Fetele din Idlewild, Simone St. James

 ........................................................

2-5

              Printre copaci, zări terenul de sport sport unde o găsiseră pe Deb. Acum nu mai era nimic acolo, doar iarbă crescută în devălmășie.

   În planul mai apropiat erau sala de sport și vestiarele fetelor - o clădire dărăpănată, care stătea să cadă. Se vedea că în streașină generații întregi de păsări își făcuseră cuiburi, claie peste grămadă.
   Muncitorii se adunaseră ciorchine. Unul dintre ei scosese o prelată mare de plastic colorat într-un albastru nefiresc de vesel și se străduia s-o despacheteze. Ceilalți se întoarseră spre Anthony când șeful de șantier făcu un pas înainte.
   - Ești sigur? întrebă Anthony.
   Fața bărbatului era pământie:
   - Da, domnule, răspunse el. E destul de clar.
   - Nu e vreo farsă? Adolescenții folosesc de ani întregi clădirile astea ca să se sperie unii pe alții.
   Șeful de șantier scutură din cap:
   - Nu e nicio farsă. Lucrez în domeniul ăsta de douăzeci de ani și n-am mai văzut așa ceva.
   Anthony strânse din buze:
   - Arătați-mi.
   Ocoliră maldărul de pământ excavat. Erau acolo două utilaje, un soi de excavator și un buldozer, ambele parcate și tăcute. Într-o parte a dâmbului se căsca o groapă enormă, cu margini zdrențuite de pământ și cărămidă spartă. Deși ziua-n amiaza mare, în centrul gropii era întuneric beznă, de parcă hăul ar fi dus spre adâncurile unui loc unde lumina nu putea ajunge.
   - Acolo, jos, spuse șeful de șantier.
   Se simțea un miros. De umezeală și putreziciune. Unul care îți sfredelea creierul și îți cobora pe șira spinării. Anthony luă o lanternă mare de la unul dintre muncitori și se apropie de groapă, cățărându-se cu grijă pe maldărul de pământ noroios și pe cărămizile sparte, cu pantofii lui eleganți din piele.
   Fiona înghiți miasma și avansă și ea, umăr la umăr cu el.
   Bărbatul aprinse lanterna și îi îndreptă fasciculul spre acea beznă.
   - Nu văd nimic.
   - Mai jos, domnule. O să vedeți acolo. O s-o vedeți pe ea.
   Pe ea.
   Fiona se holbă la cercul luminos care cobora în puț. Peretele din față era încă intact, alcătuit din cărămizi umede și alunecoase. Își simțea mâinile înghețate, dar nu le putea băga în buzunare. Nu se putea mișca deloc; nu putea decât să urmărească lumina ce cobora tot mai mult.
   Apoi, ea.
   Nu era o farsă.
   Fata era chircită, cu genunchii îndoiți, îndesați sub bărbie. Avea capul în jos, cu fața ascunsă, parcă înclinată din pricina suferinței. Șuvițe lungi de păr putrezit îi atârnau pe spate. O mână îi atârna într-o parte, ascunsă în întuneric; cealaltă îi strângea o gambă - o umbră translucidă a pielii de mult dispărute pe oasele înnegrite. Gamba, la rândul ei, era doar un schelet pătat.
   Din pantofii putreziți, care trebuie să fi fost din piele, se mai vedeau doar tălpile de cauciuc sub rămășițele picioarelor ei. Dar rămăseseră zdrențe din hainele fetei: o haină subțire de lână, destrămată și topită de vreme. Un guler cu colțuri rotunjite, unica dovadă a faptului că purtase cândva o bluză. O fustă degradată și decolorată. Fire agățate de picioarele ei scheletice, fire care fuseseră cândva ciorapi de lână.
   - Nu este apă în puț, vorbi șeful de șantier, cu glas jos și sugrumat. A secat, probabil că de asta nu mai e folosit. Apa din el s-a scurs...
   Lăsă vorbele în aer, iar Fiona se întrebă dacă omul arăta în vreo direcție în timp ce spunea asta. Nici ea, nici Anthony nu se uitau la el. Omul continuă:
   - Așa că e umezeală acolo, sigur, dar... fata a zăcut acolo.
   Fiona înghiți în sec și i se adresă lui Anthony:
   - Dă-mi lanterna.
   Eden părea să se fi închis în el; îi întinse lanterna imediat. Ea o ridică și o îndreptă spre fusta fetei.
   - Culoarea s-a dus, spuse ea. Uniformele de la Idlewild erau bleumarin cu verde închis.
   În noapte de dinainte, când își făcuse documentarea, descoperise mai multe fotografii de grup ale diferitelor promoții de la Idlewild - fete aliniate, îmbrăcate în fuste și bluze identice.
   - Nu-mi dau seama dacă are emblema Idlewild.
   - E elevă, spuse Anthony, cu voce joasă, mecanic, de parcă nu se gândea la ce spune. Trebuie să fie elevă. Uită-te la ea.
   - E micuță, spuse Fiona, plimbând fasciculul peste trupul din groapă. Pare să fie un copil.
   - Nu e copil, zise el, aproape în șoaptă. Nu e copil. E o fată. Asta e un dezastru. Asta o să ne termine. Tot proiectul. Totul.
   Se întoarse și se uită la Fiona, de parcă atunci și-ar fi amintit că era și ea acolo.
   - Vai, Doamne. Ești jurnalistă. O să scrii despre asta? Ce-o să faci?
   Fiona își desprinse privirea de trupul din puț și se holbă la el. Simțea ceva, vederea acelui trup îi dădea o senzație stranie. Nu doar repulsie și milă. Ceva important. Ceva care avea de-a face cu Deb și cu acele cuvinte scrijelite pe geam. Good Night Girl.
   - Nu știu, răspunse ea. Poate că a căzut. Dar face parte din poveste.
   Îl văzu cum strânge din dinți în timp ce mintea îi lucrează intens. Se gândea la avocați, la acorduri de confidențialitate, la interdicții. Nimic din toate astea nu conta. Fiona era deja acolo, se uita la cadavru, iar porumbelul zburase.
   - Nu se poate să fii așa un șacal, spuse el, în cele din urmă.
   - Nu știu bine ce sunt, dar nu sunt șacal. Sunt scriitoare. Iar aici - zise ea, arătând spre groapa căscată sub ei și spre fata de acolo - putem trata totul cu respect.
   Se gândi la Deb, la știrile legate de ea din urmă cu 20 de ani.
   - Pot să fac asta. S-ar putea să fiu singura capabilă s-o facă așa cum trebuie.
   Anthony tăcu o clipă care păru să dureze o veșnicie.
   - N-ai cum să-mi promiți asta. Poliția...
   - Și cu asta pot să te ajut. Ascultă, zise ea, apoi scoase telefonul și tastă.
   Sună doar de două ori, apoi Jamie răspunse:
   - Fee?
   - Jamie, sunt la Idlewild. Avem nevoie de niște polițiști.
   Jamie tăcu, surprins. Îl sunase pe telefonul personal.
   - Despre ce vorbești? Ce se-ntâmplă?
   - A fost găsit un cadavru aici.
   - Rahat. Rahat, Fee. Sună la Urgențe.
   Fiona realiză că nu se exprimase corect:
   - Nu e un cadavru proaspăt. Sunt rămășițe, în mod clar umane, probabil vechi de zeci de ani. O să avem nevoie de un legist, de ceva poliție. Dar se poate fără tam-tam? Poate că e un accident. Poate că ea a căzut.
   - Ea?
   - Da. Proprietarii vor să nu se bată toba despre asta până când nu e identificată și până nu se află exact ce s-a întâmplat. Se poate?
   Jamie tăcu o secundă.
   - Bine, zise el. Mă ocup eu. Venim acum.
   - Ajutorul tău este admirabil, zise Anthony când ea încheie apelul. Dar inutil.
   - Nu fi așa de sigur.
   Își puse mâna înghețată peste a ei, cea cu care ținea lanterna, și îndreptă lumina spre capul fetei.
   - Uită-te la asta, spuse el. Și zi-mi că a căzut.
   Fiona se holbă. Cine ești? se întrebă ea. Ce s-a întâmplat? Cine ești și cum ai ajuns aici?
   Chiar și după atâția ani, când sângele dispăruse de mult, se vedea foarte clar la lumină. Sub șuvițele de păr, partea din spate a capului fetei era zdrobită; în zona aceea, din craniu nu mai rămăseseră decât cioburi de os frânt.

          Ziua se întinse, peste lumina rece a după-amiezii și seara timpurie.
   La ora 6, echipa sosită la fața locului aprinsese lumini în cele două corturi unde lucrau - unul instalat deasupra ruinelor puțului, iar celălalt pregătit să adăpostească trupul fără viață căruia să i se facă fotografii. Era o echipă mică - Fiona își amintea mulțimea de oameni din imaginile prezentate la știri după ce fusese găsit trupul lui Deb, polițiști în uniformă care încercau să-i îndepărteze pe gură-cască, detectivi și criminaliști care roiau pe acolo, alți polițiști în uniformă care porniseră în căutarea eventualelor urme de pași.
   Dar acum era altfel. O mână se oameni circula între cele două corturi, vorbind între ei așa de încet, de parcă ar fi fost într-o bibliotecă. Singurul gură-cască era Fiona, care se așezase pe un morman de cărămizi sparte, scoase din puț, și bea cafea fierbinte. Probabil că Anthony Eden se dusese să-și anunțe mama, iar singura uniformă de pe acolo era cea pe care o purta Jamie.
   Acesta ieși din cortul unde era cadavrul și traversă peticul de iarbă ca să i se alăture Fionei, îmbrăcat în canadiana lui groasă de polițist. În lumina slabă a serii părul îi părea mai închis la culoare, iar barba i se făcuse aurie.
   - Suntem aproape gata, spuse el.
   Fiona încuviință din cap și îi făcu loc lângă ea.
   - Merci pentru cafea.
   - N-ai pentru ce. Ai stat aici toată ziua. Cred că ai înghețat.
   - Sunt bine.
   Își simțea degetele cam reci în ghetele de drumeție și fundul îi amorțise, dar nu era de nesuportat. Își dusese de mult aparatul de fotografiat în mașină, de vreme ce nu se mai punea problema să facă poze.
   - Poți să-mi spui câte ceva?
   Jamie se uită lung la cortul luminat, părând că se gândește la asta.
   - E neoficial?
   - Jamie, pentru Dumnezeu.
   - Știu. Dar trebuie să întreb. E datoria mea.
   Fiona își trecu un deget peste marginea paharului cu cafea:
   - Bine. Neoficial.
   - Era adolescentă, spuse el, mulțumit de răspuns. Avea vreo14 - 15 ani. Firavă pentru vârsta ei, dar, pe baza oaselor, Dave Saunders e sigur.
   - Cauza decesului?
   - E preliminară până când se termină autopsia, dar i-ai văzut și tu capul. Saunders zice că a fost o lovitură cu un obiect mare și contondent, o piatră sau o cazma.
   - N-avea cum să se fi lovit la cap atunci când a căzut în puț?
   - Nu. Cărămizile nu au nici forma, nici mărimea potrivită. Sunt prea netede.
   Se aștepta la asta, dar tot simți un gol în stomac. Privirea ei se pierdu printre copacii dinspre terenul de sport, acolo unde zăcuse Deb. Două fete moarte, la 100 de metri una de alta.
   - Cât de vechi e cadavrul?
   - Judecând după gradul de descompunere, are cel puțin 40 de ani. Saunders spune că fata s-a conservat relativ bine pentru că a stat în puț, dar nu în apă. Cadavrul e prea vechi ca să se mai poată spune dacă a fost sau nu violată. Niciun animal n-a ajuns la ea și a fost protejată de intemperii. Dar e descompusă. Stă de mult acolo.
   Fata fusese acolo, moartă de mult, chircită în puț, în noaptea în care Deb fusese ucisă. Și după ce Deb murise, și înainte ca trupul ei să fie găsit pe terenul de tenis, Idlewild fusese vremelnic loc de odihnă pentru două fete ucise la distanță de câteva zeci de ani. Nu avea cum să fie imparțială în privința asta, nu putea să nu depășească anumite hotare.
   - Am văzut poze cu uniformele de la Idlewild: erau bleumarin cu verde. Ea nu poartă uniformă, așa-i?
   Jamie tăcu, iar Fiona se întoarse spre el. Bărbatul încă se holba, strângând din dinți, la cortul unde se afla cadavrul.
   - Ce-i? Mai știi tu ceva. Ce?
   Făcu o pauză, apoi îi răspunse:
   - Nu suntem siguri. Și, dacă-ți spun, te rog să nu te bagi; măcar până când îi anunțăm familia.
   Fiona simți cum i se ridică părul de pe ceafa:
   - Ați identificat-o?
   - În gulerul bluzei e cusută o etichetă. Cu un nume.
   - Zi-mi.
   - Fee, ai fost și de cealaltă parte a baricadei într-o situație ca asta. Dacă are rude și facem cea mai mică greșeală, înrăutățim lucrurile.
   Fiona știa. Își amintea ziua în care polițiștii le bătuseră la ușă și din clipa în care văzuse fețele știuse că Deb nu mai era dispărută. Scoase un carnet și un pix din buzunarul jeanșilor.
   - Spune-mi odată.
   - Te previn, nu te apuca să faci săpături. Măcar acordă-ne câteva zile. Este o investigație a poliției.
   Fiona se uită la el, așteptând.
   - Știu. Știu, Jamie. Spune-mi.
   Bărbatul își frecă fața cu palmele.
   - Sonia Gallipeau, zise el. Nu recunosc numele - nu cred că e o familie de pe aici. Se poate să fi fost vreo elevă sosită de undeva, de departe. Informația nu-mi spune nimic, nu știu de nicio fată dispărută pe care s-o cheme așa, dar l-am pus deja pe Harvey să caute prin dosarele de la secție. Trebuie să mă sune din clipă-n clipă. Și nici nu avem confirmarea că fata asta e Sonia Gallipeau - se poate să fi purtat, pur și simplu, bluza Soniei. Poate că a furat-o sau a împrumutat-o, ori a cumpărat-o la mâna a doua.
   Fiona își notă la repezeală numele în carnetul ei.
   - O să cercetez și eu, zise ea, și ridică o mână înainte ca el să poată protesta. Doar pe internet. Nu dau niciun telefon. Și o să-l întreb pe tata.
   Jamie deschisese gura să zică ceva; se gândi puțin și o închise la loc. Poate că nu-i plăcea situația, dar nu era prost să refuze orice sprijin din partea lui Malcolm, dacă asta îi ajuta să rezolve cazul.
   - Vreau să știu ce-o să zică. Și ce afli tu.
   - Trec mai târziu pe la tine, zise Fiona.
   Își băgă în buzunar carnetul și pixul, apoi își puse un braț pe după gâtul lui Jamie și se aplecă spre urechea lui, simțind chiar și prin canadiană cât de tensionat era:
   - Aduc mâncare la pachet și facem schimb de informații. Quid pro quo. Ce zici?
   El nu-și întoarse privirea, dar obrajii i se înroșiră.
   - Mereu îmi faci asta, spuse el, scuturând din cap. Îmi bag picioarele. Adu bere.
   - Așa o să fac.
   Ar fi putut să-l sărute, dar nu o făcu. În schimb, se ridică și porni înapoi, pe poteca noroioasă, spre mașina ei, fără să privească în urmă ca să vadă dacă el se uita după ea.

