Obsesia, Nora Roberts

 .....................................................................

8.

           - Nu e o coincidență. I-a folosit mașina? întrebă Naomi. La fel cum a făcut cu Liza?

   - Nu. Credem că avea maşina lui. Era inconştientă sau a obligat-o să se suie în maşină.
   - La mijlocul lui februarie, speculă Xander. Rece, vânt, furtuna care se apropia. Cu siguranţă nu a ucis-o afară. Poate că a închiriat o cameră de motel sau avea un microbuz.
   - Sunt o sumedenie de camere de motel în zonă. Poliţia locală le-a verificat pe toate, dar nu a găsit nimic.
   - A avut timp să se gândească la cum să procedeze, zise Xander. Să se pregătească. Pui o prelată, faci ce trebuie să faci. Merge radioul sau televizorul, ea are căluş, cine să audă ceva?
   - Îmi doresc să mă fi ridicat şi să mă fi dus la bar să mă uit la el. Cel puţin aş fi putut să vă ofer o descriere.
   - Dar această Holly l-a văzut. Poate îşi aminteşte.
   Naomi scutură din cap spre Xander.
   - Era pe jumătate beată, acum 10 ani. În orice caz, eu nu-mi amintesc numele ei de familie, n-am idee unde e.
   - Fratele tău lucrează la FBI. Pariez că o poate găsi.
   - Da, o putem găsi. O s-o găsim. Ea e singura pe care o ştim care are o idee despre cum arată. Sau arăta, aşa că merită încercat. Vrei o pauză de la toate astea?
   - Nu, dă-i înainte. Ai spus de o fată fugită de acasă la New York. În iulie, între aceste două crime.
   Mason îi explică tot, culegându-i amintirile, apoi se opri când Xander se ridică să facă fleicile.
   - Dă-mi-o pe următoarea pe care o ai, insistă Naomi. Aşa mă pot gândi la timp şi loc, la ce făceam.
   - Aprilie în anul al doilea la mine - ultimul an la tine. Vacanţa de primăvară. Tu, eu, unchii am fost în excursie în Carolina de Sud, am stat o săptămână în casa aia pe plajă pe care a găsit-o Seth.
   - Îmi amintesc. A plouat în 4 din cele 6 zile şi jumătate cât am stat acolo.
   Amintirea o făcu să zâmbească.
   - Am jucat mult scrabble şi am închiriat filme. Dar... sunt 9 luni, nu? Nouă luni între. De obicei nu se înmulţesc?
   - Aşa e şi cred că a exersat între iulie şi aprilie. A scăpat de cadavru sau de cadavre.
   - O să fie ca la Bowes. Chiar şi atunci când o să-l prinzi, s-ar putea să nu ştii niciodată câte persoane a ucis.
   - Hai să ne facem griji despre asta, când o să ajungem acolo.
   - Dar...
   - Cum vrei fleica? întrerupse Xander.
   - Oh. Mediu în sânge pentru mine, mediu pentru Mason.
   Ea se scutură şi se ridică.
   - Mă duc să asezonez salata.
   Vor lua o pauză, decise ea, vor apela iar la momentele de normalitate. Apoi se va întoarce la acea săptămână ploioasă de pe plajă şi la ce mai urmase după aceea.
   Nu avea de gând să se oprească.

Capitolul 27

      Când se întoarse spre el în mijlocul nopţii, Xander se trezi pe jumătate.
   - E doar un vis.
   O luă în braţe, sperând că ea se va calma.
   - Eşti bine.
   - Mă fugărea. Prin pădure, de-a lungul plajei, oriunde mă duceam. Era chiar în spatele meu, dar nu-1 puteam vedea. Apoi am căzut intr-un puţ. Dar era pivniţa. Iar când mi-a pus funia în jurul gâtului era tatăl meu.
   El rămase o vreme tăcut.
   - Nu sunt psihiatru, dar e destul de uşor de înţeles.
   - Visez pivniţa mai des decât orice altceva. Ba chiar pot să-i simt mirosul în vis. Niciodată nu scap din ea în vis. Se întoarce întotdeauna înainte să pot scăpa de el, să fug de el.
   - N-o să scape din închisoare.
   - Dar are un ucenic, un concurent, orice-ar fi. Nu se poate să-mi fie frică, Xander. Nu pot să trăiesc în frică. înainte de toate astea, înainte de noaptea aceea, visam să găsesc un căţel şi să-l pot păstra sau să mă plimb pe o bicicletă roşie, nou-nouţă, pe care mi-o doream foarte tare. N-o să mă pot întoarce niciodată la acea simplitate, la acea inocenţă, dar n-am să trăiesc în frică. Am ieşit atunci din pivniţă. Am ieşit. Şi am scos-o şi pe Ashley. N-o să trăiesc cu frica a ce nu s-a întâmplat sau cu ce s-ar putea să se întâmple.
   - Bine. O atitudine înţeleaptă. Putem să ne culcăm la loc acum?
   - Nu.
   Ea se rostogoli deasupra lui.
   - Şi nici tu nu poţi.
   Înfigându-şi mâna în părul lui, ea îl sărută agresiv, îi posedă gura.
   - Am un scop.
   - Da, reuşi el să îngaime înainte ca ea să-l sărute din nou. M-am prins de asta.
   - Nu asta, râse ea încet şi răguşit. Sau nu doar asta. O, Doamne, îmi plac mâinile tale pe mine, aşa de tari şi de puternice încât am impresia că ai putea să mă rupi în două.
   Mâinile acelea tari şi puternice o apucară de şolduri.
   - Nu te rupi tu aşa de uşor.
   Nu, într-adevăr. Aproape că uitase asta. Nu se rupea, nu ceda uşor. Ea îşi trecu dinţii de-a lungul maxilarului său, pe gât în jos, încântată de gust şi de textură, de plăcerea pe care i-o stârnea pulsul lui rapid sub buzele ei.
   Inima lui, o bubuitură rapidă către apăsarea pieptului ei. El îşi dăruise inima ei. Ea nu ştia încă, nu putea fi sigură, nu acum, ce să facă cu ea, pentru ea. Dar nu avea să-i fie frică să fie iubită. Nu avea să se teamă de acest dar.
   Puternic, se gândi ea. Xander era puternic, la minte, corp şi voinţă. Ea nu va fi niciodată slabă, nu îşi va uita niciodată propria putere. A lui îi va aminti de a ei, ba chiar o va provoca.
   Se ridică. Din nou lumina lunii, se gândi. Lumina lunii era aici, aşa cum fusese prima dată când se iubiseră. Lumină, întuneric, umbre, toate locuind împreună ca să nuanţeze aerul, să îl îndulcească cumva.
   Naomi îi luă mâinile, le duse spre sânii ei, spre propria bătaie a inimii.
   - Eu sunt ceea ce ai nevoie.
   - Aşa e.
   Preţ de un moment ea îşi apăsă mâinile într-ale lui.
   - Toată lumea ar trebui să aibă ce are nevoie.
   Ea îl primi în ea, încet, lent, întinzând momentul ca pe sârmă fină de argint.
   - O, ce senzaţii îmi stârneşti când eşti în mine.
   Apoi începu să se mişte, o mişcare sinuoasă, circulară. Chinuitoare, excitantă, care făcea sângele să clocotească şi să se înfierbânte. El se luptă ca să o lase pe ea să stabilească ritmul, acel pas lent şi arzător, să se abţină de a o prinde ca în lanţuri, posedând-o, găsindu-şi eliberarea.
   O plăcere atât de acută, încât devenise tăioasă. O dorinţă atât de intensă, încât ardea. Şi o iubire atât de profundă şi încă atât de nouă, încât simţea că se scufundă.
   De parcă ar fi ştiut, ea zâmbi.
   - Aşteaptă.
   Ea îşi închise ochii şi făcu o mişcare circulară cu şoldurile, ţinându-1 prizonier la marginea chinurilor.
   - Aşteaptă. Şi poţi să iei ce ai nevoie. Ia ce vrei. Cum vrei. Doar aşteaptă.
   În timp ce Xander privea, abia mai putând respira, ea îşi lăsă capul pe spate şi-şi arcui spatele. Îşi ridică braţele în jurul capului, cu o mişcare încetă. Era o statuie, scăldată în lumina lunii, făcută din lumina lunii.
   Ea scoase un sunet, pe jumătate scâncet, pe jumătate triumf. Apoi zâmbi din nou, îşi deschise ochii adormiţi şi îi întâlni pe ai lui. Iar răbdarea lui se termină. O trânti pe spate, sub el, cu braţele încă deasupra capului, ţinându-i încheieturile cu mâinile lui.
   Toată acea dorinţă, acea nevoie şi tot chinul se adunară deodată în el. Se împlântă în ea ca un om posedat, poate că asta şi era. Strigătele ei şocate şi fără suflare nu făceau decât să alimenteze dorinţa. El îşi luă ce avea nevoie, ce voia. Luă până când nu mai rămase nimic pentru nici unul din ei.
   Iar asta însemna totul, pentru amândoi.
   Dimineaţă, Xander se încruntă la cravată de parcă ar fi trebuit să decidă dacă s-o poarte sau să se spânzure cu ea.
   - Nu cred că Donnei i-ar păsa că nu ai purtat cravată.
   -Nu. Dar... sunt unul dintre purtătorii coşciugului. Fiica ei ne-a rugat pe Kevin şi pe mine.
   - O, nu ştiam.
   Cât de dificil trebuia să fie pentru el? se întrebă ea şi se duse la dulap - care mai trebuia organizat, pentru că cele mai multe dintre hainele trimise de la New York erau încă în cutii.
   - Nu trebuie să vii.
   Naomi se opri cu mâna pe o rochie neagră.
   - Ai vrea să nu vin?
   - Nu mă refer la asta. Spun doar că tu nu trebuie să vii. Nu trebuie să te simţi obligată.
   Ar fi atât de uşor să rămână acasă, se gândi ea, să lucreze în casa goală şi tăcută pentru că toată lumea din echipe avea să fie la înmormântare. Iar el îi oferea o ieşire.
   - N-am cunoscut-o foarte bine, dar îmi plăcea de ea. Ştiu că nu sunt răspunzătoare pentru ce s-a întâmplat, dar am legături. Ştiu că vei avea mult mai mulţi prieteni acolo decât pot eu să număr. Dar suntem împreună. Nu e o obligaţie, Xander. E respect.
   - Sunt furios.
   El aruncă cravata pe pat şi îşi puse cămaşa albă.
   - Aş fi încercat s-o ascund, dar azi sunt furios că va trebui să duc o femeie tare cumsecade la o groapă în pământ.
   - Ştiu.
   Ea puse rochia pe pat şi se duse la comodă să scoată un sutien şi nişte dresuri.
   - Ai tot dreptul să fii.
   În timp ce Naomi se îmbrăca, el luă iar cravata şi resemnat, o făcu să alunece sub gulerul cămăşii.
   - Cravatele sunt pentru bancheri şi avocaţi, se plânse el. Sau, cum a spus Elton John, pentru progeniturile acestora.
   Încă în desuuri, ea se întoarse spre el şi îi termină nodul la cravată.
   - Unchiul Seth m-a învăţat. El spunea că orice femeie ar trebui să ştie cum să lege cravata unui bărbat. Şi că voi şti într-o bună zi de ce. Zâmbi şi netezi materialul. Iar acum ştiu. Ia uită-te la tine, Xander Keaton, proaspăt bărbierit.
   Ea îşi trecu mâna peste obrazul lui.
   - Şi mai porţi şi cravată!
   Îşi înclină capul.
   - Cine eşti tu, mai exact?
   - N-o să dureze.
   - Ceea ce e în regulă, zise ea şi-şi lipi obrazul de al lui. De data asta o să te ajut eu să treci prin asta. Lasă-mă să o fac.
   El slobozi o înjurătură, care se termină într-un oftat. Apoi îşi puse braţele în jurul ei.
   - Mersi. Spune-mi când trebuie să pleci. Au închis Rinaldo astăzi. Oamenii se vor duce acolo, după, dar dacă tu...
   - Lasă-mă să te ajut.
   - Bine. Eşti pe jumătate, ba chiar mai mult de-atât, goală, şi eu nu. Ceva nu e în regulă.
   - În curând voi rezolva asta şi n-o să mai fiu. Poate ai putea să-l scoţi pe Tag afară şi să te asiguri că face tot ce trebuie să facă. Nu vreau să-l las singur afară cât suntem plecaţi.
   - Am putea să-l luăm cu noi.
   - Nu, nu mergem cu un câine la înmormântare. O să fie bine în casă, câtă vreme are ceva de ros şi pisica de pluş. Şi o minge. O să cobor în zece minute.
   - Eşti prima şi singura femeie care spune asta şi chiar respectă ce a spus. Hei! plesni el din degete, iar câinele îşi înşfăcă instantaneu mingea şi începu să dea din coadă. Mergem afară, prietene, prin spate, şi nu ne vârâm în pământul ăla proaspăt.
   Xander îşi luă sacoul şi se îndreptă spre uşile de la terasa dormitorului, cu câinele în faţa lui.
   - Închide în urma mea, îi spuse lui Naomi.
   Ea încuie, apoi îşi puse rochia pe care n-o mai purtase de... nu-şi mai amintea, apoi se pregăti pentru a doua înmormântare în Cove, de când era ea aici.

