Obsesia, Nora Roberts

 ..........................................................................

5-8

                Se va vinde ca fotografie stock încă mulţi ani. Pe termen scurt, calculă ea, va vinde câteva zeci în mai puţin de o săptămână. Pentru distracţie şi mister, ea intitulă pozai Domnul X.

     Da, excelentă muncă dis-de-dimineaţă.
   Mai umblă un pic la fotografie, mărind-o, rafinând detalii, apoi, mulţumită, o încărcă pe pagina ei. După ce făcu asta, analiză cele două fotografii pe care le va trimite galeriei.
   Pierdu noţiunea timpului. Munca aceasta era mai exigentă, mai detaliată. Voia să sublinieze momentul în care totul se oprea la graniţa dintre noapte şi zi, doar primele semne de lumină, dramatismul ascuns al clipei. Iar bărbatul, abia dacă mai mult decât o umbră, cu câinele care se sprijinea uşor de el.
   Scoate-i mai mult ochii în relief, decise ea, pentru ca albastrul să pară aprins.
   Ar putea să facă o a doua, se gândi, alb-negru - cu pete de culoare. Da, cu ochii de un albastru pătrunzător şi lumina în creştere de un roşu îndrăzneţ. Cana albă.
   Ea îşi notă numărul pe care îl voia pentru asta, apoi se întoarse la prima.
   Alternă între cele două, de fiecare dată studiindu-şi munca de dinainte cu ochi critici şi cu o privire nouă.
   - Sunt bune. Sunt foarte bune, murmură ea şi le trimise pe amândouă pentru previzualizare managerului galeriei.
   Apoi se lăsă pe spate să le mai studieze pe amândouă încă o dată.
   - Foarte bune.
   Se ridică, îşi roti umerii obosiţi, îşi răsuci capul pe gâtul amorţit - îşi aminti că promisese că va face cel puţin 30 de minunte de yoga pe zi ca să se menţină în formă.
   - Începând de mâine.
   Acum putea măcar să vadă ce face Xander şi să-i ofere ceva rece de băut. Să se asigure şi că Tag avea ceva de ronţăit, pentru că preferase să stea cu Xander, în loc să se întindă lângă ea cât lucra. Se duse jos şi deschise uşa.
   Îl văzu, dezbrăcat până la brâu, cu pieptul strălucind de sudoare, aruncând un băţ - mai degrabă o ramură întreagă - pentru câinele care avea o privire sălbatică.
   O roabă era plină de şi mai multe beţe. O bucată mare de gazon era peticită şi denivelată, dar liberă de buruieni, tufe încurcate şi viţă sălbatică, care ei i se părea că în fiecare noapte creştea cu câte o jumătate de metru. Observă un morman de pietre, un fierăstrău electric, un topor, un târnăcop, găleţile cu pricina, folii de plastic cu mormane de frunze şi ace de pin pe ele.
   - Sfinte Sisoe! exclamă ea atrăgându-i lui Xander atenţia.
   - Hei. Avem un început bun.
   - Un început? De unde au apărut toate astea?
   - Gunoiul din curtea plină de gunoi. Uneltele? Eu şi Tag ne-am dus în oraş, am adus camioneta, ne-am oprit la magazinul de bricolaj şi la centrul de grădinărit. Am lăsat facturile pe blatul din bucătărie. E jumătate de sendviş în bucătărie dacă vrei. Ni se făcuse foame.
   Încet, ea coborî treptele şi păşi pe iarbă - o iarbă jalnică, dar orişicât.
   - Nu mă aşteptam să faci toate astea.
   - Ne-am distrat. Dacă aş fi în locul tău, aş renunţa la tufele alea.
   Îşi scoase o bandană din buzunar şi se şterse pe faţă de sudoare.
   - Lelo ar putea să ţi le scoată sau să-ţi spună dacă merită să le salvezi.
   - Am cumpărat o drujbă?
   - Nu, asta e a mea. Nu ar trebui să mai ai nevoie de ea, acum că lucrurile sunt sub control. După ce o să dispară containerul de gunoi, poţi să-ţi dai seama ce să amenajezi acolo. în timp ce vorbea, îi aruncă lui Tag alt băţ. Eu aş planta un copac bun.
   - Mă gândeam că poate pot să plantez unul din soiul plângător. Un cireş sau... în fine.
   - Asta ar fi bine.
   El îşi scoase mănuşile groase de lucru.
   - Xander, cât timp... cât e ceasul? întrebă şi dădu să-şi scoată telefonul şi constată că nu-1 avea.
   El şi-l scoase pe al lui.
   - E în jur de ora unu.
   - După-amiaza?
   - Cu siguranţă nu e dimineaţă, baby!
   El râse şi o sărută.
   - Unde te duci când lucrezi?
   - Doar că nu mă aşteptam ca tu să... Ai muncit ore întregi. Mulţumesc mult.
   - E doar muncă fizică, dar am facut-o cu plăcere. Trebuie să mă spăl ca să putem pleca. Dacă încă mai vrei să faci fotografiile alea cu cărţi.
   - Da, vreau, şi da, trebuie să te speli. Eşti transpirat tot.
   Păşind mai aproape, ea îşi trecu degetul peste pieptul lui.
   - Şi destul de murdar. Arăţi... fierbinte şi însetat.
   Cum privirea ei îl învita, el o trase către sine.
   - Acum eşti şi tu transpirată şi murdară.
   - Atunci cred că amândoi avem nevoie de un duş.
   El o posedă sub apa rece, curgând puternic, cu mâinile pline de săpun alunecând pe ea. Nerăbdătoare, avidă, gura ei o întâlni pe a ei, iar el înghiţi acele gemete şi exclamaţii în timp ce o ducea pe culmile plăcerii.
   Când o lipi de perete şi se împlântă în ea, degetele ei se agăţară de părul lui, rămaseră acolo. Ochii ei se lipiră de ai lui, cu gurile atât de aproape, încât respiraţiile li se împletiră. Verdele ochilor ei deveni opac când ajunse la orgasm, în timp ce îi rostea numele aşa cum îşi dorea el să îl rostească.
   Dar el se abţinu, îşi refuză o uşurare rapidă, încetini ritmul până când capul ei se lăsă pe spate.
   Ea nu simţea nimic altceva decât plăcere, atât de intensă, încât ar fi putut să explodeze. Dar ea doar se răspândi şi o cuprinse în catifeaua ei caldă, umedă. Faianţa rece pe spatele ei, corpul lui fierbinte lipit de ea, în ea. Aerul atât de greu încât să-l inspiri şi să-l expiri era un geamăt. Ea încercă să reziste, să ofere, dar se simţea moale şi maleabilă precum ceara în lumina soarelui. Buzele lui se jucau cu ale ei, cucerind mai degrabă prin tortură decât prin forţă.
   Ea îi rosti numele încă o dată în timp ce ochii i se închideau.
   - Nu, nu, uită-te la mine. Deschide ochii şi uită-te la mine, Naomi.
   - Te văd. Da. Doamne!
   - Un pic mai mult. Un pic mai mult, până nu rămâne nimic. O să iau un pic mai mult.
   - Da.
   El luă mai mult, îi menţinu pe amândoi legănându-se pe acel cablu la înălţime între nevoie şi uşurare, până când nu mai reuşiră să suporte, până când el lăsă cablul să se rupă sub greutatea lor.
 
      Pentru că se simţea un pic ameţită, Naomi avu mare grijă cum îşi împachetă echipamentul.
   El o dusese dincolo de graniţele proprii ale controlului şi cumva ea permisese asta. Avea nevoie de timp şi spaţiu ca să înţeleagă ce însemna asta.
   Iar acum nu era momentul, acum când totul în ea se simţea atât de moale şi de vulnerabil. Când ea încă mai putea să simtă mâinile lui pe ea.
   Naomi împachetă trepiedul, o geantă foto, o carcasă, un suport de lumini, o umbrelă de difuzie.
   El intră mirosind a săpunul ei.
   - Toate astea?
   - Mai bine să ai tot ce-ţi trebuie, decât să-ţi dai seama că n-ai ce-ţi trebuie.
   Ea dădu să-şi pună rucsacul pe umăr.
   - Îl iau eu. Doamne, ce ai aici, cărămizi?
   Xander ridică şi geanta cu trepiedul, suportul de lumini şi dădu să iasă.
   În timp ce ea lua restul, Tag lătră de parcă nişte dragoni s-ar fi pregătit să dea foc la porţi.
   - Vine o maşină, strigă Xander. Mă ocup eu.
   - Se ocupă el, murmură ea. Asta e problema. De ce mi se pare în general în regulă că se ocupă el?
   - Încet, fiară, îi zise Xander câinelui şi deschise uşa din faţă.
   Recunoscu vehiculul oficial care se opri în spatele camionetei lui, cu şeful poliţiei la volan.
   - Calmează-te, e dintre cei buni.
   Xander coborî de pe verandă şi puse echipamentul în camioneta lui.
   - Bună, şefule.
   - Xander. Acesta e maidanezul de care am auzit.
   - Da. El e Tag.
   - Salut, Tag.
   Şeful poliţiei, Sam Winston, un bărbat puternic cu o faţă netedă de culoarea nucilor şi o şapcă Waves pe capul cu păr tuns scurt (echipa de fotbal de liceu în care fiul lui juca ca fundaş), se lăsă pe vine.
   Agitat, Tag se trase destul de aproape ca să miroasă.
   - E un câine arătos.
   - Acum este, într-adevăr.
   Tag acceptă mângâierea pe creştet, dar alergă imediat înapoi spre Naomi, când aceasta ieşi pe uşă.
   - Doamnă!
   Sam îşi duse mâna la şapcă.
   - Eu sunt Sam Winston, şeful poliţiei.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Nu sunt sigur de asta. Am vrut să vin să mă prezint. Mă bucur că cineva s-a mutat pe promontoriu, iar din câte aud şi pot să văd cu ochii mei, renovaţi frumos casa asta veche. Avea nevoie de asta. Am auzit că l-aţi angajat pe Kevin Banner cu echipa lui.
   - Da.
   - Nu puteaţi face o alegere mai bună. Se pare că v-am prins tocmai când plecaţi.
   - Naomi o să facă nişte fotografii cu trupa.
   - Serios?
   Sam îşi agăţă degetele mari în centura lui groasă şi dădu uşor din cap.
   - Pariez că o să fie foarte bine. Nu vreau să vă reţin, şi economisesc timp, găsindu-vă pe amândoi aici. E vorba despre Marla Roth.
   - Dacă vrea să depună plângere pentru agresiune, o să depun şi eu plângere, zise Naomi.
   - Nu pot spune dacă ar vrea să facă asta. Nu reuşim să dăm de ea.
   - Încă nu?
   Xander se întoarse după ce pusese restul echipamentului în camionetă.
   - Nimeni nu a văzut-o şi nici n-a auzit de ea, după cum se pare, de vineri noapte. La scurtă vreme după altercaţia dumneavoastră cu ea, doamnă Carson.
   - Dacă încă mai e supărată din pricina asta, s-ar putea să fi dispărut pentru câteva zile, începu Xander.
   Cu cizmele lui vechi înfipte bine în pământ, Sam îşi dădu un pic şapca pe spate.
   -Maşina e la ea acasă, dar ea nu. Chip a spart uşa din spate de dimineaţă, apoi a venit să mă vadă. Ea nu s-a dus la lucru ieri şi nu răspunde la telefon. S-ar putea să fie doar supărată, cel mai probabil, dar Chip e foarte îngrijorat şi trebuie să mă ocup de asta. Acum, din ce am auzit, s-a repezit la dumneavoastră vineri seară la Loo.
   „Dispărută" putea însemna orice, îşi spuse Naomi. Dispărută nu însemna o pivniţă veche din pădure. Ba de cele mai multe ori însemna că persoana s-a dus într-un loc unde nimeni nu se gândise s-o caute.
   - Doamnă Carson? insistă Sam.
   - Scuze. Da, aşa e. S-a lovit de mine de câteva ori şi apoi m-a împins de câteva ori.
   - Şi i-aţi tras una?
   - Nu, n-am lovit-o. I-am luat încheietura şi am răsucit-o - punct de presiune, pârghie -, aşa că a ajuns pe jos. Şi nu m-a mai împins.
   - Apoi?
   - Apoi am plecat. Era o situaţie jenantă şi am plecat acasă.
   - Singură.
   - Da, am venit acasă singură.
   - Cam pe la ce oră?
   - Cam pe la zece şi jumătate.
   „Îşi face doar meseria", îşi zise Naomi şi trase adânc aer în piept.
   - Am dat drumul câinelui şi m-am plimbat cu el o vreme. Eram supărată şi răscolită şi nu mă puteam concentra să muncesc.
   - Iar eu am ajuns aici pe la douăsprezece şi jumătate.
   Deşi Xander se sprijinea neglijent cu spatele de camionetă, în voce i se simţea iritarea.
   - Câinele ne-a trezit chiar după cinci şi am plecat pe la şapte şi jumătate, poate un pic mai devreme. Zău, şefule.
   - Xander, trebuie să întreb. Patti zbiară că domnişoara Carson a atacat-o pe Marla - e singura cu punctul ăsta de vedere, adăugă el, înainte ca Xander să poată vorbi. Şi nici ea nu ţine foarte mult la povestea asta. Dar fapt e că Marla a plecat furioasă de acolo la 20 de minute după domnişoara Carson şi, din câte am reuşit să-mi dau seama, nimeni nu a mai văzut-o de atunci.
   Sam pufăi şi mângâie câinele care acum se pare că îl considera încântător.
   - Aţi văzut-o vreunul din voi cu cineva, cineva cu care să-şi fi pus în gând să plece pe undeva?
   - Stătea cu Patti, ridică Xander din umeri. Încerc să nu o bag prea mult în seamă pe Marla.
   - Am văzut-o la masa ei, cu prietena ei mai devreme în seara asta.
   Acum deja încordată, Naomi se scărpină pe gât.
   - Eu stăteam cu Kevin şi Jenny. Chiar nu îi acordam atenţie până când eu şi Jenny ne-am dus să dansăm, şi ea... nici măcar n-o cunosc.
   - Înţeleg asta, zău, şi nu vreau să vă îngrijoraţi pentru asta. Probabil că a plecat cu cineva întâlnit la bar, să-şi lingă rănile şi să-l stârnească pe Chip.
   Naomi scutură din cap.
   - O femeie supărată şi furioasă? S-ar duce să vorbească cu prietena ei.
   - S-au cam certat după incident.
   - Nu contează. Chiar dacă a sunat-o pe Patti ca să se certe sau cel puţin să-i trimită un mesaj furios.
   - O să verificăm. Nu vă mai reţin, dar mi-ar plăcea să revin la un moment dat, să văd cum aţi amenajat în interior.
   - Desigur.
   - Să aveţi o zi bună. Ne mai vedem, Xander.
   Naomi simţi cum i se strânge stomacul, când Sam se urcă în maşina lui.
   - Chiar o să verifice?
   - Da, sigur. El e şeful poliţiei.
   - A mai dispărut vreodată şi altcineva?
   - Nu din câte ştiu eu, şi aş şti. Hei, zise Xander şi îi puse mâna pe braţ. Marla e tipul care caută probleme, îi place să le şi provoace. Aşa c ea. Şeful îşi va face treaba. Nu te mai gândi la asta.
   Avea dreptate, desigur. Marla era o fiinţă care provoca probleme şi probabil că se combinase cu vreun tip pentru weekend ca să-şi stimuleze egoul rănit.
   Nu orice femeie care dispărea în felul ăsta sfârşea prin a fi violată şi omorâtă. Nu s-a mai întâmplat niciodată, îşi reaminti Naomi. Nu verificase chiar ea asta, chiar după ce se îndrăgostise de casă? Rată redusă a criminalităţii, ba chiar foarte redusă. Un loc sigur. Un loc liniştit.
   Marla probabil că va apărea înainte de lăsarea nopţii, mulţumită că îşi neliniştise fostul soţ, prietena şi că poliţia o căuta.
   Îşi alungă asta din minte cât de mult putu, în timp ce Xander pornea camioneta, în timp ce câinele avea capul scos pe geam şi urechile fâlfâind în vânt.

