Obsesia, Nora Roberts

 ......................................................

4-8

            Jenny își ridică privirea de la tortul pe care-1 pusese în centrul hiatului unde se pregătea mâncarea - ca pe un obiect de decor.

   - De ce?
   - Mi-e mai uşor singură decât în societate. Dar mă bucur că am venit, măcar ca să-ţi admir casa.
   Fredonând uşor, Jenny îi turnă lui Naomi un pahar de vin, apoi îl luă pe al ei.
   - Atunci ar trebui să-ţi spun că am decis că vom fi prietene foarte bune, iar eu sunt neînduplecată.
   - N-am mai avut o prietenă bună de foarte multă vreme. Mi-am pierdut exerciţiul.
   - O, e în regulă, flutură Jenny din mână. Eu mă pricep. Nu vrei să-ţi arăt atelierul? Am dat vopseaua jos de pe birou.
   Trecură prin spălătorie şi intrară într-un spaţiu plin de mese, scaune, rafturi, bancuri de lucru. Deşi amândouă geamurile erau deschise, Naomi prinse mirosul de diluant, de ulei de in, de cremă de polişat.
   -- Tot adun lucruri, explică Jenny. E o boală. Apoi le repar şi o conving pe şefa mea de la magazinul de antichităţi să le ia în regim de consignaţie. Ea foloseşte piesele pentru vitrină, iar dacă nu se vând, le duc la o cooperativă din Shelton. Dacă nu se vând nici acolo, le aduc înapoi. Mai primesc de lucru de la oameni care vor o piesă refăcută sau modernizată, dar de cele mai multe ori, e numai căutat prin gunoaie.
   Naomi arătă spre o masă cu trei blaturi supraetajate.
   - Pe asta nu ai scos-o din gunoi.
   - Tot de pe un şantier. O doamnă i-a vândut-o lui Kevin pentru 10 dolari - era stricată, blatul de sus a plesnit în două. Aşa că el l-a reparat - nici nu-ţi dai seama că a fost plesnit. Iar eu...
   - O vreau. Când ai terminat-o, o cumpăr.
   Scoasă din ritm, Jenny clipi.
   - Gândeşti repede.
   - E doar genul de lucruri pe care le vreau. Caut un amestec de piese vechi, de personalitate prin casă. Asta e perfectă.
   - Ar trebui să te invit mai des. Vrei să faci un troc pentru ea?
   - Ai deja tortul.
   - Vreau să spun, ai face schimb cu una dintre poze pentru lucrul la masă? Ai una pe pagina de internet şi mi-o tot închipui deasupra şemineului din salon într-o ramă albă, stil shabby chic. E un apus, o, iar cerul e plin de roşu şi auriu şi trece în albastru indigo, iar copacii se reflectă pe apă. Şi mai e şi barca aia albă cu pânze în golf. Mă face să mă gândesc cum ar putea fi în Ceruri. Să navighezi într-o barcă, prin nuanţe de roşu şi auriu.
   - Ştiu de care vorbeşti, dar nu mi se pare cinstit, două piese pentru una.
  - Ştiu cu cât se vând lucrările tale. Şi ştiu cu cât se vând ale mele. Eu ies în câştig.
   - Depinde cum priveşti lucrurile. De acord, dar o înrămez eu. Spune-mi ce dimensiune vrei.
   Jenny arătă spre o ramă albă, shabby chic.
   - Cam şaizeci şi patru pe patruzeci şi cinci. O să iau rama cu mine.
   - Mamă! Dar ce voiam cu adevărat să vezi e banca aia. Mi se pare perfectă pentru terasa de la dormitorul tău.
   Urmând direcţia indicată, Naomi ocoli câteva lucrări începute şi văzu o bancă cu spătar înalt, vopsită într-o nuanţă de verde de pădure uşor patinat.
   - Nu e nicio presiune, zise Jenny repede. Dacă nu-ţi place....
   - Ba îmi place şi s-ar potrivi acolo. Mai bine chiar, dacă aş reuşi să amenajez grădina, ar fi minunată ca o bancă de grădină.
   - Într-un foişor, îşi imagină Jenny. Sau la soare, lângă un cireş cu ramuri aplecate.
   - Cu siguranţă. Şi între timp va da bine şi pe terasa dormitorului meu. Vândut.
   - Îmi dai la schimb fotografia cu nufărul?
   - Faci ca treaba să fie uşoară.
   - Am rama asta - argint patinat - şi îmi şi închipui fotografia în ea, pe peretele din dormitorul meu. E distractiv să ne ajutăm reciproc la decoratul caselor.
   - Arată-mi rama.
   - O... e chiar aici.
   Naomi porni împreună cu Jenny, dar se opri.
   - O, biroul meu.
   La auzul tonului ei, Tag se opri şi se apropie. Naomi mai că nu gânguri când îşi trecu mâna peste lemnul neted.
   - Ştiu că a fost doar curăţat şi şlefuit, dar deja e frumos. Uită-te la nuanţe, la fibră. Parcă cineva a îmbrăcat o femeie superbă într-o haină largă şi neagră, şi tu 1ai dat-o jos. Cred că am făcut afaceri al naibii de bune amândouă.
   - Asta e ce fac prietenele bune.
   Încântată, Jenny o apucă pe Naomi de braţ.
   - O să-mi placă să-mi văd lucrările la tine în casă, să am aici lucrările tale. Iar acum, să ieşim pe uşa asta, ca să mergem afară. Sunt sigură că Tag vrea s-o vadă pe Molly. Sunt prieteni şi ei.
   - El a decis că ea nu o să vrea să-i rupă gâtul. Acum îi ia sfoara de tras când o vede. E drăguţ.
   Păşiră afară în curtea laterală.
   - E foarte linişte, comentă Jenny când se întoarse să închidă uşa. Liniştea mă îngrijorează.
   Abia apucă să zică asta, că Naomi fu izbită în piept de un jet de apă rece.
   Xander apăru de după colţ, ducând o puşcă mare cu apă. Naomi îşi desfăcu braţele şi se uită la bluza ei udă, se uită în sus.
   - Pe bune?
   - Ei, îmi pare rău. Credeam că eşti Kevin.
   - Arăt ca amicul Kevin, cumva?
   - N-aş zice, dar mi-am zis s-o iau prin partea asta. Copiii au încălcat tratatul şi toţi trei s-au aliat împotriva mea. Asta a fost o situaţie de ceaţă de război.
   - Ceaţă de război pe naiba!
   - E mai mult...
   El se opri când fu lovit în plin de o salvă de jeturi în spate.
   - Xander e mort! strigă Tyler şi făcu un mic dans al războiului. Xander e mort!
   Îşi legănă fundul şi scutură puşca cu apă spre cer.
   -Trădătorilor! Locuieşti cu nişte adevăraţi trădători, care împuşcă oamenii în spate, îi spuse Xander lui Jenny.
   - Ai tras într-o femeie fără apărare. O să-ţi aduc un tricou curat, Naomi.
   - Mulţumesc. Şi mulţumesc că l-aţi omorât, îi zise Naomi lui Tyler. A prins un noncombatant într-o ambuscadă.
   - Cu plăcere.
   - Eşti un ţintaş foarte bun. Îmi dai şi mie...
   Ea luă puşca şi îi trase lui Xander un jet în plină figură.
   - Iată. Asta e ce numim un coup de grace.
   Maddy chicoti, apoi începu să se caţere pe piciorul tatălui ei.
   - Xander are păduchi.
   - Aşa e.
   Ea îi dădu lui Tyler puşca înapoi şi îşi miji ochii la sclipirea din ochii lui Xander.
   - Nici să nu te gândeşti, zise ea înainte să plece cu Jenny.
   Mâncă îmbrăcată cu unul dintre tricourile lui Jenny şi se simţi mai bine decât ar fi crezut posibil. Mâncare bună, companie agreabilă, două lucruri pentru care rareori îşi făcea timp sau pentru care să fi avut înclinaţie, se dovediră a fi finalul perfect al zilei, chiar când fu încolţită să joace pe X-Box.
   - Te pricepi, comentă Xander după ce ea învinse pe toată lumea la jocul The Lego Movie de două ori.
   - Totul e minunat când ai un frate care mai e încă un fanatic al jocurilor video. Iar acum, că am rămas neînvinsă, zise ea împungându-1 pe Tyler în burtă cu degetul, chiar trebuie să plec.
   - Mai jucăm o dată, te rog!
   - Exersează, îl sfătui ea şi o să te înfrunt data viitoare. Dar eu şi Tag trebuie să plecăm acasă. Totul a fost minunat, Jenny, îţi mulţumesc că m-ai invitat. Pot să iau ramele alea dacă vrei.
   - Chiar vreau.
   În felul ei necomplicat, Jenny se ridică şi o îmbrăţişă.
   - Cina de duminică e o invitaţie deschisă. Vorbesc serios.
   - Mulţumesc. Şi mulţumesc, Kevin. Ne vedem mâine.
   - Aduc ramele. Ne vedem în faţă cu ele, îi zise Xander.
   Ea nu intenţionase să stea atât de târziu. Dar soarele la apus coloraa cerul în vest şi aerul se răcise suficient încât să-i fi prins bine un pulover.
   Cu toate astea, se gândi, în timp ce ducea câinele la maşină, ar putea să mai lucreze un pic, să-şi planifice agenda pentru săptămâna viitoare şi să mai aibă timp să citească până adormea.
   Deschise uşa din spate şi câinele sări agil înăuntru. Apoi se aşeză în spatele maşinii, cu faţa la apă şi fotografie apusul deasupra golfului, pontoanele pustii, tăcerea sclipitoare.
   - Nu te opreşti niciodată? întrebă Xander în timp ce căra ramele peste iarbă.
   - Fac fotografii uimitoare de răsărituri de la mine, dar acest colţişor de apă e orientat spre vest, şi ăsta-i un apus senzaţional.
   - Apartamentul meu nu e pe apă, dar văd şi eu apusuri frumoase printre copaci. Ar merita să vii să vezi.
   - Poate.
   Propti ramele în spate, mângâie câinele, apoi reuşi să se întoarcă în aşa fel încât să o prindă în capcană.
   - E încă devreme.
   - Depinde.
   Lui Maddy i se închideau ochii.
   - Maddy are patru ani. De ce nu mergem la Loo’s? Îţi fac cinste cu o băutură.
   - Am băut mai multe pahare de vin.
   - În decursul a patru ore. Mergi în linie dreaptă.
   Ea râse şi scutură din cap.
   - Pot să merg în linie dreaptă şi, cum intenţionez să o fac şi în continuare, o să renunţ la băutura oferită. Ai nişte prieteni minunaţi, Xander.
   - Se pare că sunt şi prietenii tăi.
   - Jenny nu acceptă un refuz.
   - De ce ai refuza?
   Naomi ridică din umeri, privi din nou spre apusul de soare. Se transforma în auriu acum. Un aur moale şi strălucitor.
   - E o regulă generală, zise ea apoi.
   - E greu pentru oameni să nu pună întrebări.
   - Apreciez că tu nu o faci. Acum chiar trebuie să plec.
   El îşi trecu mâna de-a lungul braţului ei, dar se dădu în spate. Nu o sărută, îşi dădu seama Naomi, pentru că ea se aştepta. Avea şi el talent.
   Dar el doar înconjură maşina şi îi deschise portiera.
   - Îţi plac melanzane alia parmigiana?
   - Da.
   - Vino la mine miercuri la cină. O să mâncăm melanzane alia parmigiana.
   - O să găteşti? întrebă ea cu sprâncenele ridicate.
   - La naiba, nu. O să comand la Rinaldo’s. Ei fac melanzane alin parmigiana bune.
   - Două socializări într-o săptămână? Nu ştiu dacă pot să fac faţă.
   - Încearcă. Adu şi câinele.
   Ea şuieră când Tag îşi scoase capul pe fereastră şi îşi împunse botul în palma mare şi bătătorită a lui Xander.
   - Doar cină.
   - Suport un refuz.
   - Probabil că va trebui. La ce oră?
   - Pe la şapte ar fi cel mai bine. Apartamentul meu e deasupra garajului. Vii prin spate şi urci scările.
   - Foarte bine. Pe miercuri. Probabil.
   Xander lăsă câinele să-i molfăie în palmă.
   - Îţi place să ţii uşa întredeschisă, spuse el rânjind.
   - Întotdeauna. Noapte bună.
   Oare de ce? se întrebă el după ce Naomi se îndepărtă cu maşina. Care era motivul pentru care era mereu pregătită să fugă?
   Da, era greu ca oamenii să nu-şi pună întrebări.

