Cine nu e gata, Iulia Nani

 1-3

           - În fiecare an jucăm după același scenariu. El zise - ba nu, hotărăște - că într-o lună o să avem de publicat online catalogul cu noua colecție. Eu îl avertizez: „Știi că n-avem cu să facem asta, n-am nici măcar jumătate din pozele și descrierile produselor, iar Miha nici n-a termina de vorbit cu toți furnizorii”, dar lingușitoarea se pisicește: „Nu, Cristi, e OK, cred că pot să mă încadrez. O să muncesc peste program și o să bag viteză în echipă să se organizeze mai bine...”

   Când o imita pe Mihaela, Nadia vorbea pe un ton pițigăiat și strâmba din nas, de faptă toată fața i se schimonosea, ca să arate cât de mult o dezgusta ființa aia de la departamentul de Procurement, incapabilă să-și dezlipească buzele de pe fesele netede și parfumate ale șefului.

   „Nu pot să cred, mi-am pus o șosetă mai lungă și una mai scurtă?” m-am gândit eu, simțind cum una dintre ele mi se prelingea în gheată și o pală de vânt rece îmi învăluia glezna.

   Am tras în sus de șosetă, discret, cu două degete, privind-o pe Nadia în ochi și încurajând-o din priviri să continue.

   - În punctul ăsta - și aici și-a reluat tonul revoltat de dinainte - eu de obicei cedez și accept să pun catalogul online într-o lună. Iar peste vreo două luni, așa, când am ajuns cu chiu, cu vai pe la ultimul capitol, apare Mihaela spășită și spune: „Îmi pare rău, Cristi, mă tem că nu putem fi gata la timp. M-am străduit, știi cât m-am străduit, dar furnizorii nu și-au respectat termenele, iar oamenii mei au fost ocupați și cu comenzile curente de la vânzări...”

   Acum Nadia vorbea pe un ton plângăreț, cu colțurile gurii lăsate, maimuțărind-o pe Mihaela, care își recunoștea înfrângerea și nu-și mai găsea coloana vertebrală, probabil rătăcită prin vreun sertar cu dosare.

   - De câți ani ziceai că lucrezi acolo? am întrebat-o, încercând să mă decid dacă să îmi un harachiri instantaneu cu lingurița de cafea sau s-o bat pe Nadia în cap cu un catalog din ăla gros, tipărit.

   Bine că se inventaseră cataloagele online.

   - Șapte! Șapte! aproape că a țipat ea, iar apoi a continuat: și vrei să știi de câte ori s-a întâmplat sceneta asta ridicolă cu catalogul?

   Eu nu voiam nepărat să aflu, dar, ce să zic, mă plătea pentru asta.

   - Tot de atâtea ori! În primii ani catalogul era tipărit, apoi am trecut la o variantă online interactivă, dar dinamica a fost și este mereu aceeași. Și, de fiiiiiecare dată, eu sunt aia rea! Eu sunt idioata negativistă care dă cu ghinionu-n catalogul lor! Iar Mihaela, care nu-și face treaba ca lumea nici măcar o dată și care nu învață nimic din greșeli, e mereu aia bună, aia de treabă, știi tu, angajata pozitivă, Albă ca Zăpada, care măcar a încercat. Iar Cristi nu mă ascultă niciodată, nu recunoaște niciodată că am avut dreptate de la bun început - că, știi, am și eu ceva experiență în spate și am mai văzut filmul ăsta prost! De ce trebuie tot timpul să-l împuște pe mesager?

   Era roșie la față și gesticula atât de tare, încât m-am ferit să nu-mi bage vreun deget în ochi. M-am aplecat ușurel înspre ea și i-am șoptit cu o voce cât am putut eu de suavă, de profesoară de yoga recent sosită din India:

   - Poate din cauza tonului pe care vorbește mesagerul? Oi avea tu dreptate, dar îl faci să se simtă prost, ca un șef incompetent, care nu reușește să gestioneze bine timpul și să planifice treburile cum trebuie.

   Nadia mi-a aruncat o privire din care am dedus că intrase deja în contact cu criminalul interior.

   - Alo, căpitane. Evident, nu crezi că m-am prins și eu de asta? Dar eu nu sunt șefa lui! Nu sunt life coach-ul lui, ce pana mea - scuze, n-o lua personal.

   Am dat din cap, înțelegătoare.

   - Nu e treaba mea să-i țin discursuri de managementul timpului. Treaba mea e să pun pe site catalogu` mă-sii.

   Dintr-odată s-a calmat și vocea i-a sunat cu două octave mai jos.

   - Uite ce e, nu mai știu dacă tu mi-ai zis asta sau poate am citit-o undeva - în fine, un tip deștept a zis odată că oamenii se grăbesc să se schimbe numai dacă au făcut pe ei. Dar la mine la job oamenilor le place să umble uzi și împuțiți!

        Ceva mai târziu, în aceeași seară, tropăiam prin gerul uscat de ianuarie, încercând să scap de senzația copleșitoare că sunt o distrugătoare de minți (poate asta trebuia să scriu pe cărțile de vizită) și că nu mă pricep la relaționare nici cât o casieră de la supermarket. Până și coafeza mea avea o inteligență socială mai dezvoltată.

   Toți anii ăia la corporație. Toate orele alea de terapie cu confruntări nesfârșite între mine și dezamăgire, între mine și epuizase. Toate cursurile de coachind, cărțile care nu se mai terminau, examenele... Eram dezgustată de mine însămi!

   Vezi tu, Alina, știam, înțelegeam perfect toate chestiile de care se plângea Nadia, dar nu-mi dădeam seama cum s-o fac să termine cu victimizarea. Nu încă.

       Îi ziceam „festivalul văicărelilor”. Sau „bufetul cu suferință all inclusive”.

   Știi, Alina, momentul ăla când îți iei și tu o pauză de la muncă, poate vrei să mănânci ceva sau să te uiți pe Instagram, și colega ta începe să se plângă. Despre orice - proiectul de rahat care i s-a alocat de sus, nesimțiții de la Financiar care nu îi aprobă bugetul și îi răscolesc prin calucle de parcă ar suspecta-o de fraudă, soțul care îi stoarce vlaga din ea și nu o recompensează cu nimic, fiica cea mică, o bestie răsfățată care aseară, la restaurant, se forța să vomite ca să arate că nu-i plăcea mâncarea, dieta fără carbohidați care o face să se comporte ca o Godzilla care a băut Redbull...

   Și uite-așa rămâi cu un gust amar, care nu e de la pastele carbonara.

   De fapt, când lucram la mare corporație din telecom, fișa postului de la Resurse Umane prevedea - informal, desigur - să-i ascult pe toți cum se văicăreau toată ziua, bună ziua și să dau din cap cu înțelegere, ca o jucărie dintr-alea cu gât flexibil care se țin în vitrinele magazinelor. Managerii se plângeau că oamenii lor nu muncesc suficient, că ăia mai bătrâni nu le au deloc cu tehnologia și că ăia mai tineri le au prea mult cu tehnologia (adică stau numai pe Facebook); angajații se plângeau că nu se bea destul la teamvuildinguri și că primesc e-mailuri de serviciu la 10 noaptea; până și noii colegi veniți doar de două zile găseau să se plângă de ceva, de exemplu de calitatea proastă a cadouașelor de bun-venit din kitul de introducere în activitate.

   Eu eram doar un tomberon uman în care toată lumea își deșerta gunoiul emoțional, fără să se întrebe dacă se ocupa cineva să-l golească periodic. Nu că asta ar fi ajutat la ceva.

   Când nu erau văicăreli, erau pălăvrăgeli goale, nesfârșite, egoiste. 

   Cum era colegul de la Operațiuni, care își făcuse un obicei să intre neinvitat la mine în birou și să spună chestii precum:

   - Ce-ai făcut de Crăciun? Că noi ne-am dus la munte și am făcut alea-alea-alea și a fost bla-bla-bla...

   Jur, Alina, că n-am apucat, nici măcar o dată, să îi spun ce-am făcut eu de Crăciun. Nimeni nu se întreba dacă am și eu vreo supapă sănătoasă să-mi ventilez nemulțumirile, poveștile personale sau tristețile - și cred că de-asta am ajuns să iau ostatici ceva mai târziu.

   Dar să nu ne grăbim - o să-ți explic totul și sunt sigură că-mi vei înțelege motivele.

   După 15 ani de HR, văzusem toate dramoletele - știam totul despre politica de birou, săpături pe la spate, false aparențe, mobbing, bârfe, anunțuri de angajare umflate cu pompa, șefi dereglați la cap cu acte în regulă, tregiversări, termene-limită absurde, ședințe fără sens care puteau să se rezolva cu un simplu e-mail, teambuildinguri înecate în băutură, indicatori de performanță goi ca niște calorii goale, rapoarte anuale pretențioase, evaluări ipocrite ale angajaților și cultură organizațională fericită doar pe panourile de pe pereți și pe contul de Instagram al firmei.

   Peste tot vedeam doar oameni care refuzau să se schimbe, blocați în ideile lor fixe, învechite, lipsite de orice urmă de autoresponsabilizare. Și mă simțeam scârbită până-n măduva oaselor!

   Ajunsese în faza în care scoteam capul și mă uitam cu grijă pe coridor înainte să ies din biroul meu micuț - unul dintre ouținele avantaje ale unei funcții manageriale.

   Bine, asta înainte să ne ajungă din urmă nebunia cu „open space„-ul și „share desk”-ul, Doamne apără și păzește!

   Te-ai întrebat vreodată cum au ajuns companiile să le pese numai de ăia 2% din Generația Z care nu pot munci fără să „colaboreze” și au nevoie să stea la grămadă într-un birou, spre disperarea restului de 98% dintre angajați, de 30-40-50 de ani, care fac toată treaba? Tu n-ai nevoie de liniște ca să te poți concentra, Alina? În fine, nu e nevoie să-mi răspunzi.

     Shiny happy people..., fredonam eu în surdină după sesiunea de coaching cu Nadia, amintindu-mi vechiul hit al celor de la REM și simțindu-mă expirată, când am tras o gură zdravănă de aer rece și m-am pus pe tușit. S-a zis cu strălucirea și fericirea, băi, Vichi. Înapoi la realitate.

   Era aproape 8 seara și mi-am dat seama că mi-era foame. M-am oprit la o patiserie și mi-am luat un covrig cu cașcaval. Apoi am grăbit pasul, nerăbdătoare să-mi înfig dinții în covrig, când o cerșetoare m-a rugat să-i dau și ei o bucată. 

   Era înghețată, vai de capul ei, și m-au trecut frisoanele când am văzut zdrențele cu care era îmbrăcată și mâinile care arătau ca niște crengi uscate. M-am gândit că, spre deosebire de ea, o să mai am ocazia să mănânc ceva, așa că i-am dat covrigul neatins și, fără să mă uit prea bine, am intrat în prima cafenea care mi-a apărut pe dreapta.

   Era un loc din acelea sănătoase/bio/vegetariene și tot tacâmul, cumva forțat botezat „Verde la-ntâlniri”. Evident, înăuntru nu era nimeni. Cine naiba să mănânce supă de spanac într-o vineri seară geroasă?

   Ei bine, ca o masochistă, mi-am plătit o supă de spanac și m-am sus la etaj.

   Sus erau 10 mese și doar o clientă, o tânără care își butona încontinuu telefonul. Habar n-am de ce, dar m-am așezat la masa de lângă ea. 

   Cred că dintotdeauna m-a atras nefericirea. Am avut mereu un fel de senzor ascuns pentru oamenii care necesită reparații. Poate că mă recunosc în ei. Poate că am în mine o oglindă care reflectă defectele și problemele semenilor. Poate încerc să mă repar pe mine. Naiba știe.