CAPITOLUL 8

        Barrons, Vermont
   Octombrie 1950

         Sonia

   Cărțile erau salvarea ei. Când era mică, avea un raft cu cărțile favorite din copilărie, cele pe care le iubea așa de mult, încât le recitea întruna. Însă, după aceea, cât stătuse în spital și în timpul lungii sale călătorii și a zilelor reci de pe holurile mohorâte din Idlewild, cărțile deveniseră mai mult decât simple povești. Erau colacul ei de salvare, avea nevoie de paginile lor așa cum avea nevoie să respire.
   Chiar și acum, în clasă, Sonia atingea cu degetul paginile îngălbenite ale manualului de Latină, de parcă textura lor ar fi calmat-o. La tablă, doamna Peabody bodogănea întruna despre conjugarea verbelor, iar cele zece fete din sală se foiau pe scaune.
   Charlotte Kankle își rupea o pieliță de la degetul mare și urmărea, pe sub sprâncenele ei mereu încruntate și furioase, picătura de sânge care se scurgea din rana proaspătă. Candy Benshaw se fâțâi puțin pe scaun și se scărpină în ureche, iar gestul ei lăsă la vedere urmele de transpirație de pe bluză, de la subraț, care semănau cu inelele din trunchiul unui copac bătrân. Afară era frig, dar aerul din clasă era sufocant; în camera neaerisită, mirosul trupurilor nespălate și praful de cretă păreau prinse într-o bulă.
   Sonia știa deja lecția asta de Latină. O citise în manual în urmă cu multă vreme; n-avea ce face. Cărțile erau puține la Idlewild. Nu exista bibliotecă, nici oră de literatură, nici vreo bibliotecară amabilă care să ia Prietena mea, Flicka din raft și să i-o înmâneze, zâmbind. Singurele cărți de la Idlewild erau cele trimise de prieteni sau de familie, lăsate în rarele Zile de Vizită a Familiei, sau aduse de acasă de fetele îndeajuns de norocoase să-și viziteze rudele în vacanțele de Crăciun. Ca urmare, fiecare carte de la Idlewild, indiferent cât de proastă sau de plictisitoare, circula printr-o sută de mâini înfometate, înainte să se dezintegreze în pagini disparate, pe care de multe ori fetele se străduiau să le tină laolaltă cu un elastic, până când paginile începeau și ele să dispară. Și, când nu mai exista altă opțiune, cele mai disperate fete se apucau de citit manuale.
   Ascultând lecția cu jumătate de ureche, Sonia dădu repede paginile manualului, căutând scrisul. Scris cu creionul, așa cum le arătase Katie în cartea ei, la lumina lanternei. Dădu prima pagină, unde era cuprinsul cărții, și se holbă la scrisul de pe margine.
   Mary le urăște pe profesoare mai mult decât ne urăște pe noi. Jessie Dunn, ianuarie 1947.
   Sonia ridică ochii din carte și se uită la doamna Peabody. Profesoara scria pe tablă, cu posteriorul său generos întors spre ele, cu talia groasă, dureros sugrumată în centura modelatoare care nu i se potrivea, purtată pe sub rochia de poliester. Politica fantezistă a școlii Idlewild, potrivit căreia fetele plecau de acolo educate și pregătite să împlinească lucruri mărețe - să meargă la Bryn Mawr, la Yale sau Harvard - era una pe care nu o credea nimeni, nici măcar profesoarele.
   Îi bubuiau tâmplele, un efect secundar al episodului de ieri, din sala de mese. Vederea îi era ușor încețoșată, cu detalii neclare și cu marginile câmpului vizual estompate, ca un film care sare din când în când de pe rolă.
   La cină încremenise când le văzuse pe fetele acelea care se băteau, când auzise strigătele furioase ale profesoarelor. Prietenele ei o duseseră în cameră în timp ce ea se lupta cu amintirea unui lucru cumplit și înspăimântător, un lucru la care nu mai voia să se uite, pe care nu mai voia să-l atingă.
   Charlotte Kankle își sugea acum degetul și lingea sângele care-i cursese acolo unde-și rupsese pielița. Se uita la doamna Peabody cu un soi de concentrare hipnotică, pe jumătate adormită. Sonia o invidia pentru felul în care reușea să-și oprească, pur și simplu, creierul, să nu se gândească la absolut nimic. Sonia nu reușise niciodată să învețe trucul ăsta. Era ceva ce reușeau doar cărțile să facă – îți opreau gândirea, îți umpleau capul cu gândurile lor pentru ca tu să nu le mai ai pe ale tale. Comoara ei era Anuarul Fetelor lui Blackie, găsit pe un raft din cămin, uitat acolo de o locatară anterioară; o ascunsese iute, ca să se poată uita iar și iar la imaginile vechi de treizeci de ani și să citească povești ciudate despre fete din Anglia care mergeau la picnicuri.
   Cărțile erau locul în care Sonia se hotărâse să trăiască odată ce avea să plece de aici. Avea să se angajeze într-o bibliotecă - orice bibliotecă, nu conta unde. Avea să măture și podelele, dacă era nevoie. Dar voia să lucreze într-o bibliotecă și să citească pentru tot restul vieții ei.
   Scaunul Soniei se zgudui: în spatele ei, Katie dădea cu piciorul în pupitru.
   Sonia nu mai văzuse o fată care să se plictisească atât de repede și de periculos cum se plictisea Katie. Roberta reușea să stea cuminte, iar CeCe se plictisea rareori, dar în ochii migdalați și mărginiți de gene negre zăcea o istețime neliniștită care, uneori, căuta buclucul cu lumânarea.
   Așa cum era de așteptat, câteva secunde mai târziu o bucățică de hârtie pluti peste umărul Soniei și îi ateriză pe pupitru. Sonia o despături și o descoperi pe doamna Peabody, desenată rudimentar, cu o pălărie de vrăjitoare, cu un neg pe nas, călare pe o crosă de hochei, cu fusta neagră suflecată, lăsând la vedere părul negru și des de pe picioarele noduroase.
   Sub desen scria SPORTIVITATE, FETELOR! SPORTIVITATE!
   Sonia își înăbuși un hohot de râs. Sportivitatea era calul de bătaie al doamnei Peabody, predica pe care le-o ținea periodic, indiferent dacă în discuție erau notele de la vreun test, modalitatea corectă de a sta la rând în sala de mese sau chiar o activitate sportivă. În viziunea doamnei Peabody, lipsa de sportivitate era rădăcina celor mai multe probleme în cazul fetelor de la Idlewild. Ca și apelativul „doamnelor” în cazul lui Lady Loon sau faptul că doamna Wentworth scuipa când vorbea, acesta era un tic ce devenea tot mai vizibil în familiaritatea sufocantă care caracteriza viața dintr-o școală-internat, dar era și prilej de glume. Predica despre sportivitate era inevitabilă pentru orice elevă care petrecea câțiva ani în clasa doamnei Peabody.
   Sonia ascunse hârtia în manual exact când doamna Peabody se întorcea spre clasă:
   - Domnișoară Winthrop, spuse profesoara pe un ton care nu prevestea nimic bun.
   - Da, doamnă Peabody, se auzi vocea lui Katie din spatele Soniei.
   - E a treia oară săptămâna asta când îmi deranjezi clasa.
   Deși nu o vedea, Sonia își închipui rânjetul de pe fața lui Katie.
   - N-am făcut nimic, spuse fata.
   Privirea doamnei Peabody se înăspri. Era o femeie la vreo 50 de ani, a cărei față era devastată de urmele unei acnee mai vechi. Le trata pe fete mai demn decât Lady Loon, dar era extrem de dură și uneori chiar răutăcioasă; degetele și dinții i se îngălbeniseră de la nicotină. Sonia se întreba ce o determinase pe doamna Peabody, ca și pe celelalte profesoare, să se angajeze la Idlewild și nu la o școală normală.
   - Obrăznicia dumitale nu ți-e de niciun ajutor, îi spuse femeia lui Katie.
   - Dar chiar n-am făcut nimic, răspunse Katie repezit.
   Sonia simți o sudoare rece pe spate, pe sub bluză. Charlotte Kankle încetase să-și mai sugă degetul, iar Candy Benshaw se holba cu gura căscată.
   Nu mai țipați, gândi Sonia. Își aminti că se gândise la același lucru ieri, în sala de mese.
   - Katie Winthrop!
   Doamna Peabody luă o riglă și lovi cu ea în catedră, făcându-le pe fete să tresară.
   - Ești cea mai neascultătoare...
   Aflată lângă tablă, ușa clasei se deschise brusc și se lovi zgomotos de perete.
   Fetele tresăriră iar, inclusiv Sonia. Sunetul clanței care se izbise de zid semănase cu un foc de armă. Nu era nimeni în prag, iar dincolo de el se vedea holul pustiu.
   Lăsați-mă să intru, spuse o voce.
   Doamna Peabody scăpă rigla din mână. În clasă răsuna liniștea, iar o adiere rece atinse ceafa Soniei. Se lăsă mai jos pe scaun, de parcă trupul ei ar fi vrut să se chircească, să se micșoreze. Ce-a fost asta? Sonia se uită în jur.
   Rose Perry era cu mâna la gură și făcuse ochii mari. Charlotte Kankle apucase așa de strâns marginile pupitrului, încât i se albiseră încheieturile.
   Oare auzise toată lumea? Sau doar ea?
   - Ce înseamnă asta? aproape că strigă doamna Peabody, cu glas aspru și ascuțit.
   Frică, realiză Sonia. Asta era frică. I se târa și ei prin stomac.
   - Ce-i asta, vreo farsă? întrebă profesoara, privindu-le cu ochi mânioși.
   În clasă nu se auzea niciun sunet. Până și Katie tăcea. Cineva chicoti, dar râsul îi sună mai degrabă îngrozit decât amuzat. Altcineva șopti șșșt. Sonia se holbă la ușa deschisă. Și dacă vine ceva? Chiar acum? Pe hol, spre ușă, încet și sigur, tot mai aproape, iar când ajunge la ușă o să...
   - Bine, răsună vocea doamnei Peabody în tăcerea din clasă. De vreme ce nimeni nu vrea să mărturisească, ridică-te, domnișoară Winthrop. Mergi în camera de detenție.
   - Nu e corect! strigă Katie. Nu am făcut nimic.
   Doamna Peabody ieși, călcând apăsat de după catedră, și porni pe culoarul dintre pupitre. Era roșie la față, de-acum, iar pe obraji furia îi desenase pete.
   - Ridică-te, spuse ea. Imediat.
   O apucă pe Katie de braț și o smuci de pe scaun cu forță. Mâinile fetei tresăriră ca ale unei marionete, iar fața îi încremeni ca tăiată în granit. Când doamna Peabody o târî fără milă pe culoarul din clasă, prinse privirea Soniei și îi aruncă o căutătură rece.
   Fetele se uitară cum Katie fu scoasă din sală, împleticindu-se în timp ce încerca să țină pasul cu doamna Peabody. Apoi dispărură amândouă, iar în aer rămase să plutească o tăcere grea. Niciuna dintre fete nu îndrăzni să scoată o vorbă.
   Ar fi trebuit să fac ceva, își spuse Sonia, coborându-și ochii înapoi în manual. Ar fi trebuit să intervin. Acum e prea târziu.
   Și, dintr-odată, îi veni să plângă.

CAPITOLUL 9

       Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

      La ora 10 în seara aceea, Fiona ajunse la Jamie. Își adusese cu ea laptopul, carnetele și cele 6 beri promise.
   Jamie locuia la ultimul etaj al unui duplex din centrul orașului Barrons, un vechi imobil victorian care fusese renovat - într-o oarecare măsură - și dat spre închiriere. Doamna în vârstă care era proprietara fusese mai mult decât încântată să închirieze apartamentul de sus unui polițist, iar familia cu doi copii mici care locuia la parter se bucura să-l aibă vecin. De fapt, strada era o alee largă, mărginită de copaci, care aparținuse bogătașilor cu vreo sută de ani în urmă, în zilele bune ale orașului Barrons. Acum, imobilele victoriene impunătoare fuseseră împărțite în apartamente pentru părinți din pătura de mijloc și pensionari, așa că gazonul din fața lor, tuns doar pe jumătate, era plin de biciclete ruginite și de jucării abandonate.
   Când intră, îl găsi pe Jamie în fața propriului laptop, la masa din bucătărie, îmbrăcat într-o pereche de jeanși tociți și un tricou gri. Era aprinsă doar plafoniera de deasupra lui, iar restul apartamentului zăcea în beznă.
   Bărbatul nu ridică privirea din dosarul pe care îl citea când Fiona închise ușa în urma ei.
   - Ai mâncat? o întrebă. Mai e câte ceva prin frigider.
   Ea își lăsă lucrurile pe cealaltă masă și ezită. Nu mâncase. Probabil că ar trebui s-o facă, dar creierul îi duduia din pricina descoperirilor pe care le făcuse și voia să se apuce de treabă.
   Jamie se uita de parcă i-ar fi citit gândurile.
   - Mănâncă sau nu facem nimic, spuse el.
   - Bine, oftă Fiona.
   Bărbatul o expedie cu un gest și reveni la dosarul lui. Fiona știa bine cum se simțea Jamie. Scormoni prin frigider și scoase de acolo niște paste reci cu sos de carne, își puse în silă într-un castron, înfipse și o lingură în ele, extrase două beri din bax și se duse la masă.
   - Cine începe? întrebă ea, așezându-se și împingându-i berea mai aproape.
   - Zic eu primul.
   Jamie își desfăcu berea și luă o înghițitură.
   - Sonia Gallipeau, în vârstă de 15 ani, a fost dată dispărută de familia ei la începutul lunii decembrie 1950. Era elevă la Idlewild și nu avea rude în zonă. S-a dus în vizită la stră-mătușa și stră-unchiul ei din Burlington. A plecat după numai o zi, fără permisiunea lor - a fugit. S-a urcat în autobuzul de Barrons. N-a mai ajuns și nici n-a mai văzut-o nimeni de atunci.
   - Deci chiar ea este, spuse Fiona. Nu doar cineva care i-a împrumutat bluza.
   - Așa se pare, da, confirmă Jamie, răsfoind teancul de hârtii. Nu avem nicio urmă de radiografii dentare și nici rude în viață. Stră-mătușa și stră-unchiul sunt morți de mult și nu au urmași. Așa că, în momentul ăsta, nu avem cu ce s-o comparăm, chiar dacă extragem ADN.
   Fiona luă o îmbucătură din pastele reci.
   - Unde a fost văzută ultima oară?
   - La Burlington, când se urca în autobuz. A văzut-o taxatorul.
   - Ce a spus șoferul autobuzului?
   - Nu l-a interogat nimeni. Nici măcar nu i se cunoaște numele.
   Jamie scoase din morman un dosar vechi și îl ridică în fața ei:
   - Vezi asta? E dosarul de dispariție.
   Avea două sau trei pagini, cel mult.
   - Era o fată de la internat, avea 15 ani, deci s-a presupus că a fugit. Caz închis, continuă el.
   - Cine i-a reclamat dispariția?
   - Directoarea de la Idlewild. O oarecare Julia Patton, răspunse Jamie și lăsă jos dosarul. A murit în 1971, deci e o pistă blocată. Nu am cum să fac rost de dosarele elevelor de la Idlewild, pentru că școala a fost închisă vreme îndelungată. Iar Anthony Eden nu-mi răspunde la telefon.
   Fiona ridică lingura:
   - Aha! Aici intervin eu. Mie mi-a răspuns.
   Jamie scutură din cap:
   - Evident.
   - Nu-i rău să ai lângă tine o jurnalistă băgăcioasă, spuse Fiona. Dar, în cazul ăsta, e tot o pistă moartă. Pentru că, fii atent: potrivit lui Anthony Eden, nici nu există dosare ale elevelor de la Idlewild.
   Jamie se lăsă pe spătarul scaunului:
   - Au dispărut?
   - Au dispărut când a fost închisă școala și, cel mai probabil, au fost distruse. Dosare adunate în 60 de ani.
   - Asta îngreunează lucrurile, remarcă el și își scărpină barba, descumpănit. Crezi că Eden minte?
   - Poate, spuse Fiona și mai luă o lingură de paste. E posibil. Dar nu văd de ce ar face-o. El vrea ca povestea asta să fie lămurită rapid, nu să treneze. Nu prea îl văd cărăbănind de acolo zeci de cutii cu dosare vechi ca să le ascundă pe undeva. Și nu-mi dau seama ce anume ar avea de ascuns, de vreme ce nici nu se născuse când s-a întâmplat asta.
   - Nici eu. Dar o să verific depozitele din zonă să văd dacă și-a închiriat vreun spațiu. Ar avea nevoie de așa ceva pentru atât de multe dosare.
   Fiona era de acord cu asta. Îi promisese lui Anthony că n-o să facă tam-tam, nu că o să-l ferească de investigațiile poliției.
   -  Ce ai mai aflat? îl întrebă ea pe Jamie.
   - Am făcut o verificare preliminară a numelui. Avea doar 15 ani, așa că n-am găsit mare lucru. Nu mai trecuse prin sistem, nici ca delincventă juvenilă, nici ca fugară. Nu există nici măcar un certificat de naștere - nu s-a născut aici.
   Asta o luă prin surprindere. Erau aproape de Quebec, așa că numele franțuzești nu erau chiar neobișnuite.
   - Era din Canada?
   Jamie scutură din cap:
   - Franța.
   Fir-ar. Fir-ar. Trebuia să se fi gândit la asta, în loc să presupună că era din partea locului și să-și rezume căutările la asta. Niciodată să nu faci presupuneri, o admonestă tatăl ei în gând.
   - Ai găsit ceva acte de imigrare?
   Jamie încuviință, cu o expresie hăituită:
   - A venit în 1947.
   Atunci realiză și ea. A venit în 1947, la 12 ani, fără familie.
   - Rahat, zise Fiona. Adică era refugiată.
   - Da.
   Lăsă jos lingura și se frecă la ochi, gândindu-se.
   - Deci Sonia și-a petrecut copilăria în Franța în timpul războiului. Franța ocupată de naziști. Și-a pierdut părinții, familia. Și a venit aici, ca să...
   - Ca să fie omorâtă și aruncată într-un puț, îi termină Jamie ideea.
   O vreme, tăcură amândoi. Se întâmplase cu peste 60 de ani în urmă, dar ceva tot îi dădea o senzație de greață Fionei, de parcă i-ar fi revenit în nări duhoarea aceea de putregai care urca din adâncul puțului. Își apăsă pleoapele și mai tare, apoi își lăsă mâinile să cadă. Asta era; Sonia Gallipeau era moartă, oricât de nedrept s-ar fi întâmplat asta. Nu putea schimba realitatea, însă poate că putea face ceva în legătură cu ea.
   - Dar actele ei din Franța? Poți să faci rost de ele? îl întrebă pe Jamie.
   Bărbatul stătea rezemat de spătar, privind în gol spre ecranul laptopului, de parcă acolo ar putea găsi vreun răspuns. Fără chef, își luă berea și o bău dintr-o înghițitură:
   - Am făcut o solicitare. O să dureze o zi, două. Singurul motiv pentru care mi s-a permis să fac asta a fost ca să-i putem informa eventualele rude din Europa. Poate că cineva, undeva, încă o caută.
   Fiona se uită lung la el. Știa cum funcționau lucrurile într-o secție mică de poliție; acum, că era de un an cu el, știa și mai bine.
   - Cât timp avem? îl întrebă.
   Jamie scutură din cap:
   - Nu prea mult. N-avem mulți detectivi, Fee, și a avut loc o crimă în Burlington săptămâna trecută. Putem să alocăm niște resurse, dar fata asta nu are familie și, cel mai probabil, cel sau cea care a făcut asta a murit.
   - Dar tot crimă e, protestă ea. Odată ce legistul confirmă, e un caz deschis.
   - Un caz rece. Rece era dinainte de a ne atinge noi de el. O să facem tot ce putem - o să investigăm. Dar avem resurse limitate. Trebuie să lucrăm la cazurile noi. Dacă nu apare ceva repede, mergem mai departe.
   Fiona realiză că nu se atinsese de berea ei. O deschise și bău o gură.
   - Tatăl tău poate să ne ajute? întrebă ea.
   Tatăl lui Jamie era chestor pensionat, dar avea, încă, tot felul de trepăduși prin secție.
   - L-am întrebat deja. A zis că n-are rost, zise Jamie și ridică iar dosarul acela subțirel. Asta e de pe vremea bunicului; el a fost unul dintre polițiștii care au discutat cu directoarea. Bunicul a murit în 1982. Polițistul care a depus raportul ăsta a murit și el.
   - Ne trebuie oameni care erau tineri pe atunci, spuse ea, deschizându-și laptopul. Sunt șanse mai mari ca ei să fie încă în viață. Cât de obosit ești?
   - Nu sunt obosit, răspunse el.
   Părea obosit, dar Fiona știa că nici ea, nici el n-ar fi putut să se culce. Își dădu seama că nu mai făcuseră asta niciodată - să lucreze împreună la ceva. De obicei, munca lor îi împingea în direcții diferite și ea credea că le e foarte bine așa. Dar era plăcut să lucreze cu Jamie.
   - La ce te gândești? întrebă el.
   Fiona își readuse mintea la chestiunea arzătoare:
   - O să fie nevoie de ceva documentare, dar, dacă ne împărțim munca, n-o să dureze așa de mult, spuse ea.
   Deschise e-mailul și căută un mesaj din inbox.
   - Nu există aproape nimic despre Idlewild pe internet, zise. Cele mai multe școli-internat au asociații ale absolvenților sau ceva asemănător, dar Idlewild era altfel. Când s-a închis, a dispărut cu totul.
   - E cam neobișnuit ca foștii elevi să nu păstreze cumva legătura, observă Jamie.
   - Cred că, pentru cele mai multe fete, n-a fost un loc plăcut. Ajungeau acolo fiindcă erau copii-problemă. Din câte îmi dau seama, nimeni nu a organizat vreo reuniune; nici măcar n-au încercat. Nici pe Facebook n-am găsit nimic. Așa că am sunat la societatea de istorie locală.
   S-a dovedit că Societatea Istorică din Barrons era alcătuită din două surori văduve care păstrau ziare vechi și tot felul de alte hârțoage moștenite de Societatea care funcționa într-un birou închiriat, deschis patru ore pe săptămână. Poate că, la prima vedere, păreau cam excentrice, dar Hester, sora cu care vorbise Fiona, știa despre Barrons aproape la fel de mult cât știa Jamie.
   - N-am fost niciodată pe acolo, spuse Jamie.
   - Cred că ți-ar plăcea la nebunie. Oricum, n-aveau aproape nimic despre Idlewild Hall - doar câteva fotografii de grup ale unor clase. Am rugat-o pe femeia cu care am vorbit să le scaneze și să mi le trimită pe e-mail.
   Fiona se gândise să meargă până acolo și să facă asta chiar ea, în loc să-i ceară așa ceva unei femei în vârstă, dar Hester o luase prin surprindere când îi spusese că ea și sora ei tocmai se ocupă de digitalizarea întregii arhive.
   - Fotografiile sunt interesante, dar nu neapărat și utile. În afară de una.
   O deschise și întoarse ecranul, ca să vadă și el. Douăsprezece fete stăteau în picioare, pe gazonul din fața școlii Idlewild, și fiecare dintre ele ținea în mână o crosă de hochei. Erau îmbrăcate în uniforme de hochei pe iarbă și pozau atent, fetele de pe flancuri ușor întoarse spre interior, fiecare cu umărul suprapus pe al celei de lângă ea. În ciuda echipamentului de sport, înfățișarea lor era una formală: fete albe, care nu zâmbeau, cu înfățișări diferite, se uitau fix în obiectiv așteptând să li se facă poza. În marginea din stânga era o femeie, evident una dintre profesoare, deși părea să nu aibă mai multe de douăzeci de ani. În partea de sus a fotografiei, cineva scrisese cu caligrafie ordonată ECHIPA FEMININĂ DE HOCHEI PE IARBĂ IDLEWILD, 1952. La 2 ani după moartea Soniei.
   Fiona îl lăsă pe Jamie să se uite la fotografie, apoi dădu click pe următorul fișier anexat. Era dosul pozei, scanat, unde aceeași mână caligrafiase un text; însă cerneala se decolorase odată cu trecerea timpului.
   Jamie se aplecă în față:
   - Rahat. Asta e o listă cu numele lor.
   - E singura poză cu scris de mână, spuse Fiona.
   Reveni la imagine și arătă spre pixelii albi și negri care alcătuiau fețele neclare ale fetelor:
   - Una dintre fetele astea trebuie să fi cunoscut-o pe Sonia. Și, dacă facem săpături, s-ar putea s-o găsim pe vreuna din ele în viață.