Capitolul 12

        Din punct de vedere creativ, săptămâna ei fu jalnică.
   Trebui să-şi mute biroul din dormitor într-una din camerele de oaspeţi - măcar putea să o încerce ca pe un potenţial studiou - pentru că voiau să-i renoveze baia. Şi pentru că tot se apucaseră de băi, Kevin decise să renoveze toate băile, mai puţin una de pe etajul cu dormitoare.
   Gălăgia, chiar şi cu căşti în urechi şi muzica urlând, era infernală.
   Se gândi să se mute la parter, dar zugravii se instalaseră în salon, iar la rând urma biblioteca. Ar fi trebuit să se tot mute, aşa că se strădui cât putu să reziste.
   Dar pe la mijlocul săptămânii renunţă şi se duse în parcul naţioinil cu intenţia să se plimbe cu aparatul foto şi cu câinele.
   Aer curat, o zi uscată şi însorită, lumină superbă cu nuanţe verzui, toate astea îi alungară enervarea. îşi dorea doar să-şi fi adus laptopul pentru că ar fi găsit o buturgă pe care să se aşeze şi să-şi facă actualizările în calmul pădurii.
   Se plimbă cu lesa lui Tag prinsă de centură, ceea ce câinele tolera de-acum, printre copaci care păreau să existe de la începuturile vremurilor. Coloane uriaşe cu crengi întinse să prindă briza mării şi să trimită pete şi raze de soare pe pământul din pădure. Florile sălbatice dansau printre evantaie de ferigi tinere, printre pietre acoperite cu muşchi. Flori albe de triliu ca nişte mirese din lumea zânelor, orhidee calipso cu pantofiorii lor coloraţi.
   Se gândi să plece câteva zile cu cortul. Cum ar reacţiona câinele oare, acum că trebuia să ţină cont şi de el? Două sau trei zile singură din nou, departe de zgomotul cu care se pricopsise din proprie iniţiativă.
   Poate.
   Era limpede că lui Tag îi plăcea în pădure, se umfla în pene ameninţând veveriţe şi mergând ţanţoş pe lângă ea. Ba chiar stătea destul de răbdător când ea se oprea să facă fotografii, indiferent cât de mult dura.
   - Ar putea fi distractiv. Doar eu şi cu tine şi toate astea.
   În timp ce se plimbau începu să se gândească la faptul că a avea un câine sau a fi găsită de un câine nu fusese o idee chiar aşa de rea.
   O pereche de excursionişti se apropiară de ei, însoţiţi de un beagle frumos. Înainte să poată măcar să-i salute din cap, Tag scoase un urlet îngrozit şi îi sări literalmente în braţe. Şi o culcă la pământ.
   Excursioniştii, doi ţipi veniţi din Portland pentru câteva zile, se grăbiră în ajutorul ei. Dar prietenosul şi inofensivul beagle îl făcea pe Tag să se zvârcolească deasupra ei, de parcă ar fi putut să-şi croiască drum direct prin ea, sub ea, unde ar fi fost în siguranţă. Aparatul era prins între ea şi câine, aşa că era în regulă. Dar ea văzuse stele verzi şi simţi mici înţepături în fund.
   - Eşti o ruşine, îi spuse câinelui în timp ce se îndrepta ţeapănă spre maşină. Cu siguranţă, nu mergi cu mine cu cortul. Cine ştie ce pudel minuscul poate să apară şi să te rupă în bucăţi.
   Tag se târî în spate, cu capul plecat şi nu zise nimic.
   Pentru că o durea fundul, încercă încălzirea scaunelor la nivelul mic şi constată că o ajută mult pe drumul de întoarcere. Şi cu uşurare văzu doar camioneta lui Kevin în faţa casei.
   El ieşea din casă tocmai când ea se dădea cu grijă jos din maşina.
   - Hei, ţi-am lăsat un bilet. Am făcut progrese mari azi. Cum a fost plimbarea?
   Ea se uită la Tag care alergă să o salute pe Molly ca pe un prieten de mult pierdut şi regăsit.
   - Cu ea se înţelege.
   - Sigur.
   - Dar dacă apare vreo pisică ori un pomeranian sau un pechinez, tremură de parcă ar trebui să treacă poarta iadului. Fugăreşte veveriţe sau latră la ele, dar ne-am întâlnit cu nişte ţipi cu un afurisii de beagle, şi câinele meu a luat-o razna. Mi-a sărit în braţe şi m-a dărâmat.
   - Eşti în regulă?
   Automat ea se frecă pe fund.
   - M-a zguduit, îţi spun, şi mai că nu încerca să mă spintece ca să se bage în mine, departe de înspăimântătorul beagle care îmi lingea mâna amorţită cu înţelegere.
   Spre surprinderea ei, Kevin se apropie şi îşi trecu mâinile peste capul ei.
   - Ai un mic cucui. Pot să te duc la urgenţă.
   - Sunt doar vânătăi şi lovituri. Iar eu sunt extrem de furioasă.
   O apucă de bărbie, se uită atent în ochii ei şi făcu ceva ce n-ar fi crezut să poată nimeni face în acel moment.
   - Doar vânătăi şi lovituri, doctor Banner.
   - Durere de cap?
   - Nu, durere de fund.
   - Pungă cu gheaţă, baie caldă şi două tablete de ibuprofen. Consultaţia costă două sute de dolari.
   - Puneţi-o pe lista mea, pentru că exact asta am de gând să fac.
   - O cină bună pe care nu trebuie să o găteşti tu la Xander va face totul să treacă.
   -Eu... E miercuri.
   - Toată ziua şi jumătate din noapte. Ai grijă, adăugă el şi o înghionti cu blândeţe. Şi ştiu că arată rău înăuntru, dar am făcut progrese semnificative. Spune-i lui Xander că ne vedem mâine la Loo’s.
   - Sigur. La naiba, la naiba, la naiba!
   Porni spre casă când Kevin se sui în camionetă.
   Avea scuza perfectă - motivul, se corectă - ca să anuleze cina la Xander. O dureau toate, era în toane proaste, nu se simţea în firea ei şi avea un motiv bun pentru asta, se gândi ea şi se îndreptă direct spre punga cu gheaţă.
   Se întoarse brusc şi se duse să se uite la salon.
   Zugrăveala nu era terminată, asta o dovedeau scările şi cearşafurile de pe jos, şi putea să vadă unde mai era nevoie de îndreptat câte ceva. Dar, o, avea să arate superb!
   Fusese nesigură în privinţa culorii şi îngrijorată că nuanţa de gri-maroniu va avea un efect tern şi plictisitor. Nu era aşa.
   Aşezat, se gândi. Din cine ştie ce motiv, acea nuanţă îi sugera cuvântul „aşezat".
   - Mă tot gândesc că am făcut o greşeală cu casa asta.
   Oftând, ea îşi puse mâna pe capul lui Tag în timp ce acesta se sprijnea de piciorul ei.
   - Apoi văd următorul pas sau etapă şi îmi dau seama că nu-i aşa.
   Naomi se uită în jos şi zâmbi. Apoi îşi miji ochii.
   - Sunt furioasă pe tine, îi aminti ea lui, dar şi ei şi se duse să ia punga cu gheaţă.
   Se tot ciondăni cu ea însăşi în timp ce îşi înmuia fundul dureros în cada albastră urâtă din singura baie funcţională pe care o mai avea. Putea să renunţe la cină fără nici o remuşcare. Avusese un mic accident.
   Dar să anuleze seara de astăzi echivala cu a o amâna.
   Mai bine să o bifeze acum şi să se străduiască să transforme orice încerca Xander într-o prietenie aşa cum avea cu Kevin. Genul de prietenie în care atingerea s-o facă să zâmbească, nu să se încordeze.
   Iar asta, admise ea, nu avea să se întâmple niciodată. Prea multă pasiune.
   Ieşi din cadă, încântată că durerea se mai atenuase - dar furioasă să vadă că avea o vânătaie cât o palmă pe fund.
   Optă pentru colanţi, erau mai blânzi pe fund, şi un pulover gri cu glugă. Se gândi să renunţe de tot la machiaj, dar consideră că ar fi fost prea evident, aşa că alese să se fardeze foarte discret.
   Porni de acasă la şapte fără un sfert, deşi era de părere că Tag nu merita o a doua ieşire. Apoi se întoarse şi luă o sticlă de vin. Nu era chiar tort de căpşune, dar fusese învăţată să nu se ducă nicăieri în vizită cu mâna goală.
   Conduse uşor până acolo, dădu drumul câinelui, dar îl ignoră. După cum i se spusese, urcă scările şi bătu la uşă.
   - Da, e deschis, intră.
   Naomi deschise uşa şi îl văzu pe Xander în spaţiul care forma bucătăria deschizând o sticlă de vin. Era îmbrăcat în blugi, cu o cămaşă de lucru cu mânecile suflecate până la cot şi cu barbă de cel puţin o zi pe faţa lui frumoasă.
   Avea să cedeze, se gândi, şi-l va ruga până la urmă să-i pozeze.
   - Aş fi putut fi un ucigaş antrenat şi câinele lui înspăimântător din iad.
   - O uşă încuiată nu poate opri un ucigaş antrenat cu un câine din iad.
   Avea dreptate. Tag intră direct şi se îndreptă spre Xander dând din coadă. Iar Naomi rămase să se holbeze surprinsă şi încântată la peretele plin de cărţi din sufragerie.
   - Uau, zvonurile că îţi plac cărţile sunt adevărate. E o colecţie impresionantă!
   - Doar o parte din ea.
   - Doar o parte? Eşti un tip serios, Xander.
   - Cel puţin în privinţa cărţilor.
   Ea se uită în jur.
   - Un spaţiu foarte eficient, iar asta e cea mai bună utilizare a unui perete pe care am văzut-o vreodată. Culoare, textură, dimensiune.
   - Ca să nu mai vorbim de cuvinte.
   El se apropie şi îi oferi un pahar de vin, apoi luă sticla de la ea.
   - Da, cuvinte.Îîmi place să citesc mult, dar nu mă pot compara cu tine.
   - Ăsta-i planul.
   Naomi râse şi îl alungă cu mâna în timp ce se îndrepta spre perete.
   - Dar asta e artă. Eşti suficient de deştept să ştii că mobila ta e o porcărie. Dar nu-ţi pasă. Ţi-ai aranjat spaţiul ca să fie eficient şi ai pus accent pe pasiunea ta. Şi punând accent pe asta, ai creat artă. Vreau să pozez asta.
   - Sigur, fă-o. Nu-mi pasă.
   - Nu acum, nu cu telefonul meu. Vreau să spun, fotografii serioase. Vreau să mă întorc cu aparatul meu foto. Şi cu marele tătuc Hasselblad.
   - Al cui tătuc?
   Ea râse, dar continuă să studieze peretele cu cărţi.
   - Aparat foto cu film. Format mediu, mi-ar plăcea să fac o panoramă, dar...
   - Adu-ţi camera când vrei. Dar de ce nu stăm afară să bem vinul?
   - Tu bei vin?
   - Din când în când. Miroşi grozav.
   El o apucă de bărbie, dar nu cum o făcuse Kevin, şi o sărută.
   Nu, se gândi ea, nu aşa cum făcuse Kevin. Nici pe departe.
   - Săruri de baie. A fost în scopuri medicinale.
   - Da, am auzit. Spaima de câini mici.
   - Ce?
   El o luă de mână şi o trase spre dormitor simţind cum se opune.
   - Am o terasă pe uşa de acolo.
   Plus mai multe cărţi, observă ea. Un televizor mare, mobilă urâtă şi mai multe cărţi. Deschise uşa spre o mică terasă cu o masă pe jumătate ruginită şi cu două scaune pliante.
   - Pot să-ţi aduc o pernă pe care să te aşezi.
   - Ai vorbit cu Kevin.
   - Trebuie să am grijă de tine, ceea ce oricum aveam de gând să fac.
   - Sunt bine, zise ea şi se aşeză atentă. în mare parte. Dar să revenim la chestiune: nu există ceva de genul spaima de câini mici.
   - Microcinofobie.
   Ea râse şi gustă vinul.
   - Inventezi asta.
   - Cinofobia e frica de câini, la care adaugi micro. Poţi să verifici.
   Deşi avea dubii, se gândi la colecţia lui de cărţi şi nu mai vru să conteste termenul.
   - De ce ar suferi el, şi are acum aproape 38 de kilograme şi destui muşchi, pot să confirm, de microcinofobie?
   - Nu pot să-mi dau seama. Poate a fost traumatizat de mic de vreun Chihuahua.
   Se întinse şi îi verifică partea din spate a capului.
   - Uau!
   - Asta am zis şi eu când mi-am recăpătat suflul. Fundul meu s-a lovit mai tare decât capul.
   - Vrei să verific şi acolo?
   - M-am ocupat de asta, mulţumesc. Ea studie priveliştea. Poţi să stai aici şi să te uiţi la meci.
   - Aşa e, dacă mi-e prea lene să mă duc până acolo.
   - Liga Mică?
   -T-Ball, Liga Mică, Liga Poneilor şi încă nişte ligi sponsorizate pentru adulţi. Keaton’s sponsorizează The Whales - la ora actuală luplându-se să iasă din pivniţă.
   -Tu joci?
   - Nu o mai fac. Nu prea mai am timp de asta. Tu?
   - Nu, niciodată n-am jucat.
   - Ce fel de feministă mai eşti şi tu?
   - Genul care nu face sport. Fratele meu a jucat o vreme, dar lui îi place baschetul mai mult. A jucat la Harvard.
   - Oh. Echipa purpurie. Ce poziţie?
   - Conducător de joc. Am observat că ai un teren mic şi un coş în spate.
   - Aruncatul la coş îţi limpezeşte mintea. Obişnuiam să joc pe vremuri în liceu. De cele mai multe ori acum doar câte o partidă spontană.
   - Ce poziţie?
   - La fel ca fratele tău. O să facem o partidă unu la unu dacă va veni vreodată pe aici.
   - O să vină.
   O să-şi aducă familia aici, se gândi, inclusiv pe bunici ca să vadă şi ei ce au ajutat-o să facă. Poate la toamnă îşi va invita familia.
   - Eşti bun? Pentru că pot să confirm că el este.
   - Mă descurc.
   Ea nu se îndoia de asta, în mai multe feluri.
   Şi el se afla exact deasupra luminii soarelui care se ivea printre copaci în timp ce cobora spre orizont.
   - Pare un loc bun pentru un atelier auto. Acces rapid şi uşor la drum, aproape de oraş şi de autostrada 101. De asta l-ai ales?
   - Locul exista deja. Era al lui Hobart. Omul voia să vândă, îmbătrânise, iar soţia lui era bolnavă. Am ajuns la o înţelegere, iar ei s-au mutat la Walla Walla. Fiica lor locuieşte acolo.
   - Ce te-a atras? Mecanica sau faptul de a avea propria afacere?
   - Ambele m-au atras. Mă atrag. Îmi plac maşinile. Dacă voiam o maşină - şi eu voiam -, a trebuit să învăţ cum s-o menţin în funcţiune. Îmi plăcea să învăţ cum să ţin lucrurile în funcţiune. Nu mă deranja să lucrez pentru Hobart, era un tip cinstit şi drept. Dar îmi place mai mult să lucrez pentru mine. Trebuie să simţi şi tu la fel.
   Foarte adevărat, se gândi, dar ea prefera să fie singură la fel de mult cât îi plăcea să lucreze independent. Cu toate astea...
   - Am lucrat ca asistenta unui fotograf timp de 14 luni după colegiu. Am considerat perioada un fel de ucenicie. El nu era un tip drept, nici pe departe. Arogant, de-a dreptul rău, pretenţios şi tindea să facă crize de isterie ca un copil. Era şi este însă strălucitor.
   - Câteodată cei strălucitori în meseria lor consideră că au dreptul la crize de isterie.
   - Din nefericire e adevărat, însă eu am fost crescută de un chef - unul strălucitor iar mintea şi talentul nu erau considerate scuze pentru aroganţă, meschinărie, ci nişte daruri.
   - Nu arunca nici cu spatule, nici cu tigăi?
   Ideea o făcu să zâmbească.
  - Nu în bucătăria lui Harry - nici acasă şi nici la restaurant, în orice caz, plănuisem să lucrez 2 ani pentru Jullian, fotograful, dar am rezistat doar 14 luni. Una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea a fost când i-am tras un pumn în nas şi am plecat din studiou.
   Xander se uită la ea, aşa cum era slabă şi cu oase fine.
   - E o metodă mai ciudată de a-ţi anunţa preavizul.
   - Preaviz pe naiba.
   Naomi se trase spre Xander, iar el se întrebă dacă ea ştia că îşi freca piciorul de spinarea lui Tag, care tăcea fericit.
   Tocmai lucra la o şedinţă foto importantă. Reclamă pentru un şampon.
   - Şamponul merită o şedinţă foto importantă?
   - Hai să-ţi spun, prietene, în fotografia de publicitate se fac bani buni. Modelul are un kilometru de păr roşu aprins - o încântare să o fotografiezi. Tipul e un perfecţionist, ceea ce pe mine nu mă deranjează. Dar mai e şi un mic ticălos. Până atunci mă obişnuisem cu injuriile. Cu dat vina pe alţii, cu criticile, până şi cu aruncatul de obiecte. Toate astea s-au întâmplat şi la şedinţa asta foto. De fapt îl adusese pe machior la lacrimi la un moment dat. Apoi a pretins că i-am dat aparatul cu obiectivul greşit şi mi-a ajuns. I-am arătat că i-am dat ce mi-a cerut şi m-a plesnit.
   - Te-a lovit? întrebă el, fără să i se mai pară întâmplarea amuzantă.
   - M-a plesnit ca o fată. Aşa că l-am pocnit fix aşa cum m-a învăţat Seth, unchiul meu. În viaţa mea nu m-am simţit mai bine. Cred am şi spus asta în timp ce el urla, tot ca o fată, iar ceilalţi asistenţi alergau de colo colo. Modelul s-a apropiat şi a bătut palma cu mine. Iar el se îndoia de durere, cu nasul însângerat.
   - I l-ai rupt?
   - Dacă tot vrei să pocneşti pe cineva în faţă, e stupid să nu o faci.
   - Asta e şi filosofia mea.
   - I-am spart nasul, şi el urla că avea să mă aresteze pentru vătămare. I-am spus să sune, n-avea decât, dar că eu aveam un studiou întreg de martori, care l-au văzut atacându-mă el pe mine mai întâi. Când am plecat de acolo, mi-am jurat să nu mai lucrez vreodată pentru astfel de ticăloşi meschini.
   - O altă filosofie excelentă.
   Se gândise până acum că era interesantă? Nu, nu interesantă, se corectă el, ci fascinantă.
   - Aşa că i-ai spart nasul tipului şi te-ai lansat pe cont propriu.
   - Într-un fel. Seth şi Harry erau prieteni cu proprietarul unei galerii din SoHo şi l-au convins să-mi cumpere câteva lucrări. Ei m-ar fi susţinut în orice fel cât încercam să trăiesc din fotografie de artă. Dar ştiam că puteam să mă întreţin din fotografii pentru baze de date, primind comenzi pentru coperte de carte, coperte de albume. Fotografii cu mâncare - le făcusem deja pentru restaurant. Iar clip art - poate să fie amuzant şi creativ şi îţi poate aduce venituri. Trebuia să plec dincolo de New York, aşa că am făcut saltul. Maşina, aparatul foto şi computerul.
   Naomi se opri şi se încruntă la paharul ei de vin.
   - Asta a fost destul de mult.
   - Un microcosmos, replică el, mulţumit că ea îşi uitase reţinerea şi neîncrederea suficient de mult cât să spună povestea asta. Îmi spune, continuă el, că ai curaj şi coloană vertebrală, dar asta ştiam deja. Faci coperte de albume?
   - Am făcut. Nimic major. Doar dacă n-ai auzit de Rocket Science.
   - Retro-funk.
   - Mă surprinzi.
   - Nici n-am început încă. Trupa lucrează la un nou CD.
   - Unul nou?
   - Am mai făcut unul acum câţiva ani. Mai ales pentru turişti sau pentru când mai avem câte o nuntă, chestii din astea. Ce zici?
   - Căutaţi un fotograf?
   - Prietenul verişoarei lui Jenny l-a făcut pe primul. N-a fost rău. Dar mă gândesc că tu l-ai face mai bine.
   - Poate. Dă-mi de ştire când sunteţi gata şi vedem. De câtă vreme cânţi?
   - Cu trupa sau în general?
   - Ambele.
   - Cu tipii ăştia, de vreo 4 ani. În general, cred că de pe la 12 ani. Eu şi Kevin am format o trupă cu Lelo la chitară bas, exact ca acum.
   Evident surprinsă, ea îşi coborî paharul de vin.
   - Kevin?
   - Să nu-1 rogi să cânte tributul lui Pearl Jam. Crede-mă.
   - Cântă la chitară?
   - Ce face el nu prea poţi numi cântat.
   - Vai, ce rău eşti! zise ea râzând.
   - Ăsta e adevărul. Hai să mâncăm.
   O luă iar de mână şi, de data asta, o trase înapoi înăuntru.