LUMINĂ SI UMBRĂ

     Acolo unde lumina e mai puternică şi umbrele sunt mai adânci.
         Johann Wolfgang Goethe

Capitolul 16

       Când îşi dăduse seama că ea vorbea serios cu privire la fotografiile din apartamentul lui, Xander se gândise să scoată cartea lui Simon Vance de pe raft.
   O scosese de pe raft suficient încât să o citească şi să-şi împrospăteze memoria, apoi aproape că o aruncase în cutia pe care o ţinea pentru donaţii.
   Nu voia să mai vadă acea expresie amorţită şi bolnavă pe faţa ei vreodată.
   Până la urmă decise că dacă o lua de acolo, îi acorda prea multă importanţă. Ea ştia că era acolo şi s-ar întreba de ce a îndepărtat-o. Cântărind factorul de stres, se gândi că era cam jumătate-jumătate şi optă să o lase la locul ei.
   Ea îi va spune când va fi pregătită. Sau nu îi va spune.
   O ajută să-şi care echipamentul pe scări în sus unde ea fu mai atentă unde să şi-l instaleze decât la ce voia să fotografieze. Scoase un trepied din husa lui, îl desfăcu, făcu acelaşi lucru cu stâlpul de lumini.
   - Mai am din vinul ăla dacă vrei.
   - Mulţumesc, dar nu când lucrez.
   Cum el respecta aceeaşi regulă, aduse pentru amândoi câte o cola.
   Ea aprobă din cap, dar îl ignoră în timp ce scotea un exponometru, un instrument de măsurat intesitatea luminii.
   - Poţi să-mi aduci scaunul acela aici pentru laptop?
   - Îl aduc.
   Ea ataşă camera de trepied, cu ochii mijiţi la peretele cu cărţi.
   - E un aparat impresionant.
   - Hasselblad, format mediu. Media mai mare, rezoluţie mai mare. O să fac nişte poze digitale mai întâi.
   Ea scoase un dispozitiv din geamantanul ei, îl ataşă la aparatul ei.
   Când el se uită în geamantan văzu obiective, cabluri, sisteme de conectare şi înţelese de ce era totul aşa de al naibii de greu. Cum naiba putea să care singură toate chestiile astea? El nu întrebă cu voce tare pentru că îşi dădu seama că Naomi se concentra pe ce făcea.
   Se uită prin obiectiv, folosi o telecomandă să deschidă lumina şi apoi s-o închidă, scoase o umbrelă şi o fixă în stâlpul pentru lumini, apoi acoperi ceva cu un ecran.
   Mai verifică o dată totul, schimbă unghiul trepiedului, se dădu un pic în spate. Dacă se gândea la carte, nu o arăta.
   Observă că îi luase cel puţin 30 de minute ca să se instaleze şi să facă nişte poze de probă. În acest moment, se gândi că ea nu avea nevoie de el, aşa că îşi scoase o carte din birou şi se aşeză la masă ca să citească în timp ce ea lucra.
   - Există un sistem după care le aşezi pe rafturi?
   - Nu, zise el ridicând privirea. Unde se potrivesc. De ce?
   - Ai pus Jane Austen lângă Stephen King.
   - Nu cred că pe vreunul din ei l-ar deranja, dar dacă te deranjează pe tine, poţi să le muţi.
   - Nu, asta e parte din găselniţă. E un perete cu poveşti. Iei una la întâmplare şi pleci oriunde în călătorie. E ... Ţara Poveştilor.
   Ea îl făcu să se uite din nou la cum lucra. Fotografia, studia, ajusta, testa, fotografia. Devenind curios, el se ridică să se uite la ecranul laptopului.
   Culorile se reflectau mai profund, lumina avea un aspect visător. Cumva reuşea să facă unele cotoare mai tocite să pară mai degrabă interesante.
   Apăru altă poză. Nu reuşea să-şi dea seama de diferenţă, dar se pare că ea da, pentru că miji ochii şi spuse:
   - Da, da!
   Ea mai făcu încă vreo 6 poze cu mici ajustări, apoi se lăsă pe vine să verifice imaginile.
   - Cum se face că în poze arată mai bine ca în realitate?
   - Magie. Asta, da, asta e cea bună. Cred. Arată grozav în realitate. Lumină, umbră, unghiul, asta e atmosferă!
   - Ai făcut artă!
   - Am surprins artă! îl corectă ea. Vreau să fac câteva imagini şi pe film.
   Ea dădu spatele aparatului jos şi îl înlocui cu ceva din geanta ei.
   - Aparatul tău face poze de două feluri - digital şi film?
   - Da. Util.
   El voia să întrebe cum - voia să vadă cum. Dar Naomi avea din nou acea expresie concentrată pe faţă.
   Ea se întoarse la lucru, el se întoarse la citit.
   Ea îl întrerupse din citit, când schimbă din nou spatele aparatului, schimbă obiectivele şi luă aparatul de pe trepied. Se mută într-o parte şi fotografie cărţile dintr-un unghi ascuţit. Verifică rezultatele, ajustă lumina, mai făcu câteva poze.
   Când lăsă aparatul în jos şi se duse spre rafturi, el se gândi preţ de o clipă că va scoate cartea despre tatăl ei. Dar ea scoase una de pe un raft mai sus, o duse la masă.
   - Te vreau cu Austen. Poţi să pui semn la ce citeşti?
   - Am mai citit-o. Pot să reiau de unde am lăsat-o dacă am chef.
   El se simţi mai mult decât un pic ridicol. Nimeni nu l-ar fi caracterizat drept timid, dar ideea de a-i fotografia mâinile? Ciudat.
   - Ai vorbit serios de treaba cu mâinile.
   - Foarte. Mâinile aspre ale unui bărbat cu romanul clasic scris de o femeie, pe care mulţi îl consideră literatură pentru femei.
   - Mulţi oameni sunt proşti.
   - Oricum, ar trebui să funcţioneze, spuse ea şi scoase exponometrul. Iar lumina e bună chiar aici, dacă vrei. Lumină bună, naturală, de la fereastră. Mai ales dacă... dacă îţi muţi scaunul spre dreapta câţiva centimetri.
   De îndată ce el se mută, Naomi mai verifică o dată lumina. Aparent mulţumită, se duse după laptop şi îl puse pe colţul blatului.
   - Ţine doar cartea deschisă, aşa cum o faci când citeşti. Nu prima pagină - citeşti de ceva vreme. Cam la o treime din carte.
   Xander se simţea ridicol, dar se supuse. Avea să-i acorde 5 minute să se joace. Ea fotografie peste umărul lui, astfel încât acel parfum atrăgător de vară se revărsă peste el. Poate 10, se răzgândi el, în timp ce ea se foia în jurul lui, aplecându-se şi mai aproape.
   - Dă o pagină sau începe să dai o pagină, nu termina mişcarea. Doar... stop, ţine-o aşa. Bine. E bine. Dar...
   Ea se îndreptă şi se încruntă la imaginea de pe laptop. Xander trebui să se răsucească să vadă şi el, iar ce văzu, îl surprinse.
   - Am crezut că eşti nebună, dar arată ca o reclamă într-o revistă de lux sau ceva asemănător.
   -E bine, dar mai lipseşte ceva. Are nevoie de... desigur.
   Ea deschise frigiderul şi scoase o bere. Când văzu deschizătorul, scoase capacul, apoi, spre surprinderea lui, vărsă o treime în chiuvetă.
   - Ce? De ce?
   - Mâini aspre, o bere şi Mândrie şi prejudecată.
   Ea puse berea pe masă, o încadră, o apropie de colţul de sus din dreapta al cărţii.
   - Nu trebuia să o verşi în chiuvetă.
   - Trebuie să pară că bei bere şi citeşti Austen.
   - Am o gură şi un gât. Am fi putut să o turnăm acolo.
   - Îmi pare rău, nu m-am gândit la asta. Cu degetul mare de la mâna stângă sub pagină, întorcând-o, mâna dreaptă pe bere. Trebuie să acoperi eticheta - nu vreau să pară plasare de produse. Mâna pe bere, ca şi cum te-ai pregăti să o ridici, poate chiar să o ridici o jumătate de centimetru de pe masă.
   Cum nu avea rost să plângă după berea vărsată, el îi urmă instrucţiunile. Ridică berea, o puse jos, întoarse sau nu întoarse pagina, până când ea lăsă iar aparatul în jos.
   - Perfect. Aşa cum trebuie.
   El se întoarse să vadă cu ochii lui şi observă că ideea cu berea fusese inspirată. Conferea fotografiei o nuanţă veselă, o echilibra.
   - Bărbaţii adevăraţi citesc cărţi, zise Naomi. O s-o vând la dimensiuni de poster.
   El se simţi din nou ciudat.
   - Postere.
   - Librării, centre de învăţare pentru adulţi, cămine de studenţi, chiar şi biblioteci. Mi-ai oferit nişte imagini foarte bune azi, Xander. O să-i spun lui Kevin că poate să comande duşul cu saună.
   - Montezi un duş cu saună.
   - Acum o fac. Ea dădu din cap şi parcurse imaginile de pe ecran. Da, o fac. Mă convinsesem singură să nu o fac, dar când am reuşit să obţin atâtea imagini bune într-o duminică? Eu scot aburi.
   Xander arătă cu degetul spre ea.
   - Mi-am câştigat dreptul să petrec şi eu timp în saună.
   - Cu siguranţă că da.
   Ea nu se opuse când el o trase în poală, dar ezită când el dădu să ia aparatul foto.
   - N-o să-l dau de pământ. E greu, comentă el.
   - În jur de 3 kilograme. De regulă îl folosesc cu trepiedul şi îşi merită greutatea. E dur şi fiabil şi vezi foarte clar.
   - Iar chestia asta din spate îl face să fotografieze digital?
   Dând din cap, ea îl dădu la o parte.
   - Sistem excelent - nu are cleme de care să se prindă şi are propriul software. Nu e ceva ce aş lua într-o excursie, dar pentru ce am vrut să fac aici şi pentru ce vreau să fac cu trupa, e aparatul care trebuie.
   El fu nevoit să admită că i-ar plăcea şi lui să se joace cu aparatul, doar ca să vadă cum funcţionează din punct de vedere tehnic. Dar nu credea că avea să se întâmple, la fel de puţin cum ar lăsa-o pe ea să se bage sub capota GTO-ului lui.
   - Eu folosesc telefonul dacă vreau să fac o poză.
   - Există camere foto foarte bune pe telefoane în ziua de azi. Am făcut câteva imagini frumoase, pe care am putut să le manipulez şi să le vând. Iar acum nu m-ar deranja paharul acela de vin, cât demontez aici şi ne instalăm în garaj.
   - Pot să aranjez asta, iar eu am deja o bere aproape întreagă.
   - Mulţumesc.
   Ea ezită din nou, apoi îl sărută.
   - Mulţumesc, repetă.
   - Nicio problemă.
   Naomi se ridică şi se duse să-şi pună cu grijă aparatul în husă. În timp ce se ridica să-i aducă vinul, o văzu cum se uită la cărţi.
   - Deci, e o întrebare tipică, un clişeu, dar ai citit toate cărţile astea?
   - Da, tot ce e aici, da. Mai sunt unele în birou şi în dormitor pe care n-am apucat încă să le citesc.
   Ea reuşea să pară relaxată, se gândi, strângându-şi trepiedul, punându-1 înapoi în husa lui.
   - Cele mai multe sunt ficţiune nu? Dar ai şi ceva non-ficţiune amestecată printre ele. Biografii, istorii, cărţi despre - surpriză - crime adevărate. Şi el putea să pară relaxat.
   - Non-ficţiunea scrisă bine e o poveste.
   - Nu prea citesc non-ficţiune decât dacă are legătură cu meseria mea. Cum ştii dacă ceva adevărat e relatat în conformitate cu adevărul?
   - Cred că nu ştii.
   - Câteodată poate să fie percepţia sau intenţia personală sau doar exagerarea sau ajustarea adevărului pentru efectul creator. Ca un fotograf. Pot să iau o imagine care e reală, dar o pot manipula, schimba tonuri, să sporesc sau să îndulcesc efecte ca să se potrivească cu intenţia mea personală.
   El îi aduse vinul. Jumătate-jumătate, se gândi el. Ea făcuse treaba pentru care venise în prima jumătate. Acum vedea că ea se pregătea pentru a doua.
   - Aş zice că persoana din imaginea originală ştie ce e adevărat şi ce e manipulat.
   - Asta e treaba cu vorbele şi cu imaginile.
   Ea luă o înghiţitură de vin.
   - Odată ce cuvintele sunt aşternute pe o pagină, odată ce o imagine e printată, devine adevăr.
   Ea se întoarse, puse paharul de vin jos şi începu să demonteze luminile.
   - Cuvintele şi imaginile nu sunt chiar aşa de diferite. Ambele surprind momente, ambele te însoţesc mult timp după ce momentul a trecut.
   - Naomi.
   Nu prea ştia ce să spună sau cum să spună şi decise că nu va fi nimic, când afară bubui sunetul unei camionete vechi cu un eşapament ruginit.
   - Trebuie să fie Lelo cu eşapamentul lui din iad.
   - Dacă ar avea un prieten mecanic, ar putea să o repare.
   - Ar trebui să sugerez asta. Pentru a mia oară. Cel puţin poate să ne ajute să cărăm toate astea jos.
   Ei îi plăcu de Lelo - iar în general la ea dura mai mult până plăcea pe cineva. Şi Tag se îndrăgosti de el de la prima vedere. Bărbatul şi câinele se plăcură de la început, ca doi prieteni vechi (poate fraţi) care s-au regăsit şi sunt încântaţi.
   - E un câine bun. E un câine tare bun.
   Stând ghemuit, Lelo îl mângâia pe Tag şi primea în schimb dezmierdări cu limba pe faţă pentru fiecare mângâiere.
   - Am auzit că l-ai găsit sfârşit la marginea drumului.
   - Aşa e.
   - Acum nu mai eşti sfârşit, aşa e, băiete? Deloc sfârşit.
   Tag se rostogoli pe spate cu burta în sus. Piciorul lui din spate pompa ca un piston în ritm cu mângâierile.
   Lelo avea părul neîngrijit, până la umeri şi de culoarea unui câmp de grâu din Kansas. Era cu câţiva centimetri mai scund decât Naomi, subţire şi cu muşchi puşi în evidenţă de tricoul vopsit neregulat şi de blugii franj uraţi la genunchi şi la margine. Un dragon verde smarald suflând foc i se urca sinuos pe antebraţul drept.
   - Cum te descurci acolo sus pe promontoriu?
   - Îmi place.
   Naomi îşi montă luminile şi se gândi la idei şi opţiuni pentru sesiunea foto.
   - Are nevoie de ajutor cu grădina şi în curte, zise Xander în timp ce aducea, aşa cum i se spusese, chitarele, şi cea normală, şi cea acustică.