        El aşteptă la marginea pădurii, până când Naomi şi maimuţa unsuroasă cu care şi-o trăgea plecară în maşina ei. Apoi aşteptă 5 minute întregi.
   Câteodată oamenii se mai întorceau, mai uitau câte ceva. Mama lui o facea tot timpul, iar o dată aproape că-1 prinsese căutând în falsa cutie de cafea pe care o folosea ca să ascundă banii de hoţi. Nu că ar fi fost vreodată jefuită, cu excepţia fiului ei.
   Aşa că aşteptă, privind drumul printre copaci, înainte să se îndrepte pe jos spre casa de pe promontoriu.
   Parcase la mai bine de un kilometru distanţă - în direcţia opusă faţă de oraş. Ba chiar pusese o batistă albă pe oglinda laterală, de parcă ar fi avut pană.
   Să intre în casă avea să fie un bonus drăgălaş. Să vadă cum trăia, ce avea. Voia să-i atingă lucrurile, hainele. Poate să şi ia un mic suvenir, a cărui lipsă ea să nu o bage de seamă, cel puţin nu la început.
   Ştia că exista sistemul de alarmă, dar el mai reuşise să treacă de aşa ceva şi altă dată. Studiase suficient, aplicase adesea cele studiate.
   Ea poate că şi uitase să seteze alarma - era un lucru pe care oamenii îl făceau adesea. Ştia asta prea bine.
   De mai multe ori intrase direct în case, direct în dormitoarele în care dormea câte o târfă proastă.
   Nu le ucidea mereu. Trebuia să mai amesteci lucrurile, altminteri chiar şi cei mai proşti poliţişti ar putea începe să pună lucrurile cap la cap. Câteodată folosea ketamină - o injecţie cu asta şi se prăbuşea pe loc. Cloroformul dura mai mult, dar exista ceva foarte satisfăcător la felul în care se zbăteau.
   Odată ce-o făceai să-şi piardă cunoştinţa, legai târfa şi-i puneai căluş, o legai şi la ochi dacă voiai s-o laşi în viaţă şi puteai s-o violezi în voie. Lui îi plăcea cel mai mult când se trezeau în timp ce le viola.
   Apoi amestecai lucrurile. Le omorai sau nu. Crima îi plăcea chiar mai mult decât violul, dar uneori trebuiai să rezişti. Le băteai până aproape le omorai sau nu o făceai. Le tăiai uneori, uneori nu o făceai. Şi îţi ţineai gura atunci când nu voiai să le faci să tacă pentru totdeauna. Nu exista ADN când purtai o haină de ploaie, nu exista nicio voce de care să-şi amintească, nicio faţă.
   Când va veni vremea să o ia şi pe Naomi - iar acel timp se apropia cu repeziciune îşi va lăsa mult, mult timp. Poate chiar să o ţină câteva săptămâni.
   Târfa proastă a avut noroc şi s-a îmbogăţit destul cât să-şi cumpere o casă mare. Şi era suficient de proastă încât să cumpere una atât de izolată.
   Ar fi putut s-o răpească mai devreme şi chiar se gândise la asta, o, se gândise de atâtea ori. Dar aşteptarea, aşteptarea lungă era mai bună. Iar acum era... Doamne... un aficionado. O, câte chestii avea să-i facă!
   Dar nu astăzi. Astăzi era doar o mică şansă.
   Cine ar fi crezut că avea s-o omoare pe cea mai iubită femeie din oraş? Auzise ce se vorbea, întotdeauna avea grijă să audă ce se vorbea. Toată lumea se ducea la înmormântarea ei. Nu va mai avea o şansă mai bună să intre în casă, să îşi facă o imagine bună asupra terenului.
   Putea să o răpească aici, era aproape sigur. Trebuia doar să dea la o parte maimuţa unsuroasă pentru câteva ore sau de tot. Să se asigure că ticălosul ăla mic de frate-său era plecat pe undeva să se joace de-a agentul special. Dar el voia să studieze terenul mai întâi.
   Intră direct pe aleea care ducea spre casă.
   Avea unelte de deschis yale şi ştia cum să le folosească. Dacă eu pornise alarma, avea un cititor care putea să spargă codul înainte să sune alarma.
   Dacă nu, va încuia la loc şi va pleca. Se vor gândi că a fost doar un deranjament, atâta tot. Dar cititorul doar arareori greşea. Doar plătise suficient pentru el.
   Se uită la ghivecele cu flori de pe veranda din faţă şi se gândi:
   „Casă, dulce casă“ şi îşi dori să fi adus nişte erbicid sau măcar nişte sare. Nu s-ar mira de ce i s-au veştejit floricelele?
   Auzi câinele lătrând când scoase uneltele ca să deschidă uşa, dar nu-şi făcu griji. Avea câţiva biscuiţi pentru câine în buzunar - şi văzuse câinele prost jucându-se în curte cu echipa de grădinari, cu tâmplarii. Ba chiar văzuse cum se plimba Naomi cu el prin oraş şi cum câinele lăsa pe toată lumea să-l mângâie.
   Dar când începu să lucreze la încuietoare, lătrăturile deveniră mai puternice, mai ascuţite şi erau însoţite de mârâituri.
   Avea un cuţit - „Nu pleca niciodată de acasă fără el!“ -, dar dacă trebuia să omoare afurisitul acela de câine, asta însemna că strica surpriza. Plus că nu-i plăcea ideea de a fi muşcat de câine.
   Se răzgândi. Se va duce prin spate mai întâi, la uşile de sticlă. Să-l lase pe câine să-l vadă - pe el şi biscuitul. Să se împrietenească prin sticlă. Poate ea le-a şi lăsat descuiate.
   Înconjură casa, observând ferestrele de pe latura îndepărtată - cele pe care nu putuse să le studieze până atunci. Şi copacii, potenţială ascunzătoare.
   Urcă scările spre verandă. Şi mai multe ghivece cu flori. Da, ar putea să se întoarcă aici cu nişte erbicid, şi să-i omoare florile doar aşa din plăcere.
   Apoi, afişând un zâmbet mare şi prietenos, el scoase biscuitul pentru câine şi se îndreptă spre uşile mari de sticlă.
   Câinele nici măcar nu era aici. „Halal câine de pază!“ se gândi el pufnind şi îşi puse mănuşile subţiri din latex ca să verifice dacă uşile chiar erau încuiate.
   Câinele, mai mare decât îşi amintea, se năpusti spre sticlă, lătrând, dezvelindu-şi dinţii, mârâind şi chiar dând să muşte. Şocat şi panicat, se dădu înapoi şi chiar îşi ridică mâinile, ca să-şi protejeze faţa. Inima îi bubuia în gât, gura i se uscă. Ceea ce îl înfurie chiar în timp ce tremura.
   - La naiba, la naiba!
   Fără suflare, el încercă să afişeze din nou un zâmbet mare, deşi ochii transmiteau ură pură în timp ce îi arăta biscuitul.
   - Da, ticălosule, continuă el cu o voce prietenos cântătoare. Uite ce am! Ar fi trebuit să-l otrăvesc mai întâi, urâtule.
   Dar indiferent de ton sau de momeală, câinele nu se opri din lătrat. Când dădu să facă o mişcare spre uşă, câinele îşi dezveli colţii.
   - Poate ar trebui să-ţi înfig mai întâi asta în gât, zise el şi scoase cuţitul, fluturându-1 prin aer.
   În loc să se dea înapoi, câinele sări spre sticlă, se puse pe picioarele dinapoi, lătrând nebuneşte, cu ochii albaştri ciudaţi şi sălbatici.
   - S-o ia naiba!
   Mâna îi tremura în timp ce îşi puse cuţitul la loc în teacă.
   - O să mă întorc, ticălos mic. Şi o să te spintec ca pe un păstrăv şi o s-o pun pe ea să se uite.
   Furios, şocat, cu lacrimi fierbinţi, furie fierbinte arzând în ochi, el plecă furtunos de pe verandă. Cu pumnii strânşi, se grăbi să dea colţul casei şi s-o ia pe alee în jos. Se va întoarce. Iar ea şi afurisitul ăla de câine vor plăti pentru că-i stricaseră ziua.

        După părerea lui Xander, nimeni nu-şi dorise vreodată mai mult să dea jos un costum cum îşi dorea el. Iar odată ce o va face, decise el, intenţiona să-l arunce în dulapul lui Naomi şi să-l lase acolo, să uite de el cât de mult era omeneşte posibil.
   - Îţi mulţumesc că ai rămas, îi zise el în timp ce cotea pe aleea spre casă. Ştiu că a durat mult.
   - Oamenii chiar au iubit-o. Cred că atunci când auzi la fel de multe râsete câte lacrimi vezi e o dovadă pentru asta. Oamenii au iubit-o şi nu o vor uita. Am vrut să rămân, ceea ce nu e ceva ce spun adesea despre un eveniment care adună atât de mulţi oameni. Dar chiar am vrut să rămân. Şi nu mi-am dat seama decât atunci când am decis să rămân că am devenit parte a comunităţii. Sau cel puţin am traversat acea graniţă fină spre marginea comunităţii.
   El parcă şi rămase câteva clipe aşezat.
   - Ai cumpărat casa asta şi nimeni altcineva nu era dispus să investească timp, bani şi viziune în ea. Cumperi de la localnici, angajezi localnici, iar asta contează al naibii de mult. Îţi vinzi arta în galeria Kristei şi oamenii observă astfel de lucruri. Te-ai combinat cu mine, iar oamenii observă şi aşa ceva.
   - Pariez că da. Naomi din New York şi Xander al nostru.
   Ea zâmbi acum.
   - Am auzit cum se refereau la mine aşa, şi de asta m-a surprins când mi-am dat seama că am trecut graniţa.
   - S-ar putea să rămâi mereu Naomi din New York. Sună bine. Doamne, trebuie să mă schimb de costumul ăsta.
   - Iar eu trebuie să las bietul câine afară. Am stat mai mult decât am crezut. Unde e Lelo? se minună ea.
   Xander se uită spre camioneta prietenului său.
   - Pe aici pe undeva. Restul vor veni şi ei, să mai lucreze câteva ore.
   El aşteptă cât ea descuie uşa şi dezactivă alarma - iar câinele alergă din capătul celălalt al casei să dea din coadă, să lingă şi să se gudure.
   - Bine, bine, ştiu că am lipsit mult.
   Dar când dădu să deschidă uşa principală, Xander o opri.
   - O să se năpustească direct spre pământul proaspăt. Ar trebui să iasă prin spate.
   Deşi intenţiona să se ducă direct sus şi să scape de costum, acţionă din instinct când Tag alergă spre spatele casei, se întoarse spre el, alergă din nou acolo.
   Se întâmplase ceva.
   - O să-l las să iasă, începu Naomi în timp ce Xander se întorcea. Ştiu că vrei să te schimbi şi să pleci la treabă.
   - O să mă duc prin spate.
   Xander se relaxă când văzu motivul pentru acţiunile lui Tag.
   Lelo, deja în haine de lucru şi concentrat, stătea de partea cealaltă a uşilor de sticlă, turnând pământ de flori în primele două jardiniere.
   Rânjind, Lelo mută sacul cu pământ şi îi ridică degetul mare ridicat.
   - Hei, zise el, când Xander deschise uşa. Ai fost salvat.
   Râse şi puse sacul jos să-l dezmierde pe Tag.
   - I-aş fi dat eu drumul, dar uşa era încuiată. La început a fost destul de supărat. Nu-i aşa? Tremurând şi scheunând, dar s-a liniştit destul de repede când a văzut că nu plecam nicăieri. Îmi pare rău pentru urmele de nas de pe sticlă.
   - Ale lui sau ale tale? întrebă Xander.
   - Ha. N-am putut să stau mai mult la... ştii tu chestia de după chestie. Prima dată când am văzut-o pe Loo plângând şi asta... Uau. Ceilalţi vor veni şi ei, cred, dacă ai ajuns şi tu. V-am luat-o înainte.
   - Da, aşa e.
   Naomi studie jardinierele. Lelo avusese mare dreptate. Ar fi putut la fel de bine să fie parte a casei şi erau perfecte pentru ce-i trebuia, doar la doi paşi de bucătărie.
   - Sunt perfecte, Lelo. Minunate. Îmi plac mult.
   - Au ieşit destul de bine. Am nişte ierburi, răsaduri de roşii, ardei, din astea, în camionetă. Pot să le plantez.
   - Ai adus toate astea?
   El se foi şi îşi potrivi pălăria uzată de cowboy.
   - Treceam oricum pe la grădină. Orice nu vrei o să duc acasă. Mama o să le pună undeva.
   - Pot să mă uit? Mi-ar plăcea să mă schimb şi să le plantez chiar eu. Ar fi o metodă bună de a echilibra ziua, să faci ceva să crească.
   - Ai dreptate. Acestea vor fi gata de plantat până când te pregăteşti. O, şi, Xander? A trecut ceva vreme de când n-ai mai lucrat în echipa tatei, dar ar trebui să ştii că nu e bine să calci în pământul proaspăt însămânţat.
   - N-am călcat.
   - Ei bine, cineva a făcut-o, de când am plecat ieri. Nu contează. O să pun să treacă cu grebla peste.
   - Unde?
   - Prin partea din faţă. Nu contează, cum am spus. Doar te necăjeam.
   - Hai să ne uităm. Naomi, ţine câinele aici.
   - O să te trimitem la închisoare pe tine sau pe cel care a călcat în sol însămânţat, zise Lelo, dar îl conduse oricum. O să aduc şi plantele alea, clacă tot am venit până aici. Poţi să cari şi tu o cutie, dacă nu eşti îngrijorat că-ţi murdăreşti costumul.
   - S-ar putea să incinerez costumul ăsta.
   Fu nevoie de ceva efort, dar Naomi reuşi să-l oprească pe Tag să alerge după ei, trăgându-1 în interior suficient cât să apuce să-i pună lesa.
   Dar înainte să iasă din nou, şi Xander, şi Lelo se lăsară pe vine să studieze solul. Iar nervii ei începură să se agite.
   - Nu numai că nu am călcat pe aici, dar piciorul meu e mai mare de atât, Lelo. Mai orientează-te.
   - Da, cred că îmi dau seama de asta, dar m-am gândit la tine pentru că urmele se duc spre şi se îndepărtează de casă. Poate că a fost unul dintre oamenii lui Kevin.
   - Au plecat înaintea ta ieri, nu s-au întors încă azi. Se uită spre veranda unde Naomi se lupta eroic să ţină câinele şi să nu se lase trasă în faţă.
   - Şezi, se răsti el, iar spre surprinderea lui Naomi (şi probabil şi a lui Tag însuşi), Tag se aşeză.
   - Fratele tău e cu vreo câţiva centimetri mai înalt, zise Xander. Nu pot să spun că i-am remarcat picioarele, dar pariez că sunt cam la fel de mari ca ale mele. Eu port 45.
   - Da. Ştiu ce mărime poartă, pentru că a atins-o când era la liceu. Nu e uşor să găseşti măsura asta în magazine.
   - Nu-mi spune. Sună-1, Naomi. Cineva a fost pe aici să spioneze.
   - La naiba, Xan, exclamă Lelo, ridicându-se în picioare. Nu m-aş fi gândit la asta. Poate de aceea era câinele aşa de supărat când am ajuns aici.
   Xander ocoli şi merse pe aleea sinuoasă cu pavele proaspăt puse.
   - E salvat în telefon, nu? întrebă el şi luă aparatul din mâna ei, căutându-i lista de apelare rapidă. Du-te şi scoate câinele prin spate, dar nu... Nu contează. Lelo, scoate câinele prin spate şi nu-1 lăsa să ajungă la pământ.
   - Sigur. Uşa din spate era încuiată, zise el în timp ce urmă acelaşi traseu ca şi Xander. La fel şi cea din faţă, pentru că trebuie să recunosc că am încercat să-i dau drumul lui Tag, mai ales că era aşa de supărat. Casa era încuiată, Naomi, nu cred că a reuşit cineva să intre. Probabil că cineva a vrut să se uite şi să vadă ce faci aici.
   - Poate, zise ea şi îi predă câinele. Mulţumesc.
   Când se întoarse să se ducă în casă, Xander o apucă de braţ.
   -Trebuie să văd dacă a fost luat ceva sau...
   Scutură din cap şi continuă să vorbească cu Mason:
   - Da, sunt destul de clare. Destul cât să se vadă mărimea şi forma. Da. Da, o să fim aici.
   El îi întinse telefonul lui Naomi.
   - Aşteaptă aici. O să verific în interior.
   - E casa mea, Xander. Lucrurile mele. N-o să stau aici să-mi frământ mâinile în timp ce tu te duci să te uiţi sub pat pentru mine.
   El ar fi înjurat dacă n-ar fi ştiut că era o pierdere de vreme.
   - Bine, o să verificăm împreună în interior.
   Se duseră mai întâi la etaj, iar ea intră direct în studioul ei. Chiar şi uşurarea de a vedea dintr-o privire că totul era neatins nu îi domoli furia.
   Cu toate astea, Xander verifică dulapul, baia şi începu să controleze sistematic fiecare cameră.
   - Nu a fost luat sau mişcat nimic, îi spuse ea. Ştiu unde sunt lucrurile. Când eşti în mijlocul deciziilor cu privire la ce vrei să faci şi unde să ţii lucrurile până atunci, ştii dacă a fost mişcat ceva.
   - O să verific şi în piviniţă.
   Când ea îi aruncă acea privire, el chiar înjură.
   - Nu călăresc pe un cal alb, bine? Nimeni nu trece de încuietori, alarmă, câine, dar trebuie să verific.
   Îşi dădu jos sacoul.
   - Mason o să ajungă în câteva minute. Vreau doar să cobor să arunc o privire. Poţi să te schimbi de rochie sau nu, dar dacă vrei să umbli pe afară, va trebui să te dai jos de pe cataligele alea.
   Ea se descălţă de pantofii negri, clasici.
   - Mă retrag, dar ai dreptate. Aici n-a intrat nimeni şi apreciez că eşti conştiincios şi verifici subsolul. O să mă schimb.
   - Bine.
   El ezită.
   - Ştii, Lelo nu e atât de prost pe cât pare.
   - Nu pare prost şi, da, va începe să pună lucrurile cap la cap de îndată ce poliţia şi FBI-ul îşi vor face apariţia aici pentru că cineva a călcat pe pământul proaspăt însămânţat de pe gazonul meu.
   Ea trase aer în piept.
   - Poţi să-i spui.
   - Ce să-i spun?
   - Orice crezi că ar trebui să ştie. O să le spun lui Jenny şi lui Kevin. O să le spun tot.
   - Foarte bine, zise el şi îi apucă chipul într-o strânsoare fermă. Ai trecut acea graniţă, Naomi, pentru că aşa ai vrut. Asta însemnă să începi să treci pe partea cealaltă. Nu stau mult.
   Rămasă singură, ea se schimbă în blugi până la genunchi şi îşi puse un tricou. Tot mai intenţiona să planteze răsaduri. La naiba, va planta în noile jardiniere. Poate că se temea, doar nu era proastă. Dar deasupra fricii plutea o linie dură de furie.
   Şi de asta trebuia să se agaţe.
   Ieşi pe verandă şi îl văzu pe Lelo jucându-se cu câinele, aruncându-i băţul şi rămase pentru o clipă privind spre albastrul apei şi verdele pădurii din locul care devenise al ei. Nu trebuia să-şi spună că va face orice ca să-l păstreze. Ştia asta deja.

