Fetele din Idlewild, Simone St. James

 ...............................................................

4-5

           Ridică ochii și văzu că Roberta se uita la ea peste masă. Zâmbea palid, de parcă i-ar fi citit gândurile Fionei.

   - Chiar că vrăjeală proastă, spuse ea.
   Fiona înghiți în sec. Era obosită, și din pricina asta devenise înceată. Pierdea controlul asupra interviului - asta dacă îl deținuse vreo clipă.
   - Mai am câteva întrebări, spuse ea, încercând să pară stăpână pe ea. Cunoști o femeie pe nume Margaret Eden?
   Roberta scutură din cap:
   - Nu, draga mea, îmi pare rău. Nu o cunosc.
   - Nici pe fiul ei, Anthony Eden? Ei sunt cei care au cumpărat Idlewild și se ocupă de renovări.
   - Atunci îmi pare rău pentru ei, dar nu, nu îi cunosc.
   - Ai idee de ce ar vrea să renoveze școala și s-o dea în folosință?
   Zâmbetul acela reveni:
   - Oamenii care nu cunosc domeniul Idlewild se uită la el și se gândesc că ar putea fi o investiție bună. Dar se înșală.
   Fiona o privi drept în ochi:
   - De ce? Din cauza lui Mary Hand?
   Nici urmă de surpriză, de ironie, de amuzament pe figura Robertei. Doar în ochi îi apăru un soi de blândețe nouă care semăna mult cu mila:
   - E tot acolo, nu-i așa? spuse ea. Firește că Mary e tot acolo. Ai și văzut-o.
   - Dumneata ai văzut-o? întrebă Fiona răgușit.
   - Fiecare fată care a mers la Idlewild a văzut-o pe Mary. Mai devreme sau mai târziu.
   Povestită cu calm și pe un ton cât se poate de rațional, nebunia de a fi văzut o fantomă devenea parte din cotidian.
   Fiona zări adevărul gol-goluț în ochii celeilalte femei.
   - Ce ți-a arătat? o întrebă.
   Nu voia să recunoască în fața lui Margaret Eden ce se întâmplase, cât de ciudat fusese să vadă transformate în realitate cele mai adânci și mai dureroase amintiri ale sale. Dar era altceva să-i povestească Robertei.
   Roberta stătuse la Idlewild; știa.
   Roberta scutură din cap:
   - Nu contează ce mi-a arătat mie. Ce ți-a arătat ție? Asta e întrebarea pe care ar trebui să ți-o pui.
   - Nu înțeleg, spuse Fiona. Cine era? Cine era Mary Hand?
   Roberta ridică din umeri:
   - Existau tot felul de zvonuri. Că murise pentru că rămăsese încuiată pe dinafară, în frig - ăsta era unul. Altul, că bebelușul ei era îngropat în grădină.
   Fiona se gândi la grădina plină de umezeală, la silueta pe care i se păruse că o vede cu coada ochiului. Nu. Imposibil.
   - Era un cântecel, continuă Roberta, un cântecel pe care fetele îl transmiteau din generație în generație; îl scriam în manuale, pentru ca fetele care veneau după noi să fie pregătite. Mary Hand era o fată care-i moartă și-ngropată. Prietenă ar vrea să-ți fie. Las-o afară pe vecie!
   Zâmbi, parcă mulțumită că-și amintește tot textul.
   - Nu știu răspunsul, Fiona, dar am stat la Idlewild 3 ani și pot să-ți spun ce cred. Cred că Mary Hand a fost acolo înaintea școlii. Cred că face parte din acel loc - că a făcut parte din el înainte chiar ca prima clădire să fie construită. Noi am pătruns în căminul ei. Nu știu ce formă lua înainte de construirea școlii, dar asta face ea - ia diverse forme, îți arată lucruri, te face să auzi lucruri. Nu am nicio îndoială că, la un moment dat, a fost o persoană în carne și oase, dar acum e doar un ecou.
   Fionei i se uscase gâtul. Se gândi la silueta pe care o văzuse, la fata în rochie neagră și cu voal.
   - Al cui ecou?
   Roberta se întinse peste masă și atinse ușor fruntea Fionei, chiar între sprâncene, cu un singur deget.
   - Al ceea ce este aici, spuse ea. Și aici, adăugă, arătând spre inima Fionei. Așa ne sperie pe toate. Ce poate fi mai înspăimântător de-atât?

CAPITOLUL 22

    Portsmouth, New Hampshire
   Noiembrie 2014

     Fiona tremura când ajunse înapoi la mașină. Pielea o strângea, iar ochii îi ardeau. Simt că explodez, își zise ea, căutând prin geantă un elastic pentru păr. Își făcu o coadă strânsă la-ntâmplare și o prinse cu elasticul, ascultându-i plesnetul. Fantome și bebeluși morți și fete ucise. Ce mai urmează?
   Își puse mâinile pe volan, deși mașina era parcată încă, și inspiră adânc.
   Era într-o parcare cu plată de pe Strada Islington și, cât stătuse ea în cafenea cu Roberta, cineva pusese peste tot fluturași, strecurându-și reclamele enervante pe parbrizul fiecărei mașini. Hârtia fâlfâia în bătaia umedă a vântului. Ca să-l ia de acolo, ar fi trebui să iasă din mașină și să-l scoată de sub ștergător, o acțiune care, brusc, îi părea extrem de obositoare.
   Interviul cu Roberta i se tot învârtea prin minte în vreme ce încerca să și-l ordoneze cumva. De ce nu folosise reportofonul, ca să nu rateze nimic? Era un gest care îi intrase în reflex; cu toate astea, nici măcar nu-și pusese reportofonul în geantă. În disperare de cauză, scoase carnetul și începu să-și aștearnă gândurile cât erau încă proaspete.
   Știa despre Ravensbruck, scrise. Sonia trebuie să-i fi spus. A evitat să-mi răspundă la întrebarea despre asta.
   Rememorând conversația, realiză că asta era tactica pe care trebuia s-o abordeze. Nu să noteze ce spusese Roberta, pentru că multe dintre cele spuse de ea nu erau decât confirmări ale unor lucruri pe care Fiona le știa deja. Trebuia să se gândească mai degrabă la subiectele pe care Roberta le evitase cu atâta viteză și ușurință de parcă ar fi returnat mingi într-un meci de tenis.
   Știa că dosarele de la Idlewild s-au pierdut, mâzgăli Fiona la repezeală. Cum? Nu putea să afle decât dacă le-ar fi căutat.
   Asta o puse pe gânduri o clipă. Devenită adult și avocat, nu era de neînchipuit că Roberta ar fi încercat să investigheze, să afle ceva despre dispariția vechii ei prietene. Când crescuse, își folosise puterea de avocat ca să-și elibereze unchiul și să-i facă viața cât putea de frumoasă. Poate că încercase să îndrepte lucrurile și în privința morții Soniei, mai ales de vreme ce era convinsă că Sonia fusese victima unei crime. Poate că obținuse acces la același dosar de dispariție pe care Jamie îl scosese din arhivele poliției din Barrons, dosarul care, de fapt, nu spunea nimic. Existența dosarelor Idlewild fusese singura scăpare a Robertei; nu știa despre asta și era extrem de interesată să afle cât mai mult.
   Fusese singurul moment în tot interviul când Fiona reușise să întrezărească ceva dincolo de fațada calmă, construită cu grijă.
   Așa că următoarea întrebare pe care o notă Fiona era logică: Știe Roberta cine e criminalul?
   Apoi: Și ascunde asta?
   Chiar o îndurerase vestea că trupul Soniei a fost găsit în acel puț - nu jucase teatru. Dar Fiona se strădui să revadă cu ochii minții acel moment, în detaliu. Roberta arătase tristețe și durere. Nu și mirare.
   Futu-i. Futu-i. Fionei îi venea să se dea cu capul de volan. Văzuse asta, dar momentul trecuse prea repede și ea fusese prea încurcată în propriile idei. O fraierise o femeie de 79 de ani. O femeie care timp de 30 de ani a avut o carieră de succes ca avocată, dar totuși. Niciodată să nu faci presupuneri, Fiona, îi spuse Malcolm în gând.
   De pe scaunul din dreapta, unde zăcea, căzut din geantă, îi sună telefonul.
   Tresări și, preț de-o clipă, speră că era Jamie. Dar nu era el, ci Anthony Eden.
   Ce voia? S-o cheme la o altă întâlnire cu mama lui? Se cam săturase de bătrâne enervante pe ziua de azi. Ignoră apelul și dădu pagina carnetului; începu o filă nouă.
   Scrise titlul: Potențiali suspecți.
   Părea că în 64 de ani nimeni nu încercase măcar acest exercițiu logic de bază, așa că avea să-l facă ea. Începu cu varianta evidentă, cea despre care directoarea părea să fie convinsă.
   Un băiat.
   Asta ar fi însemnat că Sonia avea un fel de legătură romantică ilicită. Ar fi trebuit s-o țină ascunsă de școală, pentru că, dacă s-ar fi aflat, ar fi fost exmatriculată. Ar fi trebuit să fie un băiat din zonă, de vreme ce în epoca pre-Internet și pre-Facebook n-avea cum să întâlnească un băiat din altă parte. Părea puțin probabil, dar Fiona nu îl excluse de pe listă pentru că, dacă era adevărat, atunci aproape sigur că Roberta - colega de cameră și prietena ei - ar fi știut despre asta. Și era clar că păstrase secretul Soniei în tot acest timp.
   Mai scrise o variantă: Un străin.
   Acum, povestea se lăbărță și căpătă alte valențe. Aceasta era teoria lui Ginette Harrison, cum că Sonia fusese aleasă special. De un ucigaș care trecea pe acolo, unul întâmplător, poate un bărbat care făcea livrări sau vreun alt lucrător de la școală. N-am văzut picior de bărbat vreme de 5 ani, spusese Roberta. Adevăr sau minciună? De ce ar acoperi Roberta un grădinar care i-a ucis prietena? Sau vreun necunoscut de pe stradă? Trebuia să ia în calcul din nou posibilitatea ca Roberta să mintă din motive care-i scăpau Fionei.
   Dacă Roberta acoperea, într-adevăr, ceva, asta ducea la: Una dintre fete e criminala. Poate că însăși Roberta, sau CeCe Frank, sau Katie Winthrop.
   Noi am știut mereu, spusese Roberta. Sonia n-ar fi fugit fără valiză. Fetele puteau să protesteze, să susțină că Sonia n-ar fi dispărut așa, pur și simplu, ca să pară nevinovate. Fetele aveau și ocazia, și acces facil la Sonia, iar Sonia avea încredere în ele. Nu fusese folosit un pistol sau vreo altă armă în comiterea crimei; doar o piatră sau o lopată, ceva la care fetele aveau acces.
   Nu era greu să-ți închipui o ceartă care degenerase, un impuls de moment, cadavrul fusese aruncat ca să se mușamalizeze povestea, iar fetele conveniseră să se acopere una pe cealaltă și să nu se dea niciodată în vileag.
   Și motivul? Ce fel de motiv le trebuia unor adolescente? Gelozie, respingere, vreo greșeală imaginară? Supremele „fete răutăcioase”, fapt care explica de ce Roberta nu se mirase, de ce voia acces la dosarele de la Idlewild: ca să găsească orice posibil indiciu din acele dosare și să-l înlăture.
   Explica și de ce spusese clar și răspicat că nu știa unde sunt acum celelalte două fete - și asta putea fi o minciună.
   Teoria asta se potrivea cu toate detaliile, dar era teoria pe care Fiona o ura cel mai tare. Închise ochii și încercă să-și dea seama de ce.
   Era prea la-ndemână. Ca un thriller construit din clișee. Ce poate fi mai sinistru decât o adolescentă? Furioasă, duplicitară și plină de ură. Tuturor le place să-și închipuie un sabat vrăjitoresc alcătuit din adolescente care-și ucid colega nevinovată, pentru că e mai ușor și mai sexy decât să și-o închipuie pe Sonia lovită în cap de un localnic care probabil că ar fi avut nevoie de versiunea din anii ’50 a tratamentului psihiatric, eventual un localnic care a și violat-o înainte. Dar dacă ar fi fost un accident, o întâmplare nefericită și nu o crimă plănuită, atunci fetele ar fi fost îngrozite.
   Primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să ascundă ce se întâmplase.
   Ura ideea asta. Dar trebuia să recunoască faptul că era posibil să se fi întâmplat așa. Era posibil să fi băut o cafea cu ucigașa Soniei - sau cu femeia care o acoperă pe ucigașa Soniei, o colegă de școală.
   Poate că Fiona prefera să-și închipuie un bărbat făcând asta, sau chiar un băiat, dar nu o fată. Și trebuia să recunoască: avea legătură cu uciderea lui Deb. Mereu își dorise ca Tim Christopher să fie ucigașul lui Deb. Mereu își dorise să creadă că un bărbat sinistru, crud și cu mâini mari îi omorâse sora nevinovată. Pentru că se potrivea.
   Dar nimeni nu-l văzuse pe Tim comițând crima. Și nimeni nu-l văzuse descotorosindu-se de cadavru.
   Și, pentru prima oară în 20 de ani, Fiona lăsă cuvintele să-i pătrundă în cap, ca un curent de aer rece intrat pe o fereastră crăpată: Oare să se fi înșelat?
   Tim își susținuse mereu nevinovăția. Normal; așa făceau aproape toți criminalii condamnați. Dar dacă la închisoare ajunsese cine nu trebuia? Dacă ucigașul lui Deb era încă liber?
   Ucigașul Soniei scăpase. Probabil că persoana respectivă era moartă, după ce trăise toată viața cu crima nedescoperită a unei fete de 15 ani. Sau poate că persoana încă trăia și era în vârstă. Poate că avusese chiar o carieră de succes ca avocat, născuse 2 copii și își petrecuse dimineața jucându-se de-a șoarecele și pisica într-o cafenea din New Hampshire, cu Fiona.
   Nu există dreptate, îi spusese Malcolm cândva, dar tot o susținem. Dreptatea este un ideal, nu o realitate.
   Dacă Tim Christopher ar fi nevinovat, asta l-ar ucide pe tatăl ei.
   Afară, vântul rece își luă avânt, iar fluturașul de sub ștergător fâlfâi. Fiona se holbă la el, transfigurată.
   Nu era un fluturaș. Era un bilet.
   Ieși din mașină și îl înșfacă, mai să-l rupă-n două. Se repezi înapoi în mașină și trânti portiera; netezi biletul și se uită lung la el.
   Scris de mână, cu pixul, pe o foaie de caiet.
   „Vino să ne vedem în spatele bisericii la ora unsprezece, asta scria.”
   Și dedesubt: „Nu cauți destul de adânc.”

