...........................................................
5.
Barrons, Vermont
Noiembrie 2014
Garrett conduse în tăcere pe alee, apoi pe Șoseaua Old Barrons.
Fiona se lăsă pe spătar; simțea cum durerea îi pulsează din ceafa în tot craniul. Deși încălzirea era dată la maximum în mașină, mâinile și picioarele tot reci le avea.
- Ce ți-a zis Lionel? întrebă Garrett după câteva minute.
- Ce? reuși Fiona să bâiguie.
- Știi că e un drogat bătrân, nu? spuse Garrett. La fel ca fiu-său. Ala și-a zburat creierii - cu cocaină, dar tot că și i-a zburat se cheamă. Lionel bagă vrăjeala asta cu „recuperarea” de vreo 30 de ani, dar știu eu ce știu. Înțelegi?
- Mie mi s-a părut cinstit, spuse Fiona.
- E un mincinos, replică Garrett și se întoarse spre ea. Fiona, trebuie să-mi spui ce ți-a zis. Chiar acum.
Fiona n-avea să uite asta pentru tot restul zilelor ei:
- A zis că erai în mașină cu Tim Christopher în noaptea în care a murit sora mea. Că era mașina ta.
Se uită în jurul ei; nu, nu era mașina asta. Garrett era polițist pe atunci, deci ar fi fost o mașină de patrulă.
- De asta n-a văzut nimeni mașina lui Tim în noaptea aia, continuă ea, reușind cu greu să lege cuvintele. Pentru că au văzut o mașină de poliție. Dar asta nu prea are sens pentru că nu tu ai omorât-o pe Deb.
- Evident că nu eu ți-am omorât sora, spuse Garrett.
- Tim a făcut-o, spuse Fiona, mai mult pentru sine, fiindcă ăsta era adevărul - în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplaseră, în ciuda a douăzeci de ani de căutări și îndoieli, în ciuda confuziei și a durerii, în ciuda senzației că cineva îi înfigea vătraie încinse în creier, ăsta era adevărul și nu se schimbase.
Rearanjă faptele și atunci, pe loc, mintea ei înțelese.
- Toată vorbăria aia despre cum i-a fost înscenată crima lui Tim a fost prosteală. Tim a omorât-o, dar tu l-ai ajutat să scape de ea. Exact așa cum ai făcut cu Helen Heyer.
Garrett oftă:
- A trecut mult de atunci, Fiona, spuse el, de parcă ea ar fi reclamat vreun mărunțiș. Au trecut 20 de ani, fir-ar să fie.
- Cum era? îl întrebă Fiona.
Frica o strângea de gât, îi paraliza limba. N-ar fi trebuit să urce cu el în mașină. Ar trebui să fugă, dar mașina era în mișcare. Bărbatul conducea liniștit, cu ambele mâini pe volan, purtând mașina pe drumul lăturalnic plin de gropi și dâmburi, și nici măcar nu părea nervos.
- Care era aranjamentul? continuă Fiona. Tim omora fete, apoi te chema pe tine să faci curățenie în urma lui?
- Crede-mă, nu-mi făcea nicio plăcere s-o fac pe omul de serviciu, spuse Garrett, dar așa trebuia. Familia Christopher era foarte importantă pe aici. Oameni buni. Tim avea un viitor strălucit. Eu le făceam favoruri, iar ei mi le întorceau. Așa merge treaba. Aveau multă influență și, dacă nu-i ajutam, m-ar fi înlocuit cu cineva care i-ar fi ajutat. Nu prea puteam să-i refuz. Și, până la urmă, nici n-a mers, nu? Toate riscurile pe care mi le-am asumat, pericolul la care m-am expus ca să-l acopăr, și Tim e la pușcărie de două decenii.
Părea dezgustat:
- Am riscat totul - cariera, tot. Și, doar pentru că el a devenit neglijent, au dat vina pe mine. După tot ce am făcut pentru ei, pentru Tim. Credeam că suntem prieteni, colegi - ba chiar familie. Pe ei îi simțeam mai familie decât îmi simțeam nevasta și copilul. Dar Tim a făcut-o de oaie și, brusc, dacă ieșea ceva la iveală în instanță, m-ar fi lăsat din brațe într-o clipită. Așa se întâmplă când ai de-a face cu un anumit gen de persoane, Fiona. Te folosesc și nu îți mulțumesc. Iau de la tine ce le trebuie atâta timp cât se poate.
Fiona se holbă la el în timp ce cuvintele păreau să treacă peste ea în valuri:
- Cum adică a devenit neglijent?
Garrett îi aruncă o privire scurtă:
- Probabil că n-ar fi trebuit să spun asta, de vreme ce era sora ta. Încerc doar să fiu cinstit cu tine. Și am nevoie ca și tu să fii cinstită cu mine.
Fionei îi venea să urle:
- Cum adică, a devenit neglijent?
- Calmează-te. Nu vorbim despre vreun criminal în serie. Era impulsiv, atâta tot, și unele fete îl enervau. Helen... N-am avut ce să fac în privința lui Helen, dar nu-l văzuse nimeni cu ea, așa că a fost simplu s-o las baltă.
Se uită iar la Fiona:
- Dar sora ta... Din clipa în care m-au chemat am știut că lui Tim i s-a înfundat. Tatăl ei era jurnalist, pentru Dumnezeu. Toată lumea îi văzuse certându-se, o văzuse pe ea urcându-se în mașina lui. Tim m-a sunat și mi-a zis că l-a enervat, că lucrurile au mers prea departe și că trebuia să vin să-l ajut să rezolve problema. Curând, cineva avea s-o caute. Trebuia să gândesc rapid și nu aveam multe variante. N-aveam nicio șansă s-o trecem peste granița statală.
Deb, se gândi Fiona. Doamne, Deb.
- Pe vremea aia, Idlewild era proprietatea familiei Christopher, continuă Garrett. M-am gândit s-o aruncăm repede acolo, și după aia puteam să mă întorc și să fac lucrurile ca lumea, fără să ridic suspiciuni. A fost singura chestie care mi-a venit în minte. Așa că am mutat cadavrul din mașina lui Tim în mașina mea de patrulă și, cât a scăpat el de ea, eu i-am distras atenția lui Lionel și copiilor de la cinematograf. I-am zis lui Tim s-o ascundă printre copaci, dar idiotul a pus-o în mijlocul câmpului de ziceai că e vreo nenorocită de expoziție. Treabă de mântuială - a lăsat-o acolo și a fugit, deși îi spusesem să nu facă asta. Cât de prost să fii?
Deb, care zăcuse acolo, pe câmp, cu tricoul sfâșiat. Aruncată ca un gunoi în mijlocul câmpului, așteptând să fie văzută. Mary Hand era o fată care-i moartă și-ngropată... Fiona avea o durere de cap cumplită.
- A fost un balamuc dat dracului, vorbi Garrett Creel mai departe. N-ar fi fost găsită așa de repede dacă nu era pe câmp și dacă aș fi apucat s-o mut. Dar cineva a găsit-o. A trebuit să curăț tot. A trebuit să am grijă ca urmele lui să fie șterse când am căutat probe printre copaci.
Fiona își aminti de proprietarul de la gelateria Pop’s:
- Richard Rush. El l-a văzut pe Tim la patru după-amiază. Dar tu l-ai pus să spună că l-a văzut pe Tim la nouă.
- Mai dă-l în pula mea, scuipă Garrett, de-acum nervos. Prăvălia lui avea datorii, iar eu îi promisesem că o să-i fie șterse dacă face cum îi zic eu. Și el ce-a făcut? M-a lăsat baltă când și-a dat seama că o să fie citat ca martor la proces. A zis că el nu comite sperjur, că el are copii. Aia era șansa lui Tim să meargă pe varianta de îndoială rezonabilă, și din cauza ăluia s-a dus pe copcă.
Atâtea detalii. Atâtea. Garrett se gândise la toate.
- Copiii de la cinematograf, zise ea. Ei te-au văzut în noaptea aia. Ai stat acolo și le-ai făcut morală în timp ce Tim se descotorosea de cadavru.
- Aia a fost ușor. Am dat de ei și le-am zis că dacă povestesc cuiva că m-au văzut, îi trosnesc cu un dosar de droguri. Consum de alcool ca minori. Când le-am zis toate astea eram îmbrăcat în uniformă. Mai adusesem un gabor cu mine. Eram super-intimidanți. Toți s-au căcat pe ei și și-au ținut gura. Lionel a fost mai tare, dar pe el l-am amenințat direct că-i închid afacerea, fiindcă știam că n-are niciun fel de asigurare. Și, până la urmă, știi ceva? Tim tot a ajuns la pușcărie.
Se uită la ea, de data asta cu ochi plini de furie, roșu la față:
- Oamenii sunt așa de proști, nu pricepi? Poate că par nebun, dar timp de 30 de ani a fost atât de ușor, al dracului de ușor. Nimic nu a dus vreodată la mine - nici măcar o dată. Ce-au oamenii ăștia în cap? Ce nu pricep?
Fiona se uită pe geam. Nu se îndreptau spre oraș; întorseseră și intraseră pe alt drum lăturalnic, la sud de Idlewild.
- Până și propriul meu fiu, zise Garrett.
Pielea gâtului, atât cât se vedea din canadiană, era roșie; la fel și mâinile cu care strângea volanul.
- Mereu mi-am dorit ca Jamie să devină polițist, dar nici nu împlinise 1 an la secție când mi-am dat seama că n-o să fie ca mine. M-am străduit să-l cresc ca lumea, dar el n-are instinctele mele. Nu e suficient de dur. Încă mai crede că poate să fie corect cu toată lumea. Tim avea creier și tupeu, cel puțin până în noaptea aia, ultima. Până în noaptea aia, mereu crezusem că Tim trebuia să fie băiatul meu, nu Jamie.
Jamie știe despre Helen. Fiona fu cât pe ce să spună asta cu voce tare, dar se opri la timp. Nu credea că Garrett știa că Jamie se uitase în dosarul Helen Heyer, că văzuse acolo o investigație de mântuială făcută de tatăl lui.
- Dă-mi drumul din mașină.
- O, nu prea cred. Nu m-ai ascultat. Fiul meu, combinat cu o ziaristă, cu fata lui Malcolm Sheridan, sora lui Deb Sheridan - imposibil. Ești prea aproape. Am crezut că o să te plictisești și o să-l părăsești, să-l lași să-și găsească și el o fată bună, dar ți-ai ratat șansa. Și acum ți-ai băgat nasul taman aici. După 20 de ani nenorociți, ai fi în stare să mă distrugi și pe mine, și secția. Și orașul Barrons, pentru că pur și simplu nu te poți opri. Jamie n-o să aibă niciodată coaie să scape de tine, dar eu am.
Groaza încolți în creierul cuprins de agonie al Fionei; cu toate astea, la suprafață era ciudat de calmă. Urma s-o omoare; se gândise că e singura posibilitate de a-și păstra secretele. Nici nu-i trebuia alt motiv. Poate că mai omorâse și altă dată; ea nu știa asta și nici n-avea importanță. Avea s-o omoare chiar acolo. Putea să cerșească milă, să-l implore și să încerce să discute rațional, dar ar fi fost degeaba. El alesese deja o cale și avea de gând s-o urmeze. Asta era realitatea, aici și acum.
Fiona își desfăcu centura de siguranță, deschise portiera și sări înainte să se gândească la ce făcea.
Drumul era așa de prost, încât mașina nu mergea prea repede. Căzu pe umăr, iar pietrișul de pe jos îi sfâșie geaca și cracul jeanșilor. Cu palmele julite la sânge, se rostogoli disperată în șanțul de pe marginea drumului, plin de frunze ude și noroi înghețat. Auzi cum mașina frânează brusc. Se ridică, ieși și șanț și o rupse la fugă.
Deasupra, cerul era întunecat, plumburiu, iar copacii se conturau pe el, siluete negre. Era la marginea unui câmp deschis și, chiar cufundată în febră, frică și durere, știu instinctiv că Idlewild era la vreun kilometru în partea asta, iar orașul în partea cealaltă. Țâșni peste câmp, alergând cât o țineau picioarele, cu bocancii care i se înfigeau în pământul moale, pe jumătate înghețat. Putea încerca să ajungă la benzinăria din vârful dealului, dar Idlewild era mai aproape și își aminti că atunci când trecuse cu mașina pe acolo văzuse muncitori și utilaje.
Garrett o prinse repede; era mai mare decât ea, mai puternic, avea picioare mai lungi. O trânti la pământ și o țintui cu genunchiul în burtă, cu fața roșie, deformată de furie, aproape lipită de a ei.
- Știam că așa o să faci! urlă el. Știam!
Îi puse mâinile în jurul gâtului și începu să strângă.
Fiona se zbătu sub el, încercând să scape, dar bărbatul era masiv și mult mai puternic. Începu să vadă pete. Îl lovi cu pumnii și privi undeva, peste umărul lui, unde ciorile se roteau pe cerul greu de ninsoare, și își spuse N-o să mor ca Deb. Nu.
Își răsuci șoldurile sub el și îl lovi tare cu genunchiul în burtă. Când el gemu și își slăbi strânsoarea, îl lovi iar. Și iar.
El se dădu înapoi ca s-o pocnească; atunci, Fiona îi trase o palmă și îi băgă degetele în ochi. Garrett înjură și căzu într-o parte, iar ea reuși să se ridice de sub el și să fugă iar.
De data asta, el se ridică mai greu - iar ea nu se uită în urmă să vadă de ce.
Cu răsuflarea tăiată și cu gâtul în flăcări, alergă cât de iute putu spre Idlewild, cu viteză reînnoită de adrenalină. Terenul era tare și denivelat, simțea cum lovește cu ghetele tot felul de buruieni moarte, dar nu se împiedică nici măcar o dată. Alergă fără oprire.
Când ajunse la adăpostul copacilor, pieptul îi ardea și picioarele erau pe punctul de a ceda. Îl auzea strigând în spatele ei, ecoul țipetelor reverbera în spațiul deschis, dar nu înțelegea cuvintele. Apoi, cu un fior de groază, auzi motorul mașinii. Avea de gând să-i iasă în cale pe Șoseaua Old Barrons, și nu era musai s-o facă mergând pe jos.
Fiona invocă harta din mintea ei. Cunoștea fiecare bucățică din locul ăsta, metru cu metru. Trecu în goană de copaci și ajunse la un șanț abrupt, plin de noroi înghețat; îl traversă, cățărându-se cu greu printre arbuști. Mâinile îi erau reci ca gheața - își pierduse mănușile pe undeva, nu mai știa unde - și gâtul îi ardea, dar văzu în față partea sudică a gardului care înconjura domeniul Idlewild, în marginea terenului de sport. Se cățără pe gard, cu degetele amorțite care-i alunecau prin ochiurile de plasă, și sări în partea cealaltă.
Se sprijini cu mâinile de genunchi ca să-și recapete suflul, ca o atletă olimpică. Gâtul și capul îi urlau de durere, o durere atât de cumplită, încât îi pulsa prin maxilar până în rădăcina dinților. Gura i se umplu de salivă; o scuipă pe pământ, lângă ea, și se rugă să nu vomite.
Garrett urma să conducă înapoi pe Șoseaua Old Barrons; asta însemna fie că avea de gând să sară gardul, fie să intre pe porțile din față, dacă putea. Porțile erau încuiate cu sistemul acela automat și șmecher, montat de Anthony Eden, dar Fiona nu-și făcea iluzii că Garrett, care încă era în formă la 60 de ani, nu putea sări un gard. Totuși, asta avea să dureze câteva minute. Iar ea trebuia să le folosească.
Porni în goană peste câmp, ignorând protestul propriilor picioare. Vântul bătea cu putere, biciuindu-i urechile și gâtul și, după câteva clipe, nici măcar nu se miră să vadă pe jos rămășițele priveghiului - florile ieftine și biletele scrise de mână pe care le mai văzuse. Asta nu e locul ei, spusese Lionel la fostul cinematograf, dar aici, la Idlewild – aici era locul lui Mary. Aici cutreiera ea. Fiona știa că e pe undeva pe aproape, așa cum știa că ciorile se învârt deasupra, în văzduh, și că Garrett Creel e pe Șoseaua Old Barrons.
- Sunt aici, îi spuse ea lui Mary Hand, și continuă să alerge.
Barrons, Vermont
Noiembrie 2014
De data asta, îi fu mai ușor să ignore florile și biletele. Să-și vadă ghetele călcând pe și printre ele în timp ce traversa câmpul. Acum că știa ce anume este Mary. Dar frica nu dispăru.
Tuturor ne era îngrozitor de frică, așa spusese Sarah London, dar Fiona înțelegea abia acum. Înțelegea că Sarah London petrecuse 30 de ani în locul ăsta, cu frica asta. Că fetele trăiseră cu aceeași frică. Și Sonia trăise cu ea, dar fugise înapoi, să scape de ucigașul ei, aruncându-și valiza printre copaci. Exact așa cum Fiona fugea înapoi acum.
Locul ăsta, se gândi ea. Locul ăsta.
Gunoaiele pe care călca dispărură și ea trecu de sala de sport, apropiindu-se de clădirea principală, cea cu rânduri de dinți. Vino înapoi, părea că-i șoptește clădirea, rânjind în așteptare. Vino înapoi așa cum ai făcut-o mereu.
Așa cum o faci mereu. Așa cum o vei face mereu, iar și iar. Vino înapoi.
Alergă spre ea fără ezitare, atrasă de fațada rânjită.
Un excavator era parcat pe pietrișul din dreptul clădirii principale și, lângă el, o camionetă, dar nu se vedea nici urmă de muncitori. Cei pe care îi zărise ea mai devreme plecaseră. Strigă, dar vocea îi era doar o șoaptă răgușită, purtată mai departe de vânt. Era sigură că văzuse aici mașini, mișcare. Unde dispăruseră cu toții?
Porțile mari și negre de la intrare erau încuiate; nici urmă de paznic. Oare Garrett venise și plecase, neavând pe unde să intre? Cât timp trecuse? Habar n-avea, dar când auzi motorul unei mașini care se apropia dinspre șosea, se hotărî să nu riște. Se întoarse și fugi spre ușa de la intrare a clădirii principale, încercând iar și iar să strige după ajutor.
Ușa era încuiată. Fiona se holbă la tastatura de lângă ea, clipind prostește, încercând să-și aducă aminte codul pe care îl văzuse introdus de Anthony. Se uitase la el atunci, la degetele lui care se mișcau pe taste, iar acum se străduia să-și amintească. Reuși să extragă o amintire vagă din străfundul propriului creier și tastă o combinație; durerea îi fu înăbușită de mirare când becul se făcu verde, iar ușa se descuie.
Se furișă înăuntru și închise ușa în urma ei. De afară se auzea slab motorul acela, așa că traversă în grabă holul principal, cel cu plafonul înalt și boltit, târșâindu-și ghetele pe podeaua prăfuită. Răsuflarea îi îngheța în aer și singurul sunet era un fâlfâit care venea de undeva dinspre grinzi - păsări sau lilieci.
Oare cum reușea cineva să învețe în locul ăsta?, se întrebă în timp ce se îndrepta spre scara principală. Se uită lung la balcoanele de deasupra, care porneau circular dinspre scară, ca o roată, și capul începu să-i pulseze. Și-o imagină acolo pe Roberta Greene, o adolescentă cu părul împletit pe spate, îmbrăcată în uniforma de Idlewild pe care o știa din fotografii. Urcând și coborând pe treptele astea, cu manuale sub braț și cu capul plecat.
Întrebându-se când avea să dea nas în nas cu fantoma locului. Mary e un ecou, așa spusese Roberta.
Fiona puse piciorul pe prima treaptă, cu gândul de a urca și de a se uita pe vreo fereastră după echipele de muncitori, dar ceva o opri. Se răsuci.
În penumbra din capătul vestic al holului stătea o fată care se uita la ea. O fată minionă și subțire, cu fața umbrită. Era îmbrăcată într-o fustă ecosez cu verde și albastru și o bluză albă. Uniforma de la Idlewild.
Fionei i se tăie respirația. Rămase așa, pe jumătate întoarsă, cu un picior pe treaptă, în vreme ce afară vântul se porni să bată și să urle printr-o gaură din acoperiș. Frunze moarte se rostogoleau pe podeaua părăsită a holului.
Se uită la uniforma fetei, la statura ei și, deși nu o văzuse niciodată în vreo poză, dintr-odată știu.
- Sonia? spuse ea răgușit.
Fata nu se clinti.
- Sonia? repetă Fiona.
Când se apropie, reuși să distingă din umbră figura fetei. Avea fruntea înaltă, ochi senini, cenușii, un nas mic și drept. Buze subțiri, dar bine definite. Fața lungă, în formă de inimă, cu o bărbie ca sculptată, gâtul lung și elegant. Părul de un blond cenușiu, subțire și drept, tuns până la umeri, prins în agrafe. O fată banală, dar dulce și demnă într-un fel discret, care avea să crească și să devină o femeie drăguță, cu trăsături limpezi și cu privire înțeleaptă. Numai că asta nu avea să se întâmple niciodată, pentru că ea n-avea să treacă de 15 ani.
În clipa aceea era atât de reală, încât părea că se află acolo aievea. Cu o expresie impenetrabilă, fata se uită la Fiona cum se apropia de ea, apoi se răsuci și păși în zona întunecată.
Mă conduce, își spuse Fiona.
O urmă. Era același coridor secundar pe unde o purtase Anthony Eden atunci când îi făcuse turul domeniului, cu ceva vreme în urmă. Fiona își amintea că acest coridor ducea spre ușa din spate, care dădea în pajiște.
În spate, auzi cum cineva zgâlțâie ușa, încercând să intre.
Înaintă iute. Sonia dispăruse; poate că deja îi transmisese mesajul pe care voia să i-l transmită. Fiona găsi ușa din spate și o deschise exact în clipa în care auzi iar cum se zgâlțâie ușa principală, undeva departe. Ieși pe pajiște și închise fără zgomot ușa în urma ei.
Și-acum încotro, Sonia?
Aerul rece o izbi și, preț de câteva secunde, nu-și putu controla tremuratul, nici clănțănitul dinților; își strânse jacheta mai aproape. Liniște, liniște. Să nu scoți niciun sunet. Sonia era în celălalt capăt al pajiștii și mergea spre o clădire unde Anthony nu o dusese data trecută. Se întrebă ce anume ar putea fi acolo. Căminul.
Traversă spațiul deschis, pe urmele fetei, alungând ideea care nu-i dădea pace, că e o nebunie ce făcea. Gâtul o durea acolo unde tatăl lui Jamie încercase s-o sugrume. Când câțiva fulgi de zăpadă îi căzură pe păr și pe gene, realiză că abia aia părea o nebunie. Ce făcea acum era normal.
La jumătatea drumului, se uită în urmă. De la una dintre ferestrele clădirii principale o urmărea o siluetă; o fată slabă, îmbrăcată într-o rochie neagră, cu fața acoperită de un voal.
Mary Hand era o fată care-i moartă și-ngropată...
Good Night Girl.
Fiona îi întoarse spatele și alergă și mai repede.
Clădirea căminului, spre deosebire de celelalte, era descuiată pentru simplul motiv că ușa de la intrare era spartă. La un moment dat, cineva o scosese din balamale, iar lemnul putrezise sub un graffiti neinteligibil. De când începuseră lucrările de renovare, ușa fusese proptită la locul ei, ținută acolo de o scândură bătută în cuie. Lemnul tocului era atât de putrezit, încât Fionei nu-i fu greu să smulgă scândura; lemnul se topi ca untul în mâinile ei.
Împinse ușa și pătrunse într-o clădire în care era clar că oamenii intraseră prin efracție de multe ori după ce școala fusese închisă. Peste tot erau sticle sparte, cioburi, mucuri de țigară și chiar gunoaie și mai dezgustătoare, într-un colț zăcea un sac vechi de dormit, acoperit cu o crustă de jeg de nedescris, ros de șoareci de-a lungul anilor. Când văzu umbra Soniei ivindu-se sus, în capătul scării, Fiona se îndreptă recunoscătoare spre ea, trecând iute printre mizeriile de pe podea.
Era aproape sus când auzi focul de armă.
Sunetul fu atât de neașteptat, încât Fionei i se înmuiară genunchii și aproape că se prăvăli pe scară, dar reuși să se prindă de balustradă. Se auzi un foc, apoi încă unul; după care alte două, imediat unul după celălalt.
Veneau de undeva de afară, dar din apropiere. Pocnetele reverberară prin capul care o durea deja și deschise gura să țipe, dar din gâtul ei chinuit nu ieși niciun sunet.
I se încețoșă privirea câteva clipe, însă când realiză că împușcăturile încetaseră se ridică, sprijinindu-se de balustradă în ciuda durerii din umeri.
Nu se mai auzea nimic de afară. Liniște, taci din gură. Ascunde-te. Nu știuse că Garrett era înarmat. I se părea ciudat că trăsese afară, și nu direct în ea.
Poate că trăgea după Mary.
Străduindu-se să nu facă niciun zgomot, avansă pe coridor, clipind ca să-și adapteze ochii la întuneric, în speranța că o va zări pe Sonia. O văzu pe fată intrând într-o încăpere, tăcută ca o umbră, și o urmă. Pe ușă scria ceva, cu vopsea veche și crăpată: 3C.
Era într-un dormitor. Cândva, aici fuseseră paturi - două rânduri de paturi suprapuse, așa părea - dar fuseseră distruse demult; saltelele dispăruseră, iar ramele erau rupte și demontate. O comodă veche stătea culcată pe o parte, lipită de un perete. Încăperea era îmbâcsită și mirosea a bere vărsată și a urină rece și veche. Deși vandalizată și pângărită și uitată, Fiona știa că asta fusese camera Soniei. De asta intrase Sonia aici.
Dacă fusese camera Soniei, atunci o împărțise cu Katie Winthrop, Roberta Greene și CeCe Frank. Tremurând, Fiona se lăsă să cadă pe podea și închise ochii. Asta era camera în care fetele trăiseră, în care dormiseră. Și le imagină, deși habar n-avea cum arătau Katie sau CeCe, îmbrăcate în uniforme, stând de vorbă și tachinându-se și certându-se și șoptindu-și secrete noaptea, ca toate fetele. Se întrebă ce secrete fuseseră șoptite în camera asta. Se întrebă dacă ăsta era locul în care fetele se simțeau în siguranță.
Nu mai putea fugi. Era prea obosită. Tremurând de frig, se întinse pe podea, sperând ca Garrett să nu o găsească.
Fiona realiză că leșinase abia când deschise iar ochii. Se uita la tavanul dormitorului, dar petele închise de pe tencuială dispăruseră. La fel și mirosul de bere și urină. Auzea vântul mugind la singura fereastră a camerei, însă atât. Corpul o durea prea rău ca să se ridice, dar întoarse capul și văzu că paturile erau la locul lor, făcute ordonat și acoperite cu pături verzi-albastre. O crosă de hochei era sprijinită de un perete. La fereastră era un scaun din lemn pe care stătea o fată cu fața spre geam. Se mișcă, iar Fiona simți cum o sufocă un hohot de plâns.