   -O , da. Nu s-au prea preocupat de locul acela. Nu erau prea creativi în privinţa amenajării. Iar lui Dikes nu-i păsa.
   - Fostul soţ al lui Loo, explică Xander.
   - Era drogat în cea mai mare parte a timpului. Ar trebui să ştiu, că obişnuiam să mă droghez cu el. Nu mai fac asta prea des, îi zise lui Naomi. Mi-ar plăcea să vin să mă uit, dacă vrei. Să-ţi dau câteva idei.
   - Probabil că mi-ar fi de folos nişte idei.
   - Nu taxez pentru gândit. Uite că vin Dave şi Trilby.
   Dave, toboşarul, îşi aminti Naomi. Umeri laţi, statură compactă, păr castaniu purtat într-un stil de Cezar. Blugi, tricou Aerosmith decolorat, bocanci maro cam scâlciaţi. Trilby - clape - era un contrast puternic. Piele netedă, închisă la culoare, ochi negri mari, dredlocks. Pantaloni cargo şi un tricou roşu pe corpul antrenat.
   Aduseră echipamentul înăuntru, în timp ce Xander striga instrucţiuni. Era de ajutor că toată lumea avea ceva de făcut. Ea avea întotdeauna dificultăţi să cunoască atâţia oameni deodată.
   Desigur, câinele mai atenuă din situaţia jenantă pentru ea, plimbându-se fericit de la unul la altul, după ce amuşinase suficient cât să se convingă că erau în regulă.
   - M-am uitat un pic pe pagina ta de internet, zise Dave către Naomi în timp ce îşi monta tobele. E bună. Eu mă ocup de cea a trupei. Nu aşa bună, tehnic e perfectă, la asta mă pricep, dar look-ul nu se potriveşte.
   Cum şi ea se uitase la pagina lor, nu avea cum să nu fie de acord.
   - E foarte detaliată şi uşor de navigat.
   El rânji.
   - Ceea ce spune, de fapt, că look-ul nu e bun. Mă întrebam dacă am putea face azi şi câteva imagini pe care să le folosesc acolo, să îi mai dau un pic de vigoare.
   - Am câteva idei.
   - Bine, pentru că în domeniul ăsta sunt complet depăşit. Soţia mea zicea că poate ar trebui să fim un pic mai retro.
   - Eşti căsătorit?
   - De opt ani, doi copii.
   Nu ştia să spună de ce presupusese că el, la fel ca restul trupei, ar fi holtei.
   La auzul motorului puternic, Dave îşi ajustă unghiul cursei.
   - Trebuie să fie Ky. Chitară principală, adăugă Dave în timp ce se uita la motocicleta Harley mare şi neagră care hurui.
   Înalt, întunecat şi periculos, se gândi ea. Nu puteai să spui că era chipeş, nu cu faţa aceea îngustă, cu barba neîngrijită, nasul ca de vultur şi cu gura mult prea generoasă.
   Dar te făcea să te uiţi la el.
   Îşi aţinti privirea la fel de întunecată ca şi părul lui asupra lui Naomi.
   - Salut, boxerule.
   Xander îşi ridică privirea de la boxe.
   - Naomi, Ky.
   - Da, te-am văzut în seara aia cum ai pus-o pe Marla în genunchi. A meritat-o.
   - Nimeni n-a mai văzut-o de câteva zile, interveni Lelo.
   - Da, am auzit despre asta.
   Cu un ridicat din umeri exersat, Ky îşi dădu jos cutia chitarei de pe umăr.
   - S-a combinat cu cineva de la bar. Nu ar fi pentru prima dată. Ai pierdut şi tu un weekend cu ea, nu, Lelo? Când a fost asta?
   - O jumătate de weekend, un moment de slăbiciune.
   - Toţi le avem. Ai bere, Keaton?
   - Răcitorul e afară lângă hală.
   El îi aruncă lui Naomi încă un zâmbet leneş.
   - Vrei şi tu una, Rocky?
   - Nu, mulţumesc.
   - Mai sunt şi apă şi chestii dulci înăuntru.
   - Apă ar fi bine.
   Naomi îşi puse mâinile în şolduri şi se uită în jur. Da, avea idei.
   - O să fac câteva obişnuite, ca să se încălzească toată lumea, să testăm apele. Sunteţi aşezaţi ca pe scenă, aşa că daţi-i drumul şi cântaţi ceva.
   Ea îşi scoase Nikonul, schimbă obiectivul, verifică exponometrul în timp cei ei îşi ocupau poziţiile şi decideau ce să cânte.
   - Dave poartă tricoul cu Aerosmith, aşa că hai să începem de acolo, sugeră Xander.
   - Nu vă uitaţi la mine decât dacă vă spun să o faceţi, porunci Naomi şi începu să fotografieze.
   „Standard", se gândi ea. „E bine, e solid, dar standard." Făcu o serie de portrete bune, câteva unghiuri mai largi, unde lăsă mişcarea să se estompeze.
   Când ultimul acord se termină, ea îşi lăsă aparatul în jos.
   - OK, acum n-o să mai facem asta. Trebuie să văd nişte opţiuni de garderobă. Lelo, vreau să rămâi cu ce ai pe tine, dar să vedem ce mai avem.
   „Bărbaţii", se gândi, în timp ce umbla prin lucrurile pe care le aduseseră cu ei, „ar trebui să înveţe să fie mai creativi."
   - Pariez că aveţi mai multe lucruri în maşini, în portbagaj.
   Lelo găsi o jachetă veche supradimensionată din armată. Ea i-o aruncă lui Dave.
   - Pentru tine.
   - Serios?
   - Ai încredere în mine.
   Ea scoase un tricou alb.
   - Pe ăsta îl ai de ceva vreme, nu? îl întrebă ea pe Xander.
   - Da.
   - OK.
   Naomi îl duse spre o pată de ulei, îl aruncă pe jos şi îl frecă cu piciorul.
   - Mai bine, decise ea, şi îl ridică. Ba şi mai bine ar fi să pui nişte ulei de motor pe el.
   - Vrei să mânjesc tricoul cu ulei?
   - Da, ca şi cum ai avea nişte ulei pe mână şi te-ai fi şters pe tricou, spuse şi îi arătă cum. Fă asta şi îmbracă-1. Trilby, tricoul ăla roşu e nou?
   - Cam da.
   - Atunci îmi pare rău, dar va trebui să-l sfâşii.
   - De ce?
   - Pentru că eşti bine făcut şi vreau să arăţi piele şi muşchi.
   Lelo scoase un chiot.
   - Peste pectorali, da? Xander, am nevoie de nişte lanţuri, nu prea grele.
   - Sfinte Sisoe! murmură el în timp ce strica un tricou foarte bun.
   - Lanţuri pentru mine? rânji Ky la ea. Vrei să mă vezi în lanţuri, lungano?
   - Asta se vor întreba femeile când vor vedea fotografia.
   Naomi îi aruncă un zâmbet la fel de obraznic.
   - Armăsarule!
   - Ce fel de fotografie e asta? întrebă Trilby, ţinând tricoul roşu.
   - Fierbinte, sexy, rock and roll. Dacă nu-ţi place, putem să le folosim pe cele obişnuite pe care le-am făcut deja şi să ne axăm mai degrabă pe ele. Dar hai să încercăm asta. Vreau un compresor aici şi un pistol cu unsoare. Mai vreau nişte cauciucuri stivuite cam ulei. Nu se întâmplă să ai un parbriz spart?
   Xander îşi trase tricoul pătat şi murdar pe el.
   - Am înlocuit unul săptămâna trecută şi nu l-am aruncat încă pe cel spart.
   - Perfect. O rundă bonus. Adu-1 încoace.
   - Nu prea înţeleg, mormăi Dave şi mirosi mâneca jachetei militare.
   - Eu da.
   Lelo îl mângâie pe Tag şi rânji la ea.
   - Nu pricepeţi, băieţi? Noi suntem The Wreckers (Distrugătorii), nu? Suntem o trupă de garaj. Suntem într-un garaj. Hai să-l folosim.
   - Acum ai înţeles. Vreau nişte unelte.
   Cu buzele răsucite, privirea concentrată, Naomi adăugă:
   - Unelte mari, ca pentru bărbaţi.
   Xander nu voia să se gândească de cât timp va avea nevoie ca să ducă totul la loc după aceea. Hala se transformă într-un talmeş-balmeş de piese de maşini, unelte şi instrumente muzicale. Se gândi că el avea un ochi destul de bun, dar parcă totul era prea de galerie de artă, prea excesiv şi neobişnuit.
   Iar el şedea pe un afurisit de compresor de aer, cu iubita lui chitară într-o mână şi cu o şurubelniţă electrică în alta. Ky purta lanţuri în stil bandolero, iar Dave arăta năucit în jacheta militară a bunicului lui Lelo. Pe Kilby îl pusese să-şi sprijine claviatura pe un leanc de cauciucuri.
   Singura persoană pe lângă Noami, care credea că era în regulă, era Lelo, aşezat turceşte pe podeaua de ciment, cu chitara bas în poală şi cu un pistol de unsoare pe care îl ţinea ca pe o armă.
   Puse muzica lor să bubuie tare pe playback şi camera aceea sofisticată pe trepied. Făcu câteva poze, apoi scutură din cap. Nimeni nu vorbi când ea scoase o bandană dintr-un teanc de haine pe care le refuzase, o înmuie într-o cutie cu ulei de motor şi se duse spre Dave.
   - Haide, pe bune?
   - Scuze. Doar că eşti prea curăţel.
   Ea îl mânji cu nişte ulei pe faţă, făcu un pas în spate, îşi înclină capul.
   - Lelo, scoate-ţi încălţările. Dă-le într-o parte, lângă tine, un pic în faţă. Am nevoie de un capac de roată.
   - Am unul în spatele camionetei mele.
   Când Lelo dădu să se ridice, ea îi făcu semn să rămână acolo.
   - Îl aduc eu.
   Dave se întoarse spre Xander când Naomi ieşi.
   - În ce naiba ne-ai băgat?
   -N-am idee.
   - E sexy.
   Lelo ridică din umeri.
   - Zic doar. Dacă n-ai fi văzut-o primul, Xan, aş fi acţionat în stil mare.
   - Abia am cumpărat tricoul ăsta.
   Trilby se uită la rupturi.
   - L-am spălat o singură dată.
   - Lăsaţi-o să facă ce ştie, sugeră Ky. Xander o să aibă noroc la ea, şi o să ne fie dator.
   - A avut deja noroc, zise Naomi. Aveai două. Aranjă capacele de roată, făcu un pas în spate, apoi se răsti: Tag! Alea nu sunt ale tale.
   Câinele aproape că ajunsese la încălţările scoase de Lelo, iar acum se dădea înapoi în spate.
   - Deocamdată, toată lumea să se uite la aparat. Sunteţi nişte tipi daţi naibii, arătaţi-mi asta. Haide, să vedem cum aburiţi obiectivele.
   Ar fi trebuit să le dea câteva beri înainte, se gândi ea. Dar funcţionă. Lumina, decorul, aranjamentul.
   Ea făcu un pas în lateral.
   - Mă vedeţi?
   - Eşti chiar acolo, arătă Xander.
   - Deci, toată lumea mă vede. Reţineţi ideea.
   Ea se duse în spatele camerei şi se uită prin obiectiv.
   - Imaginaţi-vă cum arăt goală.
   Şi iată că funcţionă.
   - Din nou. Nu pierdeţi ideea. Acum imaginaţi-vă cum vă văd eu goi. Da, e o gândire bună.
   Ea apăru din nou, ridică unul dintre capace şi i-1 dădu lui Dave. Se duse înapoi.
   - Ky, învârte unul din capetele lanţului în jurul pumnului. Lasă-te în voia muzicii, cântă.
   - Am un capac de roată, arătă Dave.
   - Şi beţe de toboşar. Bate pe capac. Bate pe unelte, cântă la instrument, ce simţi că îţi vine să faci. Cântă. Sunteţi pe scenă, ştiţi cum să interacţionaţi pe scenă.
   Îl duse de la joacă la război - instrumentele şi uneltele ca arme. Cu colţul ochiului văzu câinele strecurându-se înapoi, îl prinse la lucru.
   - Tag! strigă ea, tocmai când câinele apuca una dintre încălţări.
   I.elo râse doar şi puse un braţ pe după Tag.
   - Poate să fie şi el în trupă.
   Ea surprinse scena, mai făcu încă două fotografii, cât ţinu starea de spirit. Apoi făcu un pas în spate.
   - Am terminat, domnilor.
   - Asta e tot? clipi Dave uimit spre ea.
   - Îi ia de două ori mai mult, corectă Xander, să monteze lucrurile, decât să facă fotografiile.
   - Poţi să vezi dacă a meritat. O să fac un slide-show pe laptop. Dacă vă plac imaginile de grup, mai am timp să fac imagini individuale - va trebui să vă schimbaţi la loc.
   - E drăguţ din partea ta să ne oferi asta, începu Dave, dar ar trebui poate... Hei, asta e o imagine frumoasă.
   Ea începuse cu fotografiile simple ale trupei.
   - Da, nu e rău.
   - Nu, astea sunt foarte bune. De o mie de ori mai bune decât ce avem acum. Vezi astea, Trilby?
   - Tare.
   În tricoul lui distrus, bărbatul îşi puse o mână pe umărul lui Dave şi se aplecă să studieze imaginile.
   - Ai imagini individuale chiar aici.
   - Frumos.
   Ky îşi dădu jos lanţul.
   - Putem să folosim astea.
   - Super, dar celelalte o să fie şi mai bune, zise Lelo, încă desculţ, strecurându-se şi el să vadă. Urmează şi ele?
   - Astea sunt de pe Nikon. O să schimb cardurile când se termină.
   - Poţi să mi le trimiţi pe astea pe e-mail? întrebă Dave.
   - N-o să le vreţi pe toate, iar fişierele de pe aparatul Hassie sunt uriaşe. O să vă trimit o mostră din ce e mai bun, după ce le văd.
    Ea schimbă cardurile, aşteptând să vadă dacă se orientase greşit.
   - V-am zis eu! exclamă Lelo şi îl plesni pe Dave pe umăr când imaginile începură să se deruleze pe ecran.
   - Astea sunt... Arătăm...
   - Super cool! făcu Leo şi-l plesni iar pe Dave.
   - Am crezut că era o nebunie, ba chiar o prostie!
   Dave îşi ridică privirea spre Naomi.
   - Îmi cer mii de scuze.
   - Nu e nevoie. A meritat să-ţi sacrifici tricoul? îl întrebă ea pe Trilby.
   - Şi încă cum. Sunt grozave imaginile. Chiar grozave.
   - Asta înseamnă talent, viziune.
   Ky dădu din cap spre ecran.
   - N-ar fi trebuit să mă îndoiesc de tine. Xander se pricepe să descopere talentul şi viziunea.
   - Aia! O vreau pe aia cu câinele!
   Lelo îl mângâie pe Tag, care încă mai avea gheata în gură.
   - Mascota trupei.
   - Ce zici de vinul ăla acum? o întrebă Xander când slide-show-ul începu din nou.
   - Aş putea să beau un pahar - unul - înainte să încep pregătirile pentru imaginile individuale.
   El îi luă mâna şi o trase afară din hală.
   - Iar după aia, rămâi.
   - O, ar trebui să mă întorc, să mă uit la imagini, să încep să le aleg.
   El se aplecă şi o sărută, cald, lung, în seara tăcută de primăvară.
   - Rămâi oricum.
   - N-am lucrurile la mine, nici mâncarea lui Tag sau... Ar trebui să mai respire, să-şi mai lase spaţiu.
   Dar el o sărută din nou.
   - Vino acasă cu mine, zise ea. Când terminăm, vino acasă cu mine.