CAPITOLUL 23

       Barrons, Vermont
   Noiembrie 1950

     Katie

     - Probabil că sunt ciudați de la circ, spuse Katie, așezată picior peste picior pe marginea patului ei, de unde o urmărea pe Sonia cum își face bagajele. El e cel mai gras om din lume, iar ea e femeia cu barbă. De asta locuiesc singuri de atâta vreme, fără copii.
   - Tu uiți că i-am văzut, zise Sonia împăturind calmă o fustă și punând-o în valiză. Nu sunt ciudați. I-am cunoscut când am ajuns în America.
   - Și au uitat de tine timp de 3 ani, remarcă Katie. Poate că au fost ocupați cu construirea celulei în care o să te țină.
   Nu știa de ce spunea lucrurile astea ambalate în glume. Era crud și nepotrivit din partea ei, având în vedere ororile din trecutul Soniei. Dar părea că nu se poate opri.
   Nu vreau să pleci.
   Pe Sonia nu o atingeau săgețile lui Katie. Era calmă și fericită, ba chiar puțin îmbujorată de nerăbdare. La fel ca celelalte trei fete, nu plecase niciodată de la Idlewild, nici măcar pentru o după-amiază, de când ajunsese aici.
   - Îți strângi toate lucrurile, remarcă CeCe, de pe podea, unde își butona radioul deși era dimineață, imediat după micul dejun și riscau să fie prinse; ascultau radioul numai noaptea. Pleci doar pentru două zile, continuă ea. De ce îți iei uniforma?
   Katie răspunse în locul Soniei, care tăcea:
   - Pentru că ea crede că oamenii ăia o s-o păstreze.
   - Taci, Katie, spuse Roberta.
   Răsfoia Anuarul Fetelor lui Blackie și nu ridică ochii din el când o apostrofa pe prietena ei. Oricum, o făcuse fără pic de răutate.
   - S-ar putea să mă păstreze, spuse Sonia, punând în valiză și teancul jenant de mic de lenjerie intimă. Altfel, de ce mi-ar cere să-i vizitez după atâta timp?
   Ridică privirea, iar străfulgerarea de speranță din ochii ei, pură și dezbrăcată, așa cum i se arătă înainte ca Sonia s-o ascundă, o făcu pe Katie să simtă o împunsătură de durere. Știa că e o tâmpită. Tâmpită și meschină. Voia ca Sonia să fie fericită, însă nu plecând, nu mergând undeva să stea cu niște străini.
   Și dacă străinii aceia nu voiau s-o păstreze pe Sonia la ei după ce vizita se termina? Ce avea să se întâmple atunci cu speranța din ochii Soniei?
   Sonia mai pusese ceva carne pe ea în ultimele săptămâni. Se mai împlinise puțin, ochii nu-i mai erau duși în fundul capului, coatele nu-i mai erau așa de ascuțite și osoase. Nu era drăguță - Katie știa asta și constata cu acea detașare supremă a ființelor frumoase că nimeni nu era „drăguț” pe lângă ea - dar pielea îi căpătase o nuanță mai sănătoasă, iar ochii o sclipire mai calmă. Fusta de uniformă îi rămăsese scurtă și începuse să-i fie prea strâmtă la șolduri, deși bustul ei era o cauză pierdută și probabil că așa avea să rămână. Când scăpăm de aici, visă Katie, o să-i iau un sutien din ăla cu burete.
   La Idlewild nu erau reviste de cinema - nu erau deloc reviste - dar unele profesoare purtau sutiene care făceau ca trupurile lor să semene cu niște navete spațiale moi, așa cum li se ghiceau pe sub bluze. Pe Katie o fascina ideea, nu pentru că găsea atractivă chestia asta, ci pentru că instinctul ei animalic îi spunea că era atractivă pentru băieți. Dacă șoldurile îi mai cresc puțin și dacă îi iau un d-ăla și dacă îi încrețesc părul... Ah, ce amuzant avea să fie să aibă 18 ani.
   Atunci își aminti că s-ar putea ca Sonia să nu plece de aici odată cu ele.
   - Sunt sigură că sunt niște monștri, spuse ea, fără să se poată opri, fără să poată opri vorbele ce-i zgâriau gâtlejul ca să iasă de acolo.
   - Taci, o repezi CeCe, dezlipindu-și privirea de radioul ei. Monștrii nu există.
   Tăcură toate; niciuna nu credea asta, nici măcar CeCe.
   Katie ridică ochii și îi întâlni pe ai Soniei; ochii aceia calmi, care o priveau. Se oprise din făcut bagaje.
   - O să mă-ntorc duminică, zise ea încet.
   Speranța care dispărea de pe fața prietenei ei era o imagine mai rea decât orice, așa că, desigur, dispoziția perversă a lui Katie înclină în direcția opusă:
   - Ar fi mai bine dacă te-ar păstra, zise ea. În felul ăsta poate că găsești o cale să-mi strecori reviste deocheate.
   Roberta râse, luându-și ochii din Anuarul Fetelor lui Blackie, iar Sonia se strâmbă.
   - Și dacă n-au reviste deocheate?
   - Atunci, fă bine și găsește o cale să faci rost de ele, prostuțo, o instrui Katie. Ceri o alocație.
   - Eu vreau ciocolată, spuse CeCe, devenită brusc atentă.
   - Cărți, adăugă Roberta. Pentru Dumnezeu, fă-ne rost de ceva de citit care să nu fie Amantul doamnei Chatterley. Deja am învățat pe dinafară fragmentele deocheate.
   Se auzi un țiuit dinspre radioul lui CeCe, iar fata răsuci un buton.
   - Ai grijă cu chestia aia, că rămânem fără ea, o avertiză Katie.
   - Până acum nu ne-a auzit nimeni, remarcă CeCe. Mie-mi place. Vreau să știu ce emisiuni sunt la ora asta, dimineața.
   - Probabil că nimic.
   Katie se uită la Sonia cum își pune caietul în valiză, împreună cu stiloul. Peria de păr, cămașa de noapte.
   - Nu cred că transmisiile încep atât de devreme, continuă ea.
   Radioul țiui din nou când CeCe răsuci butonul. Sonia se uită la cartea din mâna Robertei.
   - Poți s-o iei cu împrumut, dacă vrei, spuse ea.
   Roberta se uită la ea. Privirea ei calmă se pierdu o fracțiune de secundă, lăsând loc unei tresăriri pe care numai cineva care o cunoștea bine ar fi observat-o. Katie, însă, îi citi gândurile perfect, de vreme ce le oglindeau pe ale ei. S-ar putea să nu te mai întorci.
   - Nu, îi zise ea Soniei, după ce-și calmă și glasul. Dacă nu te vor, vino înapoi. Noi o să fim aici.
   - O să întârziați la oră, remarcă Sonia, închizând capacul valizei peste dureros de sărăcăciosul ei conținut. N-aveți Latină?
   Chiar aveau să întârzie la oră. După prima oră de curs aveau o pauză de 30 de minute și o cam depășiseră. Curând, cineva - Susan Brady, supraveghetoarea căminului, sau însăși Lady Loon - avea să bată în uși, țipând că leneșele trebuie să-și adune lucrurile. Cu toate astea, nu se mișcă nimeni.
   - La ce oră ai autobuzul? întrebă CeCe pentru a zecea oară, deși toate știau răspunsul.
   - La 12, răspunse Sonia, așa cum o făcuse de 10 ori. Ar trebui să pornesc spre stația de autobuz în curând.
   - Ai biletul? întrebă Roberta.
   Sonia încuviință. Rudele ei îi trimiseseră prin poștă biletul când acceptase invitația. Grijulie, îl pusese în buzunarul hainei ei de lână, ca să nu-l piardă - de parcă ar fi avut așa de multe lucruri, încât era în pericol să le rătăcească.
   Acum, în ciuda entuziasmului de mai devreme, până și Sonia părea îndoită. Își luă pantofii și se așeză pe marginea patului ei, unde se încălță încet.
   Radioul din mâinile lui CeCe se opri din bâzâit și din el răzbătură armoniile unui cvartet masculin. Peste muzică se auzi o voce: Bine ați venit la emisiunea „Răsăritul cu Pilcrow Soap”!
   - Răsăritul a fost acum câteva ore, icni Katie.
   - Ssst, zise Roberta.
   Sonia continuă să se încalțe încet.
   Cântecul merse mai departe, dulce și alunecos, cu note care treceau cu ușurință de la o voce la cealaltă. Sweet dreams of you, sweet dreams are true... sweet dreams of us saying Yes, I do... Fetele ascultară în tăcere, hipnotizate, fără să le mai pese de profesoare sau supraveghetoare sau de Latină. Câteva momente plăcute, de liniște tihnită, genul pe care numai radioul li-l putea oferi, câteva momente umplute doar de sunetul lumii de afară, unde oamenii trăiau și cântau și ascultau muzică. Oameni normali într-o lume normală.
   Undeva în depărtare, pe un hol, se trânti o ușă. Radioul țiui în mâna lui CeCe și cântecul se întrerupse.
   Se auzi iar preț de câteva clipe, apoi dispăru. Dinspre cutiuță venea doar tăcere. Nici bâzâit, nici muzică. Numai tăcere.
   - Ce-ai făcut? întrebă Roberta.
   CeCe se holbă la radio:
   - Nimic! N-am atins nimic.
   De pe hol se auziră pași.
   - Vine cineva, șopti Katie, iar buzele i se răciră și amorțiră de frică dintr-odată.
   CeCe scutură din cap.
   - Eu...
   Se auzi o răsuflare. Cineva inspiră, apoi expiră. Dinspre radio.
   Katie simți cum îi pulsează tâmplele și vederea i se întunecă. Mai auzise aceeași răsuflare, o simțise, la detenție specială.
   E aici.
   Cele patru fete încremeniră ca un tablou; niciuna nu se clinti. Iar dinspre radio, spărgând tăcerea ce respira, se auzi - subțire, ascuțit, înnebunitor - plânsul disperat al unui bebeluș. Se estompă, ca și cum s-ar fi îndepărtat.
   Apoi reveni.
   CeCe trânti radioul cu o bufnitură. Îi trase un șut zdravăn care-l trimise sub pat, izbindu-l de perete, iar plânsul copilului se întrerupse.
   Cineva bătu cu putere în ușă:
   - Doamnelor! strigă Lady Loon prin panoul din lemn, făcându-le să tresară. Doamnelor! Ați întârziat la oră!
   O clipă, nu se mișcă nimeni, de parcă toate patru ar fi înghețat. Apoi Katie se întinse, luă mâna rece-sloi a Soniei în mâna ei și se uită în ochii fetei:
   - Du-te, îi spuse.

CAPITOLUL 24

      Portsmouth, New Hampshire
   Noiembrie 2014

      În Portsmouth nu era o singură biserică. Erau multe, iar Fiona îl înjură în gând pe cel sau cea care îi lăsase biletul anonim. La care dracu’ de biserică se referea? New England nu ducea deloc lipsă de biserici.
   Oftă lung și se uită la ceasul de pe telefon. Era 10 și 45.
  Oare ar trebui să mai stea 15 minute și să facă jocul acestei persoane, sau să pornească mașina și să plece? Știa deja că o aștepta un drum lung pe șoseaua udă spre Vermont și voia să se reapuce de dosarele de la Idlewild pe care abia dacă apucase să le răsfoiască. Voia să discute cu Malcolm. Și, dacă se putea, chiar și cu Jamie.
   Totuși... „Nu cauți destul de adânc.”
   Fir-ar să fie.
   Părea că persoana, oricine ar fi fost, știuse cum să-i intre în sufletul de jurnalistă și să-i activeze curiozitatea - care oricum nu dormea niciodată. Și care probabil că avea să-i aducă moartea cât de curând. Dar era dimineață în însoritul New Hampshire, stratul subțire de zăpadă se topea și pensionarii ieșiseră la plimbare, înainte să intre în cafenelele cochete ascunse sub copertine drăguțe.
   Nu apucase să proceseze pe de-a-ntregul acest gând când ieși din mașină și trânti portiera în urma ei. Umplându-și nările cu aerul rece, se duse spre capota mașinii - acolo unde cel care lăsase biletul ar fi trebuit să stea ca să pună hârtia sub ștergător - și făcu o rotire lentă de 360 de grade, scrutând orizontul.
   Dacă te uitai așa, n-aveai cum s-o ratezi. La doar câțiva metri distanță era o biserică - una dintre specialitățile istorice din New England, construită din cărămidă roșie, cu o turlă înaltă și complicată, drăguță ca un tort de nuntă.
   Ceasul montat la jumătatea turlei arăta ora exactă. Fiona plecă din parcare și porni spre ea, traversând aleile pavate cu piatră de râu. Se apropie suficient cât să citească placa de la intrare, pe care scria că se numește Biserica de Nord și că a fost întemeiată în 1671, dar că această clădire datează din 1855.
   Ușile erau deschise, iar în dreptul lor stătea un banner textil pe care scria „Bine ați venit”. Fiona o ocoli și ajunse în spatele bisericii.
   Nu văzu pe nimeni; tot turiști și pensionari, și un cerșetor așezat pe jos, cu spatele sprijinit de zidul bisericii și cu genunchii strânși. I se păru ciudat, pentru că rareori vedeai cerșetori în zonele turistice ca aceasta; de obicei îi alungau paznicii sau polițiștii. Se mai uită o dată la el și realiză că și el se uita la ea.
   Era un bărbat slab și șleampăt ca un copil, cu părul rar pieptănat spre spate; totuși părea să aibă vreo 30 de ani. Când îl privi mai bine, Fiona realiză că nu cerșea; nu avea niciun carton și nici vreo șapcă așezată lângă el, în care să-i pună lumea bani. Stătea pur și simplu rezemat de zid și se uita la ea. Fața îi era palidă și suptă, ochii duși în fundul capului, iar hainele, deși de bună calitate, erau uzate. Nu era vreun individ fără adăpost, ci un bărbat căruia i se cam terminase norocul, poate chiar bolnav, obișnuit să stea pe pământul rece și să se uite la oamenii care trec pe lângă el.
   Se apropie de el și îi arătă biletul:
   - Pe mine mă cauți?
   Bărbatul nu-și luă ochii din ai ei. Se uită la ea multă vreme. Fiona văzu în privirea lui nesiguranță, calcul și furie amestecată cu teamă. Ai grijă cu ăsta, își spuse.
   În cele din urmă, omul zâmbi și se ridică, sprijinindu-se în continuare de zidul bisericii.
   - Bună, Fiona, zise el.
   Femeia făcu un pas în spate, dintr-odată bucuroasă că erau într-un spațiu deschis, ziua-n amiaza mare, înconjurați de oameni. Fusese o greșeală să vină.
   - Te cunosc cumva?
   - Îmi pare rău pentru bilet, spuse el, văzându-i reacția. Nu știam cum să te abordez altfel. Mi s-a părut cea mai bună variantă.
   - Păi, iată-mă. De unde mă cunoști și ce vrei?
   Bărbatul își mută greutatea de pe un picior pe celălalt. Acum, că erau față-n față, nu făcu niciun gest de apropiere.
   - Eu sunt Stephen, spuse el. Stephen Heyer.
   Fiona scutură din cap. Își dădu seama că nu era bolnav; era sănătos, avea ochii limpezi și atenți. Culoarea cenușie a pielii și faptul că era atât de slab indicau mai degrabă o dependență.
   El se uită în zare, peste umărul ei, ca și cum ar fi încercat să-și găsească vorbele. Fiona se gândi că omul nu-și făcuse un plan anume. Cel mai probabil, nici nu crezuse că ea o să țină cont de bilet. Bărbatul se scărpină în cap cu o mână neliniștită.
   - Te-am urmărit din Barrons până aici.
   Fiona simți cum îi îngheață sângele-n vene.
   - Te-ai întâlnit cu femeia aia, continuă Stephen Heyer. M-am gândit că poate... dar n-am recunoscut-o. Nu știu cine e.
   Se uită din nou la ea, iar Fiona văzu ceva sincer în ochii lui, o disperare care părea dureros de familiară.
   - Femeia aia are vreo legătură cu Tim Christopher?
   Fiona mai făcu un pas în spate, ca și cum ar fi pălmuit-o.
   - Du-te dracului, îi spuse, pe cel mai rece ton cu putință, ca să-și acopere teama și brusca nesiguranță.
   Se întoarse pe călcâie și plecă. Îl auzi în spate, ținându-se după ea:
   - Așteaptă, spuse el. Ai tot mers la Idlewild. La renovări. Te-am văzut acolo.
   Ce dracu’ era asta? Un joc prostesc? Nu se opri.
   - Lasă-mă-n pace sau chem poliția.
   - Eu merg la Șoseaua Old Barrons, câteodată dorm acolo, spuse el urmărind-o în continuare, parcă simțind nevoia să se explice. Bătrânul care avea cinematograful ăla în aer liber mă mai lasă să stau acolo.
   - Te duci acolo să te droghezi? îi aruncă ea peste umăr.
   - Nu, nu, protestă el. Am niște probleme, da, dar nu din cauza asta. Nu despre asta e vorba.
   Mintea Fionei rula la capacitate maximă. Dacă tipul e din Barrons, atunci sigur știe despre Deb. E cam de vârsta ei, ceea ce înseamnă că era adolescent când s-a întâmplat. Își stoarse iar creierul să-și amintească de un Stephen Heyer, încercând să pună numele într-un context, dar era sigură că nu mai auzise niciodată de el, că nu fuseseră colegi de școală. Se gândi că trebuie să fie vreun ciudat, vreun nemernic, eventual unul care vrea s-o sperie ca să-i dea bani. N-avea nevoie de rahaturi de genul ăsta. Chiar nu.
   - Te-am văzut, spuse el.
   Mergea umăr la umăr cu ea. Transmitea o vibrație curios de joasă, ca și cum energia lui vitală ar fi fost atât de redusă, încât nu putea fi periculos. Din instinct, Fiona știu că n-avea rost să țipe sau să fugă; dacă se urca în mașină și pleca, el ar fi renunțat, pur și simplu, înfrânt. Așa că porni hotărâtă spre parcare.
   - Părul ăla roșcat, continuă el, e inconfundabil. Te-am văzut - sora lui Deb Sheridan, jurnalista, întorcându-te la Idlewild. Căutai, căutai, nu? S-au apucat să renoveze locul ăla, iar tu nu poți să te ții departe de el. Mi-am dat seama că asta faci: cauți, cauți. Crezi că nu-nțeleg, dar să știi că nu-i așa.
   Fiona se întoarse și îl fixă cu privirea. Nu mințea; chiar spunea adevărul, cel puțin el avea convingerea asta.
   - Ascultă-mă, îi spuse ea. Nu știu ce crezi tu că știi și oricum mă doare-n cot. Înțelegi? Nu mă mai urmări, sau chem poliția. Nu știu ce rahat nebunesc ai tu în cap acum, dar te sfătuiesc s-o lași baltă. Iar pe mine să mă lași în pace. Ce fac eu nu e treaba ta.
   - Vrei răspunsuri, spuse Stephen.
   Nu părea drogat, dar Fiona se întrebă cât trecuse de la ultima doză.
   Bărbatul continuă:
   - Vrei o... încheiere, nu? Parcă așa îi zice. Așa îi spun terapeuții și ăia de la grupurile de sprijin și psihologii care te consiliază după ce ai pierdut pe cineva. Dar nimeni nu-ți spune că ăsta e un cuvânt plin de rahat care nu-nseamnă nimic.
   Se uită la ea, iar Fiona văzu în ochii lui frustrare, un soi de durere nebună care îl sfâșia și pe care drogurile nu reușeau s-o amorțească.
   - Crezi că eu am ajuns așa pentru că am avut parte de o încheiere? zise Stephen, arătând spre propria persoană.
   - Ce fel de încheiere? întrebă Fiona, cu gura uscată.
   - Nu cauți suficient de adânc, spuse Stephen, ca un ecou al biletului pe care i-l lăsase. Eu caut o încheiere de 20 de ani. Exact ca tine. Dar eu am căutat mai adânc. Și te-am găsit pe tine.
   Fiona scutură din cap:
   - Nu știu ce dracu’ zici acolo.
   - Știu ce simți.
   Dintr-odată, devenise ciudat de coerent; un evanghelist cu ochi strălucitori ce propovăduiește adevărul pe care-l cunoaște cel mai bine.
   - Toți sunteți aici - spuse el, atingându-și tâmpla - și nu puteți să ieșiți. Vă învârtiți în cerc. Vă gândiți, vă gândiți - vă gândiți mereu, în pana mea. Terapeuții și psihologii nu-nțeleg. Ei vor să vorbești și să scrii chestii și să le împărtășești, dar nimic nu alungă asta. Eu m-am apucat de droguri. Tu te duci să te plimbi la Idlewild.
   Cuvintele lui păreau s-o lovească, s-o nimerească drept în stomac.
   - Ai cunoscut-o pe sora mea? suflă Fiona.
   - Nu, zise Stephen Heyer. Dar vreau să-l văd mort pe Tim Christopher.
   - Ce?!
   Fiona încercă să-și revină, să redevină rațională:
   - Ești vreunul d-ăla care susține pedeapsa cu moartea?
   În Vermont nu exista pedeapsa cu moartea.
   - Mă doare-n cur de pedeapsa cu moartea, spuse Stephen, cu ochii aprinși. Vreau doar să-l văd mort. Nu pentru ce i-a făcut surorii tale. Pentru ce i-a făcut surorii mele.
  Există momente când pare că totul se schimbă, când lumea începe să semene cu un caleidoscop de jucărie, din acela pe care îl dai unui copil, un tub ieftin de plastic care, odată întors, face ca totul să fie altfel. Fiona se uită la bărbatul din fața ei și calmul din centrul Portsmouth-ului dispăru, culorile se schimbară, aerul prinse alt miros. Totul zbură în sus, se făcu țăndări, apoi ateriză. Capul îi bubuia.
   - Cine era sora ta? Ce i-a făcut Tim?
   - Cine este sora mea, o corectă el, amar. Helen Elizabeth Heyer, născută în 9 iulie 1973. Ai vrea s-o cunoști?
   Aproape că nu mai avea glas, dar nu ezită; cuvintele ieșiră din ea așa cum o făceau de fiecare dată când era surescitată ca acum, neliniștită, cu nebunia curgându-i prin vene:
   - Da. Aș vrea.
   - Mașina mea e parcată acolo, spuse el, arătând în josul străzii.
   Zâmbi când văzu expresia ei.
   - Cum dracu’ crezi puteam să te urmăresc până în New Hampshire? Sunt drogat, în pana mea, nu boschetar. E un Chevy albastru. Ies din parcare și te aștept.
  - Unde mergem? întrebă Fiona, care-și simțea tâmplele pulsând.
   - Înapoi în Vermont. Merg eu în față. Tu te ții după mine.