Era Deb.
Purta aceleași haine cu care fusese îmbrăcată în ziua crimei. Canadiana gri avea cordonul strâns pe talia ei îngustă, dar căciula neagră, tricotată, pe care o purta atunci când Tim Christopher o luase cu mașina nu se vedea pe nicăieri. Nu fusese găsită asupra cadavrului și nici în altă parte. Deb avea părul prins pe ceafa, într-o coadă lejeră. Se uită la Fiona cu ochii aceia albastru-cenușii pe care Fiona nu-i mai văzuse de 20 de ani.
- N-o lăsa să intre, spuse Deb.
Fiona își săltă capul de pe podea.
- Deb, spuse ea.
Deb se întoarse iar spre fereastră.
- O să te roage, spuse ea, cu glas slab, de parcă ar fi vorbit printr-o furtună. O să te implore. Pare așa de neajutorată. N-o lăsa să intre.
Am halucinații, își zise Fiona, dar aproape că nu-i păsa. Sora ei era frumoasă și stătea acolo, cu picioarele încrucișate, îmbrăcată în pantalonii verde închis, încălțată în tenișii pe care îi purtase la întâlnirea cu Tim Christopher. Avea o frumusețe dureroasă, rămăsese pentru totdeauna la vârsta de 20 de ani. Trupul ei lipsit de viață care zăcuse afară, pe câmp, purtase acești teniși.
- Deb, repetă Fiona, vorbind cu greu. Ești bine?
- Nu, răspunse Deb, continuând să se uite afară.
Fiona se ridică în coate:
- Ești mereu aici?
Sora ei tăcu o clipă, apoi răspunse, ușor confuză:
- Uneori. Totul e așa de ciudat. Ca un vis, nu crezi?
Se întoarse și o țintui iarăși pe Fiona cu privirea ei albastru-cenușie:
- Te rog, n-o lăsa să intre.
- Pe Mary? îngăimă Fiona.
- Se face tare frig acolo, afară, continuă Deb, cu ochii la fereastră. Iar ea pare așa de tristă.
Fiona deschise iar gura, încercând să-i atragă atenția lui Deb. Avea atâtea de spus, de întrebat, dar sora ei nu o auzea. De afară veneau voci și strigăte.
Clipi și camera se estompă. Nu, își zise. Nu. Încercă să se ridice - s-o atingă pe Deb, să pună mâna pe ea - dar propriul corp nu o ascultă.
Neîndemânatică, încercă să-și tragă genunchii sub ea, când realiză că brațele îi erau amorțite.
- Nu, reuși ea să spună cu glas răgușit.
Vocile se auziră din nou, de data asta mai aproape. Strigăte. Fionei i se înmuiară picioarele și căzu pe podea, pe un umăr, încercând să se proptească în braț. Clipi și camera păru să plutească iar.
- Mi-a fost așa de frică, spuse Deb.
Atunci, încăperea redeveni văgăuna părăsită, cu așchii de mobilă și cu miros oribil. Fiona rămase culcată pe o parte, cu lacrimi reci care-i curgeau pe față și cu dinții pe care nu-i putea opri din clănțănit.
Se auzi un foșnet de pânză, foșnetul unei rochii în încăpere.
Fiona încercă să închidă ochii, dar nu reuși.
Poalele unei rochii negre intrară în câmpul ei vizual, înaintând în dormitor, odată cu Mary Hand. Fiona își strânse genunchii la piept, neputând să se miște sau să țipe. Neputând să fugă. Nu avea unde.
- N-am lăsat-o să intre, șopti pentru sine. N-am lăsat-o.
Poalele rochiei negre măturară podeaua murdară, iar țesătura era atât de reală, încât Fiona putea să vadă luciul mătăsii grele, negre. Apoi Mary veni spre ea, cu picioare cadaverice care se vedeau de sub rochie. Erau desculțe și păreau sculptate în gheață, vineții de frig. Cu pielea subțire întinsă peste oase.
Mary făcu un pas și încă unul. Fiona țipă, dar din gâtul ei nu ieși decât aer.
Atunci țipă din nou.
Se auzi un strigăt și cineva intră pe ușă. Doi oameni, poate trei. Bărbați.
Voci răsunau prin încăpere. Mai multe mâini o atingeau.
Fiona întoarse capul și văzu că Mary dispăruse.
Închise ochii și îi lăsă s-o ia de acolo.
Barrons, Vermont
Noiembrie 2014
O durea. Totul o durea. Lumea din jur apărea și dispărea - voci, sunete, mâini, căldură și frig.
Fiona își simțea capul ca pe un balon prea umflat și avea în permanență un bubuit asurzitor în tâmple. Deschise ochii; văzu un tavan necunoscut, auzi o voce necunoscută. Îi închise la loc.
Se trezi și realiză că era pe un pat de spital. Era noapte și ea era singură. Îi era cumplit de sete. Undeva, pe hol, cineva vorbi cu voce scăzută, apoi râse încet. Nu poate să mă prindă aici, se gândi Fiona, ușurată, apoi adormi din nou.
Când se trezi iarăși, tatăl ei era acolo.
De data asta, capul îi era ceva mai limpede. Pe fereastră intra lumina slabă a soarelui. Așadar, era zi. Malcolm stătea pe un scaun, lângă pat, îmbrăcat într-o cămașă pepit cu mânecă scurtă, pantaloni cu multe buzunare, ciorapi și sandale. Lângă ușă era o pereche de cizme de cauciuc - mereu purta cizme de cauciuc iarna, dar când intra în casă își punea sandale.
Părul lui castaniu-cărunt, mai degrabă lung, era încâlcit și dat pe după urechi; avea pe nas ochelarii înguști cu care citea ziarul din poală, încă nu observase că Fiona se trezise.
Fiona se uită lung la el, parcă vrând să-și întipărească în minte fiecare detaliu din înfățișarea lui.
- Tată, spuse ea în cele din urmă, rupând vraja.
El coborî ziarul și o privi pe deasupra ochelarilor, iar fața i se destinse de plăcere.
- Fee, zise el, zâmbind.
Îi zâmbi și ea, deși o durea gâtlejul și avea buzele crăpate.
- Sunt în regulă? îl întrebă.
Malcolm împături ziarul și îl puse jos:
- Păi... Ai o minunată gripă, amestecată cu hipotermie și erai cât pe ce să faci și degerături. Plus vânătăile de pe gât. Dar mi s-a spus că o să-ți revii.
Fiona se strădui să se ridice în șezut; el o ajută și îi dădu un pahar cu apă de pe noptieră.
- Ce s-a întâmplat?
- M-ai sunat, zise Malcolm, mângâind-o pe păr. Îți aduci aminte?
Își aducea, deși amintirile îi erau răzlețe, dezordonate.
- Voiam să-ți zic de Stephen Heyer.
- Aha, îngână el, mângâind-o iar pe păr. Mi-ai lăsat un mesaj lung. L-am ascultat când am venit acasă de la supermarket. Mi-am dat seama că ceva nu e-n regulă, dar nu știam ce dracu’ să fac. Când mă gândeam la variante, a sunat iar telefonul. De data asta, era Lionel Charters.
Fiona puse jos paharul. Îi tremura mâna, dar se concentra să nu-l răstoarne.
- Lionel te-a sunat?
- A fost ciudățenia ciudățeniilor. Știu despre el de mulți ani, normal. Știi că ține un soi de centru de reabilitare neoficial în rulota aia veche? Fiul lui Lionel a murit dintr-o supradoză și, de atunci, lasă dependenții de droguri să stea cu el cât încearcă să se curețe. Nu funcționează mereu. Se mai și droghează acolo, mai fac și trafic și, câteodată, iese scandal. Dar Lionel e bine intenționat.
Fiona rămase nemișcată, ascultându-i vocea și bucurându-se de mângâierea lui. E un drogat, îl auzi în mintea ei pe Garrett Creel. Băiatul lui și-a zburat creierii cu cocaină. Avea atâtea de spus, de întrebat. Dar Malcolm îi povestea, iar ea era tare obosită, legănată de vocea lui. Odată ce Malcolm se apuca să spună o poveste, nu-l mai oprea nimic.
- Lionel nu e prieten cu presa, continuă Malcolm, dar poliția o urăște și mai mult. Așa că m-a sunat și mi-a zis că fiică-mea tocmai a fost pe proprietatea lui, să-l caute pe Stephen Heyer. Și că păreai bolnavă. A mai zis că Garrett Creel a venit, te-a băgat cu japca în mașină și a plecat cu tine.
- Mi-a spus... începu Fiona, adunându-și puterile. Era acolo, la el, în noaptea în care a murit Deb. Mi-a spus...
- Știu ce ți-a spus, zise Malcolm, blând. Știu ce a văzut Lionel.
Fiona înghiți în sec, iar gâtul o duru și mai tare:
- Știai? Știai că mașina de patrulă a lui Garrett Creel era acolo?
Mâna tatălui ei nu o mai mângâia pe păr. Rămăsese țeapănă, încordată și nemișcată. Se uită spre peretele din spatele ei, cu ochi de nepătruns.
- Nu, spuse el, cu blândețe înșelătoare. Dar acum știu.
O clipă, arătă iarăși ca acel străin de la procesul lui Tim Christopher, străinul care trecuse ca un somnambul prin divorț. Dar, apoi, fața i se topi în tristețe. Fiona ar fi vrut să spună ceva, orice.
- Tată, reuși ea să îngaime.
- Lionel te-a lăsat să te urci în mașina aia, spuse el, încet.
Fiona nu-și dădea seama dacă era o întrebare sau o afirmație.
- Îl luase în cătarea puștii, spuse ea. Dar n-a putut să tragă.
- Mi-a spus și asta. I-am zis că trebuia să se fi străduit mai mult. După care i-am închis telefonul și l-a sunat pe Jamie.
Fiona se gândi la tatăl lui Jamie, la genunchiul lui înfipt în burta ei, la felul în care îi simțise răsuflarea în față. Știam că așa o să faci. La mâinile lui care o strângeau de gât. Probabil că amintirea o făcuse să se încordeze, pentru că Malcolm o mângâie iar pe păr.
- Unde e? întrebă Fiona. Unde e Garrett?
- În clipa asta? Nu știu exact. Cel mai probabil, în arest. Sau poate că vorbește cu avocatul lui.
O bătu ușor pe umăr, iar ea se sprijini de el, ușurată.
- Jamie nu dădea de taică-său, își continuă el povestea, iar eu nu dădeam de tine. Așa că și-a luat întăriri și s-a dus la Lionel. A găsit mașina lui taică-său parcată la porțile domeniului Idlewild, oftă Malcolm. Eu n-am intrat cu el, așa că îți povestesc ce mi s-a spus. Dar, din câte știu, au intrat acolo și Garrett a tras în ei.
- Ce?!
Fiona se dezlipi de el și se îndreptă de spate. Capul i se învârtea.
- Șșșt, Fee, spuse Malcolm. Împușcătura i-a ciupit mâna lui Jamie, atâta tot.
- Nu știam că e înarmat, zise ea.
Probabil că Garrett avusese pistolul pe undeva prin mașină, poate în portbagaj, de asta nu-l folosise asupra ei.
- Jamie e bine?
- E bine. A trebuit să tragă și ei, dar nimeni n-a fost rănit. Te-au găsit într-un dormitor din vechiul cămin, țipând după ajutor înainte să leșini, și cu urmele mâinilor lui pe gât. L-au arestat pe Garrett. Și asta e.
Fiona tremura; ar trebui să cheme asistenta. Probabil că e sub un tratament împotriva durerii, ceva antiinflamatoare. Era tare obosită.
- A-ncercat să mă omoare, zise ea. A-ncercat să mă strângă de gât pe câmpul de lângă un drum forestier. Voia să mă omoare și să mă arunce pe acolo.
- Știu, spuse Malcolm. Doctorii ți-au examinat gâtul. Garrett n-a vorbit, dar poliția o să vină să-ți ia o declarație.
- A mușamalizat cazuri în care era implicat Tim. Cazul lui Helen.
Cuvintele i se buluceau în cap, dar își dădea seama că e musai să le spună pe toate înainte să adoarmă iarăși.
- Știu, iubito, spuse din nou tatăl ei.
O să-l omori, așa zisese Jamie. Dar nu mai era loc de întors. Mai ales când știa că Tim putea fi oprit încă dinainte de a o cunoaște pe Deb.
- Îmi pare tare rău, tată.
El clipi și o privi nedumerit:
- Pentru ce?
- Nu trebuia să mă duc acolo, spuse ea, fiecare cuvânt sfâșiindu-i gâtul și așa chinuit. Trebuia s-o las baltă. Dar m-am gândit... începusem să mă întreb dacă se poate ca Tim să nu fi fost vinovat. Dacă nu cumva adevăratul făptaș e în libertate.
Simți lacrimi pe obraji. Și-o aminti pe Deb, așezată pe scaunul de la fereastră, dar nu putea să-i povestească asta lui Malcolm. Nici măcar nu era sigură că era adevărat.
- Tot cercetam cazul și nu mă puteam opri. Nu puteam.
Malcolm o privi, gânditor, apoi o mângâie din nou pe cap:
- Aveai 17 ani când s-a întâmplat. Aveai întrebări, oftă el. Eu nu aveam răspunsurile; nici mama ta. Nu puteam să răspundem nici la propriile întrebări. Fee, mă tem că te-am lăsat să te descurci cu toate cele singură.
- Nu a fost așa.
Acum plângea de-a binelea, în hohote care o zguduiau de fiecare dată când în urechi îi răsunau cuvintele lui Deb: mi-a fost așa de frică. Se lipi cu fața de cămașa lui pepit, inhalând aroma de aftershave de pe vremuri și mirosul de brad al sertarului din care și luase maioul.
- Trebuia s-o las baltă. Îmi pare așa de rău...
Malcolm o lăsă să plângă o vreme, apoi o sărută pe tâmplă:
- Ei, haide, spuse el, iar ea îi auzi durerea din glas, dar mai ales îl auzi pe Malcolm Sheridan; același Malcolm Sheridan dintotdeauna. Doar nu așa te-am crescut, nu? zise el. Să lași lucrurile baltă. Am rămas doar noi doi, Fee. Sigur, nu asta ne-am dorit, dar asta e. Iar tu ești fiica mea.
Lăsă lacrimile ei să-i ude cămașa până când Fiona se opri din plâns, apoi continuă:
- Pe lângă asta, familia lui Helen n-a avut parte de nicio arestare, de nicio condamnare, așa cum am avut noi.
Îi sărută iar tâmpla:
- Odihnește-te. O să avem multă treabă.
Fiona ar fi vrut să spună altceva, dar simțea că are nisip sub pleoape, așa că închise ochii. Adormi înainte să mai apuce să vorbească.
O vreme, lumea păru dezlânată, o înșiruire de imagini care treceau ca prin vis. Ba chiar avu un vis lung și agitat în care alerga pe câmp, spre copaci, cu gambele zgâriate de tufele uscate, cu răsuflarea care-i ardea pieptul, în timp ce Garrett fugea după ea. Ciorile croncăneau pe cerul aspru.
Fiona se trezea iar și iar, dezorientată, apoi adormea și visa același lucru. Mai avu un vis, în care deschidea ochii și vedea mâna ei într-a lui Jamie, pe pat. Mâna lui era bandajată, iar ea o cuprindea cu degetele. Își dădea seama că e el, recunoștea falangele lui puternice, conturul antebrațului, dar nu reușea să-i vadă fața înainte de a adormi din nou.
Febra cedă în ziua următoare, iar ea se ridică în capul oaselor în pat, transpirată și amețită, și bău suc de mere în timp ce dădea declarații poliției.
Malcolm stătea pe scaun într-un colț, cu șosete și sandale, cu ziarul împăturit în poală, și asculta.
Margaret Eden nu o căută, în schimb o căută Anthony. Când își reveni suficient cât să-și primească mobilul înapoi de la tatăl ei („La ce-ți trebuie drăcovenia aia?”), îi răspunse. Bărbatul îi spuse că-i pare rău de cele întâmplate și o întrebă dacă putea face ceva. În mintea Fionei se năștea o idee, așa că îi puse lui Anthony o întrebare. Răspunsul lui așeză la locul lor toate piesele acelui puzzle, iar ea realiză că adevărul se aflase sub ochii ei în tot acest timp.
Acum avea toate răspunsurile.
De îndată ce avea să-și revină, voia să meargă la fetele de la Idlewild. Dar bănuia că vor veni ele la ea înainte.
Barrons, Vermont
Aprilie 1951
Katie
Asta avea să funcționeze.
Katie nu avea nici urmă de îndoială. Și totuși simțea încordarea cu care așteptau celelalte fete din Clayton 3C. Roberta stătea pe scaunul de la fereastră și se prefăcea că învață dintr-un manual. CeCe își scoase uniforma și își puse cămașa de noapte, deși era abia trecut de prânz. Își smulse agrafele din păr și îl ciufuli.
Ca să-și joace rolul, Katie își îndreptă ciorapii și fusta, își lustrui pantofii negri și se încălță. Își băgă în sutien câteva șervețele mototolite, apoi își puse cea mai curată bluză albă pe care o avea, aranjând-o astfel încât materialul să se întindă puțin peste bustul ei mărit. Peste bluză puse un cardigan cu emblema Idlewild și îl închise până-n gât.
Așezată pe marginea patului, CeCe își scoase pantofii și ciorapii:
- Nu prea știu ce să zic despre toată treaba, spuse ea.
Era palidă. Perfect, își spuse Katie, în felul ăsta o să fie și mai credibil.
Îi răspunse Roberta:
- Ține-te de plan, spuse ea, aplecându-se iar spre carte.
În cele 5 luni scurse de la dispariția Soniei - de la moartea ei, de când fusese omorâtă, toate știau că fusese omorâtă - Roberta devenise rigidă și dură; zâmbea rareori și nu râdea niciodată. Notele nu îi scăzuseră, iar pe terenul de hochei juca încă și mai bine, dar schimbarea era evidentă pentru Katie. Roberta își îngropase durerea și furia, le lăsase să-i intre în oase.
Acum arăta mai puțin ca o adolescentă; mai degrabă părea o femeie în toată firea. Și devenise feroce. Katie o iubea mai mult ca oricând.
- Știi că nu mă pricep la chestii d-astea, spuse CeCe, dând la o parte pătura și întinzându-se, cuminte, în pat. Când a copiat Katie la testul ăla, am crezut că o să leșin.
Katie se întoarse spre unica oglindă din încăpere, netezindu-și și aranjându-și părul, și abia atunci observă că zâmbea. CeCe se speria mereu înainte să facă ceva, dar de fiecare dată se descurca la fel de bine ca toate celelalte.
- Ai fost perfectă, îi spuse ea lui CeCe, și o știi.
CeCe roși; chiar și după atâta timp, o laudă venită din partea lui Katie îi făcea plăcere. Dar tot simțea nevoia să se mai smiorcăie nițel:
- E ca și cum am minți.
- Dar nu mințim, zise Roberta, ridicând privirea din manual și uitându-se la CeCe. De câteva luni tot vorbim despre asta. Dacă în felul ăsta faci pe cineva fericit, nu e minciună. Dacă o să fim toate fericite.
CeCe își mușcă buzele și îi întoarse privirea Robertei:
- Nu și pe Katie. Ea n-are cum să fie fericită.
Deci asta o supăra. Katie trebuia să-și fi dat seama.
Râse, oarecum măgulită:
- Eu o să fiu cea mai fericită, spuse ea.
Nu era o minciună, cel puțin nu în totalitate; inima îi bătea cu putere de nerăbdare și simțea un fel de bucurie stranie. Era pregătită. Era oare același lucru cu fericită? Nu știa și, în acea clipă, nici nu-i păsa cine știe ce. Tocmai împlinise 17 ani. Tot ce conta era să obțină ce-și dorea.
- O să fie bine, spuse Roberta, plat.
- Dacă funcționează, spuse CeCe.
Katie se apropie și mai mult de oglindă, netezindu-și sprâncenele și mușcându-și ușor buzele. Nu aveau voie să se machieze la Idlewild - sub nicio formă - dar ea și-ar fi dorit să aibă niscaiva farduri, măcar niște tuș pentru ochi și mascara așa cum văzuse la vedetele de cinema, dar se temea să nu arate prea strident. Clar trebuia să arate ca o școlăriță.
- O să funcționeze, spuse ea.
CeCe se întinse în pat și trase pătura peste pieptul ei generos. Katie prinse privirea Robertei în oglindă și purtară un dialog tăcut.
O să fac asta.
Da, o s-o faci, și amândouă știm de ce.
O să funcționeze. O să reușesc.
Privirea Robertei se îmblânzi, încruntarea cedă, ba chiar îi zâmbi lui Katie în oglindă.
Cineva bătu la ușă.
- Doamnelor! spuse Lady Loon. E Ziua de Vizită a Familiei. Cecelia, ai un vizitator.
Katie își compuse o mină îngrijorată și deschise ușa:
- Vai, nu, domnișoară London! Sunteți sigură?
Lady Loon părea epuizată, iar din cocul prins în vârful capului îi ieșeau șuvițe răzlețe.
- Bine-nțeles că sunt sigură, Katie. Ce s-a întâmplat?
- Nimic, doar că CeCe nu se simte prea bine.
Katie îi făcu loc, iar Lady Loon intră în cameră și se uită la CeCe, care zăcea în pat. CeCe gemu ușor. Era verde la față, probabil de groază, iar asta nu făcu decât să accentueze efectul dramatic.
- Ce-ai pățit? o întrebă Lady Loon.
- Vai, spuse CeCe, lingându-și buzele de parcă ar fi fost uscate, stomacul, domnișoară London. Cine a venit să mă vadă, tatăl meu?
Lady Loon strânse pumnii așa de tare, că i se albiră încheieturile.
- Nu. Este... Cred că este fratele tău.
Nu putea suferi să spună cuvintele astea, remarcă, fără reacție, Katie. Lui Lady Loon nu-i plăcea să facă vreo referire la statutul de bastardă al lui CeCe sau al fratelui ei; or, ele tocmai asta își doreau.
- Vai de mine, gemu CeCe, cât se poate de credibil. A bătut atâta drum. Dar nu pot. Pur și simplu nu pot.
- E foarte nepoliticos să-l trimiți acasă, comentă Roberta, ridicând privirea din manualul ei. Puteți dumneavoastră să vorbiți cu el, domnișoară London?
Lady Loon făcu ochii mari. Ideea o îngrozea.
- Eu? Doamnelor, cu siguranță eu nu voi vorbi cu acel bărbat.
Un bastard ilegitim, fu continuarea nerostită.
- Dar a venit până aici, se văită CeCe din nou.
- Poate că ar putea să coboare una dintre noi, sugeră Roberta.
- Poate, zise Katie, de parcă tocmai ar fi realizat și ea același lucru. Roberta, nu te duci tu?
Roberta se încruntă:
- Am un test la Latină mâine și trebuie să învăț.
Katie își dădu ochii peste cap:
- Ce să spun... Ce rost are să înveți?
Asta o scoase din sărite pe Lady Loon, conform planului.
- Sigur că trebuie să învețe, Katie Winthrop, spuse ea, tăios. Și, de vreme ce tu pari să n-ai treabă, vei discuta imediat cu fratele Ceceliei și îi vei explica situația.
Katie își luă o mutră ușor obraznică:
- Eu? Dar nu vreau să merg.
- Vei face exact așa cum ți se spune, domnișoară. Acum haide!
Katie oftă teatral și ieși, nervoasă, din cameră. Nu se uită în urmă.
Tânărul stătea în sala de mese, așteptând. Înainte s-o observe, Katie îl măsură din priviri. Avea douăzeci și unu de ani, după spusele lui CeCe. Păr negru, pomădat și pieptănat spre spate. Un costum de calitate, cămașă călcată. Față îngustă, ochi cenușii. Stătea liniștit, politicos, fără să se foiască.
Își ținea mâinile pe masă, în fața lui, iar ea observă că erau elegante și masculine, cu degete lungi și încheieturi puternice. Frumoase mâini, își spuse Katie, făcându-și curaj. Mă descurc cu un bărbat cu mâini frumoase.
Se asigură că nu o vede nimeni. Apoi, cu o mișcare rapidă a mâinii, îndoi betelia fustei, ridicând-o astfel cu vreo doi centimetri deasupra genunchilor; apoi încă o dată. Descheie cardiganul cu emblema Idlewild, dar nu îl dădu jos, lăsându-l desfăcut în așa fel încât el să poată zări bluza mulată de dedesubt. Apoi își îndreptă umerii și porni spre el.
O aștepta pe CeCe, așa că îi luă ceva să-și dea seama că fata asta venea spre el. Ridică bărbia să se uite la ea și încremeni.
Katie clipi din ochii ei migdalați, cu gene lungi, și zâmbi. Un zâmbet inocent și cunoscător în același timp. Rușinată, de parcă prezența lui ar fi avut un efect asupra ei, iar ea ar fi încercat să ascundă asta.
Joseph Eden o privi cum vine spre el; făcu ochii mari și falca îi căzu puțin când îi văzu coapsele mișcându-i-se sub tivul fustei.
- Bună, spuse Katie, trăgând un scaun și așezându-se față-n față cu el.
- Tu...
Se opri și-și drese glasul:
- Tu nu ești CeCe, bâigui el.
Ea îi zâmbi din nou:
- Nu, nu sunt. Sunt colega ei de cameră. Nu se simte prea bine azi, dar îi pare teribil de rău că ai bătut atâta drum. Așa că m-a trimis pe mine.
Întinse mâna și se aplecă peste masă, lăsând cardiganul să se desfacă exact cum trebuia:
- Numele meu e Katie. Katie Winthrop.
Când îi apucă mâna în mâna lui mare - frumoase mâini, își spuse ea din nou - ea strânse degetele și se aplecă și mai mult. Acum, el putea zări ceva din decolteul ei, ascuns în umbrele puloverului și ale bluzei.
- Trebuie să mărturisesc că mi-am dorit mereu să te cunosc, spuse ea, coborându-și vocea conspirativ.
El clipi, nedumerit:
- Pe mine?
- CeCe vorbește așa de mult despre tine, spuse Katie, cu un aer visător. Despre fratele ei minunat. Toate murim de curiozitate. Mai ales eu, adăugă ea, cu voce și mai joasă.
El îi prinse privirea, iar ea remarcă momentul în care umerii lui se relaxară. Tânărul zâmbi. Mușcase nada, însă nu era prins. Nu încă.
- Păi, numele meu e Joseph. Joseph Eden. E foarte frumos din partea ta că ai venit să stai puțin cu mine dacă CeCe se simte rău. Chiar am făcut un drum lung.
Katie îi eliberă mâna și zâmbi din nou. Joseph avea un zâmbet frumos, mâini frumoase, un costum bun. Și n-o fi legitim, dar tot fiul lui Brad Ellesmere rămânea; într-o zi, avea să-i fie moștenitor.
Katie se baza pe asta.
Soarta ți-o faci cu mâna ta, își spuse. O construiești în fiecare zi. Așa începe.
