Fetele din Idlewild, Simone St. James

 ....................................................

3-5

                  O măsură cu privirea, iar ea deveni, brusc, dureros de conștientă de formele moi care i se ițeau prin uniformă, de părul negru și des care nu semăna deloc cu al lui.

   Așteptase cu atâta nerăbdare să-l întâlnească pe băiatul ăsta! Era un alt copil nelegitim al tatălui ei, dar cu altă femeie; însă nu cu o servitoare, ca mama ei. Mama lui era fiică de bancher și Brad Ellesmere o ajutase să se instaleze într-o casă când rămăsese însărcinată, o susținuse până când femeia își găsise un soț. Păstrase legătura și cu Joseph - Joseph era copilul lui preferat, fiul. Cu toate astea, ca și în cazul lui CeCe, nici lui Joseph nu-i dăduse numele său de familie.
   Joseph îi scrisese săptămâna trecută și îi ceruse permisiunea de a veni s-o vadă. Erau rude, spusese el, chiar dacă rude din partea greșită a ușii dormitorului conjugal. Nu avea surori sau frați legitimi și, cu binecuvântarea tatălui său, începuse să-i caute pe ceilalți copii ai lui Brad Ellesmere, sperând să-și găsească neamurile. CeCe nu avea, nici ea, alți frați sau surori, așa că îi răspunsese entuziasmată și îl invitase s-o viziteze.
  - Deci, spuse ea, încercând să nu se foiască, nervoasă. Ai mai găsit pe cineva?
   - Sigur. Încă 2, în Carolina de Nord și în Baltimore. Tata chiar că a umblat din floare-n floare.
   Se opri și roși violent:
   - Aoleu, scuze.
   CeCe scutură din cap:
   - Nu-i nimic, am mai auzit-o pe asta. Le-am cam auzit pe toate, așa cum cred că și tu ai auzit tot ce se putea.
   - Nu e chiar așa de simplu mereu, încuviință Joseph. Când eram mic, stăteam în pat și visam că am părinți normali.
   - Și eu.
   CeCe simți cum i se încinge fața. Mai erau și alte fete nelegitime la Idlewild, dar nu vorbise cu ele despre ce înseamnă asta, cum e să trăiești așa.
   - Și eu obișnuiam să visez că tata o să vină și o s-o ia pe mama pe sus și s-o ia de nevastă.
   - La fel și eu, râse Joseph.
   Sunetul era ciudat, dar lui CeCe îi plăcea. Avea același râs ciudat pe care îl avea și ea.
   - ... dar cred că nu poate să ia de nevastă pe toată lumea, continuă el.
   Era bine, își spuse CeCe. Era foarte bine. Să ai o rudă care să nu fie mama. Nu-i venea să creadă că băiatul ăsta se purta așa de frumos cu ea, deși nu era obligat, că nu-i era rușine.
   - Cine sunt ceilalți doi pe care i-ai găsit? întrebă ea. Fete sau băieți?
   - Fete, amândouă, zise el și puse mâinile pe masă, încercând să le oprească din tremurat. Tata zice că sunt singurul băiat. Celelalte două n-au vrut să mă vadă, însă, ridică el din umeri. Mamele lor s-au măritat, ca a mea, și nu mai vor să aibă de-a face cu tata sau cu ceilalți copii ai lui.
   Surori. Am surori. CeCe încercă să rămână calmă:
   - Păcat.
   - Mda. Ah, ți-am adus ceva, spuse el, ridicând o cutiuță de carton. E un fleac. N-am avut timp să-l ambalez frumos sau ceva.
   CeCe clipi, uitându-se mirată la cutie:
   - Un cadou? Joseph, serios...
   El o opri cu blândețe:
   - Hei, ești sora mea, nu? Măcar atât să fac. Deschide-l.
   Fata mai clipi o dată și ridică încet capacul. Înăuntru era un cub de plastic ciudat, împodobit cu un mâner și cu multe găuri.
   Se simți proastă:
   - A... Ce este... Ce-i asta?
   - E un radio, îi explică el, scoțând cubul acela și cutie și răsucindu-l. Vezi, îl pornești de aici, iar din butonul ăsta îl potrivești pe un post. E nou-nouț, CeCe. E un prototip. Tata mi-a luat unul luna trecută. E un lucru extraordinar.
   - OK, spuse CeCe, precaută.
   Mai văzuse radiouri - familia Ellesmere avea unul - dar erau cât niște dulapuri. Nu mai văzuse un radio așa de mic. Era aproape sigură că încălca regulamentul de la Idlewild, dar Joseph n-avea de unde să știe asta.
   - Deci spui că pot să-l pornesc, pur și simplu, și să ascult muzică?
   - Sau emisiuni, sau ce se difuzează, spuse el. Câteodată sunt simfonii, operă sau concerte de muzică ușoară. Tot felul de lucruri.
   CeCe ridică ochii și îl privi uluită. Chiar era un cadou frumos.
   - N-a costat mult?
   El alungă întrebarea cu un gest:
   - Voiam să-ți iau ceva. Stai închisă în internatul ăsta vechi și prăfuit. Cine nu și-ar dori un radio într-un asemenea loc?
   - E adevărat, râse CeCe.
   Nu era supărată că, fiind fata unei menajere, fusese trimisă la internat, în vreme ce el probabil că avusese parte de profesori particulari. Așa era mersul lucrurilor. În plus, tatăl lor îi mai trimitea uneori bani și cadouri. Nu o uitase cu totul.
   - Aici nu se întâmplă mare lucru. Dar va trebui să-l ascund, ca să nu-l confiște supraveghetoarele căminului.
   El păru surprins să audă asta, dar puse repede radioul înapoi în cutie și închise capacul.
   - Te fac să încalci regulile?
   - N-ar fi prima oară.
   - Îmi place cum sună asta, rânji el.
   Își zâmbiră o clipă, apoi CeCe își spuse iar E bine.
   - Ascultă, zise Joseph. Tata mi-a povestit că mama ta e menajeră în Boston.
   - Mă mir că ți-a vorbit atât de deschis despre toate astea, zise ea. Nu se teme că oamenii vor judeca? Și cum rămâne cu soția lui? întrebă ea, roșind.
   Mama ei nu-i spusese nimic despre soția tatălui ei - niciun cuvințel.
   - Soția lui e bolnavă, răspunse Joseph, sec. N-au avut niciodată copii, știi tu, în cadrul căsătoriei. Așa că tata mă susține în demersul meu. Nu are niciun fiu. Cu excepția mea. Nu cred că-i pasă prea mult ce cred oamenii. Vrea ca toți copiii lui s-o ducă bine, chiar dacă nu sunt și ai soției. Adică, cine o să-i preia afacerile când va veni vremea, dacă nu eu?
   CeCe încuviință și se uită la cutia de carton care stătea pe masă, în fața ei; atinse capacul cu degetul mare. Nu-și cunoștea bine tatăl - nu-l cunoștea aproape deloc - dar nu se purtase niciodată urât cu ea. Alții, în schimb, se purtaseră. Și, firește, mamei îi era rușine; tatălui, nu. Și asta făcea parte din mersul lucrurilor.
   Dintr-odată, simți că vizita asta era ceva mai mult decât un gest de prietenie din partea unui frate vitreg înstrăinat, dar nu-și dădea seama prea bine despre ce era vorba.
   - Cred că mereu a fost cinstit, spuse ea.
   - Da, zise Joseph, și tăcu o clipă. Mi-a povestit despre mama ta și despre momentul acela când era să mori la plajă.
   CeCe ridică brusc privirea. Nimeni nu vorbea despre asta. Niciodată:
   - A fost un accident.
   Joseph scutură din cap.
   - Tata zice altceva.
   - El nu știe, insistă ea, cu glas încărcat de furie, dintr-odată. El nu era acolo. A fost un accident.
   Însă băiatul scutură iar din cap, calm și sigur pe el. Un tânăr căruia tatăl lui îi spusese adevărul, fără urmă de îndoială.
   - Uite, nimeni nu te acuză pe tine. Dar mama ta...
   - A alunecat, spuse CeCe, care auzea din nou vuietul apei în urechi, dar împinse gândul undeva, în străfundul minții.
   - CeCe, ai fost cât pe ce să te îneci. Tata spune că a trebuit s-o interneze la spital pe mama ta pentru o vreme.
   - Asta a fost nedrept.
   - Doctorii au zis...
   - Oprește-te! aproape că țipă CeCe.
   Familiile de la celelalte mese se uitau la ei acum, iar profesoara de serviciu, doamna Wentworth, părea îngrijorată.
   - Doctorii nu o cunosc pe mama.
   Avea 6 ani. Mama ei o luase să înoate la plajă. Își amintea nisipul închis la culoare și umed care i se agăța de degetele de la picioare, atingerea ca o palmă a apei reci. Urmărea acel du-te-vino al valurilor care făceau nisipul să pară lucios ca sticla când apa se retrăgea. Atinsese de nenumărate ori acel nisip sticlos, după fiecare val, și se uitase cum i se unduia apa printre degete.
   Nimic altceva. Nu-și amintea când o chemase mama ei în apă. Nu-și amintea cerul, vocile celorlalți oameni de pe plajă, țipetele pescărușilor sau apa care-i năvălea în gură. Își amintea doar atingerea nisipului neted, apoi fața mamei pe care o vedea deasupra ei, prin apă.
   Apoi pe cineva care țipa, iar ea deschisese ochii și văzuse aplecat deasupra ei un bărbat cu o mustață mare. Fetițo, ești bine?
   Mama ei alunecase când o ținea în apă. Alunecase și căzuse și, în mod accidental, o prinsese pe CeCe sub ea. Dar venise poliția și, deși CeCe nu-și mai amintea nimic după aceea, doar frânturi de momente - o casă străină în care stătuse, unde era un cățel, un bărbat care își înfigea pe degete marionete și le punea să cânte ca s-o amuze - știa ce s-a întâmplat. Mama ei o asigurase, câțiva ani mai târziu, că fusese un accident.
   Tatăl ei nu fusese de față; se dusese la plajă doar cu mama. Să fi avut el de-a face cu faptul că mama ei ajunsese la spital? El pusese să fie închisă acolo? Nu avusese habar de asta. Și era nedrept. Mama ei nu avusese niciodată ocazia de a se apăra. Nu se întorsese să lucreze pentru familia Ellesmere după ce ieșise de acolo. Plecase la Boston, iar tatăl ei o dusese pe CeCe la prima școală-internat din viața ei, aceea care primea copii mai mici, aceea unde stătuse până când tatăl ei o luase de acolo ca s-o mute la Idlewild.
   - Tata a avut grijă de tine, spuse Joseph. I-a făcut rost mamei tale de slujba aia după ce a ieșit din spital, iar pe tine te-a trimis la școală. Mi-a spus că acum, pentru că sunt mare, și eu trebuie să am grijă de tine.
   - Mama are grijă de mine, răspunse CeCe, absentă.
   - Doamne, îmi pare rău, zise Joseph. N-am venit aici ca să te supăr.
   Chiar părea că-i pare rău; i se citea tristețea în ochi și lăsase bărbia în piept.
   - Doar că... știu cât de greu ți-a fost – mai greu decât mi-a fost mie. Așa că am vrut să te cunosc și să-ți aduc un cadou. Am vrut doar să știi că sunt aici. Dacă ai vreodată nevoie de ajutor, spune-mi.
   CeCe strânse din pleoape. Ar fi vrut să țipe la el, să iasă din încăpere cu pas iute și apăsat. Dacă ar fi Katie, ar găsi vreo înjurătură pe care s-o spună, ceva cu care să-l șocheze și să-l facă să nu-i mai fie milă de ea. De Katie nu-i era milă nimănui, niciodată, dar de CeCe le era milă tuturor. Se săturase de chestia asta.
   Se uită lung la el, dar nu reuși. Nu reuși să fie răutăcioasă. El încercase să se poarte frumos cu ea și chiar cheltuise ceva bani pe radio. Așa că se auzi spunând:
   - Mulțumesc pentru cadou.
   - OK, spuse el. Pot să te mai vizitez?
   Ea zise că da, dădură iar mâna, iar el plecă. CeCe duse radioul în camera ei și îl ascunse sub pat, cu tot cu acea cutie de carton, spunându-și că avea să uite de el, că n-avea să-l folosească niciodată. N-am nevoie de radioul ăsta tâmpit, se gândi. Dar mai târziu, mult mai târziu, când toate fetele erau în paturile lor, îmbrăcate în cămăși de noapte, se rostogoli și se uită la Katie, care era în patul de dedesubt:
   - Azi am primit un cadou, spuse ea, incapabilă să se abțină.
   Incapabilă să reziste impulsului de a o mulțumi pe Katie, Katie cea cu păr negru, frumos, și cu ochi migdalați, în care mocnea mereu o năzbâtie.
   Katie căscă, de parcă un cadou ar fi ceva teribil de plictisitor:
   - Ce-ai primit?
   - Un radio.
   - Minți, răspunse Katie.
   - Ba nu, o contrazise CeCe, zâmbind și gândindu-se că, poate, radioul nu era complet inutil. Fratele meu vitreg a venit la Ziua de Vizită a Familiilor și mi l-a adus. Are bani.
   - Dacă ai avea un radio, spuse Roberta din patul ei aflat la peretele opus, l-am vedea. Radiourile sunt mari.
   - Nu și ăsta.
   Katie nu-și luase de la ea ochii ei negri, ca de vrăjitoare.
   - Bine, atunci, zise ea. Arată-ni-l.
   CeCe scoase cutia de sub saltea și se dădu jos din pat. Scoase radioul, îl porni și roti butonul, așa cum îi arătase Joseph.
   - Putem să ascultăm muzică și ce mai vrem noi, spuse ea. Joseph mi-a zis că sunt și concerte.
   Celelalte fete se dădură și ele jos din paturi și se strânseră în jurul ei, până și Sonia; toate patru păreau niște fantome, îmbrăcate în cămășile lor de noapte albe.
   - Ține volumul jos, șopti Roberta, aruncându-și peste umăr părul prins în coadă. Dacă aude Susan Brady, o să-l ia.
   Tăcură toate. CeCe învârti butonul și, din cutiuța aceea, răzbătu un mic zgomot, un piuit bruiat. Apoi se auziră voci.
   - Ce zici, Charlie?
   - Nu zic prea multe.
   - Nu asta am zis. Charlie, ce zici?
   - Ce-i asta? șopti Sonia? O emisiune de radio?
   Vocile se estompară, iar CeCe învârti iar butonul.
   Sunetul ușor metalic al unei viori birui bâzâitul și pluti prin cameră.
   - Bach, spuse Sonia.
   O bună bucată de vreme, nimeni nu mai spuse nimic. Afară se lăsa frigul și vântul urla, iar ele stăteau pe jos, turcește, privind fermecate la micul pătrat de metal și plastic din mijlocul lor și ascultând. CeCe se gândi la lumea de departe, ale cărei unde străbăteau aerul, pătrundeau în cutiuța aceea și se transformau în muzică. Se gândi la fratele ei care se întorcea la Baltimore, la surorile ei aflate, și ele, cine știe pe unde. Nu se gândi la brațele mamei ei care o împingeau sub apă. Toate astea există acolo, afară. Dacă aș putea pleca...