Capitolul 28

      Nu-i cunoştea pe ceilalţi agenţi în costumele lor negre şi cu ochelari de soare, dar se îndoia că se deosebeau prea mult de cei care îi împânziseră casa şi pădurile din Virginia de Vest cu 17 ani în urmă.
   Ea nu stătuse atunci cu ei, aşa cum făcea acum, ci văzuse relatările de la ştiri în casa sigură, când mama ei dormea. Acum nu mai era un copil, acum era casa ei, pământul ei. Aşa că aduse băuturi reci şi făcu ceai cu gheaţă pe terasă, pentru că îi amintea de verile din New York şi de felul cum Harry adăuga mentă din grădina lui de verdeţuri.
   Ea nu interveni, nu puse întrebări - încă -, dar era prezentă. Dacă o studia cumva, prin vreun binoclu sau ochean, va vedea că era prezentă.
   Sam Winston se apropie de ea şi-şi aranjă şapca pe cap.
   - Îmi pare rău pentru asta, Naomi. Realitatea e că cineva ar fi putut să se folosească de casa goală, ca să-şi satisfacă curiozitatea. Point Bluff a stârnit curiozitatea multora.
   - Dar tu nu crezi asta.
   El trase aer pe nas.
   - Cred că vom lua toate precauţiile necesare şi nu vom lăsa nicio piatră neîntoarsă. FBI-ul are oameni care pot studia acele amprente de pantofi, să ne ofere informaţii despre înălţime, despre greutate, pot să ne dea mărimea la pantofi, chiar şi marca. Dacă asta e persoana pe care o căutăm, atunci a făcut o greşeală.
   - Aşa e.
   Poate nu aceeaşi greşeală la care se referea şeful poliţiei, se gândi Naomi. El făcuse o greşeală intrând în ceva ce era al ei. O ajutase ca furia să depăşească frica.
   Se duse la camioneta lui Lelo. Îl trimiteau de aici, aşa cum făcuseră şi cu ceilalţi care veniseră să lucreze. O să ia ea plantele sau cel puţin le va duce la containere.
   Când nu găsi nici una, se gândi că Lelo le dusese deja acolo. Cu câinele în lesă, ca să-l împiedice să distrugă vreo dovadă, se duse până în colţul îndepărtat al casei şi apoi pe verandă.
   Îi dădură lacrimile când văzu ghivecele şi răsadurile aliniate pe terasă, alături de mănuşile ei de grădinărit, de săpăligă şi de furcă.
   - E un om cumsecade, îi spuse câinelui. Aminteşte-mi să-mi fac rezerve de Mountain Dew. Asta e băutura lui Lelo al nostru.
   Deşi Tag obiectă, ea legă lesa de unul dintre stâlpii de la verandă.
   - Trebuie să stai cu mine, să-i laşi să-şi facă treaba în faţă.
   Ca să mai atenueze ofensa, ea îi dădu un castron cu apă şi un biscuit. Apoi se lăsă pe vine şi-l mângâie între urechi în locul în care îl făcea să-şi dea ochii peste cap de plăcere.
   - Tu ai fost? Tu l-ai alungat, câine mare şi fioros ce eşti? Te-a adus o zână bună în ziua aia la marginea drumului pentru mine? întrebă ea şi-şi puse capul pe al lui. L-ai speriat la fel de mult cum te-a speriat el pe tine? Ei bine, n-o să-l lăsăm să ne sperie. Eu şi cu tine o să-l muşcăm, dacă mai încearcă încă o dată.
   Naomi îşi apăsă buzele de botul lui şi se uită în ochii lui minunaţi. Se îndrăgostise de câine la fel cum se îndrăgostise de Xander. În ciuda intenţiei ei de-a nu o face.
   - Nu prea mai pot să schimb nimic.
   Ea se ridică şi se duse la jardinierele ei noi şi drăguţe, ca să planteze.

      Xander o găsi bătătorind pământ în jurul unui răsad de roşie, cu câinele întins cât era de lung la soare, picotind.
   - Au cam terminat afară şi au spus că nu există motive pentru care grădinarii nu se pot întoarce mâine la lucru. La fel şi echipa lui Kevin.
   - Asta e bine, e bine. Ea luă un răsad de ardei. Ştii de ce fac asta?
   - Pare evident, dar spune-mi.
   - Pe lângă motivul evident, plantez aceste răsaduri de ierburi şi legume. O să le ud, o să privesc cum cresc, o să văd cum înfloresc legumele şi o să văd cum se formează roşiile şi ardeii. O să culeg legumele şi o să le mănânc, şi totul începe cu ce fac aici. E o declaraţie. Trebuie să fac nişte cercetări, dar în toamnă cred că pot să plantez napi şi varză.
   - De ce ai vrea să faci asta?
   - Pot să fac nişte mâncăruri foarte bune şi foarte interesante cu napi şi cu varză.
   - Va trebui să-mi demonstrezi asta.
   Ea continuă să planteze, în timp ce el intră, ieşi, apoi rămase în picioare să o privească.
   - Tipul a fugit, începu Xander, iar ea dădu din cap.
   - Da, am văzut asta.
   - Ce-ai văzut?
   - Amprentele de pantofi. Nu trebuie să fii un expert ca să deduci sau măcar să speculezi. Unele se îndreaptă spre casă, pe laterală sunt unele diferite de cele care se îndepărtează. Se îndepărtează, sunt mai depărtate unele de celălalte şi mai puţin clare - se mişcă repede, chiar aleargă.
   - Pariez că se plimba pe aici prin spate. Ticălosul naibii! Arogant, încrezător. Nu ştiu dacă inteţiona să intre în casă sau doar să se uite, dar nu se mai simţea arogant şi încrezător când a plecat. Câinele l-a speriat.
   Tag bătu din coadă ca răspuns la privirea pe care i-o aruncă ea.
   - Cred că a venit pe aici şi ar fi intrat pe uşă, dacă n-ar fi fost încuiată sau poate că plănuia să intre oricum, dar câinele l-a speriat, când şi-a apărat teritoriul. Când a apărat ce era al nostru.
   - Ar trebui să ştii că scenariul pe care tocmai l-ai conturat e acelaşi descris de oamenii de la FBI şi de la poliţie acum câteva minute. Aşa văd şi ei lucrurile.
   - Ca să vezi, cât sunt de deşteaptă!
   - Aşa cred şi eu, zise el şi ridică din sprânceană.
   - Sunt atât de furioasă. Probabil că ar trebui să mă mai calmez înainte să mai plantez şi altele. Nu cred că e bine să plantezi fiinţe vii, când eşti aşa de furios. Cine ştie, te mai alegi cu roşii amare.
   Ea îşi smulse mănuşile şi le trânti pe jos.
   - A folosit-o din nou, Xander. A folosit-o pe Donna, s-a folosit de faptul că toată lumea care e de obicei aici era la înmormântare. Asta îmi face greaţă.
   - Atunci gândeşte-te mai degrabă la asta. Acest vagabond, câinele care se plimba din loc în loc, la fel ca tine, a rămas aici, la fel cum ai rămas şi tu. Şi l-a alungat pe ticălos. Nu a plecat de aici lejer, aşa cum ai spus şi tu, Naomi. A plecat cu inima în gât şi cu genunchii tremurând.
   - Da, la naiba, aşa e. La naiba, repetă ea şi se plimbă în sus şi în jos pe verandă. Dacă mai încearcă încă o dată, nu va mai apuca să plece cu inima-n gât, pentru că se va prăbuşi însângerat. Dacă are impresia că sunt o ţintă uşoară, atunci poate să vină după mine când are chef, căci a făcut o greşeală de calcul.
   - Eu înţeleg bine importanţa de a fi furioasă, câtă vreme nu dă în prostie şi neatenţie.
   Naomi se întoarse spre el cu ochii verzi înflăcăraţi.
   - Par eu proastă sau neatentă?
   - Deocamdată nu.
   - Iar asta nu se va schimba.
   Ea se calmă un pic, îşi spuse să ţină furia într-un colţ, până va mai avea nevoie de ea.
   - Crezi că Kevin şi Jenny pot găsi un babysitter? Mi-ar plăcea să vină. Vreau să le spun acum, şi nu mai târziu, dar fără copii prin preajmă.
   - O să rezolv, dacă eşti sigură.
   - Sunt.
   - La ce oră?
   - Oricând le convine, pentru mine e în regulă. O să termin jardinierele astea şi o să strâng, aşa că oricând le convine.

       „Unde îţi mărturiseai legăturile de sânge?“ se întrebă Naomi.
   Mobilierul destul de puţin din salon şi celelalte camere făcea treaba cam dificilă. Şi părea destul de inconfortabil să stai la masa din sufragerie pe scaune pliante. Alese locul unde ea se simţea cel mai relaxată şi scoase mai multe scaune afară spre locul pe care-1 considera veranda de la bucătărie.
   - Vrei să fiu şi eu aici? o întrebă Mason.
   - Trebuie să lucrezi?
   Să servească mâncare? se întrebă Naomi. Ce fel de gustări se potriveau, pentru Dumnezeu, la aşa un moment?
   „Tatăl meu e un ucigaş în serie. Încearcă pateul de crab.“
   - Vreau să spun, sigur că ai de lucru, dar ceva special?
   - Echipa se întâlneşte pentru un briefing, dar pot să recuperez, dacă vrei să rămân aici. Asta e foarte greu pentru tine.
   - Pentru tine de ce n-a fost niciodată greu?
   - Eu n-am fost în pădure în noaptea aceea. Nu am coborât în piviniţa aia. Nu am găsit-o pe mama. Ea a fost ultima victimă.
   - Tu n-ai fost niciodată.
   Ea îşi aminti de acea zi din cafenea, după ce fugise din sala de cinematograf. Cât de tânăr era, dar cât de puternic şi de hotărât!
   - Tu ai decis foarte devreme să nu fii, să fii tot ce el nu era. Şi indiferent cât de mult am ignorat eu situaţia, am evitat-o, am ascuns-o şi am acceptat să fiu victima lui. Am terminat cu asta. Du-te la briefing. Găseşte o cale să se termine, Mason.
   Ea pregăti o tavă cu brânză, lipie, biscuiţi, măsline. O ţinu ocupată până se întoarse Xander de la o urgenţă şi plecă Mason.
   - Ştii câtă lume nu se uită sau nu dă crezare indicatorului de combustibil?
   - Câtă?
   - Mai mulţi decât crezi, aşa că sfârşesc prin a plăti mai mult decât dublu preţului combustibilului, şi fac scandal din cauza asta, de parcă ar trebui să le faci lor personal o favoare. Sunt bune astea?
   „Uită-te la el“, se gândi, „devine din nou morocănos.”' Enervat din cauza unui străin care a uitat să pună benzină, nesigur dacă să încerce lipie cu susan şi rozmarin. Mângâie în treacă capul câinelui în timp ce el se decidea dacă să guste sau nu.
   - Mi-ai adus liliac.
   Xander se uită la ea, încruntătura adâncindu-i-se.
  - Da. Trebuia să mai fac asta o dată?
   - Da, la un moment dat. Dar mi-ai adus liliac într-o vază veche albastră. Ăsta a fost momentul.
   - Momentul care?
   Nu ascultă cu adevărat, se gândi ea. Ea crescuse cu un frate. Ştia când un bărbat nu asculta cu adevărat.
   Cu atât mai bine.
   - Tu mi-ai spus când, iar acum îţi spun şi eu.
   - OK.
   - Liliac furat într-o vază veche, albastră.
   - Nu a fost cine ştie ce.
   -Te înşeli. A fost foarte mare lucru, cel mai important lucru din viaţa mea, pentru că acela a fost momentul. Atunci, Xander, am ştiut că sunt îndrăgostită de tine. N-am ştiut ce să fac în sensul ăsta, zise ea - oh, acum devenise atent -, privirea lui surprinzând-o pe a ei, fierbinte, albastră şi intensă. N-am mai simţit până acum ce simt pentru tine, n-am crezut niciodată că o să simt, aşa că n-am ştiut cum să reacţionez. Acum am o idee mai bună.
   - Care e ideea mai bună?
   - Să te bucuri că eşti şi tu îndrăgostit de mine. Să fii recunoscător, foarte recunoscător că s-a întâmplat acum, după ce mi-am dat seama că a venit timpul să nu mai fug. Sau cel puţin să încerc. Să te bucuri că s-a întâmplat aici unde vrem amândoi să fim. Şi să speri. Să fii suficient de curajos cât să speri că vei vrea să stai cu mine aici.
   - Liliac?
   - Liliac.
   - Lelo trebuie să adauge o tufa în designul lui.
   - O să fie în spate, de unde să o putem vedea de pe verandă. I-am spus că vreau să o plantez chiar eu.
   - O s-o plantăm împreună.
   - O s-o plantăm împreună, zise ea şi simţi că i se sugrumă vocea şi îi dau lacrimile.
   El se apropie şi îi prinse faţa în mâini.
   - Mă mut aici. Va trebui să-mi faci loc.
   Prima lacrimă i se prelinse pe obraji.
   - E loc destul.
   - Spui asta acum.
   El îi sărută lacrima, apoi pe a doua care se prelinse pe celălalt obraz.
   - Aşteaptă până îi spun lui Kevin să construiască un garaj.
   - Un garaj?
   -Un bărbat are nevoie de un garaj!
   El îşi atinse buzele de ale ei.
   - Garaj cu 3 locuri, în partea de nord a casei, punem o uşă laterală la spălătorie.
   - Mi-ai dat ceva de gândit.
   - Aştept doar să te obişnuieşti. Te iubesc, Naomi.
   Ea îşi ridică mâinile la încheieturile lui şi strânse tare.
   - Da, aşa e. Ştiu că mă iubeşti. Mulţumesc lui Dumnezeu că o faci. Te iubesc atât de tare, încât o să construim un garaj. Stai puţin, 3 locuri...
   Atât mai apucă să spună, căci el îi acoperi gura cu a lui, iar sărutul lui o purtă pe alte culmi. Apoi, spre încântarea câinelui, o ridică şi o învârti.
   -Tu eşti ce lipsea, îi zise. Dar acum s-a rezolvat.
   - Mi-ai spus că mă faci fericită, şi mă faci. Dar e mai mult decât atât. M-ai ajutat să înţeleg că merit să exist. O mie de ore de terapie nu m-au adus până în punctul ăsta, zise ea şi oftă şi se dădu în spate. Dar tot sunt tarată, Xander.
   - Cine nu e?
   Câinele slobozi un lătrat şi alergă spre partea din faţă a casei.
   - Sistemul de avertizare ne anunţă că au sosit Kevin şi Jenny.
   - Aşa, zise ea şi trase aer în piept.
   - O să fie bine, ai încredere.
   - O să împrumut puţină de la tine. Rezervele mele sunt pe terminate.
   - Încearcă să ţi le refaci regulat. O să mă duc să deschid.
   Ea scoase tava afară şi o puse pe masa pliantă, se duse şi aduse pahare, farfurii, şerveţele, auzi râsul lui Jenny. Jenny intră tocmai când deschidea o sticlă de vin.
   - Ce sincronizare grozavă! O, Naomi, de fiecare dată când vin aici, tot mai multe lucruri sunt gata. Trebuie să fie o nebunie să trăieşti în mijlocul lucrărilor, dar e nemaipomenit să vezi cum evoluează.
   - Mă bucur că aţi putut veni. A fost cam din pripă.
   - S-a potrivit perfect. Îi invitaserăm pe părinţii mei la masă şi acum i-au luat pe copii să doarmă la ei. Distracţie pentru toată lumea.
   Ea se duse să o îmbrăţişeze.
   - Îmi pare rău că ai avut necazuri. Kevin mi-a spus că cineva a spionat pe aici cât am fost la înmormântarea Donnei. Sunt sigură că au fost doar nişte copii, încercând să se uite în interiorul casei.
   - Cred că a fost... altceva. Asta e partea despre care vreau să vorbesc cu voi.
   - Sigur. Eşti foarte răscolită, nu vreau să bagatelizez situaţia.
   - M-am gândit să stăm afară.
   -Perfect. O, uite ce jardiniere frumoase - Lelo le-a construit? Sunt minunate. O să faci din veranda asta un spaţiu foarte plăcut de stat afară. Kevin, uită-te la jardiniere.
   - Frumoase, zise el când apăru cu Xander. Cum te simţi? o întrebă apoi pe Naomi.
   - Am avut şi zile mai bune. Deşi, dacă stau să mă gândesc... zise ea şi se uită la Xander.
   Dragostea dăruită şi primită depăşea orice.
   - Să-ţi dau nişte vin, Jenny. Apoi o să trec direct la subiect, să terminăm odată.
   - Pare serios.
   - Chiar este.
   - O, Doamne, eşti bolnavă? exclamă Jenny şi o apucă de braţ. S-a întâmplat ceva sau eşti...
   - Jenny!
   Kevin vorbi încet şi o trase înapoi.
   - Haide, stai jos.
   - Scuze, îmi pare rău. O să tac.
   Naomi turnă vin pentru Jenny şi pentru ea, dar nu putea să stea jos.
   - OK, direct la subiect. Carson e numele de fată al mamei mele. E numele unchiului meu. Eu şi Mason ne-am schimbat numele în mod legal acum multă vreme. Din Bowes. Tatăl nostru este Thomas David Bowes.
   Nu se aştepta la priviri lipsite de expresie, în aşteptare, şi asta o scoase din ritm.
   - Nu toată lumea ştie cine e, Naomi, interveni Xander. Sunt mulţi cărora nu le pasă.
   - Sună cunoscut, zise Kevin. De parcă ar trebui să ştiu.
   - Thomas David Bowes, continuă Naomi, a ucis 26 de femei - asta e ce a recunoscut - între 1986 şi 1998. în august 1988 a fost arestat.
   - Bowes, da, îmi aduc aminte de asta, zise Kevin încet. Undeva în est.
   - Virginia de Vest. Şi-a violat, torturat şi strangulat victimele.
   - Tatăl tău?
   Cu o mână strângând-o pe a lui Kevin, Jenny se holba la ea.
   - Mai trăieşte?
   - Da. Nu există pedeapsa cu moartea acolo.
   - A evadat? Asta se întâmplă acum?
   -Nu. Nu, el e la închisoare. E în închisoare de 17 ani. Noi ne-am schimbat numele, ne-am mutat. Dar realitatea acestui fapt nu s-a schimbat. V-aţi împrietenit cu mine. Mă ajutaţi să îmi fac un cămin aici. Trebuia să vă spun.
   - Îmi amintesc câte ceva, cred. Eram copii, îi zise lui Xander. Au făcut un film, l-am văzut la televizor acum câţiva ani.
   Privirea lui se îndreptă spre Naomi.
   - Tu ai găsit-o pe ultima fată pe care o răpise. E adevărat? Tu ai găsit-o pe fata aia, ai ajutat-o, ai dus-o la poliţie.
   - N-am văzut nici filmul şi n-am citit nici cartea. Nu ştiu cât de exacte sunt relatările.
   - Destul de exacte, zise Xander. Ea l-a urmat pe Bowes într-o noapte în pădure, a intrat în pivniţa din cabana arsă şi a găsit-o pe fată.
   - Se numeşte Ashley, adăugă Naomi.
   - Ashley. A găsit-o, a scos-o de acolo, a mers pe jos kilometri prin pădure şi a găsit ajutoare. Aşa l-au descoperit. Aşa l-au oprit.
   - Şaptesprezece ani? repetă Jenny cu ochii mari şi faţa palidă. Dar nu aveai decât... O, Doamne, Naomi.
   Ea sări în picioare, îi dădu vinul lui Kevin şi o îmbrăţişă pe Naomi.
   - O, Doamne, săraca fetiţă. Nu erai decât un copilaş...
   - Aveam aproape 12 ani. Eu...
   - Un copilaş, repetă ea. îmi pare rău! îmi pare aşa de rău. Doamne! Ţi-a făcut rău? Te-a...
   - Nu m-a atins niciodată. Era foarte sever şi uneori lipsea cu zilele. Dar nu s-a atins niciodată nici de mine, nici de Mason. Era diacon la biserică. Lucra pentru o companie de cablu. Tundea iarba şi vopsea veranda. Şi ucidea femei.
   Jenny o strânse şi mai tare şi se legănă înainte şi înapoi.
   - Nu te gândeşti niciodată la familiile... Nu te gândeşti niciodată la ei, şi cum e pentru ei. Nu trebuia să ne spui, zise ea în timp ce se dădea în spate. Trebuie să fie greu şi să vorbeşti despre asta.
   - Nu plănuiam să spun nimănui. Doar să locuiesc aici, doar să fiu aici. Dar...
   Naomi se opri şi se uită la Xander.
   - Lucrurile s-au schimbat.
   - Ea se gândea că probabil veţi vrea să vă mai retrageţi, comentă Xander. Că o să o priviţi diferit.
   - Xander!
   - Taci. Unii oameni s-au prins într-un fel sau altul şi au făcut asta sau au salivat de dorinţa de a afla detalii, aşa că ea şi-a strâns lucrurile şi a plecat.
   - Unii oameni nu valorează nici cât un scuipat. Asta ai crezut despre noi? vru să ştie Jenny. E insultător.
   - Eu...
   - Ar trebui să-ţi ceri scuze.
   - Îmi... îmi pare rău?
   - Scuzele sunt acceptate. Kevin, acceptate?
   - Da, zâmbi Kevin mai mult spre berea lui.
   Când Naomi îşi acoperi faţa, luptându-se să se adune, Jenny arătă cu degetul spre Xander, apoi spre Naomi. îşi ţinu mâinile în şolduri până când acesta se duse lângă ea şi o luă în braţe.
   - Termină.
   - O, las-o un pic, se răsti Jenny. Unde e vinul meu?
   Ea se întoarse spre Kevin să-l ia şi îşi şterse lacrimile.
   - Am şi eu nevoie de un pic de timp, pentru că nu o văd decât pe fetiţa aceea, cu doar câţiva ani mai mare decât Maddy, trebuind să facă faţă unor lucruri despre care nicio fată n-ar trebui să ştie că există. Dacă nu vrei ca altcineva să ştie, Naomi, nu va şti nimeni. Poţi să ai încredere în noi.
   Dintr-odată o trase pe Naomi spre ea de lângă Xander.
   - La naiba, bărbaţii nu sunt buni de nimic în situaţii din astea. Mergem înăuntru pentru câteva minute. Şi iau vinul.
   - E extraordinară, zise Xander când Jenny o trase pe Naomi în casă.
   - Care din ele?
   - Se pare că amândouă, suntem foarte norocoşi.
   - Da, aşa e. Acum spune-mi ce legătură are Bowes cu Marla şi Donna şi oricine a fost azi pe aici.
   - Asta am de gând.
   Xander se aşeză şi îi spuse.