       Era aproape ora unu când o găsiră.
   Berea se terminase de mult, iar pe Fiona o dureau ochii; îi simțea așa de uscați în orbite, de parcă ar fi fost plăsmuiți din cenușa vulcanică de la Pompeii. Se pricepea să caute informații pe internet; ba chiar era expertă. În zilele noastre, n-aveai încotro dacă erai jurnalist. Dar realiză că își pierduse ascuțimea. Petrecuse prea mult timp căutând rețete de negresă fără gluten și modalități de a folosi cojile de ou pe post de globuri de Crăciun; în plus, nu mai încercase niciodată să găsească atâția oameni născuți în cu totul alte vremuri.
   Din câte își dădeau ei seama, cele mai multe fete din fotografie erau moarte. În mod frustrant, patru din cele douăsprezece aveau nume atât de comune, încât era imposibil să le identifici cu exactitate; de vreme ce puține fete de la Idlewild erau din zonă, puteau să se fi născut oriunde, așa că n-avea sens să caute prin arhivele Evidenței Populației. O fată, Roberta Greene, o frumușică înaltă, cu părul blondiu împletit în coadă, părea să fi devenit avocată în New Hampshire și să fi luat numele soțului. Asta era interesant, iar Fiona se întrebă cum de o fată de la Idlewild ajunsese să studieze Dreptul - o facultate costisitoare. Dar cel care nimeri drept la țintă fu Jamie - o găsi pe profesoară.
   - Sarah London, zise el. Nu s-a căsătorit. Profesoară pensionată, membră a Societății Doamnelor din East Mills.
   Întoarse laptopul spre ea și îi arătă pagina web unde era și o fotografie; îi dărui un zâmbet ostenit care, în ciuda ochilor ei ca de cenușă încinsă, îi aduse Fionei fluturi în stomac.
   - Slavă Domnului că există fete bătrâne, zise el. Aflu mâine adresa ei, de la Evidența Populației.
   Făcuseră o descoperire importantă. În sfârșit, se băgară în pat și, deși erau amândoi epuizați, se dezbrăcară unul pe celălalt în liniște. Fiona nu avu nevoie de cuvinte atunci când Jamie își trecu degetele prin părul ei, când îi sărută pielea moale de pe obraz și de lângă ureche, când o cuprinse și o îmbrățișă strâns. Când ea își încolăci picioarele pe după ale bărbatului și inhală aroma pielii lui, lăsându-și gândurile să evadeze și abandonându-se numai senzațiilor.
   După, Jamie se îmbrăcă și se întinse în pat, lipit de spatele ei, îmbrăcat în tricou și boxeri; adormi înainte să pună capul pe pernă. Fiona rămase culcată pe o parte, cu genunchii la piept, cu ochii deschiși, cu greutatea confortabilă a brațului lui Jamie pe talie și cu sunetul liniștitor al răsuflării lui; și, așa cum făcea adesea, începu să se gândească la Deb.
   Fiona asistase la procesul de crimă al lui Tim Christopher, stătuse în primul rând, cel rezervat pentru familia victimei. Se așteptase să nu i se permită să meargă, dar, la începerea procesului, deja părea că părinții ei fuseseră răpiți de extratereștri care acum le luaseră trupurile în stăpânire, lăsându-i tăcuți și apatici, aproape incapabili să se mai privească în ochi.
   Poate că o fată de 17 ani n-avea ce căuta acolo, dar nu mai conta. Se dusese.
   Mai târziu, realizase că procesul fusese momentul în care ea își începuse viața de adult; procesul, nu crima în sine. După aceea, nu se mai putea preface că toate astea i se întâmplă altcuiva sau că Deb a murit liniștită, de moarte bună, în somn - două fantezii pe care le alimenta noapte de noapte când stătea trează în pat și își dorea din tot sufletul ca toate cele întâmplate să dispară, pur și simplu. La proces se vorbise despre sânge și osul hioid și despre urmele găsite sub unghiile lui Deb. Despre activitatea sexuală a lui Deb, sau despre lipsa ei, fusese analizat când făcuse sora ei sex și cât de des.
   Pe bancheta din spatele mașinii lui Tim Christopher fuseseră găsite șuvițe din părul lung și negru al lui Deb; se iscase o discuție despre felul exact în care părul unei fete putea ajunge pe bancheta din spate a mașinii iubitului ei: stătuse întinsă acolo pentru că întreținuseră relații sexuale? Sau pentru că o strangulase și era deja moartă?
   Fiona se considerase mereu, chiar și când era mică, un „om de lume”, datorită carierei tatălui ei. Dar discuțiile explicite purtate de criminaliști și bărbați în costume într-o sală de judecată arhiplină, discuții despre conținutul vaginului lui Deb - nimeni, niciodată, nu a rostise cuvântul vagin la ei acasă - o șocase profund și dureros. Se uitase prin sală și realizase că toți cei prezenți și-l imaginau pe arătosul și spilcuitul Tim Christopher gemând, urcat peste sora ei pe bancheta din spate. Atunci și acolo înțelesese clar, pentru prima oară, că viața de adult nu avea să semene deloc cu ce-și închipuise ea.
   Într-o zi, depusese mărturie unul dintre prietenii de la facultate ai lui Christopher. Îl văzuse pe Tim în ziua crimei. În pauza dintre cursuri jucaseră baschet. Nu vorbiseră despre nimic special, povestise prietenul, cu o singură excepție. Venise vorba despre o fată pe care o cunoșteau amândoi și care încercase să se sinucidă cu o săptămână în urmă. Prietenul fusese șocat, dar Tim Christopher nu făcuse decât să ridice din umeri și să mai arunce o dată mingea la coș. Prietenul își mai aminti că Tim spusese Unele fete ar trebui să fie moarte și gata. N-ai ce să faci.
   Deb, moartă pe câmpul acela rece. Sonia Gallipeau, chircită în puț la o sută de metri distanță.
   „Unele fete ar trebui să fie moarte și gata.”
   Fiona se gândi la părul lung și frumos al surorii ei și închise ochii.