   Am început să mănânc din supă. Era chiar gustoasă, crutoanele erau crocante exact cât trebuia, iar muzica trap de fundal se potrivea la fix cu peisajul urban, care semăna cu un poster uriaș lipit pe peretele exterior din sticlă. Atâtea mașini, atâtea tramvaie, atâția trecători, atâția potențiali clienți...

   M-am dojenit singură pentru gândirea mea comercială nemiloasă. E drept că începusem să mă simt un pic... nu disperată, dar să zicem preocupată. Renunțarea la salariul de HR Manager în multinațională pentru venitul ocazional de coach independent însemna trecerea de la sushi în restaurante de fițe, la sandviciuri acasă, fără fițe; dar nu regretam nimic - încă.

   Totuși, ceva nu prea era în regulă cu tipa de la cealaltă masă. Se foia, citea, scria febril pe smartphone.

   Am privit-o mai atent: arăta ca o corporatistă obișnuită, aspirantă la o carieră de succes - cămașă office, dar cu croială feminină, cercei discreți, păr lung, întins bine cu placa. Era chiar drăguță, dar n-am putut să nu observ că părea foarte tulburată. 

   Telefonul i-a sunat de câteva ori și de fiecare dată zicea chestii precum:

   - Scuză-mă că am plecat la 7, nu știam că vrea să adauge date în raportul de audit, a spunat de-abia la 7,30 și eu eram în metrou....

   Apoi:

   - Da, încerc să descarc fișierul și să-l citesc de pe telefon, dar Wi-Fi-ul de aici nu e prea stabil.

   Și iar:

   - O să încerc să-i trimit modificările diseară... Scuze, o să i le trimit, sigur, nu o să încerc, chiar o să i le trimit...

   Ai trăit degeaba dacă n-ai avut un șef cu valențe de speaker motivațional, care să-ți spună să nu folosești niciodată cuvântul „încerc”, pentru că înseamnă, de fapt, că te învârți „în cerc”. Un șef care are o cană cu citatul lui Yoda, „Do or do not, there is no try”. Știi despre ce vorbesc, nu? Poate și tu ai folosit șmecheria asta ca să-ți motivezi echipa.

   În fine. Chipul fetei și limbajul trupului îmi arătau că era stresată rău și că de-abia se abținea să nu plângă.

   Fără măcar să aud cine era de cealaltă parte a telefonului, puteam să pun pariu că era un șef dintr-ăia workaholici, care n-au nimic mai bun de făcut vinerea la 8 seara decât să-i cânte-n strună unui client la fel de workaholic, care vine cu tot felul de cerințe trase de păr, pentru că munca e singurul loc din viața lui unde simte că are control și că poate să le-o tragă celorlalți după voie. Genul de om care pierde toată ziua plimbându-se prin firmă cu o expresie preocupată pe chip și îl apucă hărnicia la 5-6 seara, când tu încerci să ieși pe ușă.

   Mi s-a făcut milă de ea - și m-au apucat dracii pe nesimțitul care o teroriza. Se vedea de la o poștă, după cearcănele de sub ochii catifelați și ridurile premature din jurul gurii (probabil n-avea timp nici să bea apă la birou), că genul ăsta de terorism telefonic făcea parte în mod obișnuit din jobul ei și că mai avea puțin și ceva nervos.

   - Ești pompier? m-am auzit vorbind dintr-odată, mutându-mi scaunul ca să intru în raza ei vizuală.

   Alina, jur că nici până în ziua de azi nu știu de ce-am făcut asta, de ce nu mi-am mâncat nenorocita de supă de spanac în liniște și nu m-am dus acasă să mă uit pe Netflix. În schimb, am întrebat-o dacă era pompier.

   - Poftim? a ridicat privirea, la fel de surprinsă ca și mine.

  Atunci mi-am dat seama că o cunoșteam de undeva. Și ea mi-a cercetat trăsăturile, simțind, probabil, aceeași frustrare de a nu ști de unde să mă ia. Am rămas mută câteva secunge luuungi, socotind febril prin toate cotloanele creierului, cu o senzație de jenă care se acumula, ca atunci când vrei să faci pipi și nu mai poți să te șii, amenințând să explodeze... când, într-un final, mi-a picat fisa.

   Nu o recunoscusem pentru că, până atunci, o văzusem îmbrăcată doar în colanți și bustieră.

   - Hei, noi ne știm de la sala de dans, nu?

   - Ah, da! a răsuflat ea ușurată. Dar nu ai mai venit de ceva vreme.

   - Mda, nu prea am mai avut chef.

   Altul era motivul, chef aveam, dar eram persoana non grata la sală, din motive pe care o să ți le detaliez mai târziu.

   Apoi senzația de jenă s-a instalat la loc, pentru că niciuna nu știa cum o cheamă pe cealaltă și, pe deasupra, mă băgasem în conversația ei ca albina-n cappuccino.

   - Nu cred că am apucat vreodată să vorbim, am marșat eu. Mă numesc Victoria. Vichi, pentru prieteni. Sunt career coach, consilier de carieră, dacă vrei, am adăugat și a sunat ca o scuză, nu știu de ce.

   M-am ridicat și i-am întins cartea mea de vizită. Mi-a luat bucata de carton din mână cu un gest automat și o privire confuză, de parcă i-aș fi băgat sub nas broșura unei secte religioase, și i-a dat drumul în geantă fără măcar să se uite la ea.

   - Eu sunt Florentina, dar toată lumea îmi zise Tina. Scuză-mă dacă am vorbit prea tare și te-am deranjat. Încerc să am o viață personală, dar șeful meu nu mă lasă.

   A zâmbit strâmb.

   Mi-am tras scaunul cu totul la masa ei și mi-am continuat tirada de unde o lăsasem.

   - Tina, jobul tău e să stingi incendii? Ești asistentă la camera de gardă? Conduci o centrală nucleară?

   Întrebările mele țâșneau una după alta și mă înfierbântam tot mai tare. Nu mai reușeam să mă opresc. Pulsul mi-o luase razna și turuiam ca o mitralieră.

   - Cred că iei prea în serios chestia asta cu coaching-ul, a mormăit ea, trăgându-și scaunul mai în spate.

   - Nu, stai un pic, ascultă-mă! Nu există cu adevărat urgențe.

   - Adică? a zis, uitându-se în ochii mei.

   - Nu există urgențe reale la corporație, am declarat eu cu fermitate. Doar alea pe care le creezi - sau la care consimți. Dacă nu ești pompier sau medic la camera de gardă, dacă viața cuiva nu depinde de tine, atunci nu e neoie să accepți chiar orice ți se cere, la orice oră.

   Preț de o clipă, a părut interesată de ce i-am spus. A ezitat, m-a privit ca și cum, în principiu, ar fi fost de acord cu mine, a deschis gura să spună ceva, apoi telefonul i-a bâzâit din nou și s-a pus iar pe butonat, furioasă. M-a ignorat complet câteva zeci de secunde, după care a lăsat telefonul să-i cadă pe masă, cu un gest scârbit, și s-a ridicat, scuzându-se că se duce până la toaletă.

   Am urmărit-o dispărând după colț. Avea un fund frumos, tineresc, dar mergea gârbovită, aproape târșâindu-și picioarele în botinele fine. Dacă o ținea în ritmul ăsta, avea să se uzeze înainte de vreme, să-și piardă bucuria de a se dezvolta persoanl, pasiunea de a-și construi o carieră cu sens. Nu puteam permite așa ceva, o viață tocită prematur.

   Ca posedată de o forță demonică ce mi-a șters orice urmă de rațiune, i-am înhățat telefonul. Am glisat degetul pe ecran și s-a deblocat imediat. Mda, neglijentă fată, ce să zic. Ah, stai, nici eu nu aveam PIN sau model din ăla cu amprentă.

   În fine, ce s-o mai lungesc, am deschis WhatsApp și m-am apucat să-i citesc mesajele.

   Exact cum îmi imaginasem: avea un șef pasiv-agresiv care își bătea joc de ea.

   „Mersi mult că m-ai lăsat singur la biroul să mi-o iau în freză de la Dobreasca!!!” scria el, cu multe emoji-uri triste și mânioase.

   Am citit mai departe, înfuriindu-mă tot mai tare și simțind mai multă milă pentru biata fată. Nu puteam să las lucrurile așa.

   „Sorin”, am început să scriu, „îmi pare rău, dar trebuie să închei acum această conversație.

   E vineri, e 8 seara.

   Mi-e foame și sunt obosită.

   Chiar dacă m-aș apuca acum să refac raportul, oricum nu se va pune nimic în practică până luni.

   Și nu e normal ca un client să ne ceară să îi stăm la dispoziție în afara orelor de program.

   Aici nu e nicio urgență și poate aștepta până luni dimineață.”

   - Ce dracu` faci acolo?! am auzit deodată un glas pițigăiat.

   Îngrozită, am ridicat privirea din telefon și am văzut-o la 2 milimetri de nasul meu.

   Indignarea luase locul atitudinii serioase de corporatistă. Stătea cu palma stângă întinsă spre mine, deschisă, ținând în ea un smartphone invizibil.

   - Dă-mi-l înapoi imediat sau sun la poliție!

   - Cu ce? am rânjit eu continuând să scriu, iar ea s-a năpustit spre mine.

   „Wkend pkăcit și îți promiy că mă voi strdui să i fac pe plac... dar lunj dimineață.

   Și tu wști obisit șo stresta.

   Ai grijă de tine ești u m și unșefgrozav!”

   Am scris mesajele astea în timp ce ne lupta corp la corp, încercând să mă feresc de mâinile ei furioase, ridicând telefonul în aer, întorcându-mă când la dreapta, când la stânga. Nu mai zic de toate greșelile de tastatură care îmi scăpaseră.

   Oare oamenii de afară ne vedeau cum făceam sumo prin peretele de sticlă? Probabil arătam de parcă am fi dansat un dans ritualic ciudat, un delir indus de dieta cu exces de spanac.

   - Te implor, oprește-te, o să mă dea afară! a țipat ea, deja isterică.

   Am mai apucat să scriu:

  „Nu meriătm săfim hărțuiț așa!”

   Mi-am dat seama că băgasem clișeu după clișeu și nici măcar nu știam dacă Sorin era obosit, doar acționasem la plesneală. Totuși, nu eram nici eu vreun Dale Carnegie - și pun pariu că Dale nu și-a scris cărțile în timp ce lupta full contact cu un client morocănos care n-avea chef să câștige prieteni și să influențeze oameni.

   La celălalt capăt al firului digital, Sorin cel nerăbdător, pe care mi-l imaginam roșu la față ca supa de sfeclă pe care o vindeau jos, probabil că era așa de șocat, încât nu reușea să-și aleagă cuvintele.

   „Sorin scrie...”

   ...și scria, și tot scria...

   Profitând de momentul meu de ezitare, Tina mi-a smuls telefonul și a început să urle - sau, mai bine zis, să interpreteze un fel de yodel, care ar fi mers de minune dacă ar fi reprezentat Elveția la Eurovision.

   - Tâmpită nebună ce ești! Ce i-ai scris? Te strâng de gât dacă-mi pierd slujba! Am văzut eu de la sală că ești o ciudată, de-aia nici n-am vorbit vreodată cu tine!

   Mi-am dat seama că mica noastră confruntare crease ceva agitație la parter, așa că mi-am luat repede lucrurile și am coborât scările în grabă, înainte să mă placheze vreun ospătar cu fizic lucrat la CrossFit.

   - Nu te mai irosi! Dacă tot dai din ce ai, până la urmă o să dai din ce ești! a fost ultima perlă de înțelepciune pe care i-am aruncat-o din fugă, în timp ce ea mi-a făcut semnul ăla care sugerează că ai prea multă activitate sexuală pe cont propriu și că ar trebui să mai vezi și alți oameni.

   Nu râde, Alina. Eram deja în plină criză, doar că nu conștientizam.

       Nu mai știu cum am ajuns acasă.