CAPITOLUL 15

      Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

     Fiona ajunse la casa lui Margaret Eden din Mitchell Place, o comunitate închisă, cu vile scumpe construite în anii de boom dinaintea crizei din 2008.
   Chiar și atunci, existența comunității se bazase mai mult pe speranță decât pe bogăția localnicilor; nu prea era cerere de vile luxoase din partea profesioniștilor bogați ai Barronsului, iar construirea caselor durase cu câțiva ani mai mult decât se preconizase.
   Acum, Mitchell Place rămăsese blocată între visurile celor câțiva rezidenți și realitatea unei comunități cu prea puțini chiriași. Casele erau bine întreținute, dar paznicul de la intrare era un amărât angajat pe o nimica toată, îmbrăcat într-o uniformă de poliester, iar pe ghereta lui scria clar că, după ora șapte seara, singura pază era asigurată de o cameră de supraveghere. Iarba din preajma porții era năpădită de buruieni; dincolo de gardul din fier forjat, Fiona văzu rămășițele unei piscine - fusese golită odată cu venirea toamnei și era posibil să rămână așa și vara viitoare.
   Ușa lui Margaret Eden o deschise o menajeră - o fată albă îmbrăcată într-o uniformă imaculată, cu părul prins la spate. Probabil că Anthony sunase s-o anunțe, pentru că menajera o invită înăuntru. Holul de la intrare era din marmură - strâmt, rece și aspru - iar Fiona se simți ca o slujnică angajată cu ziua când îi dădu menajerei haina. Jenată, își scoase fesul și îl îndesă într-una din mânecile jachetei, înainte s-o ia menajera.
   Fu condusă într-un salon, tot din marmură. Era gol, cu excepția câtorva piese de mobilier realizate într-un stil modern și auster. Margaret Eden nu se vedea pe nicăieri, așa că Fiona dădu roată încăperii, folosindu-și instinctele de jurnalist fără să-și dea seama. Nu erau acolo cărți sau mărunțișuri diverse. Nu se zărea niciun obiect personal lăsat la întâmplare.
   Pe polița șemineului era o fotografie înrămată a lui Anthony de când era mult mai tânăr, cu tocă și robă de absolvire, zâmbind. Mai era acolo o fotografie: un bărbat cu părul alb care îi dădea un aer distins - în mod evident, tatăl lui Anthony - pe un teren de golf.
   - Așadar, dumneata ești Fiona.
   Fiona se întoarse și văzu o femeie în vârstă care stătea chiar în spatele ei.
   Purta o bluză albă cu guler și pantaloni largi de stofa, iar pe umeri avea o jachetă tricotată, verde închis. Părul alb era ondulat și tuns scurt. Arăta ca o bunică, doar că ținuta îi era perfect dreaptă și elegantă și o fixa pe Fiona cu ochii ageri. O măsură ostentativ pe Fiona din cap până-n picioare, de parcă ar fi evaluat-o.
   - Doamnă Eden, spuse Fiona.
   - Eu sunt Margaret, o corectă femeia vârstnică. Iar tu ai fost la Idlewild, completă ea, întinzându-i mâna. Evident că Anthony mi-a spus. Niciodată, în viața lui, n-a fost în stare să țină vreun secret față de mine.
   - Era îngrijorat că o să vă supărați, spuse Fiona - deși Anthony spusese, de fapt dacă o să reușești vreodată să anticipezi ceva din ce face, spune sau gândește mama, atunci înseamnă că o cunoști mai bine decât mine.
   - Nu sunt supărată. Dar sunt curioasă, trebuie să recunosc. Aud că ai sărit gardul, hm? Ți-o fi frig. Vrei niște ceai?
   - Nu, mulțumesc.
   - În regulă. Atunci ia loc.
   Fiona se așeză pe una dintre canapelele incomode. Asta trebuia să fie un interviu, își aminti ea. Deschise gura să vorbească, dar Margaret i-o luă înainte:
   - Casa asta este înfiorătoare, zise ea. Nici nu e cazul s-o spui, am citit deja pe fața ta. Singurul lucru pe care îl pot spune în apărarea mea este că nu am decorat-o eu. Așa era aranjată când au eliberat-o ultimii locatari.
   - Casa nu vă aparține? întrebă Fiona, surprinsă.
   Margaret ridică din umeri:
   - Nu credeam că o să stăm mult. Doar cât să punem pe picioare proiectul Idlewild.
   - Ai fost elevă la Idlewild? întrebă Fiona.
   - Niciodată. Nici măcar nu sunt localnică, după cum cred că ai aflat deja când te-ai documentat. Sunt din Connecticut și am locuit cu soțul meu la New York.
   - Atunci de ce?
   Fiona părea să fi împrumutat de la Margaret felul direct de a spune lucrurile; așa că sări peste conversația de complezență și puse cea mai sinceră întrebare cu putință:
   - De ce Idlewild? De ce renovați tocmai locul ăla?
   Margaret se lăsă pe spătarul canapelei și o măsură iar cu privirea pe Fiona.
   - Te-aș putea întreba același lucru. De ce Idlewild? De ce scrii un articol despre locul acela? De ce ai sărit gardul azi dimineață? Hmmm?
   Ridică sprâncenele, în așteptare.
   Fiona tăcu.
   Până la urmă, tot Margaret vorbi:
   - Înțeleg că ai o istorie cu locul ăla. Știu cine e tatăl tău, știu că sora ți-a fost ucisă și lăsată acolo. La început, Anthony m-a întrebat doar dacă aș fi de acord să stau de vorbă cu un reporter, iar eu am refuzat. Nu mi-a zis și cu care reporter. Am aflat azi dimineață că ești sora lui Deb Sheridan, fiica lui Malcolm Sheridan și firește că auzisem despre crimă.
   Chiar și la New York? se gândi Fiona.
   - Dar nu despre mine vorbim, zise ea, aproape printre dinți. Ci despre dumneata.
   - Așa să fie? Bine. Renovez Idlewild pentru ca acolo să poată funcționa din nou o școală pentru fete. Astfel încât generațiile viitoare de fete să primească educație de calitate.
   Fiona își schimbă poziția pe canapeaua mohorâtă. Mâinile și picioarele tot nu i se încălziseră.
   - Nimeni de pe aici nu-și permite să-și trimită fiicele la o școală-internat, spuse ea. Și am văzut proprietatea. O să vă coste o avere numai să faceți clădirile alea să fie locuibile.
   - Parcă ai fi bărbată-meu, zâmbi Margaret, plimbând, absentă, un deget pe brățara de la cealaltă mână. Nu voia s-audă de proiectul ăsta. Îl ura din tot sufletul. La fel și Anthony. E îngrijorat că o să arunc pe apa sâmbetei toată moștenirea lui.
   - Dar asta nu pare să te îngrijoreze prea tare, zise Fiona.
   - Anthony o să aibă suficienți bani, spuse Margaret. Mereu a avut. E divorțat și nu are copii, așa că ne avem doar unul pe celălalt. Iar eu sunt încă vie. Deci am cumpărat Idlewild, cu care o să fac ce vreau.
   Nu eu controlez discuția asta, se gândi Fiona.
   - Chiar și cu acel cadavru găsit în puț? întrebă ea.
   Pe fața lui Margaret se zări o tresărire scurtă. Era prima emoție reală pe care o arăta femeia asta.
   - Dacă poliția nu reușește să găsească familia fetei, o să fac personal aranjamente ca să fie îngropată cum se cuvine. Apoi, proiectul de renovare va continua.
   - Nu se poate.
   Cuvintele îi scăpară Fionei înainte să le poată opri. Ieșiseră de undeva din adâncul ei, dintr-un hău în care se găsea ceva la care nu se gândea aproape niciodată. Durere, furie, revoltă. Revino-ți, Fiona, își spuse. Încercă s-o dreagă:
   - Nicio fată nu va dori să meargă la școala aceea.
   - Și totuși, atâtea fete au mers vreme de 60 de ani, spuse Margaret, neafectată de ieșirea Fionei.
   Se uită din nou la jurnalistă, dar de data asta cu ochi mai blânzi. Când îi vorbi, și tonul era mai jos, mai cald:
  - Spune-mi un lucru. Când ai fost la Idlewild. Ai văzut-o pe ea?
   Fiona simți cum îi îngheață pielea. Fata cu rochie neagră și văl, cea care stătea în picioare, pe câmp. Dar nu. Era imposibil.
   - Pe cine să văd?
   - Pe Mary Hand, răspunse Margaret.
   Fiona nu mai auzise numele acela, dar sunetul lui îi făcu stomacul să se strângă și creierul să se răsucească.
   - Nu știu - își drese glasul - nu știu cine e persoana.
   Dar Margaret era cu ochii pe ea și nu-i scăpa niciun detaliu.
   - Ba da, știi. Ai văzut-o. Azi dimineață, cred. Anthony mi-a spus că te-a găsit pe câmp.
Fiona se uită la ea, oripilată:
   - Asta e? Despre asta e vorba? Ești un fel de vânător de fantome?
   - Era îmbrăcată într-o rochie neagră, așa-i? zise Margaret. Și avea fața acoperită de un văl. Ți-a spus ceva?
   Se priveau în ochi, iar Fiona nu reușea să-și smulgă privirea. Din senin, își aminti cuvintele scrijelite în geamul acelei clase: Good Night Girl.
   - Cine e? întrebă ea. Cine e Mary Hand?
   - E o legendă, răspunse Margaret. Nu știu dacă a existat, sau cine era. Am cheltuit mulți bani căutând informații despre ea. Nici măcar nu știu dacă e adevărată.
   - O elevă?
   Margaret ridică din umeri și se lăsă iar pe spătar, destrămând conexiunea.
   - Cine știe? Cel mai mult mi-ar plăcea să fac rost de dosarele de la Idlewild, ca să văd cu ochii mei. Dar nu erau acolo când am cumpărat proprietatea. Anthony zice că au dispărut.
   Fiona rămase nemișcată. Nu se gândi nici la Sarah London, nici la Cathy care îi împărtășise secretul mătușii sale, și anume că dosarele erau în magazia ei.
   - Crezi că asta va răspunde la toate întrebările dumitale? Crezi că fantoma asta, Mary Hand, apare pe undeva în dosare?
   Margaret zâmbi:
   - Cred că dosarele ar fi lămuritoare. Tu nu crezi?

CAPITOLUL 16

        Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

       Jamie insistă să meargă cu ea să ia dosarele din magazia lui Sarah London.
   Era joi, ziua lui liberă, pentru că în calitate de junior la secția de poliție - Jamie avea 29 de ani, dar nu erau prea mulți recruți acolo - el lucra în fiecare weekend. Ca un adevărat descendent al unei familii de polițiști, nu acceptă sugestia Fionei de a-și lua de-a binelea o zi liberă, așa că o duse cu mașina la East Mills, ca să golească vechea magazie înțesată de hârtii care zăcuseră acolo timp de treizeci și cinci de ani.
   Fiona cedă, incapabilă să-i reziste nu doar lui Jamie, ci și umerilor lui lați care aveau să-i fie de mare ajutor la căratul cutiilor, precum și SUV-ului său care era mult mai mare decât mașina ei. Așadar, ieșiră de pe autostradă pe breteaua cu două benzi chiar când soarele cobora și el, aruncându-le în ochi o lumină diafană, de toamnă, deși era trecut de ora nouă. Zilele deveneau tot mai scurte și, curând, aveau să fie în miezul plumburiu al iernii, când soarele nu mai reușea să încălzească aerul, indiferent cât de strălucitor era, iar lumina dispărea de la ora cinci.
   Vorbiră pe drum; Jamie era îmbrăcat în jeanși și o cămașă ecosez, groasă, pe sub care avea un tricou. Își pieptănase părul spre spate. Într-o mână avea o cafea de la Dunkin’ Donuts, iar cu cealaltă conducea. Fiona purta un pulover și jeanși, avea părul prins în coadă și se rezemase de portiera din dreapta, sorbindu-și cafeaua cu înghițituri mici în timp ce discutau. Trecuse ceva timp de când nu mai petrecuseră o zi împreună - vreo două, poate chiar trei săptămâni. Jamie făcea cât de multe ore suplimentare îi permitea bugetul secției, iar programul Fionei era la fel de aglomerat - nici bine nu termina de lucrat la un articol, că se apuca de altul. Subiectele lor de conversație obișnuite erau lejere, dar astăzi nu era cazul. Fiona avea prea multe în minte. Jamie, ca de obicei, era un bun ascultător și, aproape fără să-și dea seama, cuvintele începură să curgă.
   Îi povesti despre vizita ei la Idlewild. Nu fusese unul dintre cele mai bune momente din viața ei și încă nu știa ce să creadă despre cele văzute acolo, pe câmp. Dar se forță să povestească pe un ton cât putea de realist. Jamie nu o certă pentru că intrase ilegal pe acea proprietate, nici pentru că nu-i răspunsese la mesaje și ascultă povestea ei despre fantomă cu o tăcere uluită.
   - Doamne, Iisuse, Fiona, spuse el la final.
   Fiona luă o înghițitură mare de cafea.
   - Hai, zi-o, îl îndemnă ea. Dacă tu crezi că ar trebui să iau pastile, spune-o și gata.
   El scutură din cap:
   - Nicio pastilă. Nu pot să spun că știu ce ai văzut tu acolo, dar nu cred că ești nebună.
   Fiona se holbă la el, așteptând să mai spună ceva. Dar tăcerea se așternu între ei, spartă doar de sunetul motorului mașinii.
   - Atât? Chiar crezi că am văzut o fantomă?
   - De ce nu? zise el, luând-o prin surprindere. Vrei să spun că e imposibil? De unde dracu’ să știu eu dacă e posibil sau nu? Puștii zic mereu că locul ăla e bântuit.
   - Ai auzit vreodată numele Mary Hand? întrebă Fiona.
   - Nu, scutură el din cap.
   - Margaret Eden a auzit. Mi-a zis că există o legendă despre o fată pe nume Mary Hand care ar bântui locul ăla. Cu toate astea, Margaret spune că ea n-a fost niciodată elevă la Idlewild și că nici nu e de pe aici.
   Se opri și se uită în gol pe geam:
   - Margaret știa ce-am văzut acolo, Jamie. Știa.
   - Există vreo posibilitate ca femeia asta să fi reluat ceva ce-i spuseseși tu deja?
   Fiona se gândi la conversația avută:
   - Nu. Margaret a descris rochia neagră și vălul. Nu-i zisesem nimic despre asta. Nici măcar nu recunoscusem nimic.
   - O fată cu văl, zise Jamie, gânditor. Povestea asta n-am mai auzit-o. Pe de altă parte, nici n-am îndrăznit să merg cu ceilalți copii la Idlewild când eram mic. Eu eram puștiul cuminte și tocilar, care avea să devină polițist. Tu?
   Fiona scutură din cap:
   - Pe Deb o interesau prietenele ei și băieții, nu vânătorile de fantome. Așa că nici pe mine nu mă interesau.
   Cuvintele tăiară adânc în amintirea limpede ca un cristal. Deb era cu 3 ani mai mare, iar Fiona o imita în toate cele - purtase hainele care-i rămăseseră mici lui Deb, pantofii ei vechi, gecile ei vechi. Era mai tăcută și mai introvertită decât sora ei extrem de sociabilă, dar se străduia să se schimbe. Deb îi fusese model și, atunci când murise, modelul dispăruse, iar Fiona rămăsese dezorientată. Era așa de 20 de ani.
   - Dacă asta... - i se părea ciudat să vorbească despre o fantomă ca și cum ar fi fost ceva real - ... dacă Mary Hand a fost acolo în toți anii ăștia, sigur a mai văzut-o și altcineva în afară de mine. Sarah London mi-a spus că toată lumea de la școală era îngrozită de ceva. Dar nu auzise în viața ei de Margaret.
   - Deci Sarah London știe, spuse Jamie. Poate că Mary Hand era elevă. Dacă e așa, ar trebui să existe ceva despre ea în dosare.
   - Așa crede și Margaret, zise Fiona, bând ultima gură de cafea. Vrea să pună mâna pe dosarele astea. E o cucoană în vârstă și foarte șmecheră. Nu-mi dau seama ce urmărește - dacă e vorba de bani, de fantome sau de altceva. Dar e clar că dosarele au de-a face cu asta. Probabil bănuiește că eu știu unde sunt.
   - Ei, atunci i-ai luat-o înainte, rânji Jamie. Să vedem ce se întâmplă când află că le ai. Poate că o să te abordeze altfel.
   Fiona îi zâmbi.
   - Ce-i? întrebă el, aruncându-i o privire.
   - Te-a atras și pe tine povestea, recunoaște.
   - Poate.
   - Poate, îl imită ea.
   Intrară cu mașina pe aleea lui Sarah London și Jamie opri motorul. Inima Fionei tresări, pentru că știa acea privire din ochii lui. Îl urmări cum lasă jos paharul de cafea, se apleacă spre ea și îi cuprinde fața în palme.
   O sărută încet, temeinic și fără grabă. Fiona încercă să nu se piardă cu firea, dar era mult prea talentat; simți asprimea bărbii lui pe piele și apăsarea degetelor și, fără să-și dea seama, îl prinse de încheieturi și-i răspunse la sărut, mușcându-i ușor buza de jos, moment în care el scoase un sunet ce vibră în gura ei și o sărută și mai apăsat. Uneori, săruturile lor erau complicate, un soi de conversație aparte, dar de data asta nu era așa - de data asta era doar Jamie care o săruta în mașina lui în care se strecura lumina soarelui, o rază care făcea ca acest moment să pară nesfârșit.
   În cele din urmă, se opriră să-și tragă sufletul.
   - Vino la cină acasă la părinții mei diseară, spuse el, cu mâinile încă pe fața ei și atingându-i obrazul cu răsuflarea lui caldă.
   Fiona se crispă. Îi întâlnise o singură dată pe părinții lui Jamie; fusese o interacțiune scurtă, dar era destul de sigură că nu-și doreau o jurnalistă pentru fiul lor iubit.
   - Nu cred că e o idee bună.
   - Ba da.
   O sărută pe gât și ea încercă să nu se înfiorare.
   - Ne vedem de un an, Fee. Cina cu părinții face parte din combinație.
   Așa era. Știa și ea asta. Dar o seară cu părinții - Doamne. Nu era pregătită pentru așa ceva.
   - Nu mă pricep la chestia asta, îl preveni ea. Să joc rolul iubitei perfecte. Ba chiar sunt praf.
   - Știu, zise el, apoi râse când o simți ofensată. Dar m-au tot întrebat de tine. Mai ales mama. Vrea să-ți dea să mănânci friptură la cuptor și să-ți pună întrebări despre intențiile tale.
   - Vai de mine.
   Fionei nici măcar nu-i plăcea friptura la cuptor. Cu o seară înainte mâncase covrigei la cină.
   - Știu că am luat-o încet, Fee. Înțeleg. Și eu vreau s-o luăm încet. Dar a sosit vremea.
   Fir-ar. Avea dreptate. Nu puteau să amâne la nesfârșit.
   - Uite care-i treaba, pot să trec prin asta; dar, dacă o facem, oamenii or să creadă că e ceva serios.
   Își regretă imediat cuvintele - putea duce la dar ce vrei să spui, chiar e ceva serios - și se gândi că Jamie ar putea s-o contrazică. Însă el oftă și se lăsă pe spătar:
   - Știu, spuse el. Dar trebuie să le dau ceva. Mama chiar m-a întrebat când o să-mi găsesc o fată ca lumea și să mă așez la casa mea.
   Fiona tăcu, surprinsă de faptul că ideea o cam speriase. Simți cum alte cuvinte i se înghesuie pe limbă - Asta îți dorești? Să te însori și să te așezi la casa ta? - dar tăcu. Dacă îl întreba și el îi răspundea Da, asta îmi doresc?
   Nu aveau să poarte discuția asta.
   Trecuse doar un an. Nu era așa de mult; în fond, era 2014. Nimeni nu se mai aștepta ca un cuplu să se curteze și să se căsătorească așa cum se întâmpla în 1950. Dar Jamie era mai tânăr decât ea și nu-l crescuseră niște părinți hippie, liber-cugetători. Nici măcar nu avea cine știe ce pretenții.
   Oricât i-ar fi displăcut ideea cinei cu părinții, putea s-o facă. Pentru el. Să strângă din dinți și să meargă.
   - Bine, zise ea în cele din urmă, lovindu-l ușor în piept. Merg, bine? O să mănânc și friptură la cuptor. Acum hai să ne vedem de treabă. Dacă se uită acum pe geam, cucoana aia bătrână o să facă infarct.
   Jamie rânji și își luă jacheta de pe bancheta din spate.
   Domnișoara London nu se uita pe geam. Nici la ușă nu veni, deși bătură de câteva ori. Îngrijorată, Fiona scoase telefonul și se duse în capătul aleii, încercând să prindă semnal. Abia când ajunse aproape în mijlocul străzii găsi un loc de unde s-o poată suna pe Cathy.
   - A trebuit s-o duc pe mătușa Sairy la un control, spuse aceasta. Doctorul a schimbat programarea și nu putea să rateze controlul. Du-te în spate, la magazie. Am lăsat cheia sub piticul ăla de grădină vechi.
   Ocoliră casa și ajunseră în curtea din spate.
  Domnișoara London nu avea vecini pe partea aceea, iar curtea cobora într-un desiș de brazi imenși care se conturau, drepți și întunecați, pe cerul plumburiu. Dincolo de ei era o câmpie făcută din petice și o stație de electricitate brăzdată de turnuri metalice. Ciorile croncăneau undeva, în văzduh, iar motorul unui camion duduia pe autostrada care trecea prin apropiere.
   În spatele casei vechi era o magazie făcută din plăci de plastic gros, verde închis. Fiona pipăi pe sub piticul de grădină, în căutarea cheii, iar Jamie îndepărtă din fața ușii magaziei lopata pentru zăpadă și butoiul din lemn.
   Ușa era ruginită, încuiată cu un lacăt tocit de vreme și de intemperii. Fiona se îndoi o clipă că acel lacăt străvechi s-ar mai deschide, însă cheia intră cu ușurință, iar Jamie desfăcu lacătul și deschise ușa.
   - Vai, drace, spuse el.
   Magazia era plină - îndesată - de dosare așezate în cutii de carton, puse din podea până în tavan, unele dintre ele turtite de greutatea pe o care o purtaseră timp de jumătate de secol. Inima Fionei începu să bată mai repede. Asta era: 60 de ani din istoria școlii Idlewild, adunată în magazia unei bătrâne. Pe aici, pe undeva, era răspunsul la întrebarea Cine era Sonia Gallipeau, poate chiar și informații despre locul de unde venea. Pe aici, pe undeva, erau dosarele prietenelor Soniei, iar unele dintre ele puteau fi încă în viață. Pe aici, pe undeva, putea fi și un dosar despre o fată pe nume Mary Hand.
   Nu se putu abține, așa că trase de prima cutie pe care-i picară ochii și o scoase din teanc; o puse pe podeaua rece și o deschise. Înăuntru erau manuale vechi și îngălbenite. Cel de deasupra se numea Gramatica Limbii Latine pentru fete.
   Jamie citi și el titlul, peste umărul ei.
  - Ah, ăsta-i din vremurile bune, comentă el, când se pare că Latina era diferită pentru fete.
   Fiona dădu din cap. Ridică manualul și, sub el, descoperi și altele.
   Biologie. Istorie.
   - S-ar părea că domnișoara London a vrut să păstreze și programa, nu doar dosarele. O să-ncapă toate astea în SUV-ul tău?
   Jamie se uită în jur, calculând.
   - Da. Întrebarea mai importantă este alta: o să le ții pe toate în apartamentul tău?
   - Am loc.
   Bărbatul ridică din umeri, luă cutia și o duse la mașină.
   Dură aproape 90 de minute să golească magazia. Având în vedere cât timp stătuseră acolo cutiile, era surprinzător pe cât de puține le stricase apa. Chiar și când era vorba despre construirea de magazii izolate cu vinil, yankeii se mândreau cu meșteșugul lor în anii ’70. Plecară cu tot Idlewild-ul în portbagajul SUV-ului lui Jamie, însoțit de un miros de carton ud.