CAPITOLUL 25

      Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

      Secția de poliție din Barrons începuse să se golească la ora 5; cei din tura de zi își strângeau lucrurile și plecau acasă. Peste noapte rămânea cineva la dispecerat, dar, într-un oraș atât de mic ca Barrons nici nu era nevoie de mai mult. Câțiva polițiști erau „de gardă” în caz de urgență, iar un ofițer de serviciu rămânea până la miezul nopții în eventualitatea unor certuri domestice, plângeri legate de zgomot sau petrecăreți de prin baruri care beau peste măsură, dar asta era tot. Parcarea era aproape goală când Fiona ajunse acolo cu mașina; mai era doar SUV-ul lui Jamie.
   Cu un dosar în mână, Fiona intră pe ușa din față și văzu dispecerul așezat la recepție. Părea să aibă aproape 70 de ani și răsfoia liniștit o revistă de pescuit. Ridică privirea, ușor mirat.
   - Vă ajut? spuse el.
   Omul știa cine e. Sigur că știa. Fiona era în stare să-și înghită diploma de jurnalism dacă omul ăsta nu știa că ea e fiica lui Malcolm Sheridan și că se vede cu unul dintre colegii lui polițiști. Dar nu spuse asta.
   - Îl caut pe Jamie. E pe aici?
   - Ați venit să reclamați o infracțiune?
   - Am venit să-l văd pe Jamie.
   Dispecerul împinse spre ea un clipboard:
   - Va trebui să semnați în condică. Nume, adresă, act de identitate.
   Era vrăjeală. Doar erau în Barrons, nu la închisoarea Riker’s.
   - Spuneți-mi doar unde îl pot găsi.
   Sprâncenele lui albe și stufoase urcară a uimire:
   - Va trebui să cer aprobarea superiorului meu ca să las o jurnalistă să intre.
   - Dacă știți că sunt jurnalistă, atunci știți și cum mă cheamă. Scrieți dumneavoastră acolo, zise ea, împingând clipboard-ul înapoi, apoi trecu pe lângă el înainte ca bărbatul să poată protesta.
   Nu mai intrase niciodată în secție, nici măcar atunci când murise Deb.
   Polițiștii o audiaseră acasă, în sufrageria familiei, cu părinții lângă ea. Ultima dată a văzut-o pe sora mea duminică, atunci când a venit în vizită la cină. Nu, n-am mai vorbit cu ea de atunci. Nu, nu știu unde putea să se ducă. Apoi, după ce fusese găsit cadavrul: Nu, n-a zis niciodată că ar urmări-o sau că ar amenința-o cineva. Da, îl cunosc pe Tim Christopher. Nu, n-am vorbit cu ea în seara aceea. Polițiștii care discutaseră cu ea erau epuizați. Șocați, poate depășiți complet de situație. Niciunul dintre ei nu era Garrett Creel.
   Jamie era la biroul lui, un spațiu mic, delimitat de separatoare, în sala principală de lucru a secției, în fața unui computer de la începutul anilor 2000. Era în uniformă, dar cu capul descoperit și cu primii nasturi ai cămășii descheiați, lăsând să se vadă tricoul alb de dedesubt care contrasta cu bleumarin-ul. Era clar că auzise vocea Fionei, pentru că deja era cu ochii pe ea când femeia intră pe după colțul biroului de dispecerat; o privi rece și prudent cum se apropie de el.
   - Vreo problemă? zise el.
   - Putem să vorbim undeva?
   O mai privi puțin; Fionei îi era clar că Jamie își dăduse seama că nu venise din motive personale. În fond, la ce se aștepta? Ca ea să vină la el la serviciu, când el avea treabă, ca să-și rezolve problemele din relație? O cunoștea prea bine ca să-și închipuie asta despre ea.
   Jamie aruncă o privire spre dispecerat, apoi spre ceilalți polițiști din încăpere - unul își punea haina, altul stătea lângă cafetieră - și se ridică.
   - Hai cu mine.
   O conduse într-o cameră de interogatoriu, un spațiu strâmt cu două scaune puse de-o parte și de alta a unei mese. Nu exista nicio oglindă-geam, ca în serialele polițiste. Fiona se întrebă dacă Tim Christopher fusese vreodată în camera asta, dacă stătuse pe unul dintre scaunele alea.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Jamie, închizând ușa în urma lor.
   Fiona se uită la el. Jamie: înalt, cu umerii lați, cu părul blond închis, puțin cam lung și dat pe spate, o umbră aurie de barbă. Îi fusese dor de el – dar când Jamie era în uniformă nu-i mai părea atât de familiar, nu mai semăna atât de mult cu bărbatul care-i spusese Bună pentru prima oară într-un bar, într-o seară de vineri. Uniforma avea efectul ăsta, îl transforma în altcineva.
   - Îți sună cunoscut numele Helen Meyer? îl întrebă ea.
   - Nu.
   - Gândește-te bine. Un caz de agresiune. Nerezolvat. Fata aproape că a murit.
   Jamie își puse mâinile în șold, cu arătătoarele în dreptul buzunarelor - postura clasică a unui polițist care te trage pe dreapta - și își îngustă privirea, gândindu-se.
   - Nu, nu cred. Când a fost asta?
   - A fost atacată în 1993, zise Fiona. Avea 20 de ani. Acum are 41.
   - Aveam 8 ani în 1993, remarcă Jamie.
   - Dar nu-ți sună cunoscut? insistă Fiona. A fost găsită lângă ușa din spate a casei părintești. Probabil că, atunci când s-a întâmplat, tocmai venea pe alee și se pregătea să intre în casă. Cineva a lovit-o cu un obiect contondent, cel mai probabil o bâtă de baseball. Nu i s-a furat nimic. Când a ieșit tatăl ei să ducă gunoiul, a găsit-o mai mult moartă decât vie, dar sângele era cald încă. Totul s-a petrecut rapid și fără zgomot.
   Jamie se uită lung la ea. Fiona vedea în ochii lui că se gândește și calculează. Că analizează toate unghiurile. Jamie nu mințise; probabil că, într-adevăr, habar n-avea despre ce caz vorbea ea.
   Dar știa că Fiona nu venise acolo degeaba. Știa că avea un scop. Și încerca să-și dea seama care era acela. Pe fața lui nu se citea confuzia, ci hotărârea de a-și da seama ce anume urmărește, ca să poată construi o apărare în avans.
   - A supraviețuit? întrebă el. N-ai zis că ar fi vorba despre o crimă.
   - A supraviețuit, zise Fiona, înghițind în sec. Este internată într-un centru de îngrijire pe termen lung din Bowfield. Funcțiile cognitive i-au fost afectate și nu se poate descurca singură. Abia dacă poate alcătui cuvinte și îndeplini acțiuni simple. De la atac n-a mai fost în stare să rostească o propoziție întreagă.
   Ridică dosarul pe care îl adusese:
   - Am fost la ea în după-amiaza asta. Nimeni nu a fost arestat, Jamie. Nimeni nu a văzut atacul, iar Helen nu-și poate identifica atacatorul. Ar fi trebuit să moară.
   Jamie scutură din cap:
   - Ce legătură are asta cu mine, Fee?
   Femeia trânti dosarul pe masă ceva mai tare decât intenționase. Ține-ți firea, Fiona. Ține-te de fapte. Deschise dosarul și scoase foile pe care printase niște articole de ziar; făcuse asta acasă, înainte să vină aici:
   - E interesant. Povestea a făcut vâlvă la vremea respectivă. Poliția a apelat la presa locală pentru ajutor. Autoritățile au făcut un apel la orice persoană care văzuse atacul, orice persoană care văzuse un străin în cartier, să sune și să ofere informații. Era o tragedie - o fată drăguță de 20 de ani, aproape omorâtă în bătaie pe pragul casei părintești și găsită de tăticul ei care ieșise să ducă gunoiul. Bătută în timp ce părinții erau în casă, mâncau cina și se uitau la Jeopardy, zise ea, răsfirând foile. Dar nicăieri în articolele astea nu scrie ce mi-a povestit fratele ei în după-amiaza asta. Helen avea un iubit - un iubit nou. Era înalt, frumos, bogat, iar ea era încântată. Îl chema Tim Christopher.
   Jamie se uita la articole - în deschidere era fotografia de la școală a lui Helen Heyer, cu fața ei ovală, frumoasă, zâmbitoare, încadrată de părul negru pe care și-l dăduse cu grijă peste umăr, ca să arate bine în poză - dar când auzi numele lui Tim ridică ochii brusc.
    - Ce?
   - Părinții ei nu știau. Relația era fizică, iar părinții ei ar fi fost distruși să știe că fata lor renunțase la virginitate - dar fratele aflase. Fata l-a pus să jure că o să-și țină gura, l-a implorat să nu le spună părinților despre Tim. Era îndrăgostită. În cea mai mare parte a timpului, credea că Tim este minunat. Fratele ei zice că, uneori, devenea retrasă și tăcută după câte vreo ceartă cu Tim. Dar apoi îl ierta și toate erau bune și frumoase. Exceptând faptul că nu le spusese părinților, era exact povestea lui Deb, numai că petrecută mai demult. Deb fusese așa de încântată când începuse să iasă cu Tim! Avea 20 de ani și credea că lumea are de oferit lucruri mai importante și mai bune decât viața din Barrons alături de părinții ei tocilari cu venituri medii. Avea visuri mari alături de Tim, probabil pentru că Tim însuși i le promisese. Iar Helen era Deb, cu 1 an înainte ca Deb să-l întâlnească pe Tim și să moară.
   Pe fața lui Jamie văzu că acesta știa. Îl privi cu atenție. Nu știa despre Helen neapărat, dar informația nu-l mirase și nici nu-l șocase. În ochii lui se citea o grea cunoștință de cauză, de parcă tocmai ar fi auzit ceva ce nu știa, dar bănuise. Totuși, atunci când vorbi, vocea îi era încordată și defensivă:
   - Tim a fost considerat suspect?
   - Când fratele lui Helen le-a spus polițiștilor despre Tim, l-au interogat. Acasă la părinții lui, nu la secție. O simplă conversație, după care au lăsat-o baltă.
   - Atunci, înseamnă că a avut un alibi.
   - A spus că era la film când s-a întâmplat - singur. Nu a existat nimic care să-i susțină afirmația. Mai mult, a susținut că nu o cunoaște pe Helen Heyer, că habar n-are cine e și că în mod cert nu sunt împreună.
   - Poate că spunea adevărul.
   Fiona îl privi, șocată:
   - Realizezi că vorbim despre un om condamnat la închisoare pe viață, nu?
   - Faptul că a comis acea crimă nu înseamnă că a comis-o și pe asta, oftă Jamie. Fiona, ți-am zis: nu știu nimic despre cazul ăsta. Dar dacă nu a fost făcută nicio arestare, este pentru că polițiștii care s-au ocupat de anchetă nu au găsit destule probe ca să aresteze un suspect. Treaba lor este să închidă cazuri, să urmeze fiecare fir. Cauți ceva ce nu e acolo.
   - Nu e acolo? aproape că țipă ea. Dacă poliția și-ar fi făcut treaba, măcar puțin, Tim ar fi fost arestat înainte ca Deb să apuce măcar să-l cunoască. Deb ar fi în viață.
   - Asta presupunând că Tim a comis atacul, contracara Jamie, arătând spre articolele înșirate pe masă. Fata de aici a fost lovită cu o bâtă de baseball, nu strangulată. A fost lăsată lângă casa părintească, nu aruncată pe un câmp. Deb a fost văzută cu Tim de nenumărate ori, fata asta nu. Ce dovadă ai că ieșeau măcar împreună?
   - A recunoscut în fața fratelui ei.
   - Și fratele l-a văzut? Tim a venit la ei acasă? I-a cunoscut pe părinți? A vorbit cineva cu el la telefon? Polițiștii ar fi întrebat prietenii și familia dacă au văzut-o vreodată cu el. Au făcut asta?
   Fiona tăcu.
   - Deci au făcut-o, conchise Jamie. Așadar, ea nu le-a zis nimic părinților despre iubitul ăsta fabulos cu care chipurile se vedea, și nu le-a zis nici prietenilor. Știa o singură persoană, fratele ei. Iar el era credibil?
   - Se droga, spuse Fiona. Lucrurile s-au înrăutățit după atacul asupra surorii lui. Dar atunci când s-a întâmplat nu era dependent. Doar un adolescent care se prostea.
   - Pentru Dumnezeu, Fiona. Stai să asculți basmele unui drogat? Cu el ai vorbit, nu? Cu fratele.
   Fir-ar să fie. Știa că o să se întâmple așa, că asta o să fie atitudinea lui, și o enerva la culme.
   - Să știi că spune adevărul, zise ea, străduindu-se să nu ridice tonul. Știe bine ce i-a spus sora lui. Memoria îi e perfectă.
   Jamie o privi cu ochi reci:
   - Și pe tine cum te-a găsit? El te-a găsit, nu-i așa? A găsit o cale de a te aborda și de a te atrage în povestea lui. Ești o femeie deșteaptă, Fee, dar în secunda în care cineva rostește numele surorii tale te prostești de tot.
   Se holbă la Jamie de parcă atunci l-ar fi văzut prima oară.
   - Du-te-n pula mea, scuipă ea. E cel mai crud lucru pe care mi l-ai spus vreodată.
   - Eu sunt crud? Aveai de gând să te duci la tatăl tău cu povestea asta? Așa te gândiseși? Să deschizi răni vechi cu o teorie nesusținută cum că moartea fiicei lui putea fi prevenită? Dovezile tale sunt strânse din auzite, de la o fată care n-a mai vorbit de douăzeci de ani și de la un drogat. O să-l omori cu căcaturile astea.
   Inspiră adânc, apoi continuă:
   - Dar e un sacrificiu acceptabil, nu? Viața ta, a tatălui tău, propria fericire, relația noastră - toate astea reprezintă un sacrificiu acceptabil din punctul tău de vedere. Cazul ăsta a costat deja mariajul părinților tăi și viața mamei tale. Ce mai contează puțină nefericire adunată la grămadă?
   Cuvintele o făcură să se strâmbe - dar simțea că abia acum, după 1 an petrecut împreună, ajungeau la miezul problemei.
   - Crezi că ar trebui să renunț, spuse ea.
   - Evident că asta cred. Și știi de ce? Pentru că fix asta ar trebui să faci, dracului, odată.
   - Serios? Sau are cumva legătură cu neprețuita ta poliție? întrebă ea, împungându-l cu fiecare cuvânt. În cazul ăsta, anchetatorii au făcut rahatul praf, Jamie. Știi la fel de bine ca mine că, de fiecare dată, iubitul e făptașul. Crezi că a venit cineva, de nicăieri, cu o bâtă de baseball? A crezut cineva chestia asta, fie și pentru o clipă? Dar vorbim despre Tim Christopher, nu? Bogat, arătos, provenind dintr-una dintre cele mai bogate familii din zonă. Vai, nu! N-are cum să fie iubitul! Vă rugăm să ne scuzați pentru deranj, noi ne retragem!
   - Fir-ar al dracului, Fee! urlă Jamie, roșu la față.
   - Vrei să vorbim despre sacrificii acceptabile? îi spuse Fiona. Care ar fi un sacrificiu acceptabil pentru tine? Este acceptabil că nu a fost rezolvat niciodată cazul lui Helen, că atacatorul ei a scăpat basma curată, doar pentru ca familia Christopher să nu fie deranjată cu prea multe întrebări? Este un sacrificiu acceptabil să mă dai și pe mine la o parte, ca să nu mai pună nimeni întrebări acum? Pentru ca poliția să nu mai fie criticată? Totul merge ca uns dacă le lăsăm cum au picat.
   Jamie respira greu, făcând eforturi uriașe să nu-și piardă controlul.
   - Trebuie să pleci, spuse el cu voce joasă, plină de furie stăpânită. Trebuie să pleci în secunda asta.
   - Ai dreptate, zise Fiona. Chiar trebuie.
   Își adună hârtiile, le puse înapoi în dosar, apoi ieși pe ușă.

