Obsesia, Nora Roberts

 ...........................................................

2-8

             Ea înțelese, cel puțin o parte. Cu toate astea:

   - Nu ne-a bătut niciodată.
   - Ne lua lucrurile - ne promitea ceva şi dacă nu făceam ce spunea el, decidea ce puteam avea şi ce nu. Apoi apărea cu cadouri, îţi aminteşti? Monta un coş de baschet pentru mine, îţi aducea păpuşa American Girl. Am primit o mănuşă nou-nouţă de baseball, tu ai primit pandantivul sub formă de inimă. Chestii din astea. Apoi, dacă făceam un lucru cât de mic greşit, ne lua ceea ce ne dăruise. Sau nu puteam să mergem la o petrecere la care speram să mergem, sau la film.
   - Ne-a spus că mergem la King’s Dominion, şi noi eram aşa de bucuroşi! Nu mi-am strâns în cameră chiar tot, aşa că a spus că nu mai mergem, pentru că nu respectam lucrurile pe care le aveam. Ai fost aşa de furioasă pe mine!
   - Aveam 7 ani. Nu înţelegeam că nu era vina ta. El nu voia ca eu să înţeleg că nu era vina ta. Poate că eram un pic obraznici cu mama, când nu era el prin preajmă, pentru că ştiam că nu avea să-i spună, dar niciodată nu am avut curajul să-l înfruntăm. Niciodată. Trăiam în funcţie de stările lui de spirit, cum spuneai şi tu, şi lui aşa îi plăcea să fie.
   După aceea, nu mai lăsa nelalocul ei nici măcar o pereche de şosete, îşi amintea ea. Da, o antrenase.
   - Ce ai citit ca să afli toate astea?
   - O mulţime de cărţi de psihiatrie şi de psihologie de la bibliotecă. O sumedenie de chestii online, de asemenea. O să studiez psihologia.
   Ea zâmbi, având vastul avantaj al celor 23 de luni în plus la vârstă.
   - Credeam că o să devii jucător profesionist de baschet.
   - Asta trebuie să audă Seth şi Harry şi mama. Şi îmi place baschetul. O să joc cât mă ţin picioarele, dacă mă ajută să intru la Harvard.
   - Harvard? Vorbeşti serios?
   - Nu au burse, dar au programe de stimulare. O să intru la Harvard, voi studia medicina, îmi voi lua diploma. Şi poate o s-o folosesc ca să ajung la FBI, la Analize Comportamentale.
   - Doamne, Mason, ai doar 14 ani!
   - Tu erai cu 3 ani mai tânără când ai salvat o viaţă.
   Se aplecă în faţă cu o expresie intensă în ochii lui căprui-aurii.
   - N-o să fiu niciodată ca el. O să fiu cineva care ajută la oprirea celor ca el, care învaţă să înţeleagă, ca să-i poată opri. Tu l-ai oprit, Naomi. Dar el nu e singurul.
   - Dacă o să faci toate astea, n-o să poţi lăsa totul în urmă.
   - Dacă laşi ceva în urmă, Nome, o să-şi fixeze ochii în spinarea ta. Prefer să ţin lucrurile în faţă, ca să văd pe unde merg.
   O speria ce spusese el, ba chiar mai mult o speria logica rece din spatele cuvintelor lui. Era fratele ei mai mic, o necăjea adesea, era caraghios uneori şi fascinat de benzi desenate. Şi nu numai că avea aspiraţii, avea aspiraţii înalte şi vorbea de parcă le-ar fi bifat deja de pe listă.
   Mason o spionase pe mama lor. Naomi putea să admită că mama ei trebuia să fie ţinută sub observaţie - şi îndeaproape. Să trăieşti alături de Susan era ca şi cum ai fi cărat mereu ceva fragil în braţe. Erai atent la fiecare pas, ca să nu te poticneşti şi să scapi acel lucru fragil încât să se spargă.
   Putea să admită faţă de ea însăşi, şi acum şi faţă de Mason, că se simţea profund dezamăgită de mama lor. Amestecase efortul sincer de a-şi reface viaţa cu minciuni şi înşelăciuni. Pentru un bărbat care luase vieţi, care distrusese alte vieţi.
   Oare iubirea era cea care o mâna? se întrebă Naomi. Dacă asta era, nu voia să se implice în niciun fel.
   Va încerca sexul, pentru că, indiferent de ce spuneau cărţile şi cântecele, nu trebuiau să meargă amândouă mână în mână. Ea se gândi la modul cum să abordeze problema, dar ştia că nu va putea discuta de prevenţia sarcinii cu mama ei. Şi oricât i-ar fi iubit pe Seth şi pe Harry, o astfel de conversaţie ar fi fost umilitoare. Aşa că, data viitoare când se va duce la doctor, va întreba. Apoi, când va decide să facă sex, va fi pregătită.
   Poate că Mason avea dreptate, iar dacă lăsa sau încerca să lase totul în urmă însemna că toată povestea urâtă ar putea oricând ar fi vrut să reapară şi s-o muşte de glezne. Ca la cinematograf.
   Aşa că în timp ce toamna se lăsa peste New York, ea puse chestiunea deoparte. Nu-i plăcea ideea de a o ţine chiar în faţa ei - puteai totuşi să te împiedici de ea, nu? Dar să o pui deoparte părea să fie un compromis bun.
   Şi deocamdată mama ei se dădea în fiecare zi jos din pat, se îmbrăca şi se ducea la serviciu. Naomi era ocupată cu şcoala, cu anuarul şi cu tezele şi să se întrebe care băiat ar fi mai potrivit ca să facă sex cu el, când va veni vremea. Dar se strădui să vorbească separat cu unchiul ei şi să-l avertizeze despre film.
   - O să fie lansat în doar câteva săptămâni.
   - Ştiu, draga mea. Eu şi Harry plănuiam să vorbim cu tine şi cu Mason despre asta.
   - Dar nu cu mama?
   - O să vorbesc şi cu ea. Nu prea vreau s-o fac. Se simte bine acum. Dar filmul nu schimbă nimic. Vieţile voastre sunt acum aici. Partea aceea a vieţii voastre s-a încheiat.
   - Nu pentru ea. Trebuie să vorbeşti cu Mason.
   - De ce?
   - Trebuie să vorbeşti cu el. El trebuie să-ţi spună.
   Naomi nu ştia ce-i spusese unchiul mamei ei, dar după câteva zile întunecate, Susan ieşi din nou. O luă pe Naomi la cumpărături pentru o petrecere şcolară, insistă să petreacă o zi împreună. Un lucru rar.
   - Îţi stă bine în orice, draga mea, eşti aşa de înaltă şi de subţire, dar nu vrei ceva cu un pic de culoare?
   Naomi se învârti în cabina de probă, privind din faţă şi din spate cum îi stă rochia neagră, scurtă, cu curea şi decolteu pătrat.
   - Mai mult o să fac poze, decât o să dansez. Negrul e mai bun pentru asta, decât rozul.
   - Ar trebui să ai însoţitor, insistă Susan. De ce nu mai ieşi cu băiatul ăla drăguţ? Mark?
   - O.
   Naomi ridică din umeri. Nu putea să-i spună mamei că băiatul nu fusese mulţumit doar cu permisiunea de a-i atinge sânii.
   - E în regulă, dar nu vreau un însoţitor pentru balul acesta.
   - Ei bine, când eram de vârsta ta, un însoţitor la primul bal din liceu era cel mai important lucru din lume. Aşa că poate eşti mai deşteaptă decât mine. Doar că îmi place rozul şi are acel sclipici pe fustă.
   - Nu ştiu dacă sunt genul de fată pentru roz cu sclipici.
   - Orice fată merită un pic de roz cu sclipici. E în regulă dacă vrei rochia neagră. Doamne, te-ai făcut aşa de mare, că nu-mi vine să cred! Dar o să luăm şi rochia roz.
   - Mama, nu poţi să le cumperi pe amândouă.
   - Ba pot. O s-o porţi pe cea neagră ca să faci fotografii, iar pe cea roz o păstrezi pentru ceva cu adevărat special. Nu v-am luat nici ţie şi nici lui Mason nimic special.
   - Sigur că ne-ai luat.
   - Nu suficient, dar o s-o fac. O să cumpărăm rochiile astea şi o să luăm masa undeva sofisticat. Apoi vom căuta accesoriile perfecte.
   Naomi râse, fericită să vadă un fel de sclipire - nu în roz, ci în ochii mamei ei.
   - Aparatul de fotografiat e accesoriul meu.
   - Nu şi de data asta. Probabil că Seth şi Harry s-ar descurca mai bine la capitolul ăsta, dar o să găsim lucrurile potrivite. Pantofi şi geantă şi nişte cercei. Ştiu că voiai să faci cumpărături cu prietenele tale azi, dar.
   - Mama, îmi place să fac lucrurile astea cu tine.
  - Totul s-a petrecut aşa de repede. Îmi dau seama acum. În unele zile - şi nopţi - totul se mişca aşa de încet, dura o veşnicie. Dar acum, când mă uit la tine, aşa matură, îmi dau seama cât de repede s-au petrecut lucrurile. N-am fost lângă tine.
   Nu, nu, scânteia era pe cale să se stingă.
   - Ai fost mereu.
   - Nu.
   Susan îşi puse mâinile pe obrajii lui Naomi.
   - N-am fost. O să încerc să fiu... îmi... îmi pare rău pentru film.
   - Nu contează. Nu-ţi face griji.
   - Te iubesc atât de mult.
   - Şi eu te iubesc.
   - O să duc rochia roz la vânzătoare, să o pregătească. Tu schimbă-te şi apoi o să mâncăm de prânz.
   Cumpărară rochiile, şi pantofi şi o geantă drăguţă cu sclipici - şi o făcu pe mama ei să zâmbească din nou. La îndemnul lui Naomi, Susan îşi cumpără un pulover roşu şi nişte cizme din piele întoarsă. Ajunseră acasă agitate şi obosite şi mai făcură încă o dată parada modei.
   Când Naomi se duse la culcare în seara aceea, se gândi că avusese cea mai bună zi din viaţa ei.
   Octombrie veni repede şi lumina pe care Naomi o iubea cel mai mult se aşternea peste copacii strălucitori din parcuri.
   Ca să o bucure pe mama ei, la bal purtă rochia roz, în locul celei negre şi, deşi nu era o întâlnire, îl rugă pe Anson Chaffins, un prieten şi editorul ziarului liceului, să vină s-o ia. Şi văzu în ochii mamei ei sclipirea lacrimilor de fericire, şi nu de tristeţe, când ea şi Anson pozară pentru fotografii înainte să poată pleca spre bal.
   De Halloween, Susan se îmbrăcă după moda anilor 1920, coordonându-se cu Seth şi Harry în costumele lor cu dungi ca să împartă bomboane la fantome, goblini, prinţese şi cavaleri Jedi. Şi cum era pentru prima dată că Susan se îmbrăca pentru sărbătoare, Naomi îl convinse din priviri pe Mason să stea o parte din seară acasă, în loc să iasă cu prietenii lui să facă cine ştie ce.
   - De parcă ar fi reuşit să dea foaia şi să privească înainte de acum.
   Mason, care se îmbrăcase în vampir, ridică din umeri.
   - Sper să ai dreptate.
   Naomi îi dădu un ghiont în coaste.
   - Încearcă să te bucuri, căci am dreptate.
   Dar nu avea dreptate.
   În a treia săptămână din ianuarie, când o vreme rece adusese cu sine şi puţină zăpadă, ea se grăbi acasă la prânz. Anson veni cu ea.
   - Nu era nevoie să vii, zise ea, în timp ce îşi căuta cheile.
   - Hei, orice scuză ca să scap de la şcoală pentru o jumătate de oră.
   Anson Chaffins era în clasele superioare, era neîndemânatic şi cam tocilar. Dar, pentru Naomi el era un editor bun şi un scriitor foarte bun. Plus că îi făcuse favoarea cu balul. În seara aceea, el se dăduse, în felul lui stângaci, la ea, dar nu forţase lucrurile.
   Prin urmare, se înţelegeau bine.
   Naomi îl lăsă să intre şi se întoarse spre alarmă să bată codul.
   - O să urc să-mi iau geanta cu aparatul. Pe care aş fi avut-o la mine, dacă mi-ai fi spus că voiai fotografii de la repetiţiile clubului de teatru.
   - Poate că am uitat ca să putem scăpa de acolo pentru 30 de minute.
   El rânji spre ea şi îşi împinse ramele negre în sus pe nas. Era un gest pe care îl făcea mereu, de parcă nasul lui de vultur ar fi fost un fel de tobogan pentru ele.
   În spatele ochelarilor, ochii lui erau de un albastru palid şi liniştit.
   Anson se uită în jur.
   - Poate ai o cola sau altceva de băut. N-are rost să plecăm cu mâna goală.
   - Sigur, avem mereu cola. Îţi aminteşti unde e bucătăria?
   - Da. Casa asta e grozavă. Vrei şi tu una, dacă tot mă duc?
   - Da, ia două.
   Ea îşi scoase mănuşile şi le îndesă în buzunarele hainei.
   El îi zâmbi strâmb şi apoi îşi răsuci colţurile gurii.
   - Poate ai şi chipsuri?
   Naomi îşi dădu ochii peste cap şi îşi scoase căciula.
   - Probabil. Ia ce găseşti. Nu stau mult.
   - Nu te grăbi, mai avem douăzeci şi cinci de minute din permisie. Hei! Asta e a ta?
   Se duse spre o fotografie alb-negru cu un bătrân moţăind pe o bancă în parc, cu un maidanez cu urechi blege moţăind lângă el.
   - Da, i-am dat-o lui Harry de ziua lui acum câteva săptămâni. Iar el a pus-o direct în foaier.
   - Excelentă treabă, Carson.
   - Mulţumesc, Chaffins.
   Amuzată - el se adresa tuturor pe numele de familie, insista ca restul lumii să i se adreseze la fel -, dădu să urce scările. O surprinse că îl văzu pe Kong la uşa camerei mamei ei. Obiceiul lui era să aştepte în camera lui Mason sau, dacă era vremea mai bună, să iasă pe uşiţa pentru câini pe terasă să stea la soare sau să facă ce trebuia să facă în colţul rezervat anume pentru asta.
   - Iii, băiete.
   Îl mângâie uşor când trecu pe lângă el şi se uită în urmă auzindu-1 cum scânceşte.
   - N-am timp, sunt doar în trecere.
   Dar el scânci din nou şi zgârie la uşa mamei ei. Iar Naomi simţi cum i se strânge stomacul.
   - Mama e acasă?
   Oare perioada bună trecuse şi venise iar prăpastia?
   Mama ei ar fi trebuit să fie la lucru, cu Harry şi Seth. Ştia că aveau o rezervare pentru o masă festivă de 22 de persoane cu ocazia unei pensionări, aşa că toată lumea trebuia să pună umărul.
   Naomi deschise uşor uşa şi văzu draperiile trase - un semn rău. Şi o văzu, în lumina slabă, pe mama întinsă pe pat.
   - Mama.
   Era îmbrăcată în puloverul roşu, pe care îl cumpăraseră împreună, în locul hainelor alb şi negru, de lucru.
   Kong sări pe pat - un lucru care i se permitea doar în camera lui Mason -, linse mâna mamei şi scânci. Mama ei era aşa de liniştită.
   - Mama, zise Naomi încă o dată şi aprinse veioza de pe noptieră.
   Aşa de liniştită, aşa de palidă - iar ochii nu erau închişi de tot.
   - Mama! Mama! Naomi o apucă pe Susan de umăr şi o scutură, îi luă mâna şi o descoperi rece.
   - Mama! Trezeşte-te. Trezeşte-te!
   Pastilele erau acolo, lângă veioză. Nu, nu pastilele, flaconul. Flaconul gol.
   -Trezeşte-te!
   O apucă pe mama de mâini şi trase. Capul lui Susan se legănă şi căzu în faţă.
   - Opreşte-te! Opreşte-te!
   Încercă să-şi pună braţele în jurul lui Susan, să o dea jos din pat. În picioare, în picioare, să o facă să meargă.
   - Hei, Carson, de ce naiba ţipi? Trebuie să te... Ce...
   - Cheamă salvarea. Sună la 911. Grăbeşte-te, grăbeşte-te!
   El încremeni pentru moment, uitându-se la corpul fără viaţă al lui Susan care căzuse la loc pe pat, pleoapele deschizându-se şi dezvelind ochii ficşi din spatele lor.
   - Uau. E mama ta?
   - Sună la 911.
   Naomi îşi puse urechea la inima mamei ei, apoi începu să o apese.
   - Nu respiră. Spune-le să se grăbească. Spune-le că a luat Elivil. A luat o supradoză de Elivil.
   Holbându-se în continuare, el îşi scoase telefonul şi formă 911 cu o singură mână şi împingându-şi ochelarii în sus cu cealaltă, în timp ce Naomi făcea resuscitare, pufăind în timp ce lucra.
   - Da, da, avem nevoie de ambulanţă. A luat o supradoză de Eldervil.
   - Elivil!
   - Scuze, Elivil. La naiba, Carson, nu ştiu adresa.
   Ea strigă adresa printre lacrimile şi sudoarea care îi şiroiau pe faţă.
   - Mama, mama, te rog!
   -Nu, nu e trează, nu se mişcă. Fiica ei îi face resuscitare. Nu... nu ştiu. Poate patruzeci.
   - Are treizeci şi şapte, răcni Naomi. Grăbiţi-vă.
   - Vin.
   Anson se lăsă pe vine lângă ea, ezită, apoi o bătu pe Naomi pe umăr.
   - Ea, operatoarea, a spus că sunt pe drum. Vin.
   El înghiţi, îşi umezi buzele, apoi atinse cu degetele mâna lui Susan. Era... fină şi rece la atingere. Fină de parcă şi-ar fi putut trece degetele prin ea. Rece de parcă ar fi stat afară în aerul de iarnă.
   - O, Doamne, Carson, o, uite, hei.
   Rămase cu o mână pe mâna lui Susan şi puse cealaltă mână din nou pe umărul lui Susan. E rece... Cred că a murit.
   Nu, nu, nu! Naomi îşi puse gura pe a mamei şi suflă aer, dorind să o audă răspunzând respiraţiei. Dar acolo nu mai era nimic. La fel ca în fotografiile din pivniţa tatălui ei, în acei ochi nu mai era nimic, în afară de moarte.
   Se lăsă pe spate. Nu plângea, nu încă, dar netezi părul mamei. Nu avea nicio greutate în piept, stomacul nu i se strângea. Nu mai era nimic, la fel ca în ochii mamei. Îşi amintea senzaţia - la fel ca atunci când înotase prin aer la secţia de poliţie în acea dimineaţă caldă de vară.
   În şoc, se gândi ea. Era în şoc. Iar mama ei era moartă. Auzi soneria şi se ridică în picioare.
   - Trebuie să le dau drumul să intre.
   -OK. Eu o să... OK.
   Naomi ieşi pe uşă ca o somnambulă, după cum i se păru Anson. Se uită din nou la femeia moartă de pe jos.
   Nu aveau să se întoarcă la şcoală în 30 de minute.