CAPITOLUL 10

       Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

   Ninsese în timpul nopții, mai degrabă o pulbere albă care pudrase pământul crăpat și pe care vântul o risipise cu ușurință.
   Fiona străbătu cu mașina drumuri tot mai retrase și intră în East Mills, un orășel care nu părea să aibă nimic de oferit în afară de o benzinărie, câteva magazine îmbâcsite și un local Dunkin’ Donuts. Tirurile treceau în viteză pe lângă ea când intră pe strada principală, aflate în drum spre sau dinspre Canada. Cerul era bălțat de un soare care se strecura pe după norii ce se mișcau rapid.
   Sarah London locuia într-o veche casă în stil victorian cu țigla știrbă și cu o grădină minusculă, cotropită de buruieni moarte. Fiona încercase s-o sune mai întâi, dar la celălalt capăt al firului sunase un telefon fără robot, iar ea nu mai avea semnal pe mobil de vreo jumătate de oră. Acum opri mașina pe alee și scoase iar telefonul din buzunar: nu era nici măcar o liniuță. Asta e.
   Avea să improvizeze.
   Ieși din mașină și se îndreptă spre pridvorul de lemn, unde bocancii ei răsunară strident pe treptele umede și lăsate. Potrivit dosarului pe care Jamie îl găsise la Evidența Populației, Sarah London avea 88/ de ani, ceea ce explica degradarea casei, mai ales dacă bătrâna locuia singură.
   Prima oară când bătu în rama ușii de plasă, nu veni niciun răspuns, dar când bătu a doua oară, din interiorul casei se auziră niște pași târșâiți.
   - Domnișoara London? strigă ea. Nu sunt comis-voiajor. Mă numesc Fiona Sheridan și sunt jurnalistă.
   Pașii se apropiară, așa cum se și aștepta. Ușa casei se deschise și în cadrul ei apăru o femeie adusă de spate, cu părul alb și rar prins la ceafă. Deși cocoșată și îmbrăcată într-un capot vechi, tot emana un aer de demnitate rănită. O privi pe Fiona prin ușa de plasă, cu ochii mijiți:
   - Ce să vrea de la mine o jurnalistă?
   - Scriu un articol despre Idlewild Hall.
   Ochii femeii se aprinseră imediat, iar ea se strădui să-și mascheze reacția, de parcă ar fi crezut că Fiona încearcă s-o ducă de nas.
   - Nimănui nu-i pasă de Idlewild Hall, spuse ea, redevenind suspicioasă.
   - Mie îmi pasă, zise Fiona. Se fac lucrări de renovare și restaurare, vor să repună școala în funcțiune. Știați?
   O clipă, femeia încremeni, surprinsă, cu o privire atât de goală din pricina șocului, încât Fiona se întrebă dacă n-ar trebui să dea buzna înăuntru și să sune de pe fix la Urgențe. Apoi, femeia deschise ușa de plasă.
   - Doamne, Dumnezeul meu, murmură ea. Haide înăuntru.
   Interiorul casei oglindea exteriorul: un loc cândva îngrijit, dar care acum se cufunda în degradare, în același ritm în care proprietara avansa în vârstă. Un salon nefolosit se vedea imediat în dreapta, cu bibelouri vechi și tot felul de mărunțișuri care adunau praf pe rafturile înțesate. Pe jos în holul de la intrare fusese pus un covoraș de plastic care probabil că era acolo de la începutul anilor ’80. Fiona se opri, politicoasă, și își scoase bocancii, în timp ce femeia trecu în bucătărie.
   - N-am... N-am nimic în casă, spuse bătrâna aruncând o privire înjur, prin bucătărie, pe masa unde ziarul pe care îl citise era împăturit ordonat. Nu așteptam nicio...
   - Nu e nicio problemă, domnișoară London, o liniști Fiona. Nu vreau nimic, mulțumesc.
   - Cum ai zis că te numești?
   - Fiona Sheridan. Vă rog, spuneți-mi Fiona.
   Sarah London încuviință, iar Fiona observă că nu-i întoarse invitația de a se tutui.
   - Ia loc, Fiona.
   Ascultătoare, Fiona trase unul dintre scaunele din bucătărie și se așeză.
   Profesoară ai fost, profesoară rămâi, se gândi ea. Își împleti degetele și puse mâinile în față, pe masă. Asta păru să-i placă bătrânei doamne. Își trase și ea un scaun și se așeză. Mâinile îi erau noduroase și deformate de artrită, iar încheieturile degetelor aveau o culoare gri-perlat.
   - Așa, acum povestește-mi despre renovarea aceasta. După cum vezi, am citit ziarul, așa cum fac în fiecare zi. Nu am găsit nimic despre așa ceva.
   - Asta pentru că eu sunt cea care scrie articolul, spuse Fiona.
   Domnișoara London păru că se gândește la acest fapt.
   - Cine... cine Dumnezeu este îndeajuns de nebun încât să se apuce să renoveze Idlewild?
   Cuvintele exprimau atât de bine gândurile Fionei, încât tăcu o clipă. Dar exista o vagă nervozitate în expresia domnișoarei London, în felul de a vorbi.
   - O femeie pe nume Margaret Eden, răspunse Fiona, ajutată de fiul ei, Anthony.
   Domnișoara London clipi nedumerită și scutură din cap:
   - N-am auzit niciodată de oamenii aceștia.
   Fiona avea în minte o listă de întrebări pe care intenționa să i le pună, dar un impuls o făcu să sară peste ele:
   - De ce credeți că e o nebunie să renovezi Idlewild?
   - Păi este clar că e o nebunie, răspunse domnișoara London cu voce ușor tremurată, dar își păstră postura, reușind chiar să se îndrepte puțin de spate. Sigur că este o nebunie. Clădirea aceea veche... locul acela.
   Dădu dintr-o mână deformată, de parcă era sigură că Fiona știe exact la ce se referă.
   - Ce vor să facă acolo? Tot școală?
   - Da.
   - Vai de mine.
   Cuvintele ieșiseră repezite și aproape șoptite, de parcă ar fi evadat din gura femeii. Apoi se recompuse și zise:
   - Ei, le doresc noroc.
   - Ați fost profesoară acolo multă vreme, nu-i așa?
   - Douăzeci și nouă de ani. Până în ultima zi, când s-a închis școala.
   - Înseamnă că v-a plăcut foarte mult acolo.
   - Nimănui nu-i plăcea acolo, i-o reteză bătrâna. Fetele acelea aduceau numai belele. Ne făceau viața un iad, tuturor. Nu erau fete cuminți. Deloc.
   Fiona simți cum i se ridică sprâncenele:
   - Și, cu toate astea, ați rămas.
   - Tot ce știu să fac este să predau, Fiona, spuse domnișoara London, cu o expresie severă. Cu asta mă ocup. Sau, în fine, mă ocupam.
   - Idlewild a fost singurul dumneavoastră loc de muncă?
   - Am mai lucrat în câteva școli după ce s-a închis Idlewild, până când am ieșit la pensie. Sunt de prin partea locului.
   Dădu iar din mână, de parcă nici n-ar fi fost cazul să mai spună toate astea.
   - M-am născut la mai puțin de un kilometru de locul unde stăm acum. Născută și crescută în Vermont. Niciodată nu am simțit nevoia să plec.
   În lumina lăptoasă din bucătărie, Sarah London părea mult mai bătrână decât la început - ochi apoși, gură căzută. Era o bătrânică aprigă din Vermont, dar asta nu însemna că avusese o viață ușoară.
   - Am o fotografie veche, zise Fiona. Ați vrea s-o vedeți?
   - Cred că da, răspunse domnișoara London, precaută, deși o trăda sclipirea de curiozitate din ochi.
   Fiona scoase din buzunar poza tipărită a echipei de hochei și o puse pe masă, netezind-o. Domnișoara London o privi lung.
   - Da, sunt eu, spuse ea în cele din urmă. Am preluat echipa în anul în care Charlene McMaster a demisionat ca să se mărite. A rezistat vreo 8 luni, cu greu. Eu nu voiam să le preiau, chiar deloc. Dar, pe vremea aceea, făceam ce ni se spunea, fără să crâcnim.
   - Vi le amintiți pe fetele astea? întrebă Fiona.
   - Desigur. Nu aveam așa de multe eleve. Iar memoria încă nu m-a părăsit, slavă Domnului.
   Fiona aruncă o privire la fetele din fotografie, aliniate, îmbrăcate în uniforme. Nu erau fete cuminți.
   - Vă amintiți cumva și numele lor?
   - Da, probabil. De ce întrebi?
   - Fotografia a fost făcută la doi ani de la dispariția unei eleve pe nume Sonia Gallipeau, spuse Fiona. Vă amintiți asta?
   În cameră se lăsă o tăcere asurzitoare.
   - Domnișoară London?
   - Franțuzoaica, spuse domnișoara London, ca pentru sine, scuturând din cap. N-am mai auzit numele acesta de peste 60 de ani.
   - I s-a întâmplat ceva în 1950, spuse Fiona.
   - A fugit, așa ni s-a spus.
   Domnișoara London își frecă ușor obrazul cu degetele noduroase, dar încă elegante, un gest absent, gânditor.
   - Îmi amintesc ziua aceea. Primul meu an. A plecat la niște neamuri și nu s-a mai întors.
   - Ce anume vă amintiri? o îmboldi Fiona cu blândețe.
   - Totul, zise domnișoara London, repetând automat gestul acela. Am căutat-o, dar nu foarte mult. Nu prea aveai ce face în cazul unei fete fugare. Eu n-am spus nimic, pentru că închiseseră cazul și cu toții am mers mai departe. Dar eu am crezut mereu că a murit.
   - De ce ați crezut că a murit?
   - Nu mă înțelege greșit. S-a mai întâmplat să fugă fete, zise domnișoara London, scuturând din cap. Una a fugit chiar în anul dinaintea dispariției Soniei. N-ai ce să faci în cazul unei poame stricate. Dar niciodată n-aș fi crezut-o pe Sonia în stare de așa ceva. În primul rând, pentru că nu avea unde să se ducă. Nu era americancă. Era banală și tăcută ca un șoricel. Nu s-ar fi apucat să facă autostopul sau să fugă cu vreun băiat. Nu era așa.
   - Deci nu credeți că a fugit.
   - La început am crezut că rudele ei au fost implicate. Era prima variantă, nu? Nimeni nu-i cunoștea familia. Neamurile au venit să o vadă într-un an, de Crăciun, dar atât. Apoi se duce să le viziteze și nu se mai întoarce. Dar au verificat rudele și au renunțat la pistă. Erau doar un cuplu de bătrâni cărora le era milă de ea, dar nu voiau s-o ia acasă. Soția îl bătuse pe el la cap în legătură cu vizita - a spus că se simțea prost s-o lase acolo atâta timp și s-o viziteze doar o dată pe an. Soțul nu era de acord, nu-l interesa o adolescentă, dar până la urmă a acceptat. Numai că fata și-a preschimbat biletul de autobuz și a fugit și de la ei.
   Fiona așteptă. Domnișoara London făcuse ochii mari, dar nu vedea nimic în clipa aceea. Nu vedea decât ceea ce se întâmplase în 1950. Era o liniște desăvârșită în casa aceea în care nu se auzea nici măcar ticăitul unui ceas.
   - I-au găsit valiza, continuă domnișoara London. Au găsit-o în pădurea de lângă Șoseaua Old Barrons, aproape de porțile școlii. I-au găsit-o în tufișuri.
   De data asta, Fiona încremeni, șocată.
   „Chiar pe unde mă plimbam eu, se gândi. Chiar în locul unde stăteam și vorbeam cu Jamie la telefon, unde am auzit zgomotul pe pietriș, zgomotul care suna ca niște pași.”
   Bătrâna profesoară continuă să vorbească, iar cuvintele păreau să curgă de la sine.
   - Ce fată fuge fără valiză, te întreb? Prietenele ei erau înnebunite, dar tânăra Winthrop a plecat în anul următor, iar fata cealaltă, a familiei Ellesmere, după ea. Nu știu ce s-a ales de ele. Nu știu ce s-a ales de niciuna.
   - Stați puțin, zise Fiona. Adică au găsit o valiză abandonată și, cu toate astea, toată lumea a crezut că a fugit de acasă?
   - Dumneata nu erai acolo. Nu trăiai zi de zi cu fetele acelea. În locul acela. Mai fugise o fată cu un an înainte să vin eu. Au crezut-o moartă. Apoi a apărut la casa bunicilor ei, în Florida, cu un golan după ea.
   Se uită drept la Fiona, cu ochii ei bătrâni și apoși dar, cumva, înăspriți.
   - Sonia a fugit de la propriile rude, asta a fost concluzia. Nu puteam spune nimic. Eram nouă, dar chiar și așa am înțeles.
   - Ce anume ați înțeles?
   - N-ai decât să stai acolo și să mă judeci. Dar ia să fi petrecut dumneata 29 de ani la Idlewild. În fiecare zi trăiam într-o tensiune cumplită. E un loc dur, oribil. A trebuit să rămân acolo pentru că asta era munca mea, pentru că aveam nevoie de bani, dar, câteodată... fetele fugeau. Și, în adâncul sufletului, nu le învinovățeam pentru asta.
   - Cum așa?
   - Pentru că ne era îngrozitor de frică.
   Un fior străbătu spinarea Fionei.
   - De ce anume vă era frică?
   Domnișoara London deschise gura să răspundă, dar se auzi ușa de plasă deschizându-se, apoi o bătaie puternică în ușa de la intrare:
   - Mătușă Sairy! spuse o voce de femeie, îngroșată de fumat. Eu sunt!
   Se auziră niște pantofi pe covorașul de plastic din hol, iar Fiona se răsuci pe scaun și văzu o femeie de aproape 50 de ani care veni la ușa bucătăriei - avea părul blond prins într-o coadă de cal; șoldurile late, înghesuite în niște colanți și purta o canadiană. Era încruntată.
   - Ah, bună ziua, spuse ea, brusc devenind suspicioasă.
   Fiona își împinse scaunul în spate și se ridică, gândindu-se că din nou era confundată cu un comis-voiajor care tocmai se pregătea să atragă o femeie de 88 de ani în cine știe ce înșelătorie. Întinse mâna și se prezentă:
   - Sunt Fiona Sheridan. Sunt jurnalistă și scriu un articol despre Idlewild Hall.
   Femeia se însenină și se uită la domnișoara London, așteptând confirmarea.
   - Atunci, bine, zise ea frust și strânse mâna Fionei în degetele ei înghețate. Am văzut mașina afară, iar mătușa Sairy nu primește niciodată pe nimeni.
   - Cathy este fiica surorii mele, spuse domnișoara London, fără să se ridice.
   Își recăpătase atitudinea severă, didactică.
   Fiona își ratase șansa. Nu mai avea cum să revină la lucrul care era pe punctul de a fi dezvăluit - oricare ar fi fost acela. Dar nu voia să plece încă, indiferent de prezența sau absența lui Cathy.
   - Domnișoară London, n-o să mai stau pe capul dumneavoastră, dar pot să mai pun câteva întrebări rapide înainte să plec? Promit să nu fie prea complicate.
   Domnișoara London încuviință, iar Cathy năvăli în bucătărie și se apucă să-și facă de lucru, zgomotos, cu vasele din chiuvetă. Fiecare mișcare a ei spunea sunt cu ochii pe tine.
   Fiona se așeză repede la loc.
   - În primul rând, dosarele de la Idlewild sunt de negăsit. Aveți idee unde puteau ele ajunge după închiderea școlii?
   - Nu știu nimic despre niciun dosar, spuse bătrâna, exact în clipa în care Cathy trânti special un pahar pe blatul din spatele ei.
   - OK, zise Fiona. Le-ați amintit pe prietenele Soniei. Îmi mai puteți spune ceva despre ele?
   - Fetele acelea erau colegele ei de cameră din Clayton Hall, din cămin, veni răspunsul femeii, izvorât direct din amintirile ei. Erau adesea împreună. Cred că ei îi era mai dificil să-și facă prietene, pentru că era tăcută și deloc frumușică. Știu că mă gândeam cât de neobișnuit este să vezi că astfel de fete se împrietenesc. Nu se potriveau.
   - Nu se potriveau? Cum așa?
   - Oh, doamne.
   Dădu iar din mână, iar Cathy deschise robinetul la maximum, aproape acoperindu-i vocea complet.
   - Fata familiei Winthrop, de pildă. Făcea numai necazuri. Era o influență negativă. Tânăra Greene era destul de drăguță, dar toată lumea știa că făcuse o cădere nervoasă acasă și refuzase să mai vorbească timp de câteva luni. Tăcută, dar cam dusă cu capul. Tânăra Ellesmere venea dintr-o familie bună, dar nu pe calea cuvenită, dacă mă-nțelegi. Și mai era și proastă. Nu ca Sonia.
   Pentru prima oară de când era acolo, Fiona își scoase carnetul și pixul din buzunar.
   - Cum le chema? Care erau numele lor complete? Începând cu tânăra Winthrop?
   - S-a întâmplat demult, interveni Cathy de la chiuvetă. Mătușa Sairy nu e obligată să-și amintească numele lor.
   - Dar îmi amintesc, replică domnișoara London, reluându-și vocea de profesoară atât de rece, încât Cathy tăcu instantaneu. Pe tânăra Winthrop o chema Katie. Ai ei erau din Connecticut, cred - oameni buni, deși fiica lor o luase pe un drum greșit. Din punct de vedere al disciplinei, ea a fost o problemă din ziua în care a venit și până când a plecat.
   - Unde a plecat? Acasă?
   - Nu. Dumnezeu știe. Cred că și-a găsit un băiat sau cam așa ceva. Nu m-ar mira. Avea aerul acela... cel care-i înnebunește pe băieți. Genul de frumusețe... neașezată, explică ea, scuturând din cap. Cea dusă cu capul era Roberta Greene - făcea parte din echipa de hochei pe iarbă.
   Trase fotografia tipărită mai aproape și arătă cu degetul spre una dintre fete:
   - Ea este, cea de aici.
   Fiona încuviință, încercând să nu-și trădeze încântarea. Roberta Greene era fata despre care ea și Jamie credeau că, poate, a devenit avocată. Nu putea să fie prea „dusă cu capul”, de vreme ce a absolvit Facultatea de Drept și a intrat în barou.
   - Și ziceți că a suferit o cădere nervoasă?
   Poate că exista un dosar medical pe undeva.
   - N-a mai vorbit. Din câte am înțeles, în familia ei a existat o sinucidere, sau, în fine, o tentativă de suicid, la care ea a asistat.
   - Groaznic.
   Domnișoara London ridică din umeri:
   - Pe vremea aia nu aveam asistenți sociali și oameni specializați în psihologia copilului. Nu-i aveam nici pe Oprah, nici pe Dr. Phil. Părinții pur și simplu nu știau ce să facă. Ajungeau la capătul răbdării, așa că le trimiteau la noi.
   - OK, spuse Fiona, încercând s-o întoarcă pe bătrână în amintirile ei. Ultima fată, mai prostuța. Ați spus că numele ei era Ellesmere?
   În spatele ei, Cathy părea să fi renunțat în cele din urmă și acum rămăsese în picioare, cu brațele încrucișate strâns la piept. Domnișoara răspunse:
   - Familia Ellesmere era una de vază la vremea aceea. Fata - o chema Cecelia, mi-am amintit - era fiica lui Brad Ellesmere, dar născută de partea greșită a dormitorului conjugal, dacă mă-nțelegi.
   - Aha.
   Fiona schimbă o privire scurtă cu Cathy. Generația care folosea expresii precum „născut de partea greșită a dormitorului conjugal” dispărea rapid, se gândi Fiona, ușor întristată.
   - Așadar, spuse ea, era fiica domnului Ellesmere, dar nu îi purta numele.
   - Exact, răspunse domnișoara London, coborând puțin vocea, de parcă cineva ar fi putut auzi mica bârfa suculentă. Era fiica menajerei. El i-a dat voie să facă fetița, dar a trimis-o de acolo. Din câte am înțeles, și mama a plecat o vreme - a înnebunit din pricină că a născut un copil în afară căsătoriei, sau cel puțin așa am auzit. Brad Ellesmere nu avea copii cu soția, dar avea mai mulți bastarzi. La vremea aceea era un scandal, dar noi nu comentam. Era o chestiune privată. Nu era ca acum, când viețile tuturor sunt expuse pe internet, ca să le disece toată lumea.
   Fiona își notă numele Cecelia.
   - Și atunci care era numele ei de familie? Cel legal? întrebă ea.
   - Of, Doamne.
   Domnișoara London își frecă iar obrazul, dar de data asta o făcea demonstrativ. Îi plăcea discuția și voia să prelungească momentul. Fiona așteptă, răbdătoare, cu pixul pregătit.
   - Toate o consideram „tânăra Ellesmere”. Nu era niciun secret - Brad Ellesmere o aducea personal la școală. Fata se ținea peste tot după tânăra Winthrop; era o alăturare firească - fata puternică și frumușică, lângă cea mai slabă de înger și mai urâțică. Ah, da: Frank. Acesta era numele ei de familie. Ți-am spus că memoria îmi funcționează perfect.
   - Așa este, îi zâmbi Fiona. Chiar perfect.
   - OK, mătușă Sairy, interveni Cathy. Ai nevoie să te odihnești.
   - Vă mulțumesc foarte mult pentru ajutor, domnișoară London, spuse Fiona.
   - Cu plăcere. Dar ce legătură are Sonia Gallipeau cu un articol despre renovarea școlii?
   - O parte din articol este despre evenimente din trecutul școlii care au constituit material de știri la vremea respectivă, spune Fiona, plat. Dispariția Soniei se numără printre ele. Mă gândeam că, dacă reușesc să dau de câteva dintre prietenele ei, una din ele mi-ar putea contura un portret al ei, așa cum și-o amintește.
   - N-o să-ți fie ușor, spuse domnișoara London, pragmatică. Cele mai multe fete au dispărut după ce au plecat de la școală. Nimeni nu știe unde s-au dus și, sincer, nimănui nu i-a păsat.
   Cuvintele dure lăsară încăperea în tăcere. Apoi Cathy porni spre ușa bucătăriei:
   - Nu te ridica, mătușă Sairy. Fiona, te conduc eu spre ieșire.
   Fiona o urmă prin holul îmbâcsit al casei. Când ajunse la ușă, își puse bocancii și scoase din buzunar o carte de vizită pe care i-o puse lui Cathy în palmă:
   - Mulțumesc că m-ați lăsat să stau de vorbă cu ea. Dacă-și mai amintește ceva sau dacă pot să mai vin s-o văd, sunați-mă, vă rog.
   Cathy îi aruncă o privire piezișă, bănuitoare, dar luă cartea de vizită:
   - Nimănui nu-i mai pasă de mătușa Sairy. Nimănui nu i-a păsat vreodată. E o femeie de treabă. Dacă scrii un singur cuvânt urât despre ea, o să te găsesc și o să te dau în judecată.
   Vorbele acelea țineau loc de „la revedere”, își spuse Fiona. Când își porni mașina și ieși cu ea de pe alee, se întrebă de ce, după atâția ani, nepoata lui Sarah London simțea nevoia de a insista că mătușa ei e o femeie de treabă.