   Mi-aduc aminte vag că am alergat pe stadă, am luat metroul, am mers o stație în plus pentru că eram cu gândurile vraiște, am înjurat și m-am întors cu trenul opus, am mai alergat un pic până am intrat în bloc, apoi în apartament. Am trântit ușa în urma mea, am încuiat-o de două ori și m-am sprijinit cu spatele de ea, ca în toate filmele standard cu ucigași în serie care te urmăresc și vor să-ți pună piedică.

   Atunci mi-am dat seama că îi dădusem cartea de vizită bietei fete pe care o stresasem la cafenea.

   - Ce idioată ești, Vichi! am șoptit și am alunecat încet în jos, până m-am lovit cu fundul de gresie.

   Mi-am îngropat fața în palme și mi-am imaginat cum o să sune la poliție, o să le dea toate datele mele de contact și o să depună plângere împotriva mea că i-am furat telefonul - și poate am lăsat-o fără job în vremurile astea nesigure din punct de vedere economic.

   Am tresărit când o limbuță aspră și umedă m-a lins pe dosul mâinii, urmată de un miorlau prelungit.

   - Mango, ce m-ai speriat! am dojenit blând mingea dolofană de blană portocalie care mi-a sărit imediat în poală, torcând ca un avion cu reacție. Să nu-mi zici că ți-e foame! am adăugăat, iar el a mieunat din nou, de data asta cu acea disperare care îl adusese la superba greutate de 9 kile. Cerșetor nerușinat.

   L-am scărpinat sub bărbie, m-am pus în 4 labe ca să mă pot aduna de pe podea, am luat o conservă cu mâncare pentru pisici și i-am umplut bolul. El s-a pus pe hăpăit, iar eu m-am îndreptat spre baie.

   Mi-am lăsat toate hainele pe jos (în tinerețe văzusem un documentar cu Mariah Carey, în care declara că își lăsa toate hainele pe jos când intra în casă și venea o angajată în urma ei să i le strângă, iar mie îmi rămăsese imaginea asta în minte drept luxul suprem la care puteam să aspir) și m-am băgat direct în cadă (din păcate, nicio slujitoare nu a venit în urma mea, semn că încă nu atinsesem succesul).

    Îmi venea să mă ascund cu totul sub apă, unde problemele mele n-avea cum să mă găseasc, în frunte cu o corporatistă scoasă din sărite pe care o făcusem să se certe cu șeful.

   Am stat acolo până s-a răcit apa, apoi mi-am scos cu greu oasele din cadă, mi-am aruncat un halat de baie în cârcă, m-am dus la bucătărie cu ultimele puteri, mi-am turnat un pahar de vin alb și m-am târât până în pat.

   Mango a sărit și el lângă mine aproape instantaneu. S-a urcat pe mine și m-a acoperit cu corpul lui portocaliu și labele uriașe, torcând și încercând să mă lingă pe față. Mi-a venit să plâng. Nu mai simțisem căldura unui corp de multă vreme, în afară de companionul meu blănos.

   M-am întors pe o parte, parcă așteptându-mă să se furișeze peste mine un braț mângâietor, să se lipească un trup puternic și protector de spatele meu, de la umeri până la tălpi, să ne împletim picioarele, să mă inunde serotonina, oxitocina și toate chimicalele care îți circulă prin creier atunci când știi că ești iubit, atins. Dar patul meu era un deșert, mai lipseau niște ciulini purtați de vânt de colo până colo.

   După ce îmi dădusem demisia și divorțasem, închiriasem apartamentul ăsta cât o cutie de chibrituri, cel mai mic și mai ieftin, dar cât de cât decent, pe care îl putusem găsi - și de atunci mă chinuiam lună de lună să o scot la capăt cu banii.

   La început îmi mersese greu pe cont propriu. După o vreme, lucrurile luaseră puțin avânt, dar eram departe de momentul când aș fi putut să merg la culcare relaxată. În unele luni cheltuiam mai mult decât câștigam, iar economiile mele se împuținau văzând cu ochii.

   „Fără iubire și fără bani, mai rău ca la 20 de ani” - o nouă dramă siropoasă, în curând pe ecrane!

   Pe deasupra mai și slăbeam, ceea ce nu era un lucru rău în sine, atât timp cât nu trebuia să-mi cumpăr haine noi. Ehe, cu siguranță avusesem parte de vremuri mai bune și în privința shoppingului!

       În timp ce-l mângâiam pe Mango, mi-am adus aminte de ziua aceea, când încă lucram la corporația din telecomunicații.

   Era specială pentru că ne pregăteam pentru conferința anuală, unde se reuneau toți angajații (mă rog, mai mult gulerele albe) și așteptam să ajungă invitatul nostru de onoare, un renumit profesor de cultură organizațională de la o prestigioasă școală de business europeană. Când fața de la recepție m-a anunțat să cobor, m-am prefăcut (convingător?) că întrerup cu regret litania unei colege despre parșivenia demnă de Game of Thrones a directorului nostru de IT și m-am grăbit să-l întâmpin pe Mario Chiavetti.

   În ciuda numelui italienesc, era născut în State, dar locuia și lucra la Paris, unde toată lumea îl considera un guru al leadership-ului și mare inovator în gândire, care aplica neuropsihologia și științele sociale în companii, ținând predici despre „o cultură organizațională prietenoasă cu creierul”, un concept pe care îl inventase ca să-și diferențieze teoriile de cele ale confraților săi academici. În plus, mai punea la cale și tot felul de experimente sociale în medii de business și venea cu concluzii surprinzătoare, citate ulterior în publicațiile de specialitate - dar și în cele de lifestyle - din toată lumea.

   Ce mai, un geniu cosmopolit, un profet al schimbării, deștept și cool deopotrivă.

   Într-una din cercetările lui, venise cu dovezi că nesimțirea la locul de muncă îi prostește pe oameni. După ce fuseseră expuși unor acte de impolitețe sau limbaj grosolan, participanții la studiu obținuseră rezultate cu 28% mai proaste la un test standard de creativitate și își amintiseră cu 17% mai puține informații la un test de memorie. Păi, de-asta nu mai inventase nimic departamentul de Cercetare&Dezvoltare după ce îl puseseră manager pe arogantul de Bălan!

   În altă cercetare, Chiavetti susținuse că performanțele angajaților sunt profund influențate de localizarea fizică a colegilor. Altfel spus, oamenii care stătuseră lângă colegi cu rezultate remarcabile începuseră să muncească și ei mai bine. De acolo pornise, într-o oarecare măsură, monstruozitatea cu „share desk”-urile, acele camere de tortură pentru introvertiți, în care productivitatea scădea ca apa dintr-o oală uitată pe foc și ideile bune murea încă din faza de impuls electric în creier, asurzite de flecăreri și muzică.

   Cred că managerii administrativi care obțineau economii serioase din îngrămădirea angajaților în spații reduse dormeau cu poza lui Chiavetti sub pernă.

   În orice caz, datorită activității sale de pionerat în cercetare, fusese inclus în topul Thinkers50, iar asta îi sporise aura de vedetă - și, proporțional, onorariul.

   Știam din fotografii și din filmările de pe YouTube că bifa toate stereotipurile posibile despre italieni, de la bunul-gust incredibil în materie de haine până la gesturile largi și stilul animat de vorbire, dar, cu siguranță, nu mă pregătisem să fiu lovită direct în chakre de prezența lui fizică.

   Mă aștepta în holul de la intrare, îmbrăcat într-o cămașă albastră perfect croită, cu mânecile suflecate (cum altfel?), atent băgată în blugii impecabili, ținuți la locul lor de o curea de designer și cu mocasini asortați. Era mai înalt decât îmi imaginasem și, cu toate că bătea binișor spre 50 de ani, trupul lui era într-o formă remarcabilă, iar chipul bronzat și ochii strălucitori îl făceau să semene cu copilul din flori al lui Eros Ramazzotti cu Simon Sinek.

   Nu purta verighetă, dar hei, asta am observat doar pentru că s-a scărpinat la nas cu mâna stângă.

   De altfel, nu m-am lăsat intimidată de înfățișarea lui de crai, pentru că nici eu nu eram de lepădat - pe atunci încă îmi păsa de asta.

   De ani întregi, oamenii îmi spunea că aduc un pic cu Gwen Stefani, ex-solista de la No Doubt, pe care o urmăream uneori ca antrenoare la emisiunea The Voice. Mereu o admirasem pentru cum se îmbrăca și o urmăream pe rețelele sociale ca să fun idei de ținute de la ea.

   Nu mă fascina doar frumusețea ei, ci și multiplele ei talente, faptul că reușise să-și clădească o carieră lucrativă pe atâtea fronturi - muzică, modă, televiziune - fiind, în același timp, soție și mamă. Și, pe deasupra, era mereu atât de prietenoasă și vorbea cu atâta modestie, încât mi-ar fi plăcut la nebunie să fim vecine de palier și să împrumut niște zahăr sau un ou de la ea - și un pic din succesul ei - vrei, calule, ovăz? - pentru că, din punctul ăsta de vedere, eram departe de orice asemănare.

   Dar nu era momentul să-m fac analiza vieții, aveam de impresionat un fel de rock star din mediul academico-inspirațional.

   - Bună, Mario, bine ai venit! i-am zis, întinzându-i mâna și scuturându-i-o viguros. Eu sunt Victoria, dar îmi poți spune Vichi.

   M-a scanat rapid de sus până jos și probabil a decis în sinea lui că arătam suficient de bine ca să merit un zâmbet larg și un salut extraprietenos.

   - Uau, a exclamat el într-o engleză perfectă, fără urmă de accent italienesc, toată lumea de pe-aici arată ca fotomodelele?

   - Nu chiar toată lumea, dar recepționera noastră sigur, am răspuns cu modestie, știind că și eu fusesem ținta complimentului.

   A părut să-mi aplecieze smerenia, iar conversația noastră a curs foarte natural după aceea. L-am plimbat prin companie, i-am făcut cunoștință cu câțiva șefi și șefuți, i-am adus un espresso și o gustare și am discutat detaliile prezentării pe care trebuia să o susțină a doua zi.

   Cum era deja după-amiază târziu, a sosit repede timpul să plece la hotel și să se odihnească înaintea marelui nostru eveniment.

   Eu m-am dus în biroul meu și mi-am verificat e-mailurile.

   Ciumăfaia ranchiunoasă care conducea departamentul juridic îmi scrisese din nou, iar subiectul e-mailului era „RE: RE: RE: FW: RE: RE: RE: RE: FW: RE: RE: RE: Propunere - Gamificare pentru recrutare”.

   Îmi plăceau chestiile inovatoare și disruptive, cum li se zicea în limba corporateză, așa că propusesem să creăm o aplicație de mobil pentru recrutarea tinerilor mileniali și a celor din generația Z, care veneau puternic din urmă. Nu mai mergea să folosești clasicele CV-uri și interviuri, care oricum nu dezvăluiau mare lucru despre ei. În schimb, mă gândisem să îi invităm să joace un joc online, în care să rezolve diverse sarcini recompensate cu premii, unde și-ar fi putut dovedi creativitatea, flexibilitatea, rezistența la stres, gândirea critică și toate acele calități pe care le căutam ca pe Sfântul Graal și despre care se mințea des.

   Propunerea fusese primită de senior management (adică nu fusese respinsă din prima), financiarul aprobase costurile (tăiate cu 35%), până și IT-ul era oarecum entuziasmat  (adică nu total împotrivă) să creeze o aplicație de gamificare - dar, ce să vezi, ideea mea nu era deloc pe placul departamentului juridic, ca dovadă și cârnatul de e-mailuri care îmi aglomera inbox-ul.

   Tactica pe care o abordase Nina Vâlcov, șefa de la juridic, era nimicitoare: mă pusese să scriu singură, de la zero, regulamentul și acordul pe care trebuia să-l semneze candidații și să i le trimit pe e-mail. Apoi, o dată la 3-4 zile, venea cu câte o obiecție: că în paragraful cutare nu scria ce facem cu datele pesonale ale candidaților, că la alineatul țâșpe nu era clar cum se stabilea topul final al jucătorilor, iar candidații puteau să îl conteste - și tot așa. 