      În total, erau 21 de cutii. După ce le descărcară în micul ei apartament, Fiona încercă să le organizeze cumva, aranjându-le în living.
   Unele cutii conțineau teste și planuri de lecție; pe acelea le consideră neimportante și le împinse la perete. Altele conțineau evidențe contabile - salarizare, facturi de la furnizori; pe acestea le puse alături, la categoria „poate”. Unele păreau să conțină obiecte răzlețe, probabil luate de prin sălile de clasă în ultima zi, chiar înainte de închidere: un glob pământesc, o riglă de calcul, un afiș rulat, manualele vechi. Pe acestea, Fiona le puse deoparte, considerându-le fascinante, dar nu obligatorii pentru articol. La sfârșit, avea să le fotografieze ca să pună povestea într-un context atunci când avea să fie publicată.
   Ultimele cutii erau cele cu dosarele elevelor. Fiona și Jamie comandară mâncare chinezească la prânz și o împărțiră frățește în timp ce căutau numele de pe lista întocmită de Fiona, dar și alte nume care li se păreau interesante. În cutia din fața lui Jamie erau dosarele cu litera G, iar primul pe care îl scoase era al Soniei Gallipeau.
   Pe prima pagină erau notate înălțimea, greutatea, vârsta, măsura pentru uniformă și data de înscriere a Soniei la Idlewild. Cel mai apropiat membru al familiei era trecut stră-unchiul ei, domnul Henry Dubois din Burlington, un nume pe care Jamie îl recunoscu din propriile căutări legate de rudele Soniei. Henry Dubois și soția lui, Eleanor, erau cei pe care Sonia îi vizitase în weekendul de dinainte de a fi ucisă; ei o duseseră la autobuz. Ultimii oameni care o văzuseră în viață. Amândoi erau morți și nu aveau copii.
   Nu era nicio poză. Fiona se pomeni întrebându-se cum arăta Sonia.
   Mai erau câteva pagini cu notele Soniei - toate erau mari. O profesoară scrisese cu creionul: Isteață și tăcută. Capacitate bună de memorare.
   Condiție fizică adecvată. Judecând după cadavru, Sonia era plăpândă; dacă fusese într-un lagăr de concentrare ar fi suferit de malnutriție în perioada de creștere, dar ar fi trebuit să fie puternică să supraviețuiască. Fiona își propuse să ceară opinia unui medic despre asta.
   Cineva adăugase în dosar un bilet semnat de Gerta Hedmeyer, asistenta medicală de la Idlewild. Elevă adusă la infirmerie în data de 4 noiembrie, 1950. Leșinată în timpul Grădinăritului săptămânal. Motiv necunoscut. Eleva este slabă; posibilă lipsă de fier. A reclamat durere de cap. Administrat aspirină elevei și recomandat odihnă. Eliberată în grija Robertei Greene, colega de cameră a elevei.
   - Uite-o pe Roberta, îi spuse Jamie Fionei, care citea peste umărul lui. Dovada că erau prietene. Trebuie să vorbim cu ea.
  Fiona se uită lung la bilet. În clipa asta, Roberta Greene, care-și dusese prietena la infirmerie când aceasta leșinase, cu șaizeci și patru de ani în urmă, era cea mai apropiată persoană pe care Sonia Gallipeau o putea numi „familie”. Cu siguranță era momentul să discute cu Roberta.
   - Asta e interesant, spuse Jamie, arătând spre biletul asistentei. Zice aici că suspectează o lipsă de fier.
   - E codificat, explică Fiona.
   - Ce?
   - Înseamnă că Sonia era la menstruație în ziua în care a leșinat. Era modalitatea politicoasă de a vorbi despre asta pe vremea aia. Fostul nostru doctor încă folosea expresia asta când eram eu mică.
   - Dar sunt notițele asistentei, protestă el. Într-o școală-internat unde erau doar fete și femei. Nu era niciun bărbat pe o distanță de kilometri întregi.
   - Nu contează. Nota ei ajungea în dosar, unde putea să citească oricine. Tot trebuia să se exprime politicos. E o chestie a acelei generații.
   Jamie scutură din cap:
   - Generația aia mă lasă cu gura căscată. Nu vorbeau despre absolut nimic. Bunicul meu a luptat în război și nu a vorbit niciodată despre asta, nici măcar cu tata. Ditamai războiul, iar el n-a zis nicio vorbuliță.
   - Așa e, spuse Fiona. În dosarul ăsta nu apare nimic despre faptul că Sonia ar fi fost într-un lagăr de concentrare. Asistenta nici măcar nu știa dacă a fost așa sau nu. Dacă da, fata asta a trăit o experiență despre care nu a vorbit niciodată. Toate fetele astea - fetele de la Idlewild. Indiferent prin ce au trecut, oricare ar fi fost motivul pentru care au ajuns la internat, probabil că n-au vorbit niciodată despre asta. Așa se făcea pe atunci.
   Pe următoarea și totodată ultima pagină din dosar scria despre dispariția Soniei. Julia Patton, directoarea de la Idlewild, fusese cea care introdusese informația, pe o foaie A4, bătută ordonat la mașină.

   5 Decembrie, 1950
   Idlewild Hall
   Eu, Julia Patton, directoarea școlii-internat Idlewild Hall, declar că în data de 28 noiembrie 1950 eleva Sonia Gallipeau a primit permisiunea de a pleca pentru a-și vizita rudele. A părăsit școala la ora 11:00 în ziua de vineri, 28 noiembrie, cu intenția de a lua autobuzul de 12:00 spre Burlington. Era îmbrăcată cu o haină de lână și avea asupra ei o valiză.
   Mai multe eleve au văzut-o îndreptându-se spre stația de autobuz de pe Șoseaua Old Barrons.
   De asemenea, declar că Sonia Gallipeau nu s-a întors la Idlewild Hall nici în ziua stabilită, 30 noiembrie 1950, nici în altă zi. Declar sub jurământ că nu a mai fost văzută nici de mine, de vreo profesoară aflată în subordinea mea, sau de vreo elevă aflată sub supravegherea mea. În dimineața zilei de 1 decembrie 1950, când am fost informată de o membră a personalului că Sonia nu s-a întors, am telefonat poliției din Barrons și am reclamat dispariția ei.
   Am fost audiată de ofițerii Daniel O’Leary și Garrett Creel și am dat o declarație. De asemenea, am ajutat poliția să cerceteze pădurea de lângă Șoseaua Old Barrons, atunci când poliția a fost informată că Sonia s-a urcat în autobuzul care pleca din Burlington în data de 29 noiembrie 1950.
   Am găsit o valiză pe care am recunoscut-o ca aparținându-i Soniei, obiect care se află acum în biroul meu.
   Convingerea mea este că Sonia a fugit, cel mai probabil cu ajutorul unei alte persoane, probabil un băiat.
   Semnătura,
   Julia Patton

    În josul paginii era o adăugire scrisă de mână: Addendum, 9 decembrie, 1950: Valiza a dispărut din biroul meu. Nu a fost găsită. JP.
   Jamie lăsă jos dosarul, se ridică și porni cu pași apăsați spre fereastră. Nu spuse nimic.
   Fiona își trecu o mână prin păr, apoi luă declarația Juliei Patton. Întoarse foaia și remarcă urmele vagi de indigo de pe dosul paginii.
   - A fost bătută la mașină cu un indigo dedesubt, spuse ea. Probabil că a dat poliției un exemplar.
   Deși adăugirea făcută mai târziu cu siguranță nu ajunsese la poliție.
   - Asta nu există în dosarul de dispariție, spuse Jamie. Acolo apare doar raportul întocmit de Daniel O’Leary.
   - Și e ciudat? îl întrebă Fiona. E aiurea să lipsească pagini din dosare?
   - Într-un dosar vechi de 64 de ani? Nu știu. Presupun că nu.
   Jamie tăcu din nou. Probabil că se gândea la Garrett Creel Senior, bunicul lui, cel care o audiase pe Julia Patton în acest caz de dispariție, împreună cu colegul lui, și ce reieșea din dosar despre felul în care lucrase. Fiona îl lăsă puțin să se lupte cu gândul ăsta.
   - Erau alte vremuri, spuse Jamie într-un final, dar e destul de clar că nimeni nu a luat în serios dispariția Soniei. Nici măcar bunicul meu, adăugă el, după o pauză.
   Asta îl deranja. Jamie era mândru că se trăgea dintr-o familie cu tradiție în poliție.
   - Au judecat-o destul de aspru pe Sonia, admise Fiona, mai ales directoarea. Știu că a plecat de la rude, dar să tragi concluzia că a fugit cu un băiat? Vorbim despre o fată care trăia sub strictă supraveghere, la un internat. Nu prea cred că umbla să facă ravagii prin Barrons, seducând băieți. Plus că nu avea valiza cu ea.
   - Nu-nțeleg, spuse Jamie, continuând să se uite pe fereastră. Cum de nu s-a gândit nimeni că a pățit ceva rău? Cum de nu le-a trecut prin minte? Era doar o fată de 15 ani care și-a aruncat valiza și a dispărut.
   Din senin, Fionei îi veniră în minte cuvintele lui Malcolm: Era evreică? În dosarul de la școală nu apărea nimic din care să reiasă că Sonia era evreică, dar dacă totuși era? Oare poliția locală ar fi căutat o fată evreică fugită cu același zel cu care ar fi căutat o fată catolică din zonă?
   Și cine luase valiza Soniei din biroul Juliei Patton? Ucigașul a aruncat cadavrul Soniei în puț - zona aceea se vede destul de bine de la fereastra biroului directoarei. Oare tot ucigașul să fi luat și valiza? Dacă valiza conținea un indiciu despre identitatea criminalului, acesta s-ar fi descotorosit de ea. Să fi știut Julia Patton cine a ucis-o pe Sonia? Să fi ucis-o chiar ea?
   Fiona mai citi o dată nota directoarei.
   - Mi se pare ciudat că a plecat de la stră-mătușa și stră-unchiul ei cu o zi mai devreme. A făcut cale lungă ca să-i viziteze. De ce s-a hotărât brusc să plece de la ei?
   Jamie scutură din cap:
   - S-ar putea să nu aflăm niciodată.
   Fiona lăsă jos dosarul.
   - Hai să continuăm, spuse ea. Nu putem să răspundem acum la întrebările astea. Hai să căutăm dosarele celorlalte fete.
   - N-avem timp, spuse Jamie, dezlipindu-și, în sfârșit, privirea de la geam și uitându-se la ceas. Trebuie să ajungem la cină, la părinții mei.
   - Nu, nu! Faci mișto de mine.
   Jamie scutură din cap.
   - Ai promis, așa că vii. Dosarele astea o să fie tot aici când ne întoarcem.
   - Nu pot să plec.
   Când se uita la cutiile pe care își dorea așa de mult să le deschidă, simțea o durere fizică.
   - Ba poți.
   Fără tragere de inimă, se ridică de pe podea și își scutură cu palmele jeanșii.
   - Bine. Dar nu mă apuc să mă înțolesc. Și venim înapoi.
   - După cină, spuse Jamie. Promit.
   Erau în mașina lui Jamie care tocmai intra pe Strada Meredith când Fionei îi sună telefonul. Era tatăl ei.
   - Am aflat ceva, spuse el imediat ce femeia îi răspunse. Despre fata ta, Sonia.
   Fiona simți cum i se usucă gura:
   - Ce-i?
   - L-am rugat pe un prieten profesor să mă pună în legătură cu o studentă care să cerceteze arhivele. A găsit-o pe o listă de pasageri a unui vapor care pleca din Calais în 1947. Sonia Gallipeau, vârsta de 12 ani. Călătorea singură. Aceeași dată a nașterii ca a fetei tale.
   - Ea e, zise Fiona.
   - Pe listă apare și domiciliul ei anterior, spuse Malcolm. Un oficial ștersese informația respectivă, dar probabil că spusese chiar fata.
   Fiona închise ochii, să nu mai vadă asfaltul, copacii desfrunziți și cerul gri, să nu mai vadă nimic.
   - Spune-mi, îi ceru ea.
   - Îmi pare rău, iubito, spuse tatăl ei. Domiciliul ei anterior a fost închisoarea Ravensbruck.