Capitolul 5

         Purtă rochia neagră la înmormântarea mamei. Nu mai fusese niciodată la o înmormântare, iar asta va fi o comemorare, pentru că nu avea să fie îngropată.
   Seth se aşeză cu ea şi cu Mason ca să vorbească despre asta. Voiau să o ducă pe mama lor înapoi la Pine Meadows, să o îngroape acolo?
   Nu, nu, nu.
   Voiau să găsească un cimitir la New York?
   O surprinsese cât de ferm fusese Mason. Nu, nu un cimitir aici.
   Dacă ar fi fost fericită la New York, ar mai fi trăit.
   Aşa că o incineraseră, iar la primăvară aveau să închirieze o barcă şi să-i răspândească cenuşa în aer şi apă.
   Vărsară lacrimi, desigur, dar la Naomi erau mai mult de furie decât de tristeţe.
   Fusese nevoită să stea de vorbă cu poliţia. Pentru a doua oară în viaţa ei, poliţia veni la ei în casă, o cercetară, puseră întrebări.
   - Eu sunt detectiv Rossini. Îmi pare rău pentru pierderea suferită. Ştiu că e o perioadă foarte dificilă, dar am câteva întrebări. Pot să intru, să vorbesc cu tine?
   Naomi văzuse la televizor şi în filme că în poliţie lucrau femei drăguţe, dar presupusese că astea erau doar invenţii. Dar Rossini arăta de parcă ar fi putut juca un detectiv la televizor.
   - OK.
   Se dusese în camera ei, pentru că nu ştia ce să facă altceva, nici cu toată poliţia şi cu Seth şi Harry vorbind cu ei. Şi cu mama ei...
   Kossini intră şi se aşeză pe marginea patului, faţă în faţă cu Naomi, ea şedea în scaunul de la birou cu genunchii strânşi la gură.
   - Poţi să-mi spui de ce ai venit azi acasă, de ce tu şi prietenul tău mi eraţi la şcoală?
   - Am primit permisiunea să vin acasă să-mi iau aparatul de fotografiat. Suntem în comitetul pentru anuar. Trebuia să fac fotografii de la repetiţiile clubului de teatru. Mai e aici? Chaffin - Anson - mai e aici?
   - Partenerul meu a vorbit deja cu el. L-am trimis înapoi la şcoală.
   - O să le spună tuturor.
   Naomi îşi lipi faţa de genunchi.
   - O să le spună tuturor despre mama mea.
   - Îmi pare rău, Naomi. Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat când ai ajuns acasă?
   - Chaffin a vrut o cola, aşa că i-am spus să ia două din frigider cât urcam eu să iau aparatul foto. Iar Kong, câinele nostru, Kong era în faţa uşii de la camera mamei. Tot scâncea. De obicei stă în camera lui Mason sau în curte când suntem la şcoală, dar... Uşa ei era închisă, şi eu am deschis-o. Am crezut... Am crezut că dormea sau că nu se simţea bine. N-am putut s-o trezesc şi am văzut pastilele. Vreau să spun, flaconul gol. Chaffin a venit sus, şi eu i-am spus să sune la urgenţe. Am încercat manevre de resuscitare. Am făcut la şcoală şi ştiu cum. Am încercat, dar n-am reuşit s-o fac să respire.
   - Era pe pat când ai intrat.
   - Am încercat s-o ridic, să o trezesc cât să poată să meargă. Dacă lua prea multe pastile, puteam s-o fac să meargă şi o duceam la spital.
   - A mai făcut asta? A luat prea multe pastile?
   Naomi dădu doar din cap, cu faţa sprijinită pe genunchi.
   - Când ai văzut-o ultima oară înainte să vii acasă de la şcoală?
   - Azi de dimineaţă. Harry a făcut micul dejun, dar ea n-a coborât să mănânce. M-am dus sus şi ea tocmai se trezea. Părea în regulă. Zicea că are nişte lucruri de rezolvat înainte de serviciu şi că o să mănânce mai târziu. Mi-a urat să am o zi bună la şcoală.
   Apoi ridică privirea.
   - Fratele meu. Fratele meu, Mason.
   - Unchiul tău s-a dus la şcoală să-l aducă. Nu-ţi face griji.
   - Ştii cine e tatăl meu.
   - Da, Naomi, ştiu. Şi că acum pentru a doua oară în viaţă a trebuit să faci faţă unei situaţii prin care nimeni nu ar trebui să treacă.
   - O să afle toată lumea? Chiar dacă ne-am schimbat numele, va şti toată lumea?
   - Ne vom strădui să ţinem presa departe. Rossini aşteptă o clipă. Ştii cât de des comunicau mama şi tatăl tău?
   - Ea îi scria şi s-a dus să-l vadă de câteva ori de când ne-am mutat la New York. Mason a aflat şi mi-a spus şi mie. Ea pretindea că nu o face, dar o făcea. Nu i-am spus uiyhiului Seth şi nici lui Harry. Filmul - a vorbit cu cei care au făcut filmul, pentru că el a vrut ca ea să o facă. Mason a descoperit şi asta. Dar se străduia foarte tare şi, preţ de câteva luni, s-a descurcat foarte bine. A fost fericită. Mai fericită. Nu cred că a fost cu adevărat fericită din noaptea aceea când am gă...
   - Bine. Unchiul tău a spus că îi va suna pe bunicii tăi, şi domnul Dobbs e jos. Vrei să-l rog să urce, să stea cu tine?
   - Nu, nu chiar acum. Doamnă? Aţi întrebat despre cum comunicau. Mama a vorbit azi cu el? în dimineaţa asta?
   - Nu cred că părinţii tăi au vorbit azi.
   - Dar e ceva. El i-a scris ceva, aşa e? Ceva care a făcut-o să vină acasă, după ce se simţea aşa bine, şi să ia pastilele alea.
   - Punem întrebări ca să vă putem da răspunsuri, zise Rossini în timp ce se ridica.
   - Aveţi câteva. N-am văzut un bilet în camera ei. Nu m-am uitat, încercam să... N-am văzut un bilet, dar trebuie să fi scris unul. Trebuie să-şi fi luat rămas-bun.
   Hohotul voia să-i răbufnească din piept.
   - Oricât de tristă era, ne iubea. Ne iubea cu adevărat. Trebuie să-şi fi luat rămas-bun.
   - Sunt sigură că vă iubea. A lăsat un bilet adresat vouă tuturor. Era în camera unchiului tău. I-1 lăsase pe comodă.
   - Vreau să-l văd. Am dreptul să-l citesc. Îmi e adresat şi mie. Vreau să citesc ce a scris înainte să ia pastilele alea şi să ne părăsească.
   - Unchiul tău a zis că vei vrea. Aşteaptă aici.
   Ce făcuse el oare? se întrebă Naomi şi furia începu să prindă rădăcini. Ce făcuse ca mama ei să devină atât de tristă, atât de repede? Atât de fatal?
   Se ridică când Rossini se întoarse. Nu va citi ultimele lucruri adresate ei de mama, ghemuită intr-un scaun, ci în picioare.
   - Va trebui s-o citeşti prin punga pentru evidenţe. Trebuie să fie procesată.
   - Nu contează.
   Naomi luă punga, se apropie de fereastră şi de lumina slabă de iarnă.

      „Îmi pare rău. Am făcut atât de multe greşeli, atât de multe alegeri proaste, am spus atât de multe minciuni. Am spus miniciuni oamenilor care meritau să li se spună adevărul. Le-am spus pentru că el a spus că trebuie. Indiferent de câte ori am încercat să mă eliberez, n-am putut. Acum el a făcut-o, după toate greşelile pe care le-am făcut, tot răul pe care l-am făcut pentru că a zis Tom. Divorţează de mine ca să se poată căsători cu o altă femeie. Una care i-a tot scris şi care l-a vizitat timp de mai bine de doi ani. Mi-a trimis hârtiile de la un avocat de divorţuri şi o scrisoare care spune atât de multe lucruri rele şi dureroase. Dar unele dintre ele sunt adevărate. Sunt slabă şi proastă.
   Şi inutilă. Nu mi-am protejat copiii când am avut ocazia. Seth, tu ai făcut asta. Şi tu, Harry. Ne-aţi oferit un cămin şi ştiu că veţi avea grijă de Naomi şi de Mason mai bine decât aş fi putut-o face eu. Mason, tu eşti aşa de deştept şi am fost în fiecare zi mândră de tine. Sper ca într-o bună zi să înţelegi de ce mama a trebuit să plece. Naomi, nu sunt puternică şi curajoasă, ca tine. E atât de greu să încerc să fiu.
   Sunt aşa de obosită, draga mea. Vreau doar să dorm. Tu vei avea grijă de Mason, iar amândoi veţi asculta de Seth şi de Harry. Veţi avea o viaţă mai bună acum. într-o bună zi vă veţi da seama că aşa e.
   Într-o bună zi, mă veţi ierta.”

    - De ce aş ierta-o? Ne-a părăsit pentru că el n-a mai vrut-o? A venit acasă şi a luat pastilele alea pentru că era obosită?
   - Naomi...
   - Nu, nu-i găsiţi scuze. Sunteţi de la poliţie. N-o cunoaşteţi, nu ne cunoaşteţi pe niciunul din noi. Dar ştiţi ce e asta?
   Ea aruncă punga pe pat şi strânse pumnii, de parcă ar fi putut să se lupte cu ceva.
   - E scăparea laşului. El a omorât-o. El a omorât-o, aşa cum le-a omorât şi pe femeile celelalte. Dar ele nu aveau de ales. Ea avea. Şi a lăsat să se întâmple. L-a lăsat să o omoare, când noi toţi eram aici.
   - Ai dreptate. Cred că ai dreptate. Dar sunt şi alte metode de tortură, în afară de cea fizică. Nu pot să-ţi spun ce să simţi, dar pot să-ţi spun că ai dreptul să fii furioasă. Ai dreptul să fii teribil de furioasă. După ce-o să mai treacă timp, sper că vei vorbi cu cineva.
   - Alt terapeut. Am terminat cu astea. Că mare bine i-a mai făcut ei!
   - Tu nu eşti mama ta. Dar, dacă nu vrei să vorbeşti cu un terapeut, un prieten, un preot, cu unchiul tău - ea scoase o carte de vizită - poţi să vorbeşti cu mine. 
   - Sunteţi al doilea poliţist care mi-a dat cartea de vizită şi a zis asta.
   - Ai vorbit cu celălalt poliţist?
   - Ne-am mutat.
   - Ei bine.
   Rossini puse cartea de vizită pe comoda lui Naomi şi se duse să ia punga cu biletul. 