   Pentru nimic în lume nu ar fi procedat ca un coleg de treabă și cu țiglele pe casă, adică să citească documentele în întregime și să scrie toate problemele identificate într-un singur e-mail, hai două. Nu, ea mi le dădea pe rând, curioasă, probabil, să îmi testeze limitele și să mă determine să renunț.

   Practic, era tot un fel de gamificare, versiunea judirică.

   Răbdătoare, corectam, explicam cât de bine puteam și îi răspundeam la e-mail, sigură că acela era ultimul. Dar apoi mă trezeam cu un nou e-mail, în care căutase cu lumânarea o nouă greșeală, și o luam de la capăt.

   De data asta era prea mult. Deja era trecut de 6 seara, a doua zi avea conferință și mai trebuia să ajung și la sală.

   Am printat ultimul ei e-mail, l-am smuls din imprimantă, lăsând în ea un colț din foaie, și m-am dus valvârtej peste ciumăfaie.

   Stătea la computer, având în față cun castron de morcovi feliați și ouă fierte tăiate mărunt. Se uita la un clip de prezentare al unei tipe care pretindea că slăbise de la 100 de kilograme la 50 după ce își găsise motivația interioară și o asociase cu o dietă minunte, pe care o putea dezvălui la un preț modic (pentru un director de corporație).

   I-am trântit foaia pe birou, iar ea a oprit repede clipul și a împins morcovii la o parte, jenată că o surprinsesem într-o postură atât de vulnerabilă.

   - Proba 7 din concurs e discriminatorie? Pe bune?! am întrebat-o, subliniind cu unghia ceea ce scrisese și lăsând o dâră pe foaie și, probabil, și pe birou.

   - Da, și-a venit ea în fire, compunându-și rapid expresia facială consacrată, nu-mai-pot-cu-atâta-prostie-pe-care-trebuie-să-o-suport-zilnic. Prin felul în care e formulată, cerința sugerează că e o sarcină orientată spre bărbați sau care ar putea fi rezolvată mai ușor de bărbați. Nu am chef să fiu târâtă prin tribunale de toate feministele pentru că ți s-a sculat ție că nu mai ai chef să ții interviuri cu oamenii normali. Știi că toți ne pândesc să ne dea în judecată!

   - Ah, deci asta e, de fapt? Preferi să-mi pui bețe-n roate decât să-ți bați capul cu ceva care te scoate din rutina ta cotidiană, din hârțogăraia ta îmbâcsită?

   - Nici vorbă, s-a apărat ea. Bill mi-a zis că treaba mea principală este să caut potențialele probleme și să le înăbuș în fașă. Asta fac.

   Bill, CEO-ul nostru expat, era sufletul ei pereche corporatist, un fel de frate din altă mamă, cum zic americanii. Posesor al unei burți proeminente, prefera să poarte bretele în loc de curea și își ținea pantalonii ridicați la vreo 10 centimetri de locul unde ar fi trebuit să-i fie talia. Uneori, când mă enerva foarte tare și voiam să mă calmez, îmi imaginam dulapul lui de acasă, plin cu diverse modele de bretele și cu pantaloni de firmă care îi ajungeau aproape de subțiori.

   - Tu nu înăbuși în fașă problemele, tu cauți nod în papură și înăbuși în fașă orice inițiativă! i-am trântint-o eu. Ai înțeles complet greșit ce înseamnă o analiză de risc. Dacă era după tine, locuiam și acum în peșteri și ne deplasam călare pe animale, pentru ție ți-ar fi fost teamă ca o roată proaspăt inventată să nu se rostogolească din greșeală peste piciorul cuiva și să te dea în judecată.

   - N-ai decât să te duc la Bill dacă nu-ți convine.

   - O să mă duc, n-avea grijă. Și vezi că în curând vin evalurările alea 360!

   - Nu mai pot eu de evaluările tale, a declarat ea sfidător și a dat din nou drumul clipului ca să-mi arate că întrevederea se încheiase.

   M-am întors pe călcâie și am dat să ies, dar în pragul ușii m-am oprit și i-am zis:

   - În loc să dai o poală de bani pe toți guru ăștia care s-au îngrășat și au slăbit cu o dietă minune, ți-a trecut prin minte să te uiți în jurul tău și să discuți cu o persoană din viața reală care nu pare să se îngrașe niciodată? Și să o întrebi ce mentalitate are față de mâncare și cum reușește să se mențină în formă fără să se chinuiască ținând diete? Pun pariu că ar fi bucuroasă să-ți zică gratis.

   - O persoană așa ca tine? m-a ironizat ea, invidioasă.

   În colțul gurii avea o bucățică de gălbenuș fiert.

   Am pufnit și am ieșit fără alte comentarii. Am mai stat puțin la birou, ca să mă asigur că totul era pus la punct pentru a doua zi, apoi am plecat la sală să-mi lucrez corpul ăla beton, că așa ceva nu se întreține de la sine, dragă directoare juridică.

   Zi și tu Alina, dacă n-aveam dreptate!

       Mă înscrisesem la niște cursuri de fitness combinat cu mișcări de dans, în special hip-hop și dancehall - iar după 8 luni fundul meu era mai ferm, genunchii mai flexibili și mă mișcam mai fluid, ca o felină. Ca să nu mai zic că mă vedeam oarecum cu instructorul, adică ce mai, mi-o trăgeam - și ăsta era alt motiv pentru care aveam genunchii așa de flexibili.

   Am intrat în sala de dans și m-am lăsat cuprinsă de atmosferă - mirosurile deja familiare de transpirație și deodorant, oglinzile în care tipele se studiau din toate unghiurile și pozau pentru Instagram cu #ilovemylife, luminile neiertătoare, sticlele de apă și alte obiecte personale abandonate peste tot, podeaua de lemn de care îmi zdrobisem genunchii de multe ori, pe când mă chinuiam să-mi iasă mișcările lascive pe care ni le arăta Nix.

   Nix (ăsta era numele lui de scenă) era foarte profi și nu mă trata niciodată preferențial. Uneori chiar se prefăcea că nu mă bagă în seamă sau că e mai critic cu mine, dar, cu cât se prefăcea mai mult, cu atât se ocupa de mine mai intens după ore. 

   Nu mă deranjau joculețele lui. Până la urmă, pentru asta eram acolo, să învăț cum să dau din fund și să-mi mișc șoldurile, nu?

   Nix avea vreo 27 de ani, eu trecusem de 35. Povestea noastră - sau să o numesc combinația? - începuse banal. Într-o seară, după o oră deosebit de epuizantă, în care mă chinuisem să prind coregrafia și îi bombănisem, invidioasă, pe cursanții mai tineri care nu păreau să aibă probleme, ca mine, cu memoria de scurtă durată, rămăsesem singură în vestiar. Tocmai îmi trăgeam puloverul pe cap, când Nix a intrat, convins că toată lumea plecase.

   S-a uitat la sutienul meu mov și nici măcar nu a încercat să mimeze că-i părea rău că dăduse buzna.

   Câteodată ieșeam în oraș să mâncăm ceva sau să vedem un film, dar - sincer - nu prea aveam multe de povestit.

   Mi-aduc aminte că odată, când eram la un pub, un fost coleg de muncă a trecut pe lângă masa noastră și s-a așezat cu noi vreo 10 minute. Nu am discutat nimic profesional sau extravagant, doar flecăreală, dar Nix a stat acolo, bând bere în tăcere, bătând ritmul muzicii cu degetele și pur și simplu negăsind niciun subiect la care să contribuie măcar cu vreo onomatopee.

   Spre rușinea mea, nici acum nu sunt sigură dacă îi știam numele complet. Eu eram o corporatistă clasică, el dansase toată viața și avea în cap numai muzică și dans. În schimb, când eram singuri, chimia dintre noi țâșnea prin toți porii și nimic nu prea mai conta, cu excepția modului în care ne sincronizam corpurile în ritmul vibrant al atracției.

   Când m-a văzut intrând, Nix mi-a făcut cu ochiul și, în trecere pe lângă mine, m-a ciupit discret de fund. Aaah, cât de mult îmi plăceau antrenamentele!

      În ziua următoare, am ajuns la sala de conferințe pășind țanțoșă în taiorul meu croit pe corp și pantofi cu toc înalt, încă strălucind după dansul orizontal de la miezul nopții cu Nix.

   Am intrat în holul hotelului care găzduia conferința, unde mișuna o mulțime pestriță de turiști cazați acolo și colegi de-ai mei, fremătând și împopoțonați, de parcă nu erau aceeași oameni care, cu doar o zi în urmă, urau compania și tot ce era în ea. Am traversat un hol larg, mobilat cu standurile de prezentare ale diverselor departamente care se mândreau cu realizările lor, roll-up-uri colorate și o cabină foto branduită, unde puteai să pretinzi că te distrezi la maximum cu colegii, fotografiindu-te cu o plăcuță pe care scria „Echipa de vis” în mână și ochelari de soare uriași pe nas.

   Am ocolit coada de la automatul de cafea ca să nu trebuiască să schimb amabilități cu nimeni, am intrat în sală și mi-am ocupat locul desemnat în primul rând și mi-am verificat notițele. Trebuia să-l prezint publicului pe Mario Chiavetti și să-l las apoi să ne ilumineze cu gândurile lui selecte despre leadershit, dar numai după discursul introductiv al CEO-ului nostru, care se încăpățâna în fiecare an să încerce să ne ucidă lent și dureror cu slide-uri de PowerPoint istovitoare.

   Dacă ar fi existat un echivalent Al Qaeda pentru vorbitul în public, el ar fi fost declarat teroristul mondial numărul 1.

   - Bill, îl abordasem eu odată, știi că mă pasionează neuroștiințele și cum ne pot ajuta ele să performăm mai bine...

   - Hmhm, a mormăit el, încurajator.

   - Cercetătorii spun că, atuni când prezentăm ceva și folosim, știi tu, numai date și fapte seci și cifre reci, în creierul publicului se „aprind” două regiuni: aria lui Broca și aria lui Wernicke. Ele răspund de procesarea cuvintelor și de înțelegerea informațiilor. Dacă limbajul cuiva este prea abstract sau prea corporatist, de genul „inițiativa noastră strategică de reevaluare a politicilor de resurse umane pentru creșterea performanței top managementului cu 25%, acele două regiuni din creier sunt copleșite și nu pot procesa corect toată avalanșa asta de informații. Și, mai mult, în absența oricărei emoții asociate cu acele date, oamenii din public sunt mai înclinați să se îndoiască de ceea ce aud sau să respingă informațiile... Iartă-mă că îndrăznesc să-ți dau un sfat, dar ai putea să introduci niște povești în discursurile tale și să folosești niște metafore, niște detalii senzoriate, ca să îi captivezi pe cei din sală....

   Bill m-a urmărit cu interesul unei hamsii căreia îi explici despre bosonul Higgs, apoi a dat verdictul:

   - Ăsta de la TED Talks ar trebui împușcați!

   Trebuia să se facă jurat la Master Chef. Asta a fost glorioasa lui reacție la sfaturile mele bine intenționate - și atunci am înțeles, în sfârșit, dragă Alina, că oamenilor nu le pasă de schimbare, de dezvoltare personală și nici de cum le-ar putea îmbunătăți viețile celorlalți. CEO-ul n-ave achef să muncească la un speech mai captivant, așa cum pe femeia de serviciu n-o interesa să pună la baie o hârtie igienică mai blândă cu fundurile angajaților.

   Cum stăteam acolo, în sală, cufundată în agitația din jur și în același timp separată de ea, am zâmbit amintindu-mi acel episod, dar am revenit urgent la realitate când Marios s-a așezat pe scaunul de lângă mine, sufocându-mă cu un miros sexy de aftershave.