- Ei bine, îi zise ea lui Joseph Eden. Avem ceva timp de pierdut înainte să pornești spre casă. Cred că ne putem ține companie, nu crezi?
Barrons, Vermont
Noiembrie 2014
Dăduse o declarație completă poliției, iar doctorii o lăsaseră să plece acasă, așa că Fiona scoase haine din geanta pe care i-o adusese Malcolm și petrecu 45 de minute îmbrăcându-se, punându-și, agale, mai întâi lenjeria, apoi jeanși, un tricou și un hanorac cu fermoar.
Nu mai avea febră, dar se simțea în continuare amețită și obosită, iar mușchii parcă îi erau făcuți din unt topit. Își puse șosetele și se duse în baia de lângă camera de spital, să se spele cât de cât. Își văzu în oglindă fața ca de stafie - cu pielea gălbuie și cu cearcăne vineții. Sub lumina fluorescentă, părul roșcat contrasta strident cu paloarea pielii. Și-l dădu pe după urechi și coborî iar privirea în chiuvetă. Când termină, porni spre ușa băii și încremeni, în camera ei de spital stătea o femeie. Mică de statură, dar cu postură impecabilă. Cu păr des, alb și ondulat, tuns scurt. Era îmbrăcată cu o haină de lână legată cu un cordon în talie și își ținea mâinile în buzunarele ei mari.
Când o auzi pe Fiona venind din baie, se întoarse și se uită la ea cu sprânceana ridicată. Era Margaret Eden.
Fiona se holbă la ea. Simți că o ia și mai rău cu amețeală; părea ireal ce se întâmpla.
- Ce cauți aici?
- Am venit să te văd, spuse Margaret.
Chiar și așa bolnavă cum era, Fiona nu credea nicio secundă că Margaret Eden își făcea griji pentru sănătatea ei.
- De ce? întrebă ea.
Margaret rămase pe loc, cu mâinile vârâte în buzunarele hainei ei scumpe, și așteptă. În cele din urmă, spuse:
- Fiona, avem ceva de discutat?
Fiona mai făcu un pas în încăpere, ținându-se de tocul ușii ca să nu-și piardă echilibrul.
- Știu cine ești. Cine ești cu adevărat.
- Chiar știi? întrebă femeia din al cărei glas răzbătea curiozitatea, nu îngrijorarea.
- Da, răspunse Fiona și simți cum degetele îi alunecă pe lemnul ușii, din pricina transpirației reci care îi cuprinsese palma. Ești Katie Winthrop.
Nu știa exact la ce să se aștepte, dar în niciun caz nu la zâmbetul larg care destinse trăsăturile lui Margaret Eden. Margaret întoarse ușor capul și aruncă, peste umăr:
- Fetelor, știe.
Încă două femei intrară în cameră. Una era Roberta Greene, înaltă și sobră, cu aceeași figură impenetrabilă. Cealaltă, de aceeași vârstă cu Katie și Roberta, era mai scundă și mai rotundă, cu ochi blânzi și cu părul tuns băiețește. CeCe Frank, își zise Fiona, sau cum o mai fi chemând-o acum.
- Mă bucur să te cunosc, iubito, spuse CeCe, luând mâna Fionei și strângând-o. Vai de mine, așază-te. Katie, tot bolnavă e, oftă CeCe și se uită în ochii Fionei. Katie mai pierde din vedere că ar trebui să ia în calcul și ce simt oamenii.
Fiona se întoarse iarăși spre Katie:
- Prima oară când ne-am întâlnit, mi-ai spus că n-ai fost niciodată elevă la Idlewild.
Katie ridică din umeri:
- Am mințit. Mai fac asta câteodată. Atunci când trebuie. Cum ți-ai dat seama că sunt eu?
- Ți-am văzut dosarul de la Idlewild. Acolo apare numele complet - Katherine Margaret Winthrop. La-nceput nu m-am prins. Dar l-am întrebat pe fiul dumitale care era numele de fată și, când a zis Winthrop, am știut.
Katie râse:
- Bine, nu e vreun secret de stat. Nu-mi place să-mi fac public trecutul, atâta tot.
- Cum ai făcut? o întrebă Fiona pe Katie, așezându-se încet pe marginea patului. Cum ți-ai schimbat numele? Și de ce?
Katie rămase în picioare, cu mâinile în buzunare. Frumoasă, dar de o frumusețe neașezată, spusese Sarah London despre Katie Winthrop cea din 1950. Din punct de vedere al disciplinei, ea a fost o problemă din ziua în care a venit și până când a plecat. Se uită la Fiona și, în arcuirea sprâncenelor și în maxilarul ferm, Fiona o recunoscu pe fata de acum șaizeci și patru de ani.
- Păi, în primul rând m-am măritat cu Joseph Eden, spuse aceasta. Nu mai voiam să fiu Katie. Voiam să las totul în urmă - familia mea, Idlewild. Nu și pe fete, firește. Dar tot restul, da. Părinții mei m-au considerat mereu rușinea familiei și, după ce am devenit soția lui Joseph, i-am dat uitării cu totul. Eram tânără și credeam că pot să-mi creez un nou început. I-am spus lui Joseph că niciodată nu mi-a plăcut numele Katie și că vreau să mi se spună Margaret, al doilea nume al meu. I-am spus că vreau s-o las în urmă pe acea fată rebelă care fusesem și să încep o viață nouă ca soție a lui. Iar el a fost de acord, încheie ea, ridicând din umeri.
- Cine era Joseph Eden? întrebă Fiona.
- Fratele meu, răspunse CeCe.
Își trase un scaun, îl puse cu fața spre Fiona și se așeză de parcă s-ar fi pregătit pentru o lungă conversație. Katie rămase în picioare, iar Roberta se duse la fereastră, de unde continuă să le asculte uitându-se afară. CeCe reluă:
- Fratele meu vitreg, adică. Aveam același tată.
- Pe Brad Ellesmere, spuse Fiona.
CeCe clipi, mirată:
- Scrie asta în dosarul meu?
- Nu contează ce scrie în dosar, zise Fiona. Katie s-a măritat cu fiul nelegitim al tatălui dumneavoastră?
- Cu moștenitorul lui.
Roberta spusese asta, de la locul ei de lângă fereastră. Vocea îi era joasă, autoritară, și se uitară toate la ea.
- Era fiul nelegitim al lui Brad Ellesmere, dar era singurul lui fiu. Brad Ellesmere l-a trecut în testament. Era moștenitorul averii Ellesmere, explică ea.
- Am înțeles.
- Ți se pare un calcul rece, spuse Katie. Se vede pe fața ta, Fiona. Crezi că sunt o ticăloasă manipulatoare. Aveam 17 ani când l-am cunoscut pe Joseph, dar a așteptat să împlinesc 18 ca să mă ia de nevastă. Aveam 17 ani și trebuia să-mi fac o viață așa cum puteam.
Fiona înghiți în sec:
- Nu te judec.
- Oare? Ai dreptate. M-am măritat cu el pentru mă gândeam că avea să fie util. Pentru că eram rece și furioasă. Dar știi ceva? Până la urmă l-am plăcut. L-am făcut fericit. N-aș fi crezut niciodată că eu aș putea să fac fericit un om. Am fost împreună aproape 60 de ani și ne-am înțeles foarte bine. Nu multe cupluri căsătorite pot spune asta, zâmbi ea. Joseph m-a scăpat de Idlewild, de familia mea, de toate. Cu banii lui am trimis-o pe Roberta la Facultatea de Drept, ca să-și poată ajuta unchiul. Cu banii lui am trimis-o pe CeCe la Vassar, ca să scape de mama ei îngrozitoare. Ca să poată sta departe de femeia aia.
- Mama mea era menajera lui Brad Ellesmere, explică CeCe. Pentru ea a fost o povară să-i nască un copil nelegitim. Era mai greu pe vremea aia. Era ceva rușinos. A-ncercat să mă înece în ocean când aveam 6 ani.
Își atinse buzele cu vârful unui deget:
- Chiar nu era stabilă psihic, spuse ea, cu glas aproape blând. Tata a trimis-o la tratament după ce a încercat să mă omoare, dar s-a externat singură și a plecat. Am mers la facultate și m-am făcut profesoară ca să nu trebuiască să mă întorc acasă.
- Sunteți profesoară? întrebă Fiona.
CeCe dădu din mână:
- A, nu, nu mai sunt. Am renunțat după ce m-am măritat și am făcut copii. Obținusem ceea ce voiam și, oricum, mă pricepeam mai bine să fiu mamă. Am preferat să-mi cresc copiii. Pot să-ți zic că a urlat Katie la mine ca toate furiile, dar aia a fost singura dată când a pierdut o discuție în contradictoriu cu mine.
- CeCe și-a dorit mereu copii, zise Katie.
Rămăsese în picioare și se uita de sus la Fiona care încerca să țină pasul cu discuția. Părea că așa erau obișnuite fetele să vorbească, să-și termine una alteia propozițiile. Ba chiar să-și termine și gândurile după atâția ani.
- CeCe a fost o mamă mai bună decât oricare dintre noi, zise Roberta de la geam.
- Așa este, confirmă Katie.
Cândva, chiar fusese frumoasă; acum remarca și Fiona. Încă era frumoasă. Katie se uită la CeCe, iar Fiona văzu iubirea complicată din acea privire.
- Fără diploma aia, te-ai fi măritat cu vreun țărănoi la 18 ani, nu cu un inginer la 27.
CeCe se întinse și, spre uimirea Fionei, luă mâna lui Katie într-ale ei și o ținu strâns.
- Ea ne-a scăpat de acolo, îi spuse ea Fionei, încă ținându-și prietena de mână. Pe toate 3. Ne-a scăpat de familii, de trecut. Katie ne-a eliberat.
- Dar asta n-a fost tot, spuse Roberta, privindu-le, rezemată relaxat de pervaz. Mereu a existat un plan și mai amplu. Un țel mai mare.
- Sonia, spuse Fiona. Voiați să știți cine v-a omorât prietena.
- Poliția nu voia să facă o investigație adevărată, zise CeCe. Asta, din vina mea. Eu i-am spus directoarei că Sonia fusese la Ravensbruck când încercam să-i explic că n-ar fi fugit. Eram așa de inocentă! Habar n-aveam că spusele mele aveau să-i facă pe toți să creadă că era evreică, iar asta avea să scadă importanța anchetei, nu s-o crească. Tot ce au făcut a fost să pună câteva întrebări, să caute prin pădure o oră-două, apoi să închidă dosarul. Și gata.
Katie începu să explice cu blândețe:
- Cu bani, cel puțin puteam să investigăm noi înșine.
Își trase și ea un scaun și se așeză lângă CeCe, încrucișându-și elegant picioarele:
- Am angajat detectivi particulari de-a lungul anilor ca să examineze probele, dar fără niciun rezultat. Școala încă mai era deschisă și nu li se permitea investigatorilor mei să cerceteze perimetrul. Administrația susținea că este doar un caz vechi al unei fugare și că nu există motiv pentru a lansa o anchetă. Când s-a închis școala, l-am implorat pe Joseph s-o cumpere dar, din păcate, aceea a fost singura dată când mi-a refuzat ceva. A spus că terenul e o investiție așa de proastă, încât și-ar pierde și cămașa de pe el. Nu era dispus să piardă atâția bani doar pentru o toană a mea.
Îi zâmbi Fionei:
- Dar chiar am rezolvat cazul până la urmă. Singure, îți spun de bunăvoie, dacă vrei. Ai vrea să știi cine a omorât-o pe Sonia?
Din nou tentația, aceeași care o ademenise în miezul acestui caz, aceeași care fusese cât pe ce s-o coste viața. Fiona realiză un lucru: Katie Winthrop era foarte pricepută să se joace cu așteptările interlocutorului, oricine ar fi fost acela.
- Știu deja, răspunse Fiona. Deși, la prima vedere, cele mai credibile suspecte erați voi 3, spuse ea, măsurându-le cu privirea. Aveați acces la ea și cu siguranță aveați și ocazia. Sonia a fost omorâtă printr-o lovitură în cap cu un obiect contondent, nu cu vreo armă. A fost o crimă comisă când s-a ivit ocazia, când cineva care o ura a întrevăzut șansa de a scăpa de ea.
Femeile tăceau. Katie părea amuzată. Roberta se uita pe fereastră, strângând din dinți. CeCe făcuse ochii mari. Fiona continuă:
- Dar nu mi-a plăcut niciodată teoria asta. Auzisem că erați prietene cu ea, că o plăceați. Roberta o dusese la asistenta medicală a școlii cu câteva săptămâni înainte să fie omorâtă.
Roberta întoarse capul:
- Făcuse o criză în grădină, spuse ea. Își adusese aminte cum era când săpa la Ravensbruck. Un flashback, deși termenul nu se folosea pe atunci. Sunt aproape sigură că Sonia avea o formă de Tulburare Post-Traumatică. Aproape că a leșinat atunci.
Fiona încuviință:
- Țineați la ea. Poate că mințeai, dar atunci când ne-am întâlnit și mi-ai vorbit despre ea, nu mi s-a părut o minciună. Ar fi trebuit să presupun, pur și simplu, că una dintre voi a omorât-o și să-mi văd de treabă.
- Dar n-ai făcut-o, așa-i? întrebă Katie încet. Teribil de isteață.
- Nu. Am urmat altă pistă, zise Fiona, privind-o în ochi pe Katie. Nu știu cum ați făcut-o, dar am senzația că n-o să vă surprindă deloc ce am descoperit.
- N-o să știi decât dacă ne spui, nu? zise Katie.
- Am făcut niște cercetări, spuse Fiona. Am descoperit o femeie pe nume Rose Albert. Cunoscută și drept Rosa Berlitz.
Se lăsă o tăcere lungă. Fiona își auzea propria răsuflare, auzea bipurile aparatelor din alte rezerve de pe hol, zgomotul făcut de cineva care mergea pe coridor trăgând un stativ de perfuzii. Asistente care vorbeau și râdeau încet dincolo de ușa camerei ei. Toate 4 rămaseră nemișcate. Roberta se uita în continuare pe fereastră, dar Katie și CeCe se uitau la Fiona.
Katie se lăsă pe spătarul scaunului ei și își puse mâinile una-ntr-alta. Expresia îi era calmă, amuzată chiar, dar Fiona tot simțea că e prima oară când reușește s-o impresioneze pe femeia în vârstă.
- Ei, sună interesant, spuse Katie.
- Cum ai reușit? izbucni CeCe, care părea că nu se mai poate stăpâni. Doar n-ai văzut niciodată imaginea.
- Care imagine? întrebă Fiona.
- Desenul Soniei din caiet.
CeCe îi aruncă o privire lui Katie, care la rândul ei o privea cu ochi de gheață. Răbufni, nerăbdătoare:
- Las-o baltă, Katie; deja știe. De ce nu i-am spune despre caiet? zise ea, apoi reveni la Fiona. Sonia avea un caiet. Eu i l-am dat - de fapt, îl primisem cadou și nu-l folosisem niciodată. Sonia l-a luat și s-a apucat să scrie în el. Toate amintirile. Și făcea și desene - familia ei, Ravensbruck, oamenii pe care-i cunoscuse acolo. Avea caietul în valiză când a dispărut.
- Valiza care a fost luată din biroul directoarei? întrebă Fiona.
CeCe ignoră privirea ucigătoare pe care i-o aruncă din nou Katie:
- Noi am luat-o, firește. Voiam să recuperăm lucrurile Soniei. Locul lor nu era într-o debara prăfuită și, în plus, ne gândeam că am putea găsi vreun indiciu. Așa că am luat-o. Dar n-am găsit niciun indiciu, cel puțin nu până în 1973.
- În anul acela a fost procesul Rosei Berlitz. Anul în care Rosa a murit. Un infarct, în propria casă; așa scrisese în ziare.
De la locul ei de lângă fereastră, interveni Roberta:
- Am născut în 1973. Atunci l-am născut pe fiul meu. Nu auzisem despre procesul Berlitz. Dar când m-am întors să lucrez la firmă, lumea vorbea despre asta. Firma mea nu se ocupase de caz, dar era unul de referință în cercurile avocățești. Am auzit cuvântul Ravensbruck și am început să-mi pun întrebări.
Se întoarse spre Fiona și, în unghiul acela, lumina aspră care intra pe geam cădea direct pe pielea ei încă perfectă.
- Am căutat articolele despre proces, continuă ea. Un proces pentru crime de război, dar care nu merita să fie pe prima pagină?
Fiona încuviință; asta remarcase și ea.
- Am făcut câteva copii după articole și le-am trimis lui Katie și CeCe, spuse Roberta. Le-am întrebat dacă ele cred că ar putea avea vreo legătură cu Sonia, de vreme ce Rosa Berlitz locuise la Burlington. Era o coincidență prea mare ca ea și Sonia să fi fost atât de aproape una de cealaltă și să nu se intersecteze. Dar sunt sigură că și tu te-ai gândit la asta.
- Eu am fost cea care s-a prins, zise CeCe. Am văzut fotografia din ziar și am recunoscut-o imediat. Vezi tu, la mine a rămas valiza Soniei, cu tot cu caietul din ea. Toate citiserăm caietul, dar eu îl citisem de multe ori. Și, în clipa în care am văzut-o pe Rosa Berlitz, i-am recunoscut fața. Sonia îi desenase portretul din memorie. Rosa fusese paznic la Ravensbruck.
- Stați așa, spuse Fiona. Rosa Berlitz a fost achitată. Vreți să-mi spuneți că ați avut dovada identității ei și nu v-ați dus cu ea la autorități?
- Ne-am fi dus la autorități, aproape că șopti Katie. Dar nu aveam timp. Ne-am dus întâi la Rosa.
- Toate, completă Roberta.
- Ne-am dus direct acasă la ea, adăugă CeCe. Am bătut la ușă și a apărut.
- Trebuie să spun că nu se aștepta să ne vadă, își aminti Katie. Nu era bătrână, dar trăia izolată, mai ales după proces. Nu se simțea prea bine. Nu se simțea bine deloc, zise ea, clătinând din cap.
Fiona își dădu seama că strângea atât de tare marginea patului, încât i se albiseră încheieturile degetelor:
- Ce ați făcut? În necrolog scria că a murit de infarct. Ce-ați făcut?
Katie îi zâmbi:
- I-am pus întrebări. Despre Ravensbrück. Despre Sonia. Despre tot.
Ridică din umeri:
- La-nceput nu voia să recunoască nimic, dar am insistat, iar Roberta are multă experiență cu audierea martorilor în instanță. A fost magnifică. Presupun că s-ar putea spune că am hărțuit-o nițel pe Rose, dar e chestie de opinie, nu? În orice caz, am făcut-o să creadă că s-a terminat, că deja știm absolut tot. Am făcut-o să creadă că o să fie condamnată nu doar pentru crimele de la Ravensbruck, ci și pentru uciderea Soniei. La un moment dat, a părut că i se face rău - ți-am zis deja că nu era chiar bine - și a-nceput să vorbească.
- A recunoscut? întrebă Fiona.
- Da, spuse Roberta, amar. Știa unde merge Sonia, văzuse asta pe biletul ei de autobuz. Sonia își schimbase biletul la agenția ei de voiaj. S-a dus la stația de autobuz cu mașina, a parcat și a așteptat. Când Sonia a coborât din autobuz, a urmărit-o până în pădure și a omorât-o cu o scândură putrezită, smulsă din gardul vechi. După aceea s-a descotorosit de cadavru, s-a întors pe jos la mașină și a plecat. Îi părea foarte, foarte rău.
- Nazista aia ticăloasă și stafidită, mârâi Katie.
- Da, chiar îi părea rău. Dar nu voia să ne spună unde a aruncat cadavrul, pentru că știa că aia avea să-i pună capac. Fără asta, era cuvântul ei contra cuvântului nostru; dacă apărea un cadavru, se termina tot. Dar noi n-aveam de gând să plecăm. Am întrebat iar și iar. Adunaserăm atâta furie în anii ăștia... A devenit agitată.
Fiona simțea că trebuie să întrebe:
- Voi ați omorât-o?
Îi răspunse Katie:
- Crezi că am omorât-o? Ce imagine... Toate 3, aplecate peste ea, strângând-o de gât - sau sufocând-o cu ceva - ca răzbunare. Legistul, punând în mod eronat moartea ei pe seama unui infarct. Noi 3, trimițând-o în iad pe ucigașa Soniei. Îmi place. Nu s-a întâmplat așa; dar nu pot să spun că e o imagine respingătoare.
- Nu, n-am omorât-o noi, zise Roberta. Chiar a făcut infarct. În timp ce noi eram acolo și o întrebam iar și iar unde putem să găsim cadavrul Soniei. Cred că frica și stresul au copleșit-o. A căzut pe podea. Întâi am crezut că se preface, dar nu se prefăcea. Chiar murea.
- Era un dezastru, spuse CeCe. Era singura care știa unde e îngropată Sonia. Am fost așa de supărată...
Fiona se holbă la ea:
- Păi și... ce-ați făcut?
Răspunse Katie, cu voce rece și tăioasă:
- A murit. Am plecat. Asta-i tot.
- Ați lăsat-o pur și simplu acolo?
Roberta icni, înăbușindu-și râsul; era cel mai lipsit de eleganță sunet pe care Fiona îl auzise vreodată din partea ei. Dar tot Katie vorbi:
- Dacă gunoiul ăla nazist ți-ar fi omorât sora, apoi ar fi petrecut niște zeci de ani în libertate, în timp ce sora ta ar fi putrezit într-un puț - tu ce-ai fi făcut?
În cameră se lăsă tăcerea. Fiona nu putea răspunde.
Katie Winthrop se ridică de pe scaun și puse o mână pe umărul Fionei:
- Nu sunt un om rău. Niciuna dintre noi nu este. Dar era femeia care o ucisese pe Sonia. Ne petrecuserăm viețile încercând s-o găsim atunci când nu-i păsa nimănui, când nici măcar poliția nu o mai căuta. Cred că tu înțelegi mai bine decât oricine.
- Doamne, suflă Fiona.
- Vezi bine cu ce ne confruntam, spuse Katie. Trebuia să fim dure. Mereu a trebuit să fim dure. Alternativă era să ne declarăm înfrânte.
- Mai am o întrebare, spuse Fiona.
- Spune. Ți-ai câștigat acest drept, o încurajă Katie.
- Idlewild, șopti Fiona, rostind cu greu cuvântul. Renovarea. A fost vreodată adevărată partea asta?
Katie scutură din cap, oferindu-i, astfel, adevărul:
- Am cumpărat Idlewild pentru că eram sigură că Sonia e îngropată pe acolo pe undeva. Trebuia să fie acolo. Aveam de gând să caut centimetru cu centimetru ca s-o găsesc. Anthony nu știa. Credea doar că am luat o decizie greșită. De la bun început s-a opus, la fel ca tatăl lui. Dar asta pentru că nu știa ce voiam cu adevărat.
- Iar acum ai găsit-o pe Sonia, spuse Fiona.
- Am găsit-o, șopti Katie. O s-o înmormântez cum trebuie. Apoi, draga mea, poți sta liniștită: n-am de gând să renovez Idlewild. O să iau locul ăla, cu toate fantomele lui, și o să-l îngrop. O să demontez fiecare așchie și fiecare pietricică până când n-o să mai rămână nimic, după care o să-l las să putrezească, exact așa cum își dorește.
Barrons, Vermont
Decembrie 2014
Fiona petrecu prima noapte de după externare în casa tatălui ei, în patul care rămăsese în camera ei; abia apoi se duse acasă. Era fragilă și obosită, dar partea cea mai urâtă a răcelii trecuse și gâtul începuse să i se vindece.
Se întoarse în micul ei apartament încărcată de cumpărături făcute de Malcolm, se uită în jur la teancurile de cutii de la Idlewild Hall, apoi se culcă.
Se gândi că poate ar fi bine să se oprească acolo. Că poate epuizase acea motivație care o împinsese de la spate în ultimii douăzeci de ani și că, fără ea, nu mai avea nimic. Neliniștea care îi cursese mereu prin vene dispăruse și crezu că o să doarmă o săptămână. În schimb, rămase cu ochii în tavan, în vreme ce mintea ei ticăia în continuare - mai lent, mai deliberat decât înainte, dar tot ticăia. Nu trecuse o oră de când se întinsese în pat când se ridică iar, îmbrăcată cu o pereche veche de boxeri și cu un tricou lăbărțat, și se apucă să mănânce biscuiți sărați și supă din conservă cu picioarele cocoțate pe un teanc de dosare de la Idlewild.
După o vreme, scoase laptopul și se apucă să-și verifice e-mailurile.
Găsi acolo o mică avalanșă. Jonas, care spera că se simte bine. Jurnaliști de la ziarele locale care se ocupau de subiectul arestării lui Garrett Creel și voiau o declarație. Hester, una dintre surorile de la Societatea Istorică Barrons, care-i trimite link-uri către articole din presa locală. Nimic de la Jamie.
Era de-acum aproape prânzul, iar în micul ei bloc se făcuse liniște după ce majoritatea locatarilor plecase la muncă. Fiona deschise link-urile de la Hester și aruncă o privire la știri.
Garrett Creel fusese acuzat de răpire și tentativă de omor - atacul asupra ei - precum și de faptul că trăsese asupra unui polițist care, întâmplător, era chiar fiul lui. În ziua următoare avea loc audierea pentru stabilirea cauțiunii.
Articolele de pe agențiile de știri ofereau o scurtă prezentare a Fionei, menționând inclusiv uciderea lui Deb și condamnarea lui Tim, faptul că Fiona se vedea cu fiul lui Garrett, dar nicăieri nu se vorbea despre motivul atacului. Și nici nu se menționa faptul că Garrett Creel ascunsese probe, dovezi ale infracțiunilor lui Tim și ale uciderii lui Deb în 1994.
Nu era chiar de mirare. Poliția avea să țină secretă investigația internă cât putea de mult. Mereu exista posibilitatea scurgerii de informații din anchetele interne, dar era nevoie de un jurnalist insistent care să le scoată la iveală. Subiectul nu era unul important - un chestor de poliție pensionar a atacat o femeie de 37 de ani și a încercat s-o stranguleze. O ceartă în familie. Poate chiar o ceartă între îndrăgostiți. Mizerii. Ignoră solicitările venite din partea jurnaliștilor. Nu le răspunse nimic. Ea avea să decidă cu cine va vorbi și când o va face.
Își luă telefonul, se uită lung la nenumăratele notificări și, brusc, se simți obosită. Ar fi vrut ca Jamie să fie acolo.
Nu-i scrisese. N-o sunase. Venise la spital - asta nu i se păruse. Se întrebă ce face, cum suportă faptul că tatăl lui a fost arestat. Își închipui casa aia confortabilă, parcă dintr-o altă epocă, fără Garrett; cu Diane care se agită de una singură pe acolo.
Când se holba la telefon, aparatul îi sună în mână. Un număr necunoscut.
Un impuls de moment o făcu să răspundă.
- Bună, Fiona, auzi vocea plină, familiară a unei femei în vârstă.
Fiona simți cum i se strânge stomacul.
- Bună, Katie.