   - Poliţiştii ştiu să asculte. Detectiv Angela Rossini. Oricând.
   Aşa că, 3 zile mai târziu, Naomi îşi puse rochia neagră. Folosi ondulatorul pentru că mamei ei îi plăcea când purta părul lung şi ondulat. Nu-i spuse nici unul din cuvintele furioase pe care le simţea lui Seth - el părea bolnav şi şocat. Nu i le spuse lui Mason, pentru că acesta avea o privire pierdută. Sau lui Harry, care părea că era nevoit să aibă grijă de toată lumea odată.
   Le ţinu în interiorul ei, unde mişunau ca nişte furnici roşii, şi se duse la restaurant. Închiseseră pentru a organiza comemorarea. Harry făcuse toată treaba - insistase să o facă. Să pună fotografii şi flori, să aleagă muzica, să pregătească mâncarea.
   Veniră şi bunicii ei. Ea şi Mason îi văzuseră de mai multe ori pe an, de când se mutaseră din Pine Meadows şi nu durase mult să înţeleagă că tot ce spusese tatăl lor despre părinţii mamei erau minciuni.
   Erau buni şi iubitori - iertători, se gândi. O iertaseră pe fiica lor care îi exclusese din viaţa ei şi îi izolase de propriii nepoţi. Plătiseră pentru toate şedinţele de terapie şi niciodată nu-i auzise să fi spus vreun cuvânt rău despre fiica lor.
   Nu vorbeau niciodată despre Thomas David Bowes.
   Veni toată lumea care lucra la restaurant şi mulţi prieteni de-ai lui Seth şi Harry. Câţiva dintre profesorii ei, câţiva dintre ai lui Mason veniră şi ei. Unii părinţi îi aduseră pe câţiva dintre prietenii lor, cel puţin pentru scurt timp.
   Veni şi detectivul Rossini.
   - Nu ştiam că poliţia vine la ceremonii funebre.
   - Voiam să-mi exprim respectul. Şi să văd cum te simţi.
   - Sunt în regulă. Cred că cel mai rău e pentru unchiul meu. Ba chiar mai greu, pentru bunicii mei. El credea că poate să o salveze. Credea că o făcuse. Încerca, în fiecare zi. Harry încerca şi el. Dar acum el e foarte îngrijorat pentru Seth. Şi pentru Mason, şi pentru mine, dar mai ales pentru Seth. Harry s-a străduit mult să organizeze lot, să facă totul să arate atât de frumos, să facă a fi despre sărbătoarea vieţii despre care vorbesc oamenii. Dar nu a avut cine ştie ce viaţă care să merite sărbătorită.
   - Cred că greşeşti. V-a avut pe tine şi pe Mason, şi asta e motiv de sărbătoare.
   - E frumos că spuneţi asta.
   - E adevărat. Tu ai făcut fotografia?
   Naomi se uită la fotografia în care mama ei dansa cu Seth.
   - De unde aţi ştiut?
   - Eu lucrez la poliţie.
   Rossini zâmbi uşor.
   - E un moment fericit şi tu ai ştiut cum să-l surprinzi. Dar asta e favorita mea.
   Rossini se duse la fotografia pe care Naomi o făcuse cu un timer. Mama flancată de copiii ei. Harry o pusese în faţa unei vaze cu trandafiri roz, pentru că mama ei preferase mereu rozul.
   - Poţi să vezi că e mândră de tine şi de fratele tău.
   - Asta e ce vedeţi?
   - Da. Poliţiştii sunt buni ascultători şi observatori antrenaţi. Era mândră. Agaţă-te de asta. Trebuie să mă întorc la serviciu.
   - Mulţumesc că aţi venit, zise Naomi, aşa cum spunea tuturor.
   Surprinsă, rămase pe loc în timp ce Mark Ryder se apropia de ea.
   - Hei, zise el.
   - Hei.
   Era înalt, arătos, cu ochi mari, căprui, păr strălucitor care se răsucea atât cât trebuia la vârfuri.
   - Îmi pare rău pentru mama ta.
   - Mulţumesc. E frumos că ai venit. E frumos.
   - Îmi pare rău, ştii? Mama mea a murit când eram bebeluş.
    - Dar... am cunoscut-o pe mama ta.
   - Tata s-a căsătorit din nou când aveam 3 ani. E grozavă şi e mama, dar ştii, mama a murit.
   - N-am ştiut. îmi pare rău, Mark.
   - Da, ei bine, e greu, ştii, şi voiam să-ţi spun că îmi pare rău.
   Mişcată, ea se apropie de el şi îl îmbrăţişă. Îşi dădu seama de greşeală când o îmbrăţişă şi el la rândul lui, mâna coborându-i spre fund.
   Ea se trase înapoi.
   - E ceremonia funebră pentru mama mea.
   - Da, da, scuze. Mă gândeam doar...
   Ridică din umeri şi reuşi să râdă strâmb.
   - În fine.
   - Mulţumesc că ai venit, îi zise ea. Poţi să iei ceva de băut de la bar, dacă vrei.
   - Da, poate. Ne vedem.
   Rămasă singură, Naomi se întoarse. Putea să se strecoare în cămară, să stea singură, să aibă un pic de linişte, înainte de a observa cineva că lipsea.
   Dar aproape că se ciocni de Anson Chaffins.
   - Mm. Hei.
   El îşi împinse ochelarii în sus, apoi îşi băgă mâinile în buzunar.
   - Cred că e ciudat, dar cum am fost acolo, m-am gândit că ar trebui să vin azi şi să zic... în fine, ştii tu.
   - Hai să ne aşezăm acolo. Oamenii n-o să mă deranjeze dacă stau jos cu cineva.
   - Am văzut nişte ţipi de la şcoală. Dar m-am ţinut departe până au plecat. E ciudat, cum spuneam. Oamenii vor să ştie, ştii tu, cum a fost şi nu vor să te întrebe pe tine. Plus că nu ai mai fost la şcoală. Te întorci?
   - Da, săptămâna viitoare.
   - Va fi ciudat.
   Ea râse uşor. El scria mai bine decât vorbea, se gândi.
   - Trebuie să am grijă de note, la fel şi Mason. Trebuie să ne gândim la intrarea la colegiu.
   - Toamna viitoare plec la Columbia.
   - Ai intrat?
   - Lucrurile arată bine. Am câteva susţineri, dar arată bine. Voi studia jurnalismul.
   - O să fii bun la asta.
   - Da.
   El se foi.
   - Am auzit câţiva poliţişti vorbind. Ştii că mi-au luat declaraţie, nu? Am auzit doi poliţişti vorbind despre Bowes. Că mama ta era soţia lui. Thomas David Bowes.
   Naomi îşi strânse mâinile în poală şi nu zise nimic.
   - Cunoşteam numele, din cauza filmului. Şi am citit cartea. Tu eşti acea Naomi.
   - Ştie toată lume?
   - După cum spuneam, am auzit poliţiştii vorbind, şi ştiam despre ce era vorba, plus că am citit cartea. Am făcut ceva cercetări, vreau să spun. Tu eşti Naomi Bowes.
   - Carson. Acesta este numele meu legal.
   - Da, înţeleg asta. Uite, n-am spus nimănui nimic.
   - Să nu o faci. Vreau doar să termin şcoala. Mason trebuie să termine şi el şcoala.
   - N-am spus nimănui nimic. Dar, uite, şi alţi oameni pot să cerceteze, mai ales acum că filmul are atâta succes. La naiba, mulţi copii care nu citesc se duc la filme. Ce ai de gând să faci?
   - O să termin şcoala. O să merg la colegiu.
   - N-o să spun nimănui, bine?
   Îşi împinse ochelarii în sus pe nas.
   - Rămâne între noi doi. Vreau să-mi spui povestea. Stai puţin.
   El ridică mâna şi se apropie şi mai mult, cu ochelarii alunecând la loc. Aşa că îi dădu jos.
   - Din punctul tău de vedere, Carson. Putem să ascundem informaţiile despre unde locuieşti. N-o să spun nimănui şi asta e ceva, pentru că vreau să fiu jurnalist şi asta e o poveste foarte importantă. Dar n-o să dezvălui nişte detalii.
   Îşi ridică ochelarii, se lăsă pe spate şi-i împinse pe nas.
   - Nu sunt obligat să fac asta.
   - Mama mea tocmai a murit.
   - Da, altminteri nu mi-aş fi dat seama. Nu voi spune nimănui, şi tu îmi spui toată povestea - la persoana întâi. O să ieşim de câteva ori, undeva liniştit şi îţi înregistrez povestea. E o chestie foarte importantă şi, dacă fac treabă bună, s-ar putea să primesc un post de practicant la Times. Tu n-ai vorbit cu nimeni, nici cu Simon Vance, nici cu scenaristul, regizorul sau cu actorii. Tatăl tău a facut-o. La fel şi mama ta. Dar tu nu. Am cercetat.
   Erau prieteni - ea crezuse că erau prieteni. Fusese cu ea când o găsise pe mama ei. Chemase salvarea. Şi acum...
   - Simon Vance şi scenaristul ţi-au luat-o înainte, Chaffins. N-o să mai intereseze pe nimeni.
   - Aiurea, îţi baţi joc de mine? Toată lumea o să fie interesată. Uite, o să ne întâlnim. Poţi să vii la mine în timpul zilei, după şcoală. Părinţii mei o să fie la lucru, nimeni nu trebuie să ştie. Trebuie să plec. Îţi scriu când şi unde.
   Când plecă grăbit, ea rămase aşezată o vreme, puţin şocată, puţin scârbită. De ce era surprinsă? se întrebă. Pentru că ea crezuse că e măcar un pic prietenul ei? Ar fi trebuit să fie recunoscătoare că nu publicase deja ce ştia în ziarul şcolii? La naiba cu toate astea, se gândi. La naiba cu toate!
   Se ridică - înainte să apuce cineva să încerce să se aşeze să o consoleze -, şi se duse înapoi în bucătărie. Putea să se ascundă în cămară ca să fie în sfârşit singură.
   Dar Harry era chiar în urma ei.
   Arătă spre un scaun.
   - Şezi, zise şi se aşeză şi el pe un teanc de cutii. Acum spune-mi ce ţi-a zis băiatul ăla de te-a supărat.
   - Nimic.
   - Nu mă minţi.
   Ea tresări, căci el nu folosise niciodată tonul acela aspru şi supărat.
   - Harry!
   - O să încetăm să ne mai minţim. Ştiam că mama ta minţea cu privire la închisoare şi contactul cu tatăl tău. Ştiam şi i-am ascuns asta lui Seth. Nu i-am spus, pentru că l-ar fi necăjit. Şi asta e o minciună. Omisiunea e o minciună.
   - Ştiai?
   - Şi poate dacă spuneam ceva...
   Se frecă la ochii obosiţi.
   - N-o să ştim niciodată.
   - Şi noi ştiam. Mason a aflat şi mi-a spus şi mie. Nici noi n-am spus nimic.
   - Ei bine, draga mea, unde ne-au adus toate astea? Uite unde suntem acum. Fără minciuni, fără omisiuni de-acum înainte.
   Se aplecă și o apucă de mâini. Ochii lui, atât de albaştri în contrast cu pielea  aramei aveau aceeaşi expresie blândă pe care o afişa în fiecare zi.
   - Când Seth m-a rugat să vă luăm pe tine, pe fratele tău şi pe mama ta la Washington, am răspuns că da, desigur. Dar n-am crezut că va fi pentru multă vreme. Sigur că trebuia să ajutăm - Seth trebuia să-şi ajute familia -, dar se vor pune pe picioare şi îşi vor vedea de viaţa lor în şase luni sau un an. Puteam să-mi deschid casa pentru un an. Am facut-o pentru că îl iubeam pe Seth.
   - Ştiu că îl iubeşti.
   - Ce n-am crezut e că mă voi îndrăgosti de tine. De Mason. De mama ta. Asta s-a întâmplat. Când am vorbit despre vânzarea casei şi mutarea la New York, n-am făcut-o numai pentru Seth. Am făcut-o pentru noi toţi. Pentru că deveniserăm o familie. Tu eşti fata mea, Naomi. întocmai ca şi cum ai fi sânge din sângele meu. Vorbesc serios.
   - Te iubesc, Harry. Te iubesc foarte mult.
   Lacrimile veniră, fierbinţi, dar curate.
   - Ştiu cât de multe ai făcut pentru noi toţi, câte ne-ai oferit.
   - Nu vreau să aud despre asta. Aş putea să-ţi spun ce aţi făcut voi pentru mine, ce mi-aţi oferit voi mie. Lucrurile sunt echilibrate. Ceea ce vreau, am nevoie, ceea ce toţi avem nevoie, fata mea, e să spunem adevărul. Hai să începem de aici. Ce ţi-a spus Anson de ai faţa asta?
   - Ştie cine suntem. A auzit poliţiştii vorbind şi şi-a dat seama. Vrea să fie jurnalist şi vrea povestea mea. De la mine.
   - Va trebui să vorbesc cu el.
   - Nu, Harry. Ce rost are? Ştie şi nu poţi să-l faci să nu mai ştie. A zis că nu va dezvălui unde suntem, unde sunt, nu va da anumite detalii, dar...
   - N-ai încredere în el. De ce-ai avea?
   Se gândi la mâna lui Mark alunecând pe fundul ei, la ambiţia oarbă a lui Chaffins.
   - Nu am încredere în nimeni în afară de tine, Seth şi Mason.
   - Putem să-l dăm pe Mason la o şcoală particulară.
   - O să se întâmple din nou. Ne mutăm şi se întâmplă din nou. Mama s-a dus şi pentru ea era cel mai greu. N-am putut s-o protejăm de el sau de ea însăşi.
   - Nimeni nu-i face rău fetei mele.
   - Am crezut că e un prieten. Dar nimeni nu rămâne prietenul tău când află cine sunt.
   - Dacă nu, atunci nu-ţi merită prietenia.
   - Dar de unde ştii cine îţi e prieten cu adevărat?
   Îşi aminti cartea de vizită a poliţistei care arăta ca eroinele de la televizor şi o scoase din buzunar.
   - Detectivul Rossini.
   - Ce-i cu ea?
   - Cred că poate, ea e o prietenă. El fumează iarbă, Chaffins - ba chiar şi mai vinde un pic.
   Harry oftă.
   - Naomi, înţeleg presiunea din partea colegilor şi nevoia de experimentare, iar acum nu e momentul pentru...
   - Nu iau droguri. Nici Mason nu ia.
   Ea se încruntă la cartea de vizită din mâna ei.
   - Vrea să ajungă la Harvard şi FBI - Mason nu riscă să piardă asta. Chaffins vrea la Columbia şi la The New York Times. Nu ar arăta bine dacă ar fi arestat pentru posesie de droguri sau să fie suspendat de la şcoală.
   - Şantaj? întrebă Harry ridicând din sprâncene.
   - Asta face el. L-aş da în gât la poliţie - şi nu sunt mândră de asta. Dar cred că dacă detectivul Rossini s-ar duce să vorbească un pic cu el, ar putea să funcţioneze, suficient cât să apuc să scriu povestea.
   - Ce? Ce poveste?
   - Nu sunt o scriitoare la fel de bună ca Chaffins, dar pot s-o fac.
   Ideea o lovise ca un fulger într-o noapte fierbinte de vară. Dacă scriu povestea - ca Naomi Bowes - şi o vând, poate chiar la The Times, el nu mai primeşte nimic. Am doar nevoie de timp, iar detectivul Rossini poate să mi-1 asigure. Scriu povestea, aşa cum a zis Chaffins, din punctul meu de vedere. Şi atunci el nu mai poate s-o facă. Nimănui nu-i va mai păsa ce scrie un ticălos despre mine. Mason?
   - Draga mea, eşti sigură?
   - Nimeni n-o să-mi facă asta, n-o să ne facă asta. Sunt sigură.
   - Vorbeşte cu detectivul. Dacă te hotărăşti că asta vrei să faci, noi o să te susţinem.
   Se duse la şcoală, se forţă să continue cu comitetul pentru anuar, cu ziarul şcolii. Ignoră privirile furioase ale lui Chaffins - şi execută sarcinile idioate pe care i le dădea. Pentru că orice i-ar fi spus Rossini eu să-l facă să-şi ţină gura, ea mai putea să suporte patru luni, el va absolvi şi va dispărea din viaţa ei.
   După premiile Oscar, unde scenaristul Fiicei răului câştigă Oscarul, şi actriţa, acum în vârstă de cincisprezece ani care o jucase pe Naomi Bowes, apăru pe covorul roşu într-o rochie Alexander McQueen, după ce cartea republicată cu coperta filmului rămase 16 săptămâni pe lista de bestselleruri, The New York Times publică un articol în trei părţi în 3 duminici consecutive.
   Nu fu defel surprinsă să primească un e-mail furios de la Anson Chaffins.
   Mai întâi o asmuţi pe poliţista aia pe mine şi acum asta! Eşti o căţea mincinoasă şi o să spun tuturor cine eşti, unde eşti şi ce eşti.
   Eu ţi-am dat ideea. Mi-ai furat articolul.
   Ea răspunse o singură dată.
   E viaţa mea, povestea mea, şi nu am fost niciodată de acord cu propunerea ta. Spune cui vrei.
   Dar el nu spuse nimănui. Din proprie iniţiativă, ea îi trimise flori poliţistei Rossini, drept mulţumire.
   Îşi schimbă adresa de e-mail, numărul de telefon şi se concentră pe şcoală, fotografie şi familia ei. Îşi spuse că putea să lase acum trecutul în urmă, acolo unde îi era locul. Şi îşi începu cu adevărat viaţa ca Naomi Carson.