   - Bună dimineața, mi-a zis el, punându-mi o palmă pe umăr. Sper că ai scris numai lucruri bune despre mine în notițele alea.

   - Normal că da, i-am răspuns cu un surâs complice. Cum te simți astăzi? Ai emoții?

   - Nu, de ce? m-a întrebat, de parcă îl jignisem prin simpla presupunere că ar fi suferit de trac.

   Era așa de arogant! Scuzabil, pentru că avea toate motivele din lume.

   Am îndurat discursul lui Bill cu o reziliență de care nu știam că era capabilă. Oare aftershave-ul lui Mario avea endorfine? Sau chiar feromoni?

   Când mi-a venit rândul să-l prezint, am plutit cumva către scenă, m-am trezit la pupitru și am povestit, ca prin vis, cum eu și colegii mei de echipă începuserăm să avem idei bune după ce aplicaserăm un simplu sfat dintr-una dintre cărțile lui Chiavetti - mai precis, ne mutaserăm sesiunile de brainstorming într-o încăpere cu scaune mai tari.

   - Nu vă afundați prea tare în canapele moi - vă veți face prea comozi ca să mai aveți idei noi. Trebuie să vă simțiți un pic inconfortabil ca să începeți să gândiți - să gândiți cu adevărat. Ah, și asigurați-vă că încăperea este bine luminată, pentru că nu puteți lua decizii sănătoase și conștiente într-o lumină difuză. Acestea sunt doar două exemple despre cum economia comportamentală și neuroștiințele ne pot ajuta să fim mai productivi, individual și în echipă. Dar destul cu mine - îl voi lăsa pe domnul profesor Mario Chiavetti să vă încânte cu și mai multe povești de succes din cercetările și experimentele sale. Vă rog să îl întâmpinați cu un ropot furtunos de aplauze!

   Drumurile ni s-au încrucișat pe când eu părăseam scena, iar domnul Pantaloni Italienești de Fițe se îndrepta spre ea. A rânjit și mi-a făcut cu ochiul. Avea ochii verzi. I-am admirat costumul impecabil, cravata Armani, curba fermă a maxilarului.

   - Înainte de a vorbi despre ce ne motiveazăă să muncim mai eficient și ce poate face un lider pentru a îmbunătăți performanțele echipei, a început el, permiteți-mi să vă povestesc despre un experiment foarte special pe care l-am realizat într-un loc și mai special: un club de striptease.

   În sală s-au auzit icnete și chicoteli, în funcție de cât de reprimat era fiecare membru al publicului. Bill s-a încruntat. Bill era genul de șef care, odată, când era cu mine în lift, a terminat de mâncat un pachet de biscuiți și mi-a dar mie ambalajul gol pentru că nu știa ce să facă cu el.

   - Norocoșii cercetători, a continuat Mario cu un zâmbet șugubăț în colțul gurii, au ținut evidența bacșișurilor pe care doamnele dansatoare le-au primit de la clienți pe parcursul unei luni întregi și, la un moment dat, au descoperit că fiecare înregistra o creștere bruscă a veniturilor, una semnificativă, de peste 75%. Ce credeți că au făcut dansatoarele ca să câștige bacșișuri atât de mari?

   Publicul a chicotit iar.

   - Au învățat mișcări noi! a strigat cineva curajos din sală.

   Toată lumea a râs.

   - Au zâmbit mai mult! a adăugat altcineva, încurajat de succesul predecesorului.

   - Și-au făcut un machiaj mai reușit! a zis o femeie.

   - Grozav! i-a aprobat Mario. Toate aceste soluții sunt viabile - iar asta ar face majoritatea directorilor și managerilor: s-ar gândi ce acțiuni ar trebui implementate pentru a îmbunătăți vânzările și toate rezultatele în general. Acum sunteți pregătiți să aflați ce au făcut stripteuzele ca să câștige mai mulți bani?

   - Daaa! a răsunat toată sala în cor.

   - Ei bine, dragii mei, de fapt dansatoarele nu au făcut nimic în plus sau în minus față de programul obișnuit din zilele când au câștigat mai puțini bani. Pur și simplu, erau la ovulație.

   Sala s-a umplut de hohote de râs și de comentarii gălăgioase.

   - Când ovulează, femeile sunt inerent mai atrăgătoare, mai feminine și au tenul mai strălucitor - este doar un fenomen natural evolutiv care le ajută să ademenească partenerii potriviți. Astfel, dansatoarele pur și simplu au primit bacșișuri mai mari de la bărbații care le-au apreciat inconștient, fără o explicație rațională.

   Din public s-a ridicat o mână.

   - Da, vă rog?

   - Cu ce ne ajută informația asta? a întrebat directoarea juridică. Suntem o companie din telecom și angajăm atât femei, cât și bărbați. Nu usntem club de striptease și avem o politică foarte clară privind egalitatea de gen.

   M-am uitat la ea, să văd dacă mai era murdară de ou fiert la gură. Cu dieta aia, și eu aș fi fost morocănoasă când aș fi auzit vorbindu-se despre stripteuze.

   - Mă bucur că ați pus această întrebare și vă mulțumesc! a zis Mario, care, evident, era obișnuit cu genul ăsta de reacții de la nenumăratele conferințe anterioare. Această informație ne este utilă tuturor deoarece ne obligă să recunoaștem că acțiunile și gândurile noastre sunt impulsionate de forțe subconștiente. Sigur, ne-ar plăcea foarte mult să credem că suntem ființe complet raționale și rezonabile - mai ales în mediul de business - și că toate deciziile noastre se bazează pe analiză și pe o judecată atentă. Însă, în ultimii ani, neoriștiințele au adus dovezi din ce în ce mai convingătoare, cu ajutorul unor tehnologii precum imagistica prin rezonanță magnetică, că suntem influențați în comportament de un număr enorm de factori ascunși, care nici nu se ridică la nivelul nostru conștient - până la 95% dintre procesele noastre mintale reprezintă reacții automate și „scurtături” cognitive! Iar despre asta va fi prezentarea mea de azi. Va fi despre genul de leadership care cunoaște și înțelege modul de funcționare al creierului și despre o cultură organizațională prietenoasă cu creierul. În această epocă în care descoperim atâtea lucruri noi despre creiei, un adevărat lider e-fec-tiv nu își poate permite să ignore informațiile care l-ar ajuta să comunice mai bine cu angajații, să conducă mai bine, să manifeste mai multă empatie și să evite greșelile care îi determină pe angajați să își piardă interesul față de munca lor și chiar să saboteze activ compania. Și, dacă tot vorbeam despre empatie...

   A apăsat pe o telecomandă, iar pe ecranul din spatele lui a apărut o captură dintr-un buletin de știri TV.

   Un reporter povestea despre un barman care fusese împușcat în timp ce pregătea cocktailuri. În spatele său era chiar tejgheaua unde avusese lor recenta crimă. Plasat la loc foarte vizibil, printre sticle, trona un anunț: „Angajăm urgent barman”.

   - În zilele noastre, acesta e genul de „empatie” de care dau dovadă multe companii față de angajații lor - îi tratează ca pe niște obiecte ușor de înlocuit, a remarcat el, acompaniat de o grămadă de șușoteli aprobatoare.

   Crede-mă, Alina, în următoarele două ore și ceva, Chiavetti i-a avut pe toți la degetul mic. A vorbit în continuare despre reacțiile automate ale creierului reptilian, despre un concept sofisticat din economia comportamentală numit „priming” și despre comunicarea directă cu creierul folosind o „neurohartă”. A fost un mix perfect de pasiune, dovezi științifice solide, farmec, umor și credibilitate.

   Nimeni n-a mai îndrăznit să-l întrerupă sau să-i pună cunoștințele la îndoială.

   Eram familiarizată cu majoritatea teoriilor sale pentru că-i citisem cărțile - și altele similare ale altor cercetători din domeniu - așa că, spre finalul prezentării, am ieșit din sala de conferințe să verific dacă totul era pregătit în hol, unde urma să aibă loc pauza de cafea.

   Tocmai sorbeam cu înghițituri mici dintr-un espresso fierbinte, bucurându-mă de scurtul moment de liniște care urma să fie întrerupt imediat de o avalanșă de corporatiști flămânzi, când o voce mi-a susurat în ureche:

   - Chiar așa de tare te-am plictisit?

   Am tresărit, cât pe ce să-mi torn cafea pe taior. Nu-mi dăduseam seama că discursul se terminase și că oamenii începuseră să iasă din sală. Se pare că Mario ieșise și el și se simțea intrigat - sau chiar ofensat? - de dispariția mea.

   - Dimpotrivă, a fost prea intens pentru mine, ca un espresso dublu, am glumit eu. Îmi cer scuze, nu m-am gândit că o să observi că am ieșit.

   - E greu să nu te observe omul, a aruncat el momeala.

   Am nechezat ca o iapă (cel puțin așa m-am auzit) și l-am invitat să ia o canape cu somon afumat și un cappucino, dar în secunda următoare a fost realmente asaltat de noii săi fani - sau să le zic discipoli ori mai degrabă evangheliști? Toată lumea încerca să dea mâna cu el, toți îl felicitau și îi puneau întrebări stupide și banale, toți îl băteau pe umăr, sperând ca, atingându-l, să se contamineze și ei cu un pic de șarm intelectual italienesc.

   S-a îndepărtat, purtat de un grup compact, ca soliștii care se aruncă de pe scenă peste spectatori, dar mi-a aruncat o ultimă privire care spunea că ar fi preferat să-și mănânce somonul cu mine. Pe o canape.

   M-am simțit amuzată și excitată, dar am respins imediat orice idee de flirt care mi s-ar fi putut înfiripa în minte.

   Din păcate, însă, era Mercur retrograd sau ceva de genul, pentru că universului nu i-a păsat de cumințenia mea și mi-a dat brânci într-o situație fără ieșire.

       Am ațipit ghemuită în poziție fetală, gândindu-mă la acea conferință și am dormit oribil.

   Milioane de gânduri și spaime ancestrale mă asaltau din străfundurile creierului reptilian, făcându-mă să mă suces și să mă învârtesc până m-am înfășurat în cearșafuri ca o mumie și m-am trezit transpirată și dârdâind. Când am adormit, în sfârșit, la loc, am visat-o încontinuu pe tipa de la cafenea, care avea să mă ponegrească pe Facebook și să mă facă de râsul curcilor... pardon, coachilor din toată țara. 

   M-am trezit de mai multe ori și am adormit la loc după ce Mango m-a linst pe mână, torcând liniștitor.

   Când m-am trezit pe bune, era trecut de 10 și jumătate și mă simțeam amețită și dezorientată. M-am dat cu greu jos din pat și am început să tremur când am luat contact cu atmosfera rece din apartament. Ce naiba, căldura nu apucase să urce toate etajele până la 8? O luase pe scări sau ce?

   Mi-am pus pantalonii de trening, șosete groase și un pulover pufos, bifând încă un clișeu despre femeile singure, și m-am târât ca o omidă până la baie, felicitându-mă că nu aveam 1000 de picioare, care ar fi trebuit încălțate toate cu șosete. 

   Într-un final, am ajuns la bucătărie. I-am desfăcut lui Mango o conservă, în timp ce mieuna de parcă nu pusese gura pe carne de luni întregi, apoi am deschis ușa frigiderului și m-am holbat la vidul său orbitor.

   - Mă simt atât de goală pe dinăuntru, frigiderule, am șoptit. Te înțeleg...

   Am decis că niște biscuiți înmuiați în cafea reprezentau un mic dejun decent și nutrivit. I-am mâncat pe canapea, în fața televizorului. Molfăiam și mă uitam absentă la nu știu ce canal cu emisiuni de gătit, din alea care te fac să te simți prost că n-ai așezat estetic piureul în farfurie și măslinele pe salate de boeuf, când am auzit sunetul aplicației de Gmail.