       Abia când ajunse la vreo 8 kilometri distanță de East Mills, telefonul Fionei își recăpătă semnalul și începu să bipăie și să vibreze pe scaunul din dreapta al mașinii.
   Era pe un drum secundar care ducea spre șoseaua asfaltată, cu două benzi, care de la un punct se transforma în Șoseaua Seven Points; drumul era așa de prost, încât mașina se zgâlțâia de fiecare dată când nimerea în vreo groapă. Trase pe dreapta, sub un pâlc de copaci, și luă telefonul. Prin părțile astea, era bine să profiți de rarele momente când aveai semnal.
   Găsi un mesaj de la Jamie: „Sună-mă”. Așa că formă numărul lui personal.
   Bărbatul răspunse la al doilea apel.
   - Unde ești? întrebă el.
   - Mă întorc din East Mills. Am vorbit cu profesoara.
   - Și?
   - Am făcut rost de numele câtorva prietene ale Soniei. Tu?
   În vocea lui se simțea dezamăgirea. Pe fundal se auzeau voci, așa că Fiona presupuse că Jamie era la secție, în zona deschisă unde polițiștii își aveau birourile.
   - N-am mai aflat nimic, dacă-ți vine să crezi.
   - Nimic?
   - Poliția din Franța mi-a răspuns. A fost înregistrată nașterea Soniei Gallipeau în 1935, dar atât. Nimic mai mult.
   Fiona simți cum i se strânge inima. Se gândi la trupul chircit al fetei, încovrigat acolo, pe fundul puțului, cu capul pe genunchi.
   - Nu mai are nicio rudă în viață?
   - Pe nimeni. Există un certificat de deces al tatălui ei, în lagărul de concentrare de la Dachau în 1943. Nimic despre mamă, nici despre vreun frate sau vreo soră.
   Prin parbriz, Fiona se uită lung la un fuior de zăpadă pe care vântul îl purta pe marginea drumului. Cuvintele acelea - lagărul de concentrare Dachau - aproape că îi făcură fizic rău și simți un fior de teamă.
   - Credeam că naziștii țineau o evidență strictă.
   - Așa credeam și eu. Dar se pare că ne-am înșelat. E ca și cum, după nașterea Soniei, fata și mama ei ar fi dispărut de pe fața pământului. Asta până când Sonia a apărut în evidențele de la Imigrări. Singură.
  Îi era greu să-și facă prietene, spusese Sarah London despre Sonia, pentru că era tăcută și deloc frumușică. Ce fel de viață dusese Sonia, unica supraviețuitoare din mica ei familie, într-o țară străină? Fiona se revoltă la gândul că fata murise singură, cu capul zdrobit, și că zăcuse aruncată într-un puț timp de șaizeci și patru de ani. Și Deb murise singură, dar fusese găsită în mai puțin de treizeci de ore, apoi avusese parte de o înmormântare unde o înconjurase dragostea sutelor de prieteni și rude. Fusese jelită timp de douăzeci de ani, fusese iubită. Încă mai era. Sonia fusese uitată, pur și simplu.
   - Cred că trebuie să-i găsim prietenele, în cazul ăsta, îi spuse ea lui Jamie. Domnișoara London zicea că fetele erau colege de cameră și că erau apropiate. Una din ele tot trebuie să-și aducă aminte de ea.
   - De acord, spuse Jamie. Fii atentă, trebuie să închid. Dar dă-mi lista de nume, da?
   Preț de-o clipă, Fionei îi veni să spună nu. Ea voia să se ocupe de asta - să fie cea care să le găsească pe acele fete, să stea de vorbă cu ele, să facă ceva pentru fata moartă din puț. Dar, pe cont propriu, nu putea face atât de mult cât putea cu ajutorul poliției din Barrons. Așa că îi spuse lui Jamie numele și închise; apoi, cu telefonul în poală, rămase cu ochii la drumul pustiu, întrebându-se de ce se simțea ca și cum tocmai ar fi abandonat cazul, de parcă l-ar fi scăpat din mână.
   Își sună tatăl și, în secunda în care îi auzi vocea, se simți ceva mai bine.
   - Tată, pot să trec pe la tine?
   - Fee! Da, sigur că da.
   Auzi foșnet de hârtii și bâzâitul vechiului computer. Lucra, ca de obicei.
   - Cât de departe ești? Să pun de ceai.
   - Ajung cam în 25 de minute.
   - Vrei să te consulți cu mine; așa-i, fetiță?
   - Da, asta vreau.
   - Normal, doar ești fiică-mea, zise el, apoi închise telefonul.
   Copacii se înclinau în bătaia vântului, iar crengile goale de deasupra mașinii fluturau precum marele evantai al unui sultan. Înfrigurată, Fiona se cuibări mai bine în jachetă, dorind să prelungească puțin momentul. La fel făcuse și cu o seară în urmă - stătuse în mașina parcată pe marginea drumului, uitându-se în gol și gândindu-se. Marginea unui drum avea ceva care liniștea și îndemna la meditație în același timp, dar era un loc pe lângă care cei mai mulți oameni treceau fără să se gândească. În copilărie, când călătoreau undeva cu mașina, ea se uita tot timpul pe geam, gândindu-se la locurile pe lângă care treceau, întrebându-se cum ar fi să se oprească acolo, sau dincolo, sau cine știe ce unde. Niciodată nu se mulțumise doar să ajungă dintr-un loc în altul.
   Acum se uita la o cioară care aterizase pe o creangă groasă de pe partea opusă a drumului și îi admira corpul mare și negru, lucios de parcă ar fi fost dat cu ulei. Pasărea își întoarse spre ea ciocul negru și, curând, i se alătură o a doua zburătoare; ambele pășiră cu grijă de-a lungul crengii, așa cum fac păsările de obicei, ridicând și coborând cu precizie grijulie fiecare picior, cu ghearele care se relaxau și se strângeau iarăși ca să prindă creanga.
   Se holbară la ea cu ochișorii lor negri, atât de absenți dar parcă atotștiutori, de parcă ar fi vrut să rețină fiecare detaliu al înfățișării femeii din mașină. Când ajunseră la capătul crengii unde găsiră un bun punct de observație, ambele păsări se opriră.
   Telefonul sună strident și vibră în poală Fionei, făcând-o să tresară. Nu recunoscu numărul, dar era din zonă. Răspunse:
   - Alo?
   - Bine, fie.
   Vorbele erau tăioase, iar persoana nu se deranjase să mai salute sau să se prezinte. Fiona recunoscu vocea doar pentru că o auzise cu 20 de minute mai devreme - era Cathy.
   - Mătușa Sairy a ațipit și nu mă aude, așa că presupun că pot să-ți zic. Dar trebuie să-mi promiți că n-o să dea de belea.
   Fiona își simți inima zbătându-i-se în piept, iar pielea i se făcu de găină:
   - Cum adică, să dea de belea?
   - Intențiile ei au fost bune, spuse Cathy. Trebuie să înțelegi că mătușa Sairy are suflet bun. A vrut să facă bine. Și, de când a făcut-o, e paranoică. De asta nu ți-a spus. Dar acum îmbătrânește și o să trebuiască să scăpăm de casă în curând. O să se mute cu mine. Nu văd de ce nu ți-am spune, până la urmă.
   - Cathy.
   Fiona se îndreptă în scaun și își simți gura uscată.
   - Despre ce vorbești? întrebă ea.
   - Dosarele, zise Cathy. De la școală. Ea le-a luat în ultima zi. Aveau de gând să le distrugă - dosare adunate în 60 de ani. N-aveau unde să le pună, unde să le depoziteze. Nu le voia nimeni. Familia Christopher cumpărase terenul și avea de gând să arunce dosarele la groapa de gunoi. Așa că mătușa Sairy s-a oferit să le arunce ea, dar, în loc să facă asta, le-a luat acasă.
   - Acasă?
   - În magazia din spate, spuse Cathy. Acolo sunt toate. Acolo stau din 1979. O să trebuiască să scăpăm de ele când o să vrem să vindem casa. Lasă-mă câteva zile s-o conving pe mătușa Sairy și după aia poți să vii să le iei. La dracu’, nu valorează nici doi bani. Din partea mea, n-ai decât să le iei pe toate.

CAPITOLUL 11

      Barrons, Vermont
   Octombrie 1950

        Katie

   Katie nu mai fusese niciodată trimisă la detenție specială, nici măcar când se încăierase cu Charlotte Kankle. Atunci le despărțise Sally D’Allessandro, supraveghetoarea de cămin de la etajul trei; dar ea plecase de la Idlewild și o înlocuise băgăcioasa de Susan Brady.
   Sally era ciudat de moale pentru o supraveghetoare de cămin și nu trimisese niciodată pe nimeni la detenție specială - nu făcea decât să le mustre plină de lehamite, abia ridicând brațele ei ciolănoase - Hei, potoliți-vă, ok?
   O urmă pe doamna Peabody prin curte, cu brațele încă tremurându-i de frică. Ce naiba se întâmplase? Oare fusese aievea? Ușa care se dăduse de perete? Vocea? Nu reușise să distingă cuvintele, dar auzise ceva. Un glas ascuțit, care părea să implore. Celelalte fete păreau la fel de speriate ca ea.
   Katie se uită la spinarea îmbrăcată în poliester a doamnei Peabody, în căutarea unui semn, a unei reacții de adult. Nu văzu decât mersul apăsat și furios al profesoarei; se auzea doar foșnetul rochiei femeii.
   Doamna Peabody o duse într-o cameră de la primul etaj al clădirii profesoarelor. Îi arătă un teanc de manuale de Latină lângă care se afla o foaie goală și un toc.
   - Conjugările, îi aruncă ea. Fă toate exercițiile până la finalul orelor de detenție. O să te verific.
   Katie se uită urât la teancul de cărți.
   - Exercițiile din care? întrebă ea.
   - Din toate, răspunse doamna Peabody. Altă dată să te gândești de două ori înainte să-mi mai faci vreo farsă ca asta.
   - N-a fost o farsă, protestă Katie.
   Cum ar fi putut s-o facă? Cum ar fi putut să facă ușa să se trântească singură de perete?
   Dar, furioasă, pricepu că nu avea nicio importanță. Pentru că doamna Peabody știa deja. Toate astea erau o invenție menită s-o facă pe profesoară să se simtă mai bine.
   - A fost Mary, îi spuse fata adevărul și simți o undă de satisfacție când văzu tresărirea violentă a doamnei Peabody. Mary a fost...
   Doamna Peabody se repezi în față și o apucă de braț așa de repede și de brutal, încât Katie țipă:
   - Nu vreau să aud prostiile astea! șuieră ea, cu fața aproape lipită de a lui Katie, care îi simțea răsuflarea dulceag-mentolată.
   Ochii profesoarei se măriseră de frică. O apucă mai tare de braț pe Katie și o zgâlțâi o dată:
   - Conjugările. O oră.
   Îi eliberă brațul și plecă, încuind ușa în urma ei.
   - N-a fost nicio farsă! strigă Katie din toți rărunchii spre ușa închisă. A fost Mary!
   Niciun răspuns.
   Proasto, proasto. Încă tremura. Dar era cazul să se adune. Katie dădu ocol camerei. O tablă prăfuită; o fereastră murdară care dădea spre pădure; un teanc de ziare locale, aproape mucegăite; un singur pupitru și un scaun - pe pupitru se aflau cărțile, hârtiile și tocul. Katie încercă ușa; era încuiată. Trase de fereastră, dar efortul îi fu răsplătit doar de o ploaie de fulgi de vopsea veche desprinsă de pe ramă, care i se așeză pe păr. Se puse în genunchii protejați de ciorapii lungi și inspectă pupitrul, citind toate inițialele scrijelite de-a lungul timpului de fetele care fuseseră trimise la detenție specială.
   Dezamăgitor - nu o recunoscu pe niciuna dintre prietenele ei și nici nu sculptase cineva ceva bun în lemnul acela tare. Răsfoi vraful de hârtii - nici acolo nimic.
   Se uită la teancul de manuale. Cărți care stăteau tot timpul în această cameră.
   Profesoarele sunt niște proaste.
   Se așeză pe scaunul cu spătar rigid și deschise cartea de deasupra.
   Răspunsurile la exercițiile de conjugare erau scrise pe margini; avea să-i fie simplu. Cartea era plină cu tot felul de mesaje lăsate peste ani, inclusiv o întreagă poveste despre un unicorn scrisă cu creionul pe paginile goale de la final, cu tot cu ilustrații. Povestea începea inocent și devenea tot mai deocheată pe parcurs, iar ultimul desen era atât de neobrăzat, încât până și Katie râse. Oricine ar fi fost autoarea - povestea nu era semnată - Katie o admira din toată inima. Mai erau și alte mesaje pe marginea paginilor, unele agramate, altele obraznice, câteva posibil utile.
   Doamna Patton se preface că are un soț, dar nu are. Interesant. Doamna Patton era directoarea de la Idlewild, cea despre care se vorbea adesea, dar care rareori era văzută. Katie își propuse să țină minte această frântură de informație.
   Mary Hand umblă noaptea pe Șoseaua Old Barrons. Suge sânge. Poate că era adevărat, probabil că nu, și oricum nu era cine știe ce interesant.
   În grădină e îngropat un bebeluș.
   Pe asta o mai auzise Katie. Era unul dintre vechile mituri de la Idlewild, dar habar n-avea dacă e adevărat. Toată lumea ura grădina și erau obligate să muncească acolo în fiecare săptămână, în cadrul unei activități denumite Grădinărit Săptămânal. Ura lor pentru grădină nu avea un motiv anume, deși pământul ei ciudat de mocirlos și răceala care-ți intra în oase din pricină că locul respectiv era mereu umbrit de cele două clădiri între care se afla contribuiau la asta. Apa din grădină nu se scurgea niciodată ca lumea, așa că acolo plutea mereu un miros de legume putrezite amestecat cu ceva și mai înțepător. Din când în când, cineva readucea la viață povestea cu bebelușul, probabil ca să le sperie pe boboace.
   Katie ridică privirea când observă ceva mișcându-se pe perete. Un păianjen cobora din tavan, cu piciorușele lui grațioase, cu trupușorul rotund și negru. Katie se holbă la el o vreme, tremurând transfigurată. La Idlewild erau mulți păianjeni - și șoareci, și gândaci, ba chiar și lilieci sub streașină de la vestiare. Dar păianjenii erau cei mai răi. Dacă îl omora cu pantoful, și-ar fi petrecut restul detenției holbându-se la pata neagră pe care insecta ar fi lăsat-o în urmă. Fără tragere de inimă, își coborî iar ochii în cărți.
   Următorul manual conținea alte vorbe înțelepte: Dacă o strigi pe Mary Hand la asfințit, când e lună nouă, se ridică din mormânt.
   Dedesubt, altă fată scrisese cu litere negre, groase: Încercat nu funcționează.
   O a treia fată continua conversația în partea de jos a paginii: Ea este adevărată. A murit în 1907 după sarcină pierdută. Scrie în dosare.
   O cârcotașă intervenise și ea: Idlewild a fost deschisă în 1919 proasto
   Răspunsul primit: Casa asta era aici în anul ăla caută. Copilul ei e îngropat în grădină
   Din nou, povestea despre copilul din grădină. Katie se uită la păianjen, care ajunsese deja pe la jumătatea peretelui, foarte preocupat de treburile lui de păianjen. Mai era unul, în colțul tavanului, nemișcat și chircit. Nu se vedea nicio pânză. Poate că totuși ar trebui să-i omor, se gândi ea. Simțea că parcă o urmărește cineva; se forță să-și coboare iar privirea și întinse mâna să dea pagina.
   Stai locului, îi spuse o voce la ureche în timp ce un păianjen, negru și rece, se târî peste marginea pupitrului și îi traversă în grabă dosul palmei.
   Katie țipă și sări în picioare, dărâmând scaunul și scuturându-și mâna.
   Păianjenul căzu pe undeva, dar ea încă mai simțea atingerea piciorușelor lui pe piele, micile împunsături. Inima îi bătea așa de tare, încât i se încețoșă privirea și auzi un gâfâit disperat despre care realiză că era al ei. Își puse mâinile la urechi.
   Stai locului, repetă vocea.
   Îi clănțăneau dinții. Se strădui să tragă în piept aer, chiar dacă avea gust de cretă și de încă ceva acid, acru. Se retrase cu spatele spre perete până când se lovi cu omoplații de el și își aminti - prea târziu - de păianjenul pe care-l văzuse. Se uită în sus și îl văzu la câțiva metri deasupra urechii ei stângi, complet nemișcat, în mod evident urmărind-o. Începu să coboare încet și deliberat spre ea, parcă având o intenție clară. Celălalt păianjen era tot în colțul tavanului, chircit, doar că acum dădea neajutorat din picioare, de parcă nu s-ar fi putut mișca.
   Katie încercă din nou ușa încuiată, iar mâna transpirată îi alunecă pe clanță. Apoi se repezi la birou, luă un manual și zdrobi cu el păianjenul de pe perete.
   Nu se putea uita la mizeria pe care o făcuse. Lăsă manualul să-i cadă din mână și luă altul, retrăgându-se spre ușă – nu știa de ce, dar acolo i se părea că e în siguranță. Îi tremurau mâinile. Aproape că se lipi cu spatele de ușă, dar își dădu seama că ar mai putea fi și alți păianjeni - păianjeni - așa că se îndepărtă câțiva centimetri, păstrând cartea sub braț. Liniștea îi părea asurzitoare. Nu se mișca nimic.
   - Futu-i, spuse ea în acea tăcere.
   Era un cuvânt oribil - cea mai rea înjurătură pe care o știa, cel mai urât cuvânt din tot vocabularul ei. Maică-sa ar fi pălmuit-o dacă ar fi auzit-o. Dar acum, când îl rostea, se simțea bine, parcă mai puternică.
   - Futu-i, repetă ea, mai tare. Futu-i!
   Nu răspunse nimeni. Se învârti în cerc, încă agitată, tremurând, ținând cartea în sus; reuși să nu se uite la pata dezgustătoare de pe perete, acolo unde strivise păianjenul. Totul era neclintit. Chestia din colțul tavanului nu se mai mișca.
   Scoase o răsuflare întretăiată. Realiză că obrajii îi erau brăzdați de lacrimi reci, dar nu-și amintea să fi plâns. Se uită în jos, la cartea pe care o ținea în mâini, și o deschise.
   Dintre pagini o priveau versurile bine cunoscute, scrise cu creionul:
   Mary Hand era o fată care-i moartă și-ngropată. Prietenă ar vrea să-ți fie. Las-o afară pe vecie!
   Se uită lung la versuri; o durea capul, ochii îi ardeau. Și cuvintele acelea: Stai locului. Îi veni din nou să plângă.
   Îl cunoscuse pe Thomas când avea 13 ani. El, 16; avea umeri lați și puternici, ochi care păreau veșnic somnoroși și răspândea un miros straniu de naftalină. Locuia de cealaltă parte a străzii. Îi plăcea să flirteze cu ea, iar ei îi plăcea că i se acorda atenție: gâdilatul, fugăritul, hârjonelile. Iar gâdilat. Thomas îi găsea tot felul de porecle amuzante, o tachina, glumea pe seama ei. Iar ea se lăsa dusă de val, cu răsuflarea tăiată și se simțea specială, diferită de alte fete. El avea 16 ani!
   Apoi a venit acea după-amiază de iulie: aerul încins, cerul senin, de un albastru perfect, ei 2 - singuri în curtea școlii - se fugăreau în jurul locului de joacă, abandonat și el în arșița verii. O prinsese în spatele toboganului pe care nu puteai pune mâna în ziua aceea, de fierbinte ce era, toboganul pe care ea îl știa atât de bine, cu tot cu vorbele fără noimă scrise cu vopsea pe lateral: DISTRACȚIE PE TOBOGAN!
   Thomas o pironise la pământ și îi ridicase fusta. Stai locului, așa îi spusese.
   O lăsase fără suflare și, timp de câteva secunde, fata își fixase privirea pe acele cuvinte scrise cu vopsea galbenă - distracție pe tobogan! - nedumerită, văzuse cum literele se amestecă între ele. Apoi simțise atingerea degetelor lui și începuse să se lupte cu el. Îl mușcase, îl zgâriase, dăduse din picioare. El o lovise - o lovise - și, atunci când fata încercase să fugă, o trântise la pământ, în genunchi; o apucase cu mâinile lui mari în timp ce nasul îi era invadat de mirosul de naftalină. Stai locului. Îi smulsese chiloții de bumbac și, în minutele de frenezie încinsă care urmară, acelea fură singurele lui cuvinte: Stai locului.
   Reușise să fugă. El era mai rapid, pentru că era înalt și avea picioare lungi, dar renunță destul de repede - nu voia s-o fugărească în văzul lumii prin cartier. Își amintea că intrase pe ușa din față a casei ei și își văzuse reflexia în ochii mamei sale, care tocmai cobora pe scară: răvășită, cu ciorapii rupți, fără chiloți, cu țărână în păr, cu genunchii însângerați și cu o urmă roșie pe obraz. Mama ei o privise șocată o clipă, apoi coborâse și restul treptelor și se repezise s-o apuce pe Katie de braț:
   - Pentru numele lui Dumnezeu, du-te și spală-te, spusese ea. Vrei să te vadă tatăl tău în halul ăsta?
   - Dar eu nu...
   - Katie.
   Mama o strângea de braț așa de tare, încât o durea.
   Era îmbrăcată cu o bluză de mătase înflorată și o fustă verde închis; purta ciorapi și pantofi cu toc. Katie îi simțea mirosul atât de familiar - săpunul Calgon și Pomada pentru Doamne Severens, cu care își dădea pe păr. Văzu și privirea, de asemenea familiară: furie, groază și dezgust profund. O să dai de necaz, o avertizase mama ei de nenumărate ori, îi șuierase printre dinți vorbele astea când tatăl ei nu era prin apropiere sau când mai încercase să fugă. Nu știu ce-i cu tine. N-am știut niciodată. O să dai de necaz.
   - Du-te, spusese mama ei, împingând-o spre scară.
   Dăduseră vina pe ea, bineînțeles. Nici măcar nu întrebaseră cine era băiatul, nu că ea le-ar fi spus. Conversațiile șușotite, purtate în spatele ușilor închise erau de așteptat. Katie se gândise să fugă din nou, dar 3 săptămâni mai târziu o duseseră la Idlewild; urma de pe obraz se estompase, iar juliturile din genunchi se vindecaseră.
   În camera de detenție specială nu se clintea nimic. Aerul părea rarefiat și îmbâcsit în același timp. Păianjenul din colț se potolise. Dar pe Katie nu o păcăleai ușor.
   De undeva se auzea o răsuflare. Acolo, aproape. Un sunet slab, venit nu se știe de unde.
   Apoi un glas slab, care implora. Lasă-mă să intru...
   Katie simți cum i se încordează picioarele. Se strădui să-și țină vezica în frâu, să nu se scape pe ea.
   Lasă-mă să intru. Sunetul era mai clar acum și venea dinspre fereastră. Te rog. Te rog, mi-e așa de frig. Lasă-mă să intru!
   - Nu, spuse Katie, străduindu-se chiar să strige. Nu! Nu te las să intri! Pleacă!
   Te rog. Vocea era ascuțită, cerșind milă. O să mor aici, afară.
   Katie tremura:
   - Ba nu, pentru că ești deja moartă.
   Se holbă la fereastră, dar nu văzu nimic; atunci se învârti iar în cerc, privind înjur cu ochii măriți de panică.
   - Nu te las să intri, așa că pleacă! Vorbesc serios!
   Lasă-mă să intru, se auzi din nou smiorcăitul acela - apoi vocea mamei ei, chiar la urechea lui Katie, imitată perfect. O să dai de necaz.
   Răsuflă prelung, îngrozită. Așteptă, dar nu se mai auziră alte voci, deocamdată. Asta nu însemna că nu puteau reveni oricând. Deja știa că mai avea timp de petrecut aici.
   Se duse la birou, luă tocul și bătu cu el în blatul pupitrului, uitându-se după eventuali păianjeni ascunși.
   Apoi se retrase la locul ei de lângă ușă. Ținând manualul în mâna cealaltă, reuși să scrie cu degete înghețate și înțepenite:
   Sunt închisă la detenție specială cu Mary Hand și nu pot să ies
   Se opri o clipă care păru o veșnicie și așteptă. Și așteptă.
   Apoi adăugă: Mary știe.
   Se așeză turcește pe podea și își trase fusta peste picioare când se auzi un zgrepțănat slab la fereastră.