CAPITOLUL 17

       Barrons, Vermont
    Noiembrie 1950

     Roberta

    Dintre cele mai detestate cursuri de la Idlewild - adică majoritatea - grădinăritul săptămânal era cel mai rău. Roberta presupunea că toată povestea asta se trăgea dintr-o idee greșită conform căreia casnicele viitorului ar trebui să-și poată cultiva singure legumele de care aveau nevoie. Sau poate că venea din ideea că școala ar urma să utilizeze produsele proprii, ca o mănăstire. În orice caz, fiecare fată de la Idlewild trebuia să petreacă o oră, săptămânal, în grădina școlii, săpând cu disperare în țărână și atentă să nu-și murdărească uniforma când umbla printre plantele putrezite.
   Era noiembrie de-acum, o lună rece și aspră. Roberta stătea aliniată cu alte 4 fete, iar doamna Peabody îi dădea fiecăreia câte o unealtă de grădinărit.
   - La primăvară vom începe să cultivăm și salată verde, așa că astăzi săpăm să facem loc pentru ea înainte să înghețe pământul.
   Le arătă o parcelă amărâtă, plină de buruieni uscate și de pietre.
   - O oră, fetelor. Apucați-vă de treabă.
   Roberta se uită la Sonia, care stătea chiar lângă ea. Sonia se cuibărise în haina ei veche de lână, cu o față suptă și tristă și cu mâinile subțiri odihnindu-i-se pe cazma.
   - Ți-e bine?
   - Bon.
   Sonia își șterse nasul cu dosul mâinii. Fata reîncepea să vorbească în franceză când era obosită.
   Roberta își încheie până-n gât nasturii hainei și se aplecă să lucreze.
   Fetele nu urau neapărat grădinăritul, ci grădina în sine. Amplasată acolo unde se suprapuneau umbra clădirii principale și cea a sălii de mese, grădina era mereu rece, jilavă și mucegăită, indiferent de anotimp.
   Ferestrele ambelor clădiri păreau să privească fără le să vadă pe fetele care lucrau acolo. La Idlewild se perpetuase o legendă potrivit căreia copilul lui Mary Hand era îngropat în grădină, dar nici măcar asta nu făcea mai atrăgătoare sesiunea de Grădinărit săptămânal. De fiecare dată când săpa acolo, Roberta se aștepta să dea peste oase de bebeluș.
   Fetele stăteau aplecate și munceau, iar răsuflarea le era vizibilă în aerul dimineții, în vreme ce soarele slab de octombrie care lumina poiana le lăsa pe toate într-o umbră deasă. Roberta simți cum pantofii i se afundă în clisă - grădina era mereu udă, cu firicele de apă ce se scurgeau printre bulgării de pământ proaspăt săpat.
   Mary Van Woorten ridică privirea și se uită lung la Sonia.
   - Nu sapi, constată ea, țuguindu-și buzele pe fața palidă și rotundă.
   - Ba sap, spuse Sonia, acru, înfigând cazmaua în pământ.
   - Ba nu. Trebuie să sapi mai adânc, așa, ca toată lumea.
   - Las-o în pace, spuse Roberta.
   Se uită la Sonia cu coada ochiului. Fata ținea strâns unealta și o înfigea în pământul reavăn, dar nu scotea cine știe ce. Îi clănțăneau dinții. Sonia era firavă, dar puternică; ce făcea acum era neobișnuit pentru ea.
   - Sonia? spuse Roberta, încet.
   - Sunt bine.
   De parcă ar fi vrut să-și susțină spusele, Sonia împinse din nou cazmaua în pământ.
   - Nici măcar n-ai făcut o gaură! insistă Mary.
   Sonia ridică privirea și izbucni. Îi tremurau mâinile de nervi:
   - Proasto! Tu n-a trebuit să sapi niciodată. N-ai fost obligată să sapi.
   - Ce vrei să spui? întrebă Mary. Sap chiar în clipa asta.
   - Cred că ceva nu-i în regulă cu ea, interveni Margaret Kevin. Mary, gata.
   - Taci! țipă Sonia, luându-le prin surprindere pe toate, inclusiv pe Roberta, care nu-și mai văzuse niciodată prietena atât de furioasă. Tăceți toate din gură și lăsați-mă în pace!
   Continuară să sape în liniște. Roberta se uită peste umăr și o văzu pe doamna Peabody fumând o țigară lângă ușa clădirii corpului didactic, unde discuta pe ton scăzut cu doamna Wentworth. Râdeau de ceva, iar doamna Wentworth scutură din cap. Văzute din umbra densă în care se aflau fetele, cele două profesoare păreau scăldate în raze, de parcă le-ar fi privit printr-un portal magic.
   Se uită la parcela pe care o săpa, la bulgării de pământ urâți și neregulați.
   Oase de copil. Mereu când era aici se gândea la oase de copil. Falange, tibii, un craniu mic și moale...
   Nu te gândi la asta. Nu te gândi.
   Cazmaua îi alunecă și, preț de-o clipă, sub metal se văzu ceva alb și cărnos, ceva palid, moale și putrezit. Roberta tresări și scăpă cazmaua din mână, gata să țipe, dar își dădu seama că retezase doar o ciupercă imensă, ascunsă în pământul rece și umed.
   Tocmai încerca să se calmeze, când auzi o răsuflare lângă ea, ca un oftat.
   Se întoarse și o văzu pe Sonia căzând în genunchi, în țărână. Nu scăpase din mână lopata, iar mâinile îi alunecau pe coada acesteia, în timp ce se lăsa în jos. Roberta se aplecă și își apucă prietena de umeri.
   - Pot, spuse Sonia, cu capul atât de plecat, încât aproape că atingea pământul cu fruntea își dădu ochii peste cap.
  -  Doamnă Peabody! strigă Mary Van Woorten.
   - Sonia, șopti Roberta, strângând-o și mai tare.
   Umerii Soniei se încordară și, fără zgomot, fata vomă câțiva stropi de salivă pe pământ. Apoi se prăbuși, cu ochii închiși. Roberta o strânse în brațe. Prietena ei era ușoară ca un fulg.

      - Ai dormit? Ai mâncat? întrebă domnișoara Hedmeyer, asistenta medicală a școlii.
   - Da, madame, răspunse Sonia cu voce slabă, obosită.
   Domnișoara Hedmeyer își înfipse degetele sub mandibula Soniei, palpându-i ganglionii.
   - Nicio inflamație, spuse ea. Nici febră. Ce altceva ai?
   - Mă doare capul, madame.
   Mușcându-și degetul, Roberta se uită cum domnișoara Hedmeyer ia un flacon cu aspirină dintr-un dulap și scoate din el câteva pastile mari, ca de cretă.
   - Am mai văzut asta, spuse domnișoara Hedmeyer.
   Părul ei blond deschis contrasta cu nenumărații pistrui de pe nas. Atunci când nu trata diversele suferințe ale fetelor de la Idlewild, le preda o minimă programă de biologie, chimie și altele asemenea - în principiu, tabelul periodic al elementelor și procesul de fotosinteză, amestecate uneori cu explicații privind fenomenele de ploaie și ninsoare. Se presupunea că viitoarele casnice nu au nevoie de cunoștințe științifice solide.
   - Unele fete pățesc asta când li se cere să facă efort fizic în acea perioadă a lunii. Am dreptate?
   Sonia clipi și rămase tăcută; până și Roberta observă cât de umilită se simțea.
   - Odihnește-te puțin, spuse domnișoara Hedmeyer, bătând-o ușor pe braț, prin mâneca groasă a puloverului-uniformă. Fetele ca tine... trebuie să vă întăriți nițel. Nu e nimic în neregulă cu voi. Vă hrănim bine aici.
   Sonia răspunse, aproape în șoaptă:
   - Da, madame.
   - Și mai ușor cu franceza, te rog. Suntem în America.
   Se întoarse spre Roberta:
   - O să vorbesc cu doamna Peabody să vă lase libere în ora următoare, ca să ai grijă nu leșine din nou. De vreme ce tu faci parte din echipa de hochei, cel mai probabil că va fi de acord.
   Roberta nu ridică privirea:
   - Mulțumim, domnișoară Hedmeyer.
   O luă de mână pe Sonia și ieșiră din încăpere. Se gândi o clipă dacă nu cumva ar fi mai bine să-și pună pe după umeri brațul fetei și mai degrabă s-o care până în camera lor, dar Sonia rămase dreaptă chiar și când urcară pe scări; totuși, nu-și luă mâna transpirată din cea a Robertei și nu ridică ochii din pământ.
   Când ajunseră în cameră, Roberta o ajută să-și scoată ciorapii și pantofii năclăiți de noroi. Rămaseră tăcute amândouă; Roberta agăță ciorapii pe clanță, ca să se usuce - noroiul uscat era mai ușor de curățat la chiuvetă decât cel ud - iar Sonia dădu cuvertura la o parte și se întinse în pat, îmbrăcată în fustă și pulover. Își încrucișă mâinile la piept.
   Roberta se descălță și ea și se așeză pe marginea patului, uitându-se la fața extrem de palidă a prietenei ei.
   - Spune-mi, îi ceru ea.
   Sonia se uita în gol, spre stinghiile de lemn care alcătuiau patul de deasupra ei, cel în care dormea Roberta.
   - E o poveste tristă, zise ea.
   - Toate avem povești triste, replică Roberta, cu gândul la unchiul Van. Te rog, stărui ea, fără să se gândească.
   Acest ultim cuvânt păru să o ia prin surprindere pe Sonia, care îi aruncă Robertei o privire scurtă, apoi se uită din nou în altă parte. Îi ascultă rugămintea și începu să vorbească:
   - Mama mea împărțea manifeste în timpul războiului, spuse ea. Pentru Rezistență. Ea le transporta de la tiparniță în locurile unde trebuia să ajungă. Iar eu o ajutam.
   Roberta își mușcă iar degetul mare. În Franța?, se întrebă ea. Ce fel de manifeste? Rezistență împotriva lui Hitler? Deja nu mai înțelegea. Știa atât de puțin - nimeni nu vorbea despre război cu fete de vârsta lor. Unele fete aveau frați și veri care plecaseră și fie fuseseră uciși, fie se întorseseră ca unchiul Van. Nimeni nu le învățase nimic despre Rezistență. Dar voia ca Sonia să povestească în continuare, așa că încuviință în tăcere.
   - Știam că e periculos, spuse Sonia. Tata fusese deja dus la Dachau - era scriitor. Nu-și ținea gura. Pe el l-au luat devreme, dar pe noi ne-au lăsat, fiindcă tatăl mamei lucra pentru guvern. Dar tot ne-au arestat la începutul lui 1944. Aveam nouă ani.
   Roberta asculta atât de concentrată, încât aproape că își ținea respirația, să nu facă zgomot.
   - Întâi ne-au trimis la închisoare, continuă Sonia. Nu era așa de rău. Mama a încercat să facă în așa fel încât să rămânem acolo, datorită tatălui ei. Dar bunicul a murit, așa că ne-au urcat în tren. Am mers la Ravensbruck.
   - Ce e Ravensbruck? întrebă Roberta, incapabilă să se mai abțină.
   - Un lagăr de prizonieri.
   - Ca Auschwitz?
   Aceea era o denumire pe care o cunoștea - fusese o știre la cinema odată, înainte să înceapă filmul, care arăta porțile alb-negru, șinele de tren. Ceva despre eliberare. Asta se întâmpla cu câteva zile înainte ca unchiul Van să vină acasă.
   - Da, dar pentru femei. Și copii, spuse Sonia.
   Roberta clipi, șocată.
   Sonia nu păru să observe.
   - Ne-au pus într-un soi de baracă, pe mine și pe mama. Ne-au obligat să muncim. Eram într-o echipă care săpa toată ziua. Săpatul nu se termina niciodată - nici măcar n-avea sens, nu făceam decât să mutăm pământul dintr-o parte în alta și înapoi. Cu toate astea, ne obligau s-o facem. Pe căldură, pe frig, fără mâncare și fără apă. Cine cădea din picioare în timp ce muncea, acolo rămânea să putrezească. Și în fiecare zi cădea cel puțin o femeie.
   Roberta își simți inima urcându-i în gât, unde începu să bată și mai tare, sugrumată de ororile pe care le auzea. Nu sunt pregătită să aud asta. Nu sunt.
   - Stăteam în picioare în fiecare zi în Appelplatz, spuse Sonia. Era careul principal al lagărului. Acolo ne aliniau și ne țineau în picioare ore-n șir. Ar fi trebuit să fie doar un apel de prezență, dar evident că nu era așa. Înghețam sau transpiram la soare. Cine cădea, acolo rămânea. La început, mama a fost bine; dar cu fiecare zi care trecea devenea tot mai tăcută. Tăcută de tot. Eu credeam că e un lucru bun, pentru că dacă tăceai și îți vedeai de treabă nu te băga nimeni în seamă. Apoi, într-o zi, când ne scoseseră iar în Appelplatz, a început să țipe.
   Sonia răsuci ușor marginea cearșafului între degete, iar privirea îi urmă gestul.
   - A țipat și a tot țipat. A urlat că sunt criminali, că o să ajungă cu toții în iad. A spus că, într-o zi, războiul urma să se sfârșească și totul avea să iasă la iveală. A spus că avea să se facă dreptate, că nu se va așterne tăcerea peste toate acestea. A spus că, într-o zi, criminalii aveau să vadă cu adevărat ce au făcut, atunci când își vor întâlni creatorul. Au luat-o și n-am mai văzut-o niciodată. Am auzit o femeie care zicea că au executat-o, că au împușcat-o în ceafa, dar nu știam dacă e adevărat. Dacă ar fi tăcut...
   Lăsă cearșaful să-i cadă dintre degete.
   - Dacă ar fi tăcut... Dar n-a făcut-o. Și am rămas singură.
   - Aveai cum să fugi? șopti Roberta.
   Sonia întoarse capul și se uită la ea:
   - Când am ajuns, ne-au spus că, dacă vrem, putem s-o vedem pe ultima femeie care încercase să sară gardul. Pentru că era tot acolo.
   Se întoarse iar către stinghiile de deasupra:
   - Chiar era.
   Roberta nu putea vorbi.
   - Azi, parcă mă întorsesem acolo, spuse Sonia. Nu mi se întâmplă des. Războiul s-a terminat și ne-au scos pe toți de acolo, iar eu am venit aici. Sunt hrănită și îngrijită. Nu mă gândesc la ce s-a întâmplat. Dar azi parcă n-aș fi fost la Grădinăritul săptămânal. Aveam din nou 10 ani și eram într-o echipă de lucru. E greu de explicat. Era mai real pentru mine decât ești tu acum.
   Roberta își lăsă capul în palme. Tâmplele îi pulsau și se gândea că și ei i-ar fi prins bine o aspirină albă ca o bucată de cretă de la domnișoara Hedmeyer. Simțea că ochii îi ard și că îi vine să plângă, dar lacrimile i se opriseră în gât, într-un nod dureros. Oare unchiul Van văzuse toate lucrurile astea? De asta încercase să se împuște atunci, în garaj? Se forță să respire.
   - Și data trecută? În sala de mese?
   - Atunci a fost...
   Sonia își scotoci mintea în căutarea cuvintelor potrivite.
   - Aveam blockovas, zise ea. Șefe de celulă, dacă vrei. Prizoniere pe care le promovau și le dădeau sarcina să supravegheze alte prizoniere.
   - Femei? întrebă Roberta, șocată din nou.
   - Da. Câteva erau de treabă și încercau să ne aducă pe furiș tot felul de lucruri, dar cele mai multe nu erau. Voiau favoruri. Aveau permisiunea să te bată, să te reclame. Dacă nu erai cuminte, te trimiteau la celula de pedeapsă. Izolare sau mai rău.
   Roberta se gândi la incidentul din sala de mese, când Alison o pocnise pe Sherri, lui Sherri îi dăduse sângele pe nas, la tot acel haos și zgomot, la Lady Loon care striga La detenție cu tine, fetițo! Auzi? Mișcă-te. Mișcă! Acum avea sens. Un sens teribil, de coșmar.
   Reveni la problema principală:
   - Ce-o să faci? o întrebă pe cealaltă fată. Nu se poate s-o ții așa. O să ajungi la detenție specială.
   Katie, cea mai puternică și mai curajoasă dintre ele, fusese trimisă la detenție specială și revenise de acolo atât de zdruncinată, încât refuzase să vorbească despre asta. Roberta nu era sigură că Sonia ar supraviețui.
   - S-ar putea să te exmatriculeze, mai spuse ea. Și nu ai unde să te duci.
   Sonia își încleștă maxilarul, iar ochii i se întunecară:
   - N-o să se mai întâmple.
   Roberta nu era convinsă. Însă când Sonia ațipi ea rămase pe loc și continuă să se gândească la problemă, s-o întoarcă pe toate părțile. Sonia era obosită, epuizată; dar Roberta era rezistentă. La fel și CeCe. La fel și Katie.
   Toate reușiseră să ajungă până în acest punct. Fără să cedeze, fără să moară. Sonia nu era singură.
   Împreună, puteau să facă ceva. Împreună, aveau să meargă înainte.