Katie Winthrop oftă:
- Nimeni nu-mi mai zice așa. În afară de Roberta și de CeCe. Și acum de tine. Mi-au spus de la spital că te-au externat. Cum te simți?
- Cred că bine.
- Tocmai am vorbit cu Anthony. Bănuiește ceva. M-a întrebat de ce Dumnezeu ți-a trebuit să știi care era numele meu de fată.
- Atunci, poate că ar trebui să-i spui adevărul, nu crezi?
- Aș putea. Sunt destul de bătrână acum. M-am săturat să mi se spună Margaret. Cred că a venit timpul să redevin Katie. Dar nu de asta te-am sunat. Te-am sunat în legătură cu dosarele Idlewild.
Din reflex, Fiona se uită în jur, prin apartamentul aproape întunecat, la teancurile sprijinite de pereți.
- Anthony a-ncercat deja, spuse ea.
- Așa e. Acum o să-ncerc eu să fac un târg cu tine. Vreau dosarele. Deja sunt proprietara școlii și a terenului. Vreau și dosarele.
- Pentru ce?
- Pentru că e istoria mea, spuse Katie. E istoria noastră, a mea și a fetelor. Istoria Soniei. Și poate că sunt o babă sentimentală, dar cred că acolo există răspunsuri.
- Sunt manuale vechi și dosare de personal, spuse Fiona. Nu cred că o să găsești răspunsul pe care-l cauți.
- Atunci probabil că o să fiu dezamăgită. Dar sunt dispusă să fac o ofertă. Ce vrei, Fiona?
Fiona se holbă la picioarele ei dezgolite, apoi la degetele de la picioare, cât dură ca vorbele să-i ajungă în creier. Ce vrei, Fiona?
Voia ca toată chestia asta să se termine. Voia ca ea să fie altfel. Voia ca viața ei să fie altfel. Voia șansa de o lua de la început. Voia bani, o carieră palpabilă. Voia ca Jamie să se întoarcă la ea.
Dar spuse atât:
- Vreau jurnalul Soniei.
La celălalt capăt al apelului se lăsă o tăcere înghețată.
- Credeai că o să cer bani, nu? zise Fiona. Probabil că toată lumea îți cere bani. Dar nu asta vreau de la dumneata.
- Și ce ai de gând să faci cu jurnalul? întrebă Katie.
- În Marea Britanie există o femeie, istoric, care scrie despre Ravensbruck. Dosarele din lagăr au fost arse înainte să-l elibereze Armata Sovietică. Există puține istorii ale supraviețuitoarelor. Femeia asta încearcă să recompună imaginea bucată cu bucată, ca să poată spune povestea lor. Jurnalul Soniei ar contribui la asta.
- Sunt dispusă să iau în calcul varianta, spuse Katie. O să le întreb pe fete. Dar nu suntem pregătite să renunțăm definitiv la jurnal. Putem să i-l împrumutăm sau să-i oferim o copie. Dar apărem și noi în jurnal - ne-a desenat pe toate. E personal pentru noi.
- Cred că se descurcă și așa.
- O s-o îngrop, știi? Pe Sonia. Acum, că legistul a terminat cu ea și nici rude n-are, am cerut să-mi fie încredințată mie. O să-i fac o înmormântare ca lumea la Cimitirul Barrons Memorial, o să-i pun și piatră funerară. O să fie o mică ceremonie săptămâna viitoare, dacă vrei să vii.
- O să vin, spuse Fiona. Și tot am să scriu articolul despre caz, despre dispariția ei și despre descoperirea cadavrului.
- Înțeleg, zise Katie. Și în articolul tău va apărea Rosa Berlitz?
- S-ar putea să apară.
O să apară. Normal că o să apară. Cu cine credea femeia asta că stă de vorbă?
- Dă tot ce ai mai rău, oftă Katie, resemnată. Sunt bătrână acum. Am avocați.
- Așa o să fac, merci. Și mai e ceva.
- Ce anume?
Fiona băgă mâna într-una dintre cutiile cu dosare și îl scoase pe acela în care Lila Hendricksen, profesoara de istorie de la Idlewild, întocmise harta pe care apăreau casa Hand și biserica, înainte de construirea Idlewild.
- Când o să iei dosarele, fii atentă la unul anume. Musai să-l citești. Este istoria lui Mary Hand – adevărata Mary Hand. A existat în realitate, iar casa ei era pe domeniul Idlewild înainte să existe școala.
Urmă o nouă tăcere înghețată, dar de data asta motivul era frica.
- Dumnezeule, spuse Katie. E îngropată acolo?
- Cu copilul ei, da, spuse Fiona.
- E în grădină, așa-i? întrebă Katie, de-acum așa de surescitată, încât nu mai așteptă un răspuns. Știam eu! Grădina aia blestemată... Ei, acum e grădina mea, ceea ce înseamnă că și ea tot a mea e. Le sun pe fete.
- Katie...
- Mă ocup, mai zise Katie, apoi închise.
Barrons, Vermont
Decembrie 2014
Secția de politie din Barrons arăta așa cum arătase mereu, turtită, asemănătoare cu o hală.
Pașii Fionei scârțâiră pe crusta înghețată, rămasă în urma ninsorii de peste noapte în parcare. Se îndrepta spre ușă. Trecu pe lângă masa de picnic unde stătuse în prima zi în care îi spusese lui Jamie despre Idlewild.
Mai erau câteva săptămâni până la Crăciun și cineva scosese cutia cu decorațiunile de sărbători uzate ale secției. O ghirlandă prea scurtă făcută din beteală atârna deasupra ușii pe care intră Fiona; pe biroul dispecerului stătea un brăduț de plastic cu Snoopy în vârf. Bătrânul polițist de la dispecerat ridică privirea și o salută cu un gest scurt pe Fiona când o văzu.
- Camera de audieri din spate, spuse el. Șefu’ te așteaptă.
Fiona simți cum gura i se umple de un gust metalic la auzul acelor cuvinte.
„Șefu’ te așteaptă.”
Dar nu era Garrett Creel; era actualul șef al poliției din Barrons, Jim Pfeiffer. Totuși, nu era obișnuită să audă vorbele acelea.
Dădu din cap că a înțeles și merse mai departe.
În spațiul deschis plin de birouri se auzea zumzetul specific unui loc în care toată lumea era ocupată; zumzetul se stinse când trecu ea. Biroul lui Jamie era gol, haina lui nu era acolo, iar computerul era stins. Jamie era în concediu până la finalizarea cazului tatălui său.
Toată lumea o urmărea cu privirea. Așa se întâmpla când tu erai persoana pe care longevivul și îndrăgitul șef al poliției din Barrons a atacat-o și aproape că a omorât-o, persoana care a provocat căderea lui din Olimp.
Fiona continuă să meargă, uitându-se drept înainte spre camera care îi fusese indicată.
La 50 de ani, Jim Pfeiffer era în formă și vânjos, dar nu se distingea prin nimic în afara ochelarilor cu ramă neagră care îl făceau să pară mai degrabă un inginer de la NASA anilor ’60 decât un polițist modern. Dădu mâna cu Fiona și se oferi să-i ia jacheta, apoi închise ușa în urma ei.
- Ia loc, spuse el, amabil. M-am gândit că e mai bine să vorbim în privat.
Fiona se așeză:
- Deja am dat declarație. De mai multe ori, chiar.
- Da, știu, spuse Pfeiffer. Mai sunt niște lucruri pe care aș vrea să le discutăm. În primul rând, cum te simți? întrebă el, zâmbind.
Fiona îi răspunse cu un zâmbet crispat:
- Minunat, merci. Toată secția mă urăște pentru că fostul vostru șef a încercat să mă omoare, dar nu-i nimic. Dorm foarte bine noaptea acum, când știu că a ieșit pe cauțiune.
Pfeiffer se lăsă pe spătarul scaunului:
- Așa funcționează sistemul, Fiona. Judecătorul a hotărât asta.
Un judecător cu care, cel mai probabil, Garrett juca golf. Dar Fiona tăcu.
- Am tot primit apeluri de la presă, spuse Pfeiffer. Arestarea chestorului Creel era informație publică, dar am primit și întrebări care făceau referire la informații din interior, zise el, privind-o cu atenție prin ochelari. În mod special întrebări despre un caz din 1993, atacul asupra unei fete pe nume Helen Heyer. Pare să existe convingerea că Tim Christopher ar fi fost implicat în cazul Heyer.
- Serios?
Pfeiffer oftă.
- Te rog, Fiona, lasă teatrul. Cu toții știm că dosarul Heyer era una dintre teoriile tale nebunești înainte să se întâmple toate astea.
- Da, clar. Eu aveam o teorie nebunească, iar Garrett a încercat să mă omoare ca să mă facă să tac. Dar teoria mea e nebunească. Absolut.
- Voi folosi mijloacele specifice de anchetă, repetă Pfeiffer cuvânt cu cuvânt propoziția pe care o spusese la conferința de presă. Dar nu vrem ca presa să transforme asta într-un scandal.
- Atunci vorbește cu presa care face scandal, nu cu mine.
- Dar tu ești aia, zise Pfeiffer. Nu dai tu telefoane, dar tu îi alimentezi. Te rog, nu mă insulta contrazicându-mă.
Fiona își privi mâinile și nu spuse nimic. Știuse din prima că nimic nu avea să fie investigat ca lumea – nici faptul că Garrett mușamalizase atacul lui Tim asupra lui Helen Heyer, nici încercările lui Garrett de a mușamaliza uciderea lui Deb. Tatăl ei crescuse o jurnalistă, nu o proastă.
Așa că îl sunase pe Patrick Saller, ziaristul care scrisese primul articol despre uciderea lui Deb pentru Lively Vermont în 1994. Patrick era jurnalist independent acum, iar Fiona îi spusese tot ce știa despre cazul de corupție din poliție care urma să explodeze - un caz care se lega direct de uciderea lui Deb, de articolul scris de Patrick, chiar și de interviul pe care i-l luase lui Richard Rush, cel în care bărbatul declarase că Tim Christopher mâncase înghețată la el în prăvălie seara, la nouă. Saller își amintise fiecare detaliu al cazului și al propriului articol, și se aruncase pe pistă.
Dar n-avea de gând să-i spună asta lui Pfeiffer.
- OK, zise Fiona. Vreți ca presa să vă lase în pace. Altceva?
Pfeiffer clătină din cap:
- Nu ne-nțelegem, așa-i?
- Cum spuneam, vorbește cu reporterii care sună, nu cu mine.
- Există o pagină pe internet, insistă Pfeiffer. Se numește Adevărul despre Tim Christopher. Sunt o grămadă de mizerii acolo despre atitudinea necorespunzătoare a poliției în aceste două cazuri. Avocatul lui Christopher a aflat. Zice că s-ar putea să deschidă un proces.
- Interesant, spuse Fiona.
Nu poți să deschizi proces împotriva cuiva pe care nu-l găsești, își spuse.
- Există pagini pe platforme sociale. S-a băgat și un avocat hippie, care lucrează pro bono. Fiona, e o nebunie întreagă.
- Na, sunt mulți nebuni pe lume, admise ea. Dar eu nu mă număr printre ei.
Acum, Pfeiffer se înfurie:
- Știi bine că tu și cu taică-tău faceți asta.
Fiona își înăbuși un zâmbet. Poate că Malcolm nu știa mare lucru despre tehnologie și nu era în stare să creeze o pagină de internet sau să posteze ceva pe Facebook nici cu pistolul la cap, dar nu conta. Malcolm cunoștea pe toată lumea. Nimeni nu reușea să adune cei mai potriviți oameni care să livreze un mesaj mai rapid sau într-o manieră mai sofisticată decât o făcea Malcolm Sheridan. Îl avea pe Patrick Saller de partea lui, precum și un avocat pentru drepturi civile, pensionat acum, pe care îl cunoștea de pe vremea războiului din Vietnam. Mai avea și sprijinul lui Jonas Cooper, redactorul șef al Fionei de la Lively Vermont, care cunoștea câțiva pasionați de tehnologie de la colegiul public din Vermont.
Și, când venea vorba despre dezvăluiri privind tentative de mușamalizare a crimei a cărei victimă fusese chiar fiica lui, Malcolm avea și relații și motivație. Să pună foc la fundul poliției era talentul lui nativ.
- Nu m-ar interesa toate astea, zise Pfeiffer. Oamenii postează mereu rahaturi pe net. Problema mea e că ieri m-a sunat cineva de la Biroul de Investigații Criminale. Au de gând să deschidă o anchetă internă care-l vizează pe Garrett Creel și pe alți patru dintre polițiștii mei, pentru abuz criminal în serviciu.
Fiona încercă să-și ascundă șocul. Nu știa asta. Nici nu credea că Malcolm avea vreo influență la Biroul de Investigații Criminale al statului. De asta creaseră campania online.
- E doar începutul, spuse Pfeiffer, care deja scotea fum pe urechi. O să mai apară nume. O să mai trebuiască să trimit acasă oameni, ceea ce înseamnă că o să rămân cu personal insuficient. Trebuie să plătesc ore suplimentare, ceea ce îmi face bugetul praf. O să le scadă moralul. Nu prea se bat recruții să vină aici. Tot trebuie să mă trezesc în fiecare dimineață și să muncesc în comunitatea asta.
- Și asta e vina mea? întrebă Fiona. I-a ținut spatele celui care mi-a omorât sora, după care a-ncercat el să mă omoare pe mine, fir-ar al dracului.
- Înțeleg. Chiar înțeleg. Mă scoate din minți. Dar trebuie să-l prind pe următorul Tim Christopher care o să apară.
- Atunci polițiștii dumitale n-ar fi trebuit să-l acopere pe primul, zise Fiona, împingându-și scaunul în spate. Discuția asta s-a terminat.
- Leagă-ți câinii, Fiona, spuse Pfeiffer.
- V-am mai zis: nu-s ai mei.
- Răspunde-mi la o singură întrebare.
- Care? întrebă ea.
- Ți-am citit declarația. Ai zis că Garrett i-a spus lui Tim să arunce cadavrul în pădure, ca să tragă de timp, să nu fie găsit imediat. Cu toate astea, Tim, l-a aruncat pe câmp. Cuvintele lui, reproduse de tine, au fost „l-a aruncat și a fugit”, zise Pfeiffer, apoi făcu o pauză. Nu prea se potrivește, nu zici? Tim a fost suficient de relaxat cât să-l sune pe Garrett în noaptea aia, suficient de relaxat să se țină de plan. De ce crezi că a dat-o de gard așa de rău? De ce și-a pierdut curajul? o întrebă el, privind-o din spatele ochelarilor, iar Fiona înțelese că omul știa toate detaliile acestui caz.
Se gândise și ea la asta; așa era, faptele nu se potriveau. Asta până când îți aminteai că e vorba despre Idlewild.
- Cred că l-a speriat ceva, spuse ea. Cred că a aruncat-o acolo și a fugit pentru că i s-a făcut frică.
Pfeiffer ridică sprâncenele:
- Tim Christopher s-a speriat așa de tare încât a fugit?
- Da.
- Ce putea să-l sperie în halul ăsta?
Și la asta se gândise. Nopți întregi, în care stătuse întinsă în pat, neputând să doarmă. Ce îi arătase Mary Hand lui Tim Christopher? Ce imagini, ce sunete? Tim Christopher, un criminal - ce anume găsise ea în mintea lui și îi arătase, ce era atât de înspăimântător încât îl făcuse să arunce trupul lui Deb și să fugă?
Scutură din cap:
- N-o să aflăm niciodată, spuse ea. Dar sper că a fost ceva oribil.
Răsuflarea ei alcătuia mici norișori de abur când plecă de la secție. După ce ocoli clădirea ca să ajungă în parcare, se opri când văzu silueta sprijinită de mașina ei. Inima începu să-i bubuie și, dintr-odată, simți că amețește, de parcă această străfulgerare de fericire ar fi putut s-o ridice în văzduh.
- Jamie, spuse.
El se dezlipi de mașină și se îndreptă de spate, ținându-și mâinile în buzunarele hainei. Vântul rece îi ciufulise părul. Era mai palid decât ultima oară când îl văzuse, dar nu-și pierduse din energie și îi susținu privirea, chiar dacă se uita la ea îngrijorat:
- Ești... bine?
Fiona era surprinzător de liniștită și de fericită să-l vadă; ceea ce ar fi trebuit să i se pară complicat, brusc nu i se mai părea deloc așa. Dar Jamie era încordat, tensionat.
- Sigur, îngăimă ea. Sunt bine acum. Tu cum ești?
- Bine, cred. Ți-am văzut mașina din întâmplare. Așa mi-a venit pe moment. Na, nu prea pot să mă țin departe de locul ăsta. Să știi că nu te urmăresc.
- E bine de știut.
Se uită peste capul ei, în direcția secției de poliție:
- Ai fost la Pfeiffer?
- Am fost convocată, zise Fiona, încrucișându-și brațele la piept. E ciufut din cauza investigației de la Birou. Și mă învinovățește pe mine. Dar cred că o să-și dea seama destul de repede cine e în spatele chestiei ăsteia.
El o privi lung, timp în care nesiguranța i se scurse ca apa de pe chip:
- N-am stârnit-o eu; având în vedere ce s-a întâmplat, au deschis singuri ancheta. Dar cooperez, Fee. Le spun tot ce știu.
- Despre tatăl tău? întrebă ea, cu blândețe.
- L-a acoperit pe Tim. Pe tine a-ncercat să te omoare. A tras în mine, zise Jamie, scuturând din cap. Dar ți-am zis înainte să se întâmple toate astea că deja mi se luase. Și am vorbit serios atunci.
Îi dărui Fionei un zâmbet palid:
- Cred că pot spune cu certitudine că polițist n-am cum să mai fiu.
- Și ce-o să faci?
- Nu știu. O să găsesc eu ceva. Poate mă apuc de tâmplărie sau cumpăr o livadă de meri.
Își scoase mâniile din buzunare și atunci Fiona îi văzu bandajul.
- Am auzit că jurnalismul merge excepțional, doar că nu-s în stare să scriu nici bătut.
Asta o făcu să râdă, un sunet scurt care se stinse repede. Nu trebuia să fie polițist ca să facă lucruri bune, să ajute oamenii. Poate că avea să realizeze și el asta, cu timpul.
- Doamne, Jamie, spuse ea, frecându-și fruntea. Ce balamuc. Cum suportă mama ta toată chestia asta?
- Nu bine, spuse el, cu un aer sumbru, și o privi cu coada ochiului. Dă vina pe tine, cel puțin deocamdată.
Normal. E nevastă de polițist, mamă de polițist. Maică-sa mă urăște, iar taică-său a încercat să mă omoare, se gândi Fiona. N-are cum să meargă povestea asta.
De parcă i-ar fi citit gândurile, Jamie spuse:
- Și-acum ce facem, Fee?
Ea se uită în jur, la strada pustie și rece de sub cerul plumburiu care amenința să reverse asupra lor și mai multă zăpadă. Se uită la secția de poliție din spatele ei. La bărbatul din fața ei.
„Și-acum ce facem?”
- Vrei să bem o cafea? îl întrebă.
El se gândi, apoi răspunse.
Dar nu trebuia neapărat s-o facă. Ea știa deja care avea să fie răspunsul.
Barrons, Vermont
Decembrie 2014
În timp ce utilajele se mișcau și echipa lucra - un mic ciorchine de oameni care se mișca de colo-colo - Fiona își îndreptă aparatul foto spre pătratul de pământ jilav și mai făcu o poză.
- Încă nu e nimic de văzut, să știi, spuse Katie Winthrop, lângă umărul ei.
Fiona nu-i răspunse. Pentru prima oară în scurta perioadă de când se cunoșteau, Fiona o vedea pe neîmblânzita Katie Winthrop agitată. Bătrâna se înfofolise în jachete și fulare, cu mâinile ascunse în mănuși călduroase, cu picioarele ei elegante pierdute într-o pereche de cizme groase. Era vorbăreață și neastâmpărată, nervoasă și emoționată. Azi, Fiona o vedea clar pe fata drăcoasă de cincisprezece ani care scotea profesoarele din minți pe vremuri.
Anthony stătea mai în spate, dar nu prea departe, agitându-se pe lângă mama lui, pregătit să-i ofere ceai dintr-un termos. Fiona nu-i dădu nicio atenție; se uita la doi muncitori din echipa de excavare care se consultară între ei, apoi îl chemară pe un al treilea să-i ceară părerea.
- Doamne, urăsc locul ăsta, spuse Katie.
- Și eu, zise Fiona, cu ochii la echipa de muncitori. Toată lumea urăște locul ăsta.
Era o zi întunecată de decembrie, în care soarele se ascunsese de mult în spatele norilor, iar lumina slabă făcea ca Idlewild să fie și mai sinistru. În spatele lor, umbre pluteau pe sub streșinile adânci care mărgineau clădirea principală, făcându-le să semene și mai tare cu niște dinți cavernoși. Faptul că stătea cu spatele la clădire îi dădea fiori Fionei, de parcă întreaga construcție ar fi putut să se miște când ea nu era atentă. Folia de plastic întinsă în jurul vechii grădini flutura nemilos în bătaia vântului de iarnă.
Totul părea să aștepte.
Nu mai durează mult, se gândi Fiona, uitându-se la muncitori.
- O, slavă Domnului, oftă Katie. Au venit fetele.
Fiona aruncă o privire rapidă și le văzu pe Roberta și CeCe venind, la fel de înfofolite precum Katie, ținându-se de braț. Jamie le însoțea și avea grijă ca niciuna dintre ele să nu se împiedice prin noroiul înghețat de pe alee.
Roberta era încruntată, dar CeCe salută, politicos, cu mâna.
- Doamne, Dumnezeule, spuse Roberta când se apropiară. Locul ăsta e mai rău decât îmi aminteam. O să dureze mult?
- Ce miroase în halul ăsta? întrebă CeCe. Ah... grădina. Acum îmi aduc aminte. Dezgustător, zise ea și se crispă.
Era dezgustător, într-adevăr. Chiar și pe ger, de îndată ce echipa înlăturase primul strat de pământ înghețat, o duhoare umedă, cumplită se ridicase din bucata asta de teren, de parcă pământul însuși le-ar fi răsuflat a putregai direct în nas. Echipa spusese ceva despre drenaj și sol lutos și pH, dar Fiona nu crezuse nimic. Mirosul era de la Mary și copilul ei. Așa fusese mereu.
Jamie se apropie de Fiona:
- Ești OK? o întrebă, încet.
- E foarte frumos din partea ta, șopti Fiona. Nu erai obligat să vii.
Se întoarse spre el și ochii li se întâlniră câteva clipe lungi. Jamie îi zâmbi strâmb și Fiona simți că i se usucă gâtul.
- Am vrut să vin, spuse el.
Fiona își luă ochii de la el și privi iar în față.
- Te scot la o bere după asta, zise Jamie. Nu mă interesează că e devreme.
- OK, spuse ea, simțind cum roșește; parcă erau la prima întâlnire.
- Katie, se plânse Roberta când Fiona îndreptă iar aparatul foto spre grădină. Fiul tău încearcă să-mi dea ceai.
- Acceptă, spuse Katie. O să se bucure.
- Mai bine aș bea ciocolată caldă, zise CeCe. Asta m-ar înveseli. Prefer ciocolata caldă. Nu prea vreau să văd un cadavru. Vai de mine, nu... Vorbesc prea mult, așa-i? Așa fac când sunt stresată.
Tăcu, iar Fiona știu că fie Katie, fie Roberta - fie amândouă - o luaseră de mână.
Fără ciripitul lui CeCe, se auzi iar numai fâlfâitul plasticului și șuieratul vântului. Echipa de muncitori adusă de Katie era acolo de 5 ore deja, și avea să se întunece curând. Dar perimetrul pe care îl cercetau nu era foarte mare și, în ciuda vremii, pământul era moale și ușor de săpat. Deja ajunseseră la adâncime cu micul excavator ajutat de bărbați cu lopeți.
În sfârșit, șeful echipei ocoli groapa și veni la Katie, cu o expresie serioasă:
- Am dat de ceva, spuse el. Lemn. Un sicriu. Părinții lui Mary au lăsat-o afară, să moară, dar au îngropat-o pe ea și pe bebelușul ei într-un sicriu.
După încă 40 de minute, sicriul fu dezgropat și scos din străfundurile vechii grădini. Era putrezit, grosier, încropit, în mod clar făcut acasă. Duhoarea care-l însoțea, cu tot vântul rece, era așa de rea, încât muncitorii își acoperiră gura și nasul cu fularele.
Și Fiona simți mirosul, dar nu-și luă mâinile de pe camera foto și continuă să facă poze pe măsură ce sicriul ieșea din pământ. Scrisese cea mai mare parte a articolului despre Sonia Gallipeau, trista poveste a vieții și a morții ei. Jonas avea s-o folosească în cadrul proiectului lui de relansare a revistei Lively Vermont - în sfârșit, schimba profilul publicației de la povestioare menite să atragă turiști la subiecte profunde, de interes local, așa cum își dorise mereu. Jumătatea lui de casă i-o vânduse fostei soții, luase banii și îi investise în revistă; se mutase într-o cameră de deasupra garajului bătrânei sale mame.
În mod straniu, era mai vesel de când făcuse asta. Parcă am iar 20 de ani, așa spusese.
În parte, bucuria lui se datora faptului că principalul articol din noul Lively Vermont nu avea să fie cel despre Sonia Gallipeau, ci un articol scris în exclusivitate de legendarul Malcolm Sheridan, un extras din viitoarea lui carte despre criza financiară din 2008. Jonas obținuse prima scriitură a lui Malcolm Sheridan din ultimii 20 de ani și nici măcar faptul că locuia în garajul maică-sii nu putea să-i știrbească bucuria.
Să nu te-nveți cu binele, îl avertizase Malcolm pe Jonas când stătuseră de vorbă în livingul lui Malcolm, sub privirea amuzată a Fionei. M-am pensionat. N-o să scriu pentru tine în continuu, ca nebunul. Dar Fiona știa ce știa. Tatăl ei scria - asta era cel mai important. Mușamalizarea cazului Tim Christopher, oricât de dureroasă fusese, dislocase ceva. Trezise din nou la viață dorința tatălui ei de a ieși în lume și de a face lucruri. La fel cum o trezise și pe a ei.
Și Fiona scria. Sonia Gallipeau era doar începutul. Avea de gând să scrie articole adevărate pentru prima oară în viața ei. Voia să se concentreze pe cazurile nerezolvate, pe oamenii dragi dispăruți fără urmă, cazurile vechi care rămăseseră fără o soluție. Avea de gând să scrie despre ceea ce conta, cu orice preț. Iar Jamie avea s-o ajute cu experiența dobândită în 10 ani de muncă în poliție.
De îndată ce cadavrele de la Idlewild aveau să fie îngropate.
Nu exista niciun articol despre Mary Hand. Nu de asta era acolo, nu de asta făcea poze. Făcea poze pentru că, după atâția ani de suferință în tăcere, cineva trebuia să documenteze asta.
- Sper să nu vomite nimeni, spuse Anthony.
Stătea în picioare lângă CeCe, se uita la sicriul care ieșea încet din pământ și, în mod evident, se referea la el însuși.