        Xander se duse cu ea acasă, iar târziu în noapte, când cine ştie ce vis o chinuia, facând-o să scâncească şi să se agite, făcu ce nu făcea niciodată. O trase spre el şi o ţinu strâns.
   În timp ce Xander o proteja pe Naomi de un coşmar, Marla trăia unul.

     Nu ştia unde era, cât timp petrecuse în întuneric.
   El îi făcuse rău, oricine era, iar când o făcuse, îi şoptise cum avea să îi facă şi mai mult rău data viitoare. Şi o făcuse.
   Ea încercase să ţipe, dar el îi lipise gura cu bandă adezivă. Câteodată îi punea o cârpă pe faţă şi aburii aceia îngrozitori îi făceau greaţă şi o făceau să-şi piardă cunoştinţa.
   Se trezea mereu în întuneric, se trezea înfrigurată şi speriată şi dorindu-şi din toată inima ca Chip să vină să o salveze.
   Apoi el o viola din nou. O tăia şi o lovea. O tăia şi o lovea chiar şi atunci când ea nu se opunea violului. Câteodată o strangula până când simţea că îi ardeau plămânii, până când leşina.
   Nu-şi amintea exact ce se întâmplase. Când încerca să gândească, o durea capul foarte tare. Îşi amintea că se ducea spre casă, fiind foarte, foarte furioasă. Dar nu-şi amintea de ce. Îşi amintea însă că trebuise să se oprească - sau cel puţin aşa credea - ca să vomite în nişte tufe.
   Apoi maşina mare cu rulotă - asta era? Trecuse pe lângă rulotă şi ceva o lovise. Ceva îi făcuse rău. Iar aburii aceia o duseseră departe.
   Voia să se ducă acasă, avea nevoie să se ducă acasă. Voia să se întoarcă la Chip. Lacrimile se prelinseră din ochii ei tumefiaţi. Apoi el se întoarse. Ea simţi mişcare. Erau pe o barcă? Simţi, aşa cum simţise şi înainte, cum spaţiul se înclina şi scârţâia. Paşii lui.
   Ea se zbătu, încercă să ţipe, deşi ştia că era inutil.
   „Vă rog, vă rog, să mă audă cineva."
   El îi dădu o palmă puternică.
   - Hai să vedem dacă mai rezişti încă o noapte.
   Ceva străluci, orbind-o. Iar el râse.
   - Chiar nu mai arăţi a cine ştie ce acum. Dar mie mi se scoală oricum.
   O tăie mai întâi, încât ea ţipă în banda adezivă. O lovi cu pumnul vârât într-o mănuşă de piele, apoi o pocni ca s-o trezească, pentru ca să ţipe când o va viola.
   Era întotdeauna mai bine când ţipau.
   Apoi folosi sfoara ca s-o stranguleze. De data asta nu se opri când ea leşină. De data data asta duse treaba până la capăt şi o eliberă din coşmar.
   Când o violă şi o strangulă, îi spuse Naomi a lui.

Capitolul 17

        Se instalară ploile de primăvară, multe şi abundente. Ca urmare, cizmele se înnoroiau, câinele era ud, dar îi ieşiseră şi nişte fotografii dramatice.
   Naomi lucra în dormitorul neterminat, cel cu baia albastră urâtă şi învăţă să ignore scrâşnetele tăietoarelor de gresie.
   Îşi petrecuse ziua ploioasă de luni şi îşi începuse ziua ploiasă de marţi revizuindu-şi munca din weekend. Adăugase The Wreckers pe play-listul ei, folosind muzica lor în timp ce lucra la imaginile cu trupa.
   Trecu pe blues când finisa imaginile cu Xander pe veranda ei, alese o melodie la întâmplare pentru imaginile cu cartea în mâini.
   Dacă amânase proiectul care în mintea ei se numea Ţara Poveştilor, acum se apucase de el. în sinea ei ştia că trebuia să treacă de momentul în care va vedea acea afurisită de carte împreună cu toate celelalte pe peretele lui Xander. Iar acum tocmai experimenta ceva nou şi diferit.
   Era fericită. Nu satisfăcută, mulţumită sau preocupată. Fericită, o stare de spirit care o însoţi toată ziua, chiar aşa ploioasă cum era. Casa, progresul renovării, munca - pentru că, Dumnezeule, făcea treabă foarte bună aici, până şi câinele, toate îi dădeau o senzaţie de fericire.
   Cu toate astea, exista ceva mai important. Oricum se întâmplase, oricum acţionase împotriva obiceiurilor ei înrădăcinate şi a ceea ce considera a fi o judecată de bun-simţ, ea era acum într-o relaţie.
   Şi trebuia să admită că era într-o relaţie cu un bărbat foarte interesant. Unul care îi stimula şi mintea, nu doar corpul, care muncea la fel de mult ca ea şi care savura asta la fel de mult ca şi ea.
   Cine putea să-i reproşeze că voia să facă toate astea să dureze cât mai mult?
   Puse în ramă imaginea prelucrată cu el pe verandă. Trasă în alb si negru, cu ochii lui de un albastru îndrăzneţ, ai câinelui de un albastru cristal. O cană albă strălucitoare şi raza roşie-aurie a soarelui ca o săgeată deasupra orizontului, acolo unde cerul şi apa se întâlneau.
   Se gândise dacă să aleagă passepartout alb sau gri şi văzu că avusese dreptate să aleagă griul. Scotea culorile în evidenţă, nu distrăgea aşa mm ar fi putut să facă albul. Ramă metalizată, decise ea, nu neagră. Să menţină marginile estompate.
   Sprijini prinţul de perete şi făcu un pas în spate ca să-l studieze. Începutul unei zile bune, se gândi ea şi-şi aminti. Trebuia doar să elimine vizita şefului poliţiei şi rămânea cu începutul unei zile excelente - care se termină aşa cum începuse, cu Xander în patul ei.
   Ea îşi băgă degetele mari în buzunarele pantalonilor şi studie printurile aliniate de perete cu ochi critic, strigând „Intră!“ când auzi o bătaie în uşă.
   - Scuze.
   - E în regulă, îi spuse lui Kevin. E momentul perfect pentru o pauză.
   - Bine, pentru că Lelo aşteaptă jos.
   - Serios?
   - Da, voia să... Uau, exclamă el când intră de tot în cameră, lăsând uşa deschisă astfel că de jos răsunau zgomotele făcute de ciocane şi fierăstraie şi de maşina de tăiat gresie de pe etaj. Astea sunt superbe. Acolo e hambarul lui Cecil - şi Cecil. Şi Xander. Te superi? făcu el şi se lăsă pe vine înainte ca ea să răspundă.
   Tag se îndreptă spre Kevin, ca să se strecoare pe sub braţul lui pentru o îmbrăţişare.
   - Asta? Doamne, aproape că poţi să simţi dimineaţa. Clipa aceea înainte să apară lumina şi să se facă ziuă.
   - Mă faci să-mi doresc să fii critic de artă.
   - Asta te izbeşte. Alb şi negru cu un pic de culoare, e dramatic, nu? Şi foarte tare. Dar asta, asta e calmă, iar... posibilităţile?
   - Cu siguranţă îmi doresc să fii critic de artă.
   - Nu sunt, dar trebuie să spun că hambarul lui Cecil n-a arătat niciodată mai bine. Unde o să le agăţi?
   - Nu le agăţ nicăieri. Pleacă la galeria din New York. De fapt, va trebui să fac un al doilea prinţ cu cea care pare să fie favorita ta. Proprietarul galeriei o vrea pentru colecţia lui personală.
   - Ha.
   Amuzat vizibil, Kevin se ridică în picioare.
   - Xander pleacă la New York. Ştii că magazinul unde lucrează Jenny s-ar da în vânt după cele mai mici de aici - florile şi uşa de hambar, şi copacul bătrân.
   Le înrămase pentru ea, dar... cine ştie. Comisionul, dacă le vindea, ar putea să contribuie considerabil la cufărul vechi de stejar pe care-1 ochise la Cecil.
   - Aş putea să le duc câteva, să vedem. Ai zis cumva că Lelo e jos?
   - La naiba, m-am lăsat dus de val. Da, a zis că se uită la curte şi se gândeşte la nişte sugestii. Dar acum vorbeşte cu echipa de la parter - sau cel puţin asta facea când am urcat.
   - Am vorbit cu el să ne uităm la curte, dar afară toarnă.
   - Aşa e Lelo, făcu Kevin ridicând din umeri. Dacă vrei să iei o pauză, aş avea nişte lucruri pe care să le discutăm jos. Treaba cu spălătoria şi aici sus, studioul.
   - OK. Lasă-mă să vorbesc cu Lelo şi te găsesc eu.
   - Apreciem faptul că nu ne stai pe cap când lucrăm. Chiar apreciem asta. Dar s-ar putea să vrei să te uiţi la lucrarea din baia mare înainte să te retragi din nou.
   - Foarte bine.
   Kevin plecă în direcţia băii mari, iar câinele coborî împreună cu ea. Tag se opri pe scări şi amuşină aerul. Dacă un singur lătrat ar putea să reprezinte încântarea pură, al lui o făcea. Apoi zbură pe scări în jos.
   Ea îl auzi pe Lelo râzând.
   - Hei, ia uite cine e! Cum merge, băiete?
   Ea îi găsi hârjonindu-se pe folia de protecţie pentru zugrăvit.
   Lelo purta o pălărie udă de cowboy şi o pelerină galbenă de ploaie.
   - Bună. M-am gândit că e o zi bună să studiez locul, pentru că nu puteam oricum să terminăm o comandă pe ploaia asta.
   - Aşa că te-ai gândit să vii să te faci fleaşcă aici?
   - Ploaia e ploaie. Nu voiam să mă apuc să-mi bag nasul fără să-ţi dau de ştire.
   - Stai să-mi iau o jachetă.
   - Pot să-mi fac doar nişte notiţe, dacă nu vrei să te uzi.
   - Ploaia e ploaie.
   El rânji.
   - Aşa te vreau. Ne vedem afară. E în regulă dacă Tag vine cu mine?
   - Mi-ar fi destul de greu să-l opresc. O să ies imediat.
   Ea îşi luă jacheta de ploaie, o şapcă şi îşi schimbă adidaşii cu cizme. Când ieşi afară, Lelo se plimba deja prin ploaia constantă şi arunca mingi de tenis ude fleaşcă pentru câinele care era în delir.
   - Ai făcut treabă bună cu curăţatul locului, strigă el.
   - Xander a făcut. Eu abia dacă mişcasem ceva.
   - Îi place munca asta. Tata spune mereu că l-ar angaja pe Xander într-o clipită, dar, pe de altă parte, atunci cine i-ar repara lui camioneta? Vreau să-ţi spun de la început că sper că nu te-ai îndrăgostit de tuia alea bătrâne, pentru că trebuie scoase.
   - Nu sunt îndrăgostită.
   - Excelent. Îţi mai doreşti ceva special?
   - M-am gândit la un arbore plângător ornamental, ca un cireş. Acolo.
   - Da.
   El se opri cu ploaia care i se prelingea de pe borurile pălăriei şi studie problema.
   - Da, ar merge. Ai văzut vreodată copacul lui Iuda?
   - Nu ştiu.
   - Nu e roşu. E mov, culoarea lavandei.
   - Lavandă.
   - Are o culoare superbă şi e ceva mai neobişnuit. Plus că are frunze în formă de inimă.
   - În formă de inimă.
   - Poate vrei să îl cauţi.
   - Da, o să fac asta.
   - Am putea să punem şi nişte pavele, ştii? Şerpuite, nu drepte ca o săgeată. Şi să scoatem casa în evidenţă cu nişte tufe şi plante din partea locului. îţi plac păsările şi fluturii?
   - Sigur.
   - Trebuie să plantezi şi nişte lămâiţă. Miroase bine, arată drăguţ şi o să atragă păsări şi fluturi. Şi amelanchier. Are flori albe, în formă de steluţă, şi fructe. Fructe vineţii, cam aşa de mari.
   El făcu un cerculeţ din degetul mare şi arătător.
   - O să atragă păsările cântătoare. Poţi să le mănânci - sunt destul de bune. Şi o să-ţi trebuiască şi nişte rododendroni.
   El mergea, gesticula şi arunca mingea, tot rostind nume şi descriind. Şi contura imaginea a ceva deofebit de rafinat şi de frumos.
   - Aveam de gând să plantez un copac, câteva tufe, să fac nişte straturi de flori şi să plantez nişte bulbi.
   - Ai putea face asta. Ar arăta bine.
   - Poate că da, dar m-ai făcut să mă gândesc la plante de care nici n-am auzit până acum, cu frunze în formă de inimă.
   - Aş putea să-ţi fac nişte desene, ca să ai o imagine mai exactă.
   - OK, hai să facem.
   - Pot să văd şi în spate?
   - Oricum suntem deja uzi.
   în timp ce porneau spre marginea casei, el băgă mâna în buzunarul pelerinei.
   - Vrei?
   Naomi se uită, văzu pachetul galben clasic şi simţi doar o adiere de Juicy Fruit când el scoase o lamă de gumă. Deşi scutură din cap că nu dorea şi-şi zise apoi că era fraieră, acel pachet simplu de gumă îi consolida părerea iniţială despre el. Blând, drăguţ, loial. Nu era de mirare că Tag îl adora.
   - Aici o să ai umbră după-amiaza, continuă Lelo, în timp ce îndoia lama de gumă în gură. E un loc plăcut pentru un hamac sau o bancă, nişte plante care iubesc umbra. Dacă aduci pavelele alea până aici, ai putea umbla desculţă în jurul casei.
   - Mă ucizi, Lelo.
   Dădură ocol spre spate, unde el îşi puse mâinile pe şoldurile înguste şi se uită la treptele de la verandă, la panglica de gazon firav până la zidul de piatră.
   - Ai un subsol, nu?
   - Da, unul mare. Pentru depozitare şi utilităţi. Nu e terminat. N-am nevoie de spaţiu acum.
   - S-ar putea să ai când vei avea copii. Şi vei vrea să înalţi atunci zidul acela. Deocamdată putem pune nişte cucută acolo, să aclimatizăm nişte narcise, să-ţi dăm în partea asta mai mult impresia de pădure. Şi nişte tufe în dreptul zidului. Trebuie să fie scunde, pentru că nu vrei nimic care să obtureze priveliştea. Când o să te decizi să termini subsolul, ar trebui să-ţi faci o ieşire şi vei avea o terasă frumoasă şi umbroasă, chiar sub verandă, şi o curte mică şi însorită.
   - Vreau să plantez nişte ierburi aromatice, nişte legume. Nu un spaţiu foarte mare, dar suficient pentru o grădină de bucătărie.
   - Ai putea face asta.
   Lelo dădu din cap şi urcă scările până la verandă.
   - E destul de departe de bucătărie, dar ai putea să faci asta. Sau ai putea să-ţi faci o grădină din jardiniere chiar aici. Ai soare, ai şi spaţiu, pe o verandă de dimensiunea asta. Le faci din acelaşi lemn din care e făcută şi casa, le faci să pară că aşa au fost gândite, ştii? Îţi plantezi ierburi, roşii cherry, poate nişte ardei, ce ştiu eu. Jardinierele sunt uşor de întreţinut.
   - Şi ar fi la doi paşi de bucătărie. Mai practic şi mai eficient. Şi drăguţ. Ştii meserie, Lelo.
   - Ei bine, lucrez în domeniu cam de când aveam şase ani.
   - E multă muncă.
   - Orice faci, poţi să faci aici, acolo, mai jos pe drum.
   - Dar poţi să-mi faci nişte desene şi să-mi dai nişte preţuri estimative - pentru fiecare secţiune?
   - Sigur. Şi mai e ceva.
   - Va trebui să vând bijuteriile familiei?
   El rânji, scutură din cap şi împrăştie picături de ploaie.
   - Poate că ai putea să faci fotografii cu lucrările, înainte, în timpul şi după. Ne-ar fi de folos în afacere. Ca un fel de troc.
   Iar facea bartere, se gândi Naomi. Era o formă populară de comerţ în Sunrise Cove.
   - E o idee deşteaptă.
   - Nu pot să zic că e a mea. Tata a venit cu ideea. N-am văzut tot ce i-ai trimis lui Dave ieri. O să trec pe la el când vine de la lucru, poate se lasă şi cu o cină, cine ştie. Dar tata s-a uitat la pagina ta de internet şi aşa i-a venit ideea.
   Voia şi ea oricum fotografii, se gândi. Documentase până acum renovarea casei, pentru ea, pentru Mason, pentru unchii şi bunicii ei.
   - O să ajungem la o înţelegere.
   - Super, făcu el şi-şi ciocniră pumnii, ca să pecetluiască înţelegerea. O să-ţi pregătesc nişte desene şi nişte cifre. Eşti foarte drăguţă.
   - Ah... mulţumesc.
   - Nu mă dau la tine sau mai ştiu eu ce. Xander e ca un frate pentru mine. Doar că eşti foarte drăguţă. Şi îmi place cum renovezi casa. Aşa cum am spus, obişnuiam să-mi mai petrec timpul pe aici cu Dikes. Chiar dacă mă gândeam că era o aiureală să lucrez în domeniu, am terminat prin a planta chestii în minte.
   - Iar acum le plantezi de-adevăratelea.
   - E ceva, nu? Ar trebui s-o şterg, Xander mă bate la cap cu eşapamentul. Cred că o să-l las să-l repare până la urmă. Mă întorc când am totul pregătit.
   - Mulţumesc, Lelo.
   - Nicio problemă. Să fii cuminte, zise el şi mângâie câinele ud. Pe mai târziu, adăugă şi alergă pe scări în jos şi spre maşină.