      În acea seară, toate 4 se așezară pe podeaua camerei lor, în jurul radioului lui CeCe. Cu volumul dat foarte încet, așa încât să nu audă Susan Brady, ascultară un spectacol radiofonic despre niște polițiști care urmăreau un criminal și o versiune a musical-ului Three Little Maids care le făcu pe toate să râdă. Apoi un alt spectacol radiofonic, de data asta despre cowboy, până când se făcu atât de târziu, încât transmisia se încheie și CeCe opri radioul. Atunci se apucară să vorbească.
   Stăteau pe întuneric, după niște ore în care nu făcuseră altceva decât să asculte, erau deja relaxate, așa că nu le venea greu să discute. Cuvintele curgeau de la sine, împletindu-se unele cu altele, alcătuind o țesătură.
   Roberta povesti despre unchiul Van, despre ziua în care deschisese ușa garajului și îl găsise acolo, așezat pe un scaun din lemn, plângând, cu un pistol în gură. Le spuse despre zilele care urmaseră, despre tăcerea din ea pe care nu o putea rupe, despre doctori, despre ochii injectați ai unchiului Van.
   El nu reușise să se mai uite la ea. Când povesti și își aminti, Roberta simți din nou un nod în gât. Acum și-ar fi dorit să se fi cățărat în poala unchiului Van, să-i fi cuprins gâtul cu brațele și să-l fi ținut așa pentru totdeauna. Dar avea 13 ani și toată lumea rămăsese înspăimântată și mută, inclusiv ea, care nu știuse ce să facă.
   - Și el unde e acum? răsună în întuneric vocea joasă a lui Katie când Roberta își termină povestea.
   - E tot acasă, spuse Roberta. Merge la doctori. Mama spune că nu se simte bine și că tata vrea să-l interneze într-un spital. Se ceartă, adăugă ea, scoțând cu greu cuvintele. Mama și tata. Mi-am dat seama de asta în Ziua de Vizită - nu se priveau, nu-și vorbeau. Le e rușine și cu mine, și cu unchiul Van. Știu că tata muncește mult. Mama avea ochii roșii și mi-a spus... Mi-a spus că nu e un moment potrivit să vin acasă.
   Începură și celelalte să vorbească după ce Roberta se liniști. Simțea că s-a eliberat de o mare greutate. Fetele o ascultau în tăcere pe cea care vorbea.
   Continuară așa și în nopțile următoare. Katie, cu complicitatea lui CeCe, începu să șterpelească mâncare din sala de mese, la vremea cinei; se strecura pe o ușă în bucătărie și lua de acolo, în vreme ce CeCe ținea de șase. În fiecare seară, după lăsarea întunericului, ciuguleau din mâncarea adusă de Katie; se prefăceau că este pentru toate patru, dar, printr-o înțelegere tacită, îi dădeau Soniei cel mai mult. Cu lumina stinsă și cu frigul iernii care dădea târcoale pe afară, mâncau, ascultau radioul și își spuneau poveștile, una câte una, detaliu după detaliu. Katie și Thomas, băiatul care o atacase și-i spusese să stea locului. CeCe și accidentul mamei ei la plajă. Roberta le spuse, ezitând, despre cântecul pe care-l auzise pe terenul de hochei, același cântec pe care unchiul Van îl asculta în garaj în ziua aceea, de parcă cineva sau ceva ar fi extras exact acea amintire din mintea ei. În noaptea următoare, Katie le povesti despre detenția specială, despre păianjeni, despre mesajele scrise în manuale. Și despre sunetul pe care îl auzise, ca și cum cineva ar fi zgâriat la geam, despre vocea care implora să fie lăsată să intre.
   Sonia nu vorbea des, dar, atunci când o făcea, celelalte tăceau și o ascultau încă de la primul cuvânt. Le spuse pe îndelete, depănând bucată cu bucată, povestea despre Ravensbruck - cum erau dispuse barăcile și restul clădirilor, cum erau femeile și ceilalți copii pe care i-a cunoscut acolo, cum era vremea, frigul, mâncarea, frecușurile cotidiene din închisoare, poveștile auzite de la femeile din lagăr.
   Istorisirea ei era lentă și greu de auzit, dar fetele o ascultară de la început până la sfârșit și, în timp ce Sonia vorbea, Roberta își închipui că poate asta o face să se simtă mai bine. Că acțiunea de a scoate din minte acea experiență trăită și de a o transforma în cuvinte o face să nu mai pară imposibilă și de necuprins. Stabiliră prin ce semne să le avertizeze când simte că i se face rău, dar Sonia nu le folosi.
   Erau prinse într-o capcană aici, la Idlewild. Dar Idlewild nu era totul. Nu era lumea.
   Jur pe Dumnezeu, își spuse Roberta, că într-o bună zi o să ies de aici. Într-o zi o să ieșim toate. Și atunci vom fi în sfârșit libere.

CAPITOLUL 18

    Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

     Părinții lui Jamie locuiau într-o vilă care fusese construită în anii ’60, acoperită cu lambriuri de vinil prin 1970 și ceva și lăsată așa de atunci. Era pe o bucată de drum la ieșirea din centrul Barrons-ului, unde casele fuseseră construite foarte aproape una de cealaltă și fiecare avea în față câte o curte pătrată și îngrijită și o verandă din lemn.
  Tatăl lui Jamie, Garrett Creel Jr., deschise ușa chiar când ei urcau treptele de la intrare. La 60 de ani, rămăsese un bărbat masiv, cu umeri lați și cu o față rumenă care contrasta cu părul nisipiu, tuns scurt. Dacă ar fi purtat o pancartă pe care să stea scris sunt polițist pensionat, nimeni n-ar fi tresărit.
   Își salută fiul bătându-l pe umăr, iar pe Fiona o sărută pe obraz. Avea buzele uscate și crăpate, mâinile îi erau umede, dar Fiona strânse din dinți și îi zâmbi. În toată casa mirosea a friptură de vită.
   - Intrați, intrați! exclamă Garrett. Diane, au venit.
   De după colț, în holul de la intrare apăru o femeie minionă, cu o cască de bucle făcute permanent - o coafură care trebuie să fi fost la modă prin 1983; se repezi drept la Jamie, care tocmai își scosese haina și i-o dăduse tatălui său.
   - Iată-te, în sfârșit, spuse ea, de parcă el ar fi greșit în vreun fel, deși acceptase, ascultător, convocarea ei la cină și venise chiar la timp.
   Îl trase pe Jamie în jos - era mult mai înalt decât ea; în privința asta semăna cu tatăl lui, chiar dacă nu-i moștenise și gabaritul - și îi lipi pe obraz un pupic zgomotos și posesiv, ținându-l de față ca să nu se poată retrage.
   Încă nu se uită la Fiona și, din pricina felului în care îl ținea de falcă, nici Jamie nu se putea uita la ea.
   - Tot nu te-ai tuns destul, îi spuse ea fiului său, netezindu-i șuvițele blonde. Și barba asta... Ce-i cu ea?
   O atinse cu degete posesive.
   - Tatăl tău a lucrat treizeci de ani în poliție tuns și bărbierit.
   Jamie zâmbi, o așteptă să-și facă numărul și, când în fine îl eliberă, se îndreptă din nou.
   - Mamă, o știi pe Fiona.
   - Da, sigur că da, spuse Diane, luându-și în sfârșit ochii de la Jamie și întorcându-se spre Fiona. În sfârșit, zise ea. Am făcut friptură la cuptor.
   Fiona încuviință, tăcută. Putea să fie „iubita”. Avea nevoie de ceva antrenament, atâta tot.
   - Miroase delicios, spuse ea.
   Diane îi zâmbi crispat.
   - Vezi că taică-tău ți-a luat-o înainte, îi spuse ea lui Jamie. Cina e aproape gata.
   Garrett deja le împărțea beri și îi mâna spre sufragerie.
   - Deci, iată-vă, spuse el, strângând-o pe Fiona de umăr. Mama lui Jamie își dorește asta de nu știu când. Chiar, voi doi de cât timp sunteți împreună?
   Jamie scutură din cap:
   - Tată, ăsta nu e un interogatoriu.
   - Sigur că nu. Doar că n-aș fi crezut vreodată că o s-o văd la mine în sufragerie pe fata lui Malcolm Sheridan, atâta tot.
   O spusese vesel, aproape uimit de această realitate, dar o spusese. Și din clipa aceea, toată istoria, tot trecutul care o apăsase mereu erau prezente.
   Unul dintre motivele pentru care Fiona era cu Jamie era tocmai faptul că nu era necesar să discute despre acest subiect, dar asta era valabil numai când erau singuri. Acum, stând în picioare în sufrageria demodată și ascultându-i pe Jamie și pe tatăl lui vorbind despre poliție, realiză că istoria ei avea să fie mereu de actualitate în familia lui. Și mai realiză că știa deja asta; o știa de un an, tocmai de aceea amânase această cină.
   Parcă pentru a-i confirma gândurile, Garrett bău o dușcă de bere și se întoarse spre ea:
   - Am auzit că ai fost la Idlewild, Fiona. Ai intrat prin efracție. Ai sărit gardul, tot tacâmul.
   Fiona apucă mai strâns berea de care nu se atinsese:
   - Poftim?!
   - Tată, spuse Jamie.
   Garrett râse.
   - Pari mirată. Sunt prieten bun cu Jack Friesen, proprietarul firmei de pază pe care au angajat-o la Idlewild. El mi-a povestit despre micul incident în care ai fost implicată.
   - Scriu un articol, apucă Fiona să spună înainte ca Jamie să-i sară din nou în apărare.
   - Serios? zise Garrett și, când se uită la el, Fiona văzu figura bărbatului care dăduse declarație în instanță cu 20 din ani în urmă.
   Era mai tânăr și mai suplu atunci, dar fața îi era aceeași. Era dur și atunci, și acum, sub toată spoiala de băiat bun și zâmbitor.
   - Pare ciudat să scrii tu un astfel de articol.
   Ea ridică din umeri:
   - Nu chiar.
   - Aș fi zis că Idlewild e ultimul loc din lume în care ți-ai dori să te afli, mai ales în clipa în care au găsit alt cadavru. Dar poate că mă-nșel.
   - Tată, spuse Jamie. Ajunge.
   Se așezară la cină, pe care Diane o servi la masa din sufragerie, pe care pusese vasele din porțelan bun. Afară, pe fereastră, se vedea cum se așterne noaptea peste Vermont; Fiona își vedea reflexia în geamul întunecat.
   - Am vorbit cu Dave Saunders azi, îi spuse Garrett Fionei în timp ce se servea cu friptură. A făcut autopsia cadavrului ăla pe care l-ai găsit.
   Doamne, parcă se pensionase. Dar era clar că asta nu însemna nimic pentru Garrett Creel.
   - Ce-a zis? îl întrebă ea luând o gură de bere sub privirea dezaprobatoare a Dianei.
   Probabil că nu suporta genul ăsta de discuții la masă, dar cu un soț și un fiu polițiști, se vedea obligată să sufere în tăcere.
   - Nu mare lucru, răspunse Garrett, tăind liniștit carnea din farfurie. A murit din cauza unei lovituri la cap, aproape sigur. Ceva lung, ca o bâtă de baseball sau o țeavă. Din ce și-a dat el seama, au fost două lovituri - probabil una ca s-o amețească și alta ca să se asigure că-i moartă. N-are alte leziuni. Era adolescentă, dar firavă pentru vârsta ei. Moartă de cel puțin 30 de ani, judecând după gradul de descompunere. În tot timpul ăsta a stat în puț, sau așa crede el, de vreme ce nu există vreo dovadă că au ajuns la ea animalele.
   Diane scoase un icnet mic pe care soțul ei îl ignoră.
   - Altceva? întrebă Jamie, punându-și cartofi în farfurie, la fel de neafectat de conversația pe care o purtau la cină pe cât era tatăl lui. A zis ceva de răni mai vechi, chestii care să i se fi întâmplat înainte să moară?
   - Nu, zise Garrett. De ce?
   Jamie îi aruncă o privire Fionei și spuse:
   - Am găsit niște dovezi că ar fi stat într-un lagăr de concentrare în timpul războiului.
   Garrett se opri și ridică privirea, mirat. Apoi fluieră, iar Diane scoase un alt sunet, nemulțumită.
   - Serios? Când ai aflat asta?
   - Chiar înainte să venim aici, spuse Jamie. Mă gândeam că la autopsie s-ar vedea...
   - O să-l mai întreb pe Dave, dar n-a văzut nimic, spuse Garrett. Lagăr de concentrare... Ar trebui să fie vreun dinte spart, vreun os rupt.
   Înfipse furculița într-o bucățică de carne și continuă:
   - Era doar o fetiță pe atunci. Dacă a făcut foamea, poate că de asta n-a crescut cine știe ce. Malnutriție. Mi se pare extraordinar că n-au gazat-o.
   - Garrett, te rog, izbucni Diane.
   - Scuze, mamă, spuse Jamie, dar se întoarse din nou spre tatăl lui. Familia ei n-a supraviețuit.
   - Ce mai drăcovenie, zise Garrett. Să treci prin așa ceva, doar ca să te omoare cineva și să te arunce într-un puț. Cine ar omorî o fată așa? Pare ceva ce ar face un nazist, numai că biata de ea a traversat ditamai oceanul ca să scape de nenorociții ăia. Mereu m-am mândrit cu faptul că tata s-a dus acolo ca să-i bată pe nenorociții ăia, scutură el din cap.
   - Garrett, repetă Diane, iar Fiona se uită în farfurie, să-și taie porția de friptură.
   După cina care, din pricina tensiunii, părea să nu se mai termine, Diane se îngropă din nou în bucătărie, să spele vasele, iar Jamie se duse s-o ajute.
   Fiona rămase singură în salon cu Garrett, în fața televizorului unde se desfășura, fără sonor, un meci de fotbal. Se uită în tăcere la ecran, complet dezinteresată de fotbal, până când, cu coada ochiului, observă că Garrett se uita la ea.
   Și, dintr-odată, încetă să mai fie politicoasă. Gata.
   - Uite care-i treaba - spuse ea, conștientă că e o idee proastă să spună asta în timp ce o spunea deja - Jamie nu e acum în cameră. Știu că nu mă vreți aici. Recunosc că nici eu nu vreau să fiu aici. Să iau cina cu bărbatul care a găsit cadavrul surorii mele nu prea mi se pare distractiv.
   El clipi, surprins, dar pe chip nu i se citea nicio urmă de milă.
   - Ceea ce nu înțelegi tu, spuse Garrett, este influența pe care o ai asupra lui. Genul de influență de care nu are nevoie.
   Inițial, Fiona nu înțelese la ce se referea. Apoi întrebă:
   - Jamie? Crezi că am o influență asupra lui Jamie?
   - N-are cum să avanseze dacă se vede cu tine, explică Garrett. Nimeni n-are încredere într-un polițist combinat cu o jurnalistă.
   Probabil că așa era, dar Jamie nu-i spusese nimic despre asta. Niciodată nu păruse că regretă ceva. Și nici nu dăduse dovadă că l-ar măcina o ambiție arzătoare de a ajunge cât mai sus, ceea ce era, probabil, faptul care îl deranja pe Garrett.
   - Este decizia lui, spuse Fiona.
   Garrett scutură din cap:
   - Oamenii nu iau mereu cele mai bune decizii. Sunt foarte puțini cei care pricep că trebuie să-ți vezi propriul interes. Tot timpul. Uneori cred că Jamie nu pricepe asta aproape deloc.
   Fiona se holbă la el. Conversația asta era suprarealistă.
   - Jamie este un om bun.
   - Ce știi tu despre asta? întrebă el, încet.
   Brusc, aproape premonitoriu, Fiona conștientiză în clipa aceea că Garrett avea s-o rănească. S-o rănească adânc. El continuă:
   - Și Tim Christopher era un om bun până să-i fie distrusă viața.
   O clipă, Fiona rămase mută. Apoi reuși să îngaime:
   - Ce-ai zis?
   - Mereu m-am întrebat... Un martor care i-a văzut certându-se și o picătură de sânge pe piciorul lui? Astea sunt probe indirecte.
   Ridică din umeri, dar îi aruncă Fionei o privire adâncă și dură.
   - Poate că a fost o înscenare. Tu nu te-ntrebi niciodată?
   - Oprește-te. Oprește-te acum, îi ceru Fiona cu o voce care parcă n-ar fi fost a ei.
   - Nu sunt singurul. Pentru că nici tu nu te potolești.
   Din bucătărie se auzi închizându-se ușa mașinii de spălat vase, apa curgând. Diane râse de ceva ce-i spusese Jamie.
   - Au trecut 20 de ani, zise Garrett, mai blând. Crezi că Jamie nu-mi povestește?
   Fiona simți cum mâncarea de la cină i se face ghem în stomac și un val de acid îi urcă spre gât.
   - Știu că dai târcoale pe la Șoseaua Old Barrons. Că ai sărit gardul la Idlewild. În adâncul tău, și tu îți pui întrebări despre asta, la fel ca mine. Ești praf, drăguță.
   O fixa cu privirea, cu aceeași privire pe care o folosise ca să încolțească mincinoși și răufăcători în 30 de ani de poliție.
   - Eu am fost primul chemat pe câmpul ăla. Au sunat niște copii. Eu tocmai intrasem în tură. Singurul polițist care mai era acolo era Jim Carson, care abia împlinise 20 de ani. N-aveam cum să las un puști să ajungă primul la un cadavru. L-am luat cu mine, normal. Dar știam că eu trebuie să mă ocup.
   Fiona tăcea acum și nu-și putea lua ochii de la el.
   - Toată lumea își aduce aminte, continuă Garrett. Toată lumea își aduce aminte, dar nimeni nu-și aduce aminte ca mine. Înainte să înceapă circul, când eram acolo doar eu cu Jim și cu ciorile, în liniștea de pe câmpul ăla, m-am uitat la ea și mi-am zis Nu știu ce e asta, dar o să fie cel mai rău lucru care s-a întâmplat în orașul ăsta. O să fie începutul sfârșitului.
   Clipi.
   - Și chiar așa a fost, nu? Viața lui Tim s-a terminat. Familia Christopher a plecat. Oamenii au început să-și încuie ușile.
   - I-ai spus lui Richard Rush să mintă, spuse Fiona.
   Rosti cuvintele cu greu, dar le rosti. Ideea îi rămăsese în minte de când citise articolul și vorbise cu Mike Rush despre tatăl lui.
   - Ai intrat în prăvălia lui și, cumva, l-ai determinat să mintă. L-ai pus să spună că Tim Christopher era acolo la ora nouă. Și omul așa a zis. Dar probabil că a retractat la un moment dat, pentru că declarația lui n-a mai ajuns la dosar.
   „Când am văzut articolul ăla și l-am întrebat pe tata despre asta, s-a înfuriat, așa a zis Mike Rush. Tata m-a bătut cu cureaua de trei ori în viața mea; atunci a fost una dintre ele. Mi-a zis să nu-l mai întreb niciodată despre asta.”
   - Chiar vrei să o faci? întrebă Garrett, cu ochii în ochii ei. Vrei să faci asta acum, după 20 de ani? Sunt cuvinte foarte grele, Fiona. Îți sugerez să le retragi.
   Dar ea nu se putea opri; nu acum.
   - De ce l-ai pus să mintă?
   - Ce se întâmplă aici?
   Jamie se oprise la ușă și se uita când la tatăl lui, când la Fiona.
   - Mulțumesc că ai venit, fiule, spuse Garrett, rece. Cred că seara s-a încheiat.