      - Am cântat la nişte evenimente locale - serbări şcolare, petreceri. După liceu ne-am pierdut toboşarul în favoarea marinei americane. Iar Kevin s-a dus la colegiu. Lelo a rămas drogat.
   - Şi tu?
   El scoase mâncarea comandată din cuptor unde o ţinuse la cald.
   - M-am dus la şcoala comercială, am mai lucrat aici, am primit nişte comenzi. Unele cu Lelo când a început să-şi dea seama că nu cucerea nici o fată şi nu putea să cânte bine când era drogat.
   Naomi se gândi la peretele de cărţi şi se mai uită o dată la el.
   - Nu ai vrut la colegiu?
   - Uram şcoala. Şcoala comercială era diferită. Dar tot şcoală obişnuită. Acolo îţi spun ce să înveţi, ce să citeşti, aşa că am renunţat şl am învăţat de la Hobart, am plecat de la şcoala comercială şi am urmat nişte cursuri de business.
   Cursuri de business.
   - Dacă tot ai afacerea ta, trebuie să ştii cum să o conduci.
   Împărţi salata dintr-o cutie din frigider în două castroane, transferă mâncarea de vinete pe farfurii, adăugă grisinele pentru care pizzeria locală era renumită.
   - Asta arată foarte bine.
   Ea se aşeză şi zâmbi când Xander scoase un os din piele din dulap.
   - Deşteaptă idee.
   - O să-l ţină ocupat. Care a fost prima ta fotografie? Trebuie să fi avut o primă fotografie.
   - Petrecuserăm un weekend prelungit în Hamptons - prieteni de-ai unchiului meu. Nu văzusem niciodată oceanul şi mi s-a părut uluitor. Pur şi simplu uluitor. Seth m-a lăsat să folosesc micul lui aparat Canon şi am făcut role şi role de film. Asta a fost după aia. Dar care a fost primul cântec pe care ai învăţat să-l cânţi? Trebuie să fi fost unul.
   - E jenant, ,,I’m a Believer", The Monkees, adăugă el.
   - O, sigur. Pe bune? E o melodie care te prinde, dar nu pare stilul tău.
   - Îmi plăcea refrenul, ştii tu... fredona el. Voiam să învăţ cum să-l cânt. Mama lui Kevin ne punea mereu discuri vechi, iar melodia asta îmi apărea. Tatăl lui avea o chitară acustică şi am exersat pe ea până când am reuşit de bine, de rău să cânt melodia. Am strâns bani şi mi-am cumpărat o chitară Gibson la mâna a doua.
   - Cea din dormitor?
   - Da. O ţin la îndemână. M-am prins până când am împlinit 15 ani că, dacă aveai o chitară şi te prefăceai că ştii să cânţi la ea, agăţai fete. Cum e mâncarea?
   - Ai avut dreptate. E foarte bună. Deci, ai agăţat fete, dar având în vedere că ştii totuşi să cânţi bine, trag concluzia că niciuna n-a vrut să rămână.
   - Jenny ar fi fost cât pe-aci.
   - Jenny? făcu ea şi-şi lăsă furculiţa jos. Jenny-Jenny?
   - Jenny Walker pe vremea aceea, şi eu am văzut-o primul. Fata nouă din şcoală, abia se mutase aici din Olympia şi era frumoasă ca o îngheţată cu caramel. Eu am invitat-o primul, înaintea lui Kevin. Eu am şi sărutat-o primul.
   - Serios?
   - E istoria Keaton/Banner. Mă îndrăgostisem pe jumătate de ea, dar el era deja îndrăgostit complet de ea.
   - Şi prietenia înainte de toate.
   El rânji şi începu să ronţăie o grisină.
   - Tu ai spus-o, nu eu. Am sfârşit prin a fi Cyrano pentru Christian-ul lui, când, în sfârşit, s-a învrednicit s-o invite la o întâlnire. Şi asta a fost. Tot mai sunt pe jumătate îndrăgostit de ea.
   - Şi eu. Iar pachetul vine odată cu ea. Sunt parcă reclama perfectă la o familie americană chipeşă, inclusiv câinele. Dacă aştepţi să mai apară încă o Jenny, nu cred că vei avea noroc. Sunt destul de convinsă că e unică.
   - M-am orientat spre o blondă înaltă şi complicată.
   Naomi ştia asta, dar îşi dori ca fluturii din stomacul ei să nu se agite la auzul acestor cuvinte.
   - Nu e prea înţelept să ţinteşti spre ceva complicat.
   - Simplitatea e deseori doar de suprafaţă şi dispare. Apoi complicaţiile devin enervante în loc să fie interesante. Iar tu mi-ai trezit interesul, Naomi.
   - Mi-am dat seama de asta.
   Ea îl privi cum mânca.
   - De 9 ori din 10 prefer să fiu singură decât cu cineva.
   - Dar acum eşti aici.
   - Am 29 de ani şi am reuşit să scap, să evit şi să mă strecor pe lângă orice fel de relaţie serioasă.
   - Şi eu la fel. Doar că sunt mai mare cu 3 ani.
   - De când am plecat din New York acum 6 ani, n-am stat nicăieri mai mult de 3 luni.
   - Aici m-ai luat. Eu am trăit toată viaţa mea aici. Dar mă văd nevoit să mă repet: acum eşti aici.
   - Iar în momentul ăsta simt că e locul meu aici. Dacă încep ceva cu tine şi relaţia se strică, o să afecteze acest sentiment.
   - Nu ştiu, zău, cum îţi gestionezi tu viaţa cu aşa o natură solară şi optimistă.
   - E o povară, zâmbi ea.
   Nu insistă, cu toate că îşi dădea seama de riscuri.
   - În mod normal, aş presupune că ai trecut printr-o relaţie sau căsătorie nereuşită. Dar nu e asta. Ai o familie solidă, asta e fundaţia.
   - Gândeşte-te la asta: aşa sunt cablurile mele la interior, zise ea şi-şi împinse farfuria la o parte.
   - Nu, la cabluri mă pricep. Ai destulă încredere în tine şi în valoarea ta ca să pocneşti un ticălos şi să porneşti în ce direcţie vrei după aceea. Eşti complicată, Naomi, şi asta e interesant. Dar nu ai cablurile aiurea.
   Ea se ridică şi duse amândouă farfuriile în chiuvetă.
   - A fost un băiat care m-a iubit - sau cel puţin credea, aşa ca la 20 de ani. M-am culcat cu el şi am studiat cu el, am lucrat cu el. Când mi-a spus că mă iubeşte şi m-a rugat să mă mut cu el, am rupt relaţia. Atunci, pe loc. A fost greu pentru amândoi să trecem prin restul anilor de colegiu. Mai uşor pentru mine, fără îndoială, pentru ni nu aveam acele sentimente pentru el. Aşa că am putut să mă îndepărtez.
   - Dar îţi aminteşti de el.
   - L-am rănit. Nu era nevoie.
   Poate, se gândi Xander, dar se îndoia că cineva putea trece prin labirintul vieţii fără să rănească pe cineva, indiferent dacă era nevoie sau nu.
   - Cred că te aştepţi ca eu să mă îndrăgostesc de tine şi să te rog să te muţi cu mine.
   - Nu fac decât să atrag atenţia asupra problemelor atunci când relaţiile se deteriorează şi oamenii locuiesc şi lucrează în apropiere unii de ceilalţi.
   - Poate că tu te vei îndrăgosti de mine şi o să vrei să locuiesc cu tine în casa aia mare de pe promontoriu.
   - Eu nu mă îndrăgostesc şi îmi place să locuiesc singură.
   Xander se uită la Tag şi decise că nu avea rost să îi atragă atenţia că se îndrăgostiste de căţel şi că locuia cu el.
   - În cazul ăsta sunt avertizat, spre deosebire de băiatul de la colegiu. Iau eu farfuriile. Ştiu cum funcţionează. Mai vrei vin?
   Ea se întoarse de la chiuvetă.
   - Mai bine nu. Apa e mai potrivită dacă trebuie să conduc.
   - E o seară frumoasă. După ce strâng putem să ne plimbăm, să ne facem digestia. Să se plimbe şi câinele un pic.
   - Da, nu i-ar strica.
   Naomi luă apa pe care i-o oferea şi se duse spre peretele cu cărţi.
   - Chiar vreau să fac nişte fotografii aici. Cam când ţi-ar conveni?
   - De ce nu vii vineri? Oricând. Uşa e deschisă, chiar dacă eu lucrez dedesubt. Dar dacă vii mai pe după-amiază, am putea să mergem la Loo’s după aceea. Putem să mâncăm ceva înainte să cântăm.
   - Cântaţi vineri?
   - De la nouă la miezul nopţii, cu aproximaţie. Kevin şi Jenny pot să vină şi ei, probabil, dacă vrei. Nu neapărat o întâlnire în doi, ci o ieşire cu prieteni, cu mâncare şi muzică. Şi ei îi plăcea muzica. Ba mai mult, voia să se întoarcă aici cu aparatul foto şi...
   Nu mai văzu nimic în jurul ei şi i se făcu frig când privirea i se agăţă de cotorul unei singure cărţi din bibliotecă.
   Sânge în pământ: moştenirea lui Thomas David Bowes, de Simon Vance.
   Schimbaseră titlul pentru film - titlul şi punctul central, pentru că voiau să se concentreze pe fetiţa care îşi descoperă tatăl, care salvează viaţa femeii, care a oprit un criminal.
   După moartea mamei ei, de îndată ce a crezut că va fi în stare, Naomi citise interviurile cu regizorul, scenaristul, ca să ştie de ce îi transformaseră cartea în Fiica Răului. Dar de la asta pornise, aici era toată oroarea şi toţi anii în care bărbatul cu secrete criminale acţionase cu sânge-rece.
   - Naomi?
   Xander aruncă cârpa de vase la o parte şi se îndreptă spre ea.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Ce?
   Ea se întoarse prea brusc şi era palidă cu ochii scăpărând întunecaţi.
   - Nimic. Nimic. Eu... Mă doare un pic capul. Probabil că nu ar fi trebuit să beau vin după ce m-am lovit la cap.
   Făcu un pas în lateral şi continuă să vorbească repede.
   - A fost drăguţ, Xander, dar ar trebui să mă duc să mai iau nişte ibuprofen şi să mă bag în pat.
   Înainte să poată ajunge la uşă, el îi luă braţul şi simţi cum tremura.
   - Tremuri...
   - E doar durerea de cap. Trebuie să plec.
   Speriată că tremuratul s-ar putea transforma într-un atac de panică, îşi puse o mână peste a lui.
   - Te rog. O să mă întorc vineri, dacă pot. Mulţumesc pentru tot.
   Ea fugi, aproape lăsând câinele în urmă.
   Xander se întoarse cu ochii mijiţi spre cărţi. Era nebun? se întrebă. Sau i se păruse că ceva acolo o înspăimântase de moarte?
   Se duse spre cărţi, scrută titlurile cu privirea. Apoi reflectă, estimând încotro se uitase. Poziţia şi înălţimea ei.
   Nedumerit, scutură din cap. Doar cărţi, se gândi. Cuvinte şi lumi pe hârtie. Scoase la întâmplare una şi o puse la loc, încercă o alta. Se uitase în direcţia asta când el se întorsese spre ea şi o văzuse îngheţând de parcă i-ar fi pus cineva un pistol la tâmplă.
   Se încruntă şi scoase afară o nonficţiune - un ucigaş în serie, îşi aminti. Din Est. Îl fascinase în adolescenţă, când era peste tot la ştiri. Aşa că îşi cumpărase cartea la apariţie.
   Virginia de Vest, îşi aminti, uitându-se la o fotografie pixelată a criminalului de pe copertă. Nu putea să fie asta. Ea era din New York. Dădu să o pună la loc, apoi, aşa cum făcea adesea când avea o carte în mână, o deschise să se uite pe forzaţ.
   - Da, Virginia de Vest, un orăşel mic şi plicticos. Thomas David Bowes, tipul de la cablu, cu familie. Soţie şi doi copii. Diacon la biserica lui. Câţi ucisese?
   Destul de curios, Xander continuă să citească.
   - Noapte fierbinte de august, furtună de vară, întuneric de smoală, bla, bla. Fiica de unsprezece ani îi descoperă camera crimelor şi.., Naomi Bowes. Naomi!
   Se holbă la carte, văzu din nou chipul ei palid şi şocat în minte.
   - Fir-ar să fie!