   Nu m-am grăbit să-mi verific e-mailul, gândindu-mă ca era vreun mesaj promoțional care trecuse de filtrul de spam. Sau poate că un orfan nigerian mă ruga să-l ajut cu transferul unei sume colosale de bani în schimbul unui comiosion gras.

   Un pic mai târziu, m-am forțat să mă deplasez înapoi în dormitor și am luat telefonul de la încărcat, de lângă pat. Era un e-mail cu subietcul „Mulțumesc”. Apoi am văzut de la cine era.

   „Dragă Victoria, ne-am (re)întâlnit aseară, la cafenea.”

   Am scăpat telefonul din mână, de parcă m-ar fi electrocutat. Am înghițit în sec, simțind cum pulsul mi-o ia la goană. Preț de o clipă, m-am rugat la ceruri să fac un accident vascular cerebral și să uit instantaneu să citesc.

   Până la urmă, mi-am adunat curajul să merg mai departe, pentru că știam că nu pot amâna invetabilul - mă pândea deja de acolo, din inbox.

    „Nu ne-am despărțit în termeni foarte amiabili pentru că eram prea șocată de ce-ai făcut (smileyface). Dar am vrut să-ți spun că, în dimineața asta, șeful meu mi-a scis și mi-a cerut scuze pentru cum s-a comportat - dacă-ți vine să crezi! Mi-a zis că habar n-avea că sunt așa de obosită și copleșită de toate și a recunoscut că acea clientă e o vrăjitoare obsedată care îi terorirează pe toți cei cu care face afaceri. Mi-a mai zis că s-a gândit toată noaptea la asta și că n-avea niciun drept să-mi ceară să lucrez vineri noaptea, când nu era nicio urgență la mijloc. Ba chiar mi-a mulțumit că i-am deschis ochii și mi-a promis că va schimba politicile de relații cu clienții și clauzele de livrare a serviciilor pentru a-i proteja mai mult pe angajați.

   Așa că... ce-ar mai fi de spus? Îți mulțumesc! M-ai ajutat să-mi dau seama că îi lăsam pe oameni să mă calce în picioare. Și pentur ce? Ca să ies în evidență la un job amărât, de unde m-ar da afară a doua zi dacă aș claca. De acum încolo, îți promit că mă voi pune pe mine pe primul loc. Eu nu-s pompier, dar tu ești un coach bun. Ai metode originale, dar eficiente (wink).

         Cu drag, Tina

   P.S. Scuze că te-am făcut ciudată, de fapt eu aș fi vrut să intru în vorbă cu tine la sală, dar mă intimidai pentru că păreai așa... realizată din toate punctele de vedere.”

    Nu știu dacă poți să-ți imaginezi, Alina, dar a fost ca și cum s-ar fi deschis cerurile și serafimi frumoși și blonzi ar fi început să cânte o baladă Guns N`Roses. Nu sunase la poliție, nici nu mă înfățișase ca pe o tâlhăriță pe rețele sociale - dimpotrivă, îmi mulțumea! Îi schimbasem viața în bine și îl făcusem pe șeful ei să-și regândească etica muncii!

   L-am luat pe Mango în brațe și i-am pupat năsucul rece.

   - Cine e cel mai bun coach din lume? Cine, cine? Nu tu, prostuțule. Eu, eu sunt!

   Nu a părut să-mi aprecieze reușita la adevărata valoare și mi-a evadat din brațe cu un mieunat indignat.

   Dintr-odată, mi-a picat fisa: oamenii nu își doresc să se schimbe decât în teorie. În practică, preferă să rămână în situații nesănătoase și doar să se văicărească. Pur și simplu, n-a curaj sau voință să-și miște fundul pe cont propriu.

   Dintotdeauna îmi repugnase expresia aia „Scapi de dracu`, dai de tac`su.” Sau „Pute, pute, da`i călduț”. Proverbe pentru oameni leneși și fricoși. Întotdeauna urâsem compromisurile și preferasem soluțiile radicale.

   Așadar... dacă năzbâtia mea de la cafenea funcționase atât de bine cu Tina, de ce n-aș fi transformat-o într-un gen distinct de intervenție de coaching? Adică ceva standard, să răpesc oameni, să-i leg într-o pivniță și să-i forțez să facă ce-aveau de făcut? Oare altfel ar fi terminat lucrarea aia de doctorat pe care o tot amânau? Ar fi purtat conversația aia dificilă, dar necesară, despre mărirea de salariu? Și-ar fi făcut în sfârșit, nenorocitul de cont pe LinkedIn? 

   Cel ma probabil, nu. Ar fi tregiversat la nesfârșit, până când obiectul amânării s-ar fi transformat într-un cadavru urât mirositor din dulapul lor cu relații. Și ei ar fi preferat să cumpere un parfum scump sau un clește pentru nas ca să nu mai simtă mirosul, în loc să scoată naibii cadavrul de acolo și să facă ceva în privința lui.

   Eram eu aleasa? Consilierul de carieră care descoperise accidental cea mai bună metodă de a-i face pe oameni să acționeze? O metodă care funcționa fără greș, ca un declanșator - apeși pe buton și pac, schimbarea? Eram eu cea care avea să-i forțeze cu blândețe pe oameni să-și regăsească drumul drept, după ce rătăciseră fără țel atâta vreme prin Pădurea Neagră a Amânării, prin Valea Morții Neuronilor? Eram eu ghidul care purta busola și căpitanul care șfichiuia din bici în același timp?

   Mi-am adus aminte de refrenul celor de la Fugees, „Ready or noot, here I come, you can`t hide”, și l-am fredonat încet în timp ce îmi scoteam notițele pe care le completam cu sfințenie după fiecare sesiune de coaching. Le-am răsfoit și am găsit același tipar inevitabil, ca un fir roșu, care, dacă te uitai cu atenție, le brăzda pe toate.

   Oamenii aveau probleme recurente și dorințe neîmplinite - unii visau să renunțe la carierele lor din corporații și să-și înceapă propriile afaceri, dar se temeau să renunțe la senzația de siguranță; alții, dimpotrivă, se chinuiau să urce pe scara corporatistă, dar îi trăgeau în jos sentimenele de neadecvare și lipsa inteligenței emoționale; unii amânau la infinit ce aveau de făcut - prizonieri de bunăvoie pe Facebook și pe Instagram; alții erau ținuți pe loc chiar de propriile familii - soți, soții, părinți, copii - care nu puteau accepta că evoluaseră și îi învinuiau că le crescuseră aripi și voiau să zboare.

   Toți, toți, fără excepție, nu făceau decât să se văicărească, să se certe, să se anestezieze cu alcool, mâncare sau ecrane digitale, fugind de ei înșiși ca de dracu`, îngropându-se în proiecțele fără sens și ignorându-le pe cele relevante, cele care i-ar fi ajutat cu adevărat să progreseze.

   Multe situații din viață îmi săreau în ochi din acele pagini acoperite cu notițe.

   Era tipa măritată pe care soțul o suna încontinuu în timpul ședințelor de coaching, reproșându-i că pierdea vremea aiurea încercând să-și ia doctoratul, în loc să-și dedice timpul copilului. De parcă o femeie deșteaptă, după ce a născut, și-a dat delete creierului și a pierdut orice ambiție profesională sau urmă vagă de inteligență.

   Era studenta care visa să se facă stewardesă, dar pica la toate probele, oricâte simulări aș fi făcut cu ea. Era convinsă că în comisie erau oameni răi care o puneau intenționat în cele mai deranjante situații, numai ca s-o împiedice să-și vadă visul cu ochii. Nu reușea să priceapă că viața de stewardesă chiar asta presupunea, să gestioneze cu mult calm orice situație neașteptată sau cerere absurdă din partea pasagerilor, la 10 000 de metri altitudine. Prefera să se creadă o victimă a companiilor aeriene nedrepte.

   Ah, și mai era și tipa de 30 și ceva de ani care își construise întreaga carieră în corporații, la fel ca mine, și care acum visa să devină traducătoare de cărți și să lucreze de acasă. Îmi notasem ce spunea ca să nu acționeze decisiv în această direcție:

   - Nimeni nu te angajează să traduci cărți dacă nu ai mai făcut asta.

   Mi se părea caraghios și ilogic să gândească astfel. Eram sigură că toți traducătorii din lumea traduseser acea primă carte, iar cineva îi angajase să facă asta. Încă, când îi pusesem pe masă acest adevăr evident (pentru mine), ea răspunsese:

   - Probabil s-au culcat cu cineva de la editură.

   Îmi și imaginam o armată de traducători de toate vârstele, naționalitățile și sexele prestând favoruri erotice personalului și-așa redus de pe la edituri. Stăteau la coadă și își făceau programări, iar editorii deveniseră foarte mofturoși din punct de vedere sexual.

   În fine, văd că doar mie mi se pare amuzantă imaginea asta, Alina.

   Ce era să le mai spun unor astfel de clienți? Ce să mai inventez? Oare puteam să-i fac să se descâlcească din plasa monologului lor interior vicios, care le rula și le tot rula în minte, ca un CD stricat, fără să-l poată opri? Puteam să-i ademenesc prin lingușire? Să-i manipulez? Să-i sperii? Să-i forțez fizic de-a dreptul?

   Aveam 50 de kile cu tot cu haine și pantofi, nu eram vreun Chuck Norris. Deci singurele metode de care dispuneam erau înșelăciunea și șantajul. Dar era moral așa ceva? Nu, sigur că nu era.

   Dar ce e mai rău: să fii păcălit să faci ceva bun pentru tine, sau să rămâi pe vecie într-un purgatoriu călduț?

   L-am luat pe Mango în brațe și m-am uitat în ochii lui galbeni.

   - Ce părere ai?

   S-a uitat fix la mine, torcând zgomotos, și a lăsat să-i scape un miau scurt, punându-mi în același timp pe față o lăboanță uriașă, pufoasă.

   - Deci, ești de acord cu asta? Dacă mă bagă ăștia la închisoare sau la balamuc? Cine o să-ți deschidă conservele de ton?

   L-am îmbrățișat, simțindu-mă penibilă. Și singură. Și pe deplin hotărâtă să-mi pun planul în aplicare. Nu mai aveam nimic de pierdut, după ce pierdusem deja totul....

      După conferință și cocktailul aferent, Chiavetti ar fi trebuit să se odihnească puțin și să ia cina cu Bill mai târziu, dar s-a dovediv că CEO-ul nostru fusese printre puținele persoane din public cărora nu le plăcuse ideea de lideri empatici care aplică neuroștiințele pentru a mări implicarea afectivă a angajaților și a deveni, în esență, ființe umane mai bune.

   Prin urmare, când în agenda lui Bill a apărut o urgență neprecizată, mi-a căzut în poală oportunitatea să-l scot pe Mario la cină și să-l întrețin cu conversații sclipitoare înainte de a părăsi țara, a doua zi.

   Nu mi-a plăcut absolut deloc când m-am trezit cu chestia asta pe cap. Am avut presentimentul clar că viața avea să mi se schimbe - în rău. Nu eram deosebit de fericită în acel moment al existenței mele, dar măcar dețineam, cât de cât, controlul. 

   Da, Mario era un mascul afla. Da, mă simțeam atrasă de el, intelectual și fizic. Dar nu aveam nici cea mai mică intenție să las emoțiile astea trecătoare să se cumuleze în ceva mai puternic, ca să nu mai spun că aveam parte de suficient sex cu Nix ca să nu mă simt frustrată din punctul ăsta de vedere. Nu-mi doream să fiu doar o altă căsuță bifată de profesorul de cultură organizațională, între două avioane, în aventurile lui internaționale.