CAPITOLUL 26

      Noiembrie 2014
   Barrons, Vermont

     Când ajunse acasă, în apartamentul ei, Fionei îi era foame.
   Scoase o cutie de biscuiți sărați din dulap și rămase în picioare lângă blatul din bucătărie, unde se apucă să-i înmoaie într-un borcan cu unt de arahide și să-i mănânce așa, cu ochii la dosarul în care erau articolele despre Helen Heyer; refuza să se gândească la Jamie. Îi era greu să se uite la poza lui Helen cea de 20 de ani, cu ochii de culoarea cerului senin și cu părul negru, mătăsos, și s-o compare cu fața celei pe care o văzuse în după-amiaza asta. Helen cea de patruzeci și unu de ani era pustie, confuză, cu ochii duși în fundul capului și cu colțurile gurii căzute, cu părul încărunțit. Părea să aibă cel puțin 50 de ani. Stătuse pe scaunul din colțul camerei de spital și se uitase neliniștită la fratele ei, frecându-și încheieturile degetelor de la mâna stângă cu degetele de la dreapta, ca și cum ar și încercat să se calmeze.
   Jamie avea dreptate: cele două atacuri nu semănau aproape în nicio privință, dar Fiona știa, în adâncul ei. Nu semănau pentru că Tim Christopher era impulsiv. Crimele nu fuseseră plănuite; pur și simplu făcuse exact ce-i venise, într-un moment de furie oarbă provocată de o fată. Îi venise s-o stranguleze, pe bancheta din spate a mașinii. Îi venise să-i tragă una cu o bâtă de baseball. Orice, numai s-o reducă la tăcere pentru totdeauna. Fusese atât de neatent, încât se ștersese de sângele lui Deb pe propriii jeanși.
   Cât de rece fusese vocea lui Jamie când îi spusese Ce mai contează puțină nefericire adunată la grămadă?
   Dă-o-n mă-sa. Fiona deschise dulapul de sub chiuvetă și scoase sticla de vin pe care o ținea acolo pentru urgențe. Zăcuse în dulap de la Crăciun, fiindcă, pentru Fiona, foarte puține lucruri erau urgențe care să necesite chardonnay, dar dă-o-n mă-sa. Sora ei era moartă, viața ei amoroasă era praf, cariera la fel, iar ea mânca biscuiți sărați morfoliți în unt de arahide, singură în apartamentul ei. Era cazul să bea un pahar.
   Tocmai luase o înghițitură mică și o străbătuse acel fior care însoțea întotdeauna prima gură de vin, când începu să-i sune mobilul. Era Anthony Eden, din nou. Oftă și răspunse:
   - Fiona Sheridan.
   - Fiona, spuse Anthony. Am tot primit telefoane de la oameni din presă despre cadavrul găsit la Idlewild. Ce le zic?
   - Telefoane? De la cine?
   Bărbatul îi spuse două nume pe care Fiona nu le recunoscu, probabil jurnaliști de mâna a doua sau independenți.
   - S-a dus vorba, spuse el. Ce să le zic?
   Fiona mai luă un biscuit și scormoni cu el prin borcanul cu unt de arahide. Nu-i mai era foame.
   - Spune-le că încă nu faci declarații, îl sfătui ea. Că aștepți ca poliția să anunțe familia. Așa merge treaba, întâi află familia, apoi presa. Sonia Gallipeau nu avea familie, dar vrăjeala asta avea să țină, măcar puțin.
   - Bine, spuse el, ușurat. Mai e ceva.
   - Ce-i?
   - Am auzit că ai reușit cumva să găsești dosarele de la Idlewild.
   Asta o luă prin surprindere:
   - De unde dracu’ știi asta?
   - Nu contează, răspunse Anthony. Dosarele nu erau pe proprietate când am cumpărat-o mama și cu mine. Am crezut că s-au pierdut. Aș vrea să le primim înapoi.
   Margaret, Roberta, iar acum Anthony - părea că multă lume căuta dosarele. Dar ea n-avea chef de politețuri.
   - Nu se poate. Am nevoie de ele pentru documentare.
   - Dar aparțin de proprietatea Idlewild.
   - Când au fost trimise la groapa de gunoi, în 1979, au încetat să mai fie proprietatea Idlewild, zise ea. Au devenit gunoi. Ceea ce înseamnă că acum sunt ale mele.
   - Fiona, chiar vreau dosarele alea.
   - Atunci fă rost de o decizie judecătorească, spuse ea și închise telefonul.
   Mai luă o înghițitură mică de vin. Nu-i spusese de unde știa că dosarele sunt la ea. Roberta știa, dar Anthony nu o cunoștea. Poate că luase legătura cu Sarah London sau cu Cathy. Sau poate că așa a dedus mama lui.
   Își luă paharul de vin și se apucă să caute.

           Începu cu dosarele fetelor.
   Pe al Soniei și pe al Robertei le citise deja, așa că le scoase pe ale lui Katie Winthrop și CeCe Frank. Sarah London spusese că Katie Winthrop făcea numai belele; asta se reflecta în dosar. Părinții o trimiseseră la Idlewild pentru „comportament necorespunzător intenționat și constant”, iar școala nu reușise s-o îndrepte cine știe ce. Se luase la bătaie cu alte fete, chiulise, le răspunsese obraznic profesoarelor, cam tot ce putea face o adolescentă în vremurile în care nu putea încă să le dea mesaje pe telefon prietenelor sau să pună pe rețelele sociale selfie-uri cu ea goală.
   Pentru o fată închisă între patru pereți, fără acces la droguri, alcool sau băieți, trăsnăile lui Katie păreau dureros de inocente („Și-a agățat de fereastră lenjeria intimă”, asta era o mențiune din ultima ei săptămână la Idlewild), dar profesoarele de acolo o considerau o nenorocire care le-ar putea contamina pe celelalte eleve. „Izolarea este cea mai bună variantă, în măsura în care este posibilă”, scrisese o profesoară, „deoarece eleva pare să aibă influență asupra celorlalte”. Katie plecase în același an ca Roberta, 1953, dar nu era nicio mențiune legată de asta - probabil că prima grijă a profesoarelor fusese aceea de a răsufla ușurate.
   Dosarul lui CeCe Frank era surprinzător. Sarah îi spusese că fata o urmărea pe Katie peste tot, că era dintre cele căzute în mrejele lui Katie.
   Fiona și-o imaginase drept urmăritoare devotată, genul de fată născută să fie în umbra cuiva. Însă dosarul lui CeCe arăta cu totul altceva. Notele ei erau peste medie, deși Sarah London spusese despre ea că era proastă. Niciodată nu fusese luată vreo măsură disciplinară împotriva ei, nu se băgase în bătăi, nu avusese ieșiri necontrolate. Sarah spusese că era moale, dar avea note bune chiar și la educație fizică, unde profesoara îi lăuda dexteritatea. „Ar putea fi valoroasă în echipa de hochei”, continua notița, „dar nu pare îndeajuns de motivată pentru a se înscrie”. Acum părea că CeCe era bună, prietenoasă și departe de a fi vreo proastă, dar, cu toate astea, nu primise nici măcar o laudă de la adulții din viața ei - și motivul nu putea fi decât unul. Originea ei bastardă trebuie să fi influențat percepția tuturor în 1950.
   Încă influența percepția lui Sarah London. Când Fiona constată că în dosarul fetei nu se făcea nicio referire la tatăl ei sau la motivul pentru care fusese trimisă la Idlewild, știu că avea dreptate.
   Își mai turnă un pahar de vin și se despărți puțin de dosare, ca să caute fetele pe Google. Nu găsi nimic despre Katie Winthrop - după 20 de minute de căutări, nu reușise să dea de nimeni care să semene măcar cu fata de la Idlewild. Numele lui CeCe Frank apărea pe lista membrelor unei frății de colegiu din 1954, dar numai acolo. Deci, cel puțin, CeCe se dusese la facultate. Fiona se întrebă dacă tot tatăl ei plătise și pentru asta.
  Se întoarse la cutii și luă la mână dosarele elevelor, așteptând să-i sară în ochi vreun nume, dar nu se întâmplă asta. Trecu la celelalte cutii: programe școlare, evidențe contabile, diverse mărunțișuri adunate de prin clase. Luă din nou manualul de Latină pe care-l văzuse mai devreme - acel ridicol curs de Gramatica Limbii Latine pentru fete - și îl răsfoi, simțind în nări mirosul mucegăit de carte veche uitându-se la paginile groase și îngălbenite, acoperite de caractere care nu se mai foloseau astăzi.
   Pe la jumătatea cărții, observă adnotările. Un singur rând, scris cu creionul de-a lungul marginii filei, lângă scrisul tipărit. Întoarse cartea ca să poată citi cuvintele.
   Mary Hand poartă rochie neagră și voal
   A râs ca frățiorul meu mai mic, care-i mort
   Madeleine Grazer, 2 februarie 1935
   Rochie neagră și voal. Aceste cuvinte făcură să-i înghețe răsuflarea în gât; simți nevoia să închidă cartea și s-o lase din mână o clipă. 1935. În 1935, cineva văzuse silueta pe care o văzuse și ea acum, pe terenul de sport.
   Ce ți-a arătat? Asta e întrebarea pe care ar trebui să ți-o pui. Luă iar cartea, dădu paginile și mai găsi cuvinte scrise cu altă caligrafie, mâzgălite în josul altei pagini.
   MARY HAND A FOST MEREU AICI
   Iisuse. Roberta îi spusese că fetele scriau în manuale. Și, dacă nimeni nu schimba manualele de la un an la altul, atunci avea sens. Așa vorbeau între ele fetele de la Idlewild, de la o generație la cealaltă.
   Dădu la o parte cutia cu manuale și se apucă să caute în cutia cu dosarele instituției Idlewild: facturi, documente de angajare sau concediere ale personalului, evidențe contabile. Găsi aproape imediat ce căuta, într-un dosar denumit „Istoric teren”, subțire, cu doar câteva pagini în el. Găsi scheme și planuri de construcție, o hartă a terenului care era datată în 1940.
   În spatele ei era o hartă desenată de mână, cu cerneală care acum era ștearsă aproape complet. Se vedea Șoseaua Old Barrons, pădurea, valea. În luminișul unde se afla acum Idlewild era desenat un pătrat pe care scria „Biserică” și un altul, denumit „Casa Hand”. Dedesubt, scris tot de mână, se găsea explicația detaliată: Hartă a proprietății inițiale, 1915. Biserica a ars complet în 1835 și nu a mai fost reconstruită, deși fundația a rămas intactă.
   Era semnat Lila Hendricksen, 1921. Deci asta se aflase, cel puțin potrivit acestor documente, pe locul unde a fost construit Idlewild. Fiona se uită rapid prin dosarele de personal: Lila Hendricksen apărea ca profesoara de istorie a școlii din 1919 până în 1924.
   Fiona bătu cu unghia în paharul de vin, gânditoare. Nu-i era greu să și-o imagineze pe profesoara de istorie de la Idlewild, cel mai probabil o localnică, jucându-se de-a istoricul amator. În orice caz, făcuse propriile însemnări despre istoria locului și le păstrase în dosarele de la Idlewild.
   Fiona se uită iar la al doilea pătrat de pe hartă. Casa Hand. Existase de-adevăratelea o familie pe nume Hand, care locuise acolo înainte de apariția școlii.
   Dădu pagina și găsi o altă filă, acoperită tot de scrisul cu înclinație impecabilă al Lilei Hendricksen. Pagina descria, concis, povestea - și tragedia - familiei Hand.
   Familia Hand locuise acolo de câteva generații, proprietari ai unei mici ferme. În 1914, linia descendenților ajunsese la doi părinți și o fiică, Mary. La vârsta de 16 ani, Mary rămăsese însărcinată cu un băiat de prin partea locului. Rușinată, își ascunsese sarcina până când născuse acasă, într-o noapte. Șocată, mama ei o ajutase, sub ochii tatălui fetei.
   Copilul se născuse mort, deși Mary era convinsă că părinții ei îl omorâseră. Fiona se întrebă dacă nu cumva așa se și întâmplase. În orice caz, când părinții îi luaseră copilul, Mary își pierduse mințile și avusese loc un scandal. Totul se încheiase în momentul în care tatăl lui Mary o alungase de acasă, în frig, iar Mary dispăruse în noapte.
   Trupul îi fusese găsit a doua zi, chircit printre ruinele fostei biserici. Nu fusese îngropată în parcela din cimitir a familiei Hand, ci pe terenul fermei, lângă trupul pruncului ei. Părinții se mutaseră de acolo la scurt timp. Apoi, terenul fusese cumpărat pentru construirea școlii și toată lumea uitase de familia Hand. Lila Hendricksen notase că mormântul lui Mary era în partea sudică a bisericii arse.
   Fiona reveni la hartă. Orientă pagina corect, calculând în minte încotro era nordul. Găsi locul situat la sud de pătratul ce reprezenta biserica. Apoi scoase harta din 1940 a terenului și o puse lângă cea desenată de mâna Lilei Hendricksen. Biserica arsă era cam pe unde se afla acum sala de mese. Iar mormântul lui Mary și al bebelușului ei - unde se afla acum grădina; grădina veșnic umbrită. Copilul ei e îngropat în grădină, spusese Roberta.
   Zvonul era parțial adevărat. Lipsea din el doar faptul că și Mary Hand era îngropată acolo.
   Chiar lângă pajiște, pe unde fetele trecuseră în fiecare zi din cei 60 de ani în care funcționase școala.
   Fiona tresări când îi sună telefonul. Răspunse imediat când văzu cine suna:
   - Tată!
   - Ei? o întrebă Malcolm. Ce zici? S-a trezit la viață istoria?
   Fiona se uită lung la hărțile din fața ei, la însemnările Lilei Hendricksen.
   - Poftim?
   - Ginette Harrison, spuse el. Cea care se ocupă de istoria lagărului Ravensbruck.
   Fiona își întinse spatele care o durea de la cât stătuse pe podea.
   - A, da.
   Uitase să-i spună cum decursese discuția. Acum, când îi auzi vocea, se gândi la ziua petrecută cu Stephen Heyer și la tot ce aflase despre Tim Christopher. Aveai de gând să te duci la tatăl tău povestea asta?, o întrebase Jamie. O să-l omori cu căcaturile astea.
   - Cum a fost? întrebă Malcolm. O respect enorm pe Ginette. O cunosc de ani buni.
   - Aha, zise ea, adunându-și gândurile.
   Îi relată discuția ei cu Ginette, spunându-i tot ce aflase despre Ravensbruck.
   - Biata fată, spuse tatăl ei. Acum n-o să știm niciodată povestea vieții ei. Nimeni n-o s-o știe. S-a pierdut așa de mult... Mare păcat.
   - Pare ireală toată povestea asta cu lagărele de concentrare. Zici că s-a întâmplat în vreo epocă îndepărtată sau pe altă planetă.
   - Așa e, zise Malcolm. Pare să facă parte dintr-o istorie foarte îndepărtată, dar asta până când mai găsește cineva câte un nazist decrepit, criminal de război, ascuns pe undeva și îl aduce în fața unei instanțe. Abia atunci realizezi că toate astea sunt amintiri cât se poate de vii pentru unii oameni. La dracu’, pentru unii războiul din Vietnam e o vechitură din cărțile de istorie, dar eu mi-l amintesc de parcă ar fi fost ieri.
   Cuvintele lui treziră ceva în mintea Fionei. Își aminti ce spusese Garrett Creel când își tăia friptura, la cină, și discuta cu fiul lui despre crimă: Pare ceva ce ar face un nazist, numai că biata de ea a traversat ditamai oceanul ca să scape de nenorociții ăia.
   Continuând să vorbească la telefon, își deschise laptopul și căută pe Google „nazist criminal de război Vermont”. Dădu click pe rezultate, pe măsură ce conversația avansa de la viața Soniei Gallipeau la cercetările ei prin dosarele de la Idlewild - nu abordă subiectul fantomelor - și la subiecte mai personale. Malcolm tocmai îi povestea despre îndelung amânată lui vizită la doctor pentru un control și îi spunea cât de mult detestă să facă pipi într-un pahar, când îl întrerupse:
   - Tati.
   Se holba la ecranul laptopului și își simțea pulsul în gât.
   - Tati.
   - Fee? Ce e?
   - Ai zis de criminali de război naziști. Ei, am căutat și tocmai am găsit că avem pe cineva aici, în Vermont.
   - Serios? Nu auzisem așa ceva.
   Fiona se uită peste articolul afișat pe ecran.
   - În 1973, un nazist, criminal de război, a fost arestat la Burlington. Procesul s-a finalizat cu o achitare, pentru că identitatea nu a putut fi stabilită cu certitudine.
   - Serios? Și ce s-a întâmplat cu el?
   Fiona trase aer în piept.
   - Se vorbea despre posibilitatea unui al doilea proces, în Germania. Dar înainte să se întâmple asta, a murit din cauza unui infarct, acasă la ea.
   - Ea?
   - Da, zise Fiona.
   Dădu click pe fotografia care însoțea textul. Din imagine o privea o femeie: frunte lată, păr des, prins la spate, nas drept, buze subțiri și față rotundă. Ochii erau perfect simetrici, cu o formă frumoasă, cu pupile întunecate și o privire calmă, inexpresivă. Cobora treptele unui tribunal, iar corpul îi era parțial întors cu spatele la aparatul de fotografiat, ca și cum tocmai ar fi plecat. Sub fotografie scria Rose Albert, acuzată de a fi în realitate Rosa Berlitz, paznică la un lagăr de concentrare, plecând de la tribunal după ce a fost achitată în această dimineață.
   - Era femeie, îi spuse Fiona tatălui ei. A fost acuzată că era paznic la Ravensbruck. Și au lăsat-o în libertate.