           După oarece luptă cu sine însăşi, Naomi se forţă să iasă din casă vineri seară. Era un fel de compromis, se gândi ea, pentru că nu putea nit se convingă să se întoarcă la apartamentul lui Xander. Nu încă.
   Tag nu era deloc încântat de plecarea ei, deşi îl lăsa cu pisica lui de pluş, cu un os din piele şi cu promisiunea că se va întoarce. Nu putea lua câinele cu ea la bar.
   Aproape că-1 folosise drept scuză, cel puţin pentru ea însăşi, dar a Ieşi seara era normal, iar normal după dezastrul de miercuri seară era obiectivul ei curent.
   Un pahar, îşi spuse ea. Un pahar, câteva melodii, conversaţie uşoară de vineri seară cu Jenny şi Kevin - iar, dacă Xander venea la masă în pauză, atunci o conversaţie uşoară şi cu el. Normal.
   Poate gândul de a aspira spre normal o epuiza, dar măcar se străduia. Conversaţia cu Jenny nu era o problemă, aşa că o lăsă pe lenny să preia conducerea şi să rămână aşa până venea vremea să plece.
   Dacă ţinea totul la un nivel uşor, putea să mai atenueze lucrurile cu Xander. Ea alesese casa - sau casa o alesese pe ea - şi oraşul mic. Ceea ce însemna că dădea prost să-l evite pe Xander. Aşa că relaţia trebuia redusă la o prietenie relaxată. Ăsta era răspunsul.
   Cum putuse să uite, cum îşi permisese să uite de unde venea şi cât de uşor normalul putea să se prăbuşească?
   O carte pe un raft, se gândi ea. Doar de atât fusese nevoie ca să-şi aducă aminte.
   Ca şi înainte, ea îşi planifică intrarea când trupa era în plină acţiune pe scena mică. îşi croi drum spre Jenny şi Kevin, aşezaţi comod la aceeaşi masă, iar Jenny o apucă imediat de mână.
   - Sincronizare perfectă. Babysitterul a întârziat, aşa că abia am ajuns aici. Şi sunt grozavi astă-seară! Kevin se duce să ne aducă băuturi, apoi o să danseze cu mine.
   - E rândul meu, insistă Naomi. Sam Adams, vin roşu?
   - Aşa, mersi. Vino, Kevin!
   - De ce nu...
   Dar Jenny îl târî pe ringul de dans în timp ce Naomi îşi croi drumul înapoi spre bar. Simţea privirea lui Xander pe ea şi răspunsul agitat din pântecul ei. Trebuia să arate că îl observase, aşa că avea să o facă. Avea să o facă.
   Îşi făcu planul în timp ce se îndrepta spre bar.
   „Te duci la bar, comanzi, apoi te sprijini de tejghea şi-i zâmbeşti lui Xander. “
   Doi barmani lucrau non-stop, aşa că se gândi că va trebui să aştepte. Dar bruneta sexy cu mers obraznic şi ceea ce păreau şuviţe magenta în părul castaniu se uită spre ea.
   Avea o faţă atât de ascuţită, pomeţii atât de proeminenţi, încât ar fi putut să fie sculptaţi cu un scalpel.
   - Blonda cu picioare lungi, tunsă scurt cu breton lung, faţă izbitoare. Tu eşti fotografa.
   - Eu... da.
   Femeia o studie în lumina slabă cu ochii ei mai mult cenuşii decât albaştri.
   - Foarte bine, zise ea, dând încet din cap. Eşti cu Jenny şi Kev?
   - Da.
   - Sam Adams, pahar de merlot - şi tu ce bei?
   - Merlot e în regulă.
   - Nu e rău.
   Femeia purta cercei mari, rotunzi de argint, alături de alţi trei cerceluşi roşii pe lobul urechii, care se potriveau cu tricoul gen helancă, mulat pe ea.
   - Am fost căsătorită cu tipul care pretindea că are grijă de pajiştea ţi curtea de la vechea casă Parkerson.
   - Oh! Pretindea?
   - Se pare că mai mult fuma iarbă decât tundea. Am sfârşit prin a-1 concedia ca soţ, iar ei l-au concediat ca grădinar. Nu pot să spun că nu era o fire blândă. Vrei să-ţi deschid cont la bar?
   - A, nu, mulţumesc.
   Naomi plăti cu bani gheaţă, scoţând bancnotele din portofelul din buzunar.
   - Pot să rog să ţi le aducă la masă, zise femeia.
   - Mulţumesc, dar mă descurc.
   Naomi folosi o mână ca să apuce cele două pahare de vin, iar cu cealaltă ridică berea.
   - Ai lucrat în domeniu.
   - Da, aşa e. Mulţumesc.
   Trupa se mai liniştise şi cânta „Wild Horses“ de la Rolling Stones.
   În timp ce se întorcea la masă, observă că Jenny şi Kevin erau încă pe ringul de dans, înlănţuiţi, legănându-se. Farmecul acestei imagini o lovi în inimă.
   Iubirea putea dura, se gândi ea. O văzuse la Seth şi Harry. Pentru unii, iubirea putea dura.
   Puse băuturile jos, se aşeză şi, cum barmaniţa îi stricase planurile, ni ridică paharul de vin şi se uită spre scenă cu zâmbetul pregătit.
   Privirea lui Xander se fixă într-a ei. Cânta de parcă era adevărat. De parcă nici caii sălbatici nu l-ar putea duce departe de ea. Talent, pricepere de showman, îşi spuse Naomi. Iar ea nu căuta dragoste, promisiuni, devotament.
   Voia ca asta să se oprească. Doar să se oprească. Să se golească de tot ce simţea, de ce simţea nevoia. El fusese o greşeală, ştia asta. Fusese o greşeală de când apăruse atunci pe drum, gata să-i schimbe cauciucul.
   Îşi spuse că trebuia să se uite în altă parte, să se uite la dansatori.
   Privirea ei alunecă peste femeia care-i şoptise lui Xander ceva în ureche ultima oară când fusese aici. Acum femeia se uita la ea cu un amestec de bosumflare şi neplăcere.
   Minunat, acum se bucura de atenţia unei fane geloase. Ar fi trebuit să rămână acasă cu câinele.
   Durerea continuă să sălăşluiască în ea când trupa începu să cânte ceva mai agitat, iar Kevin o trase pe Jenny înapoi la masă.
   - Două dansuri unul după celălalt.
   Cu ochii strălucitori, Jenny îşi ridică pumnii în aer.
   - E un record.
   - Nu-ţi place să dansezi, Kevin?
   - M-ai văzut acolo?
   Ea râse şi spuse doar adevărul adevărat.
   - Mi s-a părut că arătai adorabil.
   El ştiuse imediat ce ea intrase în bar - nu pentru că ar fi văzut-o, se gândi Xander în timp ce-1 lăsa pe Lelo să preia conducerea. Dar pentru că se schimbase ceva în aer. Aşa cum fusese înainte de furtună.
   Ea avea asta în ea, acea furtună. Ştia acum de ce, dar de ce-ul nu era întreaga poveste. Voia să afle toată povestea la fel de mult cum o voia pe ea.
   Ar trebui să-i spună că ştia? Îşi pusese întrebarea de o duzină de ori şi mai mult de când luase cartea în mână de pe raft. Oare dacă îi spunea, s-ar relaxa ori ar fugi? Ea era încă un prea mare mister ca să poată să fie sigur.
   Dacă ar fi avut încredere în el... dar nu avea.
   Ea nu voia să fie aici. Disimula foarte bine - îşi închipuia că era obişnuită să disimuleze -, dar chiar şi în această lumină îşi putea da seama că zâmbetul nu îi ajungea şi în ochi.
   Dar venise, poate ca să-şi dovedească sieşi ceva, lui. Sau amândurora.
   Dacă o lăsa în pace, oare se retrăgea? Bănuia că da. Iar la asta se pricepea la fel de bine - să facă în aşa fel încât oriunde era, orice facea să fie bine pentru moment.
   Era obişnuită cu asta.
   Iar el era cât se poate de hotărât să-i ofere ceva cu care nu era deloc obişnuită. La naiba cu normalul!
   Trecuseră la Clapton, iar Xander se chinui să se concentreze. Chiar şi atunci când le văzu pe Naomi şi pe Jenny ridicându-se şi alăturându-se celorlalţi pe ringul de dans.
   Naomi nu-şi amintea când dansase ultima oară, dar Jenny insistase, şi poate că dansul va mai atenua un pic arşiţa, tensiunea. Era o senzaţie plăcută să se mişte, să se lase în voia muzicii, să-şi lase şoldurile să urmeze ritmul.
   Nu se gândi la nimic rău când cineva se lovi tare de ea din spate. Părea firesc. Dar când se întâmplă a doua oară, se uită în jur.
   - Îţi stau în drum? o întrebă Naomi pe blonda bosumflată.
   - Să ştii că da.
   Femeia o împinse supărată pe Naomi.
   - Şi ai face mai bine să te dai la o parte.
   - Termină, Marla, o avertiză Jenny. Ai băut prea mult.
   - Nu vorbesc cu tine, ci cu căţeaua care-mi stă în drum. Nu poţi să apari aici şi să iei ce e al meu.
   - N-am nimic din ce e al tău.
   Mai mulţi dansatori se opriră să se uite. Atenţia pe care o atrăgea o făcea pe Naomi să se simtă ca şi cum i se urcau păianjeni pe piele. Ca să evite senzaţia, îşi ridică mâinile.
   - Dar, dacă vrei ringul de dans, al tău e.
   Dădu să plece, dar femeia o împinse din nou şi o lovi pe prietena ei care o striga pe nume, apoi dădu să o apuce de braţ.
   - O să ajungi tu pe podea dacă nu stai departe de Xander.
   Femeia o împinse, cu ochii strălucitori de la prea multă bere, de la prea multă frustrare.
   Să eviţi atenţia, să ocoleşti confruntările erau lecţii învăţate din greu. Dar acelea de a se apăra, de a reacţiona, acelea îi deveniseră a doua natură.
   - Nu îţi doreşti să mă mai atingi încă o dată.
   - Ce ai de gând să faci?
   Rânjind, sigură pe ea ca orice beţiv, Marla îşi plantă o mână în pieptul lui Naomi şi dădu s-o împingă. Naomi o apucă de încheietură şi răsuci, iar Marla căzu în genunchi urlând.
   - Să nu mă mai atingi încă o dată! repetă Naomi, apoi îi dădu drumul şi plecă.
   - Naomi! Naomi! Aşteaptă.
   Jenny o ajunse din urmă.
   - Îmi pare rău. Îmi pare aşa de rău. E beată şi proastă.
   - E în regulă.
   Nu, nu era în regulă. Ea auzi oameni şoptind, simţi ochii care o urmăreau. Şi văzu cum Kevin îşi croia drum prin mulţime spre ei, cu o expresie de enervare şi îngrijorare pe chip.
   - O să plec. De ce să caut ceartă?
   - O , draga mea. Haide să mergem afară şi să vorbim. N-ar trebui să...
   - Sunt bine.
   O strânse pe Jenny de mână.
   - Ea e suficient de beată încât să mai încerce ceva, iar eu trebuie oricum să mă duc acasă la câine. O să ne vedem mai târziu.
   Ea nu fugi. Nu voia să o facă, pentru că fuga ar fi transformat situaţia în ceva important. Dar în momentul când ajunse la maşină, se simţea de parcă ar fi alergat peste un kilometru la sprint. Iar tremuratul voia să înceapă iar, aşa că se sprijini de uşă, aşteptând să se adune suficient ca să poată conduce.
   Se îndreptă rapid şi îşi scoase cheile când auzi pe cineva apropiindu-se. Xander îşi puse mâna peste a ei înainte ca ea să poată acţiona telecomanda.
   - Aşteaptă.
   - Trebuie să plec.
  - Trebuie să aştepţi până când te opreşti din tremurat ca să poţi conduce fără să scoţi pe cineva de pe drum. îi dădu drumul la mână şi o apucă de umeri, întorcând-o spre el.
   - Vrei să-ţi ofer nişte scuze?
   - Tu n-ai făcut nimic.
   - Nu, n-am făcut - asta dacă nu ţii cont că m-am culcat de două ori cu Marla când aveam 17 ani. Asta s-a întâmplat acum aproape14 ani, aşa că n-ar trebui să conteze aici. Dar îmi pare rău că te-a supărat şi că s-a dat în spectacol.
   - E beată.
   - Ştii, la fel ca la geniile strălucite, cred că nici asta nu e o scuză ca să te porţi ca un ticălos.
   Ea râse scurt.
   - Nici eu, dar realitatea e că e beată. Şi are o fixaţie cu tine, Xander.
   - Nu i-am oferit nici un motiv în 14 ani.
   Răzbătea o uşoară frustrare din vocea lui, dar îşi păstră privirea calmă într-a ei.
   - Plus că de vreo 7 ani e împreună cu sau căsătorită cu cineva pe care îl consider prieten. Nu sunt interesat.
   - Poate că ar trebui să-i spui ei asta.
   O făcuse, de mai multe ori decât voia să-şi amintească. Dar având în vedere circumstanţele, el acceptă că va trebui să o mai facă o dată - să nu rănească pe cineva la care ţinea. Nu, nu reuşeai să treci prin labirintul vieţii fără asta.
   - Nu-mi plac scenele, adăugă ea.
   - Dar se întâmplă. Când cânţi prin destule baruri sau la destule nunţi, vezi tot felul de scene şi te obişnuieşti cu ele într-un fel sau altul. Tu te-ai descurcat şi asta e tot ce poţi să faci.
   Ea aprobă din cap şi apăsă telecomanda maşinii.
   El o întoarse din nou şi o lipi cu spatele de uşă.
   Nu e cinstit, nu e corect, se gândi Naomi, ca el să preia conducerea uşa, când se simţea atât de rănită, atât de tulburată. Nu era blând, mângâietor, ci ca un chibrit aprins lângă un buştean uscat. Iar gura lui, doar gura lui cuprinzând-o pe a ei, declanşă vâlvătaia.
   Îi luă chipul în mâini - nici aici cu blândeţe - de parcă temperamentul lui ar fi clocotit direct sub suprafaţa apei.
   - Ai intrat în bar şi aerul s-a schimbat. Nu aveam de gând să-ţi spun asta. Îţi oferă un avantaj, şi tu eşti oricum o provocare suficient de mare.
   - Nu încerc să fiu o provocare.
   - Ăsta e unul dintre motivele pentru care eşti. Te vreau. Te vreau sub mine şi peste mine şi în jurul meu. Şi tu vrei. Iar eu ştiu să citesc oamenii, şi pe tine te citesc limpede de tot. O să vin la tine după ce termin în seara asta.
   - Eu nu...
   Xander îi cuprinse gura din nou.
   - Dacă lumina e aprinsă, o să bat la uşă, continuă el. Dacă nu, o să mă întorc şi o să plec acasă. Mai ai timp câteva ore să-ţi dai seama dacă vrei sau nu. Trimite-i lui Jenny un mesaj când ajungi acasă. E îngrijorată din cauza ta.
   Îi deschise uşa, o ţinu deschisă în timp ce ea trăgea de centura de siguranţă.
   - Să laşi o lumină aprinsă, Naomi, zise el şi închise uşa.
 