        Jamie tăcu tot drumul, strângând din dinți. Fiona îl mai privea când luminile mașinilor care veneau din față îi scăldau profilul, apoi întorcea capul și se uita afară, pe geam.
   Jamie nu vorbi până când ajunseră în fața blocului ei; atunci parcă SUV-ul fără să oprească motorul.
   - A fost ceva despre Deb, nu? zise el, privind în față. De asta te certai cu tatăl meu. Despre obsesia ta care nu vrea să dispară, spuse, apoi făcu o pauză. L-ai înfuriat. Ce i-ai spus?
   Fiona se uită lung la el:
   - Nimeni n-are voie să-l înfurie pe marele Garrett Creel, despre asta-i vorba?
   - Habar n-ai ce vorbești, spuse Jamie pe un ton aproape la fel de rece ca al tatălui său. Ce i-ai spus, Fiona?
   Dintr-odată, și ea se înfurie; atât de tare, încât mâinile începură să-i tremure:
   - Ți-am zis că e o idee proastă. Te-am prevenit că n-o să meargă.
   - Ai spus că o să-ncerci. Câteva nenorocite de ore. Nici măcar n-ai încercat să te-nțelegi cu el.
   - La asta se reduce totul pentru tine? izbucni ea cu toată furia pe care nu o putuse dezlănțui asupra lui Garrett. La a ne înțelege?
   - Ăia sunt părinții mei, spuse el, cu voce tot mai ridicată. El este tatăl meu.
   - Jamie, ai 29 de ani.
   Bărbatul se holbă la ea:
   - Ce dracu’ vrei să spui cu asta?
   - Mi-a întins o momeală. A început de când am intrat și, când a rămas singur cu mine, a tot răsucit cuțitul. I-a luat apărarea lui Tim Christopher, Jamie. Asta voia să se întâmple.
   Iar ea cedase. Căzuse direct în capcană. Oare ce spunea asta despre ea?
   - Tata n-ar face așa ceva, spuse Jamie, trecându-și mâna prin păr. Poate că ai înțeles greșit. Doamne, nici nu mai știu ce naiba fac.
   - Te vezi cu o jurnalistă, spuse ea. Ești polițist și te vezi cu fiica lui Malcolm Sheridan. Familia ta nu suportă asta. Sunt sigură că nici colegii tăi din poliție nu suportă ideea. Frăția voastră sacră. Iar eu nu am înțeles nimic greșit. Spune-mi, tu și tatăl tău stați la câte o bere și bateți câmpii despre cazul surorii mele?
   Jamie rămase nemișcat și tăcut.
   - Știai, continuă Fiona. În noaptea în care ne-am cunoscut la bar. Știai cine sunt. Știai mai mult despre cazul surorii mele decât știam eu. Tatăl tău a ajuns primul la locul faptei, acolo unde era cadavrul surorii mele. Cum credeai tu că o să meargă chestia asta, Jamie? De ce dracu’ te-ai mai băgat în seamă cu mine atunci?
   - Nu da vina pe mine, i-o întoarse el, furios. Ai știut dintotdeauna, Fee. Din prima noapte, ai știut cine e tatăl meu. Era chestorul poliției în 1994. Știai că a lucrat la caz. Ai stat în sală pe toată durata nenorocitului de proces, ai auzit toate mărturiile, ai citit ziarele. Deci pot să te întreb și eu de ce dracu’ te-ai băgat în seamă cu mine?
   Se lăsă o liniște grea și sufocantă.
   De asta, își spuse Fiona. De asta n-am mai făcut asta niciodată. Cu nimeni. De asta am zis mereu nu.
   Pentru că Deb era mereu prezentă. Și avea să fie mereu prezentă. Simplu sau ne-simplu.
   Se uită la Jamie și își dori să-i spună că tatăl lui îl pusese pe Richard Rush să mintă în legătură cu alibiul lui Tim Christopher. Nu avea cum să o dovedească. Garrett avea să nege și la fel avea să facă și Richard. Nu avea decât cuvintele lui Mike Rush, iar Mike spusese deja că n-are de gând să stârnească mânia tatălui său. Atunci când spusese povestea, Mike nu știuse că vorbește cu sora lui Deb Sheridan, pentru că Fiona îl mințise. Îl mințise fără să stea pe gânduri și, dacă ar trebui s-o facă din nou, ar face-o tot fără să stea pe gânduri. Și încă o dată.
   Dar nu avea să-i spună lui Jamie. N-avea sens. Era polițist; tatăl lui fusese polițist; bunicul lui fusese polițist. Nu era nevoie să-l convingă pe el. Era vorba doar despre durere, furie și confuzie. Chiar dacă reușeau s-o dreagă, ea l-ar răni din nou. Sau el pe ea. Din nou.
   - Jamie, spuse ea.
   - Nu.
   Jamie își frecă fața cu palmele, apoi le lăsă să cadă.
   - Fee, nu puteam să facem asta. Măcar... deocamdată, OK? Sunt prea multe rahaturi acum. Doar deocamdată.
   Fiona își lăsă privirea în poală. Furia îi dispăruse la fel de repede cum venise, iar acum se simțea nesigură și ușor jenată. Dar Jamie avea dreptate.
   Nu putea să facă asta acum. Nici măcar pentru Jamie.
   Și totuși, ideea de a coborî din mașină și de a se duce acasă singură îi făcea rău. Pentru prima oară, se întrebă: Când o să se termine?
   Dar știa deja răspunsul. Ieși din mașină.
   Când el plecă, rămase o clipă pe loc, petrecându-l cu privirea, cu mâinile în buzunare.
   Când farurile mașinii lui dispărură, se întoarse pe călcâie și urcă scara spre apartamentul ei.

CAPITOLUL 19

     Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

      Malcolm îi dăduse numărul de telefon al unei femei din Anglia care conducea un proiect de cercetare despre lagărul de concentrare Ravensbruck. Femeia răspunse după ce telefonul sună aproape un minut.
   - Ginette Harrison, zise ea cu un accent prețios.
   - Bună ziua, spuse Fiona. Numele meu este Fiona Sheridan. Vă sun din partea tatălui meu, Malcolm?
   - Da, spuse Ginette.
   Fiona auzi pe fundal fluieratul unui ceainic și se simți de parcă ar fi intrat direct într-o emisiune de la BBC.
   - Fiona. Îmi amintesc.
   - Puteți vorbi? Am câteva întrebări despre Ravensbruck, dacă aveți câteva minute libere.
   - Ei bine, da, am.
   Părea ușor nedumerită. Fiona încercă să-i ghicească vârsta pe baza vocii, dar cu acel accent sec, englezesc, putea să aibă oricât, de la 35 la 50 de ani.
   - Scuzele mele, îmi dau seama că par surprinsă, spuse femeia. Doar că aici e abia trecut de ora 9 dimineața, iar Malcolm mi-a spus că locuiți aproape de el, în Vermont.
   - Așa este, spuse Fiona.
   - Asta înseamnă că este în jur de 4 dimineața acolo, nu-i așa?
   Fiona se uită în jur, prin apartamentul ei întunecat. Stătea pe canapea, înconjurată de cutiile de la Idlewild, îmbrăcată într-un tricou de dormit și o pereche de boxeri de damă. După ore întregi în care se chinuise să adoarmă, cedase și se hotărâse să sune în Anglia.
   - Așa este, recunoscu ea. Numai că... mi s-a părut necesar să vorbim cât mai repede. V-a spus tatăl meu că a fost găsit un cadavru aici?
   - Da.
   Se auziră niște foșnete, ca și cum Ginette Harrison s-ar fi așezat confortabil undeva. Poate că își punea zahăr și lapte în ceai.
   - O fată a fost găsită într-un puț?
   - A dispărut în 1950, spuse Fiona. S-a presupus că a fugit.
   - Înțeleg. Și nu a căutat-o nimeni?
   - Potrivit dosarului de la poliție, nu. După câteva zile, au renunțat.
   - Înțeleg, repetă Ginette. Mă interesează, recunosc. Nu din pricină că aș fi vreo zgripțuroaică, ci pentru că dacă într-adevăr ați găsit o fostă deținută de la Ravensbrück, aș vrea s-o adaug cercetării mele.
   - Ce vreți să spuneți?
   - Dosarele de la Ravensbruck au fost distruse, spuse Ginette, cu furie stăpânită. Au fost incinerate chiar înainte ca rușii să elibereze lagărul în 1945. Dosare de la multe alte lagăre au supraviețuit, dar Ravensbruck a fost șters de pe fața pământului. Uitat cu bună știință, dacă vreți.
   - Totul? întrebă Fiona, cu inima strânsă.
   - Mă tem că da. Naziștii au aruncat în crematoriu toate dosarele prizonierelor, laolaltă cu cadavrele, și au plecat înainte de venirea Armatei Sovietice. Iar când rușii au ocupat lagărul, n-au făcut niciun efort să păstreze ce mai rămăsese acolo.
   - Înțeleg.
   Fiona se uită în jurul ei, la cutiile luate din magazia lui Sarah London.
   Uitat cu bună știință.
   - Mare parte din cercetarea mea are ca scop completarea acelor spații rămase goale, continuă Ginette. Am petrecut ani de-a rândul încercând să găsesc supraviețuitori sau orice dovadă scrisă că ar mai exista supraviețuitori. Sunt foarte puține astfel de dovezi, iar cele existente sunt greu de găsit.
   - Greu de găsit? Istoria lagărelor de concentrare se predă la școală. Credeam că există o cantitate mare de materiale, cele mai multe scrise de supraviețuitori sau bazate pe mărturiile supraviețuitorilor.
   - Cele mai multe femei care au scăpat de la Ravensbruck nu au vorbit despre asta, explică Ginette. S-au străduit să revină la viețile lor și să uite, asta era tot ce-și doreau. Puține și-au scris memoriile, dar cărțile nu se mai găsesc de mult. Am adunat ce am putut, mai ales de la cele câteva femei rămase în viață care sunt dispuse să vorbească despre ce au trăit. Dar Ravensbruck este doar o notă de subsol. Asta înseamnă că și fata dumitale moartă este tot o notă de subsol, îmi pare rău s-o spun.
   - Cum așa? Cum se poate ca un întreg lagăr de concentrare să fie o notă de subsol?
   Ginette Harrison oftă:
   - În primul rând, era un lagăr pentru femei. Și, după război, când a început Războiul Rece, a picat de partea greșită a Cortinei de Fier. Nimeni din Occident nu a avut acces la locul acela vreme de zeci de ani. Cercetători, supraviețuitori, scriitori - cu toții au fost separați în Est și Vest. Când s-a terminat Războiul Rece, mulți supraviețuitori muriseră între timp. Nimeni nu a scris despre asta, cu excepția câtorva cercetători care au sperat că povestea poate fi reconstituită. Eu sunt una dintre ei.
   Fiona se chirci pe canapea și își trecu mâna prin păr. Era obosită, foarte obosită.
   - Deci n-am nicio șansă să găsesc vreo însemnare despre Sonia Gallipeau, care a fost acolo când era copil, cel mai probabil împreună cu mama ei.
   - Îmi pare rău, spuse Ginette. Aproape niciuna. Malcolm mi-a dat numele Emilie Gallipeau, dar nu se potrivește cu nimic din ce am găsit eu. Trebuie să înțelegeți că la Ravensbrück au murit zeci de mii de femei - în camerele de gazare, de boli sau muncite până la epuizare, ca niște sclave, torturate, executate, sau pur și simplu lăsate să piară de foame. Cele mai multe dintre acele femei au devenit anonime când au fost arse dosarele.
   În întuneric, Fiona se uită spre tavan, cu ochi care-i ardeau în cap. I se părea incredibil că zeci de mii de oameni au putut să dispară, pur și simplu, din istorie, fără nicio urmă.
   - Femeile erau evreice? întrebă ea.
   - Foarte puține, spuse Ginette. Erau prizoniere din țările ocupate de naziști, comuniste, membre ale Rezistenței, țigănci, spioane prinse. Mai exista un tip special de prizonieră pe care naziștii o numeau „asocială”.
   - Asocială?
   - Prostituate, femei decăzute, dependente, alcoolice, bolnave psihic. Femei pe care naziștii nu mai voiau să le lase în grija societății sau femei considerate de moravuri ușoare.
   - Doamne, Dumnezeule, spuse Fiona. Oribil.
   - Așadar, înțelegeți de ce foarte puține supraviețuitoare au lăsat urme scrise, spuse Ginette încet. Unele dintre femeile de la Ravensbruck aveau o educație aleasă, dar multe nu. Multe pur și simplu nu aveau nicio putere.
   - Sau erau copii.
   - Da, zise cealaltă femeie. Sau erau copii.
   Fiona se gândi la asta, fără să-și ia ochii din tavan. Povestea în sine era atât de cumplită, încât amenința să zdrobească orice alt subiect. Trebuia ca ea să se străduiască s-o controleze, să nu lase coșmarul s-o devieze de la traseul pe care își propusese să-l urmeze. Nu trebuia să uite de Sonia.
   - Ce s-a întâmplat cu lagărul după război?
   - În timp, a fost demolat în cea mai mare parte, răspunse Ginette. L-a preluat Armata Sovietică și nu s-a făcut niciun efort în direcția conservării istorice. Cele mai multe clădiri au dispărut demult. Acum există acolo un memorial în clădirile care au mai rămas, inclusiv în crematoriu. În ultimele zile ale războiului, naziștii care conduceau lagărul au fugit, deși unii dintre ei au fost prinși, la fel și gărzile. Au avut loc două procese pentru Ravensbruck, în 1946, iar femeile...
   - Femeile?! o întrerupse Fiona. Gărzile erau femei?
   - Da, spuse Ginette. Comandantul lagărului era un bărbat, membru în SS, aflat în directa subordine a lui Himmler. Dar gărzile erau femei. Unele fuseseră recrutate din închisorile pentru femei unde lucraseră tot ca gardiene, iar altele erau din zonă, țărănci care voiau o slujbă.
   Se opri să asculte tăcerea Fionei.
   - E cam tulburător, nu-i așa? Ne place să credem că femeile n-ar fi capabile să le facă astfel de lucruri altor femei - să le trimită în camerele de gazare împreună cu copiii lor, să le bage în cuptoare. Dar mă tem că nu e nicio îndoială că așa s-a întâmplat.
   - Îmi pare rău că v-am întrerupt. Vorbeați despre procesele pentru crime de război.
   - Da. Chiar și acelea au fost uitate în timpul Războiului Rece. Dosarele au fost sigilate. Cel puțin au existat niște condamnări și chiar execuții ale gărzilor. Multe nici nu au fost prinse vreodată. Așa s-a întâmplat cu fiecare lagăr de concentrare. S-a făcut un memorial; Ravensbruck e mai retras, la câteva ore distanță de Berlin, și se ajunge acolo pe drumuri secundare. În mod intenționat a fost construit într-o zonă izolată, lângă un lac, în vecinătatea unei mici așezări rurale.
   - Acum mi se pare incredibil că toată lumea a renunțat. Că nu a existat mai multă revoltă.
   - Asta din pricină că gândiți ca o persoană din generația modernă, spuse Ginette Harrison, iar accentul englezesc acum înmuiat trădă faptul că era mai mare decât crezuse Fiona, cincizeci și ceva, poate chiar șaizeci de ani. Pentru a face genul de cercetări pe care le fac eu, trebuie să înțelegi mentalitatea acelor vremuri. Nu exista internet, nu aveai cum să iști o furtună de indignare printr-o campanie pe Twitter, nu erau camere digitale cu care cineva să facă o fotografie pe care să o arate întregii lumi în doar câteva secunde.
   Și, în felul ăsta, Ravensbruck rămăsese abandonat, dezmembrat, uitat. Fiona încercă să revină la calea ei:
   - Fata asta, Sonia. Cea al cărei cadavru l-am descoperit. Legistul nu a găsit nicio leziune veche a oaselor sau dinților.
   - Asta înseamnă că a scăpat, parțial, de tortura fizică, spuse Ginette. Însă la Ravensbruck, ca în multe alte lagăre, lupta era una de anduranță. Trebuia să trăiești suficient de mult în vreme ce aceia de lângă tine mureau.
   - Era firavă pentru vârsta ei.
   - Asta nu mă miră. Dacă a fost malnutrită în lagăr, îi putea afecta procesul de creștere. Nu sunt doctor, însă, așa că nu pot spune cu certitudine. Totuși, dacă a supraviețuit la Ravensbruck, trebuie să fi avut ceva forță.
   - Ați spus că rușii au eliberat lagărul, spuse Fiona.
   Își dădea seama că Ginette Harrison avea treabă și că, deși politicoasă, devenea tot mai nerăbdătoare să încheie conversația, dar voia să obțină cât mai multe informații de la ea:
   - Măcar ei au păstrat dovezi scrise?
   - Dacă da, noi nu le-am găsit. Crucea Roșie are o evidență a unor prizonieri care au ajuns la ei în tot acel haos, dar pe acelea le am și le-am verificat. Numele pe care le căutați nu apar.
   - Dar ea a venit în America în 1947, cu ajutorul unor rude îndepărtate, spuse Fiona. Cineva, undeva, a ajutat-o pe fata asta să-și contacteze familia din America. Avea 10 ani când s-a terminat războiul. Nu putea s-o facă singură.
   - Putea fi oricine, spuse Ginette. O altă prizonieră, o familie miloasă, un spital. Îmi pare rău. N-avem de unde ști. Îi căutați familia, nu-i așa?
   - Caut ceva, orice, mărturisi Fiona.
   Urmară câteva clipe de tăcere.
   - Domnișoară Sheridan, pot să vă ofer o părere strict personală?
   - Chiar vă rog.
   - Aveți o fată tânără, departe de casă. A venit dintr-un lagăr ale cărui dosare au fost rase de pe fața pământului. Toți membrii familiei ei au fost uciși. Iar acum este singură, într-o țară străină, unde n-are cine să-i poarte de grijă în afară de angajatele impersonale ale unui internat nepăsător.
   - Da, spuse Fiona.
   - N-are cine s-o caute dacă dispare. N-are cui să-i pese. Cât despre autorități, dacă știau că provine dintr-un lagăr de concentrare, sincer, ar fi presupus că e evreică.
   Făcu o pauză:
   - Vorbim despre anul 1950, într-o zonă rurală, dacă mă-nțelegeți.
   - Ce vreți să spuneți? întrebă Fiona.
   - Ceea ce spun, oricât de dur ar părea, e că dacă cineva își căuta o victimă pe care s-o ucidă, ea era candidata ideală.
   Fiona înghiți în sec.
   - Credeți că a fost aleasă.
   - E o posibilitate pe care nu o pot neglija, spuse cealaltă femeie, iar Fiona realiză că făcea eforturi să-și îndulcească tonul. Nu vreau să vă alarmez. Dar fata asta a dispărut fără urmă timp de peste 60 de ani și nu a căutat-o nimeni. Dacă ai vâna un om pe care să-l omori, pe cine ai putea alege mai potrivit de-atât?