CAPITOLUL 12

      Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

     Malcolm Sheridan ascultă răbdător, sorbindu-și ceaiul, în timp ce Fiona îi povesti despre fata din puț. Pe măsură ce ea vorbea, bărbatul devenea tot mai interesat, lucru trădat de genunchiul pe care-l bâțâia.
   - Fata e la legist? o întrebă el când Fiona termină de povestit.
   Se referea la cadavru. La cadavrul Soniei.
   - Da.
   - Deci e la Dave Saunders. Jamie are cum să-ți facă rost de rezultate? Dacă nu, sun eu.
   Fiona se lăsă pe spătarul fotoliului înflorat al mamei sale, gândindu-se.
   - Nu cred că o să fie vreo surpriză în raportul legistului, spuse ea. Am văzut-o pe fată - era clar că avea craniul zdrobit. Probabil că o să primesc rezultatul de la Jamie.
   - Chiar ai avut baftă cu dosarele alea, spuse tatăl ei, a cărui minte i-o luase deja înainte și pornise în altă direcție.
   Bărbatul puse jos ceașca și se uită în gol, prin blatul de sticlă al măsuței de cafea, încruntându-se. Așa făcea Malcolm când lucra la un subiect tare, se gândi ea. Nu-l mai văzuse așa de mult.
   - Ceea ce vreau eu, spuse Fiona, încercând să aducă formidabilul lui creier înapoi la discuția lor, este să știu dacă ne-a scăpat ceva din Franța. Despre familie, despre istoricul ei de acolo. Altceva decât un certificat de naștere.
   - Adică ceva din lagăr, spuse Malcolm.
   - Da. Jamie a găsit înregistrarea nașterii ei, dar...
   - Nu, nu, nu, o întrerupse Malcolm, care se ridicase de pe scaun și începuse să se plimbe prin cameră. Mai sunt și alte locuri în care se poate căuta. Biblioteci, muzee, arhive. Registrele oficiale sunt doar o părticică insignifiantă. Era evreică?
   - Nu știu, răspunse Fiona, scuturând din cap.
   - Se poate să nu fi fost. Trebuie să fi fost foarte mică în timpul războiului - nu toate lagărele primeau copii, sau, dacă îi primeau, nu-i țineau în viață. Dacă tatăl ei era la Dachau, cel mai probabil ea a fost închisă cu mama. Avem șanse mai mari s-o găsim dacă pornim pe urmele mamei.
   Fiona se uită în notițele ei.
   - Pe mamă o chema Emilie. Emilie Gallipeau.
   - Dar nu există niciun certificat de deces?
   Malcolm își luă cana și o duse la bucătărie, de unde continuă să vorbească.
   - Puteau să ajungă în orice lagăr. La Ravensbrück primeau femei, și cred că și copii. Multe dosare au fost sigilate zeci de ani, dar acum au început să le desigileze. Și, firește, multe s-a pierdut cu totul. În timpul războiului informațiile erau stocate aiurea, înainte de computere. Peste tot erau încurcături și erori umane. Alte vremuri. Am câteva cărți de referință, dar unele sunt depășite deja. Din anumite puncte de vedere, ăsta este un moment foarte interesant pentru istorici, dacă reușesc să-i prindă în viață pe ultimii supraviețuitori de atunci.
   - OK, zise Fiona.
   Simțea cum entuziasmul începe să-i accelereze pulsul, dar se strădui să și-l stăpânească. Își spuse că cele mai multe piste de genul ăsta nu duceau nicăieri.
   - Bun. Cum nu pot să merg în Franța ca să verific fiecare arhivă și bibliotecă, ce fac?
   Tatăl ei reapăru în cadrul ușii. În ochi avea o sclipire de amuzament:
   - Vorbești cu cineva care poate. Sau care o face deja.
   - Poliția...
   Malcolm râdea acum de-a binelea.
   - Fee, Fee. Ai stat prea mult pe lângă polițistul ăla al tău. Nici poliția, nici guvernul nu au toate răspunsurile. De la oameni afli lucruri. Ca dosarele alea pe care le-ai găsit. Oamenii păstrează amintiri și dosare pe care cei ce țin vremelnic pâinea și cuțitul le-ar vrea șterse.
   - Tată.
   Știa că, dacă nu-l oprește acum, urma să se lanseze într-o tiradă din domeniul lui preferat, să-i țină una dintre acele prelegeri politice care o amuzau atâta pe mama ei înainte de moartea lui Deb. Hippie pe vecie.
   - Bine, bine, zise ea. Putem să apelăm la ce canale vrei tu ca să obținem informații. I-am promis lui Jamie că n-o să ne băgăm peste ancheta poliției, atât.
   - Nu. Poliția o să facă o autopsie, o să caute rude aflate în viață, apoi o să claseze cazul și o să-și vadă de drum. Nici n-o să le dea prin minte să se apropie de Franța anului 1945. Dar noi putem s-o găsim, Fee. Putem să aflăm cine era.
   O clipă, emoția o sufocă pe Fiona. Așa fusese tatăl ei cândva. Bărbatul din fotografia de pe peretele din camera cealaltă, bărbatul care plecase pe teren în Vietnam în 1969, fusese complicat, dificil și adesea absent, dar, în același timp, fusese atât de viu, de vibrant, încât era aproape dureros să te afli în preajma lui. Aerul se aprindea când intra el într-o încăpere. Malcolm Sheridan nu făcuse niciodată conversație lejeră - era genul de bărbat care te privea în ochi din prima și te întreba Îți place ce faci? Te simți împlinit? Dacă aveai curaj să răspunzi, te asculta de parcă ar fi fost cel mai fascinant lucru pe care îl auzise vreodată. Și, în acea clipă, era perfect adevărat. Era un visător genial, un intelectual neobosit și un scandalagiu, dar cu adevărat remarcabil la tatăl Fionei era faptul că îl interesa, cu adevărat, totul.
   Trecuseră 20 de ani de când nu-l mai văzuse așa. Tatăl ei, așa cum îl cunoștea ea, dispăruse când trupul neînsuflețit al lui Deb fusese găsit pe câmpul de la Idlewild. Când Tim Christopher îi ucisese fiica, Malcolm se închisese în el însuși. Din toată acea experiență mai reușise să iasă la iveală doar un bărbat învins, fără niciun scop, cu o furie mocnită care răzbătea uneori la suprafață, doar pentru a se ascunde iarăși sub apatie. Mama Fionei, care fusese atât de îngăduitoare cu personalitatea lui explozivă de dinainte de crimă, se închisese și ea în sine. Își retezase orice legătură cu pasiunile lui, cu prietenii comuni. După divorț, părea hotărâtă să se transforme în altcineva, să nu mai fie doar soția lui Malcolm - și mama lui Deb.
   Dar acest Malcolm, cel din care Fiona vedea o frântură acum - acest Malcolm era bărbatul despre care oamenii încă vorbeau cu admirație și respect după douăzeci de ani, bărbatul pentru care oamenii încă lăsau totul baltă când el le cerea ceva. Bărbatul care încă stârnea atâta rumoare, încât numele lui făcuse ca Fiona să fie angajată la Lively Vermont.
   Dar nu putea să-i spună nimic din toate astea. Nu vorbiseră niciodată despre ce se întâmplase după moartea lui Deb. Era prea greu. Fiona își adună notițele, încercând să-și stăpânească emoția din ochi și din glas.
   - Bine, îi spuse ea. Te las să te ocupi de asta. Trebuie să trec pe la Lively Vermont. Și am de gând să le găsesc pe fetele astea, pe prietenele de la școală ale Soniei.
   - Te sun eu mai târziu, spuse el și porni înapoi, spre bucătărie, de unde strigă: Ai grijă ca băiatul ăla al tău să nu strice ancheta!
   Când Fiona se îndrepta spre redacția Lively Vermont, îi vibră telefonul.
   Anthony Eden. Îl ignoră. Avea să-l sune mai târziu ca să-i spună noutățile.
   Moartă de foame, se opri să-și ia un burrito, apoi traversă cu mașina centrul Barrons-ului spre vechea cutie de chibrituri care servea drept redacție pentru Lively Vermont - doar atât își puteau permite să închirieze. Deși era doar ora cinci, soarele cobora iute pe cer, amintindu-i că iarna adevărată urma să vină curând, cu nămeții și viscolul ei.
   Ajunsese prea târziu ca să-l mai găsească pe Jonas acolo - probabil că azi plecase la timp, ceea ce se întâmpla rar. Fiona îl rugă pe omul de serviciu să-i descuie ușa. Birourile erau pustii. Ușa lui Jonas - închisă și încuiată. În loc să-l deranjeze acasă, Fiona luă o bucată de hârtie de pe un birou și scrise:
   Am noutăți. Nu multe, dar bune. Crede-mă. Sun mâine. F. Împături biletul și îl strecură pe sub ușa lui.
   Avea sub braț dosarul pe care îl luase din arhive, așa că se îndreptă spre vechile fișete ca să-l pună la loc. Dar, după ce trase primul sertar, se opri cu dosarul în mână.
   Există câteva trimiteri la familia Christopher acolo, așa o avertizase Jonas.
   Avea dreptate. Văzuse și ea când citise dosarul: apărea o fotografie de la inaugurarea Hotelului Barrons, din 1971 - Henry Christopher, prezentat drept „un important investitor și om de afaceri local”, îmbrăcat în smoking, dădea mâna cu primarul și amândoi zâmbeau fotografului. Era tânăr și semăna extraordinar de mult cu cel ce avea să-i fie fiu. Lângă umărul lui se vedea o femeie drăguță, blondă, îmbrăcată într-o rochie de mătase lucioasă, care zâmbea subțire pentru poză. În stilul caracteristic acelor ani, ea era trecută drept „doamna Christopher”. Ilsa, se gândi Fiona. O chema Ilsa.
   Se uită lung la cele două fețe tinere și atrăgătoare, un cuplu căsătorit și bogat care le avea pe toate. Fiul lor, care avea să devină călăul lui Deb, urma să se nască peste 3 ani - unicul lor copil. Când Tim se dusese la închisoare pentru crimă, Henry și Ilsa plecaseră din Vermont.
   Prima oară când văzuse poza asta, Fiona tresărise și trecuse peste ea, așa cum fac oamenii când, pe neașteptate, dau peste o imagine cu ceva scârbos sau mort, dar acum se forță s-o privească. Așteptă s-o cuprindă vreun soi de emoție - ură față de acei 2 oameni, sau resentimente, sau măcar durere.
   Nu simțea nimic. Henry zâmbea în continuare cu fața lui unghiulară și arătoasă, iar Ilsa părea ușor stânjenită; tot ce simți Fiona fu un mic disconfort în stomac.
   Henry Christopher părea că se simte în largul lui lângă primar, de parcă s-ar fi cunoscut bine. Hotelul Barrons se închisese după numai patru ani, pentru că nu reușea să iasă nici măcar pe zero.
   Henry Christopher și primarul, pregătindu-se să le vândă gogoși locuitorilor din Barrons cu zâmbetul pe buze.
   Ar trebui să se oprească; dar, în loc să facă asta, închise dosarul și trecu două sertare mai jos, la dosarele din anii ’90. Îl scoase pe cel din 1994, anul uciderii lui Deb, și îl deschise.
   Nu citise niciodată relatarea crimei așa cum apăruse ea în Lively Vermont; asta, desigur, dacă apăruse. În anii ’90 revista încă nu intrase în faza de lifestyle și se mai străduia să fie o publicație de informare, deși făcea exces de zel să se plieze după cum bătea vântul. Schimbaseră formatul și o făcuseră să semene cu Rolling Stone - mai mare, cu hârtie mai subțire și mai degrabă cu povești sexy pe copertă. Ah, ultimele zile de glorie ale revistelor, își spuse Fiona, melancolică, vremea când toată lumea încă mai făcea bani.
   Nu putea explica de ce făcea asta, așa cum nu putea explica nici de ce se apucase să meargă pe jos în miez de noapte pe Șoseaua Old Barrons, uitându-se la urmele de roți. Poate era din pricină că, adineauri, văzuse o sclipire din vechiul Malcolm. Oricare ar fi fost motivul, era ceva, un impuls irezistibil. Sângele începu să-i fiarbă când se apucă să răsfoiască diversele numere ale revistei, iar ceafa îi înțepeni ca în seara de mai-nainte. Nu pot să mă opresc. N-am cum.
   Crima nu ajunsese pe copertă - ar fi fost prea tabloid pentru Lively Vermont - dar acoperiseră subiectul după arestarea lui Tim Christopher într-un articol destul de lung intitulat „Niciun strop de liniște: uciderea unei tinere localnice este sfârșitul inocenței în Vermontul rural”. Fiona se strâmbă când văzu titlul, dar imediat zări numele autorului: era Patrick Saller, un fost angajat pe care Fiona îl cunoștea, care fusese concediat într-una din numeroasele reduceri de personal operate la Lively Vermont și care mai livra, din când în când, materiale independente.
   Nu era un articol prost; Saller chiar își făcuse temele. Filmul dispariției și uciderii lui Deb era corect, ba chiar și descrierea hainelor pe care le purta Deb când fusese văzută ultima oară (bluză albă, pantaloni de bumbac verde închis, o jachetă impermeabilă gri deschis, căciulă neagră, tricotată) și faptul că amica și colega ei de cameră, Carol Dibbs, încurcase ora la care o văzuse pe Deb ultima oară pentru că ceasurile din apartament erau potrivite diferit.
   Și fotografiile erau mai bune decât cele preluate de pe agenții: exteriorul căminului în care stăteau Deb și Carol, care părea inaccesibil și rece; un portret al lui Deb, decupat dintr-o poză făcută chiar în ziua în care împlinise 20 de ani - cu două săptămâni înainte de crimă - cu părul în vânt, cu figura relaxată de râs. Părinții lor dăduseră presei fotografii cu Deb atunci când dispăruse, dar mai toate publicațiile o folosiseră pe cea mai serioasă, unde Deb stătea cuminte, cu mâinile în poală; instantaneul ales de Saller era mai puțin clar, dar - se gândi Fiona - lăsa să se vadă mai bine personalitatea lui Deb. Cea mai mare imagine era cea a câmpului de la Idlewild Hall, care arăta exact așa cum îl văzuse Fiona la câteva zile după ce cadavrul fusese luat de acolo - acoperit de coroane de flori și gunoi.