   Ea lăsase o lumină aprinsă pentru când avea să se întoarcă şi o stinse intenţionat în timp ce câinele dansa de fericire în jurul ei.
   - Doar tu şi cu mine.
   Hotărâtă să nu se mai gândească la seara dezastruoasă - dar ce le mai aduna! se duse în bucătărie. Avea să-şi facă un ceai, va lua ceva pentru durerea de cap provocată de stres care îi bubuia în tâmple. Şi îşi aminti să ia câinele afară pentru o ultimă tură, înainte să închidă şi să se ducă la culcare.
   - Somnul e o metodă bună de scăpare, îi spuse lui Tag, care îi urmărea fiecare cuvânt şi fiecare mişcare.
   Cum el o voia aproape, iar ea dorea aer, ieşi în spate cu el, se aşeză să privească luna deasupra apei, bând ceaiul calmant în timp ce el alerga prin jur.
   Nu voia scene, se gândi. Nu voia complicaţii. Asta e ce voia, ce avea aici. Liniştea şi pacea lunii strălucind deasupra apei. O calma, îi liniştea agitaţia provocată de altercaţia cu o femeie beată şi geloasă. Avea să stea departe de Loo, de Xander, de toată lumea pentru o vreme.
   Avea oricum destul de lucru şi putea să facă acea excursie la Seattle. Poate să stea două sau trei zile acolo.
   Tag se întoarse şi se aşeză lângă ea.
   Dacă putea să găsească un motel care accepta câini, îşi dădu ea seama şi îi puse mâna pe cap. Nu crezuse că îl va vrea, îşi aminti ea. Iar acum... Acum avea nevoie de un motel care accepta câini, dacă pleca într-o călătorie.
   - De ce nu mă deranjează asta? Nu mă deranjează.
   Rămaseră aşezaţi prieteneşte acolo mai mult de o oră.
   El se ridică odată cu ea, păşi odată cu ea, o urmă prin casă în timp ce ea verifica încuietorile. Urcă la etaj cu ea, ţâşni la el în pat să-şi ia pisica de pluş şi, deşi se cuibări cu ea, o mai urmări o vreme, în timp ce ea îşi verifica e-mailurile, conturile.
   În timp ce lucra, se uită în spate şi constată că Tag încă o mai privea. Oare îi simţea neliniştea? se întrebă.
   Se ridică să aprindă focul, sperând că îi va linişti pe amândoi. Când asta nu ajută, Tag coborî din nou cu ea, aşteptând în timp ce ea aprindea iar lumina.
   - Asta e o greşeală, o greşeală teribilă, stupidă, de om îngust la minte.
   Mai avea timp să se răzgândească, îşi spuse ea. Dar nu o va face, nu, nu avea să se răzgândească. Aşa că se duse iar în bucătărie şi de data asta îşi turnă un pahar de vin.
   Apoi ieşi din nou în spate, cu câinele, ca să aştepte ca Xander să bată la uşă.
   El observă mica sclipire de lumină din faţă şi se detensionă complet. Îşi spusese că avea să accepte întunericul - alegerea avea să fie a ei -, dar acea sclipire ardea în el ca o torţă.
   Ea lăsase lumina aprinsă, una singură, dar era de ajuns.
   Parcă motocicleta lângă maşina ei şi se dădu jos cu cutia de la chitară încă în spinare. Nu voia să o lase afară în aerul nopţii - şi intenţiona să rămână.
   Auzi câinele lătrând, aprobând asta. Nu exista un sistem de avertizare mai bun ca un câine.
   Iar când bătu la uşă, declanşă încă un rând de lătrături.
   Când ea deschise uşa, Tag se grăbi spre el dând din coadă să se gudure. Dar Xander îşi menţinu privirea pe Naomi, cu casa întunecată în spatele ei.
   - Am de gând să intru.
   - Da.
   Se dădu în spate.
   - Da, o să intri.
   Când o făcu, ea închise uşa în urma lui şi verifică să fie încuiată.
   - M-am gândit la nişte lucruri pe care să le spun, dacă era lumina aprinsă.
   - Te-ai fi dus acasă dacă era stinsă?
   - Eu pot să vreau, tu poţi să vrei. Dar, dacă nu deschizi uşa, eu rămân afară. Până când nu deschizi uşa, se corectă el.
   Îl crezu şi îşi dădu seama că putea avea încredere în asta. El putea copleşi, dar nu ar forţa niciodată.
   - Încredere sau răbdare? Pot să fie amândouă.
   - Şi eu credeam despre mine că nu sunt impulsivă. Dar am casa asta, am câinele şi am lăsat lumina aprinsă, deşi mi-am jurat să nu o fac.
   - Nu eşti impulsivă.
   El îşi dădu jos cutia de la chitară şi o propti de perete lângă uşă.
   - Doar că ştii cum să iei o decizie.
   - Poate. Foarte bine, am luat o decizie. Va fi doar sex.
   El nu zâmbi, dar îşi păstră privirea - răbdare, încredere - fixată într-a ei.
   - Nu, nu e. Tu ştii asta la fel de bine ca şi mine. Dar sunt mai mult decât mulţumit să încep cu asta. Spune-mi ce vrei.
   - În seara asta te vreau, iar dacă nu...
   Ea se opri când el o trase astfel încât să o lipească de el.
   - O să-ţi dau ce vrei.
   Iar ea îşi permise să ia. Dacă era o greşeală, avea să o regrete mai târziu. Acum avea să ia, să consume, să-şi permită să se înfrupte din ce i se oferea.
   Dornică, trase de jacheta lui, luptându-se cu ea în timp ce era înconjurată de mirosul de piele. Când căzu pe jos, el o împinse spre scări, îi trase puloverul peste cap atât de rapid şi de uşor, de parcă ar fi fost aer.
   Coada lui Tag se lovi de picioarele ei.
   - El crede că e un joc, reuşi Naomi să îngaime.
   - O să se obişnuiască.
   Xander îi lipi spatele de peretele scărilor şi îi transformă sângele în lavă.
   - Asta e a mea, îi spuse el câinelui. Calmează-te.
   Întinzându-se, Xander îi desfăcu sutienul şi îi dădu baretele jos de pe umeri.
   - Chiar trebuie să fii goală.
   - Aproape că am ajuns acolo.
   Mâinile mari şi aspre îi cuprinseră sânii, bătăturile lui alunecând peste sfârcuri, oprindu-i răsuflarea, în timp ce gura lui o înrobea pe a ei. El o voia exact aşa, disperată, tremurând, lipită de perete. Prea repede, se grăbea prea tare, se avertiză singur şi o trase restul drumului în sus pe scări.
   Lumea se învârti, raze de lumină ţâşniră din întuneric - fulgerele inimii -, sunete şocate pe care, îşi dădu Naomi seama, ea le scotea.
   El trase de tricoul lui - unde era pielea, avea nevoie de pielea el. Iar când o găsi, mai că nu-şi înfipse dinţii în ea. Căzură pe pat, în timp ce razele lunii formau parcă nişte bare şi cu vântul şoptind aproape nepământesc deasupra apei.
   El mirosea a piele şi sudoare - a vântul de deasupra apei. Se simţea ca nişte muşchi tari, mâini aspre şi o ţintuia cu greutatea lui.
   Panica voia să reapară, dar nu reuşi să-şi croiască drum prin nevoia ei. Disperată să şi-o satisfacă, ea îi găsi centura şi se luptă cu catarama. Iar gura lui, la fel de aspră ca şi mâinile, se închise peste sânul ei.
   Ea se arcui, şocată de fulgerarea de pasiune, de enorma putere a acesteia. înainte să poată să mai inspire o dată, mâna lui o apăsa între picioare.
   Când avu orgasm, simţi că parcă se prăbuşea într-o piscină cu apă caldă. Nu putea să iasă la suprafaţă, la răcoare şi la aerul rece. El o ducea tot mai adânc, trăgându-i blugii în jos pe şolduri, folosindu-şi mâinile asupra ei.
   Fierbinte şi ud, alunecos şi neted. Totul la ea îl înnebunea. Unghiile ei se agăţară de el în timp ce ea se cabra. în întuneric, ochii ei erau orbi şi ameţiţi. Inima ei, inima lui, lovituri de ciocan, în timp ce se lupta să se elibereze de haine. Nu s-ar fi putut opri nici dacă se termina lumea.
   Când în sfârşit se împlântă în ea, se gândi că într-adevăr aşa era. Preţ de o clipă, încetă orice - sunet, respiraţie, mişcare.
   Apoi totul năvăli înapoi, un val mareic care lovi şi mătură totul, lovind dincolo de raţiune.
   Xander se pierdu în această senzaţie, în ea, i se dărui senzaţiei, i se dărui ei. Când simţi că va exploda, ea explodă odată cu el.
   Ea rămase întinsă, moale, cu inima încă gonind. Corpul i se simţea lovit, folosit şi atât de complet de relaxat. Cum nu putea forma un gând coerent, ea renunţă să se mai străduiască.
   Dacă rămânea aşa, cu ochii închişi, nu va trebui să se gândească la ce să facă în continuare.
   Apoi el se mişcă şi se dădu jos de pe ea. Ea simţi patul lăsându-se sub greutatea lui. Simţi mişcare, mai multe ajustări.
   - Las-o baltă, prietene.
   - Ce faci?
   - Îmi scot cizmele. Nimeni nu arată bine cu pantalonii în vine şi cu cizmele în picioare. Câinele are sutienul tău, dacă îl vrei.
   - Ce?
   Naomi clipi şi deschise ochii. în razele lunii, îl văzu pe Xander aşezat pe marginea patului şi văzu şi câinele stând acolo, dând din coadă cu ceva atârnându-i din gură.
   - Ăla e sutienul meu?
   - Da. Îl vrei înapoi?
   - Da, îl vreau înapoi.
   Acum ea se rostogoli şi se întinse. Tag se lăsă pe labele din faţă, cu coada în sus fluturând.
   - Crede că vrea să te joci.
   Ca să rezolve problema, Xander se ridică - înalt, bine făcut, gol - şi luă pisica de pluş de pe patul câinelui.
   - Facem schimb.
   Tag dădu drumul sutienului. Xander îl ridică şi îl aruncă pe pat.
   - Aia e o sirenă goală?
   Naomi se uită la lampa cu picior.
   - Da. Nu se potriveşte aici.
   - De ce nu? întrebă el şi făcu exact ce ar fi făcut orice bărbat, mângâind unul din sânii de bronz.
   - O s-o pun în camera pe care o amenajez pentru unchii mei. O să le placă.
   Totul aşa de intens, se gândi Naomi. Asta era bine. Nu purtau conversaţii serioase după sex.
   Apoi el se întoarse şi se uită la ea. Era caraghios să se simtă expusă, se gândi, după ce tocmai făcuseră ce făcuseră. Dar trebui să-şi reprime dorinţa de a se acoperi.
   - O să numim asta iute şi furios.
   - Ce?
   - Înţeleg că ai ratat nişte filme.
   El se întoarse, evident nederanjat de goliciunea sa, şi se aşeză pe pat.
   - Cu toate astea, ar fi fost şi mai iute, şi mai furios fără câine. Cum eram concentrat pe scopul meu, te-aş fi iubit direct acolo pe scări, dar ar fi fost grămadă peste noi. Tu faci asta, tinzi să ratezi detaliile mai fine. De pildă, cum arăţi acum în lumina lunii.
   - Nu mă plâng.
   - Mă bucur să aud asta.
   El îşi trecu un deget peste micul tatuaj pe care îl avea pe şoldul stâng.
   - Îmi place tatuajul tău. Floare de lotus, nu?
   - Da.
   Un simbol al speranţei, se gândi, rezistenţă, pentru că era vorba de o frumuseţe care creştea din mâl.
   - Ce fel de rocker mai eşti şi tu? întrebă ea. Nu ai tatuaje.
   - N-am găsit nimic ce să vreau să port permanent.
   El o apucă de ceafa şi se aplecă să o sărute blând - o surpriză.
   - De data asta o să facem lucrurile mai încet.
   - Aşa o să facem?
   El zâmbi şi îi dădu drumul.
   - Cu siguranţă. A doua oară nu vreau să mai ratez acele detalii fine.
   Mai târziu, Naomi putu confirma că nu ratase nici măcar unul.