ADÂNCIMILE CÂMPULUI

   Finalurile şi începuturile nu există.
   Există doar părţile din mijloc.
   Robert Frost

Capitolul 6

        SUNRISE COVE, STATUL WASHINGTON

   2016

   Nu fusese un impuls. Naomi încerca să se convingă singură de asta în timp ce umbla prin casa veche de pe promontoriu. Poate doar grabă şi un joc de noroc. Riscase de multe ori, aşa că ce mai conta încă unul?
   Dar, Doamne Sfinte! Cumpărase o casă. O casă mai bătrână decât ea - cam de patru ori mai bătrână. O casă în partea cealaltă a ţării faţă de familia ei. O casă, admise ea, care avea nevoie de reparaţii. Şi mobilă.
   Şi o curăţenie temeinică.
   O investiţie, îşi spuse, tresărind la vederea bucătăriei murdare cu mobilă veche - cu siguranţă mai bătrâne decât ea - şi a podelei cu linoleum crăpat. Aşa că o s-o cureţe, o s-o repare şi o s-o vopsească. Apoi putea să o scoată la vânzare sau s-o închirieze. Nu trebuia să locuiască aici.
   Asta era o opţiune - ceva ce mai făcuse.
   Avea să fie un proiect. Ceva care să o ţină ocupată când nu avea de lucru. O bază, se gândi ea şi încercă robinetul chiuvetei ciobite de porţelan. Acesta tuşi, bufni şi apoi scuipă jeturi de apă.
   O bază cu instalaţii proaste.
   Aşa că va face o listă. Poate că ar fi fost mai înţelept să facă o listă înainte de a cumpăra casa, dar avea să facă una. Instalatorul va fi numărul unu.
   Deschise cu grijă uşa dulapului de sub chiuvetă. Mirosea a umed, părea murdar şi vechea sticlă cu lichid de desfundat chiuveta nu inspira încredere. În mod cert, era nevoie de un instalator. Plus o sumedenie de ustensile şi materiale de curăţat.
   Răsuflă şi apoi scoase telefonul din buzunarul pantalonilor şi deschise o aplicaţie. Trebuia să angajeze un instalator mai întâi.
   Adăugă mai multe pe listă în timp ce ieşi din bucătărie şi trecu prin sufrageria care avea un şemineu superb sculptat în lemn negru.
   Un coşar. Oare oamenii mai învăţau meseria asta? Cineva care să inspecteze şi să cureţe şemineurile, şi cum în casa veche erau cinci, coşarul fu trecut categoric pe listă.
   Oare de ce cumpărase o casă cu cinci şemineuri? Şi zece dormitoare? Şi şase băi şi jumătate.
   Nu avea să se gândească la asta acum. Acum va lucra la ce avea de făcut aici.
   Podelele erau solide. Trebuiau raşchetate, dar agentul imobiliar ştiuse să vândă parchetul lat din pin galben. Trebuia să cerceteze să vadă dacă îl putea restaura ea. Dacă nu, un parchetar. Şi trebuia să caute un faianţar sau era una şi aceeaşi persoană?
   Urcând scările care scârţâiau, Naomi se gândi că avea nevoie de un antreprenor. Şi de oferte. Şi de un plan. Ba şi mai bine, se corectă ea, oprindu-se în capul scărilor, unde coridoarele se bifurcau la stânga şi la dreapta, avea nevoie de cineva care să verifice dacă mai era întreagă la minte. Cum naiba avea să se descurce cu o casă de forma şi de dimensiunile astea?
   De ce Dumnezeu se legase de un colţ îndepărtat din statul Washington? Îi plăcea să călătorească - locuri noi, privelişti noi, idei noi. Doar ea şi echipamentul ei. Liberă să se ducă unde voia. Şi acum, avea această ancoră, această casă veche care să o tragă în jos.
   Nu, nu fusese un impuls. Fusese o nebunie.
   Trecu de pereţii murdari şi de uşile vechi, într-adevăr superbe, mult prea multe camere pentru o femeie singură, şi simţi vechea şi familiara presiune din piept.
   Nu avea să facă un atac de panică doar pentru că fusese o idioată.
   Respirând încet, se întoarse spre ceea ce agentul imobiliar numise dormitorul principal.
   Ura mare şi luminos şi, da, podeaua avea nevoie de reparaţii şi pereţii erau de un albastru foarte decolorat, care arăta ca o apă tulbure de piscină, iar uşa glisantă din sticlă trebuia să dispară. Dar trase de ea pe şinele ruginite şi ieşi pe balconul lat, rezistent.
   Şi acesta era motivul, se gândi ea simţind cum toată presiunea se transforma în încântare pură. Acesta era motivul. Golfuleţul adânc, strălucitor de albastru, se răsucea şi se lărgea, despica bucăţi de pământ verde cu primele şoapte de primăvară. Malurile urcau, tapiţate de copaci în timp ce apa călătorea prin canalul îngust spre adâncimi şi mai albastre. La distanţă, spre vest, munţii se apropiau de cer cu pădurile lor dese cu umbre verzi.
  Şi direct în faţă, dincolo de golf, canalul, nodurile şi colţurile de pământ, răspândeau albastrul adânc al apelor. Promontoriul ei nu era deosebit de înalt, dar oferea o privelişte directă, fără piedici asupra apei, cerului şi pământului, iar ei, o senzaţie indescriptibilă de pace.
   Casa ei. Se sprijini o clipă de balustradă, trase aer în piept. Ştiuse că avea să fie a ei din clipa în care pusese piciorul aici, în acea după-amiază vântoasă de februarie.
   Orice trebuia reparat la casă va fi reparat, ca s-o facă locuibilă. Dar nimeni nu-i putea lua această privelişte, această senzaţie că era a ei.
   Cum îşi lăsase echipamentul jos, scoase telefonul, deschise aparatul foto, făcu o poză, o verifică, mai făcu una. Le trimise lui Mason, Seth şi Harry - pe care îi avea în telefon notaţi ca „Băieţii mei“ - cu un mesaj simplu.
   De asta.
   Îşi puse telefonul la loc şi se gândi „la naiba cu listele". Se va duce în oraş să cumpere provizii. Apoi va rezolva lucrurile pe măsură ce vor apărea.
   Orăşelul trăia în mare parte din navigaţie, scufundări, închirieri de caiace şi canoe, din piaţa de peşte. Pe Water Street - desigur - magazine de suvenire, cafenele, restaurante şi hotelul Sunrise, care se afla vizavi de portul cu ambarcaţiunile sale, legănate de apă.
   Petrecuse câteva nopţi la hotel când descoperise Sunrise Cove. Voia să-şi mărească portofoliul de fotografii de vânzare, să-şi sporească portofoliul de fotografii de calitate şi găsise suficiente motive pentru amândouă.
   Văzuse casa - doar o parte din ea - de la fereastra hotelului, şi o amuzase şi intrigase felul în care fusese construită nu spre oraş şi oameni, ci spre apă şi pădure. Voia să facă nişte fotografii cu ea, ceru adresa. Înainte să-şi dea seama, se îndrepta cu James Moonly, agent imobiliar, spre ceea ce localnicii numeau Point Bluff.
   Acum îi aparţinea ei, se gândi Naomi şi parcă în faţa băcăniei.
   După ce cheltui câteva sute de dolari, încărcă mâncarea, produsele de curăţenie, produse din hârtie, becuri, detergent de rufe - ceea ce era stupid, pentru că nu ştia dacă maşina veche de spălat funcţiona - plus un set de bază de oale şi tigăi, maşină de cafea şi aspirator achiziţionate de la magazinul de electrice de alături.
   Primise numele unui antreprenor din ambele magazine, acelaşi nume, aşa că era, evident, un tip popular. Se hotărî că nu avea rost să amâne lucrurile, îl sună pe loc şi stabili o întâlnire cu vizionare într-o oră.
   Se întoarse, mulţumită că avu nevoie doar de 10 minute pe drumuri şerpuite ca să ajungă la casă. Destul de departe pentru intimitate, destul de aproape ca să fie comod. Apoi deschise portbagajul maşinii, se uită la toate lucrurile şi jură că la următoarea ieşire va face o listă.
   Acea listă, îşi dădu ea seama când se apucă să descarce alimentele, ar fi inclus curăţarea frigiderului înainte să cumpere mâncare pe care să o pună înăuntru. Până când reuşi să-l cureţe, să depoziteze mâncarea şi să iasă să aducă a doua tranşă, văzu camioneta neagră înaintând pe drumul şerpuit spre ea.
   Îşi duse mâna în buzunar şi strânse mâna peste briceag. Doar o precauţie.
   Camioneta trase lângă casă. Un bărbat cu şapcă şi ochelari se aplecă pe geam. Un câine mare, negru cu bandană cu buline se iţi şi el.
   - Doamnă Carson?
   - Da.
   - Kevin Banner.
   Bărbatul spuse ceva câinelui care îşi retrase capul şi coborî din camionetă.
   Naomi aprecie că avea în jur de treizeci şi ceva de ani. Părul biond-cenuşiu se iţea buclat de sub şapcă. Bărbie puternică, fizic compact. Îi întinse mâna.
   - Mă bucur să vă cunosc.
   Era mâna unui om muncitor, se gândi ea şi se relaxă.
   - Vă mulţumesc că aţi venit.
   - Am auzit că cineva din est a cumpărat casa. E impresionantă, nu?
   - Da, este.
   El rânji şi se lăsă de pe un picior pe altul.
   - A stat nelocuită vreo 10 ani - cred că domnul Mooney v-a spus - de când a murit domnul Parkerson, şi doamna Parkerson a trebuit să renunţe la ea. Au avut un Bed&Breakfast timp de mai bine de douăzeci de ani. Ea însă nu putea să continue singură afacerea şi s-a mutat la Seattle, la fiica ei. A mai închiriat-o din când în când, dar...
   - E o casă mare, e nevoie de întreţinere.
  El îşi agăţă degetele mari de la mâini în buzunarele pantalonilor şi se legănă pe călcâie, în timp ce privirea îi cerceta dreptunghiul lung al clădirii.
   - V-aţi dat seama de asta. Am tot vrut să o cumpăr mai demult - casa are istorie şi o privelişte frumoasă -, dar soţia mea a ameniţat că dă divorţ. Acum pot să mă ocup de ea şi să îmi păstrez soţia.
   - Hai să aruncăm o privire. Câinele va fi în regulă în maşină?
   - Da, e fată, o să fie bine.
   Câinele îşi sprijini capul pe bord şi îi aruncă lui Naomi o privire melancolică.
   - Îmi plac câinii. Puteţi să o aduceţi, dacă vreţi.
   - Mulţumesc. E un câine cuminte, obişnuit cu şantierele. Haide, Molly!
   Câinele sări direct pe fereastră, ateriză ca un atlet şi apoi se apropie să îi miroasă cizmele lui Naomi.
   - Frumos salt, fetiţo!
   Naomi o mângâie pe Molly pe cap, iar aceasta dădu voios din coadă.
   - Poate îmi daţi o idee cam ce doriţi să faceţi.
   - Să o aduc în secolul XXI. Nu ca aspect, adăugă Naomi. Dar instalaţiile, cablurile electrice, bucătăria, băile. Sper ca multe îmbunătăţiri să fie doar cosmetice, zise ea în timp ce intrau. Ştiu să zugrăvesc, să fac lucrări simple, dar se aude prea mult sâsâit şi şuierat când dau drumul la apă. Şi nu ştiu dacă pot să folosesc şemineurile în siguranţă. M-am gândit să mă ocup eu de podele - raşchetat -, dar îmi dau seama că mi-ar lua probabil doi sau trei ani.
   - Ferestre?
   - Ce-i cu ele?
   - Înlocuite cu sticlă dublă, mai eficientă energetic, care chiar dacă e mai scumpă pe moment, va duce la economii mari cu încălzirea. Aici iarna e destul de frig.
   - Putem să punem pe listă şi vom vedea.
   - O să trebuiască să mă uit şi la cabluri, să fie sigure şi conforme cu normele. Putem să ne uităm la şemineuri, să ne asigurăm că sunt în regulă. Vreţi să le păstraţi pentru foc pe lemne?
   - Nu m-am gândit la asta.
   Câinele se plimba prin casă, mirosind, explorând. Naomi îşi dădu seama că şi Kevin facea cam acelaşi lucru.
   - Mai aveţi şemineuri şi sus, aşa-i? Dacă nu vreţi să căraţi lemnul la etaj, poate ar trebui să vă gândiţi la gaz.
   - E o idee. E mai curat.
   - Vă gândiţi la un Bed&Breakfast?
   - Nu. Nu acum.
   El dădu din cap, îşi luă notiţe, mormăi ca pentru sine, în timp ce inspectau parterul. Când ajunseră la bucătărie, el îşi scoase şapca, se scărpină şi şi-o puse la loc.
   - O să vă spun de acum, aici trebuie schimbat totul.
   - Dacă aţi fi zis altceva, m-aş fi întrebat de ce vă recomadă toată lumea.
   - Foarte bine. Acum, pun pariu că podeaua de lemn se întinde până aici, pe sub linoleumul ăsta urât.
   - Serios? Credeţi?
   Puse în balanţă ideea cu cea de schimbare a unui milion de ferestre.
   - Putem să verificăm, dacă nu vă deranjează să stricăm un colţ.
   - Nu poţi să faci ceva urât să fie şi mai urât.