       Xander stătea sub un Camry înaintat în ani, înlocuind nişte plăcuţe de frână care ar fi trebuit schimbate cu vreo douăzeci de mii de kilometri în urmă. Unii oameni nu ştiau să-şi întreţină maşina.
   Avea nevoie să-i fie schimbat uleiul şi de o verificare generală, dar proprietara ei - profesoara lui de istorie dintr-a noua - încă mai credea că ştia ce făcea. În toate afurisitele de privinţe. Şi nu-1 lăsa să uite nici o clipă că fusese suspendat pentru că chiulise de la şcoală.
   Ceva ce pentru el nu avusese sens nici atunci şi nici acum. Suspendarea pentru chiul era ca o recompensă.
   Vorbind de suspendare - suspensiile maşinii erau aproape duse - dar ea nu avea să-l asculte nici în privinţa asta. Va aştepta, va băga maşina până-n pământ aproape, şi el va sfârşi prin a o remorca. După asta trebuia să se ocupe de o transmisie şi dăduse un schimb de ambreiaj unui membru al echipei, altuia o rotaţie simplă de cauciucuri.
   Avea două maşini în parcare, tractate după un accident provocat de drumurile ude de ploaie cu o noapte înainte - un apel care-1 luase din patul lui Naomi la două dimineaţa. Şoferii se aleseseră doar cu nişte cucuie, vânătăi şi tăieturi - deşi unul din ei sfârşise la poliţie când nu trecuse testul alcoolemiei în sânge.
   După ce companiile de asigurări terminau să se dondănească, va trebui să se ocupe de multe reparaţii la caroserie.
   Dar îi lipsise să se trezească alături de Naomi şi de câine şi să ia micul dejun. Se obişnuise cu răsăriturile alea de soare. Ciudat cât de repede se obişnuise cu ele şi cât de ciudat i se părea să doarmă şi să se trezească singur în apartamentul lui.
   Chiar şi acum simţea nevoia să o vadă, să-i audă vocea - să-i simtă parfumul.
   Asta nu-i stătea în fire. El nu era genul care să aibă nevoie de contact permanent, de telefoane, mesaje, vizite neaşteptate, întâlniri. Dar se surprinse căutând scuze să facă exact asta şi fu nevoit să-şi impună să înceteze.
   Avea treabă - iar mai târziu în acea după-amiază mai avea
şi o întâlnire scurtă cu Lelo la bar. Avea cărţi de citit, meciuri la care să se uite, prieteni cu care să-şi petreacă timpul. Şi hârţogăraia pe care ar fi trebuit s-o facă duminică seară, ca să degajeze din dosare.
   Xander scutură din cap când auzi sunetul inconfundabil al eşapamentului găurit al lui Lelo.
   - Pleacă de aici cu chestia asta, strigă Xander, îmi strică afacerea.
   - Îţi aduc o afacere, omule. Şi jumătate dintr-un sendviş jumbo Diablo.
   Xander făcu o pauză cât să-l vadă pe Lelo cum intra şiroind de apă.
   - Diablo?
   - Am trecut pe acolo şi ţi-am văzut gagica. E bine. E al naibii de bine. M-a făcut să vreau ceva fierbinte şi iute.
   - Ai fost pe la Naomi?
   - Încă mă mai gândesc la locul ăla ca la fosta casă Parkerson. Dar nu pentru multă vreme, dacă decide să ne angajeze. Îţi cedez sendvişul pentru un Mountain Dew.
   - Două minute, făcu Xander şi se întoarse la plăcuţele de frână. Deci, te-ai dus acolo şi te-ai uitat la curte?
   -Visam la locul ăla de când stăteam acolo cu Dikes şi fumam iarbă. Acum constat că gagica ta fierbinte e destul de deschisă şi flexibilă la sugestii de aranjat curtea. Ascultă. Are viziune, omule, exact ca la fotografii.
   Lelo se cocoţă pe un banc de lucru şi desfăcu sendvişul.
   - Dacă reuşim să obţinem o comandă ca asta? Locul e un reper - trist în ultimii câţiva ani, dar totuşi un reper. Ideea că am putea dovedi de ce suntem în stare acolo i-a înnebunit pe părinţii mei. O să încerc să fac o afacere cu nişte fotografii pe care să le folosim la promovare şi să-i mai facem o reducere. Cum se face că îl laşi pe Denny să asculte porcăria asta de muzică country aici?
   - E în regulă dacă-1 ţine fericit.
   Xander termină şi se duse la aparatul de sucuri şi băgă monede pentru un Mountain Dew şi nişte bere de ghimbir. Luă nişte şerveţele de hârtie - sendvişurile Diablo erau picante şi te murdăreai uşor -, apoi se aşeză lângă Lelo pe bancă.
   - Ăsta e Camry-ul doamnei Wobaugh?
   - Da, se străduieşte să-l distrugă.
   - Am făcut istorie americană cu ea.
   - Şi eu.
   - M-a plictisit de moarte.
   - Şi pe mine.
   - Cine a zis prostia aia cu istoria se repetă?
   - Sunt mai mulţi cei care au spus prostia asta, îl informă Xander. O expresie favorită e: „Istoria cu vastele ei volume se scrie într-o singură pagină". Ăsta e Byron.
   - Tare. Atunci de ce trebuie s-o studiem, să ne plictisim de moarte, dacă n-are decât o pagină?
   - Ne tot gândim că dacă perseverăm, vom trece la o pagină următoare. Nu aşa de mult, decise Xander. Dar aşa cum a spus altcineva, speranţa moare ultima. Aşa că elevii sunt plictisiţi de moarte cu ea.
   - Cred că aşa e.
   Mâncară într-o tovărăşie simplă, agreabilă, tăcută, ca doi prieteni vechi.
   - Am văzut că ai două buşite bine în parcare.
   - Noaptea trecută pe 119, accident. Şoferul Hondei avea 1,1 alcoolemie.
   - Au. S-a lovit rău?
   - E cam scuturat, la fel şi celălalt şofer. Dar nu părea grav. Maşinile sunt mai rău.
   - Zornăie gologanii pentru tine.
   - Aşa ar trebui.
   În timp ce mânca, Xander studie camioneta lui Lelo.
   - Ai adus mormanul ăla de fiare vechi la mine ca să-l repar?
   - Da. Pot să-l las aici, dacă nu apuci să te ocupi de el, prind o maşină până acasă.
   - Pot să mă ocup. Am cumpărat afurisita de ţeavă de eşapament acum o lună, gândindu-mă că vei deveni rezonabil. Pot să te strecor înainte de următoarea comandă.
   - Omule, sunt recunoscător. Şeful poliţiei m-a oprit de dimineaţă când ieşeam din oraş - mi-a dat drumul doar când i-am spus că eram în drum spre tine ca să rezolv ceva şi că te vei ocupa de ea.
   Xander nu păru deloc suprins de informaţie şi domoli iuţeala de la Diablo cu un gât de bere rece de ghimbir. O combinaţie excelentă.
   - E şi ăsta un mod să devii rezonabil.
   - O să-mi lipsească gălăgia.
   - Doar ţie, Lelo.
   - Şeful mi-a spus că nu au găsit-o pe Marla.
   Xander se opri cu cutia de bere la jumătatea distanţei spre gură.
   - Nu s-a întors?
   - Nu, nu s-a întors, nimeni n-a văzut-o şi nici nu a auzit veşti de la ea. Dacă tot mă oprise, m-a întrebat dacă am auzit ceva despre ea, dacă am observat să fi fost cu cineva vineri noapte. Dacă am văzut pe cineva ieşind după ea. A devenit serioasă treaba, Xan. Parcă s-ar fi dizolvat.
   - Oamenii nu se dizolvă, pur şi simplu.
   - Fug, eventual - am încercat asta când eram supărat pe mama sau mai ştiu eu ce. Mi-am făcut rucsacul şi am plecat la bunici. M-am gândit că dura doar vreo cinci minute să ajung acolo cu maşina şi, cum aveam 8 ani, n-am calculat distanţa pe jos. Ajunsesem la jumătatea distanţei, când a venit mama cu maşina. M-am gândit că o să mi-o fur serios, dar ea s-a dat jos din maşină şi a plâns cu mine în braţe.
   Mai luă o îmbucătură zdravănă din sendviş.
   - Dar mă gândesc că nu e acelaşi lucru.
   - Putem doar să sperăm că este. Dacă a plecat furioasă, poate că se ascunde undeva, bosumflată.
   Dar Xander ştia că şansele să fie aşa nu erau prea bune. A trecut cam prea mult timp pentru asta. Mult prea mult timp.
   - Oamenii se gândesc că poate a fost răpită de cineva.
   - Oamenii?
   - Vorbeau despre asta la Rinaldo când am luat sendvişul. Poliţia locală întreabă pe toată lumea, din ce-mi pot da seama. Se pare că nu şi-a folosit nici cardul de credit de vineri încoace. Şi nu şi-a luat nici maşina şi nici haine. I-au rugat pe Chip şi pe Patti să verifice, să vadă dacă şi-a luat nişte haine. Toată lumea a văzut-o ieşind din bar şi asta a fost. Nu pot să spun că îmi place de ea. M-am culcat cu ea de vreo două ori, dar, Doamne, are o răutate în ea! E însă înspăimântător, omule, să te gândeşti că i s-a întâmplat într-adevăr ceva. Există multă lume rea. Oameni care fac chestii dereglate, nici nu-mi place să mă gândesc la aşa ceva.
   Nici lui Xander nu-i plăcea. Dar nu putea alunga gândul. Până când puse camioneta lui Lelo pe rampă - în timp ce Lelo plecă să se plimbe, căutând nişte îngheţată -, simţea deja un nod mare în stomac.
   Avea clară în minte privirea pe care i-o aruncase ea când ieşise din baie - acolo unde o târâse Patti vineri seară. Privirea plină de furie fierbinte pe care i-o aruncase înainte să-i arate degetul şi să iasă pe uşă ca o furtună.
   Asta era ultima imagine cu ea - o fată pe care o cunoştea din liceu. Cu care se şi culcase, doar pentru că era disponibilă, pe care o refuzase de nenumărate ori, pentru că, la fel ca Lelo, nu o prea plăcea.
   Ea ar fi ajuns acasă pe jos în 5 minute, calculă el. Iar la ritmul în care plecase, probabil chiar 3. Un drum întunecat, se gândi, chiar şi cu felinarele aprinse. Un drum liniştit la ora aceea din noapte cu aproape toată lumea care mai era în oraş îngrămădită în bar, la muzică şi companie.
   El încercă să vadă în minte casele de pe ruta pe care o urmase, magazinele, dacă o luase pe Water Street. Magazine închise. Oamenii ar fi fost încă treji, cei mai mulţi, dar, dacă erau acasă, se aflau probabil în faţa televizorului sau calculatorului. Nu se uita nimeni pe fereastră după ora unsprezece noaptea. Venise cineva pe drum şi se oferise s-o ducă cu maşina? Să fi fost atât de proastă încât să accepte să se suie în maşină? Drum de trei, maximum cinci minute pe jos, de ce să te sui în maşina unui străin?
   Nu trebuia să fie un străin, admise el, ceea ce îi făcu nodul din stomac să se strângă şi mai tare. Iar dacă nu era străin, ea s-ar fi suit imediat, bucuroasă să aibă cui să-şi verse necazul.
   Aproape douăzeci de mii de oameni locuiau în Cove şi în împrejurimi. Oraş mic, după toate criteriile, dar nu toată lumea cunoştea pe toată lumea. Şi o femeie beată şi furioasă era o ţintă uşoară.
   Oare o urmărise cineva afară? Nu văzuse pe nimeni, dar el ridicase din umeri şi se întorsese în altă parte când ea îi aruncase acea privire şi-i arătase degetul. Nu putea fi sigur.
   Chiar şi oamenii pe care-i cunoşteai aveau secrete.
   Nu găsise oare chiloţeii negri de dantelă în Honda foarte însuratului Rick Graft - a cărui soţie n-ar fi încăput în veci într-o măsură atât de mică - când îi aranjase interiorul?
   Graft părea un bărbat cu o căsnicie fericită cu trei copii, care antrena echipe de baschet pentru copii de 9 şi 10 ani şi conducea magazinul local de bricolaj.
   Xander aruncase chiloţeii, gândindu-se că era mai bine aşa pentru toată lumea. Dar informaţia pe care o obţinuse astfel nu o putea arunca.
   Sau cum doamna Ensen mirosea a iarbă şi a vin ieftin şi folosise bomboane de mentă şi colonie cu care încerca să mascheze aceste mirosuri, când se dusese să o depaneze şi să-i schimbe cauciucul? Şi era bunică, pentru Dumnezeu!
   Nu, nu puteai să cunoşti pe toată lumea şi, chiar şi atunci când era aşa, de fapt tot nu îi cunoşteai cu adevărat.
   Dar el ştia că Marla nu stătea singură şi îmbufnată timp de 4 zile.
   Se temea foarte tare că atunci când o vor găsi va fi prea târziu.