Capitolul 14

        Xander se trezi cu câinele holbându-se la el de la marginea patului - aproape nas în nas.
   Ameţit de somn, crezu iniţial că era Milo, înainte să-şi amintească de faptul că tovarăşul său pierise. Cu toate astea, reacţionă la întreruperea somnului la fel cum o făcuse cu Milo.
   - Pleacă, mormăi el.
   În loc să-şi lase capul în jos ca Milo şi să se ducă bosumflat să se culce la loc, Tag dădu din coadă şi îşi împunse nasul umed şi rece în faţa lui Xander.
   - La naiba.
   Ca să-şi sublinieze intenţia, Xander îl împinse într-o parte, ceea ce Tag consideră a fi o încurajare.
   Mingea udă de tenis căzu pe pat, la un centimetru de faţa lui Xander. Chiar şi prin mintea întunecată de ceaţă îşi dădu seama că nu trebuia să împingă mingea pe jos, căci asta câinele ar vedea ca pe un joc. Aşa că îşi închise ochii şi ignoră şi câinele, şi mingea.
   Plin de solicitudine, Tag împinse mingea udă astfel încât aceasta alunecă de-a lungul pieptului lui Xander.
   Alături de el, Naomi se mişcă, amintindu-i lui Xander că avea jocuri mult mai interesante de jucat.
   - N-o să înceteze, murmură Naomi lângă el şi se ridică înainte ca Xander să poată acţiona.
   Şi lângă pat, Tag dansa de încântare.
   - E ritualul de dimineaţă.
   - Nu e dimineaţă.
   - Cinci dimineaţa, ca ceasul. De fapt, a cam întârziat cinci minute.
   - Unde te duci?
   - Mă ridic, ceea ce face parte din ritualul de dimineaţă, Mă îmbrac - şi asta e parte din ritual.
   Spre dezamăgirea foarte mare a lui Xander, ea se duse spre partea întunecată a camerei şi căută ceva. El îi putea vedea silueta, punftnilu şi nişte chiloţi.
   - Vă treziţi la cinci în fiecare dimineaţă?
   - Da, ne trezim.
   - Chiar şi în weekenduri? Asta e America.
   - Chiar şi în weekenduri în America. Măcar eu şi câinele suntem pe aceeaşi lungine de undă.
   Naomi traversă şi deschise uşa spre terasă. Tag alergă fericit afară.
   - Culcă-te la loc.
  - De ce nu te bagi înapoi în pat să punem de un alt ritual matinal?
   - Tentant, dar se va întoarce în cinci minute şi va vrea micul dejun.
   Xander se gândi puţin.
   - Pot să mă descurc în doar zece minute.
   Îi plăcu râsul ei, sunetul răguşit al dimineţii.
   - Culcă-te la loc. Am nevoie de cafea înainte să se întoarcă.
   Dacă nu avea parte de sex, atunci măcar...
   - Doar câinele primeşte micul dejun?
   Ea era încă o umbră - una lungă şi zveltă - aproape ieşind pe uşă.
   - Nu neapărat.
   Când ea ieşi din cameră, Xander rămase întins acolo o clipă. În mod normal, ar mai dormi o oră - poate 70 de minute sâmbăta. Dar nu primea un mic dejun cald. Xander apucă mingea de tenis, aprecie distanţa până la patul câinelui şi o aruncă.
   Deci, era foarte matinală, se gândi în timp ce se dădea jos din pat. Se putea obişnui cu asta. Nu era genul lipicios - ceea ce, din punctul lui de vedere, era un punct în plus.
   Pe el nu-1 deranja să rămână îmbrăţişaţi după sex, dar când venea vorba de somn, voia spaţiu. în mod ciudat, asta voia şi ea.
   Nu numai că era senzaţională în pat, dar nu se aştepta ca el să o ţină în braţe ca pe un ursuleţ ore întregi după aceea. Puncte bonus multe.
   Şi mai şi gătea.
   Îşi găsi pantalonii, şi-i trase pe el, iar când nu-şi găsi tricoul, aprinse lampa cu sirena. Aceasta îl făcea să zâmbească. O femeie care cumpăra lămpi cu sirene - şi mai multe puncte bonus.
   Camera mirosea a ea, îşi dădu seama. Cum făcea asta? Şi mirosea a vară. A furtună şi arşiţă.
   Îşi găsi tricoul şi-l trase pe el.
   Naomi încă mai ţinea hainele în cutii. Curios, traversă camera şi se uită în ele. Organizate - el aprecia simţul organizatoric. Dar nu erau prea multe de organizat acolo.
   Studie deschiderea din perete care avea să fie un dulap, deocamdată în construcţie, şi în care nu se afla nimic.
   Doamne Sfinte, el avea mai multe haine decât ea! Considera asta deopotrivă ciudat şi fascinant.
   Observă o periuţă de dinţi încă nedesfăcută în ceea ce era se pare cutia ei cu lucruri de igienă şi se gândi că toată lumea ar fi mai fericită dacă ar folosi-o.
   Se duse spre baie, iar când aprinse lumina, o găsi golită. Ţevăraia sugera unde vor fi lucrurile, iar ea va avea un duş grozav, dacă judeca după dimensiune. I-ar prinde bine un duş.
   Ieşi din cameră, găsi o a doua baie golită şi un dormitor pe jumătate zugrăvit - culoare frumoasă - şi o a treia baie golită. Tocmai când decisese că va trebui să iasă în natură, asemenea câinelui, găsi o baie cu obiecte sanitare bleu. Urâtă, hotărî el, dar putea fi folosită.
   Iar dacă duşul de dimensiunea unui pumn de deasupra căzii funcţiona, avea să îl folosească mai târziu. Dar acum îşi dorea mai ales o cafea.
   Coborî, observând în treacăt părţi din munca lui Kevin. Locul avea să fie senzaţional. Nu strălucitor şi agitat - deşi alţii căutau asta. Dar frumos şi solid, cu respect pentru istoria şi stilul locului.
   Se opri în dreptul salonului. Din nou culoarea era potrivită, şi deşi în dormitor şemineul cu gaze avea sens, el se bucură că aici decisese să păstreze varianta originală, cu lemne.
   Ar avea nevoie de ceva ajutor în curte, să cureţe de buruieni, să toaleteze copacii. În momentul de faţă priveliştea din faţă era doar tristă.
   Se întoarse, întrebându-se ce ar putea face o singură persoană cu atâta spaţiu - şi se opri la uşa bibliotecii. Pentru prima dată resimţi o invidie autentică, profundă.
   Văzuse faza de început când erau montate rafturile, atunci când nimerise pe la atelierul lui Kevin de câteva ori, dar produsul finit era Infinit mai reuşit. Lemnul de cireş natural va străluci roşu-auriu în lumină şi va mocni ca focul seara. Şi tot spaţiul acela - ce bine i-ar prinde tot spaţiul acela pentru cărţi.
   Şi-ar cumpăra un fotoliu mare de piele, l-ar aşeza cu faţa spre loc şi spre priveliştea de pe fereastră. Oare să schimbe fotoliu cu o canapea? Ar putea să locuiască în camera asta.
   Rafturile goale şi dulapurile îi străpunseseră inima iubitoare de cărţi. Trebuiau să fie umplute. Mai făcu un pas spre bucătărie şi îl învălui mirosul de cafea. Ea aduna puncte după puncte.
   O găsi aşezată pe unul dintre cele patru taburete care nu fuseseră acolo la ultima lui vizită, bând cafea şi uitându-se la tabletă.
   - Serveşte-te.
   El preferă una din cănile mari, albe, în locul ceşcuţelor albastre mai delicate, şi îşi turnă cafea.
   Deşi era răcoare, ea deschisese uşile duble. Auzea câinele mâncând pe terasă în întunericul care începea să se risipească.
   - Am găsit o periuţă de dinţi într-una din cutiile tale. Am folosit-o.
   - E în regulă.
   - Baia aia albastră. Urmează să fie refăcută, nu?
   Ea ridică privirea - şi parcă îl lovi în plex cu ochii aceia verzi şi profunzi.
   - Nu-ţi place baia Boxer?
   - Boxer? Ah... albastru şi alb... amuzant.
   - Nu eram sigură cum să le numesc pe cea roz şi pe cea neagră, dar acum s-au dus. La fel şi bordura cu trandafiraşi.
   Ea sorbi din cafea şi îl studie. Arăta aspru şi masiv, blugii cu fermoarul tras, dar nu şi încheiaţi, tricoul gri care îi accentua albastrul ochilor, părul ciufulit şi barba nerasă pe faţa îngustă. Picioarele goale.
   Ce Dumnezeu făcea la ea în bucătărie, bând cafea înainte de răsărit şi făcând-o să regrete că nu acceptase oferta lui de a se întoarce în pat?
   El o studia la fel de constant cum îl studia şi ea.
   Naomi puse cafeaua jos.
   - Deci. Încerc să mă decid dacă o să primeşti un castron de cereale, care e micul dejun de urgenţă. Sau dacă vreau într-adevăr să încerc noua mea tigaie pentru omlete.
   - Eu n-am un cuvânt de spus?
   - Cred că ştiu care ar fi cuvântul tău şi, din fericire pentru tine, chiar vreau să încerc tigaia.
   - Tu găteşti în ea şi eu o spăl.
   - Mi se pare cinstit.
   Ea se ridică, se duse la frigider şi începu să scoată diverse chestii pe care le puse pe blat. Ouă, brânză, bacon, un ardei verde, roşiile alea mici. Lucrurile păreau serioase.
   Apoi ea mărunţi şi tăie, rupse nişte frunze pe care le avea într-un mănunchi pe pervazul ferestrei, amestecă în timp ce el bea cafea.
   - De ce se cheamă tigaie pentru omletă?
   - E puţin adâncă şi are marginile nu foarte abrupte.
   Ea turnă ouăle peste roşii şi ardeiul pe care-1 tăiase subţire, mărunţi bacon deasupra, apoi rase brânză peste toate. Îi aruncă o privire în timp ce aluneca cu spatula pe marginea ouălor care se prăjeau.
   - Mă întreb dacă mă mai pricep.
   - După cum văd eu aici, te pricepi.
  - Poate, poate nu.
   Uitându-se în continuare la el, ea înclină tigaia şi o scutură uşor.
   - Acum o să-mi încerc norocul.
   În faţa ochilor lui uimiţi, ea scutură tigaia, omleta zbură în aer şi se întoarse. Ea o prinse cu tigaia şi zâmbi satisfăcută.
   - Încă mă mai pricep.
   - Impresionant.
   - Ar fi putut fi un dezastru. N-am mai făcut o omletă serioasă de câţiva ani.
   Folosi spatula ca să o împăturească.
   - Pâinea e în sertarul de acolo - pune nişte felii în toaster.
   Scoase omleta din tigaie, o puse pe sobă, să stea caldă, şi repetă operaţiunea. Inclusiv întorsul prin aer.
   - În mod oficial, îmi place tigaia asta.
   - Până şi eu o apreciez.
   Ea presără un pic de paprica peste omletele din farfurie şi adăugă pâinea prăjită.
   - Tot nu am o masă.
   - Nu mai e mult până răsare soarele.
   - Aşa mă gândeam şi eu. Ia farfuriile, iar eu aduc cafeaua.
   Se aşezară pe balansoar, cu câinele plin de speranţă întins la picioarele lor şi mâncară în timp ce stelele se stinseră, iar soarele îşi începea călătoria arzătoare peste apă.
   - Mă gândeam că aici biblioteca poate stârni invidia cea mai mare. Dar asta... Roşul, rozul şi albastrul deschis se pierdeau în auriu. Ăsta e încă un motiv de invidie.
   - Niciodată nu devine banal. Am făcut zeci de fotografii de răsărituri aici şi sunt toate diferite. Dacă locul acesta ar fi fost o colibă din lut, tot aş fi cumpărat-o.
   - Iar aici îţi mănânci cerealele.
   - Sau altceva. Probabil că o s-o fac şi după ce voi cumpăra o masă. Trebuie să caut una şi pentru aici, afară, plus nişte scaune.
   - Ai nevoie de cărţi. Biblioteca aia are nevoie de cărţi. N-am văzul nicio carte pe aici.
   - Îmi folosesc e-reader-ul când călătoresc.
   Ridică din sprânceană.
   - Ai ceva împotriva e-reader-elor?
   - Nu. Tu ai ceva împotriva cărţilor fizice?
   - Nu. Voi trimite după ale mele. Nu am atât de multe ca tine, dar am cărţi. Şi am spaţiul ca să strâng mai multe.
   Xander se gândi la cartea din biblioteca lui, care îi dezvăluise lucruri pe care ea nu voia să le ştie nimeni.
   - Tot mai vrei să fotografiezi cărţile?
   El îi surprinse ezitarea, deşi fusese scurtă şi bine mascată.
   - Da, aş vrea. E ca o declaraţie.
   - Ce o să faci cu ele?
   - Asta depinde de cum arată, dacă ies aşa cum le văd. Probabil pentru galerie. Şi aş putea folosi câteva ca note-carduri pentru pagina de internet.
   - Faci caiete de notiţe?
   - Mă surprinde întotdeauna cât de bine se vând. Oamenii încă le mai folosesc. Tot soiul de iubitori de cărţi le cumpără. Peretele cu cărţi - din câteva unghiuri. Şi un teanc lângă lampă, poate. Una deschisă, din care se citeşte. Mi-ar fi de folos mâinile alea pentru asta.
   - Mâinile mele?
   - Ai mâini mari, mâini mari de bărbat, aspre şi bătătorite. E o imagine bună, murmură ea, văzând parcă deja imaginea, mâini aspre ţinând o carte deschisă. Aş putea face să zicem 6 imagini pentru agende. Una mare, artistică, pentru galerie.
   - Ai ceva planificat mâine?
   - De ce?
   Întotdeauna prevăzătoare, se gândi el.
   - Ai putea să faci fotografiile mâine, şi cum tot ai avea echipamentul la tine, ai fi poate în dispoziţia necesară, iar eu i-aş putea aduna pe băieţi. Să faci fotografiile pentru CD.
   - Nu ştiu ce vreţi pe copertă.
   - Ceva care să vândă nişte CD-uri. Tu eşti doctorul.
   - Va trebui să văd ce aţi folosit înainte.
   El ridică şoldul un pic şi îşi scoase telefonul. Observă că avea vreo 6 mesaje de verificat, apoi găsi imaginea cu CD-ul.
  Cei 5 bărbaţi cu instrumentele pe scenă, în bar. Făcut în alb cu negru, uşor depresiv.
   - E bună.
   - Zise ea fără entuziasm.
   - Nu, chiar e bună. Nu e foarte interesantă sau creativă. Nimic care să vă distingă de ceilalţi.
   - Ce ai face tu?
   - Nu ştiu încă. Unde repetaţi?
   - În garaj, într-una din aripile din spate.
   - Ei bine, o să începem acolo.
   El voia, chiar voia să vadă unde începea şi unde va termina. Ce ar face?
   - Mâine e prea devreme?
   - Nu, cred că nu. Cel puţin reuşesc să îmi fac o idee. Tricourile negre sunt în regulă, dar roagă pe toată lumea să aducă şi altceva, poate şi-un strop de culoare.
   - Pot să fac asta. Asta a fost o omletă grozavă. O să spăl vasele. Nu erau multe şi rezolvă repede. Aşa că încă mai avea timp să... Duşul funcţionează acolo sus?
   - Cu proteste, zise ea fluturând uşor din mână.
   - E în regulă dacă fac un duş înainte să plec la lucru?
   - Lucrezi azi?
   - De la 8 la 4, de luni până sâmbătă. 24/7 tractare de urgenţă şi asistenţă rutieră. Când am un concert, mă înlocuieşte cineva până termin.
   - Înţeleg. Sigur că poţi să faci duş.
   - Grozav.
   El o apucă, o lipi de frigider, năpădindu-i gura, răvăşind-o cu mâinile lui mari şi aspre.
   - Hai să facem duş.
   Ea plănuise să plece devreme, să găsească drumul până la hambarul lui Cecil, să facă nişte fotografii şi să caute o masă. Dar mâinile lui erau pe sub tricoul ei, iar degetele lui...
   - Aş avea nevoie de un duş...

