastră. Aţi jucat fotbal în liceu şi vă plac amintirile acelor vremuri de glorie. Dar sunt amintiri şi momentul de acum contează mai mult. Soţia dumneavoastră încearcă să vă ţină la un regim sănătos şi dumneavoastră acceptaţi asta. Deocamdată, cel puţin. Aveţi o minte bună şi organizată, şi asta nu e doar o slujbă pentru dumneavoastră, Acesta e oraşul dumneavoastră, oamenii dumneavoastră şi a proteja şi servi nu sunt doar vorbe goale. Oamenii dumneavoastră sunt la fel. Sunteţi un şef sever, dar nu opresiv.
   Uşor jenat şi mai mult decât impresionat, Sam se întoarse la cana lui.
  - E destul de exact pentru perioada scurtă de când ne cunoaştem. Cum v-aţi dat seama?
   - Purtaţi verigheta, acolo pe pervaz sunt fotografii cu soţia şi cu copiii. Copiii sunt adolescenţi acum, dar aveţi unele cu ei de când erau mai tineri. Aveţi trofee de fotbal, dar nu sunt chiar în faţă. Trofeele de softball şi de volei - copiii dumneavoastră - sunt plasate mai în faţă. Beţi ceai verde şi vreţi cafea. În tăviţa dumneavoastră de corespondenţă e un baton cu iaurt şi nu-mi faceţi impresia unui tip care mănâncă de regulă aşa ceva.
   - Cine n-ar prefera o gogoaşă?
   - E de la sine înţeles. Adjunctul dumneavoastră s-a enervat că vă întâlniţi cu mine, dar când l-aţi pus la punct, nu s-a bosumflat. A rânjit. Aţi fost de acord să ne vedem pentru că vreţi să folosiţi orice resursă care poate ajuta. Aţi verificat-o pe sora mea, dar nu ne-aţi considerat vinovaţi din pricina legăturii de sânge sau a asocierii. Credeţi-mă, unii ar face-o, unii o fac.
   - Unii sunt idioţi.
   - Da, unii sunt. Cunoaşteţi zona şi oamenii şi nu credeţi că un localnic a omorât-o pe Marla Roth sau a răpit-o pe Donna Lanier. Sunt dispus să susţin această părere, dacă sunteţi dispus să o susţineţi pe a mea.
   - Şi chiar sunt. De ce nu îmi acordaţi câteva minute? O să pun să se verifice casele închiriate dincolo de limitele oraşului, în parc. Să spunem, pe o rază de 50 de kilometri. Apoi o să vă duc la casa Donnei şi în parcare. Putem să mergem şi prin oraş. Să vă faceţi o impresie mai clară asupra locului, mergând pe jos.
   - E în regulă.
   Mason se ridică.
   - Cafeaua aia mai e disponibilă?
   - Destulă în sala de odihnă, zâmbi Sam. Şi ceai verde.
   - Cred că o să vă beau totuşi cafeaua.