       Dimineaţă, Naomi puse o cană sub aparatul de cafea, când îl auzi pe Mason coborând scările din spate. Se întoarse să ia farfuria pe care o pregătise de pe sobă, când el păşi în bucătărie.
   - Cafea şi mic dejun? S-ar putea să fiu nevoit să mă mut aici cu serviciul. Uau, ouă Benedict? Serios?
   - Aveam chef să gătesc, iar lui Xander îi plac. Porţi iar costumul.
   - Asta facem noi la FBI. Ştiu că am venit târziu. Dar cum Xander stă acum aici, aş putea să mă cazez în oraş din când în când. Mai des chiar, până terminăm asta. Mulţumesc.
   El luă cafeaua şi bău.
   - Dar la restaurant n-o să primesc ouă Benedict şi cafea aşa de bune.
   - O să închei treaba, Mason?
   El se uită la ea cu acei ochi căprui limpezi, ca ai tatălui lor. Dar deloc ca ai tatălui lor.
   - N-o să mă opresc decât când o să termin. Poartă încălţări Wolverine Sentinel nr. 44. Au urme de tocire, deci le poartă de ceva vreme.
   - Ai aflat asta dintr-o amprentă de încălţări?
   - Asta facem la FBI, zise el din nou. Ne gândim că are cam un metru optzeci, poate optzeci şi cinci, judecând după urmele pantofilor, măsura paşilor. E alb, probabil în jur de 30 de ani. E mult mai mult decât aveam acum câteva ore.
   - Acum trebuie doar să ne dăm seama care dintre cei pe care îi cunosc cu greutate şi înălţime normale, cam de vârsta mea, vrea să mă omoare
   . Ea ridică o mână înainte ca Mason să poată vorbi.
   - Nu sunt sarcastică. E ceva cu care îmi storc creierii de ceva vreme.
   - S-ar putea să-l cunoşti. Sau să nu-ţi dai seama că îl cunoşti. Dar el îl cunoaşte pe Bowes. O să parcurg toate vizitele şi corespondenţa - încep cu asta. Apoi mă voi duce să-l văd.
   -Tu... te duci în Virginia de Vest.
   - E puţin probabil ca un bărbat obsedat de fiica lui Bowes, care a ucis în acelaşi fel ca el, să nu fi luat contact cu el.
   Ea se încordă.
   - Ar trebui să merg şi eu?
   - S-ar putea să fie nevoie şi de asta, la un moment dat, dar acum nu, Naomi. Lasă-mă să fac singur primul contact. Dacă ajungem la punctul în care credem că ar ajuta dacă ai vorbi cu el, o să fii în stare să o faci?
   - E ceva la ce m-am gândit, m-am întrebat. Da. Pot să mă întorc acolo şi să vorbesc cu el. Pot s-o fac ca să mă salvez pe mine şi orice alte femei pe care acest pseudo-Bowes le-ar alege ca ţintă. Mason, nu a fost teama de Bowes, sau cel puţin nu neapărat teama de el, cea care m-a oprit să mă întorc acolo. Ci nevoia de a nega ce s-a întâmplat. Poate că a trebuit să o tot neg, în felul meu, ca să pot accepta complet ce s-a petrecut. Am lăsat ca acel eveniment să mă definească în prea multe feluri. Nu o să mai accept aşa ceva. Le-am spus lui Jenny şi lui Kevin aseară şi e OK.
   - E un pas al naibii de important ca să te defineşti pe tine. Ai făcut primul pas cumpărând casa. Ai trecut linia, Naomi, atunci. Ai continuat să o treci, să o accepţi. Ai făcut ce trebuia făcut până când ai reuşit.
   - Xander mă iubeşte.
   - Am observat.
   - Probabil. Încă mă adaptez la un bărbat care mă iubeşte şi încă suficient încât să aştepte să pot trece linia. Noaptea trecută am reuşit să-i spun că-1 iubesc. Pe cât de disperat îmi doream normalitatea, n-am crezut niciodată că voi avea pe cineva care să ştie totul despre mine şi să mă iubească. Cineva care poate trece de blocaje, pentru ca eu să-l iubesc. Mi se pare... miraculos.
   - Pe el l-aş fi ales şi eu pentru tine, dacă aş fi avut drept la vot.
   - Deşi nu ai, înseamnă mult pentru mine. Se mută aici cu mine. Nu va sta doar aici, ci se va muta aici. Doamne!
   Cu o mână apăsată pe inimă, ea răsuflă adânc.
   - E un lucru foarte mare pentru mine.
   - Şi cum te simţi?
   O întrebare de psiholog, dar şi de frate, se gândi ea. Dar chiar şi asta era în regulă.
   - Agitată. Nu speriată, doar agitată, emoţionată. Şi fericită. Şi năucită, pentru că se pare că vom construi un garaj cu 3 locuri.
   - Unchii o s-o ia razna.
   - Ştiu asta. O să mai aştept până le fac cunoştinţă cu el. Ar trebui să-l cunoască mai întâi. Probabil. Mason, termină asta înainte să vină. Fă să se termine.
   - La asta lucrez.

Capitolul 29

          În decurs de o zi, Xander mutase tot ce voia în casa de pe promontoriu. Cărţile erau cea mai mare provocare. Nu încăpeau toate în bibliotecă.
   - Nu mi-am închipuit vreodată că această casă ar putea fi prea mică pentru ceva.
   El ridică din umeri, studiind rafturile, acum pline de cărţi. Şi cutiile de pe jos, încă pline de cărţi.
   - Oricum nu vrei toate cărţile într-un singur loc. Ar trebui să le mai răspândim prin casă.
   - Sunt prea multe să le răspândim.
   - Nici să nu te gândeşti să mai dăm din ele.
   - Nici nu mă gândeam la asta.
   Poate că o făcuse, preţ de o fracţiune de secundă, dar alungase ideea la fel de repede.
   - Doar că nu ştiu unde să le pun. Nu merită să stea în cutii. Cum o să ştiu dacă e ceva ce vreau să citesc în ele?
   - Kevin ar putea construi un alt perete de cărţi.
   - Mi-ar plăcea un perete de cărţi, admise ea. Dar nu ştiu unde.
   - La subsol. Oricum îţi montezi acolo camera obscură, nu?
   - Da, mai devreme sau mai târziu.
   - Mi-ar trebui şi mie un spaţiu de birou acolo. N-am nevoie de cine ştie ce, dar un birou şi nişte dosare.
   - Doar nu vrei un birou la subsol.
   - Mie îmi ajunge, replică el. Tu nu mă încurci pe mine, eu nu te încurc pe tine. Plus că e destul spaţiu acolo jos. O sumedenie de pereţi cu cărţi. Până atunci pot să stea în cutii. O să plătesc eu pentru birouri şi perete şi ce se mai iveşte acolo.
   Ceea ce includea, după mintea lui, uşi care să ducă în curte. Dar nu avea rost să abordeze chestiunea asta acum.
   - Am bani, Naomi. Să investesc aici, în loc să mai închiriez ceva, are mai mult sens acum. Plus că tocmai îmi mai vin bani din chirie, dacă Jimmy se mută în apartamentul de deasupra garajului. Lunganul cu bărbuţa caraghioasă? Lucrează pentru mine.
   - Da, l-am cunoscut. Tu... l-ai închiriat deja?
   - Jimmy termină în iunie şcoala comercială şi vrea şi el apartamentul lui. Şi îmi place să am pe cineva care să locuiască deasupra garajului. E o afacere bună de ambele părţi, plus că e aproape mobilat. Nu vrei porcăria aia de mobilă aici.
   - Dar tu nu o vrei?
   - Eu vreau cărţile. Nu sunt negociabile, zise el şi luă alene o carte jerpelită în mână, un exemplar din Omul ilustrat. Ai citit-o?
   - Am văzut filmul.
   - Nu e acelaşi lucru.
   El i-o puse în mână.
   - E bună. Oricum, dacă nu ai alte planuri sau dacă nu vrei să te mai gândeşti, pot să vorbesc cu Kevin pentru birou şi pentru peretele de cărţi.
   - În afară de camera obscură, nu am avut şi nici nu am alte planuri pentru subsol.
   - Foarte bine. O să ne apucăm de asta. Te îngrijorează în ce te-ai băgat? întrebă el.
   - Nu. Mai degrabă mă întreb de ce nu mă îngrijorez. Şi cred că dacă îmi vin mâine nişte piese adevărate de mobilier, am mai putea răspândi nişte cărţi. Sau cel puţin să ne gândim la locul lor final.
   Ea puse romanul în buzunarul din spate de la blugi pentru mai târziu, dădu să ridice o cutie cu cărţi, dar el i-o luă înainte.
   - Sunt grele, zise el.
   - Colţul cu fotolii şi canapeaua din salon. Acela e un bun început.
   Naomi deschise drumul prin casa tăcută. Doar bărbatul şi câinele, căci toţi muncitorii plecaseră deja. Nu părea mai mică, observă ea, acum că locuia aici cu un bărbat şi cu un câine. Se părea că asta avusese casa de gând tot timpul.
   Părea firesc.
   Ea rearanjă în minte mobila din salon pe care mai trebuia s-o cumpere în timp ce studia spaţiul - adăugă un suport fistichiu cu nişte plante de interior interesante. Iar...
   - E acest dulap deschis, patru rafturi, la subsol. Voiam să-l folosesc afară pentru plante, dar cred că ar merge aici drept raft de cărţi, cu mărunţişuri printre ele. Cărţi şi poate câteva fotografii, cam aşa. Rame de metal, rafturi din lemn.
   - Cred că vrei să-l aduc.
   - Ce rost are să ai un bărbat în casă, dacă nu poate să aducă lucruri de la subsol?
   - Desigur.
   - O, ştii, acum că îl văd în minte aici - Cecil are un radio vechi. Ştii, tipul sub formă de cupolă, stil vintage. Cât de drăguţ ar arăta deasupra raftului cu cărţi? Nu funcţionează, dar...
   - Nu funcţionează nu înseamnă că nu poate să funcţioneze.
   - Şi ce rost are să ai un bărbat priceput într-ale mecanicii dacă nu poate să repare un radio vechi, care s-ar potrivi perfect în salon? Cred, da, cred că încep să mă obişnuiesc deja cu ideea.
   - O să aduc raftul. Ce-ar fi să afli dacă nu pot să mă obişnuiesc să beau din vinul tău cât îl aranjăm?
   - O idee excelentă!
   Băură vin şi aranjară cărţi pe rafturi.
   - Ai vorbit cu Loo?
   - Da. E furioasă. Nu pe tine, zise el, citind perfect chipul lui Naomi. Doamne, acordă-i un pic de încredere. E furioasă pe ticălosul care te urmăreşte încă din colegiu. Furioasă că a ucis-o pe Donna. Dar acum e informată. Multă lume vine la Loo. O sumedenie care nu sunt localnici, care intră pentru un pahar, pentru nişte mâncare uşoară. Sau când vin vineri seară să asculte trupa. O să fie atentă.
   După un tip însetat, de constituţie medie, care poartă pantofi Wolverine, se gândi Naomi, dar o lăsă baltă.
   - Mason se duce în Virginia de Vest, la închisoare, cu cineva din FBI. Pleacă sâmbătă dimineaţă cu avionul.
   - N-are ce să strice.
   - Au câteva nume.
   Xander dădu drumul unei cărţi pe care tocmai o luase în mână.
   - De ce nu mi-ai spus?
   - N-am recunoscut nici unul din ele. Dar o să vorbească cu oricine li se pare suspect - cine i-a scris sau l-a vizitat pe Bowes de mai multe ori sau a căror corespondenţă li se pare suspectă.
   Ea luă o carte şi o aşeză pe raft.
   - O să verifice absolut tot. Stil de viaţă, călătorii, ocupaţie.
   - Foarte bine. Nimeni nu l-a mai căutat până acum - nu aşa. Şi nu prea cred că e atât de deştept, încât să se strecoare prin filtrul lor, acum că îl caută.
   - Mason e de acord cu tine. Mă străduiesc să gândesc şi eu la fel. S-ar putea să fi plecat - de aici vreau să spun. Ar fi putut să plece, cel puţin deocamdată.