   Naomi dădu vina pe ameţeala sexuală de sub duş pentru faptul că acceptă să mănânce pizza cu Xander după ce acesta avea să termine cu lucrul.
   Nu era o întâlnire, se asigură ea şi decise să fie sălbatică şi să poarte colanţii gri în locul celor negri. Acum făceau sex, aşa că o întâlnire nu mai era necesară.
   Dacă nu ar fi fost atât de ameţită, ar fi inventat o scuză sau cel puţin ar fi sugerat ca el să vină cu pizza la ea acasă. Pe teritoriul ei. În ciuda perioadei scurte care trecuse de când se mutase aici, casa era teritoriul ei.
   - Atunci o să mă duc mâine acolo, îi spuse câinelui. E lucru, adevărat, dar sunt totuşi trei zile la rând.
   Naomi îşi puse la colanţi o tunică de culoarea piersicii, care îi plăcea, şi o prinse cu o centură, ca să nu arate ca un sac. Luă ce avea nevoie, portofel, chei, şi porni în jos pe scări cu câinele ţopăind pe lângă ea.
   - Tu n-ai voie, îi spuse ea, oprindu-se. Trebuie să rămâi aici.
   Până în acel moment, nu îşi dăduse seama că un câine ar putea arăta şocat.
   - Îmi pare rău, dar n-ai face decât să stai în maşină tot timpul şi asta nu e cinstit, nu? Plus că tu eşti scuza mea de a veni acasă în caz că el ar sugera, nu ştiu, să mergem la un film sau la el acasă. Tu eşti asul din mânecă. Nu o să lipsesc decât o oră sau două. Maximum două ore, apoi mă întorc. Trebuie să rămâi aici.
   Tag se târî cu greu înapoi pe scară în sus, aruncându-i din când în când priviri pierdute peste umăr.
   - Ai zice că îl închid într-un dulap şi plec la dans, bombăni ea şi se simţi vinovată tot drumul în oraş.
  
   În timp ce îşi punea un tricou curat, Xander se gândi că era gata exact la timp.
   Fusese o idee inspirată să o invite la pizza - mai ales că Naomi era fierbinte, udă şi moale sub duş când îi venise ideea. Plus că era cazul să aibă o întâlnire adevărată. Pizza era întotdeauna un început bun. El era de serviciu, dar apelurile, dacă intervenea ceva, erau trimise spre telefonul lui mobil. Dacă avea noroc, reuşea să o aducă la el acasă şi în pat fără să fie chemat să remorcheze pe nimeni şi nimic.
   Deschise uşa şi se opri brusc. Chip stătea acolo cu mâna lui mare ridicată să bată în uşă. Sau să lovească.
   - Hei, Chip!
   - Hei, Xander! Pleci?
   - Da, dar mai am un minut. Vrei să intri?
   - Nu, e în regulă. Te însoţesc un pic, bine?
   Chip porni pe scări în jos pe picioarele lui uşor crăcănate. Un tip mare - jucător de fotbal iubit în liceu -, tindea să păşească greoi, dacă nu se afla pe puntea unui vas, aşa cum făcea în fiecare zi în afacerea familiei. Acolo, ştia Xander, bărbatul avea graţia unui Barîşnikov, iar firea lui timidă şi nepretenţioasă prindea la turiştii care voiau să iasă să navigheze sau să pescuiască.
   El era îndrăgostit de Marla de când îl cunoştea Xander şi până la urmă o cucerise când se întorsese în Cove după doi ani de colegiu.
   O cucerise pocnindu-1 pe tipul cu care se combinase, căruia îi plăcea să o bată. Nu era primul tip pe care Chip îl bumbăcise din pricina Marlei. Xander chiar nu voia să fie următorul. Dar nu simţea supărare la Chip, nu vedea acea privire dură în ochii lui în timp ce ajungeau la baza scărilor.
   - Am vrut să-ţi spun că îmi pare rău pentru felul în care s-a purtat Marla aseară. Am auzit.
   - Nu face nimic.
   - Tot mai are o slăbiciune pentru tine.
   Xander îl privi cu atenţie, doar în caz că acea lumină dură ar apărea în ochii lui.
   - Chip, ştii foarte bine că nu s-a întâmplat nimic între noi încă din liceu.
   - Ştiu. Voiam să-ţi spun cum am aflat ca să ştii. Patti face gălăgie, ca şi cum ar fi fost ceva între voi, dar eu ştiu mai bine. Multă lume ştie mai bine.
   - Bine, atunci. Suntem în regulă?
   - Sigur. Vreau să-i cer scuze şi doamnei - doamna cea nouă, Naomi, nu? Dar ea nu mă cunoaşte, aşa că n-am vrut să mă duc acolo şi să o sperii sau ceva de genul ăsta.
   - Nu trebuie să-ţi faci griji, Chip. Şi nu trebuie să ceri scuze nimănui.
   - Mă simt prost din cauza asta. În fine, zise el şi îşi băgă mâinile mari în buzunare şi privi în zare spre nimic special. Nu se întâmplă să ştii unde e?
   - Naomi?
   - Nu, nu ea, nu Naomi. Marla.
   - Îmi pare rău, dar nu.
   - Nu e la ea acasă, în apartamentul unde stă acum, şi nu răspunde la telefon. Patti spune că s-a supărat aseară pentru că Patti i-a zis că s-a simţit jenată. Pur şi simplu a plecat... şi băuse.
   - A condus?
   - Se pare că Patti a facut-o, dar nu e un drum prea lung până la apartamentul pe care-1 are acum. Nu a venit la serviciul de la magazin azi. Sunt supăraţi pe ea.
   Mahmură, ofensată, furioasă, probabil în pat cu plapuma peste cap.
   - Îmi pare rău să aud asta.
   - Dacă o vezi, poate îmi dai un telefon, ca să ştiu că e OK şi e doar într-una din toanele ei.
   - Pot să fac asta.
   - Te las acum. Poate dacă o vezi pe doamna aceea... Naomi... Dacă o vezi, ai putea să-i spui că îmi pare rău pentru necaz.
   - O să fac asta. Ai grijă.
   - E cel mai bun lucru.
   Chip zâmbi un pic şi se urcă în camioneta lui.
   Cum era aproape, iar el era în întârziere, Xander se sui şi el într-a lui şi se duse la Rinaldo’s. Naomi era deja acolo, aşezată într-un separeu şi studiind meniul.
   El se aşeză în faţa ei.
   - Îmi pare rău. A intervenit ceva tocmai când plecam.
   - E în regulă. încercam să decid dacă am loc pentru un aperitiv cu calamar.
   - Putem să împărţim, atunci ai avea.
   - Atunci aş avea.
   Ea puse meniul deoparte.
   - E aglomerat locul sâmbătă seara.
   - Întotdeauna e aşa. Arăţi bine.
   - Mai bine decât acum câteva ore?
   - Arăţi întotdeauna bine. Bună, Maxie.
   Chelneriţa, tânără şi proaspătă, cu ochi de căprioară şi păr blond auriu cu câteva şuviţe mov, scoase un carneţel.
   - Bună, Xander. Bună, îi zise ea şi lui Naomi. Pot să vă aduc nişte băuturi?
   - Un pahar de chianti, mulţumesc, şi nişte apă cu gheaţă alături.
   - Sigur. Xan?
   - Ying-ling. Cum merge hatckbackul acela?
   - Mă duce unde trebuie şi mă aduce înapoi, mulţumesc. Mă întorc cu băuturile.
   - Cred că multă lume îţi spune acelaşi lucru.
   - Asta e meseria mea. Ascultă, dacă apare pe la tine un tip mare, mătăhălos...
   - Ce? Ce tip?
   - E inofensiv, flutură Xander din mână. Chip. E fostul soţ al Marlei. A trecut pe la mine tocmai când plecam.
   În timp ce îşi îndrepta spatele, umerii lui Naomi se transformară în oţel.
   - Dacă e furios pentru aseară, ar trebui să fie furios pe cea care a început cearta.
   - Nu e asta. E un tip drăguţ - prea drăguţ de cele mai multe ori. Voia să-şi ceară scuze pentru ea. A zise că voia să-şi ceară scuze şi de la tine, dar se temea să nu te sperie dacă apărea aşa, pe nepregătite.
   - O, nu e vina lui. Ce face un tip drăguţ, care vine să se scuze pentru ceva ce nu e vina lui, cu o persoană ca ea?
   - E imposibil să iubeşti înţelept.
   - Cine a spus asta?
   - Frances Bacon. În fine, i-am spus că o să-ţi transmit că îi pare rău.
   Maxie le aduse băuturile şi le luă comanda.
   Poate că nu e aşa de rău că a ieşit, se gândi Naomi. Locul era zgomotos, dar într-un mod simpatic, vesel. Iar calamarul ar fi primit aprobarea lui Harry.
   - Am auzit că ai cunoscut-o pe Loo.
   - Am cunoscut-o?
   - Da, la bar aseară. Barmaniţa.
   - Ea era Loo? Bruneta frumoasă cu şuviţele magenta sexy? Mă aşteptam să fie mai în vârstă, mai business, aşa, să stea undeva într-un birou din spate cu actele contabile.
   - Loo pune cu plăcere umărul la treabă. Te-a plăcut.
   Naomi auzi nişte râsete vesele şi observă că bruneta bine făcută din spatele tejghelei mai râse o dată în timp ce marca o comandă.
   - E măgulitor, mai ales că n-am vorbit mai mult de două minute.
   - Ea ştie ce ştie şi îi place s-o spună.
   - A vorbit despre un fost soţ, care a fost grădinar când casa mea era B&B.
   - Da, drogatul. A plecat de mult. Dar îmi aminteşte că aş putea să te ajut un pic la munca grea din curte. Kevin a zis că nu vrei să angajezi încă un grădinar, cel puţin nu deocamdată, dar, dacă te decizi să o faci, poţi să vorbeşti cu Lelo.
   - Din trupă?
   - Familia lui are serele locale. E chiar foarte bun la treburile astea cu pajişte şi grădină.
   - Şi e o tradiţie să angajezi acolo un drogat?
   El făcu un gest cu berea şi luă o înghiţitură.
   - Un fost drogat, în cazul lui Lelo. Poţi să îţi dai singură seama despre el mâine!
   - Poate că o s-o fac. Ba mai mult, îşi zise, s-ar putea să fie nevoită să o facă. Am vrut să mă ocup eu, dar deocamdată am reuşit doar să tai tot ce era mai rău, să plantez în câteva ghivece şi nişte ierburi pentru gătit.
   - Nu exista peisagist în New York?
   - Nu de genul ăsta. Avem o grădină în spate foarte drăguţă, simplă şi uşor de întreţinut. Şi asta face mai ales Seth. Aşa că poate o să mă gândesc să iau pe cineva să mă ajute.
   - Putem să facem schimb, nişte muncă pentru nişte poze.
   - Hmm. Hai să vedem cum merge sesiunea foto. Asta ar putea să funcţioneze pentru toată lumea.
   - De ce nu treci să arunci o privire la garaj?
   - Trebuie să mă întorc din cauza câinelui.
   Asul din mânecă, îşi aminti ea.
   - Zece minute n-o să conteze. E practic pe drum. Te uiţi astă-seară cum arată, ca să-ţi poţi face o idee în avans.
   N-ar strica, se gândi ea. Şi tot mai avea câinele drept as în mânecă. Indiferent cât de tentat, nu putea sa sfârşească în patul lui Xander - nu cu un câine tânjind de dor acasă.
  - Foarte bine, hai să facem asta.
   Sigur, noaptea se lăsase, iar ea nu putea aprecia lumina, dar putea să-şi facă o idee despre spaţiu, despre ce putea să facă dacă lucrau în spaţiul lor de repetiţii.
   Se aprinseră lumini puternice când ea parcă în spatele lui Xander. Ea văzu acum că halele erau închise şi securizate cu un fel de alarmă tactilă, precum şi cu senzori de mişcare luminoşi.
   - Nu m-am gândit la securitatea de care ai nevoie.
   - O sumedenie de unelte, maşini, piese şi câteodată echipamentul trupei.
   Deschise uşa halei şi aprinse lumina.
   Un spaţiu de dimensiuni bune, se gândi ea când păşi înăuntru.
   Locul mirosea a ulei şi podeaua de ciment era pătată cu ulei. Exista şi un lift, de o nuanţă portocalie puternică. Ea scrută cu privirea uneltele - compresoare, pistoale cu ulei, cricuri hidraulice, scânduri cu role, câteva cutii uriaşe cu scule - una albă şi una roşie.
   Da, putea să lucreze cu asta.
   - Cum vă instalaţi?
   - Cam la fel cum facem şi pe scenă. Dacă vremea e bună şi începem repetiţia destul de devreme, ne instalăm afară, pe platformă.
   Poate, dar ea îi voia înăuntru, cu acele culori contrastante, acele unelte mari, masive.
   - O să vreau şi motocicleta ta aici.
   - Pentru sesiunea foto?
   - Da, poate. Vreau să încerc asta.
   Şi piese, se gândi ea. Un motor vechi ar fi grozav, poate un parbriz spart - cu toate acele pânze de păianjen. Un volan. Cauciucuri. Da, va reuşi să scoată ceva din asta.
   Naomi ieşi afară şi studie locul, intră înapoi şi îl studie din nou.
   - OK, o să vreau opţiuni de garderobă - lucruri în care vă simţiţi confortabil, dar cum am spus, nu doar negru. Aduceţi nişte şepci, bandane. Pălărie de cowboy sau o pălărie de şerif. Piele. În mod cert piele.
   - Bine.
   Ea auzi incertitudinea din vocea lui.
   - Ai încredere în mine. O să-ţi placă ce o să fac aici.
   Dar era un garaj mare şi poate mai erau şi alte posibilităţi.
   - Ce e în hala următoare?
   - Iubirea vieţii mele.
   - Aşa să fie?
   - Este. Vrei să o vezi?
   - Absolut.
   El ieşi, lăsă prima hală deschisă, în caz că ea nu terminase şi o deschise pe următoarea. Aprinse lumina. O auzi scoţând o exclamaţie de uimire, o exclamaţie pe care o mai auzise deja, îşi dădu el seama. Când fusese în ea.
   - Asta e a ta?
   - E acum.
   - Ai un GTO decapotabil din 1967 având culoarea roşie din fabrică.
   El rămase într-o tăcere solemnă timp de zece secunde.
   - Cred că va trebui să te măriţi cu mine acum. Eşti prima femeie, în afară de Loo, care a văzut-o şi a recunoscut ce e. Sunt cât se poate de sigur că ne-am logodit.
   - E superbă.
   Naomi se apropie şi îşi trecu uşor degetele peste capotă.
   - Absolut impecabilă. Tu ai restaurat-o?
   - Am menţinut-o mai degrabă. Bunicul meu a cumpărat-o direct din showroom, a tratat-o ca pe un copil. Gena de mecanic l-a sărit pe tata, aşa că bunicul m-a învăţat pe mine meserie şi mi-a dăruit-o când am împlinit 21 de ani.
   - Îmi dai voie? întrebă ea şi întinse mâna spre uşă.
   - Sigur.
   Ea deschise uşa şi îşi trecu palma peste scaun.
   - Încă miroase a nou. Are nişte decoraţiuni uimitoare. O, încă are radioul cu buton push-in.
   - Tata zicea să punem un sistem cu opt piste înăuntru. Bunicul aproape că l-a dezmoştenit.
   - Păi, e o blasfemie, nu? Bunicul tău ar fi mulţumit de cât de bine ai întreţinut-o.
   - Este.
   - O, e încă în viaţă?
   - Şi bine mersi, trăieşte cu bunica, mă rog, bunica mea vitregă, tehnic vorbind, dar sunt căsătoriţi de aproape patruzeci de ani, în Florida. Santibel Island.
   - Superb loc.
   - Cum de te pricepi la maşini clasice?
   - Ştiu câteva. Am făcut o sesiune foto, una dintre primele pe care le-am făcut singură. Un prieten de-al unui prieten de-al lui Harry şi de-al lui Seth.
   Ea înconjură maşina în timp ce vorbea. Era într-adevăr absolut perfectă. Iar dacă Xander o întreţinea, îşi închipuia că funcţiona la fel de frumos.
   - El avea maşini clasice şi voia fotografii cu ele, continuă ea. Pe afară şi pe dinăuntru. Am fost atât de emoţionată la acea sesiune foto, mai ales pentru că nu ştiam nimic despre maşini, în special despre maşini clasice. Am primit o listă cu maşinile lui, le-am studiat și chiar l-am pus pe Mason să mă verifice. Iar una dintre ele era un GTO ’67 - nu decapotabil dar tot roşu din fabrică, la fel ca asta. O frumuseţe!
   - Vrei să faci o tură?
   - O, aş vrea, spuse şi oftă. Chiar aş vrea, dar trebuie să mă întorc, din cauza câinelui.
   Îirecunoştea pasiunea şi ştia cum s-o folosească.
   - Ce zici de asta? Mergem cu maşina la tine acasă. Îţi laşi maşina aici, eu rămân acolo. Mâine luăm echipamentul tău şi ne întoarcem aici ca să poţi să-ţi faci meseria.
   N-ar trebui. N-ar trebui să accepte. N-ar trebui să se culce cu el două nopţi la rând. Era cel mai apropiat lucru de o relaţie. Iar maşina strălucea sub luminile din garaj, atrăgând-o.
   Xander stătea acolo, sexy, şi o convingea.
   - Pot să fiu de acord cu asta, dar doar dacă ridici acoperişul.
   - E în regulă.