   Părea că Saller a surprins în imagine o frântură din memoria Fionei, care se holbă la ea o bună bucată de vreme; își aminti ce simțise când stătuse acolo, cu picioarele înghețate în teniși, cu nasul care-i curgea pe buza de sus, și se întrebase ce dracu’ se aștepta să vadă. Amintirea aduse cu sine un val de greață, de parcă Fiona ar fi avut, iarăși, 17 ani și s-ar fi aflat în acel tunel fără ieșire, cu niște părinți transformați în străini și cu profesori care-i aruncau priviri semnificative. Tot restul acelui an școlar - pe care l-a promovat cu greu - ea rămăsese „fata aia”, cea a cărei soră fusese ucisă.
   Urmase un an de terapie, de furie irațională și de durere pustie, înspăimântătoare, însoțită - mulțumesc, adolescență - de o acnee care nu se dădea dusă.
   S-a terminat, își spuse ea. S-a terminat.
   Și totuși, 20 de ani mai târziu, stătea la un birou din redacția goală a revistei și citea articolul.
   Dar, când ochii ei mai măturau o dată textul, ceva îi atrase atenția. Ceva ce nu mai văzuse.
   Era îngropat într-o enumerare a probelor făcută pe baza relatărilor din diverse surse, de vreme ce procesul nu începuse încă. Știa faptele. În apărarea lui Tim, nu exista niciun martor la crimă; Deb nu fusese violată, iar pe trupul ei nu fuseseră găsite urme de țesut sau fluide; deși nu era vreun student eminent, Tim era cunoscut drept un băiat de treabă și arătos, de familie bună, care nu avea tendințe violente. În contrapondere veneau firele de păr de pe bancheta mașinii, faptul că el era ultima persoană cu care fusese văzută Deb, certurile lor dese și zgomotoase, inclusiv în ziua crimei și - cel mai grav - o pată de sânge pe jeanșii lui. Cel mai probabil, sângele îi cursese lui Deb din nas, de vreme ce ea avea sânge în nări ca și cum ar fi fost lovită; se poate ca el să-și fi atins mâna însângerată de propriii pantaloni fără să-și dea seama.
   Cel mai mare semn de întrebare era legat de alibi-ul lui Tim. Inițial, era un gol în filmul evenimentelor din ultima noapte a lui Deb, ca un pasaj care fusese șters; dar Patrick Saller îl intervievase pe proprietarul de la Pop’s Ice Cream, o gelaterie de pe Șoseaua Germany, la 20 de minute distanță de campusul universității. Saller îl cita pe proprietarul localului, Richard Rush: „El a venit aici în seara aia. Pe la 9 seara, 9 și ceva. Era singur. A comandat o cupă de Rocky Road și a stat aici s-o mănânce până la 10, când am închis”. Rush susținea că Tim a fost cam singurul client la acea oră, așa că nu-l mai văzuse nimeni acolo, să poată confirma. Se stabilise că moartea lui Deb survenise undeva între orele 9 și 11.
   Fiona se holbă la paragraf, recitindu-l iar și iar. Cuvintele îi săreau în ochi, limpezi și clare, apoi se încețoșau.
   Nimic din toate astea nu se spusese la proces și nici în vreun alt articol de presă despre caz. La proces, Tim nu avea alibi pentru ora crimei; chiar el declarase că se dusese acasă, singur, după ce o lăsase pe Deb să coboare din mașină, în urma unui nou scandal. Recunoscuse că o lovise și că fetei îi cursese sânge din nas, dar atât. Lipsa unui alibi contribuise, în parte, la condamnarea lui. În depoziția lui Tim nu apărea nicio mențiune despre Pop’s Ice Cream.
   Dacă Richard Rush era alibi-ul lui, cel puțin până la ora 10, atunci de ce nu se spusese asta la tribunal? Nu acoperea tot intervalul, dar arunca o îndoială rezonabilă asupra cronologiei. Ce dracu’ se întâmplase? De ce un om acuzat de crimă nu a făcut uz de asta? Oare alibi-ul respectiv fusese demontat în vreun fel?
   Las-o baltă. Fiona își spuse asta, dar puse jos revista și întinse mâna spre telefonul de pe biroul gol la care se așezase. Las-o baltă. Căută pe Google, pe mobilul ei, gelateria Pop’s Ice Cream și descoperi că încă era deschisă, tot pe Șoseaua Germany. Sună de pe fix, în caz că telefonul de la gelaterie ar fi afișat numărul apelantului.
   - Pop’s, zise vocea de la celălalt capăt al firului.
   - Bună seara, zise Fiona. Îl caut pe Richard Rush.
   Știa că încearcă marea cu degetul, dar nu o costa nimic să încerce.
   - Ă... zise vocea adolescentină, imposibil de identificat ca aparținând unei fete sau unui băiat, persoana... lucrează aici?
   - Cândva, era localul lui, explică Fiona.
   - Aha. Stați să-l chem pe proprietar.
   Fiona așteptă și, în câteva clipe, auzi vocea unui bărbat de vreo 30 și ceva de ani:
   - Cu ce vă pot fi de folos?
   - Bună seara. Îl caut pe Richard Rush, cel care deținea localul prin anii ’90. Știți despre cine vorbesc?
   - Așa ar trebui, râse scurt vocea. E tatăl meu.
   - Domnul Rush mai lucrează sau s-a pensionat?
   - Tata s-a pensionat. A plecat în Florida, spuse bărbatul, pe un ton mai rece, mai rezervat. Cu cine vorbesc?
   - Numele meu este Tess Drake, spuse Fiona.
   Tess Drake era recepționera stomatologului la care mergea ea și mereu îi plăcuse acel nume. Continuă:
   - Lucrez la revista Lively Vermont, iar acum scriu o continuare a unui articol publicat de noi în 1994.
   - Ei, eu sunt Mike Rush și sunt surprins. Nu cred că Lively Vermont a publicat vreodată un articol despre noi. Și lucrez aici de când aveam 16 ani.
   Din nou, drept la țintă. Cu așa noroc, Fiona ar trebui să joace la păcănele.
   - N-a fost chiar un articol despre Pop’s, explică ea. A fost despre o crimă care a avut loc în 1994. O studentă. Tatăl dumneavoastră a dat un interviu atunci. Se împlinesc 20 de ani și vrem să marcăm asta.
   - Vă referiți la Deb Sheridan, spuse Mike. Îmi aduc aminte.
   Preț de o clipă, gâtul Fionei se strânse brusc și jenant. Era așa de obișnuită ca toată lumea să ocolească subiectul Deb în prezența ei, încât i se părea ciudat să-l audă pe omul ăsta care habar n-avea cine e ea, cu câtă ușurință rostește numele.
   - Oribil, spuse Mike. Îmi aduc aminte noaptea aia.
   - Serios?
   - Da, doar lucram aici. V-am zis deja că am început la 16 ani. Tata m-a ținut să lucrez cu el în prăvălie în seara aia.
   Mike făcu o pauză, de parcă tocmai își amintise ceva incomod.
   - Niciodată n-am știut ce să cred, mai zise el.
   - L-ați văzut pe Tim Christopher în local în seara aceea? În seara crimei?
   - A fost aici, da.
   Ezitarea din vocea lui aprinse beculețele din mintea Fionei:
   - ... dar?
   Bărbatul oftă:
   - Uitați, tata s-ar supăra rău de tot dacă ar ști că vă povestesc asta. Ce dracu’, am 38 de ani, știți? Am și eu copii acum, adolescenți. Iar el e în Florida. Cu toate astea, tot mi-e groază de ce mi-ar spune dacă m-ar auzi.
   - Știu, zise Fiona. Înțeleg, chiar înțeleg. Dar el nu e aici acum, Mike. Iar eu vreau să aud ce ai de spus.
   Se dovedi că alesese cuvintele potrivite. Știa asta, deși o clipă se lăsă liniștea, cât deliberă bărbatul de la telefon. Trecuseră 20 de ani și nimeni nu dorise să știe niciodată ce anume văzuse atunci Mike, băiatul de 18 ani, ce gândise, în ce fel îl afectase. Cât de tare îl speriase. Pentru că era clar că îl speriase. Acea teamă veche de 20 de ani era adânc îngropată în glasul lui, însă Fiona o auzea. Frica aceea era ca un fluierat pe o frecvență auzită numai de urechea unui câine. Doar cineva care simțea la fel o putea recunoaște.
   Bărbatul începu să povestească, fără să realizeze că fiecare vorbă a lui o sfâșia până la sânge pe Fiona:
   - Tim Christopher a intrat în local când eu lucram. Și tata era aici. Tim avea un pulover roșu, jeanși și o șapcă de baseball. Era un tip masiv, ca un jucător de fotbal. A comandat o înghețată Rocky Road, iar eu am încasat banii. Apoi a mâncat-o și a plecat. Asta e tot. Asta s-a întâmplat. Singura chestie e că s-a întâmplat la 4 după-amiază.
   Mintea Fionei lucra frenetic. Știa pe de rost cronologia faptelor, în detaliu.
   La 4 după-amiază, potrivit dosarului oficial, Tim Christopher susținea că se plimbase singur, după terminarea orelor. Băuse o bere cu niște prieteni la 5 și jumătate – ăsta era următorul moment când existau martori care puteau jura că l-au văzut. La 7 și jumătate venise s-o ia pe Deb de la cămin, se certaseră, iar Carol Dibbs ascultase de la ea din cameră tot scandalul și se uitase la un ceas potrivit greșit. La 7:50 de minute plecaseră împreună, iar Carol văzuse pe fereastră cum Deb, încă furioasă, se uitase în mașina lui Tim Christopher. La 11 zăcea, moartă, pe câmpul de la Idlewild.
   Tim spusese că cearta lor - Deb era de o gelozie bolnavă, potrivit lui, și îl acuzase că o înșală - devenise așa de tensionată, încât fata îi ceruse s-o lase să coboare undeva, pe o stradă din centru. Nu mai voia să stea cu el în mașină, așa spunea Tim. O lăsase acolo și plecase mai departe cu mașina, încă furios. Le arătase polițiștilor locul exact. Dar, în ciuda solicitării difuzate de presă, anchetatorii nu reușiseră să găsească nici măcar un singur martor care să fi văzut-o pe Deb după ce Carol o zărise urcându-se în mașina lui Tim, iar acum Tim era la închisoare, condamnat pentru crimă.
   Un martor care îl văzuse singur, între orele 9 și 10, ar fi schimbat lucrurile.
   - Nu înțeleg, îngăimă Fiona.
   - Nici eu, recunoscu Mike. Știu bine ce am văzut. Știu cât era ceasul și chiar știu care-i diferența între 4 după-amiaza și 9 seara. Dar tata era aici când a venit Chestorul Creel - nu era tura mea. Tata i-a spus polițistului ce a văzut, și i-a zis că s-a întâmplat la ora 9. Pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic. Nimeni! Când am văzut articolul ăla și l-am întrebat pe tata despre el, s-a supărat. Tata m-a bătut cu cureaua doar de 3 ori în viața mea, iar asta a fost una dintre ele. Mi-a zis să nu-l mai întreb niciodată despre asta.
   Chestorul Creel. Tatăl lui Jamie. Gâtul Fionei se uscase, iar mâna îi transpirase pe telefon:
   - Dar acea declarație n-a ajuns la dosar.
   - Știu. Nu știu ce s-a întâmplat. Tata nu mi-a mai zis nimic și, cum spuneam, nu m-a întrebat nimeni. Aia a fost o perioadă urâtă; tata se purta foarte ciudat. Știam că nu fusese o greșeală - tata nu făcea greșeli de felul ăsta. Nu uita niciodată nimic, nici prețul înghețatelor, nici programările la coafor ale mamei și nici zilele de naștere ale copiilor. Știa că fusese ora patru la fel de bine cum știam și eu. Dar între timp am terminat liceul și am plecat la facultate, iar procesul a avut loc după câteva luni. Și m-am gândit că tata i-a zis până la urmă Chestorului Creel că s-a înșelat, pentru că nu s-a mai vorbit deloc despre faptul că Tim a trecut pe la gelaterie.
   - OK, murmură Fiona. OK, am înțeles. Ar trebui să-l întreb pe tatăl dumitale despre asta?
   - N-o să-ți zică nimic. Și o să se supere foarte rău pe mine.
   Asta nu era un răspuns.
   - N-o să-mi dai numărul lui, nu?
   - Nu, domnișoară Drake. Poți să faci singură rost de el. Dar o să-ți dau un sfat.
   - Și anume?
   - Cazul ăsta... Dacă scrii despre el acum, după 20 de ani, trebuie să adaugi în articolul dumitale că oamenii nu au uitat. Asta e mai important decât cronologia sau procesul - Tim a fost condamnat pentru că a omorât-o pe fata aia. Chiar cred asta. În ziua aia, i-am servit înghețată unui bărbat care, după ce a plecat din local, s-a dus să-și omoare iubita și s-o arunce ca pe un gunoi. Încă îi văd fața. Încă mă întreb ce puteam eu să fac. Ce s-a întâmplat atunci ne-a afectat pe toți, chiar și pe golănașii aiuriți de 18 ani angajați în gelaterii și cu care nimeni nu voia să vorbească. Sora mea avea 13 ani și, după ce a citit știrile, a avut coșmaruri multă vreme. Mama nu o mai lăsa să iasă singură din casă. Sunt convins că-ți amintești cum era în 1994. Nimeni nu era prezent pe internet, nimeni nu mai văzuse așa ceva. Copiii mei sunt oarecum mai tăbăciți, mai puțin speriați decât eram eu. Dar, în 1994, ne era frică.
   Și mie, se gândi Fiona.
   - Mulțumesc, domnule Rush. Mulțumesc mult.
   Închise telefonul - receptorul era ud de transpirație - și se uită în gol, la perete. Capul îi bubuia. Falca i se încleștase. Nechemate, cuvintele lui Sarah London îi reveniră în minte, cuvintele pe care i le spusese chiar înainte să le întrerupă Cathy.
   Tuturor ne era îngrozitor de frică.
   Sonia.
   Deb.
   Era timpul să se întoarcă la Idlewild.