CAPITOLUL 27

     Barrons, Vermont
   Decembrie 1950

     Katie

   La început au crezut că visul Soniei s-a îndeplinit. Că rudele ei au decis s-o păstreze, că și-au deschis brațele și casa pentru ea. Că, în chiar acele clipe, stătea în propriul pat din propriul dormitor, speriată și încântată și își făcea planuri despre școală.
   Dar luni deja se zvonea că fugise, or, asta era cu totul altceva. Sonia n-ar fugi niciodată, orice ar fi. Fetele o știau. Fugise și călătorise cât pentru o viață. Tot ce-și dorea Sonia era siguranță, un loc al ei. Chiar dacă locul acela era Idlewild, plin de inadaptate și fantome.
   Luni după-amiază, Katie era la ora de Engleză, iar pulsul îi bubuia în tăcere la încheieturile mâinilor și la tâmple. Unde e Sonia? Mintea ei analiza posibilitățile. S-a stricat autobuzul; a răcit și n-au apucat s-o anunțe pe directoare; cineva a pus un indicator aiurea, iar Sonia s-a urcat în autobuzul greșit. Întârziase doar 24 de ore; poate că nu se întâmplase nimic grav. Dar instinctul îi spunea că se întâmplase.
   Se uită pe fereastră și văzu o mașină necunoscută cum intra pe alee spre clădirea centrală, apoi încetinea și parca lângă porticul de la intrare. Clasa era la etajul al treilea și, din unghiul în care stătea, văzu bine mașina cu dungi albe și negre, capetele celor 2 bărbați care coborâră din mașină și își puseră chipiele bleumarin de polițiști. Nu, își zise ea. N-au venit pentru Sonia. Îi venea să urle.
  În seara aceea, profesoarele le spuseră fetelor să rămână în camere, fără excepție. Merseră din ușă în ușă prin cămin, cu liste în mână, să facă prezența fetelor (Stăteam în picioare în fiecare zi în Appelplatz, spusese Sonia. Ar fi trebuit să fie doar un apel de prezență, dar nu era). Auziră pașii doamnei Peabody în susul și-n josul coridorului, vocea ei ascuțită și iritată.
   Abia mai fugise o fată anul trecut, iar profesoarele erau furioase.
   CeCe se uită pe fereastră și văzu lanterne undeva, la distanță, unde adulții cercetau pădurea în căutarea Soniei. În cele din urmă, CeCe urcă scărița spre patul Robertei și cele două fete adormiră împreună, în cămășile de noapte, trase la față și palide. Katie rămase trează, cu ochii la lumini. Cu ochii la pădure.
   Nici a doua zi nu apăru. Nici în următoarea. Începu să circule un zvon cum că fusese găsită valiza Soniei și că acum se afla în biroul doamnei Patton.
   Katie se gândi cum își făcuse Sonia bagajul, împăturind cu grijă cele câteva perechi de ciorapi, caietul, exemplarul din Anuarul Fetelor lui Blackie pe care Roberta i-l dăduse înapoi. Scrâșni din dinți, cuprinsă de furie și neputință.
   Vremea deveni tot mai rece, dar nu ningea încă. Dimineața, când fetele se trezeau să meargă la primele ore de curs, cerul era întunecat; la fel și când își terminau cina și plecau din sala de mese, traversând fără chef pajiștea spre cămin. Roberta pleca pe întuneric la antrenamentul de dimineață, când fetele îmbrăcate în uniformele lor bleumarin păreau pete de cerneală pe câmp, în semiîntunericul dinaintea zorilor și jucau aproape fără zgomot.
   Katie se uita la Roberta când se îmbrăca, îi privea pielea palidă și cenușie așa cum știa că este și a ei, privirea hăituită, gura închisă strâns. Întuneric și tăcere, trezire și somn. Apoi, din nou, întuneric și tăcere.
   După acea primă noapte, nu se mai văzură lumini în pădure, deși fetele aveau o oră strictă de stingere după cină, iar profesoarele făceau prezența în fiecare cameră. CeCe fu cea care se duse în biroul doamnei Patton s-o roage să continue căutările - Nu a fugit, îi spuse ea directoarei, femeia pe care nicio fată nu îndrăznea s-o abordeze. Nu a fugit. A pățit ceva. Vă rog, trebuie s-o ajutăm. Degeaba. O implorase pe Katie să vină cu ea, dar Katie refuzase, îmbălsămată în întuneric și tăcere, cu trupul amorțit, cu creierul amuțit, privindu-i pe toți de parcă ar fi fost pe altă lume. Privindu-le pe celelalte fete de la Idlewild cum își pierd privirile temătoare și încep să sporovăiască din nou.
   - A fugit, atâta tot, spuse Susan Brady.
   Susan se simțea extrem de importantă în calitate de supraveghetoare de cămin, pentru că le ajuta pe profesoare să facă prezența în fiecare seară.
   Auzea lucruri pe care celelalte fete nu le auzeau, lucruri pe care elevele n-ar fi trebuit să le afle.
   - Așa zice poliția, continuă ea. Cică și-ar fi găsit un băiat. N-ar mai fi avut nevoie de valiză dacă el i-a cumpărat tot ce-i trebuia, nu? Eu așa zic. Era tăcută, secretoasă. Cine știe? încheie ea, ridicând din umeri.
   Profesoarele renunțară și ele la atitudinea bățoasă și exagerat de vigilentă, iar furia le fu înlocuită cu obișnuita iritare cotidiană. Doamnelor, doamnelor. Sportivitate. Trei zile, atât durase. Trei zile, patru. Cinci. Șase.
   A pățit ceva.
   Fetele nu vorbeau despre asta.
   Fetele nu vorbeau aproape deloc.
   O dezamăgesc, își spuse Katie, iar cuvintele îi răsunau în minte ca un ecou constant. Ea are nevoie de mine, iar eu o dezamăgesc. CeCe avusese curaj să meargă la directoare, nu Katie. Roberta plecase mai devreme de la antrenamentul de hochei pe iarbă ca să cerceteze de una singură pădurea.
   Katie se simțea lipsită de orice putere - ca atunci când Thomas o trântise la pământ la locul de joacă și îi ridicase fusta, răsuflându-i în obraz; lipsită de orice putere, ca atunci când coborâse din mașina părinților ei și se uitase la porticul de la Idlewild. Tot curajul ei, toată bravada - un fals. La urma urmei, atunci când chiar conta, Katie era o fată oarecare, nimic mai mult.

       La fiecare etaj al căminului exista o baie comună, în capătul holului; în afară de spălatul obișnuit, fetele aveau voie să facă baie o dată pe săptămână, iar zilele erau alocate conform unui program.
   În seara lui CeCe, la șapte zile de când Sonia nu venise acasă, Katie era în camera lor, întinsă pe pat, uitându-se în gol spre stinghiile patului de deasupra ei, îndurând cu greu timpul nemăsurat dintre cină și ora stingerii, când auzi țipete pe hol.
   Sări din pat și își croi drum până la baie, dându-le la o parte pe celelalte fete care se înghesuiseră la ușă, curioase. Acestea îi făcură loc imediat când văzură cine era; nu fu nevoie să dea nici măcar un singur șut. Ajunse la baie unde o găsi pe CeCe nemișcată în cadă, stând în fund, cu genunchii strânși sub bărbie, cu brațele încrucișate peste pieptul generos, cu părul ud, lipit de față, cu buzele vinete și cu privirea goală. Tremura.
   Katie se întoarse spre celelalte fete:
   - Cărați-vă, le repezi ea, iar când acestea se dădură în sparte trânti ușa și se întoarse spre CeCe. Ce s-a întâmplat?
   CeCe ridică spre ea ochii plini de groază. Dinții îi clănțăneau.
   Pentru prima oară în săptămâna aceea, totul era clar. Băltoacele de apă de pe podeaua rece, acoperită cu plăci de gresie. Marginea străvechii căzi, montată acolo încă de când fusese construită Idlewild. Mirosul de săpun și șampon oferite de școală, amestecate cu aroma dulceagă de lavandă a săpunului de baie pe care Mary Van Woorten îl primise de la sora ei mai mare și pe care fata îl folosea cu religiozitate. Mațele încurcate ale caloriferului, lipite de perete. Grilajul scurgerii din podea, cu fierul lui forjat ce contrasta cu albul gresiei. Aerul era rece, ca cum, pe undeva un curent ar fi pătruns în cameră, iar Katie se simți de parcă cineva ar fi trezit-o cu o palmă.
   - Ce s-a întâmplat? o întrebă iar pe CeCe.
   CeCe răspunse, dar Katie era așa de trează în clipa aceea, încât știa deja ce avea să spună CeCe:
   - A fost aici.
   - Mary? insistă Katie. În camera asta?
   CeCe își feri privirea, cu dinții clănțănindu-i încă:
   - Îmi limpezeam părul. M-am băgat sub apă. Am văzut o siluetă...
   Se cutremură așa de puternic, de parcă ar fi împuns-o cineva cu un fier pentru vite.
   - Ceva nu mă mai lăsa să ies la suprafață.
   Katie se uită la ea. Nu avea nicio urmă de îndoială. Mama lui CeCe încercase s-o înece. Acesta era motivul pentru care CeCe se afla aici.
   Exact asta era direcția din care Mary Hand ar fi atacat.
   Katie își suflecă mâneca, se aplecă peste marginea căzii și scoase dopul.
   Când apa începu să se scurgă din vană, gâlgâind, ușa din spatele ei se deschise cu un zgomot mic - la Idlewild, toaletele se încuiau, dar baia nu - și Katie se întoarse să zbiere la intrusă, dar văzu că era Roberta.
   Roberta închise ușa încet în urma ei și se uită la cele două fete; înțelesese.
   Înșfacă un prosop de baie și i-l dădu lui CeCe, care i-l smulse din mână și se înfășură în el.
   - Ești bine? întrebă Roberta.
   CeCe încuviință din cap, cu ochii în podea. Apoi lacrimile începură să-i curgă pe obraji și un hohot îi zgâlțâi umerii.
   - Hai să ieșim de aici, spuse Katie.
   Dar Roberta se holba la oglindă.
   - Uitați-vă, spuse ea.
   Aburul de pe oglinda din baie începuse să se usuce, dar aproape de marginea de sus a oglinzii încă se mai vedeau literele scrijelite acolo:
   GOOD
   NIGHT
   GIRL
   CeCe scoase un strigăt sugrumat, iar Katie luă halatul fetei și i-l aruncă pe umeri. Dar Roberta fu aceea care se aplecă peste chiuvetă, ridică brațul și șterse cuvintele cu un gest brutal, strângând din dinți și frecând geamul cu atâta forță, încât acesta scârțâi.
   Curioasele de pe hol se plictisiseră și se împrăștiaseră care-ncotro, iar cele trei fete se întoarseră în tăcere în camera lor, cu Roberta care o ținea pe CeCe pe după umeri.
   CeCe încă plângea când închiseră ușa în urma lor. Halatul îi căzuse, dar nu băgase de seamă; ținea strâns în jurul ei prosopul prea mic, în vreme umerii îi erau scuturați de hohote și lacrimi îi brăzdau obrajii.
   - E moartă, zise ea, iar cuvintele sunară ca niște pietre care încercau să i se elibereze din gâtlej. Putem s-o spunem cu voce tare. E moartă.
   Roberta și Katie se uitară una la alta.
   CeCe își șterse cu palma obrazul ud.
   - Mary a omorât-o.
   Lui Katie i se strânse stomacul.
   - Nu Mary, spuse ea. Cineva, da. Dar nu Mary.
   CeCe se uită la ea cu ochii mari și sfâșiați de durere, cercetându-i fața:
   - Ce facem?
   Katie simți cum neputința revine, strecurându-i-se pe ceafa, dar de data asta îi rezistă. Trebuia să poată face ceva. Însă moartea era moarte. În adâncul ei știa că Sonia nu mai era în viață; nu după o săptămână. Nu reușiseră să o salveze. Poate că oricum n-ar fi reușit.
   Roberta ridică halatul lui CeCe de pe podea și îl agăță în cuier, apoi se duse la sertarul din comodă care îi aparținea fetei și scoase de acolo o cămașă de noapte și o pereche de chiloți. I le întinse lui CeCe.
   - Știți ce nu-mi place? zise ea.
   Fața îi căpătase o paloare bolnăvicioasă, ca a cuiva care pierduse mult sânge, dar ochii îi ardeau.
   - Nu-mi place că valiza ei este la doamna Patton.
   Katie înghiți în sec. Acum era furioasă și focul din ochii Robertei strălucea și în ai ei. Acolo erau lucrurile Soniei. Cărțile ei, caietul ei, ciorapii și lenjeria ei. Toate o văzuseră cum le pune în bagaj, sperând, cu drag, că nu avea să se mai întoarcă aici. Nu era corect ca niște adulți care nu o cunoscuseră pe Sonia, și pe care oricum nu-i mai interesa, să rămână cu valiza ca să uite și de ea. În plus, poate că acolo era vreun indiciu.
   - Trebuie să fie undeva în biroul doamnei Patton, spuse ea.
   - Care e încuiat, zise CeCe.
   Luase chiloții din mâna Robertei și și-i pusese pe sub prosop. Încă mai era umflată la față de la atâta plâns, dar acum gura i se strânsese într-o linie hotărâtă.
   - Pariez că Susan Brady are cheia, comentă Roberta.
   - Cheia de la biroul directoarei?
   Lui Katie nu prea-i venea a crede.
   - Există o cheie universală, spuse CeCe, în timp ce Roberta îi ținu prosopul, iar ea se întoarse ca să-și pună cămașa de noapte. Am auzit-o pe Susan lăudându-se cu asta. Deschide toate ușile. Ea n-ar trebui să aibă așa ceva, dar este preferata doamnei Peabody, așa că doamna Peabody îi dă de făcut lucruri pe care nu vrea să le facă ea. Așa că-i trebuie cheie.
   Ca să vezi... Lucrurile deveneau mult mai ușoare când fetele - și profesoarele - erau proaste.
   - În regulă atunci, spuse Katie. CeCe, tu ești încă zdruncinată. Trebuie să mergi la asistenta medicală. Spune-i lui Susan că Roberta și cu mine suntem supărate pe tine, așa că nu vrem să te ducem până acolo și n-ai pe cine să rogi să meargă cu tine.
   CeCe făcuse mereu pe proasta, dar nu o păcălise niciodată pe Katie. CeCe se prinse rapid.
   - Nu e corect, spuse ea, tulburarea pricinuită de incidentul din baie pălind în fața indignării de acum. Vreau să ajut și eu. Am ținut de șase când luați mâncare de la bucătărie pentru Sonia. Chiar sunt bună.
   - Chiar ești, admise Katie, cu toată seriozitatea, dar toată lumea te-a auzit țipând în baie, așa că acum e momentul perfect s-o scoatem pe Susan din camera ei. Tu convinge-o să te ducă la domnișoara Hedmeyer. Roberta și cu mine o să luăm cheia.
   - Luați-o și așteptați-mă, insistă CeCe. Vin și eu.
   Katie își mușcă buzele, dar nu putea s-o contrazică. În locul ei, nici ea n-ar fi vrut să stea degeaba.
   - Atunci să te miști repede, o sfătui ea. Spune-i domnișoarei Hedmeyer că ai crampe; o să-ți dea niște aspirină și o să te trimită înapoi în camera ta. Susan o să fie furioasă la culme, dar tu prefă-te nevinovată.
   CeCe ridică din umeri:
   - Susan oricum mă crede proastă.
   Era strigător la cer câți oameni își făceau o impresie greșită despre tine dacă erai adolescentă; dar, așa cum se obișnuise, Katie își transformă furia în altceva. Undeva, în străfundul minții, îi încolțise o idee. Ideea că ar putea face mai mult decât să fure o cheie din camera lui Susan Brady și să recupereze valiza Soniei din biroul directoarei. Furia hrăni această idee, ca un lemn aruncat pe foc. Trebuia să se gândească bine și să întocmească un plan bine pus la punct; și era nevoie de timp. Katie avea o groază de timp.
   Dar, mai întâi, voia valiza Soniei.
   - Pune-ți papucii și du-te, îi spuse ea lui CeCe.
   O ciupi de obraji, pentru ca petele roșii de pe ei să nu se estompeze încă.
   CeCe se întoarse spre Katie, apoi spre Roberta, care îi tamponă fața cu apă din spălător. Plină de admirație, Katie văzu cum CeCe închide ochii câteva clipe, apoi își adună umerii și își lasă buza de jos să-i cadă moale. Apoi, fata se întoarse și ieși în fugă din cameră, trântind ușa în urma ei ca și cum tocmai ar fi scăpat dintr-un scandal.
   Totul merse ca uns. Susan Brady o duse pe CeCe la asistentă, dădăcind-o în vreme ce CeCe se prefăcea că-și înăbușă hohotele de plâns; Roberta ținu de șase pe hol, în timp ce Katie se furișă în camera lui Susan și îi scormoni prin lucruri, căutând cheia. O găsi în caseta de bijuterii a lui Susan, între niște cerceluși mici de aur și un inel ieftin cu pietricele de sticlă. Ambele fete erau deja în camera lor când CeCe se întoarse, după ce înghițise aspirina alb-cretoasă regulamentară și dădăceala lui Susan. Se îmbrăcă repede și ieșiră toate trei, furișându-se pe scară până la pajiște, apoi în clădirea principală - deschiseră ușile fără probleme cu acea cheie universală - până la biroul directoarei.
   Valiza Soniei era într-o mică debara din fundul camerei, împreună cu haina de iarnă și cizmele groase ale doamnei Patton și cu diverse obiecte pe care le confiscase de la fetele din Idlewild de-a lungul vremii: rujuri, țigări, o pudră compactă și o oglindă, o pereche de ciorapi din mătase, o fotografie lucioasă cu Rudolf Valentino - cât de veche o mai fi și aia, se întrebă Katie - și două obiecte superbe, neprețuite: o mică sticlă plată cu alcool și un teanc de reviste. Fetele nu rezistară: Katie băgă băutura în buzunar, Roberta înșfacă revistele, iar CeCe luă valiza. Aruncară cheia în grădină, iar Roberta o îngropă în pământul moale și umed cu vârful pantofului.
   Când ajunseră înapoi, în cameră, puseră deoparte prada neașteptată și, în tăcere, începură să caute în valiză, atingând obiectele Soniei aproape cu pioșenie. Bagajul era ordonat, iar Katie își dădu seama că nu mai deschisese nimeni valiza de când o închisese Sonia, acasă la rudele ei. Nici măcar un om - nici directoarea, nici poliția, nimeni - nu se deranjase să caute în bagajul fetei dispărute.
   Katie deschise caietul Soniei și îl răsfoi sub privirile celorlalte două fete.
   Era scrisul Soniei, portretele desenate de ea - ale familiei și ale oamenilor pe care îi întâlnise la Ravensbrück. Erau hărți, schițe și pagini întregi de amintiri; scurta viață a Soniei, așternută în jurnalul ei intim. Pe ultimele pagini erau portretele prietenelor ei, desenate în detaliu, cu dragoste.
   Katie știa deja că Sonia e moartă, dar când se uită la caiet - pe care Sonia, dacă ar fi fost în viață, l-ar fi ținut cu ea până la ultima suflare - abia atunci știu cu adevărat.
   Rămas bun, dar nu adio, spuse Katie în gând. Cineva a făcut asta. Și n-o să las lucrurile așa. Noi n-o să lăsăm lucrurile așa.
   Fetele închiseră valiza și se culcară.
   Iar Katie începu să se gândească.