   El alese un colţ şi scobi la el cu propriul briceag.
   - O, da, aveţi pin galben.
   - Extraordinar. Scoatem porcăria, raşchetăm şi finisăm, nu?
   - Asta aş face.
   - Atunci asta vreau.
   - Poarte bine, atunci.
   Cu ochelarii agăţaţi de buzunarul de la piept, Kevin îşi roti ochii căprui prin bucătărie.
   - Pot să fac nişte planuri.
   - O să încerc eu. Încă nu m-am gândit cum să arate bucătăria, dar am fotografiat multe, explică ea. Pentru cataloage, pagini de internet, baze de date cu fotografii. Cu mâinile în şolduri ea înaintă prin încăpere, imaginându-şi-o doar cu pereţii goi şi cu podea. E spaţioasă, ceea ce e bine. Aş vrea o insulă, suficient de mare ca să pregăteşti mâncarea şi să mănânci. Nu vreau modern, dar nu vreau nici country. Mai degrabă rustic contemporan, dulapuri de culoare întunecată, cu sticlă, blaturi deschise la culoare, o culoare interesantă de fundal, lumină interesantă. Acolo e spaţiu pentru cuptor dublu - nu ştiu ce o să fac cu nişte cuptoare duble, dar unchii mei spun că sunt utile. Aragaz şi hotă marcante - ca un punct central. Chiuvetă mare sub fereastră. Baia aia e oricum ciudată, mai bine o transformăm în cămară generoasă. Şi să scăpăm şi de uşa asta sărăcăcioasă, mică şi neagră. Să deschidem spre terasă, cu priveliştea aia. Uşi duble, mari, sticlă doar, fără panouri.
   El îşi luase notiţe, dând din cap, dar acum ridică privirea.
   - Doamnă Carson?
   - Naomi.
   - Naomi. Îmi iubesc soţia.
   - Asta e bine, zise ea şi îi zâmbi, întorcându-se.
   - M-am îndrăgostit de ea când aveam 17 ani şi timp de un an n-am avut curaj să-i cer o întâlnire. Probabil că încă m-aş gândi cum să o sărut pentru prima dată, dacă ea nu ar fi luat taurul de coarne, ca să spun aşa. Aveam 23 de ani când ne-am căsătorit - ea a preluat şi aici iniţiativa, altfel încă mi-aş fi făcut curaj să o cer. Avem 2 copii.
   - Felicitări!
   - Vreau doar să spun că îmi iubesc soţia şi am tendinţa să mă mişc mai încet în anumite domenii. Dar dacă noi doi ne-am fi cunoscut mai demult, acum te-aş fi sărutat.
   - Să mă aştept la asta mai târziu.
   El rânji din nou.
   - S-ar putea, dacă o să continuă să-mi împlineşti speranţele şi visurile. M-a convins când ai spus să scoatem uşa aia urâtă. E nevoie de privelişte. De ce să ai o aşa privelişte şi să o ţii afară? Dacă mă laşi să dau jos peretele ăsta, pot să deschid bucătăria spre sufragerie. Ar transforma spaţiul într-unul pentru petreceri. Salonul e în partea cealaltă a casei, dar ai avea zona asta unde oamenii s-ar putea aduna când găteşti.
   - Ar putea fi trecută pe listă.
   Parcurseră tot, de sus până jos, apoi Kevin se duse după ruletă şi mai parcurse totul încă o dată.
   Până termină el, ea puse proviziile la locul lor şi le turnă câte un pahar de cola pentru amândoi. Le băură pe veranda din faţă, privind soarele care-şi croia drum spre apus, pârjolind copacii cu lumina lui.
   - O să fac o estimare de costuri. S-ar putea să fii nevoită să te aşezi când o s-o citeşti.
   - Deja am o idee.
   - De îndată ce o s-o faci, o să putem vorbi despre priorităţi, ce vrei să facem imediat, ce poate eventual să mai aştepte. Poţi să-ţi recomand un peisagist foarte bun în timp ce îţi revii după estimare.
   - O să accept, dar de o parte, o să vreau să mă ocup singură.
   - Foarte bine. Mulţumesc pentru cola.
   El îi întinse paharul gol.
   - Apreciez că mi-ai oferit ocazia să văd casa. Dacă mă angajezi, o să fac treabă bună.
   - Cred că o să faci.
   - Păstrăm legătura. Hai să mergem, Molly.
   Ea îl privi cum se îndepărtează în maşină, simţi tăcerea lăsându-se la fel ca soarele în spatele copacilor. Va face şi ea treabă bună aici, se gândi şi intră în casă să-şi facă un cuib provizoriu şi un spaţiu de lucru.
   Îşi petrecu dimineţile făcând fotografii - răsărituri de soare, toate acele culori minunate întrepătrunzându-se, apă, copaci, păsări. După-amiezile mergea prin magazine second-hand, prin talciocuri, cumpără un birou şi un scaun, câteva lămpi şi, premiul cel mare, un vechi balansoar de grădină din metal şi un scaun asortat.
   Serile îşi încropea un sendviş sau o omletă, îşi turna nişte vin şi lucra la fotografiile pe care le făcuse dimineaţă.
   Putea şi o şi făcu să vândă nişte fotografii frumoase prin intermediul website-ului ei şi printr-o galerie din New York, dar banii adevăraţi veneau de la roialităţile fotografiilor din bazele de date.
   Îşi dăduse seama că putea să muncească de oriunde - din maşină, din camping, dintr-o cameră de motel. Dar asta, să lucreze din propria casă, înconjurată de linişte şi cu lumina jucându-se pe apă, i se părea ca un cadou, unul făcut posibil de bunicii ei şi de fondul fiduciar deschis de ei pentru ea şi pentru Mason.
   Recunoscătoare, le trimitea regulat e-mailuri şi fotografii. încă d i n colegiu îi suna în fiecare săptămână, indiferent de unde se afla sau ce făcea.
   Îşi pierduseră fiica - de două ori, se gândi Naomi. Ea se asigura că nu îşi vor pierde niciodată nepoata.
   Făcu poze balansoarului şi scaunului, jucându-se cu textura şi cu rugina, vopseaua decojită, liniile pătratului - dar şi cu găleata cu panseluţe mov pe care le plantase şi le pusese pe verandă. Va face poze şi după recondiţionare, le va trimite pe amândouă acasă - dar se va mai juca la computer cu pozele actuale, şi le va scoate la vânzare pe site-ul ei.
   Kevin avu nevoie de o săptămână pentru estimare. De data asta, veni însoţit de fiul său de şase ani, Tyler, şi de Molly. Băiatul era versiunea mini a tatălui ei şi atât de drăguţ, încât Naomi îşi dori să fi  avut prăjituri.
   - Suntem pe drum să luăm pizza, dar m-am gândit să las asta aici.
   S-ar putea să ai nevoie de un pahar zdravăn de tărie şi să te aşezi înainte să-o citeşti.
   - Oho.
   - Da. Păi, după cum am spus, putem să stabilim priorităţi. În estimare ţi-am spus părerea mea. Iar dacă vrei să preiei câteva reparaţii, putem să economisim nişte bani. Lasă-ţi timp, gândeşte-te. Doar dă-mi de ştire. Am trecut şi un alt nume acolo. S-ar putea să vrei şi altă ofertă şi ştiu că acea companie face treabă bună. Sunt din Hoodsport.
   - Mulţumesc.
   - Haide, echipă, plecăm!
   Băiatul alergă înapoi spre camionetă împreună cu câinele.
   Kevin se opri.
   - Să nu uiţi de tăria aia.
   Naomi ţinu plicul în mână şi se întoarse în bucătărie. Un pahar de vin n-avea ce să strice, hotărî ea şi îşi turnă unul, şi pentru că scaunul de la birou era singura ei opţiune, ieşi pe terasă şi se aşeză pe balansoarul pe jumătate raşchetat.
   Rămase o clipă aşezată, bând vin şi privind apa şi caiacul roşu strălucitor care înainta spre mal. Puse paharul jos pe cearşaful de protecţie şi deschise plicul.
   - Sfinte Sisoe! Oh, şase cifre!
   Îşi dori brusc să fi luat ceva mai tare decât vinul. Cum ar fi câteva păhărele de tequila. Nu cumpărase încă tequila, dar asta se va remedia rapid.
   Mai luă o înghiţitură de vin, şuieră, expirând aerul din piept, şi mai citi încă o dată estimarea. Atât de multă muncă! La bucătărie se aşteptase la o aşa sumă. Şi, de fapt, el socotise un pic mai puţin decât ea. Ferestrele - erau atât de multe ferestre, şi dacă le înlocuiai pe toate, suma se aduna. Făcuse nişte cercetări, iar preţul lui era un pic sub ce calculase ea.
   Reducere de antreprenor, se gândi ea. Renunţa la nişte adaosuri, ceea ce era mai mult decât convenabil. Se ridică, se plimbă de colo colo pe verandă. Continuă să citească.
   Instalaţiile sanitare, electrice, izolarea podului. Nu era nimic sexy acolo, dar necesar. Doamne, podelele, atâţia metri pătraţi! De ce cumpărase o casă aşa de mare?
   Ca să-şi răspundă propriei întrebări, ea ridică privirea şi admiră priveliştea. Soarele era jos pe cer, strălucind peste albastrul apei. O pasăre, albă şi cu aripi largi, trecu pe deasupra ei.
   Mai citi o dată estimarea. Putea să preia măcar o parte din zugrăveală. Nu se temea de muncă grea. Trebuia să mai fie ceva ce putea prelua şi să reducă din costuri. Dar nu voia să reducă din costuri.
   Se lăsă pe spate, legănându-se uşor. Putea să scoată o sumedenie de fotografii din renovare. Fotografii cu muncitori, cu faianţă spartă, unelte şi lemn. Dacă lucra bine, putea să genereze venituri chiar şi în timp ce cheltuia cu renovarea.
   Avea economii, îşi aminti ea. Trăia cumpătat, nu avea nevoie de prea multe lucruri. Cele mai mari cheltuieli înainte de casă fuseseră aparatul ei de fotografiat Hasselblad şi maşina de teren Four Runner, Toyota. Putea să-şi permită asta.
   Se uită din nou afară peste apă. Trebuia să facă asta. Fusese în fiecare stat, lucrând. Fusese de două ori în Europa, tot cu munca. Şi nicăieri nu se simţise atât de atrasă ca de locul acesta.
   Scoase telefonul şi-l sună pe Kevin.
   - Ai nevoie de o ambulanţă?
   Ea începu să râdă. Nu se împrietenea uşor, dar el o facea să râdă.
   - Mi-aş fi dorit nişte tequila shots, dar am rezistat. Când poţi să începi?
   - Poftim? Ce-ai spus?
   - Hai s-o facem. Când poţi să începi?
   - S-ar putea să am eu nevoie de o ambulanţă. Uau! Uau! Ascultă, îmi trag palme singur că spun asta, dar nu vrei să cauţi şi o altă ofertă?
   - Am cumpărat casa asta, pentru că aşa am simţit. Tu înţelegi asta. O să încerc să mai fac şi eu câte ceva - zugrăveală, de exemplu. S-ar putea să pot să te ajut cu munca, să mai reduc din costuri. Dar m-am decis. Când poţi să începi?
   - Luni. O să pregătesc un contract şi o să notez că te ocupi de zugrăveală. Dacă asta n-o să iasă, te putem înlocui. O să fac planurile pentru bucătărie, aşa cum le-ai schiţat, dar...
   - Da, am văzut-o. O să facem asta şi îmi poţi spune unde pot să caut blaturi, dulapuri şi toate astea, ca să-mi dau seama ce vreau.
   - E o sarcină destul de grea.
   - Da, aşa că e cazul să începem.
   - Naomi, va trebui probabil să te sărut pe gură. Soţia mea va înţelege.
   Ea spera că soţia lui era la fel de adorabilă ca şi el.
   - O să ne descurcăm noi cumva.
   - O să trec mâine cu contractul.
   - Iar eu o să-ţi dau un cec pentru materiale, aşa cum scrie aici.
   - Mulţumesc. Ai o culoare favorită?
   - Sigur, toate.
   - Bun şi aşa. Ne vedem mâine. Şi îţi mulţumesc, Naomi.
   Ea intră în casă şi îşi mai puse vin în pahar. Toastă singură în bucătăria ei, care va fi în curând demolată.

    El aduse contractul, împreună cu soţia lui - foarte drăgălaşa Jenny cu Tyler şi Maddy cea în vârstă de patru ani, o versiune dulce şi cârlionţată a tatălui ei.
   Iar el îi întinse un ghiveci plin cu lalele în culorile curcubeului împreună cu contractul.
   - Ai spus că toate culorile îţi plac.
   - Sunt minunate.
   Apoi o luă de umeri şi o sărută. Tyler îşi acoperi ochii, Maddy chicoti. Jenny doar radia.
   - Avea o mulţime de idei despre ce trebuia făcut la casa asta de nici nu mai ştiu când. Şi a spus că ale tale se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Kevin e cel mai bun. O să îţi facă o casă foarte frumoasă.
   - Jenny e părtinitoare.
   Kevin o luă pe după umeri pe soţia lui.
   - Dar şi onestă. Luni la prima oră vine un container. Echipa va sosi la şapte şi jumătate. O să facem gălăgie.
   - Mă descurc.
   - Atunci ne vedem luni.
   Se suiră în camionetă, şi Kevin îşi scoase capul pe geam, asemenea câinelui.
   - O să facem treabă grozavă!