        Dar când găsiră corpul lui Karen Fisher, chelneriţă cu jumătate de normă, prostituată cu jumătate de normă din Liliwaup, la marginea drumului, la aproape un kilometru de Point Bluff, îşi dădură seama că nu plecase prea departe.
   Cel mai bun lucru la o legitimaţie de presă - iar a lui era autentică - era faptul că te ajuta să te duci oriunde voiai. Târfuliţa de nicăieri răscolise iarăşi lucrurile, adusese reporterii de la Seattle înapoi.
   Chiar şi câţiva corespondenţi de la ziare naţionale. Iar el era chiar acolo cu ei. Ce mai reportaj va fi ăsta! se gândi el. Dacă l-ar scrie el, ar câştiga afurisitul de Pulitzer.
   Ia de-aici, New York Times, Washington Post şi toţi dinozaurii ăia bătrâni, care nici nu s-au uitat la el când a vrut o slujbă.
   Acum ziarele erau pe cale de dispariţie, iar bloggingul era pe val. Putea să lucreze oriunde, şi o făcea. De fapt, chiar relatase despre propriile lucrări şi înainte, dar aceasta era prima oară când se afla la faţa locului şi în timpul, şi după eveniment.
   Considera asta deosebit de satisfăcător şi incredibil de amuzant, dar ştia că nu va mai putea sta prea mult în zonă.
   Lucrurile se încingeau prea tare, se gândi, în timp ce înregistra vorbele bubuitoare ale şefului poliţiei (ticălos) şi ale purtătoarei de cuvânt de la FBI (târfa arogantă).
   Venise momentul, simţea asta, să încheie această odisee. Venise timpul să o ia pe Naomi în călătorie, să poarte nişte conversaţii lungi şi să se distreze zdravăn. Apoi să o termine.
   După asta, poate că va pleca în turneu. Poate spre Canada pentru vară şi în Mexic pentru iarnă.
   Liber ca pasărea cerului. Plus multe alte ţinte, dacă simţea nevoia de acţiune. în amintirea lui Naomi Bowes.
   Iar într-o zi va scrie povestea. Va scrie o carte - nu pentru bani.
   Va trebui să aştepte până se putea stabili undeva. Cum ar fi Argentina. Va scrie şi va publica el singur cartea în care îşi va prezenta toate realizările petrecute sub nasul poliţiştilor ticăloşi şi târfelor arogante de la FBI.
   Îşi luă notiţe pe tabletă, făcu câteva poze. Îi plăcea să se concentreze pe Mason, lui în special îi plăcea asta.
   „Hei, uite aici, prostule. O să-ţi omor sora în curând. O s-o violez în fiecare mod posibil şi apoi o s-o strâng de gât aşa cum ar fi trebuit să facă taică-su.“
   Poate ar putea să-i trimită lui Bowes o fotografie cu ea. Existau metode să introduci lucruri în închisoare - iar el se preocupase să le afle. Se gândi că asta chiar ar fi cireaşa de pe tort.
   Da, o să facă asta şi chiar mai mult. Va publica toate fotografiile Online, fiecare dintre târfele pe care le omorâse. Slavă Domnului pentru internet!
   Atunci toată lumea va şti că îl depăşise pe Bowes. Că îi depăşise pe toţi. Ucigaşul din Green River, Zodiac? Erau nimic în comparaţie cu el.
   Aruncă în mod deliberat o întrebare, în timpul sesiunii de întrebări şi răspunsuri, vrând să atragă privirile spre el.
   „Uită-te la mine, uită-te la mine, uită-te la mine.“
   Ar mai fi vrut să mai pună şi întrebarea următoare, dar târfa cea urâtă de lângă el i-o luă înainte.
   Mai târziu scrise reportajul pentru blogul ăla nenorocit, Daily Crime, pentru care lucra ca freelancer, scriind pe laptop în pizzerie, mai ales pentru că cei mai mulţi jurnalişti se retrăgeau la moteluri sau în cafenelele care dădeau spre port.
   - Pot să-ţi aduc ceva?
   El ridică privirea şi văzu blonda drăguţă pe care o avusese în vizor şi o pierduse. Se gândi: „Şi tu vei muri“.
   - Scuze, ai spus ceva? Ah, trebuie să mă concentrez.
   Îi oferi un zâmbet larg.
   - Am uitat unde mă aflu preţ de o clipă.
   - Pot să revin.
   - Nu, e în regulă. Mi-ar prinde bine o cola şi, da, aş putea mânca ceva. Cum ar fi o calzone - plină ochi.
   - Sigur.
   Ea îi aduse băutura în sub două minute.
   - Stai în zonă? întrebă ea. Ai mai fost pe aici.
  - Deocamdată, da. Sunt reporter.
   - Oh.
   Ochii ei se întristară şi îşi pierdură din expresivitate.
   - Îmi pare rău.
   El se transformă pe loc, arătându-se plin de înţelegere.
   - Cred că o cunoşteai pe... Donna Lanier. Lucra aici.
   - Da.
   - Îmi pare foarte rău. Dacă vrei să spui ceva ce aş putea să scriu despre ea...
   - Nu, nu. Mulţumesc. Să-ţi tihnească cola.
   Când plecă grăbită, el îşi ascunse un zâmbet.
   Poate că o va prinde până la urmă. Poate că se va întoarce pentru ea, apoi o va face pe Naomi să privească, în timp ce o viola pe târfa asta mică, cu funduleţul ei mic şi cu sânii ei tari.
   „Pe asta n-o poţi salva“, se imagină el spunându-i. „Nu ca pe Ashley de data asta. Iar când o să termin cu ea, când o să termin cu tine, o să-i fac o vizită şi drăguţei tale prietene Ashley. Să termin ce n-a fost în stare taică-tu.“
   El dădu gata pizza calzone, punând la cale o altă manevră şi ascultând vorbele din jurul lui.
   Oraşele mici erau la fel peste tot, se gândi el. Dacă voiai să ştii ce se petrecea, trebuia doar să stai într-un loc ca ăsta suficient de mult.
   Află că mecanicul se muta cu fotografa în casa mare din Point Bluff. Află că oamenii erau speriaţi, iar unii îşi cam pierduseră răbdarea cu poliţia.
   „De ce nu l-au prins încă?“ întrebau.
   „Pentru că e mai deştept, mai bun, mai orice decât ei“, ar fi vrut să le răspundă.
   Află că unii bănuiau că ucigaşul trăia în pădurea din parcul naţional, ca un specialist în supravieţuire în sălbăticie.
   Şi se gândi: „Nu. Stă chiar aici, ticăloşilor".
   Auzi că partenerul de sex al lui Naomi cânta vineri seară la bar. Aşa că începu să-şi facă planurile.
   - Lucas Spinner.
   Mason bătu din nou pe fotografia de pe blatul din bucătărie.
   - Eşti sigură că nu-ţi aminteşti de el?
   - Absolut deloc.
   Dar ea studie faţa - tânără, păr castaniu, mult şi ciufulit, o barbă care trebuia tunsă.
   - De ce te tot întorci la el?
  - Avea autorizaţie de presă, un ziar mic din Ohio, l-a vizitat pe Bowes de 6 ori între iulie 2003 şi august 2004. A corespondat cu el după aceea timp de 18 luni. Apoi a fost dat dispărut, probabil mort, când relata despre un incendiu de vegetaţie din California în 2006.
   - Păi, dacă e mort...
   - Presupunem doar, o lămuri Mason. Iar imediat după asta începe o corespondenţă între Bowes şi un Brent Stevens, iniţial cu o adresă din Queens şi timbre tot de acolo. Dar nu există nici un Brent Stevens din Queens în acea perioadă. Şi am citit corespondenţa, Naomi. Aş putea jura că aceeaşi persoană care a scris scrisorile lui Stevens le-a scris şi pe ale lui Spinner. Există tentative de a se preface, dar sintaxa, terminologia sunt la fel. Un expert analizează scrisorile acum.
   - Dacă e aceeaşi persoană, crezi că el e cel pe care-1 căutaţi?
   Ea luă din nou fotografia lui Spinner în mână.
   - Câteva dintre scrisorile lui Stevens au fost trimise din zone pe care le-ai vizitat şi tu şi perioadele se potrivesc. Apoi dispare de pe radar. Totul se opreşte.
   - Iar asta te îngrijorează.
   - Pentru că el nu s-a oprit. A găsit o altă metodă ca să comunice. A strecurat pe ascuns un telefon mobil, a traficat corespondenţă scrisă. Cineva închide ochii când Bowes primeşte timp nesupravegheat la computer. Se mai întâmplă.
   - Poate fără părul ăla, fără barbă.
   Naomi scutură din cap.
   - O să caut prin computerul meu, să văd. O să lucrez mâine când pleci în Virginia de Vest. Astfel, dacă avem noroc, vei fi acolo cu Bowes. Ai putea să insişti.
   - Acum ar arăta mai bătrân. Ţine cont de asta.
   - Ai spus că ştie să se camufleze. Nu s-ar camufla cu părul şi cu barba asta, aşa că lasă-mă să văd cum ar arăta fără. Primul lucru mâine-dimineaţă, promise ea. Trebuie să plecăm. Îţi promit că o să te simţi bine.
   Cât ea verifică dacă uşa din spate era încuiată şi îi dădu lui Tag un os care să-l ţină ocupat, Mason se uită la ceas.
   - Un bar, o trupă rock, vineri seară. Da, o să mă simt bine, însă doar câteva ore, maximum. Plecăm la şapte şi jumătate mâine-dimineaţă.
   - O să-mi dai de ştire când te întorci? După ce ai vorbit cu el?
   - Îţi dau un mesaj. O să sun dacă e ceva ce trebuie să ştii. Tu să faci la fel, adăugă el, când ea setă alarma şi păşi afară.
   - N-am mai făcut asta de multă vreme. Să mergem împreună într-un bar.
   - Când am împlinit 21 de ani, ai venit acasă să-mi faci o surpriză.
   - De atunci, nu?
   - De atunci. Ne-am dus la barul din The Spot şi am băut cu tine, cu Seth şi cu Harry primul meu pahar legal de alcool, apoi m-ai dus în locul acela ciudat. The Hole in the Wall, din Chelsea. Şi fata aia s-a dat la tine.
   - Aş fi putut şi eu să mă dau la ea, dar aveam o întâlnire.
   Naomi râse şi-şi închise ochii, lăsând vântul să o bată pe faţă, în timp ce Mason conducea.
   - Hai să facem un pact. O dată pe an, indiferent unde suntem, ne întâlnim undeva şi bem ceva într-un bar. Chiar dacă avem o sută zece ani.
   El îşi întinse degetul mic făcut cârlig. Ea îl agăţă cu al ei.
   - Chiar şi după ce-o să fii măritată cu cinci copii, avertiză el.
   - N-ai să vezi asta, pufni ea.
   „Ba da“, se gândi el. „Ba da, o să văd.“

       O văzu intrând. O privise, o aşteptase şi simţi cum i se încordează vintrele când păşi în bar. Bluză galben pai şi blugi strâmţi.
   Era împreună cu fratele ei mai mic, iar după o privire pe scenă unde mecanicul şi maimuţele lui unsuroase cântau o piesă antică, o prostie de la Rolling Stones, fratele mai mic începu să scruteze încăperea.
   Aşa că se întoarse uşor şi-şi ridică berea.
   Nu fusese o problemă să găsească un scaun la capătul barului. Cei mai mulţi oameni voiau să stea la mese - iar el nu voia asta. O masă la care să stea singur, asta atrăgea prea mult atenţia. Un tip care şedea singur la bar nu atrăgea atenţia.
   Se mişcă pe scaun doar atât cât să-i menţină în raza lui vizuală în timp ce îşi croiau drum ca să stea la masă cu ticălosul de tâmplar şi cu ticăloasa de nevastă-sa.
   Se gândi că ar putea să o omoare şi pe soţie - pe Jenny -, doar aşa, de-al naibii. Dar nu prea era genul lui.
   Poate că dacă se hotăra vreodată să se întoarcă pe aici, pentru amintiri, i-ar face o mică vizită. Dar acum n-avea timp să se joace cu ea.
   Acum totul se învârtea în jurul lui Naomi. Aşa că avea să privească o vreme, îşi va termina berea şi va lăsa un bacşiş decent. Nimeni nu-şi aminteşte de unul care lasă bacşişuri decente, în minte rămân doar cei care dau prea puţin sau prea mult bacşiş. Apoi trebuia să plece, avea lucruri de pregătit. Va fi o noapte mare.