Capitolul 18

       Existau şi avantaje în a avea o casă plină de bărbaţi. Xander şi Kevin îi cărară cutiile pentru poştă şi cutia mai mică cu printuri pe care le înrămase pentru ca eventual să le vândă pe plan local.
   Asta îi permise să-şi ia geanta cu aparatul foto.
   - Mulţumesc. O să pun astea la poştă în dimineaţa asta.
   -Te îndrepţi spre New York, Xan!
   - E ciudat, fu răspunsul lui. Trebuie să plec.
   Bătu încet pe geanta cu aparatul foto.
   - Pleci şi tu la lucru?
   - Da. O să mai lucrez o oră sau două înainte să mă duc în oraş.
   - Unde? întrebă el.
   Când ea ridică din sprâncene, el răspunse degajat:
   - Doar mă întrebam.
   - Sub promontoriu. O să vedem dacă ploaia n-a scos la lumină ceva interesant. Şi e o dimineaţă frumoasă de primăvară. Ar trebui să fie ambarcaţiuni pe apă.
   - Atunci spor la treabă.
   O trase spre el s-o sărute şi apoi mângâie uşor câinele.
   - Ne vedem mai târziu.
   Naomi va fi în raza vizuală a casei, se gândi când se sui pe motocicletă. Şi avusese deja o conversaţie scurtă cu Kevin între patru ochi ca să aibă grijă de ea. Era tot ce putea face, dar nu se va putea relaxa complet decât după ce aflau ce se întâmplase cu Marla.
   Naomi se gândi dacă n-ar trebui să ia maşina. Se putea apropia cu maşina cam un kilometru, după care să coboare pe jos pe potecă, prin pădure - deoarece voia să facă fotografii mai întâi acolo - şi apoi să ajungă până pe mal. Dar regiune liniştită sau nu, nu-i plăcea idea de a-şi lăsa maşina la marginea drumului cu printurile ei închise înăuntru.
   Scoase lesa, ceea ce-1 făcu pe Tag să o ia imediat la fugă în cealaltă direcţie. Cum ştia deja ce avea să urmeze, ea ridică din umeri şi porni spre curba următoare din drum.
   El se strecură după ea.
   Naomi se opri şi scoase un biscuit din buzunar.
   - Îl vrei? Atunci porţi şi asta, până ieşim de pe drum.
   Ea ridică lesa.
   Lăcomia învinse teama de lesă.
   Câinele trase de lesă, străduindu-se cât putea să se încurce în ea.
   Naomi o prinse de centura ei cu o carabinieră şi se opri să fotografieze nişte flori albe sălbatice pe care ploaia le convinsese să se deschidă ca nişte stele la marginea drumului.
   El se comporta mai bine în pădure, fiind ocupat să amuşineze pământul, să miroasă aerul. Naomi făcu fotografii bine încadrate cu un trunchi-mamă, înconjurat de ferigi şi acoperit de licheni şi de muşchi - galben, roşu-ruginiu, verde pe lemnul înspicat cu ciuperci care se răspândeau asemenea unor creaturi extraterestre. O pereche de copaci înalţi de peste trei metri creşteau din el, rădăcinile împletite strângându-se în jurul trunchiului aflat în descompunere, ca într-o îmbrăţişare.
   Viaţă nouă, se gândi, din ceva mort sau pe moarte.
   Ploaia îndelungată udase verdele astfel încât nuanţa lumina şi seducea florile sălbatice să danseze în razele soarelui şi în umbră. Parfumau aerul cu pământ reavăn, ace de brad şi secrete.
   După o oră aproape că decisese să se întoarcă şi să lase malul mării pentru o altă zi. Dar voia strălucirea soarelui pe apă după umezeala ceţoasă a pădurii. Voia un verde mai profund şi mai aspru al acelor bucăţi de pământ, cenuşiul puternic al rocilor în contrast cu albastrul apelor.
   Încă o oră, decise ea, apoi se va întoarce şi-şi va vedea de celelalte treburi.
   Încântat să scape din lesă, Tag alergă înainte. Naoml se întoarse pe poteca promontoriului, pe care o cunoştea foarte bine acum. El lătra şi dansa în loc, de fiecare dată când ea se oprea să mai facă poze.
   - Nu mă zori!
   Dar simţea şi ea mirosul apei acum şi grăbi pasul.
   Poteca cobora şerpuit în jos şi se dovedi a fi noroioasă de la ploi, aşa că se opri din nou. Având în vedere noroiul, îşi dădu seama că va trebui să spele afurisitul de câine înainte să plece în oraş.
   - La asta nu te-ai gândit, nu? bombăni ea şi se folosi de crengi ca să nu alunece.
   Totul merita. Merita pentru acel moment în care apa şi bucăţile de teren se deschiseră printre copaci.
   Ea se echilibră, riscând să cadă ca să facă pozele dorite cu priveliştea printre crengile joase cu acele lor ca de ferigi.
   Jos totul va fi strălucitor şi sclipitor, dar aici, din unghiul acesta, cu protecţia crengilor, golful arăta misterios. Ca un secret dezvăluit de o uşă magică. Mulţumită, ea îşi croi drum spre locul unde câinele lătra ca un apucat.
   - Lasă păsările în pace! Vreau să fotografiez păsările.
   Naomi îşi şterse cizmele de noroi pe o piatră şi se căţără peste ea. Surprinse sclipirea de diamant la care sperase şi, din fericire, dincolo de canal se vedea o ambarcaţiune cu vele roşii.
   Ignoră lătratul câinelui până când obţinu imaginile pe care le dorea, până când velele roşii intrară în cadru. Când el alergă înapoi la ea, îl ignoră din nou, mai făcu o fotografie cu golful, cu îmbinarea de ape şi de verde care plutea.
   - Uite, dacă tot vii cu mine, trebuie să aştepţi până când termin înainte să... Ce ai acolo? De unde ai asta?
   El stătea lângă ea, dând din coadă cu un pantof în gură.  pantof de femeie, observă ea, decupat în faţă, toc roz, înalt şi subţire.
   - Nu-1 iei acasă. Nici să nu te gândeşti.
   Când Tag îi dădu drumul la picioarele ei, ea îl ocoli.
   - Şi nici nu-1 ating.
   În timp ce îşi croia drum în jos, el înşfăcă pantoful şi alergă iar în faţă.
   Ea păşi pe nisipul mare şi pe pietrele de pe fâşia îngustă de plajă. Tag începu iar să latre sălbatic, o serie de schelălăituri ascuţite care o făcură să se întoarcă ca să se răstească la el.
   - Dar termină! Ce naiba ai în dimineaţa asta?
   Îşi lăsă camera în jos, simţind că-i îngheaţă mâinile. Câinele stătea la baza promonitoriului, lătrând la ceva întins pe porţiunea subţire de nisip. Cu picioarele tremurând, se forţă să se apropie, până când pe piept i se aşeză o greutate. Căzu în genunchi, luptându-se să respire şi holbându-se la cadavru.
   Marla Roth zăcea întinsă, cu încheieturile legate, cu palmele întinse, de parcă s-ar fi întins după ceva ce nu va mai apuca niciodată.
   Ziua strălucitoare deveni cenuşie; aerul se umplu de un urlet, de un val înalt şi sălbatic.
   Câinele o linse pe faţă, scheună, încercă să-şi bage nasul sub mâna ei moale. Greutatea se ridică, lăsând în urmă o durere teribilă.
   - OK, OK. Stai aici.
   Mâinile îi tremurau când desfăcu lesa şi i-o prinse.
   - Stai cu mine. O, Doamne, o, Doamne! Stai aşa. Nu trebuie să mi se facă rău. Nu o să mi se facă rău.
   Ea îşi controlă clănţănitul dinţilor şi îşi scoase telefonul. Nu voia să rămână; dar nu putea să plece. Nu conta că poliţia îi spusese să rămână unde era şi să nu atingă nimic. Ea ar fi putut să ignore asta. însă nu putea s-o lase pe Marla singură.
   Dar se duse înapoi la stânci, se urcă suficient de sus ca, de unde stătea, aerul să îi răcorească faţa umedă. Câinele se plimba neliniştit, trăgea de lesă, lătra până când puse braţul în jurul lui şi îl trase să stea lângă ea. Acest lucru îi ajută pe amândoi să se calmeze un pic. Să o calmeze suficient cât să-şi dea seama că mai putea să facă un lucru pe care şi-l dorea. Scoase telefonul din nou şi îl sună pe Xander.
   - Hei.
   Vocea lui acoperea muzica puternică şi aparatura gălăgioasă.
   - Xander.
   Nu fu nevoie decât de un singur cuvânt, sunetul vocii ei îi făcu  stomacul să se strângă.
   - Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? Unde eşti?
   - N-am păţit nimic. Sunt jos sub promontoriu. E... E Marla. Ea e... Am chemat poliţia. Am găsit-o. Am chemat poliţia, sunt pe drum.
   -Vin la tine. Sună-1 pe Kevin. Poate să coboare mai repede, dar vin acum.
   - E în regulă, sunt în regulă. Pot să aştept. Aud sirenele. Le aud deja.
   - Zece minute.
   Deşi nu ar fi vrut, el încheie convorbirea, îşi băgă telefonul în buzunar şi se sui pe motocicletă.
   Sus pe stâncă, Naomi se holba la telefon înainte să-şi amintească să-l bage în buzunar. Nu era în şoc, se gândi, îşi amintea cum era să fii în stare de şoc. Era doar un pic năucită, un pic confuză.
   - Trebuie să aşteptăm, îi spuse câinelui. Trebuie să coboare pe potecă, aşa că trebuie să aşteptăm. Cineva i-a făcut rău. I-au făcut rău şi probabil că au şi violat-o. I-au dat hainele jos. Pantofii ei.
   Ea înghiţi cu greu şi-şi lipi faţa de blana lui Tag.
   - Şi i-au făcut rău. Se poate vedea la gâtul ei. Vânătăile din jurul gâtului. Ştiu ce înseamnă, ştiu ce înseamnă.
   Panica voia să izbucnească din nou, dar reuşi să o înăbuşe, se forţă să respire atent.
   - N-o să cedez nervos.
   Câinele mirosea a ploaia care se prelingea de pe copacii uzi, pe pământul ud, mirosea a bine, a câine ud. Se folosi de asta ca să se calmeze. Câtă vreme avea câinele lângă ea, putea să facă faţă. Când îi auzi venind, Naomi mai inspiră de câteva ori şi se ridică în picioare.
   - Sunt aici, strigă ea.
   Şeful răzbi dintre copaci primul, urmat de un ajutor de şerif în uniformă, cărând o valiză. Apoi urmă un altul, cu un aparat de fotografiat la gât.
   Nu le vedea ochii din cauza ochelarilor de soare.
   - Ea e acolo.