     Naomi puse cafetiera în dormitorul ei, pe birou, îşi umplu frigiderul cu sucuri, carne la conservă, fructe. Putea să instaleze grătarul portabil pe verandă. Gătise în condiţii mult mai grele decât astea.
   Luni îşi oferi o zi liberă şi participă la dezmembrarea bucătăriei şi a băii alăturate. Legănă barosul, se folosi de o rangă, ajută la scoalerea afară a dulapurilor şi a hiaturilor vechi. Şi obosită, cu muşchii îndureraţi, adormi buştean înainte ca pădurea să înghită soarele.
   În fiecare dimineaţă începea ciocăneala. Îşi lua cafeaua, un baton cu cereale, aparatul de fotografiat. Echipa se obişnui cu ea, oamenii încetară să mai pozeze. Ea fotografie mâinile bătătorite, mâinile care sângerau la articulaţii. Busturi transpirate, bocanci de lucru cu bombeu metalic.
   Serile, într-o binecuvântată linişte, ea mânca sendvişuri şi lucra, încropi un studiu cu privire la podeaua bucătăriei cu linoleumul rupt pe lemnul dezvelit. Se jucă cu filtre, se gândi la compoziţii, îşi petrecu timp actualizându-şi site-urile, ocupându-se de marketing. Alese ce studii se potriveau pe site, ce ar trebui să fie oferit exclusiv galeriei, ce putea vinde prin site-urile de fotografii.
   Erau o sumedenie de decizii de luat, iar ea ar fi putut jura că nu mai erau destule ore într-o zi, aşa cum fuseseră cu o săptămână înainte.
   Ea îşi mai luă liber să se uite la plăci de granit şi sfârşi petrecând şi mai mult timp făcând fotografii - marginile acelea aspre, granulaţia, textura pestriţă, culorile. Cum se săturase de mâncarea rece sau gătită pe grătar, se opri şi îşi luă o pizza pe drumul spre casă.
   Avea să se aşeze pe balansoarul ei frumos cu acoperiş, să se bucure de linişte şi să mănânce pizza pe veranda de la dormitorul ei. Apoi se va distra cu un film pe laptop. Nu mai voia să muncească astăzi. Şi slavă Domnului că salteaua King size pe care o comandase avea să fie livrată mâine-dimineaţă! Avea să-şi petreacă ultima noapte pe salteaua gonflabilă.
   În vest strălucea amurgul, în timp ce ea urma panglica şerpuitoare a drumului.
   Cerbul sări dintre copaci. Ea avu timp să vadă că era mare, înainte să tragă de volan ca să evite coliziunea. Frână şi spatele îi derapă. Simţi mai mult decât auzi un cauciuc explodând şi blestemă în timp ce încerca să controleze maşina. Sfârşi într-un şanţ mic, de lângă drum, cu inima bubuindu-i în urechi.
   Cerbul abia dacă îşi întoarse capul, îi aruncă o privire mândră şi apoi dispăru cu un salt în întuneric.
   - La naiba, la naiba, la naiba! OK, OK. Nimeni nu e rănit, nici măcar afurisitul de Bambi.
   Deschise uşa să verifice pagubele. Cauciucul se dusese, dar nu credea că ar fi avariată şi direcţia. Putea să schimbe cauciucul, dar avea să fie greu, aşa cum era poziţionată în şanţ. Iar întunericul se lăsa repede şi ea se afla într-o curbă în ac de păr.
   Deschise în spate, scoase kitul de urgenţă, aprinse un semnalizator, îl plasă la distanţă mai mare în spatele camionetei, mai puse unul şi în faţă, intră cu grijă în maşină şi porni avaria. Resemnată în privinţa neplăcerii, ea scoase cricul din portbagaj.
   Observă farurile, îngrijorată că înaintau prea repede. Dar camioneta - îşi dădu seama după formă ce era - încetini, apoi se încadră uşor între maşina ei şi semnalizatorul din faţă.
   Naomi puse cricul jos şi apucă bine levierul.
   - Probleme?
   - Doar o pană. Mă descurc.
   Dar el înaintă, o siluetă cu farurile care îl luminau din spate.
   - Ai o roată de rezervă?
   Voce profundă, profund masculină. Picioare şi braţe lungi.
   - Sigur că am o roată de rezervă.
   - Bine, atunci o s-o ţi-o schimb.
  - Mulţumesc.
   Mâna ei se strânse pe levier.
   - Dar mă descurc.
   Bărbatul însă se apropie, ca să vadă mai bine. îl putea vedea mai bine acum - păr negru, des, ciufulit de vânt şi un profil cizelat deasupra cefei. O jachetă de piele jerpelită, mâini mari şi picioare lungi.
   - Sunteţi într-un unghi ciudat pentru un cric, dar se rezolvă. Am lumini de urgenţă în camionetă.
   El se uită la ea acum. Avea un chip dur şi frumos, un tip cu faţă aspră, păr des, ciufulit de vânt, o gură plină, fermă, nezâmbitoare.
   Naomi nu putea să-i distingă culoarea ochilor, dar nu observă răutate în ei. Cu toate astea...
   - Am mai schimbat roţi la viaţa mea.
   - Hei, şi eu. De fapt, asta mi-e meseria. Xander Keaton. Keaton’s Garage and Body Works - numele e scris pe lateralele camionetei mele. Sunt mecanic.
   - N-am chemat nici un mecanic.
   - Dar nu te bucuri că am trecut pe aici? Şi ţi-aş fi recunoscător dacă nu m-ai lovi cu levierul. Se apropie legănat, luă cricul şi se puse pe treabă. Roata asta-i dusă. O să-ţi trebuiască alta nouă. Pot să-ţi comand una.
   El ridică cheia fixă.
   - Cum a explodat? Cauciucul nu pare uzat.
   - Un cerb mi-a sărit în faţă. Am compensat cam prea tare.
   - Se mai întâmplă. Te duceai spre casă? Fac doar conversaţie, zise el, când ea rămase tăcută. Simt mirosul de pizza. Vii din oraş, aşa că nu stai în oraş. Nu te-am mai văzut până acum şi, având în vedere că eşti frumoasă, mi-aş fi amintit.
   - Da, mă îndreptam spre casă.
   - Eşti nouă în regiune, pentru că eu cunosc pe toată lumea care merge spre casă pe drumul ăsta. Blondă superbă. Eşti Naomi?
   Naomi făcu un pas în spate.
   - Calm, zise el relaxat în timp ce se ridica să ia roata de rezervă. Kevin Banner. El îţi renovează casa Parkerson din Point Bluff. Suntem cei mai buni prieteni de la naştere până la trecerea în ţărână, în fine, ţărâna e departe deocamdată, doar dacă nu te apuci să mă loveşti cu levierul, dar în orice caz ne cunoaştem de când am învăţat să păşim. Poţi să-l suni, să mă verfici, dacă mai renunţi la strânsoarea de pe levier.
   - Nu te-a pomenit niciodată, zise ea, dar slăbi strânsoarea un pic.
   - Au, asta doare un pic. El era partenerul meu la agăţat. Eu am fost cavalerul lui de onoare. Sunt naşul lui Tyler. Vărul lui, Marc, se ocupă de instalaţiile sanitare, iar Macie Addams - de care am fost îndrăgostit nebuneşte timp de şase săptămâni în clasa a 9-a - e unul dintre tâmplari. Asta mă face mai credibil?
   - O să ştiu când o să-l întreb pe Kevin mâine.
   - Ai o fire cinică şi bănuitoare. Trebuie să zic că îmi place.
   Strânse şuruburile şi învârti roata.
   - E în regulă.
   În timp ce cobora cricul, bărbatul ridică din nou privirea spre ea.
   - Ce înălţime ai?
   - Un metru şaptezeci. Şi opt.
   - Ştii cum să pui asta în valoare.
   El se ridică, puse cricul şi uneltele la loc în compartimentul lor.
   - Vrei să iau roata cu mine şi să comand alta?
   - Eu... De fapt, da, ar fi grozav. Mulţumesc.
   - Nicio problemă. Aşteaptă o clipă.
   Duse roata la camioneta lui, scoase o găleată de nisip şi ridică semnalizatorul.
   - Îl aduci şi pe celălalt?
   - Eşti pregătit.
   - Face parte din meserie.
   El îngropă semnalizatoarele în nisip, ca să le stingă şi scutură din cap când Naomi se căută prin buzunare.
   - Vrei să mă plăteşti? Atunci dă-mi o felie din pizza aceea.
   -Ce? Serios?
   - E pizza de la Rinaldo. Am o slăbiciune.
   - Vrei o felie de pizza?
   - Da, nu pare mult, după ce am riscat o comoţie şi leziuni cerebrale ca să-ţi schimb cauciucul.
   Ea deschise uşa, deschise cutia.
   - N-am pe ce s-o pun.
   - Ce-ar fi să o pui aici? zise Xander şi întinse mâna.
   Naomi ridică din umeri şi puse o felie de pizza în palma lui lată.
   - Mulţumesc de ajutor.
   - Mulţumesc pentru pizza. Să conduci cu grijă.
   Naomi se urcă în maşină, îşi puse centura şi îl privi îndepărtându-se relaxat - chiar aşa părea, relaxat. Ea ieşi din şanţ şi se hurducă înapoi pe drum.
   El claxonă prietenos în timp ce ea se îndepărta.
   Xander rămase pe loc un moment, luând câteva îmbucături de pizza, ca să poată să conducă cu o singură mână. I se părea delicioasă, ca întotdeauna. Dar nici nu se compara cu blonda cu picioare lungi şi ochi bănuitori.