       - Ai zis că sunt buni, strigă Mason către Naomi. Dar n-ai spus că sunt foarte buni.
   Încântată, ea îi dădu un ghiont spre masă.
   - Sunt foarte buni!
   Ea îşi împleti privirea cu Xander şi se gândi:
   „O, da. Sunt cu şeful trupei".
   După ce-şi puse mâna pe umărul lui Jenny, se aplecă.
   - Am ajuns mai târziu decât am planificat. Mă duc la bar să aduc o rundă. Voi sunteţi pregătiţi pentru încă o rundă?
   - Am fi.
   O mai strânse încă o dată de umăr şi se îndreptă spre bar. Pentru că voia să vorbească cu Loo se îndreptă spre mijloc, scrutând în treacăt în timp ce se îndrepta spre tejghea.
   Văzu un bărbat în capătul îndepărtat, cu şapca trasă foarte jos, cu capul aplecat în halba goală de bere din faţă. Şi simţi că el o studia. Omul îşi frecă degetele de podul nasului şi se întoarse cu umărul spre ea. Un fior îi alunecă pe spinare ca un avertisment, facând-o să tremure. în ciuda avertismentului simţit sau tocmai din pricina lui, Naomi schimbă direcţia şi se îndreptă spre capătul barului.
   - Hei, Naomi!
   Krista sări de la masa ei şi o strânse în braţe.
   - Am vândut printul cu Xander şi câinele. Cu 10 minute înainte de închidere.
   - Ce grozav!
   - Vrem mai multe!
   - O să vă aduc mai multe.
   - Putem să ne aşezăm săptămâna viitoare să vorbim despre asta?
   - Sigur, trimite-mi un e-mail. Aranjăm.
   Naomi se desprinse la timp, să vadă cum bărbatul cu şapcă se îndrepta spre ieşire.
   „Nimic", îşi spuse ea. „Probabil nimic." Schimbă iar direcţia şi se îndreptă spre bar şi spre Loo.
   - Tipul care a ieşit te studia, zise Loo înainte ca Naomi să poată vorbi.
   - Am văzut asta. Şedea singur, la capătul barului.
   - Nu mi-a plăcut de el.
   - De ce?
   Loo ridică din umeri, continuând să amestece un martini.
   - A stat aproape două ore pe scaun cu o singură bere şi s-a uitat mai tot timpul spre ieşire. Şi-a ţinut capul plecat, nu se uita în ochii oamenilor.
   Loo ridică iar din umeri şi puse două măsline mari în pahar.
   - Dar te-a observat pe tine tot drumul până la masă.
   -N-am reuşit să-l văd bine. Tu?
   - Nu prea. Suz! Comanda! Îşi ţinea capul în jos, cum spuneam, în jur de 30 şi un pic de ani, aş zice, cu păr castaniu sub şapca aia. Degete lungi, subţiri. Şi le tot ducea spre faţă. Genul agitat, dacă mă întrebi pe mine.
   Scoase următorul bilet, puse două halbe de bere sub robinete, le umplu pe amândouă în acelaşi timp.
   - Sau poate eu sunt cea agitată, între un lucru şi celălalt.
   - Suntem în regulă? Noi două?
   - N-avem niciun motiv să nu fim. Terry! E rândul tău. Ai venit aici să vorbeşti sau să bei? o întrebă ea pe Naomi.
   - Ambele, cred. Un rând pentru masă. Berea lui Kevin, vinul lui Jenny şi eu iau tot vin. O Corona cu lămâie pentru fratele meu. Îmi pare rău, Loo!
   - Nu are de ce să-ţi pară rău. Dacă vrei să vorbim, o să vorbim când nu va trebui să zbier ca să mă auzi. Băiatul meu de acolo te iubeşte. Orice altceva e doar gălăgie.
   - Încerc foarte tare să nu stric nimic.
   Loo râse tare în timp ce punea două pahare pe o tavă.
   - Ce gândire pozitivă ai!
   - E destul de pozitivă la mine, să ştii.
   Ea duse tava la masă şi servi băuturile. Suz trecu în grabă pe acolo, înşfacă tava, se grăbi mai departe.
   - Jenny spune că au un CD, zise Mason ridicând halba. O să îl cumpăr. Ştii că unchilor o să le placă asta.
   Bău nişte bere şi oftă.
   - Credeam că nu te mai întorci cu asta.
   - Sunt ocupaţi şi am vorbit cu Loo. Era un tip.
   Mason îşi puse berea jos imediat.
   - Ce tip?
   - Doar un tip la bar. Amândouă am fost de părere că mă observa.
   -Unde?
   - A plecat.
   - Ai reuşit să te uiţi bine la el?
   - Nu. Mason...
   - Dar ea?
   - Nu prea cred.
   El se ridică, îşi lăsă berea şi se duse spre bar.
   - Hei! Voiam să-l conving să danseze cu mine.
   - O să se întoarcă. Şi ştie să danseze.
   Dorindu-şi să nu fi spus nimic, Naomi îşi ridică vinul.
   Când Mason se întoarse, el se aplecă spre ea şi îi vorbi direct în ureche.
   - Ea zice că are în jur de 30 şi un pic de ani, păr castaniu tuns scurt, statură medie, cam un metru optzeci.
   - Da, aşa aş zice şi eu. Şi pot să găsesc cam vreo 30 de tipi cu aceleaşi caracteristici.
   - Dar aţi avut amândouă aceeaşi senzaţie. Senzaţiile contează. O să pun pe cineva mâine să investigheze mai îndeaproape problema.
   - Mason!
   - Oamenii văd mai multe decât cred, mai ales oamenii cu spirit de observaţie. N-are ce să strice.
   - Bine, bine. Acum dansează cu Jenny. Vrea să danseze şi pe Kevin trebuie să-l tragi cu arcanul pe ringul de dans.
   - Aş putea să dansez.
   Mai luă o înghiţitură de bere şi apoi se ridică să o apuce pe Jenny.
   Cu Kevin rânjind în urma lor, Naomi îşi concentră atenţia din nou pe scenă. Xander o privea - iar asta îi dădea o senzaţie cu care putea să trăiască.

      Obosită plăcut, absolut relaxată, Naomi se aşeză în camioneta lui Xander.
   Ky se aplecă pe fereastră.
   - Sigur nu vrei o bere după concert, omule?
   - Sunt de serviciu, deja de vreo 10 minute.
   Ky scutură din cap.
   - O bere nu-ţi poate altera vederea, fiule.
   - O bere m-ar costa licenţa. O să ne vedem mai târziu.
   - Nu ar trebui să simţi că nu te poţi relaxa doar pentru că sunt eu aici, începu Naomi.
   - Avem aceeaşi conversaţie după fiecare concert când sunt de serviciu. Plus că sunt pregătit să mergem acasă.
   - Pariez că şi câinele abia aşteaptă să iasă afară.
   - Mai e şi asta. Plus că mai sunt şi alte moduri de a te relaxa.
   - Serios? zâmbi ea.
   - O să-ţi arăt cum.
   După ce câinele ieşi afară, îşi făcu turele, se cuibări pentru noapte, el îi arătă de ce casa şi patul erau o idee mult mai bună decât berea.
   Când telefonul lui sună la patru şi un sfert, Xander îşi dori sincer să-l fi potcovit pe Jimmy (prima noapte în noul lui apartament şi cu un musafir de gen feminin) cu tura de noapte.
   - La naiba, la naiba!
   Îşi înşfacă telefonul şi se uită adormit la ecran.
   - Keaton. Aha. Da. OK, am reţinut. Cam 15 minute.
   - Trebuie să pleci.
   - Baterie descărcată - probabil. Undeva pe drumul de aici spre oraş, aşa că o să verific, o pornesc şi mă întorc într-o jumătate de oră.
   - Vrei cafea?
   - Ca pe aer, dar o să-mi fac eu. Culcă-te la loc.
   - Nu-mi spune de două ori, zise ea şi făcu exact asta.
   Nici măcar câinele nu se trezi. Xander văzu ochii lui Tag strălucind în timp ce-şi trăgea hainele pe el, dar câinele nu se mişcă şi nici nu-1 urmă pe scări în jos unde-şi luă o cafea înainte să plece.
   Folosea o cană de călătorie, bând din ea în timp ce se îndrepta spre camioneta lui.
   Treizeci şi patru de minute, se gândi el în timp ce arunca spre casă o ultimă privire lungă. Se va întoarce. Uşile erau încuiate, alarma pornită, câinele înăuntru. Avea să fie bine.
   Cu toate astea, tot îşi dorea să-i fi lăsat lui Jimmy tura de noapte.
   Ştia despre tipul de la bar - îl observase şi el. Felul în care şedea singur, cu capul plecat, felul în care o urmărise pe Naomi când intrase.
   Apoi din nou, observase un tip care şedea singur la o masă, unul care se potrivea oricărei descrieri generice şi care o studiase atent pe Naomi când se îndreptase spre bar.
   Până când o femeie intrase şi se grăbise spre el, aşezându-se alături.
   Ticălosul ăsta nu intra în case oricum, îşi reaminti el. Dar aruncă oricum o privire în urmă în timp ce se îndepărta.
   - Ford Escape 2013, tractând o rulotă Fun Finder 2006, bombăni el. N-ai cum să ratezi aşa ceva.
   Încetini în curbă şi, într-adevăr, nu avea cum s-o rateze. Un SUV cu rulotă, ambele în curbă, cu luminile de avarie aprinse. Xander se opri bot în bot cu maşina şi observă cum bărbatul se dădea jos din spatele volanului.
   Un alt motiv pentru care nu-i dăduse lui Jimmy tura de noapte.
   Ucigaşul ăla obişnuia să iasă la vânătoare în nopţile de vineri. Femei, ce-i drept, dar de ce să rişte?
   Bărbatul ridică mâinile, fluturând una, clipind în lumina farurilor. Apoi se întoarse spre maşină şi vorbi cu cineva din maşină în timp ce Xander coborî.
   - De la Keaton?
   - Da.
   - Mike Rhoder. Ai venit foarte repede. Pur şi simplu nu porneşte. Am copilul în spate şi ne duceam la Olympic să campăm în weekend. Am oprit - a trebuit să mă uşurez - şi n-a mai vrut să pornească. Se aud doar clicuri. Nu, n-am ajuns încă, Bobby.
   Omul îşi dădu ochii peste cap.
   - Culcă-te la loc.
   Xander îşi aprinse lanterna lui.
   - Desfa capota. O să mă uit.
   - Am crezut că o să rămân aici până dimineaţă, şi m-ar fi făcut fosta nevastă cu ou şi cu oţet. Sper să nu am nevoie de o baterie nouă.
   Cu maneta de la capotă trasă, Xander se duse în faţă, în timp ce bărbatul se aplecă din nou în maşină.
   - Acum o s-o repare şi nu o să mai dureze mult. E o aventură, nu-i aşa, băiete? Plus că aproape am ajuns. îţi promit.
   - De ce nu încerci să o porneşti? zise Xander cu capul sub capotă.
   - Sigur, pot să fac asta.
   În tonul lui se auzi doar o umbră de... încântare, care-1 făcu pe Xander să se tragă înapoi şi să încordeze. Dar lovitura din tâmplă îi stârni un val de durere, lumini puternice şi apoi îl lăsă în întuneric.
   - Sau aş putea să fac asta. Ce-ar fi să-ţi mai dau câteva, doar de siguranţă?
   El ridică ranga deasupra capului tocmai când observă nişte faruri apropiindu-se de curbă. Înjurând, îi trase lui Xander un şut, ca să-l rostogolească de pe carosabil.
   Maşina încetini. Bunul samaritean îşi lăsă geamul în jos.
   - Eşti în regulă, prietene?
   - Sigur. Îmi pornesc bateria, dar mulţumesc că ai oprit.
   - Nicio problemă. Salutare!
   În timp ce maşina se îndepărta, el îşi şterse sudoarea de pe faţă.
   Prea aproape, aşa că o lovitură zdravănă trebuia să ajungă. Nu mai era timp de altele. Trânti capota, se sui la loc în maşină şi se îndreptă spre promontoriu.
   Verifică ora şi zâmbi în sinea lui. Taman la ţanc. Opri rulota pe drum, suficient de departe de aleea care ducea la casă, pentru ca cei care treceau pe drum să nu se preocupe de ea, dar nu suficient de aproape încât ea şi afurisitul ăla de câine să audă.
   Se gândise să otrăvească câinele, ba chiar cercetase metode. Dar toate durau prea mult, erau prea imprevizibile. El avea nevoie de rapiditate. Se gândi să împuşte câinele, ceea ce ar fi fost o satisfacţie, dar ar fi fost prea gălăgios şi i-ar fi dat ei o şansă să fugă sau să se ascundă. Iar cu cuţitul? Asta însemna să se apropie prea mult de colţii lui.
   Aşa că va aştepta şi o va lăsa să-şi urmeze tabieturile pe care le observase de nenumărate ori.
   Va da drumul câinelui pe uşile de la dormitor, apoi va coborî în bucătărie. Nu trebuia decât să aştepte.
   Câinele o trezi, în mod predictibil, la cinci. Ea se întinse mai întâi, sperând că Xander se întorsese. Apoi îşi aminti că plecase doar de o jumătate de oră.
   - Mă scol, mă scol, bombăni ea, în timp ce câinele îşi începea dansul matinal.
   Ea îi dădu drumul şi se gândi să se bage la loc în pat. Dar tabietul prea îi intrase în sânge. îşi puse nişte pantaloni din bumbac şi un maiou, pe care-1 trase pe ea în timp ce ieşea din dormitor.
   Avea să facă aluat de vafe, după cafea. Dacă Xander nu se întorcea până atunci, putea să-i trimită un mesaj, să întrebe cât mai durează. Era o reacţie prea posesivă din partea ei să-i trimită un mesaj cu aşa o întrebare?
   Nu se simţea nici posesivă şi nici sufocantă, aşa că va întreba dacă era nevoie.
   În bucătărie aprinse lumina, puse o cană sub aparatul de cafea şi apăsă butonul pentru o doză de espresso.
   În timp ce fierbea, ea scoase un castron, ouă, lapte, făină, zahăr, dar se opri din adunat ingredientele de îndată ce fu gata cafeaua.
   O luă şi se îndreptă spre uşile duble.
   Voia să simtă parfumul dimineţii.
   Chiar în clipa în care începuse să deschidă uşile, auzi mişcare în spatele ei.