Fetele se uitau în tăcere, aliniate toate 3. Exact așa stătuseră la slujba de pomenire a Soniei ținută cu 4 zile în urmă, un șir solemn de femei în vârstă, care își privegheau prietena. Acum Sonia era îngropată cum se cuvine, într-un cimitir, sub o lespede pe care stătea scris numele ei.
Puseră sicriul pe niște stinghii de lemn, iar șeful echipei se apropie din nou:
- Ce facem? o întrebă pe Katie.
Fiona lăsă jos camera. Jamie o luă de mână.
Katie clipi de parcă atunci s-ar fi trezit.
- Deschideți-l, îi răspunse.
Anthony e holbă la ea:
- Mamă. Nu cred că putem face asta așa, pur și simplu.
Katie se uită la șeful muncitorilor:
- Putem să facem asta?
Bărbatul se uită în spate, la echipa lui, apoi ridică din umeri:
- Probabil că ar trebui să chemăm poliția, dar pentru mine nu contează. La cât de vechi e sicriul, cred că-s câteva oase uscate înăuntru, atâta tot.
- Ce crezi, domnule fost polițist? îl întrebă Katie pe Jamie.
Jamie fixa sicriul cu privirea. Mâna lui caldă o ținea pe a Fionei:
- Eu zic să-l deschideți.
- Atunci așa faceți, îi spuse Katie șefului de echipă.
Roberta scoase o batistă de undeva din haina ei groasă și o puse la nas:
- Ce-o să facem cu ea? o întrebă pe Katie când șeful echipei se întoarse la mormântul improvizat.
- O s-o înmormântăm, spuse Katie. Cum se cuvine, așa cum am făcut cu Sonia. Pe Mary și pe copilul ei. Atunci o să plece.
- Nu vreau să văd, spuse CeCe, dar nu se clinti.
Fiona auzi ceva în spatele ei și se întoarse.
Nu era nimic acolo.
Se uită iar în față, dar auzi același sunet din nou. Un pas.
Urechile i se umplură de un soi de vuiet și simți un miros ca de nucșoară.
Fiona se uită înspre umbre și o văzu pe Mary în picioare, în buza pădurii, cu rochia ei și cu vălul, privindu-i. Ținea în brațe un bebeluș mic, înfășat. Din spatele Fionei, șeful echipei de muncitori spuse:
- Dă-mi ranga aia.
Se auzi trosnetul lemnului. CeCe țipă.
- Doamne, spuse Jamie.
Nemișcată, Mary privea în continuare. Fiona încremenise cu mâinile pe aparatul foto.
- Dumnezeule. Doamne, Dumnezeule, e ea.
Mary nu se clinti.
- Ar trebui să chemăm pe cineva, zise șeful echipei.
- Ai dreptate, Katie, spuse Roberta. Trebuie s-o înmormântăm. Trebuie să-i înmormântăm pe amândoi.
În brațele lui Mary, copilul se mișcă, somnoros. Fiona clipi. Mary dispăru în umbra copacilor.
Apoi nu mai rămase decât câmpul măturat de vânt, cerul plumburiu, de iarnă, răsuflarea rece a crivățului. Și liniștea.
SFÂRȘIT
Problema era că nu avea o țintă, pentru că știa cine o omorâse pe Sonia. (CeCe nu mai avea nicio urmă de îndoială că Sonia era moartă. Știuse din clipa în care văzuse cuvintele GOOD NIGHT GIRL scrise pe oglindă.) 
Să fi făcut-o stră-mătușa și stră-unchiul ei? Dacă da, atunci de ce fusese găsită valiza Soniei printre copaci? Katie spunea că Mary Hand nu putea să fi făcut-o, pentru că Mary e o fantomă; dar CeCe nu era așa de sigură. CeCe o văzuse pe Mary din cadă, văzuse silueta ei întunecată și sinistră mișcându-se deasupra ei, purtând rochia neagră și vălul. O văzuse pe Mary aplecându-se, îi simțise strânsoarea rece în jurul gâtului, ținând-o sub apă. Poate că Mary era moartă de mult, dar CeCe nu avea nicio îndoială că Mary era capabilă să omoare o fată și s-o târască în ascunzătoarea ei, ca să le bântuie pe viitoarele fete de la Idlewild pe vecie. CeCe nu avea niciun dubiu în privința asta.
În plus, Mary se plimba prin grădină, prin pădure, pe drum. Și Mary știuse că Sonia e moartă; le spusese asta prin mesajul de pe oglindă.
CeCe își imagină cum Sonia coborâse din autobuz pe Șoseaua Old Barrons, unde o găsise pe Mary așteptând-o. Ce se întâmplase? Oare Sonia țipase? Oare fugise?
Se auzi o bătaie în ușă.
- Doamnelor, spuse Lady Loon. Cecelia. Ai un vizitator din familie.
CeCe gemu și se rostogoli jos din pat.
- Vin, zise ea, prin ușă.
Roberta se uită la ea peste marginea patului său de deasupra:
- Cine crezi că e? întrebă.
CeCe ridică din umeri, remarcând cearcănele vineții de sub ochii Robertei, care semănau cu ale ei. În ultima săptămână se băgase în patul Robertei de câteva ori, dar pe fată nu o deranjase. CeCe dormea mai bine când erau două împotriva întunericului, când știa că lângă ea este corpul mai mare și mai ciolănos al Robertei, acoperit de cămașa ei groasă de noapte.
- Joseph, spuse CeCe fără tragere de inimă. Fratele meu vitreg.
Katie ridică scurt ochii din paginile revistei:
- Pieptănă-te, spuse ea. Și aranjează-ți bluza.
- De ce? întrebă CeCe.
Katie îi aruncă o privire aspră:
- Să arăți bine când te vede.
CeCe ridică iar din umeri, dar o ascultă pe Katie.
- Nu văd ce rost are. Nici măcar nu vreau să vorbesc cu el, nu azi. E destul de amabil, dar n-am energie pentru asta.
- Fă o impresie bună, spuse Katie. Crede-mă.
Așadar, CeCe își pieptănă părul și îl prinse atent la spate, apoi își aranjă bluza ca să nu stea ciudat peste sâni și își puse un cardigan.
- Nu pot să sufăr asta, spuse ea în timp ce se încălța. Mă simt singură fără ea.
- Și eu, zise Roberta.
Luaseră la mână lucrurile din valiza Soniei de câteva ori, dar nu găsiseră niciun indiciu. Doar li se făcuse și mai dor de ea, pentru că își aminteau că văzuseră aceleași obiecte în sertarul Soniei sau agățate în cuier, lucrurile din baie, peria de păr. Îi simțeau mirosul. Prietena lor părea atât de aproape. N-avea cum să fie moartă, nu?
- Dacă Joseph îți mai dă vreun cadou, primește-l, zise Katie. Poartă-te timid. Joacă rolul de vacă proastă care-ți iese atât de bine. Și nu-i spune despre Sonia.
CeCe încuviință. Nu avea energie nici să se enerveze pentru partea cu „vacă proastă”, pentru că Katie avea dreptate. De-acum, ar fi trebuit să știe că ea, Katie, observa totul. Nu trebuia să-și joace rolul când erau în 3C; de asta erau prietene.
Coborî scările și traversă pajiștea spre sala de mese, acolo unde se țineau întâlnirile cu membri ai familiei. Foarte puține neamuri veneau în vizită cu atât de puțin timp înainte de Crăciun; cele mai multe fete mergeau acasă de sărbători, fie și pentru scurtă vreme, ceea ce însemna că, în decembrie, vizitele la școală erau aproape inexistente.
„Doar n-ați vrea să vă vedeți fiicele prea des, se gândi CeCe, cu un cinism care nu-i stătea în fire. Cât de groaznic ar fi asta, mai ales când v-ați străduit atât să le expediați de acasă.”
Doamna Peabody stătea într-un colț, unde căsca și citea o carte; ea era supraveghetoare azi. Jenny White era cu părinții ei și toți trei erau tăcuți și stânjeniți, în vreme ce Jenny se uita, disperată, pe fereastră. Alison Garner stătea cu mama ei foarte însărcinată și care ținea un copil mic în poală - un băiețel care gângurea și întindea brațele spre sora lui mai mare de parcă ar fi vrut s-o îmbrățișeze.
Și, în alt colț al încăperii, era Mary Hand.
CeCe încremeni pe loc, iar respirația i se opri în gât. Mary purta rochia și voalul și stătea în picioare, cu brațele bălăngănindu-i-se pe lângă corp. CeCe simțea privirea fetei sfredelind-o prin vălul întunecat și își închipuia fața subțire, osoasă a lui Mary, fața pe care nu o văzuse nimeni vreodată. Vezica i se contractă și palmele îi înghețară. Chipul îi amorți de groază.
Mary se mișcă. Făcu un pas spre ea, apoi altul, traversând încăperea în direcția lui CeCe. Nimic nu se întâmpla în jurul lor; doamna Peabody dădu o pagină, Jenny continuă să se uite pe fereastră, frățiorul lui Alison gânguri.
Fugiți cu toții! ar fi vrut să strige CeCe. Fugiți! Însă când Mary mai făcu un pas, realiză că nimeni nu vedea ce vedea ea.
A venit după mine, își spuse. Exact ca atunci, în baie. În baie reușise să țipe, reușise să-și scoată fața din apă și să facă atâta zgomot încât toate fetele de pe palier veniseră în goană. Dar acum, când Mary traversa încăperea spre ea, nu putea să scoată niciun sunet.
Rochia lui Mary foșnea la fiecare mișcare și, în mintea lui CeCe, în adâncul creierului ei, auzi o voce: Copila mea. Fetița mea.
Neajutorată, deschise gura, dar glasul nu o ascultă. Se uită peste umărul lui Mary, spre fereastra din spatele ei. Firește: grădina. De asta era Mary lângă fereastră. Pentru că bebelușul ei era îngropat în grădină.
Ajutați-mă, vă rog, se gândi CeCe.
- Fetița mea, spuse Mary, venind și mai aproape.
CeCe vedea țesătura uzată a rochiei ei demodate, rămășițele descărnate ale mâinilor ei bălăbănindu-i-se pe lângă corp.
- Dragă. Dragă...
În sfârșit, CeCe țipă.
Urlă atât de tare, iar sângele i se repezi atât de violent în urechi, încât abia dacă auzi reacțiile celor din încăpere: un scaun târât pe podea, exclamația profesoarei, plânsul speriat al copilului. Deschise gura și urlă până când își simți gâtul carne vie. Ceva cald îi curse pe picior și realiză vag că vezica ei cedase. O apucară niște mâini, doamna Peabody o zgâlțâia și o voce venea de undeva, de departe.
- Cecelia! Cecelia!
Aerul rece o izbi pe CeCe peste față; o rafală furioasă și înghețată. CeCe clipi, întoarse capul și rămase iarăși cu privirea pierdută.
Mary Hand dispăruse.
În locul ei era o femeie. După câteva clipe de agonie, CeCe își recunoscu mama, îmbrăcată într-o rochie de lână groasă, cu jacheta încheiată până sus, cu o eșarfă la gât și cu poșeta ei dintotdeauna în mână. Părul îl avea prins la spate, ca de obicei, iar pe fața suptă și ridată se citea spaima și îngrijorarea.
- Dragă! strigă ea. Dragă!
Mâinile din cadă, care o împingeau în jos.
Mâinile mamei ei, care o țineau în apă, oceanul sărat care-i intra lui CeCe în ochi, în nas și în plămâni în timp ce se lupta să scape.
Mary știa totul. Mary vedea totul. Totul. Chiar și lucrurile pe care tu însuți nu le vedeai niciodată, cele ascunse în străfundurile propriei minți.
Mary știa adevărul și, când apărea, ți-l arăta. Chiar dacă acel adevăr era că propria mamă voia să te ucidă. Că propria mamă încercase deja să facă asta. Că, deși credeai că ai blocat acea amintire, în adâncul sufletului știuseși mereu adevărul.
Asta pățise Sonia. Asta văzuse atunci când coborâse din autobuz. O văzuse pe Mary și, în spatele măștii lui Mary, pe acea persoană care avea s-o ucidă. Exact cum pățise CeCe. Iar Sonia fugise cât de mult și de repede putuse, aruncându-și valiza. Doar că nu fugise îndeajuns de mult sau de repede.
CeCe se uită la figura șocată a mamei sale, simți balta care creștea pe podea la picioarele ei, ascultă țipetele copilului și începu să plângă.
În plus, Mary se plimba prin grădină, prin pădure, pe drum. Și Mary știuse că Sonia e moartă; le spusese asta prin mesajul de pe oglindă.
CeCe își imagină cum Sonia coborâse din autobuz pe Șoseaua Old Barrons, unde o găsise pe Mary așteptând-o. Ce se întâmplase? Oare Sonia țipase? Oare fugise?
Se auzi o bătaie în ușă.
- Doamnelor, spuse Lady Loon. Cecelia. Ai un vizitator din familie.
CeCe gemu și se rostogoli jos din pat.
- Vin, zise ea, prin ușă.
Roberta se uită la ea peste marginea patului său de deasupra:
- Cine crezi că e? întrebă.
CeCe ridică din umeri, remarcând cearcănele vineții de sub ochii Robertei, care semănau cu ale ei. În ultima săptămână se băgase în patul Robertei de câteva ori, dar pe fată nu o deranjase. CeCe dormea mai bine când erau două împotriva întunericului, când știa că lângă ea este corpul mai mare și mai ciolănos al Robertei, acoperit de cămașa ei groasă de noapte.
- Joseph, spuse CeCe fără tragere de inimă. Fratele meu vitreg.
Katie ridică scurt ochii din paginile revistei:
- Pieptănă-te, spuse ea. Și aranjează-ți bluza.
- De ce? întrebă CeCe.
Katie îi aruncă o privire aspră:
- Să arăți bine când te vede.
CeCe ridică iar din umeri, dar o ascultă pe Katie.
- Nu văd ce rost are. Nici măcar nu vreau să vorbesc cu el, nu azi. E destul de amabil, dar n-am energie pentru asta.
- Fă o impresie bună, spuse Katie. Crede-mă.
Așadar, CeCe își pieptănă părul și îl prinse atent la spate, apoi își aranjă bluza ca să nu stea ciudat peste sâni și își puse un cardigan.
- Nu pot să sufăr asta, spuse ea în timp ce se încălța. Mă simt singură fără ea.
- Și eu, zise Roberta.
Luaseră la mână lucrurile din valiza Soniei de câteva ori, dar nu găsiseră niciun indiciu. Doar li se făcuse și mai dor de ea, pentru că își aminteau că văzuseră aceleași obiecte în sertarul Soniei sau agățate în cuier, lucrurile din baie, peria de păr. Îi simțeau mirosul. Prietena lor părea atât de aproape. N-avea cum să fie moartă, nu?
- Dacă Joseph îți mai dă vreun cadou, primește-l, zise Katie. Poartă-te timid. Joacă rolul de vacă proastă care-ți iese atât de bine. Și nu-i spune despre Sonia.
CeCe încuviință. Nu avea energie nici să se enerveze pentru partea cu „vacă proastă”, pentru că Katie avea dreptate. De-acum, ar fi trebuit să știe că ea, Katie, observa totul. Nu trebuia să-și joace rolul când erau în 3C; de asta erau prietene.
Coborî scările și traversă pajiștea spre sala de mese, acolo unde se țineau întâlnirile cu membri ai familiei. Foarte puține neamuri veneau în vizită cu atât de puțin timp înainte de Crăciun; cele mai multe fete mergeau acasă de sărbători, fie și pentru scurtă vreme, ceea ce însemna că, în decembrie, vizitele la școală erau aproape inexistente.
„Doar n-ați vrea să vă vedeți fiicele prea des, se gândi CeCe, cu un cinism care nu-i stătea în fire. Cât de groaznic ar fi asta, mai ales când v-ați străduit atât să le expediați de acasă.”
Doamna Peabody stătea într-un colț, unde căsca și citea o carte; ea era supraveghetoare azi. Jenny White era cu părinții ei și toți trei erau tăcuți și stânjeniți, în vreme ce Jenny se uita, disperată, pe fereastră. Alison Garner stătea cu mama ei foarte însărcinată și care ținea un copil mic în poală - un băiețel care gângurea și întindea brațele spre sora lui mai mare de parcă ar fi vrut s-o îmbrățișeze.
Și, în alt colț al încăperii, era Mary Hand.
CeCe încremeni pe loc, iar respirația i se opri în gât. Mary purta rochia și voalul și stătea în picioare, cu brațele bălăngănindu-i-se pe lângă corp. CeCe simțea privirea fetei sfredelind-o prin vălul întunecat și își închipuia fața subțire, osoasă a lui Mary, fața pe care nu o văzuse nimeni vreodată. Vezica i se contractă și palmele îi înghețară. Chipul îi amorți de groază.
Mary se mișcă. Făcu un pas spre ea, apoi altul, traversând încăperea în direcția lui CeCe. Nimic nu se întâmpla în jurul lor; doamna Peabody dădu o pagină, Jenny continuă să se uite pe fereastră, frățiorul lui Alison gânguri.
Fugiți cu toții! ar fi vrut să strige CeCe. Fugiți! Însă când Mary mai făcu un pas, realiză că nimeni nu vedea ce vedea ea.
A venit după mine, își spuse. Exact ca atunci, în baie. În baie reușise să țipe, reușise să-și scoată fața din apă și să facă atâta zgomot încât toate fetele de pe palier veniseră în goană. Dar acum, când Mary traversa încăperea spre ea, nu putea să scoată niciun sunet.
Rochia lui Mary foșnea la fiecare mișcare și, în mintea lui CeCe, în adâncul creierului ei, auzi o voce: Copila mea. Fetița mea.
Neajutorată, deschise gura, dar glasul nu o ascultă. Se uită peste umărul lui Mary, spre fereastra din spatele ei. Firește: grădina. De asta era Mary lângă fereastră. Pentru că bebelușul ei era îngropat în grădină.
Ajutați-mă, vă rog, se gândi CeCe.
- Fetița mea, spuse Mary, venind și mai aproape.
CeCe vedea țesătura uzată a rochiei ei demodate, rămășițele descărnate ale mâinilor ei bălăbănindu-i-se pe lângă corp.
- Dragă. Dragă...
În sfârșit, CeCe țipă.
Urlă atât de tare, iar sângele i se repezi atât de violent în urechi, încât abia dacă auzi reacțiile celor din încăpere: un scaun târât pe podea, exclamația profesoarei, plânsul speriat al copilului. Deschise gura și urlă până când își simți gâtul carne vie. Ceva cald îi curse pe picior și realiză vag că vezica ei cedase. O apucară niște mâini, doamna Peabody o zgâlțâia și o voce venea de undeva, de departe.
- Cecelia! Cecelia!
Aerul rece o izbi pe CeCe peste față; o rafală furioasă și înghețată. CeCe clipi, întoarse capul și rămase iarăși cu privirea pierdută.
Mary Hand dispăruse.
În locul ei era o femeie. După câteva clipe de agonie, CeCe își recunoscu mama, îmbrăcată într-o rochie de lână groasă, cu jacheta încheiată până sus, cu o eșarfă la gât și cu poșeta ei dintotdeauna în mână. Părul îl avea prins la spate, ca de obicei, iar pe fața suptă și ridată se citea spaima și îngrijorarea.
- Dragă! strigă ea. Dragă!
Mâinile din cadă, care o împingeau în jos.
Mâinile mamei ei, care o țineau în apă, oceanul sărat care-i intra lui CeCe în ochi, în nas și în plămâni în timp ce se lupta să scape.
Mary știa totul. Mary vedea totul. Totul. Chiar și lucrurile pe care tu însuți nu le vedeai niciodată, cele ascunse în străfundurile propriei minți.
Mary știa adevărul și, când apărea, ți-l arăta. Chiar dacă acel adevăr era că propria mamă voia să te ucidă. Că propria mamă încercase deja să facă asta. Că, deși credeai că ai blocat acea amintire, în adâncul sufletului știuseși mereu adevărul.
Asta pățise Sonia. Asta văzuse atunci când coborâse din autobuz. O văzuse pe Mary și, în spatele măștii lui Mary, pe acea persoană care avea s-o ucidă. Exact cum pățise CeCe. Iar Sonia fugise cât de mult și de repede putuse, aruncându-și valiza. Doar că nu fugise îndeajuns de mult sau de repede.
CeCe se uită la figura șocată a mamei sale, simți balta care creștea pe podea la picioarele ei, ascultă țipetele copilului și începu să plângă.
CAPITOLUL 31
Barrons, Vermont
Noiembrie 2014
Garrett conduse în tăcere pe alee, apoi pe Șoseaua Old Barrons.
Fiona se lăsă pe spătar; simțea cum durerea îi pulsează din ceafa în tot craniul. Deși încălzirea era dată la maximum în mașină, mâinile și picioarele tot reci le avea.
- Ce ți-a zis Lionel? întrebă Garrett după câteva minute.
- Ce? reuși Fiona să bâiguie.
- Știi că e un drogat bătrân, nu? spuse Garrett. La fel ca fiu-său. Ala și-a zburat creierii - cu cocaină, dar tot că și i-a zburat se cheamă. Lionel bagă vrăjeala asta cu „recuperarea” de vreo 30 de ani, dar știu eu ce știu. Înțelegi?
- Mie mi s-a părut cinstit, spuse Fiona.
- E un mincinos, replică Garrett și se întoarse spre ea. Fiona, trebuie să-mi spui ce ți-a zis. Chiar acum.
Fiona n-avea să uite asta pentru tot restul zilelor ei:
- A zis că erai în mașină cu Tim Christopher în noaptea în care a murit sora mea. Că era mașina ta.
Se uită în jurul ei; nu, nu era mașina asta. Garrett era polițist pe atunci, deci ar fi fost o mașină de patrulă.
- De asta n-a văzut nimeni mașina lui Tim în noaptea aia, continuă ea, reușind cu greu să lege cuvintele. Pentru că au văzut o mașină de poliție. Dar asta nu prea are sens pentru că nu tu ai omorât-o pe Deb.
- Evident că nu eu ți-am omorât sora, spuse Garrett.
- Tim a făcut-o, spuse Fiona, mai mult pentru sine, fiindcă ăsta era adevărul - în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplaseră, în ciuda a douăzeci de ani de căutări și îndoieli, în ciuda confuziei și a durerii, în ciuda senzației că cineva îi înfigea vătraie încinse în creier, ăsta era adevărul și nu se schimbase.
Rearanjă faptele și atunci, pe loc, mintea ei înțelese.
- Toată vorbăria aia despre cum i-a fost înscenată crima lui Tim a fost prosteală. Tim a omorât-o, dar tu l-ai ajutat să scape de ea. Exact așa cum ai făcut cu Helen Heyer.
Garrett oftă:
- A trecut mult de atunci, Fiona, spuse el, de parcă ea ar fi reclamat vreun mărunțiș. Au trecut 20 de ani, fir-ar să fie.
- Cum era? îl întrebă Fiona.
Frica o strângea de gât, îi paraliza limba. N-ar fi trebuit să urce cu el în mașină. Ar trebui să fugă, dar mașina era în mișcare. Bărbatul conducea liniștit, cu ambele mâini pe volan, purtând mașina pe drumul lăturalnic plin de gropi și dâmburi, și nici măcar nu părea nervos.
- Care era aranjamentul? continuă Fiona. Tim omora fete, apoi te chema pe tine să faci curățenie în urma lui?
- Crede-mă, nu-mi făcea nicio plăcere s-o fac pe omul de serviciu, spuse Garrett, dar așa trebuia. Familia Christopher era foarte importantă pe aici. Oameni buni. Tim avea un viitor strălucit. Eu le făceam favoruri, iar ei mi le întorceau. Așa merge treaba. Aveau multă influență și, dacă nu-i ajutam, m-ar fi înlocuit cu cineva care i-ar fi ajutat. Nu prea puteam să-i refuz. Și, până la urmă, nici n-a mers, nu? Toate riscurile pe care mi le-am asumat, pericolul la care m-am expus ca să-l acopăr, și Tim e la pușcărie de două decenii.
Părea dezgustat:
- Am riscat totul - cariera, tot. Și, doar pentru că el a devenit neglijent, au dat vina pe mine. După tot ce am făcut pentru ei, pentru Tim. Credeam că suntem prieteni, colegi - ba chiar familie. Pe ei îi simțeam mai familie decât îmi simțeam nevasta și copilul. Dar Tim a făcut-o de oaie și, brusc, dacă ieșea ceva la iveală în instanță, m-ar fi lăsat din brațe într-o clipită. Așa se întâmplă când ai de-a face cu un anumit gen de persoane, Fiona. Te folosesc și nu îți mulțumesc. Iau de la tine ce le trebuie atâta timp cât se poate.
Fiona se holbă la el în timp ce cuvintele păreau să treacă peste ea în valuri:
- Cum adică a devenit neglijent?
Garrett îi aruncă o privire scurtă:
- Probabil că n-ar fi trebuit să spun asta, de vreme ce era sora ta. Încerc doar să fiu cinstit cu tine. Și am nevoie ca și tu să fii cinstită cu mine.
Fionei îi venea să urle:
- Cum adică, a devenit neglijent?
- Calmează-te. Nu vorbim despre vreun criminal în serie. Era impulsiv, atâta tot, și unele fete îl enervau. Helen... N-am avut ce să fac în privința lui Helen, dar nu-l văzuse nimeni cu ea, așa că a fost simplu s-o las baltă.
Se uită iar la Fiona:
- Dar sora ta... Din clipa în care m-au chemat am știut că lui Tim i s-a înfundat. Tatăl ei era jurnalist, pentru Dumnezeu. Toată lumea îi văzuse certându-se, o văzuse pe ea urcându-se în mașina lui. Tim m-a sunat și mi-a zis că l-a enervat, că lucrurile au mers prea departe și că trebuia să vin să-l ajut să rezolve problema. Curând, cineva avea s-o caute. Trebuia să gândesc rapid și nu aveam multe variante. N-aveam nicio șansă s-o trecem peste granița statală.
Deb, se gândi Fiona. Doamne, Deb.
- Pe vremea aia, Idlewild era proprietatea familiei Christopher, continuă Garrett. M-am gândit s-o aruncăm repede acolo, și după aia puteam să mă întorc și să fac lucrurile ca lumea, fără să ridic suspiciuni. A fost singura chestie care mi-a venit în minte. Așa că am mutat cadavrul din mașina lui Tim în mașina mea de patrulă și, cât a scăpat el de ea, eu i-am distras atenția lui Lionel și copiilor de la cinematograf. I-am zis lui Tim s-o ascundă printre copaci, dar idiotul a pus-o în mijlocul câmpului de ziceai că e vreo nenorocită de expoziție. Treabă de mântuială - a lăsat-o acolo și a fugit, deși îi spusesem să nu facă asta. Cât de prost să fii?
Deb, care zăcuse acolo, pe câmp, cu tricoul sfâșiat. Aruncată ca un gunoi în mijlocul câmpului, așteptând să fie văzută. Mary Hand era o fată care-i moartă și-ngropată... Fiona avea o durere de cap cumplită.