        Acasă, Naomi citi mesajul lui Mason.
   - Spune că o să mai dureze câteva ore. Eşti sigur că vrei să merg cu tine? Nu vreau ca Loo să se simtă inconfortabil.
   - Dacă mi se pare că e, o să te dau afară.
   - Dur, dar corect.
   Ea făcu un pas în spate şi se uită la piesele răspândite pe care le aduseseră din zona de depozitare de la subsol. Ea nu adunase încă cine ştie ce piese de mobilier şi nimic din ce avea nu se potrivea în această cameră de oaspeţi. Dar măcar deocamdată locul părea mai puţin golaş.
   - Nu pot să îi montez un pat pentru astă-seară, dar măcar are un scaun - care trebuie retapiţat, o masă, o lampă. Şi pereţii arată bine. Goi, dar curaţi şi proaspăt zugrăviţi.
   Ea se întoarse spre el şi îi întinse o mână.
   - Cu câine sau fără câine la Loo? Alegerea ta.
   - O să-i placă mult câinele. Era înnebunită după Milo.
   - Bine, pentru că el ştie să consoleze. Lasă-mă să mă schimb şi să mă aranjez un pic şi putem să mergem.
   - Pentru ce?
   Dacă tot o ţinea de mână, o trase afară din cameră şi se îndreptă spre scări.
   - Nu mergem la o petrecere.
   - Nu sunt machiată.
   - Eşti frumoasă.
   El observă cum ea îl priveşte cu ochi mari, surprinsă şi o îndreptă spre scară.
   - Ce-i? Ai oglindă. Nu trebuie să-ţi spun eu asta.
   - E frumos să auzi aşa ceva.
   - Cea mai mare parte din timp nici nu te machiezi.
   - Când ies, încerc să fac un minim efort.
   Cum plecatul cu câinele însemna că trebuiau să ia maşina ei şi nu motocicleta, el se îndreptă spre ea, cu Tag alergând înaintea lor, plin de nerăbdare.
   - Nici măcar nu mi-am luat portofelul.
   - Eu da. Conduc eu.
   Deschise uşa pentru câine, apoi se sui la volan.
   - O, e pentru prima dată de când mă ştiu că mă sui la volan după o femeie şi nu mă trezesc cu genunchii pe după urechi. Ai craci, baby.
   Cu toate astea, tot ajusta scaunul câţiva centimetri, înainte să se uite spre ea, şi o văzu încruntându-se la el.
   - Ce-i?
   - Ai aşteptat vreodată în viaţa ta 5 minute după o femele cu picioare mai scurte ca să-şi ia geanta?
   - Tu n-ai aproape niciodată geantă. Admir asta.
   - Nu asta era întrebareaa.
   - Da, da, am aşteptat. De cele mai multe ori cred că femeilor le place să ne lase să aşteptăm. Şi adevărul e că unele ar putea să se aranjeze şi două ore şi tot nu ar arăta ca tine. Aşa că, de ce să aştept?
   Ea pufni şi-şi puse centura de siguranţă.
   -Ăsta e un compliment al naibii, amestecat cu o aroganţă uimitoare. Nu mă hotărăsc dacă să fiu flatată sau enervată în numele femeilor de pretutindeni.
   - Slăbuţo, tu nu eşti ca femeile de pretutindeni.
   - Nu sunt sigură ce înseamnă asta, dar cred că o să iau afirmaţia ca pe încă un compliment. În orice caz, dă-mi un semnal clar dacă ar trebui să vă las singuri pe tine şi pe Loo. Unde locuieşte?
   - Deasupra barului. Are un apartament acolo. E proprietara clădirii.
   - E proprietara clădirii?
   Pentru că înţelegea acum mai multe din piesele lui, ea mai făcu o deducţie:
   - Amândoi sunteţi proprietarii clădirii.
   - E o investiţie şi pentru că locuieşte acolo, nu are chiriaş - sau nu avem - care să se plângă de gălăgia de la bar. Nu prea ştiu ce naiba să-i spun.
   - O să ştii. Te pricepi şi tu.
   - Da. Eu şi câinele.
   El parcă, bătu darabana cu degetele pe volan în timp ce studia clădirea.
   - E în bar. Luminile sunt aprinse jos şi duminica nu deschidem decât la patru.
   Când coborî din maşină, Naomi luă lesa de rezervă pe care o avea în maşină. Dar Xander veni şi dădu drumul câinelui înainte ca ea să o poată folosi. Dădu să obiecteze, dar Tag rămase lângă Xander fluturând din coadă şi aşteptând.
   - Nu există o lege pentru câini în lesă?
   - Cred că suntem în siguranţă pentru următorii zece paşi.
   Căutând în buzunar, Xander scoase cheile şi descuie uşa. Din sistemul de sonorizare bubuia muzica, rock serios, cu chitare urlând, pe care Naomi nu reuşi să le identifice. Nu mai fusese niciodată într-un bar pe timp de zi şi cu luminile aprinse la maximum.
   Locul părea mai mare, îşi dădu ea seama, mai ales cu scaunele urcate pe mese, cu separeurile fără clienţi.
   În blugi strâmţi şi un tricou nşgru care îi dezvelea braţele şi umerii puternici, Loo ataca podeaua cu un mop. Pentru că era chiar lângă ea, Naomi reuşi să-l audă pe Xander murmurând un „La naiba!“ înainte să se îndrepte spre bar, după tejghea, şi să oprească muzica.
   Loo îşi îndreptă brusc spatele şi ridică mopul ca pe o bâtă - dar îl coborî la loc când îl văzu pe Xander.
   - O să-ţi spargi timpanele.
   - Rock înseamnă să fie tare.
   - De ce eşti aici şi-i faci treaba lui Justin?
   - Pentru că vreau să o fac cum trebuie măcar o dată. Şi tu de ce nu eşti la promontoriu încercând să te bagi în chiloţii blondei?
   - Pentru că am adus-o cu mine.
   Loo se întoarse şi o văzu pe Naomi, apoi scoase un şuierat. Înainte să poată să spună ceva, Tag decise că venise timpul prezentărilor şi se îndreptă spre ea.
   - Ăsta e câinele pe jumătate mort pe care l-aţi găsit?
   - Da, făcu Xander şi se întoarse din spatele barului.
   - Arată destul de sănătos acum. Ai nişte ochi albaştri impresionanţi, aşa-i? făcu ea şi-l mângâie. OK, mă bucur că aţi trecut pe aici, dar am o treabă de terminat. Ar trebui să închid o săptămână, să scot bicele şi lanţurile şi să pocnesc pe unii şi pe alţii, ca să-i facă să cureţe totul, de sus până jos. Dacă nu eşti atent în fiecare secundă la ei, atunci mângâie podelele astea un pic şi zic c-au terminat.
   La urmă cuvintele i se împleticiră, grăbite şi fără suflare, iar braţele ei acţionau ca nişte pistoane asupra mopului.
   Xander se uită la ea o clipă, apoi îşi trecu mâinile prin păr şi se luptă să-i ia mopul. Apoi o luă în braţe.
   - Trebuie să termin! La naiba, trebuie să termin!
   - Haide, Loo.
   Ea se luptă şi îl împinse încă o clipă, apoi se apucă de spatele tricoului şi-l strânse în pumni.
   - Xander. Sunt aşa de speriată. Donna. Unde e? Ce se întâmplă cu ea? Cum se poate întâmpla aşa ceva?
   Când ea începu să plângă, el o ţinu strâns în braţe.

Capitolul 23

        Nesigură de rolul ei, Naomi decise să se facă utilă. Se duse încet în spatele barului şi studie aparatul de făcut băuturi calde. Verifică dacă era aprovizionat, optă pentru cafea, pentru că Loo nu i se părea genul care să bea ceai.
   Găsi căni şi îşi făcu de lucru până când Loo reuşi să se adune.
   - Nu ştiu ce să fac, zise Loo. Am nevoie să fac ceva.
   - Acum o să ne aşezăm.

..................................................................