CAPITOLUL 28

      Burlington, Vermont
   Noiembrie 2014

     Clădirea micuță care fusese cândva stația de autobuz din centrul orașului Burlington dispăruse de mult. Cine voia să ia un autobuz trebuia să meargă la stația Greyhound de la marginea orașului, lângă aeroport.
   Fiona stătea pe trotuarul Bulevardului South Winooski și se uita la o farmacie Rite-Aid închisă, cu firma pe jumătate demontată și cu vitrinele bătute în scânduri. Pe strada din spatele ei, traficul era aglomerat și zgomotos. Această parte a orașului era plină de supermarketuri, automate de spălat, benzinării și dughene cu de toate, iar în susul străzii începea o zonă rezidențială pentru cei mai degrabă înstăriți. Nu arăta aproape deloc așa cum trebuie să fi arătat în 1950, dar Fiona tot simți o conexiune, o undă tăcută de energie când se gândi că stătea exact acolo unde stătuse Sonia Gallipeau în ultima zi din viața ei.
   Ignoră trecătorii care se uitau strâmb la femeia ce se holba la o farmacie închisă, și se răsuci la 360 de grade. Aceasta nu era doar o vizită sentimentală. Fiona întocmea o hartă.
   Rose Albert. Rosa Berlitz. Fuseseră oare una și aceeași persoană? Oare existase o clipă în viața americană contrafăcută a lui Rose Albert când femeia se intersectase cu Sonia?
   După puține cercetări ale căror rezultate le suprapusese cu registrele fiscale ale zonei, găsise adresele. Potrivit dosarului de la poliție, taxatorul o văzuse pe Sonia ultima oară în stație, când fata se urca în autobuz. Fiona era la Punctul Zero al cazului Soniei, ultimul loc în care o văzuse altcineva în afară de șoferul autobuzului - care nu fusese audiat - și de criminal.
   Dar Sonia urcase în autobuz. Cu martori. Iar valiza îi fusese găsită pe Șoseaua Old Barrons, la câteva sute de metri de Idlewild. Fiona stătuse trează o noapte întreagă ca să ia la mână toate informațiile, cu o dorință aproape dureroasă de a-l avea pe Jamie acolo, cu logica lui, cu talentul lui de a interpreta faptele. Nu-i era simplu să le dea singură de cap. Și nu era nici distractiv.
   Dar ajunsese la niște concluzii pe care le credea logice, chiar cele mai probabile. Așa cum spunea Sherlock Holmes: Elimină imposibilul și ce rămâne trebuie să fie adevărul. Dacă mergea pe teoria construită în jurul lui Rose Albert, nu era imposibil ca o femeie ce locuise în Burlington să ajungă, printr-o coincidență, pe Șoseaua Old Barrons, în mijlocul pustietății. Dar era puțin probabil.
   Mai degrabă ar crede că Rose Albert a dat peste Sonia Gallipeau în Burlington, înainte ca fata să urce în autobuz.
   Dar nici asta nu se concretiza neapărat în realitate.
   Ziarele care relataseră despre procesul lui Rose spuneau că Rose Albert lucra ca funcționară la o agenție de voiaj, patru străzi mai încolo. Poate că fata o văzuse pe Rose de acasă, din casa aflată la cincisprezece minute de mers pe jos de la agenție; poate că o văzuse când ieșise cu rudele la o plimbare, în acel weekend. Fiona porni pe Bulevardul South Winooski spre locul unde stătuse Sonia.
   Însă, după o jumătate de oră, investigația ei nu avansase. Casa care figura ca aparținând pe atunci lui Henry și Eleanor Dubois nu era deloc aproape de domiciliul lui Rose Albert. Nu înțelegea cum se putuseră întâlni Rose și Sonia pe parcursul unui singur weekend. Nu-i era de mare ajutor nici faptul că nu știa ce activități făcuseră cei doi Dubois cu strănepoata lor. Merseseră la cumpărături? Vizitaseră obiective turistice? Se plimbaseră prin parc? Mâncaseră în oraș?
   Dacă Sonia ar fi avut în valiză obiecte noi sau suveniruri, asta i-ar fi dat un indiciu cu privire la locurile pe unde fusese în acel weekend, dar valiza dispăruse din biroul Juliei Patton după ce Sonia fusese ucisă și nu o mai văzuse nimeni, niciodată.
   Se întorcea în locul unde fusese cândva stația de autobuz, dorindu-și să-l fi audiat cineva, în 1950, pe nenorocitul ăla de șofer, când revelația o lovi cu atâta forță, încât se opri în mijlocul trotuarului să se gândească.
   Biletul de autobuz. Asta era legătura.
   În 1950 nu cumpărai bilete online sau de la vreun automat din stație, cu cardul de credit. Cumpărai biletul de autobuz de la un funcționar din stație sau de la o agenție. Rose fusese funcționară la o agenție de voiaj, unde completa nenumărate documente care însoțeau rezervările de călătorie în era pre-Internet.
   Rudele Soniei îi cumpăraseră fetei un bilet dus-întors pentru Burlington.
   Dar când Sonia fugise ca să se întoarcă la școală, probabil că îl schimbase.
   Fiona simți cum în piept începe să-i fiarbă entuziasmul și aproape că fugi până la mașină. Nu era greu de imaginat: Sonia la agenția de voiaj, să-și schimbe biletul, iar Rose așezată la birou, văzându-și de hârțoage. Oare Sonia a observat-o pe Rose? A recunoscut-o? Probabil că da; Rose trebuie să-și fi dat seama că Sonia știe exact cine e, că o poate identifica drept Rosa Berlitz. Știa ce autobuz urma să ia Sonia ca să se întoarcă la Idlewild. La un moment dat, probabil că Rose Albert s-a hotărât să ia o măsură drastică în privința Soniei; altfel, viața avea să-i fie distrusă.
   Sigur, erau pure speculații. Nimic concret. Putea să se înșele într-un milion de feluri. Era o teorie mult mai puțin probabilă decât aceea că una dintre prietenele Soniei i-a zdrobit, pur și simplu, țeasta, și a aruncat-o într-un puț.
   Dar, dacă urmăreai firul logic, se potrivea.
   Sonia se aflase în același oraș, în același timp cu femeia care putea să fi fost paznic la Ravensbrück, locul unde Sonia fusese prizonieră. Își vizitase neamurile la câteva străzi distanță de casa și locul de muncă ale lui Rose Albert. Cât să le fi despărțit pe cele două, pe paznică și pe prizonieră? Doi, trei kilometri? Amândouă, în același loc din America, la 5 ani de la terminarea războiului. O coincidență, însă una documentată. Se potrivea.
   Fiona își aminti poza din ziar - figura calmă a lui Rose Albert, ochii ei simetrici, pupilele mari, pielea albă ca laptele. Fața Rosei Berlitz, gardiana care băga femei în camera de gazare, în cuptoare. Dacă într-adevăr făcuse toate aceste lucruri, atunci moartea unei adolescente nu însemna nimic. Nu dacă o punea în balanță cu propria supraviețuire. Nu dacă exista un secret ce trebuia păstrat.
   Dacă era adevărat, atunci uciderea Soniei Gallipeau nu era nici întâmplătoare, nici impulsivă. Fusese aleasă și urmărită, chiar dacă nu în felul închipuit de Ginette Harrison. Fusese condamnată la moarte din clipa în care intrase în agenția de voiaj unde lucra Rose Albert. Urmărită până când se îndepărtase de oraș și de aglomerație, până când autobuzul plecase, iar ea rămăsese singură pe un drum pustiu. Rose Albert nici măcar nu trebuise să ia autobuzul alături de prada ei; știa deja încotro se îndrepta aceasta. Putea să meargă cu mașina ei până în stația de autobuz, să parcheze și să aștepte până când venea autobuzul și fata cobora din el.
   Dacă ai vâna pe cineva ca să-l omori, spusese Ginette, ce persoană ar putea fi mai potrivită?

     Când ajunse acasă, simțea că îi pocnește capul, de vreme ce dormise pe sponci și nu mâncase deloc.
   Lumina încă era stinsă pe palierul ei - becul se arsese de vreo trei săptămâni - și, pentru prima oară, primi cu recunoștință semiîntunericul sinistru care, de obicei, o îngrijora. Gândurile îi erau prea grele, prea zgomotoase și nu visa decât la întunericul din apartamentul ei.
   Acolo îl găsi pe el. Nu se aștepta la asta, dar, cumva, nu se miră să-l vadă.
   Jamie, așezat pe podea, lângă ușa închisă a apartamentului ei, cu spatele sprijinit de zid și cu genunchii ridicați. Fără uniformă, îmbrăcat cu jeanși, cu un tricou și o cămașă ecosez pe deasupra, cu bocanci și cu părul ciufulit. Se uită la ea cum se apropie pe hol, privind-o fără niciun fel de expresie.
   Fiona se opri cu picioarele aproape lipite de bocancii lui și îi căută privirea în penumbră.
   - De când stai aici? întrebă ea încet.
   - Nu de mult.
   - Ai cheie.
   În sfârșit, ridică și el privirea. În ea nu mai era îndârjire, revoltă, furie. O privi, pur și simplu.
   - Mi-au luat 8 luni să primesc cheia aia, spuse el, în cele din urmă.
   Așa era. El îi dăduse cheia de la casa lui cu multă vreme înainte ca ea să i-o dea pe a ei, și nu-i fusese ușor Fionei să facă asta. Tatăl ei nu avea cheia de la apartamentul ei; nimeni n-o avea și nu o avusese vreodată. Dar, până la urmă, îi dăduse o cheie lui Jamie.
   Se îndoise; nu avusese încredere în propria decizie. Situația o speria așa de tare, încât nici măcar nu observase cât de atent era el, cum suna sau îi scria mereu înainte să vină la ea, cum o luase foarte încet. Abia acum vedea clar toate lucrurile astea.
   - Păstreaz-o, îi spuse ea, răgușită.
   Jamie se uită în altă parte. Ar trebui să deschidă ușa, să-l invite înăuntru dacă nu avea de gând să intre singur; o parte din ea știa asta. Dar el nu părea că-și dorește să se miște de acolo, ca și cum lucrurile pe care le avea de spus era mai bine să fie spuse pe holul cu lumină slabă și mochetă urâtă, industrială.
   - Am venit să-ți explic.
   - Nu trebuie să-mi explici.
   - Ba da, spuse el, iar ea văzu cât de mult îl chinuie situația. Aveai dreptate.
   Avea de gând să-i spună o poveste îngropată, iar ea nu era în stare să mai facă față multor lucruri îngropate... Dar îi datora asta.
   - În ce privință am avut dreptate?
   - Helen Heyer, spuse el. Am scos dosarul.
   Fionei i se strânse stomacul.
   - Ce vrei să zici?
   - Au audiat prietenii lui Helen, spuse Jamie. Polițiștii care s-au ocupat de caz. I-au audiat pe prietenii ei și i-au întrebat dacă le-a povestit vreodată despre relația ei cu Tim Christopher. Dar nu i-au întrebat pe prietenii lui Tim.
   Fiona tăcu.
   - Tim era popular, continuă Jamie, aruncându-i o privire. Dar tu știi asta, normal. Avea mulți prieteni. Puteau să-i fi întrebat, să afle cu cine se vedea Tim. Măcar unul dintre ei ar fi știut cu ce fată ieșea, dacă mințea în privința lui Helen. Asta e o chestie de rutină. Dar nu au făcut-o. L-au audiat pe Tim cu părinții lui în cameră. După care au lăsat-o baltă.
   Scutură din cap:
   - Asta nu dovedește că Tim a încercat s-o omoare pe Helen. Modul de operare tot nu se potrivește. Dar...
   Lăsă fraza în aer. Fiona știu, însă, continuarea. Faptul că polițiștii lăsaseră familia Christopher în pace însemna că au abandonat o pistă din anchetă.
   Dacă vreunul dintre prietenii lui ar fi recunoscut că Tim se întâlnea cu Helen, Deb ar fi fost în viață.
   Apoi Jamie făcu să i se strângă și mai tare stomacul:
   - Numele tatei apare în dosar. El l-a audiat.
   Tim Christopher era un om bun până să-i fie distrusă viața, așa spusese Garrett.
   - Doamne, Jamie.
   - Când eram mic, tata mă lua cu el în mașina de patrulă, spuse Jamie. Asta m-a făcut să-mi doresc să devin polițist. Mă lua cu el, dar în Barrons nu se întâmplă mare lucru, știi? Așa că, în cea mai mare parte a timpului, vorbeam vrute și nevrute. Mi se părea că e distractiv să fii polițist, iar tata era chestor; ce puteam să-mi doresc mai mult de-atât?
   Își frecă nasul; avea ochii obosiți. Fiona așteptă ca el să continue.
   - Într-o noapte, am primit un apel, o reclamație de violență domestică, zise el. O femeie spunea că soțul ei o bate. Eu eram cu el. Aveam 10 ani. M-a pus să aștept pe bancheta din spate, iar el și partenerul lui au intrat în casă. Nu știu ce s-a întâmplat acolo, dar după 10 minute au ieșit amândoi și am plecat fără o vorbă. L-am întrebat pe tata ce s-a întâmplat. Mi-a zis că nu contează, că totul e în regulă pentru că e prieten cu fratele tipului. Apoi s-a întors spre mine, care rămăsesem pe bancheta din spate. Familia e pe primul loc, nu-i așa, fiule? Așa a zis. Partenerul lui n-a spus nimic. Niciun cuvânt. Iar eu aveam 10 ani, el e tatăl meu, așa că aveam nevoie să-i dau dreptate. Credeam că am uitat asta până când m-am făcut polițist. Atunci mi-am adus aminte.
   - Ce vrei să spui? întrebă Fiona.
   - Sunt chestii multe și mici, știi? Sau așa pare. Amenda pentru depășirea limitei de viteză luată de prietenul cu care joacă el golf dispare. Nepotul altui amic scapă doar cu un avertisment când mâzgălește toată școala cu spray. Fiul primarului nu pățește nimic când e prins conducând mult peste limită. Tata încă era chestor când am început eu să lucrez și toată lumea accepta lucrurile astea. La început ne certam pe tema asta, dar pe mine nu mă susținea nimeni, iar tata era aproape de pensionare, începusem să cred că pot să aștept pur și simplu și, după pensionarea tatei, o să schimb lucrurile la secție. Să fac altfel. Că s-au dus vremurile în care se putea orice.
   Fiona și-l aminti pe Garrett la cina în familie, cât de bine știa tot ce mișcă la secție.
   - Doar că nu s-a întâmplat, nu? îl încurajă ea să continue.
   Jamie tăcu preț de câteva clipe lungi.
   - Să-mi bag... E așa de puternic, spuse el. Iar Barrons e un orășel atât de mic. Nu mi-am dat seama cât de grav, cât de adânc e, până când n-am lucrat câțiva ani în poliție. Nimeni nu pune la îndoială nimic din ce spune sau ce face șeful, pentru că, dacă o faci, te-ai lins pe bot. Tuturor de la secție le merge. De ce să faci valuri? Cu toții își spun că e doar câte o mică scăpare ici, colo, nimic serios. Nimeni nu pățește nimic. Îi faci cuiva o favoare, persoana ți-o returnează. Completezi formularele și pleci acasă. Și m-am trezit într-o zi și mi-am dat seama că sunt în poliție de 7 ani și că am început și eu să gândesc la fel. În stilul ăla toxic, miserupist. Mi-am dat seama că trebuie să scap cumva, să ies ca să mă pot salva.
   Ridică privirea spre ea:
   - Asta a fost în seara în care te-am cunoscut pe tine.
   Fiona se uită la el, incapabilă să vorbească.
   - Știam cine ești, spuse el. În seara aia. Aveai dreptate. Evident că știam. Dar tot voiam să vorbesc cu tine.
    - De ce?
   Jamie ridică din umeri:
   - Păreai la fel de pierdută ca mine. Ești fiica lui Malcolm Sheridan. Ai trecut prin multe la viața ta. Cunoști locul ăsta, dar nu prea te lași prostită. Cam deloc. Nu pleci capul. Ești frumoasă. Și tricoul îți cădea de pe umăr.
   Fiona se lăsă în genunchi și puse mâinile pe umerii lui. Era cald, încordat, cu mușchii tensionați sub palmele ei.
   - Jamie, zise ea. Helen Heyer nu e o amendă pentru viteză.
   Jamie se uită la ea, direct în ea, așa cum numai Jamie reușea, de parcă ar fi știut exact ce gândește.
   - Știu, spuse el hotărât, atingându-i maxilarul cu vârful degetelor. Și n-o să renunț, Fee. O să merg până în pânzele albe. Gata.
   Fiona se aplecă și-l sărută. El îi răspunse și își împleti mâinile în părul ei.
   Asta era atât de ușor; asta știau. Ea se lăsă în față, printre genunchii lui, și își trecu palmele peste coapsele lui, prin materialul jeanșilor, în vreme ce bărbatul îi deschise gura încet, cu blândețe. Era sălbatic, familiar, real, iar ea știa exact ce avea să se întâmple mai departe. Sexul cu Jamie nu era niciodată la repezeală; îi plăcea să nu se grăbească, să se miște încet, ca și cum ar fi studiat-o. Acum, Fiona realiză ceva: motivul era că Jamie nu era niciodată pe deplin sigur că ea avea să se mai întoarcă. El nu știa niciodată când avea să fie ultima oară. Și nici ea nu știa.
   Fiona lăsă acel sărut să-și urmeze cursul, fără să-i pese dacă venea vreun vecin pe hol, fără să-i pese că-i era foame sau că o dureau genunchii. Fără să-i pese de Idlewild sau de fete moarte sau de ceva de pe lumea asta, în afară de felul în care îi simțea pulsul sub piele.
   El o opri și oftă, cu mâinile încă prinse în părul ei.
   - Nu facem asta, spuse el.
   Nu era o întrebare.
   Fiona îl sărută pe gât, unde buzele ei simțiră asprimea bărbii lui.
   - Nu, acceptă ea. Nu chiar acum.
   Jamie își dădu capul pe spate, lovindu-l ușor de zid.
   - La dracu’, mormăi el.
   Fiona își lipi obrazul de baza gâtului lui. El își puse palma pe ceafa ei. Și rămaseră așa multă vreme.