- A fost un balamuc dat dracului, vorbi Garrett Creel mai departe. N-ar fi fost găsită așa de repede dacă nu era pe câmp și dacă aș fi apucat s-o mut. Dar cineva a găsit-o. A trebuit să curăț tot. A trebuit să am grijă ca urmele lui să fie șterse când am căutat probe printre copaci.
Fiona își aminti de proprietarul de la gelateria Pop’s:
- Richard Rush. El l-a văzut pe Tim la patru după-amiază. Dar tu l-ai pus să spună că l-a văzut pe Tim la nouă.
- Mai dă-l în pula mea, scuipă Garrett, de-acum nervos. Prăvălia lui avea datorii, iar eu îi promisesem că o să-i fie șterse dacă face cum îi zic eu. Și el ce-a făcut? M-a lăsat baltă când și-a dat seama că o să fie citat ca martor la proces. A zis că el nu comite sperjur, că el are copii. Aia era șansa lui Tim să meargă pe varianta de îndoială rezonabilă, și din cauza ăluia s-a dus pe copcă.
Atâtea detalii. Atâtea. Garrett se gândise la toate.
- Copiii de la cinematograf, zise ea. Ei te-au văzut în noaptea aia. Ai stat acolo și le-ai făcut morală în timp ce Tim se descotorosea de cadavru.
- Aia a fost ușor. Am dat de ei și le-am zis că dacă povestesc cuiva că m-au văzut, îi trosnesc cu un dosar de droguri. Consum de alcool ca minori. Când le-am zis toate astea eram îmbrăcat în uniformă. Mai adusesem un gabor cu mine. Eram super-intimidanți. Toți s-au căcat pe ei și și-au ținut gura. Lionel a fost mai tare, dar pe el l-am amenințat direct că-i închid afacerea, fiindcă știam că n-are niciun fel de asigurare. Și, până la urmă, știi ceva? Tim tot a ajuns la pușcărie.
Se uită la ea, de data asta cu ochi plini de furie, roșu la față:
- Oamenii sunt așa de proști, nu pricepi? Poate că par nebun, dar timp de 30 de ani a fost atât de ușor, al dracului de ușor. Nimic nu a dus vreodată la mine - nici măcar o dată. Ce-au oamenii ăștia în cap? Ce nu pricep?
Fiona se uită pe geam. Nu se îndreptau spre oraș; întorseseră și intraseră pe alt drum lăturalnic, la sud de Idlewild.
- Până și propriul meu fiu, zise Garrett.
Pielea gâtului, atât cât se vedea din canadiană, era roșie; la fel și mâinile cu care strângea volanul.
- Mereu mi-am dorit ca Jamie să devină polițist, dar nici nu împlinise 1 an la secție când mi-am dat seama că n-o să fie ca mine. M-am străduit să-l cresc ca lumea, dar el n-are instinctele mele. Nu e suficient de dur. Încă mai crede că poate să fie corect cu toată lumea. Tim avea creier și tupeu, cel puțin până în noaptea aia, ultima. Până în noaptea aia, mereu crezusem că Tim trebuia să fie băiatul meu, nu Jamie.
Jamie știe despre Helen. Fiona fu cât pe ce să spună asta cu voce tare, dar se opri la timp. Nu credea că Garrett știa că Jamie se uitase în dosarul Helen Heyer, că văzuse acolo o investigație de mântuială făcută de tatăl lui.
- Dă-mi drumul din mașină.
- O, nu prea cred. Nu m-ai ascultat. Fiul meu, combinat cu o ziaristă, cu fata lui Malcolm Sheridan, sora lui Deb Sheridan - imposibil. Ești prea aproape. Am crezut că o să te plictisești și o să-l părăsești, să-l lași să-și găsească și el o fată bună, dar ți-ai ratat șansa. Și acum ți-ai băgat nasul taman aici. După 20 de ani nenorociți, ai fi în stare să mă distrugi și pe mine, și secția. Și orașul Barrons, pentru că pur și simplu nu te poți opri. Jamie n-o să aibă niciodată coaie să scape de tine, dar eu am.
Groaza încolți în creierul cuprins de agonie al Fionei; cu toate astea, la suprafață era ciudat de calmă. Urma s-o omoare; se gândise că e singura posibilitate de a-și păstra secretele. Nici nu-i trebuia alt motiv. Poate că mai omorâse și altă dată; ea nu știa asta și nici n-avea importanță. Avea s-o omoare chiar acolo. Putea să cerșească milă, să-l implore și să încerce să discute rațional, dar ar fi fost degeaba. El alesese deja o cale și avea de gând s-o urmeze. Asta era realitatea, aici și acum.
Fiona își desfăcu centura de siguranță, deschise portiera și sări înainte să se gândească la ce făcea.
Drumul era așa de prost, încât mașina nu mergea prea repede. Căzu pe umăr, iar pietrișul de pe jos îi sfâșie geaca și cracul jeanșilor. Cu palmele julite la sânge, se rostogoli disperată în șanțul de pe marginea drumului, plin de frunze ude și noroi înghețat. Auzi cum mașina frânează brusc. Se ridică, ieși și șanț și o rupse la fugă.
Deasupra, cerul era întunecat, plumburiu, iar copacii se conturau pe el, siluete negre. Era la marginea unui câmp deschis și, chiar cufundată în febră, frică și durere, știu instinctiv că Idlewild era la vreun kilometru în partea asta, iar orașul în partea cealaltă. Țâșni peste câmp, alergând cât o țineau picioarele, cu bocancii care i se înfigeau în pământul moale, pe jumătate înghețat. Putea încerca să ajungă la benzinăria din vârful dealului, dar Idlewild era mai aproape și își aminti că atunci când trecuse cu mașina pe acolo văzuse muncitori și utilaje.
Garrett o prinse repede; era mai mare decât ea, mai puternic, avea picioare mai lungi. O trânti la pământ și o țintui cu genunchiul în burtă, cu fața roșie, deformată de furie, aproape lipită de a ei.
- Știam că așa o să faci! urlă el. Știam!
Îi puse mâinile în jurul gâtului și începu să strângă.
Fiona se zbătu sub el, încercând să scape, dar bărbatul era masiv și mult mai puternic. Începu să vadă pete. Îl lovi cu pumnii și privi undeva, peste umărul lui, unde ciorile se roteau pe cerul greu de ninsoare, și își spuse N-o să mor ca Deb. Nu.
Își răsuci șoldurile sub el și îl lovi tare cu genunchiul în burtă. Când el gemu și își slăbi strânsoarea, îl lovi iar. Și iar.
El se dădu înapoi ca s-o pocnească; atunci, Fiona îi trase o palmă și îi băgă degetele în ochi. Garrett înjură și căzu într-o parte, iar ea reuși să se ridice de sub el și să fugă iar.
De data asta, el se ridică mai greu - iar ea nu se uită în urmă să vadă de ce.
Cu răsuflarea tăiată și cu gâtul în flăcări, alergă cât de iute putu spre Idlewild, cu viteză reînnoită de adrenalină. Terenul era tare și denivelat, simțea cum lovește cu ghetele tot felul de buruieni moarte, dar nu se împiedică nici măcar o dată. Alergă fără oprire.
Când ajunse la adăpostul copacilor, pieptul îi ardea și picioarele erau pe punctul de a ceda. Îl auzea strigând în spatele ei, ecoul țipetelor reverbera în spațiul deschis, dar nu înțelegea cuvintele. Apoi, cu un fior de groază, auzi motorul mașinii. Avea de gând să-i iasă în cale pe Șoseaua Old Barrons, și nu era musai s-o facă mergând pe jos.
Fiona invocă harta din mintea ei. Cunoștea fiecare bucățică din locul ăsta, metru cu metru. Trecu în goană de copaci și ajunse la un șanț abrupt, plin de noroi înghețat; îl traversă, cățărându-se cu greu printre arbuști. Mâinile îi erau reci ca gheața - își pierduse mănușile pe undeva, nu mai știa unde - și gâtul îi ardea, dar văzu în față partea sudică a gardului care înconjura domeniul Idlewild, în marginea terenului de sport. Se cățără pe gard, cu degetele amorțite care-i alunecau prin ochiurile de plasă, și sări în partea cealaltă.
Se sprijini cu mâinile de genunchi ca să-și recapete suflul, ca o atletă olimpică. Gâtul și capul îi urlau de durere, o durere atât de cumplită, încât îi pulsa prin maxilar până în rădăcina dinților. Gura i se umplu de salivă; o scuipă pe pământ, lângă ea, și se rugă să nu vomite.
Garrett urma să conducă înapoi pe Șoseaua Old Barrons; asta însemna fie că avea de gând să sară gardul, fie să intre pe porțile din față, dacă putea. Porțile erau încuiate cu sistemul acela automat și șmecher, montat de Anthony Eden, dar Fiona nu-și făcea iluzii că Garrett, care încă era în formă la 60 de ani, nu putea sări un gard. Totuși, asta avea să dureze câteva minute. Iar ea trebuia să le folosească.
Porni în goană peste câmp, ignorând protestul propriilor picioare. Vântul bătea cu putere, biciuindu-i urechile și gâtul și, după câteva clipe, nici măcar nu se miră să vadă pe jos rămășițele priveghiului - florile ieftine și biletele scrise de mână pe care le mai văzuse. Asta nu e locul ei, spusese Lionel la fostul cinematograf, dar aici, la Idlewild – aici era locul lui Mary. Aici cutreiera ea. Fiona știa că e pe undeva pe aproape, așa cum știa că ciorile se învârt deasupra, în văzduh, și că Garrett Creel e pe Șoseaua Old Barrons.
- Sunt aici, îi spuse ea lui Mary Hand, și continuă să alerge.
CAPITOLUL 32
Barrons, Vermont
Noiembrie 2014
De data asta, îi fu mai ușor să ignore florile și biletele. Să-și vadă ghetele călcând pe și printre ele în timp ce traversa câmpul. Acum că știa ce anume este Mary. Dar frica nu dispăru.
Tuturor ne era îngrozitor de frică, așa spusese Sarah London, dar Fiona înțelegea abia acum. Înțelegea că Sarah London petrecuse 30 de ani în locul ăsta, cu frica asta. Că fetele trăiseră cu aceeași frică. Și Sonia trăise cu ea, dar fugise înapoi, să scape de ucigașul ei, aruncându-și valiza printre copaci. Exact așa cum Fiona fugea înapoi acum.
Locul ăsta, se gândi ea. Locul ăsta.
Gunoaiele pe care călca dispărură și ea trecu de sala de sport, apropiindu-se de clădirea principală, cea cu rânduri de dinți. Vino înapoi, părea că-i șoptește clădirea, rânjind în așteptare. Vino înapoi așa cum ai făcut-o mereu.
Așa cum o faci mereu. Așa cum o vei face mereu, iar și iar. Vino înapoi.
Alergă spre ea fără ezitare, atrasă de fațada rânjită.
Un excavator era parcat pe pietrișul din dreptul clădirii principale și, lângă el, o camionetă, dar nu se vedea nici urmă de muncitori. Cei pe care îi zărise ea mai devreme plecaseră. Strigă, dar vocea îi era doar o șoaptă răgușită, purtată mai departe de vânt. Era sigură că văzuse aici mașini, mișcare. Unde dispăruseră cu toții?
Porțile mari și negre de la intrare erau încuiate; nici urmă de paznic. Oare Garrett venise și plecase, neavând pe unde să intre? Cât timp trecuse? Habar n-avea, dar când auzi motorul unei mașini care se apropia dinspre șosea, se hotărî să nu riște. Se întoarse și fugi spre ușa de la intrare a clădirii principale, încercând iar și iar să strige după ajutor.
Ușa era încuiată. Fiona se holbă la tastatura de lângă ea, clipind prostește, încercând să-și aducă aminte codul pe care îl văzuse introdus de Anthony. Se uitase la el atunci, la degetele lui care se mișcau pe taste, iar acum se străduia să-și amintească. Reuși să extragă o amintire vagă din străfundul propriului creier și tastă o combinație; durerea îi fu înăbușită de mirare când becul se făcu verde, iar ușa se descuie.
Se furișă înăuntru și închise ușa în urma ei. De afară se auzea slab motorul acela, așa că traversă în grabă holul principal, cel cu plafonul înalt și boltit, târșâindu-și ghetele pe podeaua prăfuită. Răsuflarea îi îngheța în aer și singurul sunet era un fâlfâit care venea de undeva dinspre grinzi - păsări sau lilieci.
Oare cum reușea cineva să învețe în locul ăsta?, se întrebă în timp ce se îndrepta spre scara principală. Se uită lung la balcoanele de deasupra, care porneau circular dinspre scară, ca o roată, și capul începu să-i pulseze. Și-o imagină acolo pe Roberta Greene, o adolescentă cu părul împletit pe spate, îmbrăcată în uniforma de Idlewild pe care o știa din fotografii. Urcând și coborând pe treptele astea, cu manuale sub braț și cu capul plecat.
Întrebându-se când avea să dea nas în nas cu fantoma locului. Mary e un ecou, așa spusese Roberta.
Fiona puse piciorul pe prima treaptă, cu gândul de a urca și de a se uita pe vreo fereastră după echipele de muncitori, dar ceva o opri. Se răsuci.
În penumbra din capătul vestic al holului stătea o fată care se uita la ea. O fată minionă și subțire, cu fața umbrită. Era îmbrăcată într-o fustă ecosez cu verde și albastru și o bluză albă. Uniforma de la Idlewild.
Fionei i se tăie respirația. Rămase așa, pe jumătate întoarsă, cu un picior pe treaptă, în vreme ce afară vântul se porni să bată și să urle printr-o gaură din acoperiș. Frunze moarte se rostogoleau pe podeaua părăsită a holului.
Se uită la uniforma fetei, la statura ei și, deși nu o văzuse niciodată în vreo poză, dintr-odată știu.
- Sonia? spuse ea răgușit.
Fata nu se clinti.
- Sonia? repetă Fiona.
Când se apropie, reuși să distingă din umbră figura fetei. Avea fruntea înaltă, ochi senini, cenușii, un nas mic și drept. Buze subțiri, dar bine definite. Fața lungă, în formă de inimă, cu o bărbie ca sculptată, gâtul lung și elegant. Părul de un blond cenușiu, subțire și drept, tuns până la umeri, prins în agrafe. O fată banală, dar dulce și demnă într-un fel discret, care avea să crească și să devină o femeie drăguță, cu trăsături limpezi și cu privire înțeleaptă. Numai că asta nu avea să se întâmple niciodată, pentru că ea n-avea să treacă de 15 ani.
În clipa aceea era atât de reală, încât părea că se află acolo aievea. Cu o expresie impenetrabilă, fata se uită la Fiona cum se apropia de ea, apoi se răsuci și păși în zona întunecată.
Mă conduce, își spuse Fiona.
O urmă. Era același coridor secundar pe unde o purtase Anthony Eden atunci când îi făcuse turul domeniului, cu ceva vreme în urmă. Fiona își amintea că acest coridor ducea spre ușa din spate, care dădea în pajiște.
În spate, auzi cum cineva zgâlțâie ușa, încercând să intre.
Înaintă iute. Sonia dispăruse; poate că deja îi transmisese mesajul pe care voia să i-l transmită. Fiona găsi ușa din spate și o deschise exact în clipa în care auzi iar cum se zgâlțâie ușa principală, undeva departe. Ieși pe pajiște și închise fără zgomot ușa în urma ei.
Și-acum încotro, Sonia?
Aerul rece o izbi și, preț de câteva secunde, nu-și putu controla tremuratul, nici clănțănitul dinților; își strânse jacheta mai aproape. Liniște, liniște. Să nu scoți niciun sunet. Sonia era în celălalt capăt al pajiștii și mergea spre o clădire unde Anthony nu o dusese data trecută. Se întrebă ce anume ar putea fi acolo. Căminul.
Traversă spațiul deschis, pe urmele fetei, alungând ideea care nu-i dădea pace, că e o nebunie ce făcea. Gâtul o durea acolo unde tatăl lui Jamie încercase s-o sugrume. Când câțiva fulgi de zăpadă îi căzură pe păr și pe gene, realiză că abia aia părea o nebunie. Ce făcea acum era normal.
La jumătatea drumului, se uită în urmă. De la una dintre ferestrele clădirii principale o urmărea o siluetă; o fată slabă, îmbrăcată într-o rochie neagră, cu fața acoperită de un voal.
Mary Hand era o fată care-i moartă și-ngropată...
Good Night Girl.
Fiona îi întoarse spatele și alergă și mai repede.
Clădirea căminului, spre deosebire de celelalte, era descuiată pentru simplul motiv că ușa de la intrare era spartă. La un moment dat, cineva o scosese din balamale, iar lemnul putrezise sub un graffiti neinteligibil. De când începuseră lucrările de renovare, ușa fusese proptită la locul ei, ținută acolo de o scândură bătută în cuie. Lemnul tocului era atât de putrezit, încât Fionei nu-i fu greu să smulgă scândura; lemnul se topi ca untul în mâinile ei.
Împinse ușa și pătrunse într-o clădire în care era clar că oamenii intraseră prin efracție de multe ori după ce școala fusese închisă. Peste tot erau sticle sparte, cioburi, mucuri de țigară și chiar gunoaie și mai dezgustătoare, într-un colț zăcea un sac vechi de dormit, acoperit cu o crustă de jeg de nedescris, ros de șoareci de-a lungul anilor. Când văzu umbra Soniei ivindu-se sus, în capătul scării, Fiona se îndreptă recunoscătoare spre ea, trecând iute printre mizeriile de pe podea.
Era aproape sus când auzi focul de armă.
Sunetul fu atât de neașteptat, încât Fionei i se înmuiară genunchii și aproape că se prăvăli pe scară, dar reuși să se prindă de balustradă. Se auzi un foc, apoi încă unul; după care alte două, imediat unul după celălalt.
Veneau de undeva de afară, dar din apropiere. Pocnetele reverberară prin capul care o durea deja și deschise gura să țipe, dar din gâtul ei chinuit nu ieși niciun sunet.
I se încețoșă privirea câteva clipe, însă când realiză că împușcăturile încetaseră se ridică, sprijinindu-se de balustradă în ciuda durerii din umeri.
Nu se mai auzea nimic de afară. Liniște, taci din gură. Ascunde-te. Nu știuse că Garrett era înarmat. I se părea ciudat că trăsese afară, și nu direct în ea.
Poate că trăgea după Mary.
Străduindu-se să nu facă niciun zgomot, avansă pe coridor, clipind ca să-și adapteze ochii la întuneric, în speranța că o va zări pe Sonia. O văzu pe fată intrând într-o încăpere, tăcută ca o umbră, și o urmă. Pe ușă scria ceva, cu vopsea veche și crăpată: 3C.
Era într-un dormitor. Cândva, aici fuseseră paturi - două rânduri de paturi suprapuse, așa părea - dar fuseseră distruse demult; saltelele dispăruseră, iar ramele erau rupte și demontate. O comodă veche stătea culcată pe o parte, lipită de un perete. Încăperea era îmbâcsită și mirosea a bere vărsată și a urină rece și veche. Deși vandalizată și pângărită și uitată, Fiona știa că asta fusese camera Soniei. De asta intrase Sonia aici.
Dacă fusese camera Soniei, atunci o împărțise cu Katie Winthrop, Roberta Greene și CeCe Frank. Tremurând, Fiona se lăsă să cadă pe podea și închise ochii. Asta era camera în care fetele trăiseră, în care dormiseră. Și le imagină, deși habar n-avea cum arătau Katie sau CeCe, îmbrăcate în uniforme, stând de vorbă și tachinându-se și certându-se și șoptindu-și secrete noaptea, ca toate fetele. Se întrebă ce secrete fuseseră șoptite în camera asta. Se întrebă dacă ăsta era locul în care fetele se simțeau în siguranță.
Nu mai putea fugi. Era prea obosită. Tremurând de frig, se întinse pe podea, sperând ca Garrett să nu o găsească.
Fiona realiză că leșinase abia când deschise iar ochii. Se uita la tavanul dormitorului, dar petele închise de pe tencuială dispăruseră. La fel și mirosul de bere și urină. Auzea vântul mugind la singura fereastră a camerei, însă atât. Corpul o durea prea rău ca să se ridice, dar întoarse capul și văzu că paturile erau la locul lor, făcute ordonat și acoperite cu pături verzi-albastre. O crosă de hochei era sprijinită de un perete. La fereastră era un scaun din lemn pe care stătea o fată cu fața spre geam. Se mișcă, iar Fiona simți cum o sufocă un hohot de plâns.
Era Deb.
Purta aceleași haine cu care fusese îmbrăcată în ziua crimei. Canadiana gri avea cordonul strâns pe talia ei îngustă, dar căciula neagră, tricotată, pe care o purta atunci când Tim Christopher o luase cu mașina nu se vedea pe nicăieri. Nu fusese găsită asupra cadavrului și nici în altă parte. Deb avea părul prins pe ceafa, într-o coadă lejeră. Se uită la Fiona cu ochii aceia albastru-cenușii pe care Fiona nu-i mai văzuse de 20 de ani.
- N-o lăsa să intre, spuse Deb.
Fiona își săltă capul de pe podea.
- Deb, spuse ea.
Deb se întoarse iar spre fereastră.
- O să te roage, spuse ea, cu glas slab, de parcă ar fi vorbit printr-o furtună. O să te implore. Pare așa de neajutorată. N-o lăsa să intre.
Am halucinații, își zise Fiona, dar aproape că nu-i păsa. Sora ei era frumoasă și stătea acolo, cu picioarele încrucișate, îmbrăcată în pantalonii verde închis, încălțată în tenișii pe care îi purtase la întâlnirea cu Tim Christopher. Avea o frumusețe dureroasă, rămăsese pentru totdeauna la vârsta de 20 de ani. Trupul ei lipsit de viață care zăcuse afară, pe câmp, purtase acești teniși.
- Deb, repetă Fiona, vorbind cu greu. Ești bine?
- Nu, răspunse Deb, continuând să se uite afară.
Fiona se ridică în coate:
- Ești mereu aici?
Sora ei tăcu o clipă, apoi răspunse, ușor confuză:
- Uneori. Totul e așa de ciudat. Ca un vis, nu crezi?
Se întoarse și o țintui iarăși pe Fiona cu privirea ei albastru-cenușie:
- Te rog, n-o lăsa să intre.
- Pe Mary? îngăimă Fiona.
- Se face tare frig acolo, afară, continuă Deb, cu ochii la fereastră. Iar ea pare așa de tristă.
Fiona deschise iar gura, încercând să-i atragă atenția lui Deb. Avea atâtea de spus, de întrebat, dar sora ei nu o auzea. De afară veneau voci și strigăte.
Clipi și camera se estompă. Nu, își zise. Nu. Încercă să se ridice - s-o atingă pe Deb, să pună mâna pe ea - dar propriul corp nu o ascultă.
Neîndemânatică, încercă să-și tragă genunchii sub ea, când realiză că brațele îi erau amorțite.
- Nu, reuși ea să spună cu glas răgușit.
Vocile se auziră din nou, de data asta mai aproape. Strigăte. Fionei i se înmuiară picioarele și căzu pe podea, pe un umăr, încercând să se proptească în braț. Clipi și camera păru să plutească iar.
- Mi-a fost așa de frică, spuse Deb.
Atunci, încăperea redeveni văgăuna părăsită, cu așchii de mobilă și cu miros oribil. Fiona rămase culcată pe o parte, cu lacrimi reci care-i curgeau pe față și cu dinții pe care nu-i putea opri din clănțănit.
Se auzi un foșnet de pânză, foșnetul unei rochii în încăpere.
Fiona încercă să închidă ochii, dar nu reuși.
Poalele unei rochii negre intrară în câmpul ei vizual, înaintând în dormitor, odată cu Mary Hand. Fiona își strânse genunchii la piept, neputând să se miște sau să țipe. Neputând să fugă. Nu avea unde.
- N-am lăsat-o să intre, șopti pentru sine. N-am lăsat-o.
Poalele rochiei negre măturară podeaua murdară, iar țesătura era atât de reală, încât Fiona putea să vadă luciul mătăsii grele, negre. Apoi Mary veni spre ea, cu picioare cadaverice care se vedeau de sub rochie. Erau desculțe și păreau sculptate în gheață, vineții de frig. Cu pielea subțire întinsă peste oase.
Mary făcu un pas și încă unul. Fiona țipă, dar din gâtul ei nu ieși decât aer.
Atunci țipă din nou.
Se auzi un strigăt și cineva intră pe ușă. Doi oameni, poate trei. Bărbați.
Voci răsunau prin încăpere. Mai multe mâini o atingeau.
Fiona întoarse capul și văzu că Mary dispăruse.
Închise ochii și îi lăsă s-o ia de acolo.
CAPITOLUL 33
Barrons, Vermont
Noiembrie 2014
O durea. Totul o durea. Lumea din jur apărea și dispărea - voci, sunete, mâini, căldură și frig.
Fiona își simțea capul ca pe un balon prea umflat și avea în permanență un bubuit asurzitor în tâmple. Deschise ochii; văzu un tavan necunoscut, auzi o voce necunoscută. Îi închise la loc.
Se trezi și realiză că era pe un pat de spital. Era noapte și ea era singură. Îi era cumplit de sete. Undeva, pe hol, cineva vorbi cu voce scăzută, apoi râse încet. Nu poate să mă prindă aici, se gândi Fiona, ușurată, apoi adormi din nou.
Când se trezi iarăși, tatăl ei era acolo.
De data asta, capul îi era ceva mai limpede. Pe fereastră intra lumina slabă a soarelui. Așadar, era zi. Malcolm stătea pe un scaun, lângă pat, îmbrăcat într-o cămașă pepit cu mânecă scurtă, pantaloni cu multe buzunare, ciorapi și sandale. Lângă ușă era o pereche de cizme de cauciuc - mereu purta cizme de cauciuc iarna, dar când intra în casă își punea sandale.
Părul lui castaniu-cărunt, mai degrabă lung, era încâlcit și dat pe după urechi; avea pe nas ochelarii înguști cu care citea ziarul din poală, încă nu observase că Fiona se trezise.
Fiona se uită lung la el, parcă vrând să-și întipărească în minte fiecare detaliu din înfățișarea lui.
- Tată, spuse ea în cele din urmă, rupând vraja.
El coborî ziarul și o privi pe deasupra ochelarilor, iar fața i se destinse de plăcere.
- Fee, zise el, zâmbind.
Îi zâmbi și ea, deși o durea gâtlejul și avea buzele crăpate.
- Sunt în regulă? îl întrebă.
Malcolm împături ziarul și îl puse jos:
- Păi... Ai o minunată gripă, amestecată cu hipotermie și erai cât pe ce să faci și degerături. Plus vânătăile de pe gât. Dar mi s-a spus că o să-ți revii.
Fiona se strădui să se ridice în șezut; el o ajută și îi dădu un pahar cu apă de pe noptieră.
- Ce s-a întâmplat?
- M-ai sunat, zise Malcolm, mângâind-o pe păr. Îți aduci aminte?
Își aducea, deși amintirile îi erau răzlețe, dezordonate.