Capitolul 7

         Venise pentru linişte şi relaxare, pentru solitudine. Şi sfârşise având casa plină de oameni şi de gălăgie. Erau zile în care priveliştea nu reuşea să echilibreze lucrurile.
   Când se întrebă de ce nu se mulţumise cu strictul necesar, cum ar fi instalaţii care să funcţioneze şi un frigider decent, nu-şi putu aminti răspunsul.
   Casa era făcută bucăţi, plină de praf, cu containerul cel mai mare din lume în curtea ei din faţă. După trei zile cu ploaie zdravănă, care nu o atraseră deloc să iasă cu aparatul de fotografiat, Naomi era gata să-şi arunce lucrurile în camionetă şi să fugă. În schimb, cumpără vopsea.
   În prima zi cu ploaie, curăţă şi amorsă pereţii din dormitorul principal. în prima noapte cu ploaie studie eşantioanele de vopsea, creă palete de culori şi scheme pe computer. A doua zi se convinse că era doar vopsea şi dacă nu îi plăcea cum arată pe pereţi, putea să zugrăvească din nou.
   Cumpără cantitatea de culoare pe care o recomandă Kevin şi un alb semi-gloss pentru margini, precum şi role, pensule, găleţi. Uită să cumpere o scară - data viitoare - ,aşa că trebui să împrumute una de la echipa de muncitori.
   Îmbrăcată într-un tricou şi blugi, pe cap cu o şapcă Yankee, deja stropită cu amorsă, se puse pe treabă. Cum nu putea să blocheze sunetele fierăstrăului, pistoalelor pentru cuie şi rockul puternic de la etajul întâi, ea îşi puse căştile în urechi şi zugrăvi pe sunetele play-listului ei.
   Xander conducea, gândindu-se că vechea casă arăta de parcă ar fi bântuit promontoriul în zilele ploioase. Ziua clipocea posomorâtă, aşa că luminile care străluceau în dreptul unor ferestre contribuiau la atmosferă. Poate că acel container de gunoi uriaş din faţă avea să mai transporte ceva din atmosfera posomorâtă de acolo, însă îşi închipuia că echipa lui Kevin se distra mult cu umplerea containerului.
   Coborî, se cocoşă din pricina ploii şi se îndreptă spre casă. În interior, gălăgia era uluitoare, dar aşa stăteau lucrurile pe şantiere. Simţi mirosul de rumeguş, cafea, de câine ud - ceea ce însemna că Molly alerga de colo colo. Cearşafuri pentru proteţie şi cartoane pentru păşit se întindeau pe podea.
   Interiorul arăta trist, din ce-şi putea da seama. întunecos, murdar, neglijat. Poate tavanele înalte să confere locului un pic de eleganţă, iar şemineul din piatră naturală, un pic de caracter, dar el văzu o groază de spaţiu de reparat şi de umplut.
   Se gândi la blonda înaltă cu tunsoare scurtă, sexy şi atitudinea ei bătăioasă. Nu reuşea să vadă legătura. I se părea o fată de oraş. De oraş mare. Dar asta nu făcea decât ca ea şi alegerea ei de a locui acolo să fie cu atât mai interesante.
   Îşi croi drum, urmând zgomotul. Văzu stive de lemn, unelte, coarde, roţi de cabluri. Se întrebă ce fac oamenii cu toate aceste camere. Ce avea de gând să facă blonda sexy cu ele.
   Când ajunse în bucătărie, văzu un răspuns parţial. Aici, cel puţin, ea intenţiona să o ia de la zero.
   Decopertaseră tot, până la stâlpi, şi acum instalau alţii noi, iar o prelată albastră se scutura de la vântul şi ploaia de afară peste o gaură mare în peretele din spate. Ştia destul despre instalaţii sanitare încât să-şi dea seama ce trebuia să fie. La fel cum îşi putea da seama că în colţul din stânga fusese o toaletă.
   - Hei, Kev, ai de gând să le asiguri copiilor studiile din lucrările astea?
   Kevin, ghemuit pe vine cu instalatorul, se uită în spate.
   - O să ajute mult, strigă el, ca să răzbească prin gălăgie.
   Se ridică şi traversă podeaua acoperită cu prelată.
   - Ce te aduce aici?
   - Un cauciuc nou pentru acel Four Runner.
   - Da. L-aş fi luat eu să i-1 aduc, să-i economisesc un drum.
   - Nicio problemă. Voiam oricum să văd cum arată locul.
   - Înaintăm, înaintăm, zise Kevin, privind în jur cu satisfacţie.
   Umăr la umăr cu el, Xander se uită în jur.
   - Spre ce?
   - Omule, ai nevoie de viziune! Pur şi simplu ai nevoie de viziune.
   Îşi îndoi un deget şi se apropie de partea cu sufrageria unde un placaj era pus peste două capre.
   - Înaintăm spre asta.
   Xander se apropie cu mâinile în buzunare şi studie planurile pentru viitoarea bucătărie.
   - Pentru asta e gaura de acolo. Ce era înainte?
   - O uşă obişnuită. Inutilă. Am ştiut că Naomi are viziune când mi-a spus să o înlocuiesc.
   - Viziune şi buzunare pline.
   - Din fericire pentru amândoi. Un noroc pentru locul acesta. Ba are ochiul format - ştii tu, de fotograf. Plus că înţelege locul acesta, caracterul. Nu vrea să facă să arate totul neted şi lustruit. Spaţiul de aici şi baia principală sunt cele mai importante proiecte. Mai adaugă înlocuirea ferestrelor - care vin mâine -, raşchetarea podelelor, instalaţiile sanitare, cablurile, finisajele -, ea vrea ici colo câte o decoraţiune, iar o parte din plintele originale trebuie înlocuite, pictate, instalate, sunt chestii cosmetice, dar multe.
   - Câte camere are casa?
   - Optsprezece, plus cinci băi şi jumătate, acum că am desfiinţat-o pe asta de aici. Ca să nu mai vorbesc de uriaşa pivniţă - nefinisată.
   - E necăsătorită, nu? Locuieşte singură?
   - Unor oameni le place să aibă spaţiu, altora le place să locuiască în două camere deasupra garajului lor.
   - Unii oameni conduc o dubiţă.
   Kevin îi dădu un pumn în joacă.
   - Aşteaptă tu până o să ai copii.
   - Da, hai să aşteptăm momentul. Dar ea unde e?
   - E în dormitorul principal şi, din câte ştiu, zugrăveşte.
   - Serios? Zugrăveşte pereţii?
   - Da. S-a descurcat bine cu pregătirea şi cu amorsa, dar cred că o să-i chemăm pe Jimmy şi pe Rene să rezolve restul.
   Ar fi putut să-i dea lui Kevin factura, să-i pună cauciucul în maşină şi să-şi vadă de drum. Dar dacă tot era aici...
   - Poţi să urci pe scara din spate.
   Kevin îi făcu semn cu degetul.
   - Camera din colţ, spre golf.
   - Îţi fac cinste cu o bere când termini aici?
   - N-ar fi rău. Da, o să trec pe acolo.
   Xander urcă pe scara din spate şi, cum îl ştia pe Kevin de-o viaţă, îşi dădu seama şi ce treabă bună făcuse la scara din spate, treptele noi, balustrada rezistentă. Lumina arăta de parcă ar fi izvorât din anii 1950, dar asta era uşor de rezolvat.
   Ajunse apoi la etaj şi se opri, holbându-se pe coridor. Arăta ca o scenă din Strălucirea. Mai că se aştepta să vadă un copil pedalând pe o bicicletă cu roată mare. Sau un cadavru în descompunere care se scurgea pe sub o uşă. Se minună cum dormea ea aici noaptea.
   Bătu la uşa camerei din colţ şi îşi analiză opţiunile, când constată că nimeni nu răspundea. Alese opţiunea cea mai simplă şi deschise uşa.
   Ea stătea pe o scară în haine stropite cu vopsea, cu tenişi vechi în picioare, zugrăvind peretele în partea de sus spre tavan. Aproape că terminase, observă el, şi nu putea găsi vreo greşeală în munca ei.
   Dădu să bată în uşa deschisă, dar ea înmuie pensula în vopsea şi porni să cânte refrenul de la „Shake It Off“.
   „Cause the players gonna play, play, play, play.“
   Voce decentă, se gândi el şi îi observă căştile din urechi.
   Până când ea ajunse la „Baby, I’m just going to shake, shake, shake“, el traversă camera şi o bătu pe umăr.
   Ea se răsuci atât de repede, cu pensula înainte, încât el abia avu timp să se ferească de o dâră de vopsea pe faţă. El zise „Uau“, şi pentru că ea se dezechilibră, îi puse o mână fermă pe fund, ca să o ţină pe scară.
   Apoi zâmbi, ca un mascul mândru.
   - Frumos.
   - La o parte.
   -Te-am ţinut, ca să nu aterizezi pe podea cu găleată cu tot, zise el, dar îşi luă mâna. Am bătut, dar tu şi Taylor eraţi prea ocupate cu „shake-ul" ca să mă auziţi.
   Ea puse pensula jos cu atenţie.
   - Când baţi şi nu-ţi răspunde nimeni, urmarea logică şi politicoasă e să pleci.
   - E cam juma-juma, nu crezi?
   Ea avea ochi verzi. Pe marginea drumului, în întuneric, nu-şi dăduse seama de asta, dar avea ochi verzi, profunzi. Care erau foarte supăraţi.
   - Multă lume deschide uşa, se uită.
   - Ce doreşti?
   - Şi eu mă bucur să te văd. Ţi-am adus roata cea nouă.
   - O, mulţumesc.
   - Nicio problemă.
   Scoase factura împăturită din buzunarul de la spate şi i-o întinse.
   - Costă mai mult decât o felie de pizza.
   - Nu mă îndoiesc. Accepţi un cec?
   - Sigur. Bani lichizi, cec, cârd de credit. Scoase un cititor de carduri din buzunarul jachetei. Alegerea ta.
   - Atunci o să folosim cardul meu. Nu e cam high tech pentru un atelier auto?
   - Îmi place tehnologia, plus că e util când oamenii au nevoie de asistenţă la marginea drumului. Pot să fac reparaţia, să le citesc cardul şi ei pot să-şi vadă de drum.
   Ea dădu din cap şi scoase un portofel subţire din buzunarul de la spate. Xander ridică din sprânceană, când ea scoase cardul de credit. Toate femeile pe care le cunoştea cărau după ele o geantă de dimensiunea unui ponei Shetland, plină de mistere.
   - Îţi mulţumesc că ai adus roata tocmai până aici.
   - Nu e chiar aşa de departe. O s-o pun în compartimentul de rezervă când plec. Kevin a cam răscolit lucrurile jos.
   - Da, aşa e.
   - Ai o gaură mare în perete.
   - La sfârşitul zilei va fi o uşă acolo. Te rog, Doamne!
   El îi trase cardul prin cititor.
   - E o culoare frumoasă, vopseaua adică.
   - Da, aşa cred.
   Ea părea îngrijorată cu privire la subiect, aşa că întrebă în timp ce îşi semna numele:
   - Ţi se pare caldă?
   El îi dădu cardul înapoi şi studie cu seriozitate albastrul-deschis cu ape.
   - Da, e caldă şi emană calm, nu? Ai surprins nuanţele apei dis-de-dimineaţă, înainte să capete profunzime.
   - Asta. Aproape că aş fi pus încă un pic de gri. Cam ca la spa. Poate că ar fi trebuit să... în fine, e doar vopsea.
   - Sunt pereţi, o corectă el. Va trebui să trăieşti cu ei.
   - La naiba.
   - Ai nimerit căldura şi calmul, dacă asta cauţi. Şi orice ar fi, te poţi obişnui. Pot să-ţi trimit chitanţa pe mail.
   -E în regulă. N-am nevoie de ea.
   Mai degrabă, nu voia ca el să aibă adresa ei de mail. Xander băgă cititorul şi telefonul în buzunar.
   - Ai o sumedenie de pereţi de zugrăvit. Ar trebui să deschizi uşile, să intre nişte aer aici.
   - Plouă. Dar ai dreptate.
   Se apropie de uşa glisantă şi se opinti să o deschidă un pic.
   - Încăpăţânata asta o să dispară.
   Xander îşi puse mâna peste a ei şi împinse o dată zdravăn. Apoi se uită afară, când ea făcu la fel.
   - Pereţii nu înseamnă nimic, când te uiţi la aşa ceva.
   - Asta îmi spun şi eu.
   Prin ploaie, lumea de afară părea visătoare, atmosfera posomorâtă având oarecare eleganţă, zdrenţe de ceaţă şi aburi plutind ca nişte funigei.
   - Te face să uiţi că etajul arată ca parte din hotelul Overlook.
   - Mda. Mersi pentru asta. Acum o să-mi imaginez „Redrum“ scris în sânge pe peretele cu tapetul ăla oribil.
   El rânji.
  - Bravo, pentru că ai ghicit la ce mă refeream. Trebuie să plec. Succes cu lucrarea.
   - Mulţumesc.
   Ea rămase să privească ploaia rece de primăvară, în timp ce el ieşea din cameră.
   O speriase, putea să admită asta. Bătaia aia fermă pe umăr, când mintea ei era ocupată cu zugrăvitul şi muzica. Mâna la fel de fermă şl rapidă pe fundul ei. Probabil că ar fi reuşit să se echilibreze singură. Probabil.
   El se retrăsese la solicitarea ei, uşor, semnalând că era inofensiv. Dar nu era inofensiv. În ciuda discuţiei lejere despre vopsea şi tapet, el nu era inofensiv. Avea ochi albaştri, hotărâţi, foarte direcţi - şi ceva în spatele lor avertiza că nu era un bărbat cu care să te joci.
   Nu avea de gând să-şi bată joc de Xander Keaton.
   Avea el fizicul unui alergător, dar avea şi duritate. Ştia cum să judece cine putea fi un tovarăş uşor pentru o noapte sau două, dacă simţea nevoia.
   Fără îndoială, era atrăgător, într-un fel mai aspru şi mai sexy şi, deşi învăţase să ignore problema, era important că el era mai înalt decât ea. Nu putea să nege că simţise o zvâcnire în pântec, dar dacă o va copleşi nevoia aceea, nu se va apropia de Keaton.
   Trebuie să ţină lucrurile simple, se gândi ea când se întoarse la scară. Pentru că viaţa ei, firea ei vor fi mereu complicate. Iar instinctul îi spunea că Xander Keaton nu era deloc simplu.
   Când ploaia torenţială se opri în sfârşit şi soarele străluci din nou, Naomi se bucura încântată de uşile pliante cu deschidere spre exterior ale bucătăriei ei. După ce fură instalate şi echipa plecă, ea le deschise şi le închise de mai multe ori, doar aşa pentru distracţie.
   Odată cu schimbarea vremii, ea trecu la cizme, o jachetă uşoară şi aparatul ei de fotografiat. Fotografiile cu flori aduceau mereu un venit decent, iar îmbobocirea florilor sălbatice îi oferea acum o adevărată comoară. Putea să colinde pădurile căutând subiecte interesante, cum ar fi scoarţă aspră de copac, buturugi, şarmului unui pârâu subţire, curgând repede de la topirea zăpezii. Surpriza unei mici cascade care se prăbuşea pe pietrele de dedesubt.
   Şi reuşi să facă şi un instantaneu neaşteptat cu un urs, când se întâlniră în liniştea argintie a dimineţii.
   După zece zile de muncă, de zugrăvit, după stresul de a alege dulapurile de bucătărie şi aparatura, ea se aşeză cu laptopul pe salteaua cea mare.

     „Salutări de pe Şantier, iubirile vieţii mele.
   Am făcut-o. Camera e zugrăvită, fiecare centimetru de perete, tavan şi bordură. Am nişte uşi superbe care duc spre verandă şi intenţionez să stau acolo, în scaunul pe care l-am recondiţionat şi vopsit, şi să-mi savurez cafeaua de dimineaţă admirând priveliştea. Nu apuc însă să savurez cine ştie ce, căci echipa soseşte devreme, iar gălăgia indescriptibilă soseşte odată cu ei. Dar văd cum bucătăria capătă formă şi îmi amintesc de momentul când aţi renovat voi bucătăria, acum şase ani să fie? Venisem pentru câteva săptămâni acasă şi era haos.
   Haosul de aici e infinit mai mare. Dar cred că îmi place tot procesul.
  Am văzut un urs în dimineaţa asta. Nu vă faceţi griji, eu eram mai interesată de el decât el de mine. Am ataşat fotografia. N-am putut să fac una cu balena care se auzea în depărtare. Sunt sigură că era o balenă. Dar până mi-am scos aparatul şi am dat zoom, dispăruse.
   Sunt fericită aici. Au ajuns să mă cunoască în oraş - îndeajuns cât să mă salute când sunt la băcănie sau la magazinul de bricolaj, unul dintre locurile mele favorite acum. Sau la pizzerie. Nu e pizza de New York, dar nu e rea.
   Sunt fericită aici, în ciuda gălăgiei zilnice, a avalanşei de decizii.
   Kevin zice că trebuie neapărat să mă hotărăsc pentru gresia şi faianţa din baia mare şi din bucătărie. Ambele decizii mă sperie un pic. Dar asta e pentru mai târziu.
   Scrieţi-mi cât de curând - asta e valabil şi pentru tine, Mason, cu mai multe informaţii decât că e totul bine şi întrebări de cum merge.
   Am început să aleg culorile şi decoraţiunile pentru camerele pe care le-am ales pentru voi când o să veniţi în vizită. Am ataşat fotografii cu felul în care erau înainte.
   Mi-e dor de voi, vă iubesc,
   Naomi”

      După ce trimise e-mailul, îşi porunci să muncească. Trebuia să-şi actualizeze pagina de Facebook, să se uite pe Tumblr, pe Pinterest şi să scrie ceva pentru blog. Toate erau sarcini pe care le-ar fi amânat cu plăcere pentru tot restul vieţii, dacă nu ar fi făcut parte din munca ei.
   O oră mai târziu îşi duse laptopul înapoi la birou ca să conecteze încărcătorul. Şi văzu luna, ridicându-se deasupra apei. Îşi luă aparatul, filtre şi un al doilea obiectiv şi ieşi pe terasă în aerul rece al nopţii.
   Surprinse luna împreună cu reflexia ei pe apă. Lună în oglindă, sc gândi, pregătind deja compoziţii în timp ce făcea mai multe fotografii, schimba filtre, unghiuri. Va face o serie - felicitări, care se vindeau mereu bine pe site-ul ei. Dacă ieşeau aşa de bune cum credea, va instala echipamentul pentru camera obscură şi va trimite câteva la vreo galerie de artă.
   Dar va face una şi pentru ea. Se ridică, inspiră liniştea, senzaţia minunată de singurătate. Va atârna cea mai bună fotografie pe peretele pe care-1 zugrăvise ea însăşi.
   Luna deasupra golfului ei.
   Mai bine de atât nu se putea.
   După trei săptămâni de la demolare, Kevin rămase până mai târziu, să termine de instalat aparatura în dulapurile din bucătărie. Copleşită, Naomi luă uneltele şi lucră cu el, în timp ce Molly moţăia lângă uşile duble.
   - Nu-mi vine să cred cum arată.
   - Progresăm.
   - Progresăm? Kevin, e extraordinar! N-am făcut o greşeală trecând de la ideea de dulapuri în nuanţa de cireş întunecat la verdele ăsta salvie.
   - Sunt elegante, au stil şi nu arată ca în showroom - asta e bine. Cu un granit gri şi cu vinişoare verzi prin el? Ai ochi pentru aşa ceva, Naomi. Iar sticla faţetată a uşilor pune totul în valoare.
   - Aşa cred şi eu. Cred că voi avea nevoie de ceva mai bun decât farfurii de hârtie şi pahare de plastic pentru ele. N-am cumpărat vase în viaţa mea.
   - Nu aveai un apartament sau aşa ceva înainte?
   - Când şi când, dar de cele mai multe ori eram în mişcare. Am un aparat foto şi călătoresc. Şi atunci aveam de ales între hârtie, plastic sau second hand. N-am intenţionat să mă stabilesc undeva.
   Era copleşită de-a dreptul, se gândi ea şi se uită la dulapurile goale.
   - Se pare că am făcut-o, aşa că ar fi bine să mă gândesc la vase şi la pahare. Nu ştiu cum o să mă mai pot gândi la asta şi la robinete, lămpi şi faianţă.
   - Ar trebui să vorbeşti cu Jenny. Femeii ăsteia îi place să se joace cu vase noi.
   - Poate că ar fi bine să aleg culoarea albă, ca la restaurant, ca să nu trebuiască să mă gândesc prea mult.
   - Ar trebui să vorbeşti cu ea. Ştii ceva? zise el şi îşi dădu şapca pe spate. Ar trebui să ieşi cu noi astă-seară şi să bei ceva la Loo.
   - Ăsta e barul de pe Water Street?
   - Da, e un loc drăguţ. Mâncare bună, oameni prietenoşi. Şi muzică astă-seară. Eu şi Jenny avem un babysitter, aşa că mergem. De ce nu ne întâlnim acolo?
   - Mie-mi sună a seara pentru întâlnire, Kevin.
   - Da, într-un fel. Ideea e că Jenny m-a tot bătut la cap să te invit la masă, dar eu m-am gândit că eşti sătulă de noi la sfârşitul zilei.
   Instincte bune, se gândi ea, căci erau cuvinte adevărate.
   - Vii astă-seară, bei ceva, vorbeşti despre vase cu ea un pic, e un compromis. Se pare că ai avea şi tu nevoie de o seară liberă.
   - Poate.
   El nu insistă, aşa că reveniră la tăcerea camaraderească în timp ce lucrau. Când totul fu gata, îşi ciocniră pumnii.
   - Ne vedem la Loo, dacă reuşeşti să vii, zise el şi ea îi făcu doar cu mâna.
   Nu avea de gând să-şi părăsească minunata bucătărie, aproape gata, cu dulapurile goale şi pereţii de un gri palid (care bătea în verde). Avea o sumedenie de lucruri care să o ţină ocupată, în special să citească instrucţiunile de utilizare pentru noile ei aparate de uz casnic.
   Se instala, îşi aminti ei însăşi. Dacă intr-adevăr voia să se instaleze, indiferent cât de antisocială era, avea nevoie de o anumită doză de prietenie. Altminteri nu era decât femeia ciudată de sus de pe Point Bluff.
   Ceea ce stârnea bârfe şi discuţii. Oamenii normali ieşeau la un pahar cu prietenii din când în când. Nu o prea cunoştea pe Jenny, dar pe Kevin îl considera categoric un prieten.
   Harry i-ar fi considerat simpatici.
   Aşa că, de ce nu? O să-şi pună nişte haine cât de cât decente, o să se fardeze puţin şi o să conducă până în oraş. Să bea un pahar înlr-un bar local, să discute cu soţia prietenului ei despre vase şi servicii de masă. Va sta un pic, având în vedere că era muzică, şi va considera toate obligaţiile sociale îndeplinite pentru cel puţin o lună.
   O afacere bună.
   Optă pentru blugi negri şi un pulover pentru că seara era rece. Nu negru, îşi ordonă sieşi, deoarece asta ar fi fost prima ei alegere.
   Se decise pentru un pulover primit de la Seth şi Harry de Crăciun - îl purtase o singură dată care avea aproape aceeaşi nuanţă ca dulapurile ei din bucătărie. Se gândi să-şi schimbe cerceii obişnuiţi de argint cu ceva mai vesel şi mai frivol, apoi decise că era prea mult să se preocupe de cercei doar pentru un pahar cu un prieten şi soţia acestuia.
   Îşi dădu ceva osteneală cu machiajul, pentru că anumite nevoi ar putea apărea la un moment dat, şi poate că exista un tip de prin partea locului care le-ar putea rezolva la un moment dat. Nu avea rost să-l sperie, oricine ar fi fost.
   Se înnoptase deja când plecă, aşa că lăsă aprinsă lumina de pe verandă - lampa nouă urma să vină - şi încuie. în curând va trebui să instaleze şi o alarmă.
   Când se uită înapoi spre casă, aproape că se întoarse. Arăta atât de atrăgătoare, acolo în întuneric. Un pahar, îşi porunci sieşi, şi se forţă să plece din solitudine.
   Nu mai fusese niciodată în oraş aşa de târziu - nu avusese motive - şi văzu că vinerea seară lucrurile se animau un pic. Îşi imagină că cei care se plimbau pe trotuar pe lângă port erau turişti, dar probabil că era un amestec de localnici şi turişti, oameni care intrau în magazine deschise până târziu, aşezaţi la mese afară, lângă încălzitoare de terasă.