Capitolul 30

          Ea se răsuci, îl văzu şi azvârli cafeaua cu cană cu tot.
   Aceasta îl lovi chiar în piept, iar cafeaua fierbinte i se vărsă pe faţă. El ţipă, dădu drumul cârpei pe care o ţinea în mână, ceea ce ei îi oferi destul timp ca să sară spre cuţite.
   Înşfăcă unul şi se răsuci. Apoi îl coborî încet.
   - Da, ştii ce se spune despre un cuţit într-o înfruntare cu pistoale.
   El îi făcu semn cu pistolul 32 în mână.
   - Pune-1 jos. Mi-ai distrus cămaşa. Îţi spun de pe acum că o să plăteşti pentru asta.
   - Sunt pe urmele tale.
   - Da, ţi-ar plăcea să crezi asta, dar adevărul e că totul se întâmplă exact aşa cum am plănuit.
   - De ce? întrebă ea.
   - O să vorbim mai târziu despre asta. O să avem destul timp.
   El rânji şi îşi împinse degetele spre podul nasului.
   - N-o să...
   El plesni din gură, cu o strâmbătură sarcastiscă.
   - Chaffins.
   - Ţi-a trebuit ceva timp.
   Evident satisfăcut, bărbatul rânji.
   - Ei bine, m-am operat cu laser, am renunţat la ochelari. Şi o operaţie de îndreptare a nasului. O tunsoare decentă, m-am mai îngrăşat. A trecut ceva vreme, Carsons. Sau ar trebui să-ţi spun... Bowes.
   - Cum ai putut... Eram prieteni.
   - Pe naiba. Tu nici nu m-ai băgat în seamă până când nu m-am ocupat de comitetul anuarului şi te-am primit în ziarul şcolii.
   -Toate astea sunt pentru că nu ţi-am acordat destulă atenţie? În liceu?
   - Te rog, de parcă mi-ar fi păsat. Am avut destule femei. Fete. Femei în vârstă.
   El îşi dezveli dinţii într-un zâmbet.
   - Toate astea. Mi-am dat seama cine erai. Mi-am dat seama şi am făcut o înţelegere cu tine. Tu ai minţit şi ai trimis-o pe afurisita aia de agentă FBI să mă facă să tac.
   Cum de nu văzuse nebunia din ochii lui cu atâţia ani în urmă? Cum de nu reuşise să vadă ce vedea acum?
   - Nu am făcut nicio înţelegere.
   - Ba ai făcut, la naiba, şi apoi mi-ai furat ideea. Ai scris povestea singură. Ar fi trebuit să fie a mea. Era povestea mea!
   - N-a fost niciodată a ta.
   - Pentru că eşti fiica lui Thomas David Bowes?
   Dacă lăsa un pic pistolul în jos, doar un pic, se gândi ea, avea o şansă. Va trebui să fie rapidă, dar va trebui să rişte.
   - A fost întotdeauna despre tatăl meu.
   - Poate, poate că el a început-o, pentru că am ştiut încă de atunci că o să-l pun în umbră pe tatăl tău. E mai degrabă vorba de maică-ta.
   - Mama mea.
   - Am zis că vorbim mai târziu. Mişcă-te.
   - Mama mea.
   El nu voia să o împuşte, nu voia să o omoare aşa de repede. Aşa că se ţinu fermă pe picioare şi luă poziţie.
   - Spune-mi ce legătură are mama cu toate astea.
   - Foarte bine, o să-ţi mai acord un minut. Dar, dacă îmi mai faci necazuri, te împuşc în genunchi. Nu te omoară, dar o să doară ca dracul
   - Mama mea, zise ea din nou şi verifică ceasul de la cuptor din spatele lui.
   Şi se gândi: „Xander. Unde era Xander?“
   - Mama ta? În afară de păsări sau pisici vagaboande pe care le-am omorât, ea a fost primul cadavrul pe care l-am văzut. Ce revelaţie! Era rece, iar ochii ei... Ochii ei! Mi s-a întărit aşa de tare!
   El râse la vederea expresiei de dezgust de pe faţa ei.
   - Aşa sunt făcut, Carsons. M-am născut pentru asta, la fel ca taică-tu. Am studiat, am cercetat. Cred că eu şi fratele tău mai mic am putea purta o conversaţie a naibii de interesantă despre asta.
   - Să nu te apropii de el.
   - El nu mă interesează. Tu m-ai interesat mereu. Am ştiut atunci la etaj, cu cadavrul rece al maică-tii alături, că într-o zi o să ţi-o trag. Apoi am descoperit cine erai, iar asta a făcut treaba şi mai bună. Acum mişcă-te sau te împuşc în genunchi. Poate că o s-o fac oricum. N-am mai început niciodată aşa până a...
   Se răsuci brusc când câinele atacă uşa asemenea unui taur. Lătrături sălbatice şi strigătele lui Chaffins explodară în aer.
   Când el întoarse arma spre uşă, Naomi ridică mâinile în aer.
   - Nu! Nu! O să merg de bunăvoie. O să merg.
   Se poziţionă în uşa din faţă, cu mâinile în aer.
   Mai era timp, mai era o şansă, se gândi disperată. Xander se va întoarce. Ea putea să se apropie suficient de el cât să se lupte, să-i smulgă pistolul. Sau să se îndepărteze suficient încât să poată fugi.
   - Afară pe uşă şi repede, altfel îţi jur că...
   Tag forţă deschizătura uşii, se pregăti şi sări. Când Chaffins întoarse pistolul spre ea, Naomi se aruncă peste câine.
   Şocul durerii îi seceră picioarele. Auzi scâncetul câinelui, în timp ce simţi o arsură puternică într-o parte, camera se învârti cu ea şi căzu peste Tag.
   - Căţea! Căţea proastă, căţea proastă!
   Naomi îi văzu chipul plutind spre ea, furia nebună din ochii lui.
   - Aşa vrei să se termine? Vrei un glonţ în creier? Poate că aşa trebuia să fie dintotdeauna.
   Ea se holbă la pistol, uşor nedumerită. De ce arăta aşa de mic? De parcă ar fi fost la 100 de kilometri depărtare.
   Apoi dispăru. Auzi strigăte, se gândi că se prăbuşise ceva, dar totul era foarte, foarte departe. Nimic nu mai avea de-a face cu ea. Nu când ea se pregătea să plutească departe.

       - Uită-te la mine! La naiba, Naomi, deschide ochii. Stai cu mine, fir-ar să fie!
   Durerea reveni, ca o arsură. Strigă din cauza asta şi deschise ochii.
   - Asta ţi-a atras atenţia. Îmi pare rău. îmi pare rău. Trebuie să aplic presiune pe ea.
   Xander îşi apăsă gura pe a ei.
   - Îmi pare rău că trebuie să te rănesc. Îmi pare rău.
   - Xander.
   Ea ridică o mână care parcă nu era a ei şi îi atinse tâmpla.
   - Sângerezi. Sângerezi tare.
   - Da. Şi tu. Ajutoarele sunt pe drum. Tu doar uită-te la mine. Vorbeşte cu mine.
   - Ai avut un accident.
   - Nu. O să fii bine. Totul o să fie bine.
   - Nu pot...
   Memoria îi reveni, alungând un pic durerea.
   - Tag. Câinele. Câinele.
   - Stai jos, stai liniştită! E în regulă. O să fie bine, auzi? Auzi asta? Auzi sirenele? Ajutoarele sunt pe drum.
   - A fost la noi în casă. Voia să împuşte câinele. Nu puteam să-l las să împuşte câinele. El... pistolul. Are un pistol.
   - Nu-1 mai are. Nu-ţi face griji din cauza lui. I-am spart nasul pentru tine, murmură Xander lipindu-şi fruntea de a ei.
   - Voiam să mă lupt. Voiam să încerc, dar câinele a venit să mă salveze. Trebuie să-mi închid ochii.
   - Nu, nu o face. Trebuie să te uiţi la mine. Trebuie să stai trează. Aici! strigă el. Grăbiţi-vă, pentru Dumnezeu. Nu pot să opresc hemoragia.
   - Tocilarul de la şcoală.
   -Ce?
   - Chaffins. Anson Chaffins. Spune-i lui Mason, zise ea şi îşi pierdu cunoştinţa.
   În ambulanţă se trezi şi leşină de mai multe ori, prinse frânturi de cuvinte, voci amestecate. Simţea mâna lui Xander strângând-o pe a ei şi o dată, când îşi întoarse capul, ar fi putut jura că văzuse câinele întins pe o targă lângă ea.
   - Anson Chaffins, zise ea din nou.
   - Am reţinut. Ei au reţinut. L-au prins. Stai calmă.
   Ea se trezi din nou, mişcându-se repede, cu luminile ca o ceaţă deasupra ei, voci, şi mai multe voci strigând termeni medicali, ca într-un episod din Anatomia lui Grey.
   - O să-ţi dau ceva pentru durere, auzi ea pe cineva.
   - O, da. Da, vă rog, zis ea.

       Furios că nu-i permiteau să intre la Naomi, Xander se certa cu o soră masivă care îi stătea în cale. Dacă ar fi fost bărbat, ar fi culcat-o la pământ.
   Tocmai se gândea să o facă oricum.
   -Trebuie să scoateţi câinele de aici şi să lăsaţi pe cineva să vă examineze rana de la cap.
   - Câinele e rănit. A fost împuşcat, pentru Dumnezeu.
   - O să vă dau numărul de la clinica veterinară de urgenţă. Dar trebuie să...
   - O să aveţi grijă de câinele ăsta.
   - Exact aşa, interveni Mason cu o expresie hotărâtă şi îi arătă legitimaţia. Glonţul e dovadă în acest caz şi trebuie îndepărtat. Câinele e un martor important şi trebuie tratat imediat.
   - Este un adevărat erou.
   - Aşa e. Vă sugerez să aduceţi un doctor, să pregăţiţi câinele pentru operaţie sau jur că o să vă arestez pentru obstrucţionarea unei investigaţii federale.
   Nu îl lăsau să fie cu Naomi, dar se mai relaxară şi-l lăsară să stea cu câinele cât îi fu îndepărat glonţul şi rana tratată. Şi cât îi curăţară propria rană şi o cusură.
   - O să fie bine.
   Chirurgul care se oferise să facă procedura cusu cu atenţie rana lui Tag.
   - O să-l doară şi va şchiopăta câteva zile. I-am dat nişte antibiotice şi o să scriu un raport pentru veterinar. Ar trebui să mai fie consultat o dată.
   - Mulţumesc.
   - O să mai doarmă încă o oră, aş zice. Pare să fie un câine bun.
   - E un câine al naibii de bun. Vă rog, Doamne, să afle cineva despre Naomi. Naomi Carsons. Doar... la naiba!
   - Trebuie să staţi nemişcat.
   Rezidentul care îi cosea fruntea se uită la chirurg.
   - Face treabă bună, mai lăsaţi-1 câteva minute. Mă duc să mă interesez de doamna Carsons.
   Înainte să apuce, intră Mason.
   - Cum merge?
   - Ambii pacienţi sunt bine. Unul mai cooperant decât celălalt însă.
   - Unde e ea? Cum se simte? La naiba! Cauţi aur în capul meu?
   - Acum o tratează. Dar o să fie bine. Glonţul a trecut prin ea şi în Tag.
   - Dovada dumneavoastră, domnule agent special.
   - Mulţumesc.
   Mason luă castronul cu glonţul.
   - A pierdut foarte mult sânge, iar un glonţ nu e niciodată un lucru bun, dar nu a atins niciun organ. Doar carne. Vor s-o ţină peste noapte. Probabil că vor să facă asta şi cu tine.
   Xander se pregăti pentru bătălia care va urma, pentru că era hotărât.
   - O să stau cu ea. La fel şi câinele.
   - Am aranjat deja. Eşti în stare să dai declaraţii? Pot să mai aştept.
   - Sunt bine. Spune-mi doar unde e individul ăsta Chaffins acum?
   - Într-o celulă din Sunrise Cove, dar oficial în custodia Poliţiei federale. Este examinat de un doctor care îi tratează rănile. Printre altele, i-ai spart nasul, i-ai scos trei dinţi şi i-ai rupt vreo trei coaste.
   - Serios?
   Xander se uită la mâna lui, flexă degetele dureroase şi încheieturile umflate.
   - Mulţumesc. Ştiu că o iubeşti, dar eu am iubit-o mai întâi, aşa că îţi mulţumesc că i-ai salvat viaţa surorii mele.
   - Nicio problemă.
   Mason îşi trase un scaun.
   - Acum spune-mi ce s-a întâmplat.
   El povesti totul de-a fir a păr.
   - Ar fi trebuit să-mi dau seama. Mi-am dat seama, dar prea târziu. De fapt, am crezut prostia cu micuţul Bobby de pe scaunul din spate. Iar când mi-am revenit, am ştiut că se dusese după ea. Te-am sunat în timp ce conduceam înapoi. Am parcat în spatele rulotei lui şi am fugit spre casă. Am auzit un foc de armă.
   El se opri şi închise ochii.
   - Am auzit împuşcătura. Am auzit-o ţipând. Când am intrat alergând, el stătea deasupra ei, vorbind aiureli şi cu pistolul îndreptat spre tâmpla ei. L-am tras de acolo şi l-am bătut până şi-a pierdut cunoştinţa. Ea şi câinele zăceau acolo, sângerând. Atât de mult sânge! Am înşfăcat nişte cârpe de vase şi am pus presiune pe rană, aşa cum ţi se spune mereu să faci. Am rănit-o. Am rănit-o.
   - El a rănit-o, îl corectă Mason.