- Voiam să-ți zic de Stephen Heyer.
- Aha, îngână el, mângâind-o iar pe păr. Mi-ai lăsat un mesaj lung. L-am ascultat când am venit acasă de la supermarket. Mi-am dat seama că ceva nu e-n regulă, dar nu știam ce dracu’ să fac. Când mă gândeam la variante, a sunat iar telefonul. De data asta, era Lionel Charters.
Fiona puse jos paharul. Îi tremura mâna, dar se concentra să nu-l răstoarne.
- Lionel te-a sunat?
- A fost ciudățenia ciudățeniilor. Știu despre el de mulți ani, normal. Știi că ține un soi de centru de reabilitare neoficial în rulota aia veche? Fiul lui Lionel a murit dintr-o supradoză și, de atunci, lasă dependenții de droguri să stea cu el cât încearcă să se curețe. Nu funcționează mereu. Se mai și droghează acolo, mai fac și trafic și, câteodată, iese scandal. Dar Lionel e bine intenționat.
Fiona rămase nemișcată, ascultându-i vocea și bucurându-se de mângâierea lui. E un drogat, îl auzi în mintea ei pe Garrett Creel. Băiatul lui și-a zburat creierii cu cocaină. Avea atâtea de spus, de întrebat. Dar Malcolm îi povestea, iar ea era tare obosită, legănată de vocea lui. Odată ce Malcolm se apuca să spună o poveste, nu-l mai oprea nimic.
- Lionel nu e prieten cu presa, continuă Malcolm, dar poliția o urăște și mai mult. Așa că m-a sunat și mi-a zis că fiică-mea tocmai a fost pe proprietatea lui, să-l caute pe Stephen Heyer. Și că păreai bolnavă. A mai zis că Garrett Creel a venit, te-a băgat cu japca în mașină și a plecat cu tine.
- Mi-a spus... începu Fiona, adunându-și puterile. Era acolo, la el, în noaptea în care a murit Deb. Mi-a spus...
- Știu ce ți-a spus, zise Malcolm, blând. Știu ce a văzut Lionel.
Fiona înghiți în sec, iar gâtul o duru și mai tare:
- Știai? Știai că mașina de patrulă a lui Garrett Creel era acolo?
Mâna tatălui ei nu o mai mângâia pe păr. Rămăsese țeapănă, încordată și nemișcată. Se uită spre peretele din spatele ei, cu ochi de nepătruns.
- Nu, spuse el, cu blândețe înșelătoare. Dar acum știu.
O clipă, arătă iarăși ca acel străin de la procesul lui Tim Christopher, străinul care trecuse ca un somnambul prin divorț. Dar, apoi, fața i se topi în tristețe. Fiona ar fi vrut să spună ceva, orice.
- Tată, reuși ea să îngaime.
- Lionel te-a lăsat să te urci în mașina aia, spuse el, încet.
Fiona nu-și dădea seama dacă era o întrebare sau o afirmație.
- Îl luase în cătarea puștii, spuse ea. Dar n-a putut să tragă.
- Mi-a spus și asta. I-am zis că trebuia să se fi străduit mai mult. După care i-am închis telefonul și l-a sunat pe Jamie.
Fiona se gândi la tatăl lui Jamie, la genunchiul lui înfipt în burta ei, la felul în care îi simțise răsuflarea în față. Știam că așa o să faci. La mâinile lui care o strângeau de gât. Probabil că amintirea o făcuse să se încordeze, pentru că Malcolm o mângâie iar pe păr.
- Unde e? întrebă Fiona. Unde e Garrett?
- În clipa asta? Nu știu exact. Cel mai probabil, în arest. Sau poate că vorbește cu avocatul lui.
O bătu ușor pe umăr, iar ea se sprijini de el, ușurată.
- Jamie nu dădea de taică-său, își continuă el povestea, iar eu nu dădeam de tine. Așa că și-a luat întăriri și s-a dus la Lionel. A găsit mașina lui taică-său parcată la porțile domeniului Idlewild, oftă Malcolm. Eu n-am intrat cu el, așa că îți povestesc ce mi s-a spus. Dar, din câte știu, au intrat acolo și Garrett a tras în ei.
- Ce?!
Fiona se dezlipi de el și se îndreptă de spate. Capul i se învârtea.
- Șșșt, Fee, spuse Malcolm. Împușcătura i-a ciupit mâna lui Jamie, atâta tot.
- Nu știam că e înarmat, zise ea.
Probabil că Garrett avusese pistolul pe undeva prin mașină, poate în portbagaj, de asta nu-l folosise asupra ei.
- Jamie e bine?
- E bine. A trebuit să tragă și ei, dar nimeni n-a fost rănit. Te-au găsit într-un dormitor din vechiul cămin, țipând după ajutor înainte să leșini, și cu urmele mâinilor lui pe gât. L-au arestat pe Garrett. Și asta e.
Fiona tremura; ar trebui să cheme asistenta. Probabil că e sub un tratament împotriva durerii, ceva antiinflamatoare. Era tare obosită.
- A-ncercat să mă omoare, zise ea. A-ncercat să mă strângă de gât pe câmpul de lângă un drum forestier. Voia să mă omoare și să mă arunce pe acolo.
- Știu, spuse Malcolm. Doctorii ți-au examinat gâtul. Garrett n-a vorbit, dar poliția o să vină să-ți ia o declarație.
- A mușamalizat cazuri în care era implicat Tim. Cazul lui Helen.
Cuvintele i se buluceau în cap, dar își dădea seama că e musai să le spună pe toate înainte să adoarmă iarăși.
- Știu, iubito, spuse din nou tatăl ei.
O să-l omori, așa zisese Jamie. Dar nu mai era loc de întors. Mai ales când știa că Tim putea fi oprit încă dinainte de a o cunoaște pe Deb.
- Îmi pare tare rău, tată.
El clipi și o privi nedumerit:
- Pentru ce?
- Nu trebuia să mă duc acolo, spuse ea, fiecare cuvânt sfâșiindu-i gâtul și așa chinuit. Trebuia s-o las baltă. Dar m-am gândit... începusem să mă întreb dacă se poate ca Tim să nu fi fost vinovat. Dacă nu cumva adevăratul făptaș e în libertate.
Simți lacrimi pe obraji. Și-o aminti pe Deb, așezată pe scaunul de la fereastră, dar nu putea să-i povestească asta lui Malcolm. Nici măcar nu era sigură că era adevărat.
- Tot cercetam cazul și nu mă puteam opri. Nu puteam.
Malcolm o privi, gânditor, apoi o mângâie din nou pe cap:
- Aveai 17 ani când s-a întâmplat. Aveai întrebări, oftă el. Eu nu aveam răspunsurile; nici mama ta. Nu puteam să răspundem nici la propriile întrebări. Fee, mă tem că te-am lăsat să te descurci cu toate cele singură.
- Nu a fost așa.
Acum plângea de-a binelea, în hohote care o zguduiau de fiecare dată când în urechi îi răsunau cuvintele lui Deb: mi-a fost așa de frică. Se lipi cu fața de cămașa lui pepit, inhalând aroma de aftershave de pe vremuri și mirosul de brad al sertarului din care și luase maioul.
- Trebuia s-o las baltă. Îmi pare așa de rău...
Malcolm o lăsă să plângă o vreme, apoi o sărută pe tâmplă:
- Ei, haide, spuse el, iar ea îi auzi durerea din glas, dar mai ales îl auzi pe Malcolm Sheridan; același Malcolm Sheridan dintotdeauna. Doar nu așa te-am crescut, nu? zise el. Să lași lucrurile baltă. Am rămas doar noi doi, Fee. Sigur, nu asta ne-am dorit, dar asta e. Iar tu ești fiica mea.
Lăsă lacrimile ei să-i ude cămașa până când Fiona se opri din plâns, apoi continuă:
- Pe lângă asta, familia lui Helen n-a avut parte de nicio arestare, de nicio condamnare, așa cum am avut noi.
Îi sărută iar tâmpla:
- Odihnește-te. O să avem multă treabă.
Fiona ar fi vrut să spună altceva, dar simțea că are nisip sub pleoape, așa că închise ochii. Adormi înainte să mai apuce să vorbească.
O vreme, lumea păru dezlânată, o înșiruire de imagini care treceau ca prin vis. Ba chiar avu un vis lung și agitat în care alerga pe câmp, spre copaci, cu gambele zgâriate de tufele uscate, cu răsuflarea care-i ardea pieptul, în timp ce Garrett fugea după ea. Ciorile croncăneau pe cerul aspru.
Fiona se trezea iar și iar, dezorientată, apoi adormea și visa același lucru. Mai avu un vis, în care deschidea ochii și vedea mâna ei într-a lui Jamie, pe pat. Mâna lui era bandajată, iar ea o cuprindea cu degetele. Își dădea seama că e el, recunoștea falangele lui puternice, conturul antebrațului, dar nu reușea să-i vadă fața înainte de a adormi din nou.
Febra cedă în ziua următoare, iar ea se ridică în capul oaselor în pat, transpirată și amețită, și bău suc de mere în timp ce dădea declarații poliției.
Malcolm stătea pe scaun într-un colț, cu șosete și sandale, cu ziarul împăturit în poală, și asculta.
Margaret Eden nu o căută, în schimb o căută Anthony. Când își reveni suficient cât să-și primească mobilul înapoi de la tatăl ei („La ce-ți trebuie drăcovenia aia?”), îi răspunse. Bărbatul îi spuse că-i pare rău de cele întâmplate și o întrebă dacă putea face ceva. În mintea Fionei se năștea o idee, așa că îi puse lui Anthony o întrebare. Răspunsul lui așeză la locul lor toate piesele acelui puzzle, iar ea realiză că adevărul se aflase sub ochii ei în tot acest timp.
Acum avea toate răspunsurile.
De îndată ce avea să-și revină, voia să meargă la fetele de la Idlewild. Dar bănuia că vor veni ele la ea înainte.
CAPITOLUL 34
Barrons, Vermont
Aprilie 1951
Katie
Asta avea să funcționeze.
Katie nu avea nici urmă de îndoială. Și totuși simțea încordarea cu care așteptau celelalte fete din Clayton 3C. Roberta stătea pe scaunul de la fereastră și se prefăcea că învață dintr-un manual. CeCe își scoase uniforma și își puse cămașa de noapte, deși era abia trecut de prânz. Își smulse agrafele din păr și îl ciufuli.
Ca să-și joace rolul, Katie își îndreptă ciorapii și fusta, își lustrui pantofii negri și se încălță. Își băgă în sutien câteva șervețele mototolite, apoi își puse cea mai curată bluză albă pe care o avea, aranjând-o astfel încât materialul să se întindă puțin peste bustul ei mărit. Peste bluză puse un cardigan cu emblema Idlewild și îl închise până-n gât.
Așezată pe marginea patului, CeCe își scoase pantofii și ciorapii:
- Nu prea știu ce să zic despre toată treaba, spuse ea.
Era palidă. Perfect, își spuse Katie, în felul ăsta o să fie și mai credibil.
Îi răspunse Roberta:
- Ține-te de plan, spuse ea, aplecându-se iar spre carte.
În cele 5 luni scurse de la dispariția Soniei - de la moartea ei, de când fusese omorâtă, toate știau că fusese omorâtă - Roberta devenise rigidă și dură; zâmbea rareori și nu râdea niciodată. Notele nu îi scăzuseră, iar pe terenul de hochei juca încă și mai bine, dar schimbarea era evidentă pentru Katie. Roberta își îngropase durerea și furia, le lăsase să-i intre în oase.
Acum arăta mai puțin ca o adolescentă; mai degrabă părea o femeie în toată firea. Și devenise feroce. Katie o iubea mai mult ca oricând.
- Știi că nu mă pricep la chestii d-astea, spuse CeCe, dând la o parte pătura și întinzându-se, cuminte, în pat. Când a copiat Katie la testul ăla, am crezut că o să leșin.
Katie se întoarse spre unica oglindă din încăpere, netezindu-și și aranjându-și părul, și abia atunci observă că zâmbea. CeCe se speria mereu înainte să facă ceva, dar de fiecare dată se descurca la fel de bine ca toate celelalte.
- Ai fost perfectă, îi spuse ea lui CeCe, și o știi.
CeCe roși; chiar și după atâta timp, o laudă venită din partea lui Katie îi făcea plăcere. Dar tot simțea nevoia să se mai smiorcăie nițel:
- E ca și cum am minți.
- Dar nu mințim, zise Roberta, ridicând privirea din manual și uitându-se la CeCe. De câteva luni tot vorbim despre asta. Dacă în felul ăsta faci pe cineva fericit, nu e minciună. Dacă o să fim toate fericite.
CeCe își mușcă buzele și îi întoarse privirea Robertei:
- Nu și pe Katie. Ea n-are cum să fie fericită.
Deci asta o supăra. Katie trebuia să-și fi dat seama.
Râse, oarecum măgulită:
- Eu o să fiu cea mai fericită, spuse ea.
Nu era o minciună, cel puțin nu în totalitate; inima îi bătea cu putere de nerăbdare și simțea un fel de bucurie stranie. Era pregătită. Era oare același lucru cu fericită? Nu știa și, în acea clipă, nici nu-i păsa cine știe ce. Tocmai împlinise 17 ani. Tot ce conta era să obțină ce-și dorea.
- O să fie bine, spuse Roberta, plat.
- Dacă funcționează, spuse CeCe.
Katie se apropie și mai mult de oglindă, netezindu-și sprâncenele și mușcându-și ușor buzele. Nu aveau voie să se machieze la Idlewild - sub nicio formă - dar ea și-ar fi dorit să aibă niscaiva farduri, măcar niște tuș pentru ochi și mascara așa cum văzuse la vedetele de cinema, dar se temea să nu arate prea strident. Clar trebuia să arate ca o școlăriță.
- O să funcționeze, spuse ea.
CeCe se întinse în pat și trase pătura peste pieptul ei generos. Katie prinse privirea Robertei în oglindă și purtară un dialog tăcut.
O să fac asta.
Da, o s-o faci, și amândouă știm de ce.
O să funcționeze. O să reușesc.
Privirea Robertei se îmblânzi, încruntarea cedă, ba chiar îi zâmbi lui Katie în oglindă.
Cineva bătu la ușă.
- Doamnelor! spuse Lady Loon. E Ziua de Vizită a Familiei. Cecelia, ai un vizitator.
Katie își compuse o mină îngrijorată și deschise ușa:
- Vai, nu, domnișoară London! Sunteți sigură?
Lady Loon părea epuizată, iar din cocul prins în vârful capului îi ieșeau șuvițe răzlețe.
- Bine-nțeles că sunt sigură, Katie. Ce s-a întâmplat?
- Nimic, doar că CeCe nu se simte prea bine.
Katie îi făcu loc, iar Lady Loon intră în cameră și se uită la CeCe, care zăcea în pat. CeCe gemu ușor. Era verde la față, probabil de groază, iar asta nu făcu decât să accentueze efectul dramatic.
- Ce-ai pățit? o întrebă Lady Loon.
- Vai, spuse CeCe, lingându-și buzele de parcă ar fi fost uscate, stomacul, domnișoară London. Cine a venit să mă vadă, tatăl meu?
Lady Loon strânse pumnii așa de tare, că i se albiră încheieturile.
- Nu. Este... Cred că este fratele tău.
Nu putea suferi să spună cuvintele astea, remarcă, fără reacție, Katie. Lui Lady Loon nu-i plăcea să facă vreo referire la statutul de bastardă al lui CeCe sau al fratelui ei; or, ele tocmai asta își doreau.
- Vai de mine, gemu CeCe, cât se poate de credibil. A bătut atâta drum. Dar nu pot. Pur și simplu nu pot.
- E foarte nepoliticos să-l trimiți acasă, comentă Roberta, ridicând privirea din manualul ei. Puteți dumneavoastră să vorbiți cu el, domnișoară London?
Lady Loon făcu ochii mari. Ideea o îngrozea.
- Eu? Doamnelor, cu siguranță eu nu voi vorbi cu acel bărbat.
Un bastard ilegitim, fu continuarea nerostită.
- Dar a venit până aici, se văită CeCe din nou.
- Poate că ar putea să coboare una dintre noi, sugeră Roberta.
- Poate, zise Katie, de parcă tocmai ar fi realizat și ea același lucru. Roberta, nu te duci tu?
Roberta se încruntă:
- Am un test la Latină mâine și trebuie să învăț.
Katie își dădu ochii peste cap:
- Ce să spun... Ce rost are să înveți?
Asta o scoase din sărite pe Lady Loon, conform planului.
- Sigur că trebuie să învețe, Katie Winthrop, spuse ea, tăios. Și, de vreme ce tu pari să n-ai treabă, vei discuta imediat cu fratele Ceceliei și îi vei explica situația.
Katie își luă o mutră ușor obraznică:
- Eu? Dar nu vreau să merg.
- Vei face exact așa cum ți se spune, domnișoară. Acum haide!
Katie oftă teatral și ieși, nervoasă, din cameră. Nu se uită în urmă.
Tânărul stătea în sala de mese, așteptând. Înainte s-o observe, Katie îl măsură din priviri. Avea douăzeci și unu de ani, după spusele lui CeCe. Păr negru, pomădat și pieptănat spre spate. Un costum de calitate, cămașă călcată. Față îngustă, ochi cenușii. Stătea liniștit, politicos, fără să se foiască.
Își ținea mâinile pe masă, în fața lui, iar ea observă că erau elegante și masculine, cu degete lungi și încheieturi puternice. Frumoase mâini, își spuse Katie, făcându-și curaj. Mă descurc cu un bărbat cu mâini frumoase.
Se asigură că nu o vede nimeni. Apoi, cu o mișcare rapidă a mâinii, îndoi betelia fustei, ridicând-o astfel cu vreo doi centimetri deasupra genunchilor; apoi încă o dată. Descheie cardiganul cu emblema Idlewild, dar nu îl dădu jos, lăsându-l desfăcut în așa fel încât el să poată zări bluza mulată de dedesubt. Apoi își îndreptă umerii și porni spre el.
O aștepta pe CeCe, așa că îi luă ceva să-și dea seama că fata asta venea spre el. Ridică bărbia să se uite la ea și încremeni.
Katie clipi din ochii ei migdalați, cu gene lungi, și zâmbi. Un zâmbet inocent și cunoscător în același timp. Rușinată, de parcă prezența lui ar fi avut un efect asupra ei, iar ea ar fi încercat să ascundă asta.
Joseph Eden o privi cum vine spre el; făcu ochii mari și falca îi căzu puțin când îi văzu coapsele mișcându-i-se sub tivul fustei.
- Bună, spuse Katie, trăgând un scaun și așezându-se față-n față cu el.
- Tu...
Se opri și-și drese glasul:
- Tu nu ești CeCe, bâigui el.
Ea îi zâmbi din nou:
- Nu, nu sunt. Sunt colega ei de cameră. Nu se simte prea bine azi, dar îi pare teribil de rău că ai bătut atâta drum. Așa că m-a trimis pe mine.
Întinse mâna și se aplecă peste masă, lăsând cardiganul să se desfacă exact cum trebuia:
- Numele meu e Katie. Katie Winthrop.
Când îi apucă mâna în mâna lui mare - frumoase mâini, își spuse ea din nou - ea strânse degetele și se aplecă și mai mult. Acum, el putea zări ceva din decolteul ei, ascuns în umbrele puloverului și ale bluzei.
- Trebuie să mărturisesc că mi-am dorit mereu să te cunosc, spuse ea, coborându-și vocea conspirativ.
El clipi, nedumerit:
- Pe mine?
- CeCe vorbește așa de mult despre tine, spuse Katie, cu un aer visător. Despre fratele ei minunat. Toate murim de curiozitate. Mai ales eu, adăugă ea, cu voce și mai joasă.
El îi prinse privirea, iar ea remarcă momentul în care umerii lui se relaxară. Tânărul zâmbi. Mușcase nada, însă nu era prins. Nu încă.
- Păi, numele meu e Joseph. Joseph Eden. E foarte frumos din partea ta că ai venit să stai puțin cu mine dacă CeCe se simte rău. Chiar am făcut un drum lung.
Katie îi eliberă mâna și zâmbi din nou. Joseph avea un zâmbet frumos, mâini frumoase, un costum bun. Și n-o fi legitim, dar tot fiul lui Brad Ellesmere rămânea; într-o zi, avea să-i fie moștenitor.
Katie se baza pe asta.
Soarta ți-o faci cu mâna ta, își spuse. O construiești în fiecare zi. Așa începe.
- Ei bine, îi zise ea lui Joseph Eden. Avem ceva timp de pierdut înainte să pornești spre casă. Cred că ne putem ține companie, nu crezi?
CAPITOLUL 35
Barrons, Vermont
Noiembrie 2014
Dăduse o declarație completă poliției, iar doctorii o lăsaseră să plece acasă, așa că Fiona scoase haine din geanta pe care i-o adusese Malcolm și petrecu 45 de minute îmbrăcându-se, punându-și, agale, mai întâi lenjeria, apoi jeanși, un tricou și un hanorac cu fermoar.
Nu mai avea febră, dar se simțea în continuare amețită și obosită, iar mușchii parcă îi erau făcuți din unt topit. Își puse șosetele și se duse în baia de lângă camera de spital, să se spele cât de cât. Își văzu în oglindă fața ca de stafie - cu pielea gălbuie și cu cearcăne vineții. Sub lumina fluorescentă, părul roșcat contrasta strident cu paloarea pielii. Și-l dădu pe după urechi și coborî iar privirea în chiuvetă. Când termină, porni spre ușa băii și încremeni, în camera ei de spital stătea o femeie. Mică de statură, dar cu postură impecabilă. Cu păr des, alb și ondulat, tuns scurt. Era îmbrăcată cu o haină de lână legată cu un cordon în talie și își ținea mâinile în buzunarele ei mari.
Când o auzi pe Fiona venind din baie, se întoarse și se uită la ea cu sprânceana ridicată. Era Margaret Eden.
Fiona se holbă la ea. Simți că o ia și mai rău cu amețeală; părea ireal ce se întâmpla.
- Ce cauți aici?
- Am venit să te văd, spuse Margaret.
Chiar și așa bolnavă cum era, Fiona nu credea nicio secundă că Margaret Eden își făcea griji pentru sănătatea ei.
- De ce? întrebă ea.
Margaret rămase pe loc, cu mâinile vârâte în buzunarele hainei ei scumpe, și așteptă. În cele din urmă, spuse:
- Fiona, avem ceva de discutat?
Fiona mai făcu un pas în încăpere, ținându-se de tocul ușii ca să nu-și piardă echilibrul.
- Știu cine ești. Cine ești cu adevărat.
- Chiar știi? întrebă femeia din al cărei glas răzbătea curiozitatea, nu îngrijorarea.
- Da, răspunse Fiona și simți cum degetele îi alunecă pe lemnul ușii, din pricina transpirației reci care îi cuprinsese palma. Ești Katie Winthrop.
Nu știa exact la ce să se aștepte, dar în niciun caz nu la zâmbetul larg care destinse trăsăturile lui Margaret Eden. Margaret întoarse ușor capul și aruncă, peste umăr:
- Fetelor, știe.
Încă două femei intrară în cameră. Una era Roberta Greene, înaltă și sobră, cu aceeași figură impenetrabilă. Cealaltă, de aceeași vârstă cu Katie și Roberta, era mai scundă și mai rotundă, cu ochi blânzi și cu părul tuns băiețește. CeCe Frank, își zise Fiona, sau cum o mai fi chemând-o acum.
- Mă bucur să te cunosc, iubito, spuse CeCe, luând mâna Fionei și strângând-o. Vai de mine, așază-te. Katie, tot bolnavă e, oftă CeCe și se uită în ochii Fionei. Katie mai pierde din vedere că ar trebui să ia în calcul și ce simt oamenii.
Fiona se întoarse iarăși spre Katie:
- Prima oară când ne-am întâlnit, mi-ai spus că n-ai fost niciodată elevă la Idlewild.
Katie ridică din umeri:
- Am mințit. Mai fac asta câteodată. Atunci când trebuie. Cum ți-ai dat seama că sunt eu?
- Ți-am văzut dosarul de la Idlewild. Acolo apare numele complet - Katherine Margaret Winthrop. La-nceput nu m-am prins. Dar l-am întrebat pe fiul dumitale care era numele de fată și, când a zis Winthrop, am știut.
Katie râse:
- Bine, nu e vreun secret de stat. Nu-mi place să-mi fac public trecutul, atâta tot.
- Cum ai făcut? o întrebă Fiona pe Katie, așezându-se încet pe marginea patului. Cum ți-ai schimbat numele? Și de ce?
Katie rămase în picioare, cu mâinile în buzunare. Frumoasă, dar de o frumusețe neașezată, spusese Sarah London despre Katie Winthrop cea din 1950. Din punct de vedere al disciplinei, ea a fost o problemă din ziua în care a venit și până când a plecat. Se uită la Fiona și, în arcuirea sprâncenelor și în maxilarul ferm, Fiona o recunoscu pe fata de acum șaizeci și patru de ani.
- Păi, în primul rând m-am măritat cu Joseph Eden, spuse aceasta. Nu mai voiam să fiu Katie. Voiam să las totul în urmă - familia mea, Idlewild. Nu și pe fete, firește. Dar tot restul, da. Părinții mei m-au considerat mereu rușinea familiei și, după ce am devenit soția lui Joseph, i-am dat uitării cu totul. Eram tânără și credeam că pot să-mi creez un nou început. I-am spus lui Joseph că niciodată nu mi-a plăcut numele Katie și că vreau să mi se spună Margaret, al doilea nume al meu. I-am spus că vreau s-o las în urmă pe acea fată rebelă care fusesem și să încep o viață nouă ca soție a lui. Iar el a fost de acord, încheie ea, ridicând din umeri.
- Cine era Joseph Eden? întrebă Fiona.
- Fratele meu, răspunse CeCe.
Își trase un scaun, îl puse cu fața spre Fiona și se așeză de parcă s-ar fi pregătit pentru o lungă conversație. Katie rămase în picioare, iar Roberta se duse la fereastră, de unde continuă să le asculte uitându-se afară. CeCe reluă:
- Fratele meu vitreg, adică. Aveam același tată.
- Pe Brad Ellesmere, spuse Fiona.
CeCe clipi, mirată:
- Scrie asta în dosarul meu?
- Nu contează ce scrie în dosar, zise Fiona. Katie s-a măritat cu fiul nelegitim al tatălui dumneavoastră?
- Cu moștenitorul lui.
Roberta spusese asta, de la locul ei de lângă fereastră. Vocea îi era joasă, autoritară, și se uitară toate la ea.
- Era fiul nelegitim al lui Brad Ellesmere, dar era singurul lui fiu. Brad Ellesmere l-a trecut în testament. Era moștenitorul averii Ellesmere, explică ea.
- Am înțeles.
- Ți se pare un calcul rece, spuse Katie. Se vede pe fața ta, Fiona. Crezi că sunt o ticăloasă manipulatoare. Aveam 17 ani când l-am cunoscut pe Joseph, dar a așteptat să împlinesc 18 ca să mă ia de nevastă. Aveam 17 ani și trebuia să-mi fac o viață așa cum puteam.