           Capul lui se întoarse. Îl auzi scoţând un şuierat, înainte să se uite iar la ea.
   - O să te rog să aştepţi aici.
   - Da, pot să aştept aici.
   Se aşeză la loc - era încă nesigură pe picioare - şi se uită spre apă, spre frumuseţea sclipitoare a acesteia. După o vreme, Tag se relaxă suficient ca să se aşeze şi să se sprijine de ea.
   Ea auzi ceva venind, prea repede pentru a merge în siguranţă pe poteca abruptă şi noroiasă. Tag sari în sus şi începu să dea din coadă fericit, în semn de salut.
   - Vor să aştept aici, îi spuse ea lui Xander.
   Acesta îngenunche lângă ea şi o trase spre el.
   Ar fi putut să cedeze atunci - o, ar fi fost atât de uşor să cedeze! Şi o dovadă de slăbiciune în acelaşi timp. El se trase înapoi şi-şi trecu o mână peste faţa ei.
   - O să te duc acasă.
   - Au zis să aştept.
   - La naiba cu asta! Pot să stea de vorbă cu tine în casă.
   - Aş prefera să o fac aici. N-aş vrea să aduc asta acasă decât dacă n-am de ales. N-ar fi trebuit să te sun.
   - Prostii.
   - Am sunat înainte să...
   Naomi se opri când şeful poliţiei se întoarse la ei.
   - Xander.
   - L-am sunat după ce te-am sunat pe tine. Eram cam răscolită.
   - E de înţeles.
   - Îmi pare rău... câinele... n-am văzut-o la început. Făceam fotografii şi n-am văzut-o. El i-a luat un pantof - pantoful ei, cred. M-am gândi că... îmi pare rău, ştiu că nu trebuie să atingi nimic, dar la început n-am văzut-o.
   - Nu-ţi face griji pentru asta. Ai venit să faci fotografii?
   - Da, fac asta destul de des. Eu... noi - adică eu şi câinele - am plecat de acasă şi am luat-o prin pădure. Eu am petrecut ceva timp făcând fotografii, dar voiam să fac unele şi aici. După ploaie. Era o ambarcaţiune cu vele roşii, şi Tag avea un pantof. Un pantof cu toc roz. Nu ştiu ce a făcut cu el.
   El scoase sticla de apă din buzunarul jachetei şi i-o întinse.
   - Bea un pic de apă, draga mea.
   - Bine.
   - N-ai mai văzut pe nimeni?
   - Nu. Tag continua să latre şi să scâncească, dar eu nu l-am băgat în seamă, pentru că voiam să fac fotografia. Apoi am strigat la el şi m-am întors. Şi am văzut-o. M-am dus un pic mai aproape ca să fiu sigură. Şi am văzut-o... Aşa că am sunat la poliţie. Te-am sunat pe tine şi l-am sunat pe Xander.
   - Vreau s-o duc acasă. Vreau s-o iau de aici.
   - Fă asta.
   Sam o mângâie pe Naomi pe umăr.
   - Du-te acasă acum. O să trec pe la tine înainte să plec.
   Xander o luă de mână, i-o ţinu strâns într-a lui când porniră pe potecă. Ea nu vorbi până când nu ajunseră între copaci.
   - I-am făcut rău.
   - Naomi!
   - Vineri seară în bar i-am făcut rău. Aşa am intenţionat. Iar ea a plecat de acolo cu încheietura dureroasă, cu mândria rănită şi furioasă. Altminteri, ar fi plecat cu o prietenă.
   - M-am uitat la tine, în loc să mă uit la ea. Vrei să mă simt vinovat pentru asta, să încerc să-mi găsesc vreo vină, pentru că te-am ales pe tine, şi nu pe ea? Asta nu este despre mine şi tine, Naomi. Este despre ticălosul care i-a făcut asta.
   Tonul mai degrabă decât cuvintele o făcură să-şi revină. Şi să simtă acea nerăbdare şi furia care clocotea dedesubt.
   - Ai dreptate. Poate că de asta am simţit nevoia să te sun. N-o să aud la nesfârşit de la tine „vai, vai“ şi „biata Naomi". Chestiile astea nu fac decât să înrăutăţească lucrurile. Şi nu e despre mine.
   - Faptul că tu ai găsit-o, asta e despre tine. Faptul că a trebuit s-o vezi, asta e despre tine. Nu vrei consolare. O să mă abţin, dar îmi doresc al naibii de tare să te fi dus în altă parte să faci fotografii în dimineaţa asta.
   - Şi eu la fel. Am stat mai devreme pe verandă. Iar ea era acolo jos. Trebuie să fi fost deja acolo jos.
   Trase aer în piept şi întrebă:
   - Are familie?
   - Mama ei locuieşte în oraş. Tatăl ei a plecat de nici nu mai ştiu câţi ani. Are un frate în marină, care s-a înrolat imediat cum a terminat liceul. Cu câţiva ani mai mare ca mine. Nu prea îl cunosc. Şi îl are pe Chip. Asta o să-l distrugă.
   - Lor nu le pasă de asta.
   - Cui?
   - Ucigaşilor. Nu le pasă de asta, nu se gândesc la toate vieţile pe care le distrug. El a strangulat-o. A^n văzut vânătăile la gât. I-a aruncat hainele lângă ea. Cred că purta pantofii aceia roz vineri noapte.
   - Cred că da. Trebuie să o fi răpit de când a plecat din bar.
   Xander ar fi vrut să o ridice şi să o ducă în braţe acasă. În schimb, o ţinu în continuare strâns de mână.
   - Nu are rost să-ţi spun să nu te gândeşti la asta, aşa că o să-ţi spun că da, probabil că a răpit-o de cum a ieşit din bar. Nu ştim ce s-a întâmplat după aceea. Au modalităţi de a descoperi dacă a fost ucisă în altă parte şi doar abandonată acolo.
   - Da, au multe metode.
   Când ieşiră din pădure, ea văzu două maşini de poliţie şi motocicleta lui Xander.
   - Dacă nu a ucis-o aici, de ce a cărat-o tot drumul ăsta? De ce să nu-i arunce corpul în pădure sau să-l îngroape acolo? Sau s-o fi aruncat în apă?
   - Nu ştiu, Naomi. Dar dacă nu ai fi coborât acolo în dimineaţa asta, e foarte posibil să nu fi fost încă găsită. Nu puteai s-o vezi din casă, nu aşa de aproape de piciorul promontoriului unde a aruncat-o. Şi dinspre apă? Poate că dacă venea cineva suficient de aproape de mal. Aşa că poate tocmai lăsarea ei acolo îi oferea lui mai mult timp să dispară.
   Când se apropiau de casă, se uită spre ea.
   - Vrei să-l rog pe Kevin să trimită echipa acasă?
   - Nu, nu, de data asta chiar prefer gălăgia liniştii. Cred că o să zugrăvesc.
   - Să zugrăveşti?
   - Al doilea dormitor de oaspeţi - camera lui Mason. Nu o să fiu în stare să lucrez şi nu vreau să merg în oraş. Comisioanele pot să aştepte.
   - OK. O să te ajut.
   - Xander, tu ai o afacere de condus.
   - Am înţeles faza cu fără consolări.
   Mâna lui era acum pe talia ei - un pas mai aproape de a o lua în braţe - şi îşi menţinu un ton scăzut.
   - Nici n-aş fi foarte talentat în consolări. Dar nu plec nicăieri, aşa că o să zugrăvim.
   Naomi se opri, se întoarse spre el, se lipi de el, îşi permise să se agaţe de el.
   - Mulţumesc.
   Pentru că pe Xander îl calma şi spera că şi pe ea, el îşi trecu mâinile în sus şi în jos pe spatele ei.
   - Sunt un zugrav mizerabil.
   - Şi eu.
   Naomi urcă la etaj să înceapă pregătirile. Ştia că el mai zăbovea jos ca să-i spună lui Kevin ce se întâmplase, tocmai pentru ca ea să nu fie nevoită s-o facă. Când urcă, el puse jos un răcitor.
   - Nişte apă, nişte cola. Zugrăvitul e o treabă care face sete.
   - Mai ales când nu te pricepi. I-ai spus lui Kevin.
   - Şeful poliţiei o să treacă pe aici să vadă cum te simţi, aşa că da. O să păstreze informaţia doar pentru el, la fel va face şi restul echipei, pentru ca Sam să aibă timp să le spună mamei ei şi lui Chip.
   - Mason spune că asta este cea mai grea parte, notificările. Întotdeauna m-am întrebat dacă e la fel de greu să transmiţi cum e să primeşti vestea.
   - Cred că cel mai rău e să nu ştii. Dacă nu ar fi fost găsită încă ceva timp de acum înainte. Trebuie să fie mai greu să nu ştii.
   Ea dădu din cap şi se întoarse. Câteva dintre fetele pe care tatăl ei le ucisese erau date dispărute de mulţi ani. Chiar şi acum, după atâta vreme, FBI-ul încă nu avea certitudinea că descoperiseră toate rămăşiţele pământeşti.
   Bowes le mai dădea câte un nume, o dată la câţiva ani - ca să mai obţină cine ştie ce privilegiu. Şi, aşa cum îi spusese Mason cu atât de mulţi ani în urmă, ca să mai atragă atenţia asupra sa.
   - Deci... nu-ţi place culoarea asta galbenă ca de pipi?
   Ea încercă să se adune şi studie pereţii.
   - Ştiam că-mi aminteşte de ceva.