CAPITOLUL 20

     Barrons, Vermont
   Noiembrie 1950

    Sonia

    După ce le spusese prietenelor ei propria poveste, se simțise eliberată; simțise cum părți din mintea ei se așază încet la locul lor. Dar cea mai bună zi fu aceea în care primi caietul.
   Era al lui CeCe; îl primise, la rândul său, de la tatăl ei bogat, un cadou de Crăciun neglijent, probabil ales de secretara lui și expediat fiicei bastarde la internat. Sonia parcă-l și auzea dându-i ordinul: Trimite-i fiicei mele ceva drăguț, Nu știu, alege tu ceva. Ce le place fetelor? Uite niște bani. Iar acum, CeCe avea acest caiet, un obiect scump, cu o copertă cartonată ornată cu flori și cu pagini groase, liniate, care scoteau un sunet ca un fâlfâit cremos atunci când le răsfoiai, pe care le simțeai plăcut sub buricele degetelor când le atingeai marginea. Un caiet bun.
   Într-o după-amiază, când era în întârziere la ora de sport și nu-și găsea șosetele groase, CeCe întorsese pe dos un sertar. Caietul aterizase pe covor într-un morman de mărunțișuri, cele mai multe uitate sau niciodată băgate în seamă de proprietara lor. Sonia ridicase caietul.
   - Ah, da, ăla, spusese CeCe, uitându-se peste umăr, în timp ce trăgea alt sertar. Nu l-am folosit niciodată.
   Normal că CeCe nu-l folosise. Caietul era menit pentru o fată căreia să-i placă să scrie, care să ia în serios fiecare cuvânt și să-l aștearnă cu grijă pe hârtie. CeCe nu era o scriitoare, așa că Sonia își dădu seama că acela era un cadou de la tatăl ei. Orice persoană care o cunoștea pe CeCe fie și de 5 minute și-ar fi dat seama că nu era un cadou potrivit pentru ea.
   - Uite-i, spuse CeCe, scoțând ciorapii din ultimul sertar.
   Se uită iar la Sonia, care ținea caietul în mână:
   - Îl vrei? Ia-l tu.
   - Nu pot, răspunse Sonia. E scump.
   CeCe râse:
   - Nu-s banii mei.
   Devenise ceva mai dură acum, după ce le povestise momentul cu mama ei și cu apa. Dar, în cazul lui CeCe, duritatea era moale ca untul.
   - Serios, mie chiar nu-mi trebuie. Ia-l. Trebuie să plec.
   Așa că Sonia îl luă. Găsi și stiloul drăguț care fusese trimis odată cu caietul - zăcea în aceeași grămadă de lucruri de pe podea pe care CeCe, în graba ei, nu le mai pusese la loc. Prietenei ei nu avea să-i lipsească; cel mai probabil, uitase că-l și primise. Așa că Sonia îl luă și deschise caietul. Se aplecă și mirosi cotorul caietului, inhalând acea aromă unică a hârtiei; o senzație stranie, de liniște, îi coborî dinspre ceafa spre umeri și pe șira spinării. În creier îi răsăreau mici scântei. Ce să scriu în caietul ăsta frumos?
   Îl purtă cu ea la toate orele din ziua aceea, iar noaptea îl puse sub pernă, cu paginile neatinse. Deocamdată îi plăcea să-l știe așa, să știe că o așteaptă, că o ascultă. La fel ca prietenele ei.
   Până la urmă, îi spuse caietului aceeași poveste pe care le-o spusese prietenelor ei. Singura poveste pe care o știa, de fapt. Singura poveste pe care o avea de spus. Și adăugă imagini.
   Se pricepea la desen înainte de război. Își desenase mama de zeci de ori - așezată într-un fotoliu, citind sau cosând. Pe vremea aceea erau atât de multe lucruri care țineau un om nemișcat, care necesitau concentrare perfectă ore-n șir. Era simplu să desenezi portrete. Pe mama ei, pe tatăl ei, pisica venită la fereastră să caute mâncare. Apoi, când devenise mai rapidă, începuse să-și deseneze profesorii și colegii de clasă.
   Toate astea încetaseră. Însă, acum, scoase capacul stiloului și scrise în caietul ei personal căruia îi povesti totul, pagină după pagină. Și, alături de cuvinte, desenă imagini. Își desenă din memorie mama, apoi tatăl. După aceea trebui să facă pauză o zi, dar degetele începură s-o mănânce iarăși, așa că deschise caietul și scrise ce își aducea aminte.
   Desenă Ravensbruck.
   Odată ce se apucă, nu se mai putu opri; urmele de amintiri o sfâșiau când stătea în clasă, când își făcea temele, când alerga jalnic pe terenul de hochei și când mesteca mâncarea lipsită de gust în sala de mese. Nu erau amintirile acelea copleșitoare, care îi provocaseră stările de rău. Acestea era ca un arcuș de vioară ce atingea o singură coardă, făcând-o să țipe ascuțit, în așteptarea unei hotărâri care s-o oprească. Singurul lucru care ajuta era scrisul.
   Întocmi harta lagărului. O desenă văzută din mai multe unghiuri - dinspre barăcile-dormitor spre crematoriul deasupra căruia se ridicau fuioare de fum. Desenă fiecare figură pe care și-o amintea: deținute, femei care veneau și plecau, blockovas, gărzi, pe mama ei. Mama ei. Îl desenă și pe bărbatul care venea să le inspecteze, bărbatul înalt cu un SS argintiu pe gulerul uniformei și cu haina lungă, neagră. Desenă peisajul de vară și de iarnă, cadavrele. Desenă figura primei persoane pe care o văzuse în ziua eliberării lagărului, un bărbat în uniforma Armatei Sovietice, cu o față lată, plină. De îndată ce-l zărise, fugise cât o țineau picioarele goale, cât putea de departe. Nu voia să aibă de-a face cu soldații.
   Desenă biserica bombardată în care dormise în acea primă noapte. Pe femeia care fusese închisă cu ea, în lagăr, care o găsise și care i se alăturase.
   Familia care le primise. Pe cei doi copii ai familiei, cu fețe înguste și ochi mari. Erau anumite lucruri pe care memoria ei încă refuza să le arate - bucăți de timp pierdut, unele frustrante, altele dispărute parcă într-un act de milă a propriei minți. Mama ei, stând în picioare în Appelplatz - nu-și amintea asta, nu atât de clar. Din ce unghi o văzuse? Era față-n față cu mama, sau stătuse în spatele ei? Nu reușea să-și aducă aminte, iar Sonia începu să se întrebe dacă nu cumva doar auzise despre asta, deși putea să jure că văzuse cu ochii ei. Totul era confuz.
   Evident că prietenele ei știau ce făcea. Le spuse deschis despre ce scria, dar nu se oferi să le arate, nu de la bun început. Chiar și acum, după atâtea nopți pe care le petrecuse stând cu ele pe podea, ascultând radioul lui CeCe și vorbind, simțea o sfială când venea vorba despre conținutul acelui caiet.
   Dar, până la urmă, îi arătă Robertei, apoi celorlalte. Când citi, Roberta rămase tăcută și tristă; CeCe - cea căreia îi aparținea de fapt caietul - plânsese cu lacrimi mari și, când terminase de citit, o îmbrățișase pe Sonia cu disperare, de parcă n-ar mai fi vrut să-i dea drumul.
   Dar Katie citise caietul cu o expresie stoică și plată, impenetrabilă ca asfaltul. Stătea pe marginea patului, cu caietul deschis în poală, dând paginile în liniște. Sonia stătea lângă ea, cu picioarele strânse dedesubt, mușcându-și degetul mare. Faptul că îi dăduse lui Katie caietul era o ofrandă, dar nu reușea să descifreze nicio reacție în ochii lui Katie care urmăreau rândurile pe sub gene. Așteptă.
   Katie închise cu zgomot caietul, iar pocnetul răsună prin toată încăperea; un gest dramatic, așa cum erau toate gesturile ei.
   - Ar trebui să fii scriitoare, spuse Katie.
   - Ce înseamnă asta? întrebă Sonia.
   - Ai talent, explică Katie.
   Se uită la caietul închis, la coronițele de flori de pe copertă:
   - Știi să desenezi. Știi să scrii. Asta înseamnă talent, Sonia. Talentul poate fi folosit ca să faci bani.
   Sonia se opri din ros și rămase o clipă cu gura căscată:
   - Ca o slujbă, adică?
   - Ai putea să te faci scriitoare, repetă Katie, răbdătoare, ca și cum ar fi știut că e o idee greu de acceptat. Ai putea să scrii cărți, articole. Ai putea să fii publicată. Și atunci n-ar mai trebui să te măriți.
   Fetele vorbiseră de mai multe ori despre faptul că niciuna dintre ele nu voia să se mărite. Singura încă nehotărâtă era CeCe, care spunea că i-ar plăcea să aibă copii, dar o îngrozea partea-cu-sărutat-și-sex. Celelalte 3 căzuseră de acord că n-aveau nevoie de băieți, numai că habar n-aveau cum să se descurce fără un soț și fără să devină niște fete bătrâne înspăimântătoare, ca Lady Loon. Era o problemă pe care cele patru încă nu o lămuriseră, iar unul dintre motivele principale ale întârzierii era grava lor lipsă de informații - cu excepția Amantului doamnei Chatterley.
   - Nu pot să scriu o carte despre Ravensbruck, spuse Sonia. Nu pot.
   Katie îi aruncă o privire cu ochii aceia negri și hipnotici cărora nu le scăpa nimic. Katie era așa de frumoasă, încât uneori abia dacă te puteai uita la ea: părul negru ca pana corbului, fruntea de o puritate perfectă, sprâncenele arcuite ca aripile de pescăruș, nasul drept și gura care nu se mișca aproape niciodată ca să exprime vreo emoție.
   Sonia învățase că dacă voiai să înțelegi ce gândește Katie trebuia s-o privești cu grijă în ochi, pentru că restul feței nu o trăda absolut niciodată.
   - De ce nu? întrebă Katie.
   - Nimeni nu vrea să citească așa ceva, răspunse Sonia, arătând spre caiet. Sunt doar amintirile unei fete proaste. Poate că mâine o să murim cu toții într-un război nuclear. Nu e important.
   Katie o privi lung preț de câteva clipe, timp în care în spatele ochilor ei expresivi alergau gândurile. Aceasta era privirea pe care și-o lua Katie când calcula; Sonia învățase s-o recunoască.
   - Atunci nu o face, conchise ea, scurt. Nu trebuie să scrii despre Ravensbruck. Dar știi să scrii. Și să desenezi. Ai putea să scrii o carte despre altceva.
   - Despre ce?
   - Despre ce vrei tu, spuse Katie, dându-i înapoi caietul. Ai putea să scrii povești pentru copii, ca Winnie the Pooh. Sau ceva pentru adulți; nu știu. Ai putea să scrii Amantul Doamnei Chatterley.
   Asta o făcu pe Sonia să râdă; acesta era și scopul. În același timp, își simți obrajii arzând; citiseră pasaje din carte în timpul unora dintre sesiunile lor târzii de ascultat radioul.
   - Nu pot să scriu asta, zise ea, de vreme ce tocmai am căzut de acord că n-o să ne căsătorim. Un scriitor trebuie să scrie despre experiențe trăite.
   Katie își dădu ochii peste cap - și asta era menit s-o amuze pe Sonia. Apoi spuse:
   - Experiența trăită nu merită să scrii despre ea, crede-mă. Tom era transpirat și mirosea a naftalină.
   Sonia râse, chiar dacă povestea în sine era dureroasă. Știa că una dintre armele lui Katie era tocmai să râdă de ceea ce trăise; o modalitate de a minimiza experiența, pentru a suporta mai ușor gândul că a trăit-o.
   - Știi ceva? zise Sonia.
   - Ce?
   - Când te-am văzut prima oară, mi-a fost cam frică de tine.
   Katie ridică din umeri; era obișnuită. Tuturor le era cam frică de ea; era frumoasă, curajoasă, incredibil de puternică.
   - Și acum?
   Acum te iubesc foarte mult, ar fi vrut Sonia să răspundă; dar spuse altceva:
   - Acum cred doar că îți place să citești cărți deocheate, așa că vrei să le scriu eu.
   Replica ei făcu să tresară colțurile gurii lui Katie, iar buzele ei perfecte se arcuiră pentru o clipă într-un zâmbet amuzat care dispăru rapid.
   - Scrie despre o fată care trăiește la un internat, spuse ea.
   Cuvintele acelea aruncate într-o doară o loviră pe Sonia cu forța unei idei extraordinare. Se gândi la asta zile întregi, răsfoindu-și caietul. Putea să-nceapă să deseneze portrete ale prietenelor ei, ale fetelor de aici. Se putea opri din a desena Ravensbrück. Oricum, aproape că terminase cu desenele Ravensbruck-ului, cel puțin deocamdată.
   Așa că desenă în grabă portrete ale prietenelor ei, la început schițe creionate când fetele nu se uitau, apoi altele, din memorie. Nu scrise cuvinte, nu încă. Nu știa ce cuvinte să folosească. Nu știa cum avea să fie povestea. Le știa doar fețele. Cuvintele aveau să vină și ele.
   Într-o zi, primi o scrisoare de la stră-mătușa și stră-unchiul care plătiseră călătoria ei peste Atlantic. Îi scriau din când în când și veneau în vizită de Crăciun, dar nu se oferiseră niciodată s-o ia la ei. Erau în vârstă și nu voiau copii. Dar scrisoarea asta era altfel; era o invitație să petreacă un weekend la ei.
   Sonia citi și reciti scrisoarea, le-o arătă și prietenelor ei, încercând s-o disece, s-o analizeze. Ce-i făcuse s-o invite așa, deodată? Ce anume îi făcuse să vrea s-o vadă? Oare se gândeau s-o ia de la Idlewild, să locuiască în casa lor? Simțea o anxietate cumplită, amestecată cu o speranță nebunească. Nu putea să plece de la Idlewild și să-și părăsească prietenele, care-i erau ca niște surori.
   Rudele ei spuseseră că nu vor copii. Dar să locuiască într-o casă unde să aibă camera ei, o casă unde trăiau un bărbat și o femeie... o curte... să se trezească în camera proprie și să meargă la școală în fiecare dimineață...
   Acceptă invitația și, din clipa aceea, se tot gândi la asta, întrebându-se ce urma.
   Era 21 noiembrie 1950.
   Avea să moară în 10 zile.