      Ea visa că înoată, încet şi leneş printr-o apă de un albastru foarte deschis. Ieşi la suprafaţă, pluti, se scufundă din nou ca să alunece prin apă. în sus şi în jos, înăuntru şi afară, totul cald şi umed.
   La un moment dat în vis, castorii tăiau nişte copaci cu drujbele, un bâzâit puternic şi ritmic. Ea ieşi la suprafaţă şi i se păru că vede câinele sforăind într-un pat lângă ea.
   Ea râse în somn - auzi vocea lui Xander. „Nu m-ar deranja să-mi dea şi mie ce ţi-au dat ţie“.
   Zâmbind, ea se cufundă din nou.
   Se gândi la lumina lunii căzând în fâşii pe pat, la cum era să facă dragoste cu el deasupra şi sub acele fâşii de lumină. Îşi deschise ochii şi văzu că era lumina soarelui, care se strecura printre jaluzelele de la geam.
   - Uite cine s-a trezit! De data asta o să stai cu mine?
   Naomi se întoarse şi întâlni privirea lui Xander.
   El arăta aşa de obosit, se gândi ea, şi palid sub barba nerasă. Cu o vânătaie mare la tâmplă.
   - Noi... am avut un accident.
   - Nu chiar.
   - Nu-mi amintesc ce... îşi întoarse iar capul şi îl văzu pe Tag urmărind-o de pe patul de alături.
   - Doarme într-un pat. Iar noi suntem... Suntem la spital. A tras în mine. El a tras în noi.
   - Calmează-te!
   Xander îi apăsă mâna pe umăr şi o ţinu la locul ei.
   - Anson Chaffins.
   - Da. Da, îmi amintesc. îmi amintesc totul. A intrat în casă.
   - În dormitor. Ai dat drumul câinelui, el a aşteptat, a intrat pe acolo, te-a prins în bucătărie. Mason spunea că ai fost la şcoală cu el.
   - Da. Era cu un an mai mare. L-am cunoscut doar câteva luni - comitetul pentru anuar, ziarul şcolii. Dar era cu mine când am găsit-o pe mama. El a zis, mi-a spus că a fost o revelaţie pentru el. Spunea că şi el, şi tatăl meu s-au născut să fie ce au devenit. Şi că văzând cadavrul mamei mele i s-au deschis ochii. L-a excitat. în tot acest timp...
   - Nu te mai gândi la asta acum.
   - Cât de grav sunt rănită? Nu-mi ascunde nimic.
   - Ei bine, iubito, au făcut cât au putut, zise el şi râse când ea rămase cu gura căscată. Asta ar trebui să mai vindece din pesimism. Eşti bine. Cât de bine poate să fie cineva care a fost împuşcat. Te-a lovit în partea stângă, chiar deasupra taliei, a trecut direct prin tine şi în partea dorsală a câinelui. Şi el e bine. Şi deocamdată nu va primi Gulerul Ruşinii.
   - Fără Gulerul Ruşinii!
   Ea întinse mâna şi mângâie câinele.
   - Niciodată. Poate să poarte Pantalonii Eroului.
   - Ai sărit în faţa câinelui, aşa e? El voia să împuşte câinele şi tu ai sărit în faţa lui.
   - Tu nu ai fi făcut acelaşi lucru?
   - Mda.
   Mai tremurat decât ar fi vrut, Xander şuieră uşor.
   - Da, probabil. Idioţi.
   - Cum te-ai rănit la cap? Erai plin de sânge.
   - Rănile de la cap sângerează mult.
   - El a sunat. Asta e. Maşina în pană. El era. Ar fi putut să te omoare.
   - Dar n-a făcut-o.
   - Ar fi putut...
   - Dar nu a facut-o. Obişnuieşte-te cu asta.
   El îi duse mâna la buze şi o ţinu acolo, cutremurat pentru moment.
   - Încă trebuie să mă mai obişnuiesc cu ideea că aproape că te-a omorât. Suntem amândoi aici. Iisuse, Naomi, Iisuse, n-am ştiut că pot să fiu aşa de speriat şi să supravieţuiesc! N-am ştiut cât de rău era. Nu-mi dădeam seama, cum zăceai acolo, sângerând.
   - Tu m-ai salvat?
   El îşi apăsă iar buzele de mâna ei.
   - Tu ai fi făcut acelaşi lucru pentru mine.
   - Da, probabil. Suntem amândoi aici.
   Ea zâmbi când Tag îşi vârî nasul sub cealaltă mână.
   - Suntem toţi aici. Şi Chaffins?
   - Arestat. Nu ştiu unde îl duc, probabil că o să-l mute azi, ceva mai târziu. S-a răspândit vestea. Am stat şi am citit un pic pe telefon aseară. E în toate ştirile. Au vorbit şi de legătura ta cu Bowes, îmi pare rău.
   -Nu-mi pasă. Nu mai contează. N-ar fi trebui să las să conteze niciodată atât de mult. Cât trebuie să mai stau aici? Vreau să mă duc acasă.
   - O să te examineze, dar au zis că probabil vei putea pleca acasă azi.
   - Trebuie să mă duc acasă, Xander, dar înainte de asta trebuie să-l văd. Trebuie să-l văd pe Chaffins. Nu l-am văzut pe tatăl meu şi nici nu am mai vorbit cu el, dar o să-l văd şi o să vorbesc cu Chaffins.
   - OK. Hai să vedem cum ieşi de aici şi ce poate să aranjeze Mason.
   Fu nevoie de două ore, de o sumedenie de hârtii şi de avertismente şi trebui să plece intr-un cărucior, să folosească o intrare laterală, unde Mason aştepta cu o maşină.
   O ajută să se ridice, apoi doar o ţinu în braţe.
   - Ai arătat şi mai bine.
   - M-am şi simţit mai bine.
   Cu ajutorul lui, se sui în maşină, în timp ce Xander şi câinele se instalară pe bancheta din spate.
   - Presa e peste tot în oraş. Dacă vrei să faci asta, nu îi vei putea evita în totalitate.
   - Nu contează.
   - Avea o legitimaţie de presă, zise Mason în timp ce conducea. A venit la briefinguri, a rezervat o cameră de motel, deşi stătea în rulotă. Chiar când nu o folosea pentru alte motive.
   Doar un puşti deştept, tocilar, care mersese cu ea la un bal al şcolii şi care să dăduse de câteva ori la ea, neîndemânatic. Şi un monstru în tot acest timp.
   - Îşi ţinea victimele acolo, la fel ca Bowes în pivniţă.
   - Da. Campinguri diferite, nume diferite. Adunase mai multe cărţi de identitate în ultimii ani. Se pricepe la computere.
   - Întotdeauna s-a priceput.
   - A ţinut un jurnal cu victimele sale - nume, locuri, date. Are fotografii cu ele. Avem suficiente dovezi să-l închidem pentru o duzină de vieţi. Nu va mai trebui să-ţi faci vreodată griji pentru el.
   - Nu-mi fac. N-o să-mi fac. Le-ai spus unchilor că sunt bine?
   - Da, am vorbit cu ei. Nu-ţi face griji.
   - Nu vreau ca ei să-şi facă. O să-i sun cum ajungem acasă.
   - Acasă o să iei una din pastilele alea, zise Xander, şi o să dormi frumuşel.
   - Probabil că nu o să protestez. Te mai duci să-l vezi pe Bowes?
   - Da, zise Mason. Dar poate să mai aştepte.
   El intră în oraş şi trase în locul de parcare cel mai apropiat de poliţie, pe care îl eliberaseră pentru el. În momentul în care Xander o ajută pe Naomi să coboare din maşină, reporterii se năpustiră spre ei, strigând.
   - Şi Tag. Trebuie să-l vadă şi pe câine.
   Sam Winston le deschise uşa şi ieşi afară.
   - Dacă nu vă daţi înapoi şi nu vă opriţi din strigat, o să vă arestez pentru tulburarea ordinii publice. Acesta e oraşul meu şi pot s-o fac.
   Închise uşa şi o luă pe Naomi de mână.
   - Acesta e şi oraşul tău. Eşti în stare de asta? Eşti sigură?
   - Da, n-o să dureze mult.
   Nu e atât de diferit, se gândi, nu e atât de diferit de acea secţie de poliţie din urmă cu mulţi ani. Acolo îl duseseră pe tatăl ei într-una din celulele din spate, din spatele uşii de oţel.
   - Mason, Xander şi Tag, noi toţi.
   O durea să-şi ţină spatele drept, dar avea să reziste. Trebuia să intre dreaptă, să nu se aplece. Când intră, Chaffins se dădu jos de pe patul pe care stătea tolănit. Şi în ciuda ochilor învineţiţi şi a nasul umflat şi bandajat, a buzei sparte, zâmbi, dezvelind gaura cu dinţi lipsă.
   - Fratele cel mic, maimuţa unsuroasă şi câinele. Ţi-e frică de mine, Naomi?
   - Absolut deloc. Voiam doar să te privim în ce va fi de-acum înainte mediul tău natural.
   - O să scap, se răsti el în timp ce Tag mârâia profund din gâtlej.
   - Nu, n-o s-o faci.
   - O să scap şi o să vin după tine. Va trebui mereu să te uiţi peste umăr.
   - Nu, n-am să fac asta.
   Ea puse o mână pe braţul lui Xander şi îl simţi vibrând.
   - Vrei să ne laşi un minut?
   - Sigur, zise Xander, dar se apropie mai întâi de celulă şi întinse mâna, iute ca un şarpe, şi îl trosni pe Chaffins de gratii.
   Ea nu auzi ce îi şopti Xander acestuia în ureche, dar văzu doar că Chaffins se albise.
   - Să te ia naiba! Ar fi trebuit să te omor în bătaie.
   - Dar n-ai făcut-o, zise Xander uşor şi făcu un pas în spate să se uite la Naomi. Nu te mişti din locul ăsta decât dacă se întoarce.
   - Nu-ţi face griji.
   Ea îi luă mâna şi-i sărută pumnii învineţiţi.
   - Şi tu, Mason. Doar pentru un minut.
   - Sunt la uşă, zise el.
   Naomi aşteptă, studiindu-1 pe Chaffins, văzând băiatul care fusese odată, monstrul care era acum.
   - S-ar putea să se scrie cărţi despre tine.
   - Cu siguranţă.
   - Ba chiar să se facă filme. Poţi să te bucuri de gloria bolnavă pe care cei ca tine o gustă. Nu mă deranjează. Dar eu şi tot restul lumii vom şti că, atunci când ai venit după mine, ai pierdut. Ai pierdut, Chaffins. L-am pus pe tata într-o celulă şi el a însemnat odinioară ceva pentru mine. Acum te-am pus şi pe tine într-o celulă şi tu nu însemni nimic.
   - Ai avut noroc. Data viitoare...
   - Continuă să visezi. Sper că o s-o faci. În fiecare noapte rece şi întunecată să mă visezi.
   - Tu o să mă visezi.
   - Nu. O să uit de tine, aşa cum am uitat în toţi aceşti ani. Sunt fiica unui monstru, iar monştrii nu mă sperie. Haide, Tag. Hai să-ţi găsim un os.
   - Întoarce-te! Întoarce-te aici că n-am terminat cu tine!
   - Dar eu cu tine, da!
   Ea continuă să se îndepărteze.
   - Te simţi mai bine? o întrebă Xander.
   - Da. Da, mă simt mai bine. Dar, o Doamne, o să mă simt şi mai bine când o să ajung acasă şi o să iau pastila aia.
   Naomi îşi închise ochii pe drum, ca să se poată concentra să alunge durerea. Trebuia doar să i ajungă acasă, să se relaxeze.
   Oftă de uşurare când maşina se opri.
   - Cu siguranţă, pastile, dar mi-ar plăcea să stau întinsă pe verandă... A cui maşină e aia?
   Înainte ca Mason poală vorbi, uşa principală de intrare a casei se deschise brusc.
   - O, Doamne, o Doamne!
   Lacrimile i se revărsară, în timp ce Seth deschidea uşa de la maşină.
   - Nici să nu te gândeşti să cobori singură. O să te duc eu în braţe.
   - Aţi venit, sunteţi aici! Sunteţi amândoi aici? Cum? Nu, nu poţi să mă duci în braţe, pot să merg.
   - Nu mergi nicăieri.
   Harry îl studie pe Xander.
   - Tu eşti Xander?
   - Da. O duc eu.
   Ca să rezolve lucrurile, Xander îşi strecură braţul pe sub picioarele ei, îl puse pe al doilea pe spatele ei şi o ridică cu grijă.
   - Du-o direct în pat. Am pregătit totul pentru ea.
   - Nu, vă rog. Sunt bine. Aş vrea să stau pe verandă. Vreau să vă îmbrăţişez pe amândoi.
   - O să aduc perne, zise Seth şi fugi să le găsească.
   - Am făcut limonadă roz, îţi aminteşti?
   - Cu gheaţă zdrobită.
   Ea luă mâna lui Harry, în timp ce Xander o purta în braţe.
   - Când aţi venit? Cum aţi ajuns aici aşa de repede?
   - Avion particular. Avem şi noi relaţii. Fetiţa mea, murmură el şi îi sărută mâna. Oamenii tăi au zis că putem intra, Mason. Au terminat treaba. Şi tu ai adus o echipă să.
   - Da, e curăţat, îi zise el lui Naomi.
   Când ajunseră pe verandă, Seth se agita cu perne şi cu o pătură. Şi pusese o vază cu flori pe masa mică.
   - Uite, poţi să o aşezi aici. Xander o puse jos, iar Seth se lăsă în genunchi şi o strânse în braţe. Draga mea, fetiţa mea.
   - Să nu plângi, să nu plângi. Sunt bine.
   - Are nevoie de o pastilă, adăugă Xander. Îmi pare rău, dar chiar are nevoie de o pastilă pentru durere.
   - Îţi aduc nişte limonadă ca s-o înghiţi. Vrei şi tu limonadă? îl întrebă Harry pe Xander.
   - Aş ucide pentru o bere.
   - O să-ţi aduc o bere. Mason?
   - Trebuie să plec, dar o să mă întorc. Acum trebuie să plec.
   - Întoarce-te la cină. O să gătesc ceva spectaculos.
   În timp ce Harry se grăbi înăuntru, Seth se ridică în picioare, încă plângând, se întoarse şi îl luă pe Xander în braţe.
   - Ah! făcu Xander şi se uită în ochii umezi şi zâmbitori ai lui Naomi. OK.
   - Eşti şi vei fi mereu un erou pentru mine, zise Seth şi îi trase nasul uşor. Ea e lumina vieţii mele. Ea şi Mason sunt lumina vieţilor noastre.
   - O luminează frumos şi pe a mea.
   - Trebuie să plec.
   Mason îl sărută pe Seth pe obraz.
   - Aşază-te. Respiră.
   - Nu încă. Băiatul ăsta e chipeş, adăugă el cu o ridicătură din sprâncene către Naomi. Are nevoie de nişte gheaţă pentru mâini. Sper că l-ai bătut pe ticălosul ăla mic de-a văzut stele verzi.
   - I-a spart nasul şi i-a scos trei dinţi, zise Naomi.
   - Bravo!
   Harry apăru cu un pahar mare umplut cu gheaţă spartă şi un lichid roz garnisit cu o felie de lămâie. I-1 întinse lui Naomi, iar lui Xander îi dădu o bere.
   - Sunt Harry, iar ea e fata mea. Mă bucur să te cunosc, Xander.
   - Mă bucur să te cunosc.
   El scoase un flacon cu pastile şi îi puse una în palmă.
   - Ia asta.
   - De fapt, vreau să aştept până când...
   - Ia-o.
   Ea oftă, dar înghiţi pastila.
   - Oh, Harry, nimeni nu face limonadă roz ca tine.
   - Ai putea mânca? Ceva moale şi calmant. Ouă cu brânză pe pâine prăjită?
   Naomi începu să plângă din nou.
   - Mâncarea mea favorită când eram bolnavă, Harry.
   - O să fac ouă pentru amândoi. Şi o să-i pregătesc acestui câine minunat ceva special. Astăzi nu mănânci boabe, băiat curajos ce eşti!
   Tag îi oferi o privire plină de adoraţie şi-şi puse capul pe piciorul lui Harry.
   - Nişte vită. O să-i spunem Vită a la Tag.
   Când Harry intră înăuntru, Tag şchiopătă după el. Înainte ca Xander să poată să bea din bere, Seth apăru grăbit cu o pungă plină de gheaţă.
   - Uite aici. De ce nu te aşezi pe balansoar? Naomi poate să-şi pună picioarele la tine în poală. Bagă mâna în gheaţă, bea-ţi berea. Şi uite ce privelişte superbă! E cea mai frumoasă zi din viaţa noastră. Cum e perna ta, draga mea?
   - E bine, sunt bine.
   - Când o să fii pregătită, Xander o să te ducă la etaj ca să poţi să dormi o vreme. O să fim toţi aici. Chiar aici.
   - Sunt aşa de bucuroasă că aţi venit.
   - O să mă duc să-l ajut pe Harry. Chemaţi-mă dacă aveţi nevoie de ceva.
   Ea zâmbi şi sorbi din limonadă când el se duse în casă.
   - Mi se pare ca un vis. Tu ştiai că sunt aici?
   - Mason mi-a spus. Au venit dis-de-dimineaţă cu avionul.
   - O să-ţi placă de ei.
   - Îmi place deja de ei. Ce să nu-mi placă? Am o bere şi o să primesc ouă cu brânză pe pâine prăjită.
  El puse gheaţa la o parte ca să scoată telefonul.
   - O să răspund mai târziu. Primesc întruna telefoane şi mesaje de ore bune. Toată lumea vrea să ştie cum te simţi, să vină să te vadă. Să aducă mâncare, flori, Dumnezeu ştie.
   - Toată lumea?
   - Zi numele cuiva. Pariez că fie a sunat, fie a trimis mesaj.
   Ca o familie, se gândi ea. Prieteni şi o comunitate care pot fi o familie dacă permiteai asta.
   - Am putea invita pe câţiva, lui Harry îi place să gătească pentru multă lume. E drăguţ că vor să vină. Sunt doar obosită. Cred că pastila îşi face efectul.
   - Mâine. Pot să vină mâine, dacă te simţi în stare.
   - E probabil mai bine. E OK acum.
   - Este?
   - Da. N-o să te întreb ce i-ai zis, dar îţi mulţumesc pentru orice i-ai fi spus de l-a făcut să se albească.
   - Tu i-ai dat lovitura de graţie.
   - Da, eu l-am terminat, aprobă ea. Sunt unde vreau să fiu, cu cine vreau să fiu şi nu mai am de gând să mă mai îngrijorez pentru legături de sânge şi despre cum vor reacţiona oameni de care nu-mi pasă.
   - Foarte bine.
   - Şi îmi place locul ăsta. îmi place să mă uit peste apă şi să ştiu că o voi face în fiecare zi de-acum înainte.
   - E un loc bun. Ar trebui să ne căsătorim acolo, în curtea din spate.
   - E un loc bun pentru... Ce?
   - Toamna e frumos, toate culorile alea.
   El bău din bere, gânditor.
   - Octombrie. Asta ţi-ar da timp să pregăteşti ce cred femeile că au nevoie pentru aşa ceva. Flori şi b rochie şi mai ştiu eu ce.
   - Dar să ne căsătorim? Asta e...
   - Aşa cum trebuie să fie.
   El o mângâie în treacăt cu mâna lui mare pe pulpă.
   - Ai timp până în octombrie să te obişnuieşti cu ideea. Asta e destul.
   - Tu chiar consideri asta o cerere în căsătorie?
   - Eu cred că e perfect, zise Seth din uşă, apoi îşi şterse lacrimile şi intră înapoi în casă.
   - O să-ţi iau un inel. O să avem o viaţă frumoasă aici.
   -N-am zise că...
   - O s-o faci, zise el uşor. Te iubesc, Naomi. Acesta e începutul, finalul şi tot ce mai e între astea două.
   El se uită la ea cu ochii lui albaştri.
   - Tu mă iubeşti.
   - Da. Chiar te iubesc. Doar că nu m-am gândit niciodată la căsătorie.
   Ea îi luă mâna rănită şi puse iar gheaţa peste ea.
   - Dar cred că m-aş putea obişnui.
   - Foarte bine. Octombrie. Orice altceva e negociabil.
   - Unchii vor dori să fie un spectacol pe cinste.
   - De ce n-ar vrea? ridică el din umeri. Spectacolele sunt în regulă, câtă vreme avem asta.
   El se aplecă şi-şi atinse buzele de ale ei.
   „Câtă vreme e iubire”, se gândi ea şi oftă sărutându-1. „Şi un loc bun, solid unde să-şi construiască viaţa împreună."
   O viaţă plină de răsărituri de soare şi liliac, şi prieteni, şi momente liniştite.
   Şi un câine tare, tare bun.

                           SFÂRȘIT