      Ştia că Loo era un pic mai jos de Water Street, între un restaurant de peşte şi un snack bar. Zări camioneta lui Kevin, apoi găsi un loc de parcare ceva mai jos de ea.
   Trebuia să se întoarcă într-o seară cu aparatul foto, să facă fotografii de noapte cu portul, cu casele vechi, uşa roşie şi firma din neon albastru cu LOO’S de deasupra.
   Dinspre uşă răzbătea muzică încă înainte să o deschidă.
   Îşi închipui un bar mic, dar se dovedi mai mare - ba chiar avea şi un ring mic de dans, plin, căcillse auzea un rock care prindea la public. Ea simţi miros de bere şi mâncare prăjită, parfum, sudoare.
   Barul în sine domina locul şi era făcut dintr-un lemn negru, antichizat, având mai bine de o duzină de robinete. Auzi zgomotul unui blender şi se decise imediat pentru o mărgărită cu gheaţă. În timp ce privea în jur, Kevin îi făcu semn de la o masă din apropierea ringului de dans.
   Îşi croi drum până acolo şi se trezi prinsă de mână de Jenny.
   - Mă bucur aşa de tare că ai venit. Kevin nu credea că o să vii.
   - N-am putut să rezist.
   - Stai jos, stai jos. Kevin, adu-i lui Naomi ceva de băut.
   - Ce doreşti să bei?
   - Am auzit sunetul unei mărgărită cu gheaţă - cu sare.
   - Mă duc să ţi-o aduc. Durează ceva ca să ajungă la mese. Jenny?
   - Eu mai am.
   În timp ce Kevin pleca, Jenny se foi pe scaun.
   - Doamne, cât eşti de frumoasă.
   - Eu...
   - Sunt la al doilea pahar de vin. Mă relaxez repede. Doar că întotdeauna mi-am dorit să fiu înaltă şi uite ce s-a întâmplat.
   - Iar eu am vrut mereu să fiu minionă. Ce să faci?
   - M-am uitat pe pagina ta de internet, la fotografii. Sunt minunate, să ştii. E una cu un nufăr, doar un nufăr care pluteşte pe o apă care se unduieşte. M-am simţit în vacanţă doar uitându-mă la ea. Iar cea cu piatra veche de mormânt din cimitir, unde se vede umbra bisericii. Datele? Ea avea o sută doi ani când a murit şi tot mi-au dat lacrimile. Nu-mi amintesc numele de pe piatră.
   - Mary Margaret Allen.
   - Aşa e.
   Ochii lui Jenny, căprui, aproape de aceeaşi culoare cu părul ei, zâmbiră.
   - Ce vreau să spun - ştiu să fac instantanee. Fragmente de viaţă, cu copii şi din astea. E important să ai amintiri. Dar ce faci tu pur şi simplu stârneşte emoţii.
   - E cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată.
   - E adevărat. Kevin zicea că ai nevoie de vase, farfurii, pahare.
   - Aşa e. Mă gândeam la alb şi transparent şi gata.
   - Știi, dacă alegi varianta asta, poţi să înviorezi lucrurile cu şerveţele şi din astea. Treaba e... El a făcut câteva fotografii cu telefonul în bucătărie şi mi le-a arătat. Îmi place verdele blând al dulapurilor şi nuanţele de cositor ale aparaturii, griul pereţilor. Parcă ai trage nuanţele şi culorile de afară înăuntru.
   - Nici eu nu rezist la asta.
   Jenny sorbi din vin şi îşi dădu părul lung, despletit pe spate.
   - Cred că e perfect, dacă asta contează. Şi m-am gândit că dacă ai alege farfurii de un albastru-închis, închis, cum ar fi albastru cobalt, ai avea şi ceva care să răzbată din spatele geamurilor şi ar arăta minunat în schema de culori.
   - Albastru cobalt. Ar arăta superb!
   - Aşa cred şi eu, şi pentru pahare ai putea alege nuanţe mai blânde de albastru şi verde - un amestec, care să completeze tot. Pot să caut pe site-uri şi am un teanc de cataloage. Şi înainte să se întoarcă Kevin şi să-l fac să se simtă prost, o să te rog să mă rogi să vin să văd casa şi munca lui, plus ce mai ai de gând. Ştiu că ai refăcut un balansoar şi un scaun vechi. îmi place să fac treburi din astea, să găsesc ceva aruncat de cineva şi să-l refac.
   - Sigur, vino să arunci o privire.
   - Îţi jur că nu o să fiu pisăloagă deloc sau să încerc să profit.
   Se uită radioasă la Kevin, care se întoarse cu o mărgărită uriaşă.
   - I-am făcut capul calendar. Opreşte-mă.
   El puse băutura jos şi îşi sărută soţia pe obraz.
   - Taci din gură, Jenny.
   - O să tac. Plus că îmi place când cântă melodia asta.
   - Aş putea să fac baie în asta, comentă Naomi, dar cred că mai bine o s-o beau.
   Se uită la trupă în timp ce recunoştea o melodie clasică a lui Springsteen - iar vocea aprindea versurile sugestive „I’m On Fire", ca pe un chibrit cu ardere lentă.
   El purta blugi negri şi un tricou, cizme vechi de motociclist. Stătea, cu chitara agăţată destul de jos, cu degetele lucrând pe corzi, în timp ce vocea storcea fiecare picătură de sexualitate din versurile cântecului.
   Ar fi trebuit să-şi dea seama.
   - Xander şi trupa lui cântă aici o dată la câteva săptămâni, îi spuse Kevin. Sunt The Wreckers.
   - O, zise ea.
   Şi adânc în lăuntrul ei, în timp ce ochii aceia albaştri, îndrăzneţi, îi întâlneau pe ai ei, în timp ce vocea lui trimitea avertismente şi ispite, ceva spuse: „O, la naiba!"
   Se gândi că va avea nevoie de fiecare picătură din mărgărită, ca să se răcorească.

Capitolul 8

       Xander veni la ei în pauză cu o sticlă de apă, clătinându-se uşor în mers. Jenny întinse un deget spre el.
   - Ştii ce-mi face cântecul ăla.
   - Poţi să-mi mulţumeşti mai târziu, îi zise Xander lui Kevin şi se aşeză greoi, cu picioarele lui lungi întinse. îi oferi lui Naomi un zâmbet. Deci, ce mai faci?
   - Bine. Sunt bine.
   Se simţea de parcă cineva ar fi încins un foc sub pielea ei.
   - Şi tu eşti foarte bun. Unchii mei sunt mari fani Springsteen. Ar fi aprobat interpretarea ta.
   - Câţi unchi?
   - Doar aceştia doi. Ne-au dus pe mine şi pe fratele meu la „reunion tour“ al The E Street Band la Madison Square. I-ai văzut vreodată în concert?
   - În Tacoma, acelaşi turneu. A fost senzaţional.
   -  Da, aşa e, se relaxă ea suficient încât să zâmbească.
   O blondă într-o bluză roz strâmtă îl mângâie pe Xander pe ceafă.
   - Cânţi şi „Something From Nothing“?
   - Ultima tură.
   - Ce-ar fi să vii la masa noastră să bei o bere? Eu şi Patti suntem ceva mai încolo.
   - Lucrez, Marla.
   Xander clătină sticla de apă.
   Naomi se gândi că irosea boticul bosumflat, căci Xander nu-1 putea vedea, dacă ea îşi sprijinea bărbia de creştetul lui.
   - Ai putea veni oricum. Bună, Jenny. Bună, Kevin. Privirea ei alunecă spre Naomi. Cine e prietena voastră?
   - Naomi, făcu Kevin. Marla.
   - În vizită?
   - Nu, aici locuiesc.
   Nu suna deloc ciudat, îşi dădu Naomi seama. Aici locuia.
   - Nu te-am mai văzut până acum. Tu trebuie... Hei, tu eşti cea care a cumpărat casa de pe promoittoriu. Acolo lucrezi, aşa-i, Kevin?
   - Aşa e.
   - Trebuie să fii ori bogată, ori nebună.
   - Nu sunt bogată, zise Naomi şi adăugă o jumătate de zâmbet, pentru că observaţia blondei bosumflate i se părea mai mult surprinsă decât acidă.
   - Ştii că e bântuită, nu? Ar fi trebuit să-ţi spună că e bântuită.
   - Nu cred că cineva a menţionat lucrul ăsta.
   - Aş fi speriată de moarte să stau singură acolo. Faci fotografii, nu? Patti se gândea că o să vrei să deschizi un studiou foto.
   - Nu, nu fac fotografie de studiou.
   - Ce fel de fotografie mai există?
   - Cât timp ai la dispoziţie?
   - Ce?
   - O să vin în pauza următoare.
   Xander lovi uşor mâna care îi mângâia clavicula.
   - OK. Atunci poate...
   Ea se aplecă, îşi apropie gura de urechea lui şi orice i-ar fi şoptit, buzele lui Xander se curbară.
   - E o ofertă a naibii, Marla, dar nu vreau să vină Chip după mine cu un ciocan.
   - Suntem divorţaţi, se bosumflă ea din nou.
   - Chiar şi aşa.
   - Ei bine, mai gândeşte-te.
   - Ar fi greu să nu o fac, murmură el, în timp ce ea se îndrepta la loc spre masa ei, legănându-şi şoldurile.
   - Despre ce ofertă e vorba? se interesă Kevin.
   - O să-ţi spun mai târziu.
   - Pur şi simplu nu se poate abţine, zise Jenny uitându-sc spre Naomi eu o privire care-şi cerea scuze. Nu vrea să facă nici un rău. E doar un pic mai simpluţă.
   - A făcut vreun rău? se miră Xander.
   - Mie nu, zise Naomi şi sorbi din margarita. Dar nu mie mi-a făcut oferta. Ea speră că Kevin îi va spune lui Chip că da. Ceea ce n-aş face.
   - Nu, dar ea speră că da şi că asta îl va monta pe Chip, care va trece pe la ea şi se vor certa, vor face sex de supărare şi ea îl va da afară mai târziu.
   - Cam aşa, fu Kevin de acord. Au o relaţie ciudată. Nu ar veni după tine cu ciocanul, pentru că te cunoaşte şi îi eşti amic.
   - Mai adaugă şi că Chip e drăguţ, susţinu Jenny. Ştiu că a mai pocnit pe unii şi pe alţii, dar ea l-a întărâtat. E un bărbat drăguţ.
   - Ea nu crede că vrea ceva drăguţ, dar se înşală, adăugă Xander. Dar asta e problema lor. Mai vreţi un rând de băuturi? Pot să-i dau lui l.oo de ştire.
   - Încă un pahar de vin şi devin sălbatică. Dar, la naiba, se decise Jenny, e vineri seară şi avem un babysitter.
   - O să ţin pasul cu ea, adăugă Kevin.
   - Pentru mine nu. Sunt cu maşina şi cred că ar trebui să plec.
   - Mai stai, zise Xander şi îi aruncă o privire leneşă. Cere o melodie - ceva de pe play-listul tău. Haide, joacă-te de-a încurcă trupa.
   Ea se gândi puţin.
   - „Hard To Explain", melodie aleasă pentru că îi răsunase în urechi, după ce plecase el din cameră zilele trecute.
   Xander rânji, întinse un deget spre ea şi plecă.
   - Nu ştiu melodia asta, comentă Jenny. Dar cred că Xander o ştie.
   Acesta mai trimise la masă încă un rând de băuturi - apă pentru Naomi.
   Iar ea nu încurcă trupa, care cântă melodia clasică a celor de la The Stroke de parcă ar fi exersat-o în dimineaţa aceea. Ea rămase pentru cea mai mare parte a rundei a doua, apoi îşi dădu seama că, dacă nu se strecura afară, va sfârşi prin a rămâne până la închidere.

     - Acum chiar trebuie să plec. Mulţumesc pentru băutură şi pentru că m-aţi convins să ies.
   - Oricând cu plăcere. Ne vedem luni.
  - O să trec pe la tine săptămâna viitoare, îi zise Jenny. Dacă eşti ocupată, Kevin îmi va arăta casa.
   Naomi plecă, urmată în noapte de melodia lentă „Layla“ a lui Clapton.
...........................................................