   M-am dus acasă și m-am schimbat într-o rochie verde, nimic prea îndrăzneț sau provocator, doar suficient de elegantă pentru o cină la un hotel de 5 stele. Când m-am cocoțat în pantofii cu toc, genunchii au început să-mi tremure, iar stomacul mi s-a strâns ca un ghemotoc mototolit de hârtie. A trebuit să mă țin de o ușă ca să nu-mi pierd echilibrul. Mai aveam puțin și făceam un atac de panică.

   L-am sunat pe Nix să-i spun că mă duc la o cină de afaceri, iar vocea lui m-a liniștit puțin, chiar dacă nu-l iubeam sau ceva de genul. Mă striga „bae”, pronunțat „bei”, ca în piesele de hip-hop. Asta îmi dădea o senzație de dedublare, de parcă bae și directoarea de HR erau două femei cu vieți diferite, fără legătură una cu alta.

   Mario și-a făcut apariția la restaurant arătând proaspăt și odihnit, ca și cum nu vorbise 3 ore în fața a 400 de oameni.

   Mi-am dat seama că era un extrovertit din ăia care se hrănesc cu energie umană, în timp ce eu mă aflam la polul opus, tânjind mereu să petrec timp singură ca să mă destins și să mă reîncarc după interacțiuni zgomotoase. Cu greu aș fi supraviețuit unei cariere precum cea pe care și-o alesese el.

   În plus, Mario mai avea un talent: știa să te înveselească și să te atragă către el. 

   După jumătate de oră și un pahar de vin bun, deja eram mai relaxată, iar panica se atenuase. După încă două ore, două feluri gourmet, un desert și o sticlă de vin, pur și simplu mă simțeam în elementul meu și superbinedispusă. 

   După ce a venit nota și am aranjat să se factureze pe firmă, Mario s-a uitat adânc în ochii mei și m-a întrebat pe un ton firesc, de parcă mai făcuse asta de zeci de ori:

   - Și... ce zici de un ultim pahar pe seara asta, la mine în cameră? Am găsit o selecție fantastică de alcool în minibar! Stai fără grijă, nu o pun în contul vostru!

   Am chicotit și m-am sprijinit de el, ieșind din restaurant. El mi-a pus mâna pe talie, mai precis deasupra fundului, și m-a condus cu blândețe către lift. Mi-am dat seama că eram cam beată când a început să-mi roadă lobul urechii și să mă sărute pe gât, apoi pe buze, și nu m-am putut abține să nu-l sărut și eu.

   Am ieșit din lift împiedicându-ne de câteva ori, ne-am lovit și de pereți încercând să ne pipăim și să mergem în același timp, până am ajuns în fața camerei lui. S-a scotocit prin buzunare după cartela magnetică și s-a chinuit o vreme să o treacă prin cititor și să deschidă ușa. Luminile s-au aprins chiar când am trecut prin fața oglinzii de la intrare - și atunci m-am zărit.

   O femeie beată, ciufulită, cam bătrâioară pentru astfel de nebunii, înșelându-și iubitul cu un expert internațional în resurse umane care le-o trăgea, uman, admiratoarelor.

   M-am trezit brusc, mi-am reveni în simți și l-am respins pe Mario, proptindu-mi palmele în umerii lui.

   - Scuză-mă, am bâiguit, simțind cum panica începuse iar să mă strângă de gât. Ce facem acum e o greșeală uriașă, e total lipsit de etică, e genul de gafă monumentală care îți dă viața peste cap și te urmărește mult timp după aceea! am spus și i-am întors spatele, îndreptându-mă spre ușă.

   - Vichi, a spus el, încercând să mă apuce de mână, suntem adulți, nu facem nimic ilegal. Contractul cu compania ta s-a încheiat, mi-am îndeplinit toate obligațiile!

   Ce dezamăgitor, Alina, nici n-ai idee! De două ori.

   O dată pentru că gurul internațional al culturii organizaționale nu eram mai breaz decât oricare alt bărbat când era vorba de-o aventură de-o noapte. Și a doua oară pentru că, sincer, eu sperasem să aud mai degrabă ceva de genul:

   - Vichi, te plac, te plac enorm. Vreau să te mai văd. Iar și iar. Mă atragi fantastic și nu doar pentru că ești sexy, ci pentru că pot vorbi orice cu tine. Nu ești o păpușică prostuță cum întâlnesc peste tot pe uunde mă duc. Chiar dacă plec mâine, asta nu înseamnă că nu putem păstra legătura. S-au inventat avioanele, n-ai auzit? Te poți muta la Paris, ne putem muta împreună oriunde!

   Dar trebuia să accept adevărul: nu era loc pentru un final fericit și romantic. I-am aruncat un „la revedere” peste umăr și m-am împleticit afară din camera lui până în lift.

   Am plâns și-am plâns și iar am plâns, în taxi, pe scara blocului și acasă. Am plâns atât de mult, încât aș fi putut juca în clipul ăla al lui Justin Timberlake, când el se răzbună pe ea că l-a înșelat. Dar cunoșteam prea bine de unde îmi venea durerea - era sentimentul ăla de femeie trecută de 30 de ani fără un bărbat pe care să-l numească al ei, pusă iar și iar în situații penibile provocate chiar de nesiguranța ei, de setea ei de atenție.

   Totuși, când am reușit, în sfârșit, să adorm, cerul meu interior se înseninase. La urma urmei, nu făcusem nimic greșit, ba dimpotrivă, demonstrasem integritate și demnitate. Nu mă simțeam deloc vinovată sau rușinată, iar o conștiință curată era tot ce-mi trebuia și tot ce conta. Mai mult, aveam o reputație profesională solidă și un job bine plătit, și măcar asupra lui dețineam controlul.

   A doua zi, m-am dus la serviciu foarte senină și fără urmă de ochi roșii, mulțumită celor mai performante picături cu acid hialuronic disponibile la farmacie. Am flecărit despre conferință cu câțiva colegi cu care m-am întâlnit în drum spre biroul meu, am dat din cap cu însuflețire când l-au ridicat în slăvi pe Chiavetti, entuziaști de parcă fuseseră la un concert rock, nu la un discurs, și am reușit să mă refugiez, în cele din urmă, în birou și să închid ușa în spatele meu.

   Odată rămasă singură, am tras adânc aer în piept și mi-am imaginat trupul lui Nix, care avea să mă consoleze la finalul zilei, bicepșii și tricepșii care aveau să mă consoleze la finalul zilei, bicepșii și tricepșii care aveau să mă îmbrățișeze brutal...

   M-am cufundat într-un Excel cu statistici despre retenția angajaților și orele au trecut rapid. Aproape că uitasem de incidentul italienesc, cum îi ziceam în sinea mea, când o notificare de Messenger mi-a bâzâit pe telefon. Era Nix, îmi trimisese un link către o poză și 3 semne de întrebare.

   Am dat click pe poză. De fapt, era o postare pe Facebook a unei tipe pe care n-o cunoșteam. Scrisese:

   „Știți că sunt o mare admiratoare a lui Mario Chiavetti. (inimioară, steluță, emoji îmbujorat) Am descoperit că a fost invitat să țină o conferință și am reușit să aflu la ce hotel a stat și unde a luat cina. Mare mi-a fost dezamăgirea când l-am văzut urcând la el în cameră cu femeia asta. O cunoaște cineva?”

   În poză eram eu și Mario, hilizindu-ne și sprijinindu-ne unul de altul, el cu brațul în jurul taliei mele, îndreptându-ne spre lift. Ticăloasa invidioasă reușise să facă o poză bună chiar și nici Chiavetti, nici eu nu am fi putut nega că noi eram personajele principale.

   În clipa aceea m-am panicat grav și am făcut o greșeală gigantică. Uitându-mă în urmă, aș da orice să mă fi gândit mai bine înainte să-i trimit mesajul acelei femei. O chema Clara.

    „Bună Clara”, i-am scis, încercând să-mi păstrez un ton cât mai relaxat cu putință.

   „Mă numesc Victoria și sunt femeia din poza cu Mario Chiavetti. Vreau să-ți spun că am stat în camera prof. Chiavetti maximum 5 minute și că m-am dus acolo doar ca să-mi dea o carte cu autograf. Știu că păream foarte apropiați în fotografie, dar eu lucrez pentru compania care l-a angajat să țină un discurs la conferința anuală. Am petrecut mai mult timp împreună pentru că am fost desemnată să mă ocup de șederea lui aici, am lucrat la prezentarea lui de la conferință și pur și simplu ne-am împrietenit. Am fost cu el la cină exclusiv ca reprezentantă a companiei, deoarece CEO-ul nostru nu a putut veni. 

   Aș putea să te rog frumos să ștergi fotografia - sau măcar să nu mai faci atâta caz de asta? Te rog, înțelegele că situația reală a fost cu totul alta decât cea care reiese din poză și că relația mea cu Mario Chiavetti este strict profesională.

   Mulțumesc anticipat!”

    I-am scris dintr-o suflare, chiar înainte de a-i răspunde lui Nix și de a-i da explicații liniștitoare. Deh, în momente de-astea îți dai seama ce e mai important pentru tine: cariera sau iubirea?

        Tot ce s-a întâmplat după aceea a fost un vârtej încețoșat, un castel de cărți de joc care înainte era viața mea și care s-a prăbușit într-un nor de praf, transformându-se în bucățele inutile de hârtie colorată.

   Femeia de pe Facebook nu numai că nu mi-a arătat niciun strop de milă sau simpatie, ci, odată ce-a avut confirmarea că fotografia era adevărată, a făcut atâta tam-tam cu ea, până când a devenit virală pe rețelele sociale și a ajuns în tabloide, pe vloguri, bloguri... Am devenit o #instastory!

   Trebuie să recunosc că nu-mi dădusem seama până atunci că Mario era chiar atât de cunoscut și, se pare, un burlac foarte râvnit. Corporatiste intelectuale din toată țara mă urau acum cu înverșunare pentru că el îmi făcuse favoarea să se dea la mine. Probabil ele nu s-ar fi dat în lături să-i guste mortadella.

   La serviciu, mi-am pierdut într-o săptămână respectul și reputația pe care mi le câștigasem în ani întregi. 

   Totul a început cu lucruri mărunte, care nu aveau neapărat legătură cu jobul.

   Mai întâi, recepționera a început să simuleze că vorbea la telefon și că nu mă vedea când intram în firmă. Toată lumea dispărea din bucătărie când intram să-mi iau apă sau cafea. Nu mă mai întreba nimeni dacă vreau să comand ceva de la catering. Conversațiile se opreau brusc când intram la toaletă sau într-un birou. Până la urmă, și portarul a încetat să mă salute.

   Apoi am fost desființată și profesional. Toată munca depusă, toate serile lucrate peste program, toate weekendurile pierdute la teambuildinguri, toate ideile mele strălucite, nimic nu a mai contat. Colegii șușoteau și râdeau de mine pe la colțuri. Toate ședințele la care trebuia să particip au fost „anualte”, adică ținute fără mine. Proiectele mi-au fost puse pe pauză pe termen nedefinit. Divele de la Relații Publice mă urau cu patimă, de parcă le înjurasem strămoșii sau le spusesem că au copii urâți. De ce? Pentru că n-avea cum să gestioneze această mini-criză de imagine.

   Și apoi mi s-a aplicat lovitura de grație. Nu știu de ce i-or spune așa, că nu e nimic grațios în a distruge viața cuiva!

   Bill m-a convocat la el în birou și m-a concediat, citez, „pentru comportament neprofesionist, care a atras atenție negativă nedorită asupra respectabilei noastre companii”.

   La naiba, tipul chiar stăpânea corporateza la perfecție și nu se cobora niciodată să vorbească normal, ca o ființă umană - nu mai zic să asculte și varianta mea sau, ferească Dumnezeu, să arate vreo umbră de compasiune. 

   Nix nu mi-a răspuns câteva zile la telefon și mi-a dat seen la mesaje. Am încercat să îl înduplec în toate modurile, de la scuze și rugăminți până la acuze și blesteme. Nici pozele cu țâțe n-au ajutat.