CAPITOLUL 13

      Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

     Fiona așteptă pană în zori, când cerul căpătă o culoare plumburie și vecinii din clădirea în care locuia începură să plece la serviciu. Noaptea trecută nu se dusese la Jamie și inventase o scuză atunci când el îi dăduse mesaj. Iar tânărul nu insistase.
   Așa că rămăsese acasă, pusese rufe la spălat, aruncase cele mai dezgustătoare resturi de mâncare din frigider și le înlocuise cu produse proaspete. Apartamentul ei era într-un bloc cu câteva etaje, situat la marginea sudică a orașului, într-o încrengătură de străduțe rezidențiale care poate că se doriseră a alcătui o suburbie, dar care încremeniseră în stadiul acesta atunci când orașul însuși se oprise din creștere, ca o gânganie prinsă în chihlimbar. Chiria era mică, blocul era urât - nu se făcea nimic frumos la începutul anilor ’80 - dar apartamentul în sine era funcțional, plin de mobilă luată la mâna a doua pe care o adunase din camerele nefolosite ale casei părintești și de pe site-uri de vânzări.
   Singurul obiect de artă era o fotografie înrămată a unui Chagall pe care o cumpărase Jamie în vară și pe care o pusese cu mâna lui pe perete. Întâi, Fiona ar fi vrut să-l certe; dar când văzu cum arăta imaginea aceea pe perete, cu siluetele visătoare ce pluteau în sus, privindu-se în ochi, se văzu nevoită să recunoască: era cel mai bun lucru din tot apartamentul. Așa că îl lăsă acolo.
   Aproape că nu dormise deloc și, când cerul începu să se lumineze, se dădu jos din pat, făcu un duș, își puse o pereche de jeanși, un tricou și o cămașă ecosez și se încălță cu bocancii de drumeție. Închise fermoarul gecii groase, de toamnă târzie, și își înghesui părul care nu apucase să se usuce într-un fes de lână călduros. Apoi coborî cu liftul și ieși în mica parcare a imobilului, se urcă în mașină și porni spre Șoseaua Old Barrons.
   Parcă pe marginea drumului, la poalele dealului, în apropierea locului unde oprise mașina cu câteva nopți în urmă. Studiase de multe ori hotarele domeniului Idlewild, încercând să-și dea seama ce traseu urmase Tim Christopher cu trupul surorii ei. Zona de vest a proprietății, dincolo de pădurea din marginea terenului de sport, se învecina cu domeniul public, delimitat de un gard înalt. În zona de nord erau grupate toate clădirile școlii - cea principală, căminul, sala de sport și vechile vestiare, clădirea corpului didactic, bufetul, clădirile administrative. Dincolo de ele, pământul cobora într-o pantă lină, acoperită de tufișuri încâlcite și de buruieni - un drum noroios și umed pe care era aproape imposibil să mergi, aflat la vreo 5 kilometri de cel mai apropiat drumeag ocolitor. Zona de sud era inaccesibilă din cauza tufelor, a copacilor și a noroiului înghețat, toate înconjurate de câmpuri neîngrijite, pe care buruienile crescuseră în voie. Locul acesta din marginea estică, unde Șoseaua Old Barrons urca șerpuit spre porțile școlii - locul acesta era cel mai rapid punct de acces de la o mașină până pe domeniul Idlewild, dacă nu aveai de gând să intri cu mașina pe poarta principală. Dacă știai unde erau găurile din vechiul gard.
   Fiona coborî din mașină și se uită în jur. Vântul urlă, suflând cu putere o rafală chiar în josul dealului, accentuând frigul dimineții, iar ea realiză prea târziu că a uitat să-și ia mănuși. Își băgă mâinile în buzunare și porni spre copaci.
   Era întuneric acolo, în desiș, deși copacii erau golași acum. Trunchiurile erau subțiri, dar adunate unele într-altele, așa că nu prea se vedea printre ele. Când lumina veni de dincolo de copaci, Fiona văzu noul gard ridicat de Anthony Eden, unul din plasă metalică, pe care, din loc în loc, se vedeau panouri ce avertizau trecătorii că intrarea este interzisă. Asta îi ținea departe pe copii, dar și pe vagabonzi și pe toți curioșii sau pe localnicii care folosiseră acest teren de când se închisese școala, în 1979.
   Scrâșnind din dinți când atinse metalul rece cu mâinile goale, Fiona se cățără pe gard. Când ajunse sus, deja transpirase pe sub geacă. Obișnuia să alerge în fiecare zi în jurul cartierului în care locuia, ca să se mențină în formă; dar în ultima vreme se lăsase pe tânjală.
   Din punctul ei de observație, reușea să vadă o bună parte din proprietate.
   Clădirea principală se înălța, lugubră, în stânga, rânjindu-și dinții dezveliți în lumina slabă. Te văd, asta părea să spună. În spatele ei se zăreau celelalte clădiri, neclare și umbrite. Mai departe, spre capătul opus al domeniului, se vedeau ruinele puțului, marcate de ultimele benzi ale poliției care delimitaseră perimetrul. Dedesubt, chiar lângă gard, era marginea terenului de sport. Nu părea să fie nimeni prin preajmă și nici nu se auzea vreo mașină pe drumul din spatele ei. Fiona încălecă gardul și începu coborârea în partea cealaltă.
   Ce dracu’ faci, Fiona? Întrebarea veni în secunda în care bocancii ei atinseră pământul. Fusese rostită de vocea lui Jamie și o auzise atât de clar, de parcă bărbatul ar fi stat chiar lângă ea, scuturând din cap. Traversă câmpul spre clădiri, în timp ce vântul încerca să-i smulgă căciula. Își îndesă iar mâinile în buzunare.
   Nu voia să intre în vreo clădire, deși se uitase când Anthony tastase codul de siguranță pe panoul alarmei și îl memorase, în caz că avea să-i trebuiască mai târziu. Trecu pe lângă clădirea principală, forțându-se să se oprească și să se uite în sus, la fațada ei sinistră, la geamurile chioare și la acoperișul surpat. Încercă să și-o închipuie pe Sonia aici, stând în picioare unde stătea ea acum, proaspăt fugită dintr-un iad neștiut din Europa ca să ajungă aici, față-n față cu această clădire severă, noua ei casă. Oare se simțise ușurată sau fusese la fel de speriată așa cum fusese în cine știe ce lagăr de concentrare?
   Merse mai departe, pe același traseu pe care îl urmase cu Anthony, spre sala de mese. Când trecu pe lângă grădina înghețată în umbra ei dintre clădiri, telefonul îi vibră: avea un mesaj. Fiona scoase telefonul și atinse ecranul cu un deget amorțit. Îi scrisese Jamie.
   De ce am senzația că nu ești acasă în pat în clipa asta?
   Fiona se opri și se holbă la cuvintele acelea. De unde mama naibii știa? Își șterse ochii care lăcrimau de frig și răspunse. Greșit. Sunt cuibărită sub plapumă, dorm.
   Răspunsul veni imediat. Rahat. Unde ești?
   Fiona suflă, frustrată. Nu voia să-l îngrijoreze; chiar nu voia asta. El n-avea de ce să-și facă griji. Putea să se descurce singură. De fapt, se descurcase deja. Tastă repede sunt bine și trimise mesajul, apoi puse telefonul înapoi în buzunar.
   Cu coada ochiului, zări o umbră mișcându-se în grădină.
   Se întoarse și se uită. Poate că era un animal - o vulpe sau un iepure.
   Dispăruse. Dar, așa cum apucase s-o zărească, forma acelei umbre părea... ciudată. Nu semăna deloc cu vreun animal. Netedă, unduitoare, parcă îndoită, ca și cum și-ar fi ținut capul plecat.
   Peste liniște se auzi un sunet slab, ascuțit. Fiona se întoarse și ascultă.
   Voci? Nu, nu chiar voci. Muzică. Cineva cânta ceva, dincolo de clădirea principală, în direcția câmpului.
   O luă într-acolo. Nu reușea să identifice melodia, deși îi suna cunoscut - era prea departe, iar vântul o împrăștia. Cine dracu’ cânta la ora asta, la Idlewild? Vreun puști cu un player MP3? Ocoli în fugă clădirea principală, iar inima începu să-i bată mai repede. Cineva era acolo și se prostea - n-avea de ce să se teamă. Dar muzica avea ceva anume, ritmul acela familiar pe care creierul ei nu știa exact de unde să-l ia, ceva care o făcea să se întrebe dacă era cu adevărat singură acolo. Atunci realiză că nu avea la ea absolut nimic cu care să se poată apăra dacă era cazul.
   Nu era nimeni în fața școlii, nu se vedea nimeni nici pe drumul pe jumătate desfundat sau în pâlcul de copaci. Nimeni la poartă. Oricum, muzica nu venise din direcția aceea - venea dinspre câmp.
   Era cineva acolo.
   Fiona încremeni când văzu silueta. Era o femeie micuță și slabă - o fată, poate. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă și grea, un costum dintr-o vreme de demult. Era cu fața întoarsă, privind în gol peste câmp, complet nemișcată.
   Ce mama dracului era asta? Acum 10 minute, când sărise gardul, nu se vedea nimeni, nicăieri. Fiona se apropie de fată făcând intenționat zgomot ca să nu o sperie, și observă că fata nu purta o jachetă, în ciuda frigului.
   - Hei? zise ea când începu să traverseze câmpul acoperit de iarbă năclăită de noroi, în care bocancii i se cufundau la fiecare pas. Hei, mă auzi?
   Fata nu se clinti. Vântul mușca din mâinile Fionei, i se strecura pe după gulerul hainei, îi făcea nasul să curgă. Fata nu se întoarse și nu se mișcă.
   Avea pe cap un soi de pălărie sau de glugă neagră, așa că Fiona nu îi vedea bine nici măcar ceafa. Muzica se auzea tot mai tare și părea că vine de undeva din copaci. O recunoscu acum: melodia familiară cântată de o voce familiară, un cântec pe care-l auzise de o mie de ori - I Will Survive, a Gloriei Gaynor. Cântecul preferat al lui Deb, cel pe care dansa adesea în camera ei, murmurând versurile și mișcându-și șoldurile în ritm de disco sub privirile surioarei mai mici, Fiona, care o aplauda.
   Fiona ezită și rări pasul. În ultimii 20 de ani îi fusese greu să evite cântecul acela, cu ritmul lui plin de viață și cu vocea vulnerabilă, dar hotărâtă a Gloriei Gaynor. Încă era un cântec îndrăgit și atât de popular, încât Fiona se educase să nu se mai gândească la Deb când îl auzea. Se forța să se gândească la costume roz și reflectoare colorate și fete machiate, cu gene false și blush, în loc să și-o închipuie pe sora ei îmbrăcată în pijamale, urcată în picioare în pat și arătând cu degetul undeva, în cameră, așa cum ar fi făcut-o de pe o scenă. Dar de ce se auzea cântecul ăsta acum, în decorul înghețat de la Idlewild Hall, în zorii unei zile de noiembrie?
   Cerul păru să coboare puțin și, când soarele apăru de după nori, lumina dimineții căpătă o nuanță stranie, alburie, care înnegri copacii și înteți culorile pământului în așa fel încât fiecare detaliu era acum perfect vizibil.
   Fiona făcu un pas și lovi ceva cu vârful bocancului. Se uită în jos și văzu că era o coroană din fiori de plastic.
   E clar, se gândi ea, convinsă, ascultând sunetul pe care îl făcea rochia acelei fete ciudate în bătaia vântului, peste vocea Gloriei Gaynor. Asta e un vis.
   Pentru că iarba dintre ea și fată era acoperită cu flori, coroane, bilete, ursuleți - toate lucrurile pe care oamenii le lasă acolo unde s-a petrecut o tragedie. Aceleași lucruri care fuseseră lăsate aici după ce fusese găsit trupul lui Deb. Fiona se uită în jur și își dădu seama, în sfârșit, că fata asta era în picioare exact acolo unde zăcuse Deb, cu haina descheiată și cu tricoul rupt, cu ochii deschiși spre nimic.
   Se uită iar în jos. ÎNGER, asta scria pe unul dintre bilete, însă scrisul era ud și mânjit acum. Împinse cu vârful bocancului un alt buchet de flori ieftine, din plastic - narcise galbene și trandafiri roz. Lângă el era un pachet de țigări mototolit, al cărui celofan sclipea în lumină. Aceleași gunoaie pe care le găsise aici când avea șaptesprezece ani. E un vis. Un coșmar. Sunt tot în pat. Nu m-am trezit.
   Ridică din nou privirea spre fată. Nu se mișcase. Fiona era mai aproape acum și îi vedea umerii înguști, țesătura groasă din care era făcută rochia.
   Vântul ridică un colț din materialul care îi acoperea capul și Fiona realiză că era un văl. Sub el, apucă să zărească părul șaten-auriu, strâns la ceafă.
   Fata avea ceva straniu, de parcă n-ar fi fost din lumea asta, dar, de vreme ce acesta era un vis, Fiona hotărî să nu se teamă.
   - Cine ești? întrebă ea, gândindu-se zici că-i adevărată, parcă respiră. Ce faci aici?
   Niciun răspuns. Fata nu dădea niciun semn că ar fi realizat, măcar, că Fiona era acolo. Fiona tocmai ridicase mâna s-o atingă - la naiba, era doar un vis - când își auzi numele. O voce plină, de bărbat, îi striga numele în vânt.
   Se întoarse. Un bărbat cu haină neagră venea spre ea, grăbit. Anthony Eden.
   - Fiona! țipă el.
   Să fi văzut-o și el pe fată? Fiona se uită înapoi, peste umăr, și îngheță. Fata dispăruse. Se uită în jos; coroanele și biletele dispăruseră și ele. Gloria Gaynor tăcuse.
   - Ai intrat prin efracție? întrebă el, când ajunse lângă ea.
   Gâfâia, era roșu la față, iar părul rărit îi flutura în bătaia rece a vântului.
   - Nu e o idee bună, continuă el. Paznicii tocmai și-au început tura. Dacă te vedeau, sunau la poliție.
   - Eu...
   Fiona nu putea vorbi. Era încă șocată de ceea ce văzuse - orice ar fi fost.
   Oare îmi pierd mințile?
   - Eu doar...
   - Pentru Dumnezeu, hai să plecăm odată de aici.
   O trase ușor de braț, ducând-o peste câmp, spre clădirea principală.
   - Noroc că am venit în dimineața asta să văd cum merg treburile și ți-am văzut mașina, altfel intrai în bucluc. Nici măcar nu pricep de ce ai venit. Eu, unul, detest locul ăsta.
   - Anthony, suflă Fiona când traversau câmpul. Anthony, cred că am văzut...
   Dar el o trase din nou, cât pe ce s-o trântească; dintr-odată, erau aproape lipiți unul de altul:
   - Șșșt, șopti el. Te rog, nu o spune. Cred că ea ascultă.
   Cuvintele fură atât de neașteptate, încât Fiona avu nevoie de puțin timp să le proceseze. Dar, când reuși, el deja îi eliberase brațul și mergea normal, fără s-o privească, de parcă nu i-ar fi spus nimic.
   Amețită, urmări direcția privirii lui spre ferestrele moarte și golașe ale clădirii Idlewild. Clădirea se uita la ei, la ea, râzând cu dinții ei rupți. Preț de-o clipă, imaginea îi transformă frica în sfidare. Te văd, îi spuse ea. Te urăsc.
   Dar Idlewild rânji în continuare: Și eu te urăsc, îi răspunse.
   Când ajunseră la aleea plină de noroi, Anthony spuse:
   - O să le cer paznicilor să deschidă porțile ca să poți pleca. Fiona, dacă mai vrei să vii pe aici, te rog să mă suni, ca să nu ajungi pe bancheta unei mașini de poliție.
   Îi făcu semn unui bărbat în uniformă care tocmai cobora dintr-o mașină inscripționată cu logo-ul unei firme de pază. Bărbatul încuviință și apăsă un buton din mașină, iar porțile se deschiseră încet, așteptând ca ea să plece.
   Fiona ar fi vrut să o rupă la fugă pe aleea desfundată și afară, pe poartă.
   Voia să iasă. Voia să plece de aici pentru totdeauna.
   Dar se întoarse spre Anthony și spuse, cu voce joasă, dar limpede:
   - Cine este ea?
   Bărbatul scutură din cap:
   - Mă tem că asta este specialitatea mamei mele. Va trebui s-o întrebi pe ea.
   - Doar că nu am reușit să obțin un interviu cu ea, replică Fiona, frustrată.
   - Ar fi trebuit să-mi răspunzi la telefon sau să mă suni înapoi. Asta voiam să-ți spun: mama s-a răzgândit. A acceptat să stea de vorbă cu tine.
   Anthony se uită la ceas:
   - Acum se trezește și își bea ceaiul de dimineață. O sun să o anunț că sosești, da?
   Nu conta că îi era frică și frig, că hainele îi erau ca vai de ele și că își făcea griji pentru propria sănătate mintală. În sfârșit, avea ocazia să stea de vorbă cu Margaret Eden.
   - Da, mulțumesc, spuse ea cât putu de politicos. Acum mă duc.
   Anthony Eden îi dădu adresa.
   - Să nu-i povestim despre acest incident, încheie el, gesticulând vag spre locul de unde fugiseră, altfel dăm amândoi de belea.
   - O să se supere?
   Spre mirarea ei, întrebarea îl făcu pe Anthony să râdă - scurt și politicos, dar nu mai puțin amuzat.
   - Dacă o să reușești vreodată să anticipezi ceva din ce face, spune sau gândește mama, atunci înseamnă că o cunoști mai bine decât mine. Iar eu o știu de-o viață.
   Asta ar fi trebuit s-o descurajeze. Dar nu se întâmplă așa.
   Fiona se întoarse pe călcâie și porni la pas pe aleea noroioasă, pregătită s-o înfrunte pe Margaret Eden.

CAPITOLUL 14

      Barrons, Vermont
   Octombrie 1950

      CeCe

   Ultima duminică a fiecărei luni era Ziua de Vizită a Familiei la Idlewild, momentul când familiile veneau să le vadă pe fete. Vizitele se desfășurau în sala de mese, și fiecare fată se așeza separat cu persoana care venise să o vadă.
   La școală erau peste 100 de fete, dar era mare lucru dacă apăreau 6-7 familii la fiecare Zi de Vizită. Celelalte nu știau sau nu le păsa.
   CeCe își pusese o uniformă curată și își periase părul cu grijă. Era cam mult să se aștepte ca mama ei să vină la ea; femeia locuia în Boston, unde lucra ca menajeră, și îi era imposibil să vină în duminica ei liberă. Tatăl nu venea, desigur - nu-l mai văzuse de când o adusese aici. În schimb, primise o scrisoare de la altcineva.
   Observa încăperea, studiind fețele vizitatorilor care intrau. Niște părinți.
   O mamă cu 2 copii. Se apropia Halloween-ul, iar cei doi copii aduseseră dulciuri pentru sora lor de la școală, de care era clar că le vine greu să se despartă. În sfârșit, apăru un tânăr spilcuit, îmbrăcat într-un costum bleumarin din material texturat. Cineva îl îndrumă spre masa ei. CeCe se ridică și zâmbi.
   Îi zâmbi și el și se apropie. Părul castaniu închis îi era pieptănat spre spate și pomădat, iar cămașa albă de sub sacou era apretată și curată, potrivită cu cravata impecabilă. De sub sprâncenele drepte și ferme se ițea o pereche de ochi gri și o față îngustă, cu pomeți înalți. Era arătos, își spuse CeCe, cu excepția dinților din față, care erau puțin cam strâmbi. În rest, arăta decent, avea chiar clasă. Părea să aibă vreo 20 de ani.
   - Bună, spuse el când ajunse îndeajuns de aproape ca să i se adreseze. Cecilia?
   - Eu sunt, zise ea, destul de agitată. Spune-mi CeCe.
   Dădură mâna. El nu păru să bage de seamă cât de transpirată era palma fetei.
   - Eu sunt Joseph.
   - Mă bucur, zise ea, apoi realiză că lăsase fraza neterminată. Mă bucur să te cunosc.
   - Și eu pe tine.
   Tânărul o invită să ia loc, apoi se așeză față-n față cu ea și zâmbi din nou.
   - Așadar, crezi că semănăm?
   Nu semănau absolut deloc, dar CeCe îi zâmbi și spuse:
   - Nu știu, se poate.
   - Păi, de vreme ce avem același tată, pe undeva tot trebuie să existe o asemănare, spuse el.

.......................................................