CAPITOLUL 29

      Barrons, Vermont
   Noiembrie 2014

     Fiona se trezi pe canapea, cu usturime în gât și cu ceafa înțepenită.
   Se întoarse pe o parte și se uită, prin întuneric, la dezordinea din apartamentul ei. Munți de cutii, de hârtii. Pe măsuța de cafea erau laptopul ei și o cutie de biscuiți sărați Ritz, pe jumătate goală. Atinse laptopul, să-l facă să pornească, pentru a vedea ceasul din coltul ecranului. Era 6 dimineața.
   Se holbă la ecran, la subiectul despre care citea atunci când adormise, undeva pe la trei. Rose Albert.
   De acolo, și Rose se uita la ea. Fotograful o surprinsese pe stradă, după ce Rose fusese arestată, apoi eliberată pe cauțiune. Avea o atitudine demnă, îmbrăcată într-un costum deux pieces și o etolă de blană - toate, demodate în 1973, dar conferindu-i un aer stilat. La momentul procesului avea doar cincizeci și cinci de ani, cu aceeași piele impecabilă pe care Fiona o remarcase și în cealaltă poză, cu gura strânsă într-o linie subțire, cu ochii perfect simetrici și negri, cu o expresie impenetrabilă și rece. Fotograful o pozase fără ca ea să știe, iar femeia tocmai își dusese o mână la etola de blană pe care aproape o strângea în pumn. Puținele relatări de la proces pe care le găsise Fiona o descriau ca purtând o etolă din blană de vulpe. Aceeași.
   Procesul în sine nu fusese public; stenogramele erau secretizate. La vremea respectivă, fusese un subiect de anvergură medie, suficient cât să i se dedice un reporter și un fotograf care s-o urmărească pe stradă de câteva ori, dar nu destul de important cât să ajungă pe prima pagină. Când se uita la relatările din presă, Fiona înțelegea perfect raționamentul unui redactor șef de știri din 1973: trebuia să abordeze subiectul din cauza impactului local, pentru că existau oameni care o cunoșteau pe femeia asta, dar, la naiba, nimeni nu voia cu adevărat să citească despre lagăre de concentrare. Era prea deprimant și, cumva, îndepărtat. Tocmai era în derulare războiul din Vietnam; Vietnam era ceva real. O cucoană într-o etolă de blană care a fost sau nu nazistă e o știre, dar nu una majoră.
   Cu toate astea, relatările erau bine documentate și scrise, iar asta o făcu pe Fiona să-i fie dor de zilele de mult apuse când reporterii erau angajați, nu colaboratori independenți, și de articolele al căror titlu nu trebuia să înceapă cu „N-o să-ți vină să crezi” ca să supraviețuiască în epoca lui „dă click sau mori”.
   Rose Albert era o fată bătrână care locuia în Burlington, imigrantă din Europa de după război. Susținea că a venit din Munchen, unde lucrase într-o fabrică. Recunoscuse că a fost membră a partidului nazist, dar susținea că o făcuse doar din rațiuni de supraviețuire pentru că, sub regimul lui Hitler, cei care nu se înscriau în partid erau suspecți. Da, participase la marșuri, dar numai pentru ca vecinii ei să nu o denunțe și să fie arestată. Nu, nu lucrase într-un lagăr de concentrare și, de îndată ce războiul se sfârșise, venise în America pentru a începe o viață nouă; avusese norocul de a-și găsi o slujbă la agenția de voiaj.
   Rosa Berlitz, gardiana de la Ravensbruck, era un mister. Fusese recrutată dintr-un sat german învecinat pe când era doar o fată lipsită de experiență, și se adaptase pe loc. Fugărise prizoniere cu câinii pe care naziștii îi dăduseră paznicilor, câini dresați să atace și să ucidă. Fusese de față când se făceau experimente pe femei sau când acestea erau condamnate la moarte, apoi ajuta la comiterea crimelor. Nu se știa nimic despre familia și prietenii ei; ce se întâmplase cu ea după război, când sovieticii eliberaseră Ravensbruck, era o altă necunoscută. Rosa Berlitz apăruse de nicăieri, torturase și omorâse prizonierele de la Ravensbruck fără să clipească, apoi dispăruse iarăși.
   Exista o singură fotografie a Rosei: aliniată alături de alte gărzi, în timp ce Himmler le trecea în revistă într-una dintre vizitele lui în acel lagăr.
   Himmler este o siluetă masivă, îmbrăcat cu haina lungă plină de însemne naziste, surprins în timp ce mergea prin lagăr. Femeile sunt în uniforme, aliniate pe 3 rânduri, dar Rosa este pe ultimul rând și imaginea ei e destul de neclară - se văd ochii negri, nasul drept, pielea albă. Ar putea să fie Rose Albert, dar la fel de bine ar putea să nu. Este singura dovadă că Rosa Berlitz a existat, în afară de amintirile prizonierelor care au suportat-o.
   Trei supraviețuitoare o identificaseră pe Rose Albert drept Rosa Berlitz.
   Una a murit de cancer cu o săptămână înainte de începerea procesului; celelalte două au depus mărturie în instanță. Aparent, declarațiile lor au fost incomplete, mărturiile lor nu au conținut suficiente informații care să ducă spre Rosa Berlitz, așa că Rose a fost eliberată. Când Fiona s-a apucat să sape și mai adânc, a descoperit că ultimele două supraviețuitoare din lagăr muriseră și ele, una în 1981 și cealaltă în 1987.
   Rose Albert a fost achitată, dar în același an a fost găsită moartă în propria casă. Legistul a declarat un infarct drept cauză a decesului, iar înmormântarea a fost una discretă; anunțul privind moartea ei - o notiță de subsol pe ultimele pagini ale ziarelor.
   Fiona se dezlipi cu greu de pe canapea. Se simțea groaznic, de parcă ar fi băut toată noaptea, deși nu făcuse altceva decât să stea pe întuneric în apartamentul ei și să citească. Puse de cafea și intră în duș, unde constată că tremura, oricât de fierbinte ar fi fost apa. Se spălă în grabă, bău cafeaua din câteva înghițituri și își impuse să nu se gândească la Jamie, la ce făcea el chiar în clipa aia. Și nici la Garrett Creel. Nici la Tim Christopher, înarmat cu o bâtă de baseball, furișându-se în spatele lui Helen Heyer.
   Poate că era pe cale să răcească. Își simțea capul pulsând și gâtul o ustura în continuare. Scormoni prin dulapuri și găsi niște ibuprofen, câteva pastile împotriva răcelii și niște drajeuri Halls vechi. Înghiți pastilele și luă și un Halls, strâmbându-se din cauza texturii ca de ceară și a gustului mentolat. N-avea timp să se îmbolnăvească, nu acum. Nu încă.
   Trebuia să rezolve niște lucruri.
   Își puse haina și ghetele, își băgă părul încă ud într-o căciulă groasă din lână și ieși, luând cheile din mers.