CAPITOLUL 21

        Portsmouth, New Hampshire
   Noiembrie 2014

      Fiona își scutură stratul subțire de zloată de pe bocanci când intră în cafeneaua micuță. O panglică de zăpadă udă și diafană căzuse peste noapte, iar acum începuse să se topească, destul cât să facă drumul cu mașina de la Vermont periculos și înșelător. Cu toate astea, ajunsese în New Hampshire la timp pentru întâlnirea cu Roberta Montgomery, fostă Roberta Greene.
   Fiona riscase și o sunase; o întrebase dacă este, într-adevăr, acea Roberta Greene care fusese cândva la Idlewild, iar femeia în vârstă încuviințase demn și rezervat. La telefon, Fiona îi explicase într-o răsuflare interesul ei legat de renovarea școlii și dorința ei de a scrie despre subiect și, după o clipă de tăcere, Roberta acceptase să se întâlnească. Roberta avea 79 de ani acum, iar Fiona o reperă cu ușurință în cafenea - o femeie cu părul alb care își ținea spatele perfect drept și încă semăna cu fata de 17 ani din fotografia cu echipa de hochei pe iarbă.
   - Vă mulțumesc că ați acceptat să vă întâlniți cu mine, spuse Fiona, trăgându-și un scaun și comandând o cafea.
   - Îmi pare rău că a trebuit să conduceți pe mizeria asta, spuse Roberta, cu glas educat, de un calm natural, de parcă rareori ar fi entuziasmat-o ceva. Mă tem că eu nu mai conduc. Îmi place să stau aici, peste drum de firmă, continuă ea și arătă spre vitrina prin care se vedea, de cealaltă parte a străzii, o clădire pe care scria Montgomery & True, Birou De Avocatură.
   - Ați fost parteneră? întrebă Fiona.
   - Timp de 30 de ani. Acum sunt pensionară, desigur.
   Roberta se uită spre geam și Fiona realiză că avea genul acela de frumusețe statornică și tăcută, care sfidează vârsta.
   - Încă mă mai lasă să vin de câteva ori pe săptămână, în calitate de consultant. E doar ca să-mi facă pe plac, dar ce contează? spuse Roberta și se întoarse spre Fiona, zâmbind. Încercați un croasant. Îi coc chiar aici, la cafenea, iar eu mănânc în fiecare zi. La vârsta mea nu-mi mai fac griji că mă îngraș.
   Fiona îi întoarse zâmbetul și îi ascultă îndemnul. Cafeaua era așa de tare, încât simți că-i pocnește capul, dar era exact ce-i trebuia după drumul lung pe care-l făcuse.
   - Aș vrea să vorbim despre Idlewild, zise ea.
   - Da, răspunse Roberta. Mi-ați spus că îl renovează cineva.
   - Nu știați?
   Roberta ridică din umeri:
   - Nu cred că ați găsit cine știe ce despre istoria locului. Nu interesa pe nimeni.
   Fiona o studie pe femeia din fața ei. Peste noapte, citise dosarul de la Idlewild al Robertei: născută în 1935, trimisă la Idlewild în 1950 după ce își văzuse unchiul veteran de război încercând să se sinucidă cu un pistol în garajul familiei. Era aceeași poveste pe care i-o spusese Sarah London: Avusese loc o sinucidere în familie, cred, sau o tentativă, iar fata a asistat la ea. După incident, Roberta nu mai vorbise o vreme, iar asta îi determinase pe părinții ei s-o trimită de-acasă. Totuși, în dosarul de la școală nu exista nicio însemnare cum că Roberta ar mai fi avut probleme de vorbire după venirea ei la Idlewild. Încă o dată, stilul laconic al dosarelor de la Idlewild era nemaipomenit de frustrant. Părea că nimeni nu e atent la fetele de acolo; sau, dacă totuși cineva era atent la ele, atunci nu scria nimic despre asta.
   - Aveți amintiri frumoase despre Idlewild? întrebă Fiona, aruncând astfel prima minge în meciul care avea să fie acest interviu.
   Mâinile Robertei cuprinseră căldura emanată de ceașca de cafea.
   - Era groaznic, spuse ea, dar tot mai bine decât acasă.
   - Am găsit o fotografie la Societatea Istorică din Barrons.
   Fiona scoase poza tipărită a echipei de hochei pe iarbă și o despături pe masă, întorcând-o spre Roberta.
   Urmă o tăcere lungă. Roberta Montgomery - Roberta Greene, așa cum Fiona continua s-o numească în gând - era unul dintre acei oameni dăruiți cu abilitatea de a tăcea. La fel și Jamie; nu simțea nevoia de a umple liniștea cu propria vorbărie, fapt care îl făcea să fie un bun polițist. Simți o împunsătură când se gândi la el. Nu o sunase și nici nu-i scrisese de când fuseseră la cină, la părinții lui.
   - Îmi aduc aminte de ziua asta, spuse Roberta. Era prin luna mai. Se topise zăpada, însă nu se încălzise încă. Iarba pe care stăteam era udă. Doamne, Dumnezeule, asta-i Lady Loon, zise ea, arătând spre profesoară.
   - Poftiți?
   - Profesoara. Așa o porecliserăm. Când țipa la noi, ne zicea mereu „doamnelor”. Enervant, zău, scutură ea din cap.
   - Și „Loon” de la ce vine?
   Roberta își dădu ochii peste cap și, în clipa aceea, Fiona o văzu pe adolescenta care fusese cândva.
   - Era o lunatică, o nebună. Nu era în stare să se descurce cu niște fete așa cum eram noi. Numele ei adevărat era domnișoara London.
   - Știu, zise Fiona. Locuiește în Vermont.
   Sprâncenele Robertei se ridicară spre rădăcina părului:
   - Lady Loon mai trăiește? Mă rog, presupun că nu era cu mult mai mare decât noi. Mereu am crezut că o să-i crape ceva în cap înainte să împlinească 50 de ani. Noi, fetele, o scoteam din minți.
   - Doamnă Montgomery...
   - Roberta, te rog.
   - Roberta, zise Fiona. Îți mai aduci aminte de o fată pe nume Sonia Gallipeau?
   Își amintea. Fiona văzu asta pe fața ei din clipa în care rosti numele.
   - Da, desigur. Era colega noastră de cameră. Am cunoscut-o bine.
   - A dispărut în 1950.
   - Vrei să spui că a fost ucisă.
   Fiona își simți inima bătându-i în gât. După atât de multe speculații, atâtea căutări, istoria vie a Soniei stătea față-n față cu ea în cafeneaua asta.
   - De ce spui așa?
   - Normal că a fost ucisă, zise Roberta, iar privirea îi căzu din nou pe fotografie. Noi am știut asta mereu. Nu ne-a crezut nimeni, dar noi știam. Sonia n-ar fi fugit, nu fără valiză.
   - Dar a fugit de la rudele ei în mijlocul vizitei.
   - Știu, răspunse Roberta cu voce calmă, dar teribil de tristă. Complet neobișnuit pentru ea.
   Se opri, iar Fiona așteptă, simțind că Roberta mai avea multe de spus.
   După câteva clipe, femeia continuă:
   - Sonia își făcuse mari speranțe în legătură cu acea vizită, se gândea că rudele o vor lua să stea cu ele. Și dacă a aflat că n-aveau de gând să facă asta - că era doar o vizită de weekend și atât - probabil că s-a necăjit. Și nu a fugit, să știi. S-a urcat în autobuzul spre Barrons, iar valiza i-a fost găsită în boscheți, lângă porți. Nu se ducea undeva, aiurea. Se întorcea la școală. La noi, adăugă ea, ridicând ochii din fotografie. Noi eram prietenele ei. Am fi alinat-o și am fi înțeles că se simțea rănită. Cred că voia să se întoarcă acasă, la singura casă pe care o știa cu adevărat.
   - Directoarea părea să creadă că era un băiat implicat.
   Roberta pufni a râs amar:
   - Nu era niciun băiat.
   Fiona inspiră adânc. Nu mai făcuse asta niciodată; nu mai spusese cuiva că o persoană dragă, chiar și una pe care o cunoscuseră cu 64 de ani în urmă, a murit. Poate că ar fi trebuit să lase asta în seama poliției, a lui Jamie. Dar nu, Roberta nu era un membru al familiei Soniei. Era doar o prietenă de acum peste jumătate de secol.
   - Roberta, spuse ea cu mare grijă, trebuie să-ți spun ceva. Informația nu a fost făcută publică încă. Dar în timpul lucrărilor de renovare de la Idlewild a fost găsit un cadavru. În vechiul puț.
   Roberta Greene ridică încet capul și se uită în tavan, iar Fiona văzu cum durerea o acoperă ca un văl. Bătrâna clipi, fără să-și coboare privirea, și două lacrimi curseră pe obrajii ei ca de pergament. Tristețea îi era atât de proaspătă, de crudă, încât părea că toți acei ani nu trecuseră deloc.
   - Sonia, spuse ea.
   Fiona simți că lacrimile stau la pândă și în ochii ei. O iubeai, își zise. Își drese glasul, apoi confirmă, cu glas blând:
   - Da. Sonia.
   - Povestește-mi. Te rog.
   - A fost lovită în cap. Probabil că a murit pe loc.
   Fiona habar n-avea dacă era adevărat, dar simți nevoia s-o spună așa.
   - Era în puț... trupul ei a fost în puț în tot acest timp.
   - O, Doamne, oftă Roberta.
   - Îmi pare rău.
   Roberta scutură din cap:
   - După atâta vreme, presupun că nu există nicio șansă ca poliția să prindă criminalul.
   - Ai cunoscut-o cel mai bine, spuse Fiona. Îți vine în minte cineva care ar fi vrut să-i facă rău? Oricine?
   - Nu.
   Femeia în vârstă luă șervetul și își tamponă obrajii, să-și usuce lacrimile. Părea că, acum, își poate stăpâni durerea.
   - Era cineva care le deranja pe fete? Străini care veneau la școală sau dădeau târcoale? Cineva care să fi deranjat-o pe Sonia în mod special?
   - Eram atât de izolate cum nu-ți poți închipui, zise Roberta. Nu venea nimeni niciodată, iar noi nu plecam niciodată.
   - Dar grădinari? Îngrijitori? Mecanici, oameni care reparau lucruri?
   - Nu știu. Nu exista nicio grădină în afară de aceea pe care fetele erau obligate s-o întrețină. Presupun că erau oameni care făceau livrări, pentru spălătorie și altele asemenea, dar noi nu-i vedeam niciodată. Cât despre reparații - zâmbi timid - dumneata îți imaginezi că la Idlewild se repara vreodată ceva? Dacă în Ziua de Vizită a Familiei nu venea fratele sau tatăl unei fete, nu vedeam picior de bărbat pe acolo timp de cinci ani.
   - Exista o zi de vizită a familiei?
   Fiona nu știuse asta.
   - Da, ultima duminică din fiecare lună le era dedicată familiilor care voiau să vină în vizită.
   - Pe Sonia a vizitat-o vreodată cineva?
   - Stră-mătușa și stră-unchiul ei o vizitau o dată pe an, de Crăciun, dar asta era tot. Celelalte rude ale Soniei au murit, toate, în război. În lagăre de concentrare.
   Fiona simți cum un arc care stătuse tensionat până atunci se desface undeva, în interiorul ei, când auzi confirmarea clară a informațiilor pe care le descoperise ea.
   - Există dovezi că Sonia a fost o vreme la Ravensbruck, zise ea.
   Sprâncenele Robertei se ridicară din nou. Tăcu destul de mult, iar Fiona realiză că o luase prin surprindere pe femeia din fața ei.
   - Ți-ai făcut temele, spuse aceasta. Și ești foarte pricepută.
   Dacă acesta fusese un compliment, nu sunase ca atare; părea mai degrabă că Fiona descoperise ceva ce Roberta considera intim, că încălcase o limită.
   - Sonia ți-a povestit vreodată despre Ravensbruck? întrebă ea.
   - Nimeni nu vorbea despre război pe atunci. Eram adolescente. Nimeni nu vorbea cu noi despre nimic.
   Fiona realiză că acela nu era un răspuns. Chiar deloc.
   - Dar familia dumitale? Nici ei nu-ți vorbeau despre război?
   - Nu, veni răspunsul. Nu, repetă Roberta, mai moale.
   - Familia dumitale a venit vreodată să te vadă la Idlewild, în Ziua de Vizită a Familiei?
   - Doar de câteva ori în toți acei ani. Felul în care am plecat de-acasă n-a fost simplu.
   - Pentru că n-ai mai vorbit după ce s-a întâmplat cu unchiul, spuse Fiona.
   Roberta clipi, surprinsă:
   - Da, spuse ea rece. Nu te supăra, dar pot să te întreb de unde știi despre unchiul meu?
   - Scrie în dosarul dumitale.
   - Dosarul meu?
   - De la Idlewild.
   Vocea femeii deveni și mai glacială:
   - Nu există dosare de la Idlewild. Toate s-au pierdut.
   Pentru o secundă, Fiona fu țintuită de privirea aceea rece, privirea pe care - probabil - Roberta o folosise în săli de judecată și în birourile judecătorilor timp de treizeci de ani. Încă era impresionantă și ușor înspăimântătoare, chiar și izvorâtă din ochii unei femei bătrâne. Roberta era furioasă, își dădu seama Fiona, pentru că era convinsă că Fiona minte.
   - Dosarele nu s-au pierdut, insistă Fiona. Ele există. Le-am citit.
   Nu spuse nimic despre magazia lui Sarah London și nici despre faptul că, în prezent, dosarele erau îngrămădite în cutii, în apartamentul ei amărât.
   - Nu se poate.
   - Atunci de unde știu că ai fost trimisă la Idlewild după ce ai asistat la tentativa unchiului dumitale de a se sinucide cu un pistol? Presa de la vremea aceea nu a tratat subiectul.
   Verificase asta, firește. Metehnele jurnalistice nu se pierd.
   Roberts strânse din buze, gândindu-se. Apoi spuse:
   - Unchiul meu, Van, a venit acasă cu o formă gravă de Tulburare de Stres Post Traumatic, deși acest termen nu exista pe atunci. Era foarte bolnav, dar toată lumea îi spunea pur și simplu să treacă peste, fiindcă lucrurile aveau să se amelioreze de la sine.
   Clipi și se uită afară, pe geam.
   - Când aveam 14 ani, am intrat în garajul nostru și l-am găsit chircit acolo, așezat pe un scaun, cu țeava unui pistol în gură. Radioul cânta o melodie veche, din armată. Unchiul meu plângea. Nu știa că mai era cineva acasă.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Fiona încet.
   - Am început să țip. Unchiul Van s-a uitat la mine și n-a putut să-și ducă gestul la bun sfârșit. N-avea cum să-și zboare creierii sub ochii mei. Așa că, într-un fel stupid, i-am salvat viața.
   Se întoarse iar spre Fiona:
   - După asta n-am mai putut vorbi. Nu știu de ce; pur și simplu n-am mai putut. A fost un fel de șoc sau de stres. Pe vremea aia nu se știa cum să ajuți pe cineva aflat într-o astfel de situație. Abia dacă se știe acum.
   Făcu o pauză, apoi continuă:
   - Așa că părinții mei m-au trimis la Idlewild și, după aceea, l-au internat pe unchiul Van la un spital de psihiatrie, împotriva voinței lui. În loc să aibă un strop de empatie pentru el, au considerat că este rușinea familiei. Și eu făceam familia de râs pentru că fusese nevoie să mă consulte un psihiatru, or, pe atunci, asta era ceva rușinos. Am avut părinți exemplari, după cum cred că ți-ai dat seama.
   - Îmi pare tare rău, spuse Fiona. Dumneata nu credeai că unchiul dumitale e nebun?
   - Nu. Mă întrista, îmi era milă de el. Se simțea groaznic din cauză că văzusem ce văzusem, din cauză că nu mai vorbeam, că urma să fiu dusă de acasă. Toate astea îl făceau să se simtă și mai vinovat. În anul următor, căsnicia părinților mei s-a destrămat, iar ei au considerat că mi-e mai bine la școală - din nou senzația aia de rușine, desigur. Când am plecat de la Idlewild am mers la Facultatea de Drept și ca să găsesc o cale legală prin care să-mi eliberez unchiul. Prin care să-i eliberez și pe alți oameni ca el de familiile lor rușinate. Să împiedic apariția unor situații în care oamenilor ca unchiul meu să li se ia libertatea, bunurile, casele și copiii. Ziua aceea din garaj mi-a modelat tot restul vieții.
   - Deci, după toate cele întâmplate, părinții dumitale au plătit studiile de Drept? întrebă Fiona.
   Roberta clipi.
   - Presupun că dacă cineva își dorește din tot sufletul un anumit lucru, găsește o cale.
   Încă un non-răspuns, rostit cu mare lejeritate. Roberta Greene era avocată până-n măduva oaselor.
   - Și ai reușit? Să-ți eliberezi unchiul?
   Roberta zâmbi:
   - O, da. L-am eliberat pe unchiul Van. A durat ceva, dar l-am ajutat să-și găsească o slujbă și să ia viața de la capăt. Nu erau multe mijloace de a-l ajuta cu problemele lui, dar i-am oferit ce am putut. Și lucrurile s-au îmbunătățit. S-a căsătorit în 1973, la cincizeci și ceva de ani. Soția lui îi fusese vecină multă vreme și în tot acel timp își dorise în secret să se mărite cu el. Au rămas împreună douăzeci de ani, până la moartea lui. Mi-am dedicat mare parte din carieră muncii pro bono pentru alți veterani. Pentru mine, a fost cel mai frumos lucru.
   - Ai copii?
   - Da. Soțul meu, Edward, a murit de cancer anul trecut. Fiul nostru locuiește în Connecticut, iar fiica noastră în Sydney, Australia. Nu am nepoți. Dar cred că amândoi sunt fericiți. Cel puțin, am încercat să-i cresc în așa fel încât să fie cât se poate de fericiți. Mai fericiți decât am fost eu. Iar soțul meu m-a ajutat în această privință.
   - Și celelalte prietene de la Idlewild? întrebă Fiona, sperând ca Roberta să rămână la fel de vorbăreață. Cecelia Frank și Katie Winthrop. Ați păstrat legătura? Știi unde le-aș putea găsi? Mi-ar plăcea să le iau și lor câte un interviu.
   Dar Roberta scutură din cap:
   - Nu, draga mea. Au trecut peste 60 de ani. Îmi pare rău.
   - Domnișoara London mi-a spus că erați prietene bune, toate patru.
   - Eram. Nedespărțite. Dar legătura noastră s-a destrămat când a murit Sonia. Eram toate convinse că a fost ucisă, dar nimeni nu voia să ne asculte. Absolut nimeni.
   - Nici directoarea, Julia Patton? Nici ea nu voia să vă asculte?
   - Nu. Apare în dosare ceva despre dispariția Soniei?
   Întrebarea fusese pusă calm, dar Fiona simți că Roberta voia să știe. Că își dorea asta din tot sufletul. Nu știa de existența dosarelor și murea de curiozitate, deși reușea să ascundă asta.
   - Nu prea multe, mă tem, spuse Fiona. Se pare că nu s-a făcut vreo investigație amplă. Și există o teorie, o vrăjeală proastă despre un băiat.
   Cuvintele îi scăpară înainte chiar să le gândească; până și pe ea o luară prin surprindere. Nu realizase până atunci că teoria cu băiatul o înfuria. O înfuria faptul că cineva ar considera cu atâta ușurință dispariția unei supraviețuitoare a Holocaustului, în vârstă de 15 ani, ca pe un gest impulsiv al unei haimanale care s-a combinat cu un băiat și a fugit cu el fără să-și ia la revedere, fără să-și ia măcar valiza. Îi venea să-i dezgroape din morminte pe Julia Patton și pe Garrett Creel Senior și să-i zgâlțâie, să țipe la ei.
   Dacă ați fi ascultat, poate că ați fi salvat-o înainte să fie ucisă. Acum n-o să mai aflăm niciodată.
...................................................