Capitolul 15

       Fuseseră vremuri în viaţa lui Xander când mai degrabă cădea în pat la ora cinci dimineaţa, decât să se scoale la ora asta. El chiar spera că vremurile alea nu trecuseră chiar de tot.
   Dar când parte a răsplăţii de-a te trezi cu noaptea-n cap erau nişte clătite - şi nu din amestecul de praf din cutia de la magazin cum le făcea mama lui îşi dădu bine seama de avantaje. Avantajul cel mai mare era aşezat lângă el pe balansoar, mirosind a vară, în timp ce stelele se stingeau pe cer.
   - Deci, acelea sunt scaunele şi masa pentru afară.
   Xander studie scaunele vechi, cu arcuri. Chiar şi în întuneric putea să vadă rugina.
   - De ce?
   - Am o temă în minte şi au fost un chilipir. Şi pentru că am o viziune. Am lăsat de asemenea o comodă cu sertare şi o masă de cafea la Jenny. Cecil îmi mai păstrează câteva piese pe care vreau să le vadă şi ea.
   - Probabil că te iubeşte, Subţirico.
   - O să plătesc pentru mobilierul de terasă cu fotografiile pe care le-am făcut ieri acolo. Am una cu hambarul, Doamne, lumina era perfectă şi norii - doar un sul cenuşiu. Şi l-am convins să stea în uşile deschise al hambarului, în salopeta aia pe care o poartă. Se sprijină de o furcă. A bombănit, dar i-a plăcut s-o facă şi a semnat factura la schimb cu fotografia pe hârtie. O afacere bună pentru toată lumea. Apoi eu... Aşteaptă!
   Ea sări în picioare şi alergă în casă. Xander schimbă o privire cu câinele, ridică din umeri şi se întoarse la clătitele lui în timp ce prima lumină înflorea la marginea lumii.
   Ea se întoarse alergând, cu aparatul foto şi o geantă.
   - Stai lângă balustradă, îi porunci ea.
   - Ce? Nu. Mănânc. Plus că e prea întuneric pentru fotografii.
   - Eu îţi spun cum să repari un motor? Haide, fii drăguţ. Stai lângă balustradă cu cana de cafea. Haide, haide, nu vreau să pierd lumina.
   - Nu e lumină, bombăni el, dar se ridică şi se duse lângă balustradă.
   - Cheamă câinele la tine.
   Deoarece se prea putea ca Tag să arate un interes un pic cam prea mare pentru farfuria pe care o lăsase pe balansoar, Xander îl chemă pe câine la el.
   - Stai acolo şi bea-ţi cafeaua şi priveşte răsăritul. Nu mă băga în seamă. Uită-te afară - nu, întoarce-te puţin spre dreapta ta - şi nu te mai încrunta. E dimineaţă şi ai o cafea şi un câine. Tocmai te-ai dat jos din pat după ce ţi-ai petrecut noaptea cu o femeie frumoasă.
   - Ei, asta e adevărat.
   - Simte asta un pic, asta e tot. Şi priveşte soarele răsărind.
   Poate că putea să facă asta. Era un pic ciudat să o facă în timp ce ea se învârtea în jurul lui cu aparatul. Dar câinele se pare că era obişnuit cu asta, aşa că se sprijini de piciorul lui şi se uită afară spre apă, împreună cu el.
   Era un spectacol grandios, acele prime picături de lumină, promisiunea de mai mult, rozul palid care atingea apa. Apoi strălucirea aurie ridicându-se, atingând norii. Plus că ea făcea o cafea al naibii de bună cu maşina ei luxoasă de cafea.
   Avea să o savureze, să ignore ce bombănea ea ca pentru sine, tot căutând în geantă după câte ceva.
   O, era perfect. El era perfect. Nu mai mult decât o siluetă, un bărbat sexy, somnoros, desculţ, cu câinele loial alături, privind cum o zi nouă se ridica şoptind peste apă.
   Picioare lungi, braţe lungi, mâini mari, cană albă de cafea, început întunecat de barbă pe chipul său ascuţit, la răsăritul soarelui.
   - Grozav. Grozav. Mulţumesc. Gata.
   Xander se uită înapoi, iar ea nu rezistă să nu mai facă încă o poză.
   - Acum e gata.
   - OK.
   El se întoarse la balansoar şi la clătite, iar când Naomi i se alătură, ignorându-le pe ale ei ca să se uite la imagini, el întinse mâna:
   - Să vedem.
   Ea nu îi dădu aparatul, dar se trase mai aproape, înclină ecranul şi trecu prin imagini.
   El nu-şi dădea seama cum obţinuse atât de multe din acea lumină - sau din lipsa ei, cum îl scosese în relief, reuşind să-l facă indispus şi satisfăcut în acelaşi timp. Sau cum reuşise să surprindă fiecare nuanţă a răsăritului de soare.
   - Eşti talentată.
   - Da, sunt. O să scot un formular de accept la imprimantă.
   - Ce o să faci cu ele?
   Ea încă se uita la imagini, se opri la una şi îi mări profilul.
   - Trebuie să mă uit mai bine la ele pe computer, apoi să aleg una pentru un prinţ de galerie sexy şi de fiţe la care mă gândesc, apoi să mai lucrez pe unele. O să mai aleg una - probabil cea în care te întorceai să te uiţi la mine cu răsăritul în spatele tău - pentru fotografii stock. O să ajungi pe o copertă de carte.
   - Ce?
   - Ştiu ce se vinde acolo, zise ea şi puse camera deoparte. Într-o bună zi o să te poţi adăuga pe tine însuţi la colecţie. Asta a fost o sesiune productivă, neaşteptată de dimineaţă.
   Ea se întinse şi-l sărută - ceva ce nu mai făcuse niciodată până atunci. Şi îi înăbuşi instinctul de a protesta.
   - O să te apuci de asta acum de dimineaţă?
   Ea mărise acum profilul câinelui.
   - Asta şi încă alte lucruri.
   - OK, o să mă apuc de curte.
   - Curte?
   Distrasă, se uită spre el.
   - Curtea mea?
   - Nu. Mă gândeam să plec să caut una care-mi place şi să sap în ea. Da, curtea ta, desigur.
   - Nu trebuie să faci asta.
   - M-am trezit şi îmi place munca în curte.
   - Zise bărbatul care nu are o curte.
   - Da, ăsta e un dezavantaj.
   Spre dezamăgirea lui Tag, Xander rase și restul de clătite.
   - Dar îi mai ajut pe Kevin şi pe Jenny din când în când. Şi pe Loo. Unde-ţi sunt uneltele?
   - Am o lopată şi o greblă şi setul ăsta de unelte de grădină - ştii tu, săpăligă, cleşti, furcă...
   El rămase tăcut un moment.
   - Şi te aştepţi să faci faţă la curtea asta cu o lopată şi cu o greblă?
   - Deocamdată. Ce mai trebuie?
   - Ai nevoie de unelte de toaletat copacii, de o roabă - poţi să foloseşti câteva dintre găleţile goale de aici, un târnăcop. Ai nevoie şi de o greblă normală şi de una de grădină.
   - Va trebui să fac o listă.
   - O să văd ce pot să fac cu ce am, şi pornim de acolo.
   Cum Naomi planificase o dimineaţă întreagă de muncă, se aşeză la biroul ei temporar. El putea să se joace în curte, se gândi, deşi îşi închipuia că va obosi şi se va plictisi de munca fizică şi va veni înapoi să o sâcâie să se oprească. Să facă sex, să se plimbe, să facă ceva ce nu avea pe agenda ei de dimineaţă.
   Asta era problema când aveai pe cineva lângă tine. De cele mai multe ori voia să facă ceva pentru care tu nu aveai timp.
   Ea aranjă nişte lucruri de bază mai întâi, fotografiile care îi asigurau banii de mâncare. Mulţumită de studiile făcute cu hambarul, le încărcă înainte să petreacă un pic de timp cu cea pe care o alesese cu Cecil.
   Dar cum fotografiile pe care abia le făcuse îi stăruiau în minte, lăsă deoparte munca începută şi le studie, cadru cu cadru, pe ecranul mare.
   Începu cu ultima fotografie, făcută din impuls, în care el era pe jumătate întors spre ea, cu un început de zâmbet - frumos şi îngâmfat - pe faţă.
   Doamne, era superb! Nu alunecos şi rafinat - nu era nimic alunecos şi rafinat la el. Totul era aspru şi crud, cu atât mai mult cu cât avea barba nerasă şi părul nepieptănat.
   Se apucă să lucreze pe fundal mai întâi, aprinzând norii, pentru un efect mai dramatic. Da, un efect dramatic pe fundal, un tip fierbinte, sexy, pe jumătate întors, privind peste umăr spre iubita sa.
   Nu puteai să nu-ţi dai seama că acel început de zâmbet şi privirea arzătoare erau adresate unei iubite.

........................................................