        Cerul zorilor era cenușiu, vântul înghețat și aspru, ceea ce nu putea însemna decât un lucru: avea să ningă. Era aproape decembrie și, de acum până în aprilie, Vermont avea să-și ducă veșnica bătălie cu iarna.
   Pe Șoseaua Old Barrons era liniște, dar, printre copaci, Fiona vedea mișcare pe domeniul Idlewild. După ce trupul Soniei fusese luat de acolo, lucrările de renovare începuseră iar.
   Dar, de data asta, nu se duse la Idlewild. Porni pe aleea denivelată și acoperită de vegetație de pe partea stângă a drumului, nu pe cea din dreapta, și merse pe ea până la boscheții unde era cândva cinematograful în aer liber. Se gândi la momentul când mersese pe jos pe Șoseaua Old Barrons, vorbind la telefon cu Jamie. Părea că au trecut ani de-atunci. Dar el îi amintise că vechiul cinematograf încă mai era deschis în 1994. În noaptea morții lui Deb nu rula niciun film pentru că noiembrie era extra-sezon, dar tot erau acolo o groază de puști cărora le plăcea să bea în pustietate. Dintre ei, poliția audiase cât de mulți găsise, dar niciunul dintre ei nu-și amintea să fi văzut mașina lui Tim Christopher parcată la marginea Șoselei Old Barrons, lucru pe care trebuia să-l fi făcut ca să poată arunca acolo trupul lui Deb.
   Cinematograful în aer liber se închisese pe la jumătatea anilor ’90 și, ca aproape toată lumea, și Fiona presupusese că acum e doar un teren viran.
   Asta până când îl întâlnise pe Stephen Heyer în Portsmouth, iar bărbatul îi spusese că o văzuse fiindcă, uneori, dormea în fostul cinema. Bătrânul care avea cinematograful ăla în aer liber mă mai lasă să stau acolo.
   Mașina ei hurducăi pe aleea desfundată, atingând în treacăt buruienile imense. Ecranul dispăruse de mult, la fel și standul de popcorn, dar rămăsese o firmă pusă de-a lungul a ceea ce fusese cândva o alee unde mașinile se aliniau ordonat, pentru ca șoferii să plătească intrarea. Era un panou de un metru și jumătate pe care era imaginea unui hot dog și a unei cutie de suc care dansau împreună, pe piciorușele lor desenate. BINE AȚI VENIT LA CINEMATOGRAFUL NOSTRU ÎN AER LIBER! spunea panoul. Apa îi stricase marginile și timpul îi estompase culorile, dar vandalii și desenatorii de graffitti îl lăsaseră în pace, în mod surprinzător; o relicvă pe terenul părăsit.
   Fiona parcă mașina imediat după panou, acolo unde era spațiul deschis. Îi era frig, simțea fiori reci pe spate, deși era înfofolită în jacheta ei groasă și căldura din mașină era dată aproape la maximum. Vine zăpada, se gândi ea. Se uită în jur. Unde dracu’ doarme Stephen Heyer aici?
   Scoase telefonul, cu gândul că trebuia să sune pe cineva în legătură cu ceva important, dar rămase cu ochii la ecran, năucă. Gândurile i se mișcau prea repede, parcă-i scăpau printre degete. Nu sunt bolnavă. Nu sunt. Căută prin agenda telefonului și fu cât pe ce să-l sune pe Jamie, doar ca să-i audă vocea mârâită. Dar trecu peste numărul lui și îl sună pe Malcolm.
   Îi răspunse robotul. Parcă și vedea mașinăria veche, cu casetă, pusă în nișa pentru telefon - evident că tatăl ei avea o nișă cu poliță pentru telefon - lângă aparatul fix din anii ’90. Telefonul sună, iar mașinăria se trezi la viață, făcând să se audă vocea lui Malcolm care îi cerea să lase un mesaj. Apoi un bip sonor.
   - Tati, spuse ea, trebuie să-ți zic ceva.
   Îi povesti despre Stephen Heyer, cum o găsise acesta, ce-i zisese. Îi mai povesti că o vizitase pe Helen Heyer, pe care Tim Christopher aproape că o omorâse în bătaie cu o bâtă de baseball cu un an înainte s-o cunoască pe Deb.
   Încă mai vorbea când o întrerupse mașinăria.
   Închise.
   O să-l omori cu căcaturile astea, spusese Jamie.
   Apoi auzi vocea tatălui ei, când ea avea paisprezece ani și mama ei nu voia ca el să înrămeze și să pună pe perete poza aceea tulburătoare pe care o făcuse în Vietnam. Crezi că ele n-or să vadă niciodată lumea reală, Ginny?, zisese el atunci. Crezi că lumea reală n-o să ajungă niciodată la ele?
   Fiona își atinse obrajii. Îi curseseră lacrimi reci, care aproape că se uscaseră. Le șterse cu mâniile înmănușate și ieși din mașină.
   Vântul îi biciuia fața. Traversă luminișul care fusese cândva parcarea cinematografului, locul unde toată lumea își punea mașinile, cu fața spre ecran. Ghetele îi scrâșniră pe țărână și pe ce mai rămăsese din pietriș. Cerul păru să coboare, furios și cenușiu. Merse spre locul unde se afla cândva ecranul, încercând să vadă peste dâmbul acela. Nu se zărea niciun om și nicio mașină, dar observă că terenul, deși abandonat, era foarte curat - niciun fel de gunoi, de ambalaj - lucru nepotrivit cu un loc pe care adolescenții îl folosiseră ani de-a rândul ca spațiu de petrecere.
   O văzu dincolo de porțiunea acoperită cu pietriș. O casă veche, retrasă, aproape ascunsă după copaci. O rulotă, parcată și mai departe, în zona umbrită. O camionetă pe alee. La dracu’, își spuse ea, cineva chiar locuiește aici.
   - Te ajut? se auzi o voce.
   Se întoarse și văzu un bărbat cam de vârsta tatălui ei, dar musculos, tuns aproape zero, ca soldații. Purta o canadiană groasă, bocanci și pantaloni vechi, militari; totuși, Fiona rămase cu ochii pironiți la pușca pe care bărbatul o ținea în brațe cu delicatețea cu care ai ține un copil mic.
   - Îl caut pe Stephen Heyer, spuse ea.
   Bărbatul scutură din cap:
   - Nu-i aici.
   Fiona clipi, simțindu-și pleoapele reci de la vânt.
   - Mi-a spus că obișnuiește să mai doarmă aici.
   - Așa e, dar nu și azi.
   Fiona simți cum i se prăbușesc umerii. Asta fusese singura idee; nu știa ce altceva ar putea face.
   - Dar trebuie să vorbesc cu el.
   Bărbatul se uită la ea, curios, dar nu lăsă jos pușca.
   - Îmi pare rău, zise. Și nu vreau să sune aiurea, dar îmi încalci proprietatea.
   - N-am știut că e proprietate privată, îngăimă Fiona prin ceața care-i cuprinsese mintea. Am crezut că e un loc abandonat. Scuze. Unde doarme Stephen? întrebă ea, privind înjur.
   - În rulota mea, spuse bărbatul. Sunt câțiva oameni pe care-i las să vină aici când au nevoie de un loc unde să stea. Când au nevoie de niște liniște. Fac asta din 1981.
   Se opri. Fiona încercă să proceseze această informație ciudat de exactă, de parcă ar fi trebuit să știe ceva anume legat de 1981. Nu-și dădu seama ce aștepta bărbatul de la ea până când nu îl auzi spunând:
   - Numele meu e Lionel Charters.
   Ah, da.
   - Scuze. Pe mine mă cheamă Fiona. Fiona Sheridan.
   Lionel încremeni.
   - Ce caută cealaltă fată a lui Malcolm Sheridan în cinematograful meu?
   Asta o făcu să-l privească în ochi. Cealaltă fată a lui Malcolm Sheridan.
   - Presupun că erați aici când a murit sora mea, spuse ea.
   Lionel încuviință cu un gest și îi susținu privirea.
   - Unchiul meu Chip a pornit afacerea asta, cinematograful în aer liber, în 1961, spuse el. Când a murit Chip, am preluat-o eu. A mers până în 1997. Nu-s multe cinematografe ca ăsta care să fi rezistat atât.
   Ridică din umeri.
   - Nu aducea cine știe ce bani, mai ales spre sfârșit, dar nici n-aveam mare nevoie. Soția a plecat în 80, iar fiul meu a murit în 81. De atunci sunt singur pe aici.
   Bărbatul părea că o studiază cu viu interes, dar Fiona își pierdu iar concentrarea și lucrurile păreau să plutească. El continuă:
   - Eram aici în noaptea aia. Eram aici în fiecare noapte. Eram aici și când au găsit-o. Din capătul aleii mele, peste Șoseaua Old Barrons, vedeam toată agitația. Ambulanțele și restul. Mare păcat ce s-a întâmplat cu sora ta.
   Fiona înghiți în sec, incapabilă să vorbească.
   - Am auzit povestea lui Stephen, spuse Lionel. Voia de mult să stea de vorbă cu tine. Înțeleg că a reușit, în sfârșit.
   - E adevărat? întrebă Fiona, răgușit. Nu prea mă prind. M-a prostit?
   Lionel tăcu o vreme, apoi scutură din cap:
   - Stephen nu te-a păcălit, spuse el, iar în vocea lui rezervată aproape că se simți o undă de bunătate. Ce a pățit Helen e real. În cazul în care te întrebi dacă Tim Christopher e autorul, el e. Așa cum tot el ți-a omorât sora. Aș fi în stare să jur asta pe mormântul fiului meu.
   - De ce? De unde atâta certitudine?
   Lionel se uită în altă parte.
   Ceva vui în Fiona. Neliniștea pe care o tot simțise îi prinse și îi răsuci stomacul aproape dureros, iar sângele prinse a-i goni prin vene. Îi venea să urle:
   - Ai văzut ceva, spuse ea, încet. În noaptea aia. Dumneata ai văzut ceva.
   - Văd multe lucruri, spuse Lionel, cu fața împietrită. Fantoma, de exemplu. Și pe ea o văd.
   Își întoarse privirea spre ea:
   - Tu?
   Fiona se albi la față:
   - Vine pe aici?
   - Aici nu, spuse Lionel. Asta nu e locul ei. Dar acolo - arătă cu capul spre Șoseaua Old Barrons și spre Idlewild - am văzut-o plimbându-se de multe ori. O fată cu rochie neagră și văl. Prima oară când am văzut-o cu ochii mei era în 1983. Am crezut că e vreun puști deghizat care face o farsă, deși nu era în preajma Halloweenului. Cine mai știe ce-i amuză pe adolescenți? Așa că m-am dus acolo.
   - Ce ți-a arătat? întrebă Fiona.
   Lionel clipi și privirea îi deveni de gheață:
   - Asta nu te privește. Așa cum nici pe mine nu mă privește ce ți-a arătat ție. Ce face fata aia e o cruzime de neînchipuit, o încălcare a tot ce e bine și drept. Până în ziua aia nu crezusem niciodată în fantome și nici acum nu cred în ele - cu excepția ei. În ea cred. Și am mai văzut-o mergând pe șosea și printre copaci, dar n-am mai traversat niciodată Old Barrons. Ce mi-a arătat o să duc cu mine în mormânt.
   Fiona își simțea gâtul carne vie; parcă înghițise lame de ras. Totuși, îi spuse:
   - 21 noiembrie 1994. Ce ai văzut?
   Lionel scutură din cap:
   - Asta n-o să te ajute, fată. Așa cum n-o să te ajute nici lucrurile pe care ți le arată abominația aia de peste drum. O să-ți aducă doar durere. Iar el e deja la închisoare pentru ce a făcut.
   Fiona încercă să nu se clatine pe picioare.
   - Spune-mi.
   Bărbatul oftă. Sus, în văzduh, trecu o cioară care scoase un țipăt răgușit. Vântul rece trimise o rafală printre copacii desfrunziți, peste vechiul teren.
   Primii fulgi de zăpadă căzură pe haina Fionei.
   - În noaptea aia au venit polițiștii, spuse Lionel, luând-o prin surprindere; nu mai auzise asta. Au zis că cineva a făcut o reclamație, dar știu sigur că n-am făcut-o eu.
   Se uită în jur:
   - Era noiembrie și erau patru puști aici, poate cinci; se așezaseră în cerc și se apucaseră să bea Dumnezeu știe ce. Făcuseră și un mic foc, dar asta nu mă deranja. Nu era suficient de mare cât să se întindă și știam că, până la urmă, copiilor o să li se facă frig și-o să plece acasă.
   Se uită în lungul aleii desfundate pe care venise Fiona și luă o mână de pe pușcă, să arate în direcția aceea:
   - Tocmai le ziceam puștilor că ar face bine să nu-mi vomite în tufe, când Garrett Creel a venit agale pe poteca aia.
   Fiona se holbă la el, șocată de-a binelea:
   - Garrett Creel?
   - În carne și oase, spuse Lionel, disprețuitor. Jegosul ăla nu m-a înghițit niciodată. Nu i-a plăcut niciodată că sunt de capul meu, că stau pe pământul meu și că nu dau doi bani pe regulile lui. Mai venise aici de multe ori să mă-ntrebe dacă am vreo plantație de marijuana sau fac metamfetamină sau mai știu eu ce. De parcă aș face căcaturi d-astea după ce băiatul meu a pățit ce-a pățit. Dar în noaptea aia era altfel.
   Se întoarse iar spre Fiona:
   - Vezi tu, a venit pe jos. Toată aleea. Și-a parcat mașina de patrulă tocmai pe Șoseaua Old Barrons și restul drumului a venit pe jos. De ce a făcut-o?
   Fiona scutură din cap. Habar n-avea. Nimic din toate astea nu apăruse nici în ziare, nici în declarațiile de la proces. Se simțea ca Alice în Țara Minunilor.
   - Deci Creel vine până aici, îi sperie ca toți dracii pe puștii ăia beți, le face morală. Ceva despre focuri aprinse în locuri nepermise - dintr-odată, zici că era Smokey, Ursulețul Pompier, în pula mea. După aia se întoarce spre mine și-mi zice că sunt bun de plată dacă se-ntâmplă ceva, de parcă aș fi stat cu copiii ăia să beau berea lor de căcat. Vrăjeli. A lălăit-o bine de tot. Credea că nu mă prind, dar m-am prins. Așa că atunci când a plecat agale, la pas, pe alee, am tăiat-o pe dealul ăla - arătă spre stânga, unde Fiona nu vedea decât alți boscheți - ca să văd drumul. Era întuneric și Creel nu m-a observat. Mașina lui de poliție era parcată pe marginea drumului. A intrat și, când a deschis portiera, lumina din habitaclu s-a aprins o secundă. Atunci am văzut că în mașină era Tim Christopher. L-am văzut la fel de bine cum te văd pe tine acum. Stătea în mașina de patrulă cu nenorocitul de șef al poliției. După aia Creel a întors mașina și a plecat.
   Inima Fionei bubuia. Parcă trăia într-un vis fără noimă. Tim Christopher în mașina de patrulă și, 20 de ani mai târziu, cu tot scandalul din presă și cu tot procesul, nimeni n-a aflat asta.
   - Ați fi în stare să mă mințiți în privința asta? îl întrebă pe Lionel. Ce motiv ați avea?
   - De ce aș minți în orice privință? Mai interesează-te despre mine, fată Sheridan. Întreabă-l pe tăticul tău dacă vrei. Sunt ca o carte deschisă, așa am fost mereu.
   - Atunci de ce nu apar probele astea în dosarul lui Tim?
   - Pentru că mi s-a cerut să-mi țin gura, zise Lionel. Direct. Și mi-au cerut-o niște oameni care nu se jucau. Copiii ăia n-au văzut mașina lui Garrett, dar pe Garrett l-au văzut. Le-a făcut morală. Dar când au fost audiați, niciunul n-a adus vorba despre asta. Pentru că oamenii care au ajuns la mine au ajuns și la ei. Era secția lui Garrett, iar ei erau polițiștii lui Garrett, până la ultimul - niciunul nu era cinstit. Copiii se sperie ușor. Eu nu, dar știu când să tac din gură ca să scap cu viață. Ăla a fost un moment în care așa a trebuit să fac.
   Se uită la ea cu atenție:
   - Pe lângă asta, l-au prins. Tim Christopher e în pușcărie de 20 de ani. A trebuit să aleg răul mai mic.
   Se uită peste umărul ei; atunci auzi și Fiona zgomotul unui motor.
   - Că tot vorbirăm de el, cred că răul cel mare e pe drum.
   Fiona se întoarse și văzu un Chevrolet maro, pătrățos, care venea pe alee și care se opri în spatele mașinii ei, cu motorul pornit. Se deschise portiera de pe partea șoferului și din mașină ieși silueta masivă și greoaie a lui Garrett Creel. Se uită lung la ea, cu ochii mijiți din cauza fulgilor de zăpadă care se îndesiseră în lumina plumburie.
   - Fiona, spuse el cu voce relaxată, ignorându-l pe Lionel Charters. N-arăți prea bine, dragă.
   Fiona se uită la Lionel. Figura acestuia era impenetrabilă. Bărbatul nu spuse nimic. Continuă să-și țină pușca în brațe.
   - Sunt... sunt OK, îi zise ea lui Garrett, vorbind cu greu din pricina usturimii din gât.
   Vântul i se strecură pe sub gulerul jachetei și o scutură un frison.
   Garrett clătină din cap:
   - N-aș crede. Ești albă ca un cearșaf. Umblă un virus, să știi. Unul rău de tot, zise el.
   Creierul ei se puse pe treabă - de ce venise Garrett? Ce voia? I se părea că cineva îi pusese cărbuni încinși la ceafă, iar sudoarea începu să i se prelingă pe șira spinării când o scutură alt frison.
   - Trebuie să iau niște aspirină, reuși să îngaime.
   - Nu cred că ar trebui să conduci, dragă, spuse Garrett.
   Niciodată nu-i mai spusese dragă și, venind de la el, găsea apelativul respingător.
   - Arăți ca și cum ți-ar fi foarte rău. Te duc eu acasă, continuă el.
   - Garrett, spuse Lionel.
   - Taci din gură, Lionel, sau îți închid șandramaua, spuse Garrett, plat. Drogații ăia pe care-i lași să stea în rulota ta - crezi că poliția n-ar găsi o farmacie întreagă acolo dacă ar face o razie?
   - Rulota mea e pentru oameni care se lasă de droguri, răspunse Lionel. Iar tu știi asta.
   - Care se lasă? replică Garrett. Clar, ca fiu-tău ăla? Când a murit, avea atâta cocaină în el cât să-l omoare pe unul de două ori mai mare. Fix cineva care se lasă.
  Fiona simțea vibrația ostilă ce venea dinspre Lionel.
   - Pleacă de pe proprietatea mea, spuse el. Nu mai ești polițist. Nu mai ești nimic. Iar ăsta e un teren privat. E al meu. Cară-te.
   - Ai stricat aranjamentul nostru, Lionel, spuse Garrett. Ți-a luat 20 de ani, dar tot ai făcut-o. Ai vorbit. M-am gândit că Fiona o să te găsească încă de când a venit la noi la cină, cu tot felul de acuzații. Așa că am rugat câțiva prieteni să-mi facă o favoare și să stea cu ochii pe ea. Se pare că am avut dreptate. Acum o să plecăm.
   Veni spre ei, cu pași ce răsunau pe pietriș în aerul rece. Puse mâna lui mare pe antebrațul Fionei:
   - Vino cu mine, spuse el.
   - Stai, zise Fiona.
   Se auzi un clic; femeia se întoarse și văzu că Lionel ridicase pușca și îl țintea pe Garrett.
   - Las-o în pace, zise bărbatul.
   Garrett nici nu tresări:
   - Ai de gând să mă-mpuști? Oricum nu ești în stare să țintești. Ai nimeri-o pe ea.
   O trase pe Fiona spre mașina lui în vreme ce ea încerca să se elibereze din strânsoare.
   - Hai, Lionel. Trage. Omoar-o pe sora lui Deb Sheridan, dacă tot te-ai apucat. Atunci să vezi ce repede se-nchide combinația asta a ta dacă ajungi la pârnaie.
   Deschise portiera din dreptul pasagerului și Fiona încercă să se răsucească și să scape de el, dar Garrett o strânse și mai tare și o îndesă în mașină cu precizia cuiva care făcuse asta de nenumărate ori.
   „N-o să-mi facă niciun rău, își spuse ea când el intră pe cealaltă portieră. E tatăl lui Jamie. A fost șeful poliției. E ziua-n amiaza mare și există și un martor. Vrea doar să vorbim.”
   Garrett porni motorul și dădu cu spatele. Fiona se uită pe fereastră și îl văzu pe Lionel Charters neclintit, privindu-i prin cătarea puștii.

CAPITOLUL 30

      Barrons, Vermont
   Decembrie 1950

     CeCe

    La sfârșit de an era o singură Zi de Vizită a Familiei și se ținea între Ziua Recunoștinței și Crăciun.
  Așadar, în a doua duminică din decembrie cele 3 fete din Clayton Hall 3C rămaseră, tăcute, în paturile lor, citind și învățând într-o plictiseală crâncenă. CeCe se simțea groaznic; avea coșmaruri, insomnii, nu putea mânca. Fiecare zi îi era un ecou lung și lent al durerii pierderii Soniei, când se întreba ce i se întâmplase prietenei ei. Când se întreba dacă o fi suferit.
   Fără niciun chef, stătea întinsă pe pat și se uita la Katie, care răsfoia una dintre revistele furate. Katie tăcuse câteva zile, dar acum se purta ca mai-nainte, arțăgoasă și obraznică și frumoasă și deșteaptă. CeCe ar fi trebuit să se enerveze pentru că lui Katie îi luase mai puțin de o săptămână să treacă peste dispariția prietenei lor, dar nu o enerva dintr-un motiv simplu: nu era adevărat. CeCe o studiase pe Katie, îi studiase obiceiurile, gândurile, acțiunile, o studiase cu mai multă atenție decât acordase oricărui subiect din manualele lor tâmpite.
   Katie era lucrarea de masterat și teza de doctorat a lui CeCe; dacă i s-ar fi dat un test despre orice legat de Katie, CeCe l-ar fi luat cu brio. Iar Katie nu trecuse, în niciun caz, peste dispariția Soniei. Se prefăcea că a redevenit ea, cea veche, pentru a distrage atenția, dar era doar prefăcătorie. Katie nu era deloc ea însăși. Katie era furibundă.
   CeCe se uită cum prietena ei mai dă o pagină. Ochii migdalați ai lui Katie erau întunecați și, după părerea lui CeCe, nu prevesteau nimic bun. Alții vedeau o fată drăguță cu o atitudine sfidătoare; CeCe vedea o furie oarbă înfiptă atât de adânc și alimentată cu atâta grijă, încât flacăra ei avea să ardă o veșnicie.
   Nici Roberta nu se mai purta ca înainte; devenise tăcută, palidă, evident suferind după prietena ei. Profesoarele o tratau pe Roberta cu un soi de amabilitate grijulie, nu cu neîncrederea evidentă pe care i-o arătau lui Katie sau cu predicile iritate pe care i le țineau lui CeCe, căreia îi spuneau să se îmbărbăteze odată. Dar CeCe vedea furie și acolo, în felul în care Roberta stătea neclintită și tăcută la masă, în felul în care strângea din dinți, în felul în care se mișca pe terenul de hochei, cu o agresivitate nouă, de parcă ar fi vrut să scape de furie punându-și mușchii la treabă, în felul în care scrâșnea din dinți noaptea și își împletea părul cu mișcări iuți în fiecare dimineață, trăgând tare de șuvițe până când o ascultau. Nu era nevoie de vreun geniu ca să vadă furia din toate astea.
   Dar pe CeCe nu o deranja. Și ea era furioasă.
   Cumplit, înfiorător de furioasă. Nu știa ce-ar putea face cu acel sentiment - să se hrănească din el, cum făcea Katie, sau să-l suprime, ca Roberta. Furia lui CeCe era ca un balon prea umflat pe care nu-l putea ascunde undeva și nici nu-l putea atinge, de teamă să nu pocnească. O sufoca, îi închidea gâtlejul împiedicând-o să respire.
   Nu juca niciun sport ca să și-o poată consuma acolo și nici nu avea inteligența extraordinară a lui Katie ca să poată pune la cale ce punea la cale Katie. CeCe nu putea decât să sufere.
...............................................................