      El nu umplea tăcerea cu vorbărie goală în timp ce lucrau. Un alt lucru pentru care îi era recunoscătoare. Trecând cu trafaletul pe perete - acoperind ceva urât cu ceva curat, asta o liniştea.
  Câinele venea şi pleca şi până la urmă se întinse pe pragul uşii ca să tragă un pui de somn şi pentru ca ei să nu poată părăsi încăperea fără să bage el de seamă.
   Terminară de amorsat pereţii şi începură să dezbată cine se pricepea mai puţin la zugrăvit, când^Tag îşi ridică brusc capul şi coada lui bătu pe podea.
   În uşă apăru Sam.
   - V-aţi ales cu un paznic aici.
   Naomi îşi strânse mâinile, ca să nu-i tremure.
   - Ai... îmi pare rău, aici nu avem unde să ne aşezăm. Putem să mergem jos.
   - Nu durează mult. Voiam doar să văd cum te simţi.
   - Mă simt bine. Voiam doar să am o ocupaţie...
   - Înţeleg asta. În primul rând, dacă te simţi îngrijorată că vei rămâne singură la noapte aici, pot să-l pun pe unul dintre oamenii mei să păzească locul.
   - N-o să fie singură.
   Când Naomi dădu să vorbească, Xander se uită la ea.
   - Consideră asta plata pentru zugrăvitul mizerabil.
   - Ar fi bine să ai pe cineva care să stea cu tine. Vreau doar să aflu programul de la tine, dacă îţi aminteşti la ce oră ai plecat de acasă de dimineaţă.
   - Ah. Probabil pe la opt fără un sfert. Nu ştiu exact cât mi-a luat să cobor până la potecă. Am făcut nişte fotografii, flori sălbatice, pe drum. Pot să-ţi arăt.
   - Nu-ţi pun cuvântul la îndoială, o asigură Sam. Încerc doar să-mi fac o idee.
   - Cred că am petrecut cel puţin o oră în pădure. Şi am făcut nişte fotografii unde pădurea se răreşte şi se vede canalul. Şi după ce am coborât, am mai făcut nişte fotografii de pe stânca aia mare, plată, prima la care ajungi de pe potecă. Atunci a apărut Tag cu pantoful. Nu m-am uitat la ceas, dar trebuie să fi fost după nouă. Apoi câinele a continuat să latre şi să scâncească şi m-am întors să-i spun să înceteze. Atunci am văzut-o.
   - OK. îmi pare rău pentru asta, domnişoara Garson.
   - Naomi. Spune-mi Naomi.
   - Îmi pare rău pentru asta, Naomi, şi trebuie să-ţi spun că sunt recunoscător că ai coborât azi acolo. Altfel probabil ar mai fi durat încă o zi sau două înainte să o găsească altcineva.
   - O să-i spui lui Chip, interveni Xander. Ştiu că nu e chiar rudă oficială, dar o să-i spui înainte să afle de la altcineva.
   Aprobând din cap, Sam îşi dădu şapca jos, îşi trecu degetele prin părul castaniu şi-o puse la loc.
   - O să trec pe la el imediat după ce vorbesc cu mama ei. Dacă îţi mai aminteşti şi alte amănunte, Naomi, sau dacă ai nevoie să vorbeşti despre asta, te rog să mă suni. Casa asta arată mai bine decât a arătat vreodată - în fine, de când o ştiu eu. Sunt la un telefon distanţă, adăugă el şi mângâie uşor câinele înainte să plece.
   Ea se trezi din coşmar, se smulse din pivniţă, de sub un trunchi-mamă din pădurea verde şi întunecată. Pivniţa unde găsise corpul Mariei. Teama o însoţea, la fel şi imaginile camerei de ucis pe care o construiste tatăl ei, şi tot sângele, şi moartea din ea. Respiraţia îi era şuierătoare şi simţea că e pe cale să se sufoce. Se lupta pentru fiecare gură de aer.
   Apoi simţi cum nişte mâini o apucă de umeri. Ar fi urlat, dacă ar fi avut aer.
   - Eu sunt. Xander. Aşteaptă un pic.
   O întoarse, cu o mână în continuare fermă pe umărul ei, şi aprinse lumina. Aruncă doar o privire expresiei ei şi îi apucă faţa într-o strânsoare puternică.
   - Calmează-te, Naomi. Uită-te la mine, calmează-te. Eşti în regulă, trebuie doar să te calmezi. Altfel o să hiperventilezi şi o să leşini. Uită-te la mine.
   Naomi trase aer în piept - Doamne, ce ardea! -, se luptă să-l reţină şi să-l elibereze încet. Îşi fixă privirea în ochii lui atât de albaştri. Un albastru profund, îndrăzneţ ca apa în care putea să se cufun ­de şi să plutească.
   - Mai bine. Eşti în regulă, mai încet, trebuie să-ţi încetineşti respiraţia. O să-ţi aduc nişte apă.
   Ea îşi ridică mâinile, le apăsă pe ale lui. Avea nevoie de ochii aceia, de acel albastru adânc pentru încă o clipă.
   Xander continuă să-i vorbească. Ea nu înregistra cu adevărat cuvintele, doar mâinile de pe faţa ei, albastrul ochilor lui. Arsura se domoli, greutatea se ridică.
   - Scuze. Scuze.
   - Nu fi prostuţă. Apa e chiar aici pe noptieră. Nu plec nicăieri.
   Se întinse pe lângă ea, luă sticla şi-i desfăcu capacul.
   - Încet şi cu asta.
   Naomi dădu din cap şi luă o înghiţitură.
   - Sunt în regulă.
   - Nu încă, dar te apropii. Eşti rece.
   Îşi frecă palmele aspre şi muncite în sus şi în jos pe braţele ei. Se uită peste umărul ei şi zise:
   - Hai, linişteşte-te.
   Ea se uită în spate şi îl văzu pe Tag cu labele din faţă sprijnite pe pat.
   - Am trezit şi câinele. Chiar dacă risc să fiu proastă după standardele tale, îmi pare rău. Un coşmar.
   Nu era primul ei coşmar, se gândi Naomi, dar era prima dată când Xander văzuse atacul acut de panică.
   - Nu e de mirare, dacă stăm să ne gândim. Ar trebui să te bagi la loc sub plapumă şi să te încălzeşti.
   - Ştii, cred că o să mă scol să încerc să mai lucrez o vreme.
   - Nu prea ai ce fotografii să faci la... trei şi douăzeci dimineaţa.
   - Nu e vorba doar de făcutul de fotografii.
   - Cred că nu. Ar trebui să coborâm şi să facem nişte ouă jumări.
   - Ouă jumări? E miezul nopţii.
   - Nu e miezul nopţii după ceasul tău. Da, ouă. Oricum ne-am trezit.
   - Tu nu trebuie să te scoli, începu ea, dar el se dădea deja jos din pat.
   - M-am sculat, repetă el şi se duse să deschise uşile.
   Tag ţâşni afară.
   - Şi pus pe treabă. Vafe, decise el, uitându-se spre ea cu o privire cercetătoare în timp ce-şi punea pantalonii. Pariez că ai putea să faci nişte vafe.
   - Aş putea, dacă aş avea un aparat de făcut vafe. Dar n-am.
   - Foarte rău. Atunci ouă jumări.
   Ea rămase aşezată o clipă, cu genunchii strânşi la piept. El pur şi simplu rezolva lucruri. Coşmaruri, atacuri de panică, câini răniţi la marginea drumului, cadavre la piciorul promontoriului. Oare cum reuşea?
   - Ţi-e foame.
   - Sunt treaz.
   Ridică pantalonii de bumbac şi tricoul pe care i le dăduse jos în timpul nopţii şi le aruncă în direcţia ei.
   - Îţi plac ouăle Benedict?
   - N-am mâncat niciodată.
   - O să-ţi placă, decise Naomi şi coborî din pat.
   El avusese dreptate. Normalitatea de a pregăti micul dejun o calma şi o liniştea. Procesul gătitului, aromele, izul de cafea. Marginile aspre ale visului, amintirile pe care le ţinuse încuiate, începură să dispară.
   Şi ea avusese dreptate. Lui îi plăcură ouăle Benedict.
   - Unde a fost mâncarea asta toată viaţa mea? se întrebă el în timp ce mâncau pe blatul din bucătărie. Şi cine e Benedict?
   Ea se încruntă, apoi aproape că izbucni în râs.
   - Habar n-am.
   - Oricine o fi fost, felicitări. Cel mai bun mic dejun la patru dimineaţa pe care l-am mâncat vreodată.
   - Îţi datoram asta. Ai venit când te-am chemat şi ai rămas. Nu te-aş fi rugat să stai.
   - Nu-ţi place să ceri.
   - Nu. E un defect despre care-mi place să cred că e încredere în propriile forţe.
   - Poate să fie ambele. Oricum, o să te obişnuieşti. Să ceri.
   - Iar tu m-ai scos dintr-un atac de panică. Ai experienţă în privinţa asta?
   - Nu, sunt doar reacţii de bun-simţ.
   - Bunul tău simţ, îl corectă ea. Care ţi-a sugerat şi să-mi distrugi atenţia cu ouă.
   - Ouă foarte gustoase. Nu e nimic rău în a avea încredere în propriile forţe. Eu susţin asta. Şi nu e nimic rău nici în a cere. Doar când încerci să manipulezi cererile, atunci încalci regulile. Noi suntem într-o chestie, Naomi.
   - O chestie?
   - Încă mai lucrez la definiţia şi amploarea chestiei. Cum stau lucrurile la tine?
   - Am evitat până acum să fiu într-o chestie.
   - Şi eu. E ciudat cum te trezeşti luat prin surprindere.
   Cu un gest uşor şi la fel de intim ca vocea lui, el îşi trecu degetele în jos pe coloana ei.
   - Şi iată-ne înainte de răsăritul soarelui, mâncând ouă despre care nu mă aşteptam să-mi placă, cu un câine pe care nu te aşteptai să-l vrei şi care speră că o să rămână nişte resturi şi pentru el. Îmi convine asta, aşa că bănuiesc că îmi convine şi să fiu într-o chestie cu tine.
   - Tu nu pui întrebări.
   - Îmi place să descopăr singur lucruri. Poate ăsta e un defect sau e încredere de sine. Xander ridică din umeri. Alteori mi se pare că e în regulă să aştept până când cineva îmi oferă răspunsurile.
   - Câteodată sunt răspunsurile greşite.
   - Atunci e o prostie să întrebi, dacă nu eşti pregătit pentru genul de răspunsuri pe care le vei primi. îmi place cine eşti - aici şi acum. Aşa că îmi convine şi asta.
   - Lucrurile pot evolua sau involua.
   Şi oare de ce nu putea ea să se relaxeze şi să savureze momentul, aici şi acum?
   - Da, pot şi o fac. De cât timp zici că sunt unchii tăi împreună?
   - De peste douăzeci de ani.
   - Asta e ceva timp. Pariez că nu toate zilele din aceşti douăzeci de ani au fost bune.
   - Nu.
   - De când suntem noi în chestia asta, ce crezi?
   - Nu ştiu. Nu sunt prea sigură de când să încep numărătoarea.
   - Ziua Câinelui. Hai s-o folosim pe asta. Cât timp a trecut de când am găsit câinele?
   - Cred că... două luni.
   - Ei bine, în noţiunea relativă a timpului, asta e foarte mult.
   - Ba chiar record mondial pentru mine, râse ea.
   - Uite cu ce trebuie să lucrezi, zise el şi-i oferi un zâmbet încântat. Hai să vedem ce aduce luna numărul trei. Deocamdată, după ce terminăm de mâncat aceste ouă minunate, ar trebui să spălăm vasele, să ne luăm nişte cafea şi să ieşim pe verandă, să aşteptăm răsăritul.
   Când ea nu spuse nimic, el o atinse uşor, apoi se apucă iar să mănânce.
   - Asta e casa ta, Naomi. Nimeni nu-ţi poate lua asta sau ceea ce înseamnă acest lucru pentru tine, cu excepţia ta.
   - Ai dreptate. Cafeaua pe verandă sună perfect.

Capitolul 19

      Să se gândească la asta, să se îngrijoreze, să speculeze nu ajuta la nimic.
   Cu toate astea se aşeză şi îi scrise un e-mail lung unei prietene care va înţelege sigur. Ashley McLean - acum Ashley Murdoch - îi aminti, aşa cum o făcuse întotdeauna, aşa cum o va face întodeauna, că viaţa merge înainte.
   Naomi aproape că sună, dorindu-şi să-i audă vocea lui Ashley, dar diferenţa de fus orar însemna că avea s-o trezească pe prietena ei înainte ca Ashley să se scoale, împreună cu soţul ei cu care era căsătorită de zece ani, să-şi trimită copiii la şcoală şi să plece şi ea la serviciu. Iar e-mailurile erau mai uşoare - îi dădeau timp să-şi adune gândurile şi să formuleze ce voia să spună. Nu avea nevoie decât de acea piatră de încercare.
   Ajuta, totul ajuta, o ajuta să facă micul dejun, să privească răsăritul împreună cu bărbatul cu care avea o relaţie nedefinită, pregătindu-se pentru o zi de lucru, în timp ce zgomotul construcţiei umplea casa.
   Viaţa trebuia să meargă înainte.
   Însoţită de câine - de ce încercase să-i convingă pe amândoi că voia ca el să rămână acasă? - se duse în oraş. La poştă descărcă pachetele, le duse înăuntru şi se trezi antrenată timp de 10 minute bune în ciudăţenia conversaţiilor dintr-un oraş mic.
   - Bifez o treabă de pe listă, îi spuse Naomi câinelui.
   Merse mai departe spre Water Street. Mai aglomerată, observă ea. Primăvara în floare nu aducea cu ea verdele şi florile, aducea turişti.
   Aceştia se plimbau pe străzi, intrau prin magazinele de suvenire, cu aparate de fotografiat şi cu sacoşe de cumpărături. în timp ce căuta un loc de parcare, văzu ambarcaţiuni alunecând sau ieşind din port şi observă că şi închirierea de caiace şi biciclete mergea foarte bine.
   Naomi îşi dorea foarte tare să încerce să se dea cu caiacul. Găsi un loc de parcare, opri maşina şi se întoarse spre câine.
   - Va trebui să aştepţi în maşină - te-am avertizat -, dar apoi putem să ne plimbăm înainte să mergem la băcănie. E cea mai bună ofertă.
   Tag încercă să iasă când ea deschise uşa în spate să ia cutia, iar lupta dintre ei ca să-l facă să rămână înăuntru îi arătă clar că el luase în greutate şi avea mai mulţi muşchi. Se terminase cu câinele slăbănog, care şchiopăta la marginea drumului.
   Naomi reuşi să închidă uşa şi trebui să se sprijine de maşină ca să-şi tragă sufletul. Când se uită înapoi, el era lipit de geam, cu ochii albaştri distruşi.
   - Nu pot să te iau în magazin. Asta e situaţia.
   Luă cutia pe care trebuise s-o lase jos ca să câştige războiul şi începu să se îndepărteze pe trotuar. Se uită înapoi. Acum el îşi strecurase botul pe geamul lăsat parţial deschis.
   - Nu-1 lăsa să câştige, mormăi ea şi privi înainte.
   Ştia că Jenny lucra în dimineaţa aceea pentru că aceasta o sunase cu o seară înainte. îi oferise înţelegere şi consolare. Se oferise să aducă de mâncare, alcool, să aducă orice ar fi avut nevoie. Prietenia oferită cu atâta uşurinţă era neobişnuită pentru Naomi, la fel cum neobişnuită era şi o conversaţie banală de10 minute la poştă.
   Deschise uşa magazinului simţind un parfum minunat de citrice şi observând o aglomerare artistică de lucruri frumoase, precum şi agitaţia afacerii. Agitaţia o făcu să se gândească dacă ar fi fost mai bine să vină într-o perioadă mai calmă - asta dacă ar şti când era o perioadă mai calmă. Dar Jenny, discutând despre o chiuvetă veche plină de săpunuri şi loţiuni cu un client, o observă şi îi făcu un semn vesel să intre.
   Aşa că se plimbă, văzu o duzină de lucruri pe care ar fi vrut să le cumpere. Îşi aminti că nu venise să cumpere, că avea o casă în plin şantier şi că n-ar trebui să cumpere.
   Şi sfârşi prin a alege un set de sfeşnice din fier forjat care se potrivea perfect în biblioteca ei.
   - Lasă-mă să iau asta.
   În clipa în care reuşi să se elibereze, Jenny luă cutia şi o puse jos.
   - Şi să fac mai întâi asta.
   Mirosind uşor a piersici, ea o îmbrăţişă pe Naomi strâns de tot.
   - Mă bucur aşa de tare să te văd!
   Slăbi strânsoarea doar atât cât să se dea un pic în spate şi să-i studieze faţa lui Naomi.
   - Eşti bine?
   - Sunt bine.
   - Xander a rămas cu tine?
   - Da, a rămas.
   - Foarte bine. Dar n-o să ne gândim la asta acum. Toată lumea vorbeşte doar despre asta când fac o pauză, dar noi n-o să vorbim despre asta.
   - Eşti teribil de ocupată.
   - Turişti.
   Jenny se uită mulţumită şi cu o privire apreciativă prin magazin.
   - Au venit două autobuze astăzi. Agentul de turism al oraşului a încheiat afacerea acum mai multe luni. Aşa că suntem foarte atenţi să nu amintim la ce ne gândim amândouă în faţa turiştilor. Sau încercăm să nu amintim de asta.
   Ea se aplecă să ia din nou cutia.
   - Vreau să-i arăt astea Kristei. Hai cu mine. Ea s-a dus în spate şi putem vorbi aici câteva minute.
   - Dar chiar eşti foarte ocupată, îi aminti Naomi, dar Jenny o împingea deja din spate.
   Jenny ocoli mese, aranjamente, turuind veselă, şi îi aminti lui Naomi de o pasăre frumoasă care cântă în timp ce zboară din creangă în creangă. Ea ocoli o tejghea şi intră pe o uşă în depozitul care era şi birou în acelaşi timp, unde o femeie cu păr castaniu cu şuviţe şi strâns în coc cu câteva beţe cu strasuri şedea la un computer.
   - Am găsit echipamentul - şi a plecat să fie livrat, slavă Domnului.
   - Am nişte marfă potenţială şi pe Naomi Garson pentru tine, Krista.

...........................................................................