   Într-un final, ironia ironiilor, mi-a dat papucii pe WhatsApp, citez, „pentru că mi-ai înșelat încrederea și m-ai umilit”.

   Ce pana mea, nici măcar nu fuseserăm un cuplu adevărat! Și acum trebuia să-mi găsesc și altă sală de dans!

   Cum să-ți spun, totul s-a petrecut mai reapid decât putea mintea mea să țină pasul. Mă simțeam ca la cinema, privind un film mut alb-negru, o peliculă cu Charlie Chaplin în care personajele se mișcă casadat, au expresii faciale exagerate și comunică prin mimică.

   Creierul meu refuza să accepte realitatea și se disociase, urmărindu-mi tragica prăbușire așa cum se uită o pisică la tine când aluneci în cadă și cazi: curioasă, de la distanță, cu capul ușor înclinat într-o parte, dar fără nicio intenție să te ajute. Parcă nici nu era vorba despre mine. Sau era?

   Adaugă niște muzică de pian caraghioasă, a la Stan și Bran, cântată prea repede.

   Adaugă niște sticle de vin, băute prea repede.

   Adaugă niște zile petrecute în pat, care au trecut prea încet, cu cearșaful tras peste față, rugându-mă ca un asteriod moderat de mare să se prăbușească în flăcări, intrând prin fereastră, și să mă lovească direct în cap (fără să provoace prea multe daune la celelalte apartamente, că fusesem mereu o vecină bună și iubitoare și nu doream răul aproapelui)...

       Am sărit de pe canapea când telefonul a început să sune și mi-a disipat amintirile dureroase.

   Mango mi-a fugit din brațe cu un mârâit nemulțumit, iar eu m-am uitat la ecran, așteptându-mă să văd un număr necunosut; poate era Tina, care voia să mă felicite prin viu grai? Dar nu. Un fior mi-a străbătut șira spinării. Era Andrei. Am ezitat.

   Telefonul tot suna, iar privirea lui intensă și părul studiat ciufulit mă ademeneau din poza de profil asociată contactului din agendă. Până la urmă, mi-am făcut curaj și am glisat butonul verde.

   - Bună? am zic, folosind fără să vreau un ton interogator, ca și cum l-aș fi întrebat „De ce mă suni?”

   - Bună, Vichi, a zis el cu vocea aia baritonală, vibrant, pe care o adorasem cândva.

   - De ce mă suni? mi-a scăpat adevărata întrebare.

   Nu-mi plăcea deloc că îmi plăcea că mă sunase, chiar mai mult decât trebuia.

   - Prințesa mea războinică, a glumit el, dar vocea îi suna amară și tristă. Prietenoasă și caldă ca pâinea de la brutărie!

   - Dar ce dor mi-a fost de sarcasmul tău, chiar aveam nevoie!

   - OK, scuze.

   Dintr-odată și-a îmblânzit vocea.

   - Te-am sunat... ăăă... pentru că am fost promovat la muncă și, sincer, n-am cui să mă laud.

   - A! Ăăă... Nu știu ce să zic... Adică, stai, normal că știu ce să zic. Felicitări, Dudule! Mă bucur sincer pentru tine. O meriți! Și, ia zi... acum ești comandant suprem la bancă? Ți-au dat biroul pe colț cu vedere panoramică și o secretară blondă cu fund bombat?

   - Cu vedere panoramică, poate! mi-a întors-o el, mai relaxat. Nu, nu sunt comandantul cel mai suprem din filială, sunt doar parțial suprem - și nu știu de ce aberez în halul ăsta, te rog oprește-mă până nu mă arestează poliția gramaticii. Anyway, biroul meu e în spatele ATM-urilor și n-am secretară. Daaar... eu decid cine primește împrumuturi și cine nu. E ca în filmul ăla cu Spiderman: mai mult putere vine la pachet cu mai multă responsabilitate!

   Mi l-am imaginat rânjind.

   - N-o face pe ticălosul modest. Știu că e cea mai mare filială a băncii!

   - Mda... ce să zic, ideea e că acum sunt relativ bogat și n-am cu cine sărbători, așa că mă gândeam să te invit în oraș. Nimic fancy, că nu-s chiar așa de bogat. Cahea?

   - Andrei...

   - Vichi...

   - Tu primul.

   - Uite ce e, n-am uitat că suntem divorțați și toate alea, dar ce, nu putem să bem o cafea la Starbucks?

   - Știi că nu-mi place la Starbucks.

   - A fost doar un exemplu. Zi tu unde vrei să mergem și ne întâlnim acolo.

   - Te-ai cam șmecherit, cu toate seminarele alea de vânzări. Pleci de la premisa că potențialul cleint a zis deja da.

   -Te iubesc.

   M-am lăsat să cad pe o parte, pe canapea. Fața mi-a dispărut între pernele decorative și am tras pe nas niște păr de mâță.

   - Tre` să fac ordine, am mormăit nedeslușit, încercând să nu strănut.

   - Ce-ai zis? Ești bine?

   - Lucrezi la un proiect foarte important, am zis eu mai tare, ridicându-mă brusc în poziție verticală, ca un Hopa Mitică.

   Era ca și cum apelul acela neașteptat îmi accelerase procesul intern de luare a deciziilor și mă motivase să mă apuc de curățenie, nu doar printre pernele decorative, ci și printre gânduri.

   El și-a mai încercat norocul o dată:

   - Ce proiect? Vrei să-mi povestești? La o cafea?

   - Îmi pare rău, Andrei. Chiar trebuie să închid. Nu cred că pot să mă văd cu tine. Nu sunt pregătită. Sunt cu mințile în paișpe direcții. Îți doresc toată bafta din lume la noul job. Te sun eu, bine?

   Am pus capăt convorbirii înainte ca el să mai apuce să răspundă ceva. Mi-era groază că, dacă mai vorbeam, nu aș mai fi fost în stare să-l refuz și a doua oară.

   M-am aruncat din nou pe canapea, de data asta cu fața în jos. 

          După ce am așteptat în zadar asteroidul acela care să pună capăt suferinței mele, am luat telefonul și m-am uitat în contacte după numărul lui Mario.

   Ajunsesem la concluzia că el era de vină pentru toate astea și tot el avea obligația să mă scoată din rahat. Nu-mi păsa dacă avea să mă angajeze ca asistenta lui sau să mă ia de nevastă - trebuia să-mi dea o soluție ca să nu rămân un paria social câte zile mai aveam.

   - Vichi, draga de tine, a zis el de cum a răspuns, este incredibil de crud și nedrept tot ce ți s-a întâmplat! Chiar nu înțeleg cum a putut să explodeze așa pe internet o biată poză inocentă!

   I-am povestit despre mesajul pe care i-l scrisesem Clarei și cum o motivase asta să împrăștie poza pe toate gardurile. M-a ascultat și a oftat:

   - Ai auzit de efectul Streisand? Când Barbra Steisand a încercat să închidă un mic site care publicase câteva poze cu reședința ei tot ce-a reușit să facă a fost să atragă un valuriaș de atenție, exact din încercarea de a cenzura acea informație?

   Incredibil! În loc să mă compătimească și să încerce să mă consoleze, el îmi ținea o prezentare de științe sociale. Oare omul ăsta avea inimă? Nu, cel mai probabil avea doar un al doilea creier în cutia toracică, mai mare decât acela din cap, care, la rândul lui, era mai mic decât ăla din pantaloni!

   - Aha, deci Barbra Streisand m-a dat afară? l-am întrebat cu o voce pițigăiată, al cărei ton urca tot mai sus. Știi că am lucrat acolo aproape toată viața mea și că am ajuns director de resurse umane după ce am început pe postul de asistentă de departament? Știi cât de greu e să mai găses o poziție similară la vârsta mea, chiar și fără să fiu o celebritate pe canalele de bărfă de pe YouTube?!

   Deja țipam atât de tare, încât probabil își ținea telefonul la un braț distanță ca să nu-i explodeze timpanul.

   - Doamne, Vichi, jur că n-am știut că te-au conediat. Știam doar de scandalul mediatic. Îmi pare enorm de rău!

   Era prima dată când dădea dovadă de o urmă de empatie.

   - Vrei să-l sun pe CEO-ul tău și să-i explic situația?

   - Nu!!! M-a umilit cum nici nu-ți poți închipui. Cum să mă mai întorc acolo, acum că toată lumea crede că mi-am tras-o cu invitatul conferinței? Îi știam pe toți de acolo, de la operatorii din call-center și tehnicieni până la IT-iști și agenții de vânzări, aproape toți au trecut prin mâna mea la interviuri, le-am ascultat nemulțumirile, am negociat cu sindicatele... Cum să mă mai respecte cineva dacă mă întorc acolo? Nu mai am altă șansă decât să mă fac deadhiunter, consultat independent sau life coach și să încerc să-mi refac viața.

   Brusc, m-am oprit. Dacă m-aș fi înregistrat, aș fi ascultat de mai multe ori ultimele mele propoziții, până le-aș fi digerat mai bine. Poate asta era. Poate îmi dădusem singură cel mai bun sfar și cea mai bună soluție.

   - Nu fi prostuță, draga mea, mi-a întrerupt Mario revelația, care tocmai se downloada în creierul meu, ca un soft în plină actualizare. Situația nu e așa de tragică pe cât crezi. Oamenii uită totul - vor uita și incidentul ăsta.

   - Da, sigur, peste vreo 10 ani, când o să fiu o ruină! Or să vină să măia de sub podul unde o să-mi duc zilele și or să-mi ofere un post de director de HR, bineînțeles după ce or să mă ducă la despăduchiat!!!

   - Ascultă, a zis el cu cea mai liniștitoare voce de care era, probabil, capabil. Mă simt foarte vinovat că ți-am creat atâtea probleme.

   „Așa și trebuie”, m-am gândit eu, dar nu l-am întrerupt.

   - Lasă-mă să dau niște telefoane - nu la fostul tău serviciu, promit - și îți jur că o să-ți fac rost de jobul visurilor tale! Vei fi fericită că trogloditul ăla cu bretele te-a pus să pleci.

   „Aha, deci observase și el.”

   - Data viitoare când o să te întâlnești cu el, o să-i râzi în nas și toți foștii tăi colegi or să moară de invidie! Mai mult, or să se roage de tine să îi bagi în seamă, chiar și să le dai accept pe LinkedIn!

   N-am crezut nicio vorbuliță din tot ce mi-a spus, dar mi-am mai turnat niște vin și am așteptat. Ce era să fac, Alina?

   Peste un oarecare număr de sticle și zile, când nici măcar Mango nu mai avea respect pentru mine, telefonul mi-a sunat din nou.

   - Mâine dimineață la 10 te îmbraci frumos și te duci la Stevenson&Cooper, mi-a ordonat Maio fără altă introducere. E o firmă de consultanță fiscală specializată pe drepturi de autor, onorarii, contracte de sponsorizare din media, sport, muzică și, în general, showbiz. Nu sunt așa de mari ca Big 4, dar au filiale în toată lumea civilizată și sunt cei mai buni și cunoscuți pe nișa asta. Li se spune „contabilii vedetelor” sau așa ceva. Îmi gestionează toate contractele pentru speech-uri și cărți și, crede-mă, dorm mai liniștit de când se ocupă ei de taxele și de impozitele mele.

   M-am ridicat dintre cearșafuri și șervețele mototolite, amețită de toate detaliile.

   - Ăăămmm.... adică mi-ai obținut un interviu de angajare?

   - Nu, drăguțo, a spus el ca un tată care își calmează copilul agitat. Este prima zi la noul tău job. Ești noul lor manager de employer branding și comunicare internă și consultant senior pe toate chestiunile de HR.

   - Ce?!

   Aproape am sărit din pat de data asta, speriindu-l pe Mango.

   - Deja mi-ai stabilit jobul? Dar dacă n-or să mă placă? Dacă n-o să-mi placă mie acolo?

...............................