Fiona înghiți în sec:
- Nu te judec.
- Oare? Ai dreptate. M-am măritat cu el pentru mă gândeam că avea să fie util. Pentru că eram rece și furioasă. Dar știi ceva? Până la urmă l-am plăcut. L-am făcut fericit. N-aș fi crezut niciodată că eu aș putea să fac fericit un om. Am fost împreună aproape 60 de ani și ne-am înțeles foarte bine. Nu multe cupluri căsătorite pot spune asta, zâmbi ea. Joseph m-a scăpat de Idlewild, de familia mea, de toate. Cu banii lui am trimis-o pe Roberta la Facultatea de Drept, ca să-și poată ajuta unchiul. Cu banii lui am trimis-o pe CeCe la Vassar, ca să scape de mama ei îngrozitoare. Ca să poată sta departe de femeia aia.
- Mama mea era menajera lui Brad Ellesmere, explică CeCe. Pentru ea a fost o povară să-i nască un copil nelegitim. Era mai greu pe vremea aia. Era ceva rușinos. A-ncercat să mă înece în ocean când aveam 6 ani.
Își atinse buzele cu vârful unui deget:
- Chiar nu era stabilă psihic, spuse ea, cu glas aproape blând. Tata a trimis-o la tratament după ce a încercat să mă omoare, dar s-a externat singură și a plecat. Am mers la facultate și m-am făcut profesoară ca să nu trebuiască să mă întorc acasă.
- Sunteți profesoară? întrebă Fiona.
CeCe dădu din mână:
- A, nu, nu mai sunt. Am renunțat după ce m-am măritat și am făcut copii. Obținusem ceea ce voiam și, oricum, mă pricepeam mai bine să fiu mamă. Am preferat să-mi cresc copiii. Pot să-ți zic că a urlat Katie la mine ca toate furiile, dar aia a fost singura dată când a pierdut o discuție în contradictoriu cu mine.
- CeCe și-a dorit mereu copii, zise Katie.
Rămăsese în picioare și se uita de sus la Fiona care încerca să țină pasul cu discuția. Părea că așa erau obișnuite fetele să vorbească, să-și termine una alteia propozițiile. Ba chiar să-și termine și gândurile după atâția ani.
- CeCe a fost o mamă mai bună decât oricare dintre noi, zise Roberta de la geam.
- Așa este, confirmă Katie.
Cândva, chiar fusese frumoasă; acum remarca și Fiona. Încă era frumoasă. Katie se uită la CeCe, iar Fiona văzu iubirea complicată din acea privire.
- Fără diploma aia, te-ai fi măritat cu vreun țărănoi la 18 ani, nu cu un inginer la 27.
CeCe se întinse și, spre uimirea Fionei, luă mâna lui Katie într-ale ei și o ținu strâns.
- Ea ne-a scăpat de acolo, îi spuse ea Fionei, încă ținându-și prietena de mână. Pe toate 3. Ne-a scăpat de familii, de trecut. Katie ne-a eliberat.
- Dar asta n-a fost tot, spuse Roberta, privindu-le, rezemată relaxat de pervaz. Mereu a existat un plan și mai amplu. Un țel mai mare.
- Sonia, spuse Fiona. Voiați să știți cine v-a omorât prietena.
- Poliția nu voia să facă o investigație adevărată, zise CeCe. Asta, din vina mea. Eu i-am spus directoarei că Sonia fusese la Ravensbruck când încercam să-i explic că n-ar fi fugit. Eram așa de inocentă! Habar n-aveam că spusele mele aveau să-i facă pe toți să creadă că era evreică, iar asta avea să scadă importanța anchetei, nu s-o crească. Tot ce au făcut a fost să pună câteva întrebări, să caute prin pădure o oră-două, apoi să închidă dosarul. Și gata.
Katie începu să explice cu blândețe:
- Cu bani, cel puțin puteam să investigăm noi înșine.
Își trase și ea un scaun și se așeză lângă CeCe, încrucișându-și elegant picioarele:
- Am angajat detectivi particulari de-a lungul anilor ca să examineze probele, dar fără niciun rezultat. Școala încă mai era deschisă și nu li se permitea investigatorilor mei să cerceteze perimetrul. Administrația susținea că este doar un caz vechi al unei fugare și că nu există motiv pentru a lansa o anchetă. Când s-a închis școala, l-am implorat pe Joseph s-o cumpere dar, din păcate, aceea a fost singura dată când mi-a refuzat ceva. A spus că terenul e o investiție așa de proastă, încât și-ar pierde și cămașa de pe el. Nu era dispus să piardă atâția bani doar pentru o toană a mea.
Îi zâmbi Fionei:
- Dar chiar am rezolvat cazul până la urmă. Singure, îți spun de bunăvoie, dacă vrei. Ai vrea să știi cine a omorât-o pe Sonia?
Din nou tentația, aceeași care o ademenise în miezul acestui caz, aceeași care fusese cât pe ce s-o coste viața. Fiona realiză un lucru: Katie Winthrop era foarte pricepută să se joace cu așteptările interlocutorului, oricine ar fi fost acela.
- Știu deja, răspunse Fiona. Deși, la prima vedere, cele mai credibile suspecte erați voi 3, spuse ea, măsurându-le cu privirea. Aveați acces la ea și cu siguranță aveați și ocazia. Sonia a fost omorâtă printr-o lovitură în cap cu un obiect contondent, nu cu vreo armă. A fost o crimă comisă când s-a ivit ocazia, când cineva care o ura a întrevăzut șansa de a scăpa de ea.
Femeile tăceau. Katie părea amuzată. Roberta se uita pe fereastră, strângând din dinți. CeCe făcuse ochii mari. Fiona continuă:
- Dar nu mi-a plăcut niciodată teoria asta. Auzisem că erați prietene cu ea, că o plăceați. Roberta o dusese la asistenta medicală a școlii cu câteva săptămâni înainte să fie omorâtă.
Roberta întoarse capul:
- Făcuse o criză în grădină, spuse ea. Își adusese aminte cum era când săpa la Ravensbruck. Un flashback, deși termenul nu se folosea pe atunci. Sunt aproape sigură că Sonia avea o formă de Tulburare Post-Traumatică. Aproape că a leșinat atunci.
Fiona încuviință:
- Țineați la ea. Poate că mințeai, dar atunci când ne-am întâlnit și mi-ai vorbit despre ea, nu mi s-a părut o minciună. Ar fi trebuit să presupun, pur și simplu, că una dintre voi a omorât-o și să-mi văd de treabă.
- Dar n-ai făcut-o, așa-i? întrebă Katie încet. Teribil de isteață.
- Nu. Am urmat altă pistă, zise Fiona, privind-o în ochi pe Katie. Nu știu cum ați făcut-o, dar am senzația că n-o să vă surprindă deloc ce am descoperit.
- N-o să știi decât dacă ne spui, nu? zise Katie.
- Am făcut niște cercetări, spuse Fiona. Am descoperit o femeie pe nume Rose Albert. Cunoscută și drept Rosa Berlitz.
Se lăsă o tăcere lungă. Fiona își auzea propria răsuflare, auzea bipurile aparatelor din alte rezerve de pe hol, zgomotul făcut de cineva care mergea pe coridor trăgând un stativ de perfuzii. Asistente care vorbeau și râdeau încet dincolo de ușa camerei ei. Toate 4 rămaseră nemișcate. Roberta se uita în continuare pe fereastră, dar Katie și CeCe se uitau la Fiona.
Katie se lăsă pe spătarul scaunului ei și își puse mâinile una-ntr-alta. Expresia îi era calmă, amuzată chiar, dar Fiona tot simțea că e prima oară când reușește s-o impresioneze pe femeia în vârstă.
- Ei, sună interesant, spuse Katie.
- Cum ai reușit? izbucni CeCe, care părea că nu se mai poate stăpâni. Doar n-ai văzut niciodată imaginea.
- Care imagine? întrebă Fiona.
- Desenul Soniei din caiet.
CeCe îi aruncă o privire lui Katie, care la rândul ei o privea cu ochi de gheață. Răbufni, nerăbdătoare:
- Las-o baltă, Katie; deja știe. De ce nu i-am spune despre caiet? zise ea, apoi reveni la Fiona. Sonia avea un caiet. Eu i l-am dat - de fapt, îl primisem cadou și nu-l folosisem niciodată. Sonia l-a luat și s-a apucat să scrie în el. Toate amintirile. Și făcea și desene - familia ei, Ravensbruck, oamenii pe care-i cunoscuse acolo. Avea caietul în valiză când a dispărut.
- Valiza care a fost luată din biroul directoarei? întrebă Fiona.
CeCe ignoră privirea ucigătoare pe care i-o aruncă din nou Katie:
- Noi am luat-o, firește. Voiam să recuperăm lucrurile Soniei. Locul lor nu era într-o debara prăfuită și, în plus, ne gândeam că am putea găsi vreun indiciu. Așa că am luat-o. Dar n-am găsit niciun indiciu, cel puțin nu până în 1973.
- În anul acela a fost procesul Rosei Berlitz. Anul în care Rosa a murit. Un infarct, în propria casă; așa scrisese în ziare.
De la locul ei de lângă fereastră, interveni Roberta:
- Am născut în 1973. Atunci l-am născut pe fiul meu. Nu auzisem despre procesul Berlitz. Dar când m-am întors să lucrez la firmă, lumea vorbea despre asta. Firma mea nu se ocupase de caz, dar era unul de referință în cercurile avocățești. Am auzit cuvântul Ravensbruck și am început să-mi pun întrebări.
Se întoarse spre Fiona și, în unghiul acela, lumina aspră care intra pe geam cădea direct pe pielea ei încă perfectă.
- Am căutat articolele despre proces, continuă ea. Un proces pentru crime de război, dar care nu merita să fie pe prima pagină?
Fiona încuviință; asta remarcase și ea.
- Am făcut câteva copii după articole și le-am trimis lui Katie și CeCe, spuse Roberta. Le-am întrebat dacă ele cred că ar putea avea vreo legătură cu Sonia, de vreme ce Rosa Berlitz locuise la Burlington. Era o coincidență prea mare ca ea și Sonia să fi fost atât de aproape una de cealaltă și să nu se intersecteze. Dar sunt sigură că și tu te-ai gândit la asta.
- Eu am fost cea care s-a prins, zise CeCe. Am văzut fotografia din ziar și am recunoscut-o imediat. Vezi tu, la mine a rămas valiza Soniei, cu tot cu caietul din ea. Toate citiserăm caietul, dar eu îl citisem de multe ori. Și, în clipa în care am văzut-o pe Rosa Berlitz, i-am recunoscut fața. Sonia îi desenase portretul din memorie. Rosa fusese paznic la Ravensbruck.
- Stați așa, spuse Fiona. Rosa Berlitz a fost achitată. Vreți să-mi spuneți că ați avut dovada identității ei și nu v-ați dus cu ea la autorități?
- Ne-am fi dus la autorități, aproape că șopti Katie. Dar nu aveam timp. Ne-am dus întâi la Rosa.
- Toate, completă Roberta.
- Ne-am dus direct acasă la ea, adăugă CeCe. Am bătut la ușă și a apărut.
- Trebuie să spun că nu se aștepta să ne vadă, își aminti Katie. Nu era bătrână, dar trăia izolată, mai ales după proces. Nu se simțea prea bine. Nu se simțea bine deloc, zise ea, clătinând din cap.
Fiona își dădu seama că strângea atât de tare marginea patului, încât i se albiseră încheieturile degetelor:
- Ce ați făcut? În necrolog scria că a murit de infarct. Ce-ați făcut?
Katie îi zâmbi:
- I-am pus întrebări. Despre Ravensbrück. Despre Sonia. Despre tot.
Ridică din umeri:
- La-nceput nu voia să recunoască nimic, dar am insistat, iar Roberta are multă experiență cu audierea martorilor în instanță. A fost magnifică. Presupun că s-ar putea spune că am hărțuit-o nițel pe Rose, dar e chestie de opinie, nu? În orice caz, am făcut-o să creadă că s-a terminat, că deja știm absolut tot. Am făcut-o să creadă că o să fie condamnată nu doar pentru crimele de la Ravensbruck, ci și pentru uciderea Soniei. La un moment dat, a părut că i se face rău - ți-am zis deja că nu era chiar bine - și a-nceput să vorbească.
- A recunoscut? întrebă Fiona.
- Da, spuse Roberta, amar. Știa unde merge Sonia, văzuse asta pe biletul ei de autobuz. Sonia își schimbase biletul la agenția ei de voiaj. S-a dus la stația de autobuz cu mașina, a parcat și a așteptat. Când Sonia a coborât din autobuz, a urmărit-o până în pădure și a omorât-o cu o scândură putrezită, smulsă din gardul vechi. După aceea s-a descotorosit de cadavru, s-a întors pe jos la mașină și a plecat. Îi părea foarte, foarte rău.
- Nazista aia ticăloasă și stafidită, mârâi Katie.
- Da, chiar îi părea rău. Dar nu voia să ne spună unde a aruncat cadavrul, pentru că știa că aia avea să-i pună capac. Fără asta, era cuvântul ei contra cuvântului nostru; dacă apărea un cadavru, se termina tot. Dar noi n-aveam de gând să plecăm. Am întrebat iar și iar. Adunaserăm atâta furie în anii ăștia... A devenit agitată.
Fiona simțea că trebuie să întrebe:
- Voi ați omorât-o?
Îi răspunse Katie:
- Crezi că am omorât-o? Ce imagine... Toate 3, aplecate peste ea, strângând-o de gât - sau sufocând-o cu ceva - ca răzbunare. Legistul, punând în mod eronat moartea ei pe seama unui infarct. Noi 3, trimițând-o în iad pe ucigașa Soniei. Îmi place. Nu s-a întâmplat așa; dar nu pot să spun că e o imagine respingătoare.
- Nu, n-am omorât-o noi, zise Roberta. Chiar a făcut infarct. În timp ce noi eram acolo și o întrebam iar și iar unde putem să găsim cadavrul Soniei. Cred că frica și stresul au copleșit-o. A căzut pe podea. Întâi am crezut că se preface, dar nu se prefăcea. Chiar murea.
- Era un dezastru, spuse CeCe. Era singura care știa unde e îngropată Sonia. Am fost așa de supărată...
Fiona se holbă la ea:
- Păi și... ce-ați făcut?
Răspunse Katie, cu voce rece și tăioasă:
- A murit. Am plecat. Asta-i tot.
- Ați lăsat-o pur și simplu acolo?
Roberta icni, înăbușindu-și râsul; era cel mai lipsit de eleganță sunet pe care Fiona îl auzise vreodată din partea ei. Dar tot Katie vorbi:
- Dacă gunoiul ăla nazist ți-ar fi omorât sora, apoi ar fi petrecut niște zeci de ani în libertate, în timp ce sora ta ar fi putrezit într-un puț - tu ce-ai fi făcut?
În cameră se lăsă tăcerea. Fiona nu putea răspunde.
Katie Winthrop se ridică de pe scaun și puse o mână pe umărul Fionei:
- Nu sunt un om rău. Niciuna dintre noi nu este. Dar era femeia care o ucisese pe Sonia. Ne petrecuserăm viețile încercând s-o găsim atunci când nu-i păsa nimănui, când nici măcar poliția nu o mai căuta. Cred că tu înțelegi mai bine decât oricine.
- Doamne, suflă Fiona.
- Vezi bine cu ce ne confruntam, spuse Katie. Trebuia să fim dure. Mereu a trebuit să fim dure. Alternativă era să ne declarăm înfrânte.
- Mai am o întrebare, spuse Fiona.
- Spune. Ți-ai câștigat acest drept, o încurajă Katie.
- Idlewild, șopti Fiona, rostind cu greu cuvântul. Renovarea. A fost vreodată adevărată partea asta?
Katie scutură din cap, oferindu-i, astfel, adevărul:
- Am cumpărat Idlewild pentru că eram sigură că Sonia e îngropată pe acolo pe undeva. Trebuia să fie acolo. Aveam de gând să caut centimetru cu centimetru ca s-o găsesc. Anthony nu știa. Credea doar că am luat o decizie greșită. De la bun început s-a opus, la fel ca tatăl lui. Dar asta pentru că nu știa ce voiam cu adevărat.
- Iar acum ai găsit-o pe Sonia, spuse Fiona.
- Am găsit-o, șopti Katie. O s-o înmormântez cum trebuie. Apoi, draga mea, poți sta liniștită: n-am de gând să renovez Idlewild. O să iau locul ăla, cu toate fantomele lui, și o să-l îngrop. O să demontez fiecare așchie și fiecare pietricică până când n-o să mai rămână nimic, după care o să-l las să putrezească, exact așa cum își dorește.
CAPITOLUL 36
Barrons, Vermont
Decembrie 2014
Fiona petrecu prima noapte de după externare în casa tatălui ei, în patul care rămăsese în camera ei; abia apoi se duse acasă. Era fragilă și obosită, dar partea cea mai urâtă a răcelii trecuse și gâtul începuse să i se vindece.
Se întoarse în micul ei apartament încărcată de cumpărături făcute de Malcolm, se uită în jur la teancurile de cutii de la Idlewild Hall, apoi se culcă.
Se gândi că poate ar fi bine să se oprească acolo. Că poate epuizase acea motivație care o împinsese de la spate în ultimii douăzeci de ani și că, fără ea, nu mai avea nimic. Neliniștea care îi cursese mereu prin vene dispăruse și crezu că o să doarmă o săptămână. În schimb, rămase cu ochii în tavan, în vreme ce mintea ei ticăia în continuare - mai lent, mai deliberat decât înainte, dar tot ticăia. Nu trecuse o oră de când se întinsese în pat când se ridică iar, îmbrăcată cu o pereche veche de boxeri și cu un tricou lăbărțat, și se apucă să mănânce biscuiți sărați și supă din conservă cu picioarele cocoțate pe un teanc de dosare de la Idlewild.
După o vreme, scoase laptopul și se apucă să-și verifice e-mailurile.
Găsi acolo o mică avalanșă. Jonas, care spera că se simte bine. Jurnaliști de la ziarele locale care se ocupau de subiectul arestării lui Garrett Creel și voiau o declarație. Hester, una dintre surorile de la Societatea Istorică Barrons, care-i trimite link-uri către articole din presa locală. Nimic de la Jamie.
Era de-acum aproape prânzul, iar în micul ei bloc se făcuse liniște după ce majoritatea locatarilor plecase la muncă. Fiona deschise link-urile de la Hester și aruncă o privire la știri.
Garrett Creel fusese acuzat de răpire și tentativă de omor - atacul asupra ei - precum și de faptul că trăsese asupra unui polițist care, întâmplător, era chiar fiul lui. În ziua următoare avea loc audierea pentru stabilirea cauțiunii.
Articolele de pe agențiile de știri ofereau o scurtă prezentare a Fionei, menționând inclusiv uciderea lui Deb și condamnarea lui Tim, faptul că Fiona se vedea cu fiul lui Garrett, dar nicăieri nu se vorbea despre motivul atacului. Și nici nu se menționa faptul că Garrett Creel ascunsese probe, dovezi ale infracțiunilor lui Tim și ale uciderii lui Deb în 1994.
Nu era chiar de mirare. Poliția avea să țină secretă investigația internă cât putea de mult. Mereu exista posibilitatea scurgerii de informații din anchetele interne, dar era nevoie de un jurnalist insistent care să le scoată la iveală. Subiectul nu era unul important - un chestor de poliție pensionar a atacat o femeie de 37 de ani și a încercat s-o stranguleze. O ceartă în familie. Poate chiar o ceartă între îndrăgostiți. Mizerii. Ignoră solicitările venite din partea jurnaliștilor. Nu le răspunse nimic. Ea avea să decidă cu cine va vorbi și când o va face.
Își luă telefonul, se uită lung la nenumăratele notificări și, brusc, se simți obosită. Ar fi vrut ca Jamie să fie acolo.
Nu-i scrisese. N-o sunase. Venise la spital - asta nu i se păruse. Se întrebă ce face, cum suportă faptul că tatăl lui a fost arestat. Își închipui casa aia confortabilă, parcă dintr-o altă epocă, fără Garrett; cu Diane care se agită de una singură pe acolo.
Când se holba la telefon, aparatul îi sună în mână. Un număr necunoscut.
Un impuls de moment o făcu să răspundă.
- Bună, Fiona, auzi vocea plină, familiară a unei femei în vârstă.
Fiona simți cum i se strânge stomacul.
- Bună, Katie.
Katie Winthrop oftă:
- Nimeni nu-mi mai zice așa. În afară de Roberta și de CeCe. Și acum de tine. Mi-au spus de la spital că te-au externat. Cum te simți?
- Cred că bine.
- Tocmai am vorbit cu Anthony. Bănuiește ceva. M-a întrebat de ce Dumnezeu ți-a trebuit să știi care era numele meu de fată.
- Atunci, poate că ar trebui să-i spui adevărul, nu crezi?
- Aș putea. Sunt destul de bătrână acum. M-am săturat să mi se spună Margaret. Cred că a venit timpul să redevin Katie. Dar nu de asta te-am sunat. Te-am sunat în legătură cu dosarele Idlewild.
Din reflex, Fiona se uită în jur, prin apartamentul aproape întunecat, la teancurile sprijinite de pereți.
- Anthony a-ncercat deja, spuse ea.
- Așa e. Acum o să-ncerc eu să fac un târg cu tine. Vreau dosarele. Deja sunt proprietara școlii și a terenului. Vreau și dosarele.
- Pentru ce?
- Pentru că e istoria mea, spuse Katie. E istoria noastră, a mea și a fetelor. Istoria Soniei. Și poate că sunt o babă sentimentală, dar cred că acolo există răspunsuri.
- Sunt manuale vechi și dosare de personal, spuse Fiona. Nu cred că o să găsești răspunsul pe care-l cauți.
- Atunci probabil că o să fiu dezamăgită. Dar sunt dispusă să fac o ofertă. Ce vrei, Fiona?
Fiona se holbă la picioarele ei dezgolite, apoi la degetele de la picioare, cât dură ca vorbele să-i ajungă în creier. Ce vrei, Fiona?
Voia ca toată chestia asta să se termine. Voia ca ea să fie altfel. Voia ca viața ei să fie altfel. Voia șansa de o lua de la început. Voia bani, o carieră palpabilă. Voia ca Jamie să se întoarcă la ea.
Dar spuse atât:
- Vreau jurnalul Soniei.
La celălalt capăt al apelului se lăsă o tăcere înghețată.
- Credeai că o să cer bani, nu? zise Fiona. Probabil că toată lumea îți cere bani. Dar nu asta vreau de la dumneata.
- Și ce ai de gând să faci cu jurnalul? întrebă Katie.
- În Marea Britanie există o femeie, istoric, care scrie despre Ravensbruck. Dosarele din lagăr au fost arse înainte să-l elibereze Armata Sovietică. Există puține istorii ale supraviețuitoarelor. Femeia asta încearcă să recompună imaginea bucată cu bucată, ca să poată spune povestea lor. Jurnalul Soniei ar contribui la asta.
- Sunt dispusă să iau în calcul varianta, spuse Katie. O să le întreb pe fete. Dar nu suntem pregătite să renunțăm definitiv la jurnal. Putem să i-l împrumutăm sau să-i oferim o copie. Dar apărem și noi în jurnal - ne-a desenat pe toate. E personal pentru noi.
- Cred că se descurcă și așa.
- O s-o îngrop, știi? Pe Sonia. Acum, că legistul a terminat cu ea și nici rude n-are, am cerut să-mi fie încredințată mie. O să-i fac o înmormântare ca lumea la Cimitirul Barrons Memorial, o să-i pun și piatră funerară. O să fie o mică ceremonie săptămâna viitoare, dacă vrei să vii.
- O să vin, spuse Fiona. Și tot am să scriu articolul despre caz, despre dispariția ei și despre descoperirea cadavrului.
- Înțeleg, zise Katie. Și în articolul tău va apărea Rosa Berlitz?
- S-ar putea să apară.
O să apară. Normal că o să apară. Cu cine credea femeia asta că stă de vorbă?
- Dă tot ce ai mai rău, oftă Katie, resemnată. Sunt bătrână acum. Am avocați.
- Așa o să fac, merci. Și mai e ceva.
- Ce anume?
Fiona băgă mâna într-una dintre cutiile cu dosare și îl scoase pe acela în care Lila Hendricksen, profesoara de istorie de la Idlewild, întocmise harta pe care apăreau casa Hand și biserica, înainte de construirea Idlewild.
- Când o să iei dosarele, fii atentă la unul anume. Musai să-l citești. Este istoria lui Mary Hand – adevărata Mary Hand. A existat în realitate, iar casa ei era pe domeniul Idlewild înainte să existe școala.
Urmă o nouă tăcere înghețată, dar de data asta motivul era frica.
- Dumnezeule, spuse Katie. E îngropată acolo?
- Cu copilul ei, da, spuse Fiona.
- E în grădină, așa-i? întrebă Katie, de-acum așa de surescitată, încât nu mai așteptă un răspuns. Știam eu! Grădina aia blestemată... Ei, acum e grădina mea, ceea ce înseamnă că și ea tot a mea e. Le sun pe fete.
- Katie...
- Mă ocup, mai zise Katie, apoi închise.
CAPITOLUL 37
Barrons, Vermont
Decembrie 2014
Secția de politie din Barrons arăta așa cum arătase mereu, turtită, asemănătoare cu o hală.
Pașii Fionei scârțâiră pe crusta înghețată, rămasă în urma ninsorii de peste noapte în parcare. Se îndrepta spre ușă. Trecu pe lângă masa de picnic unde stătuse în prima zi în care îi spusese lui Jamie despre Idlewild.
Mai erau câteva săptămâni până la Crăciun și cineva scosese cutia cu decorațiunile de sărbători uzate ale secției. O ghirlandă prea scurtă făcută din beteală atârna deasupra ușii pe care intră Fiona; pe biroul dispecerului stătea un brăduț de plastic cu Snoopy în vârf. Bătrânul polițist de la dispecerat ridică privirea și o salută cu un gest scurt pe Fiona când o văzu.
- Camera de audieri din spate, spuse el. Șefu’ te așteaptă.
Fiona simți cum gura i se umple de un gust metalic la auzul acelor cuvinte.
„Șefu’ te așteaptă.”
Dar nu era Garrett Creel; era actualul șef al poliției din Barrons, Jim Pfeiffer. Totuși, nu era obișnuită să audă vorbele acelea.
Dădu din cap că a înțeles și merse mai departe.
În spațiul deschis plin de birouri se auzea zumzetul specific unui loc în care toată lumea era ocupată; zumzetul se stinse când trecu ea. Biroul lui Jamie era gol, haina lui nu era acolo, iar computerul era stins. Jamie era în concediu până la finalizarea cazului tatălui său.
Toată lumea o urmărea cu privirea. Așa se întâmpla când tu erai persoana pe care longevivul și îndrăgitul șef al poliției din Barrons a atacat-o și aproape că a omorât-o, persoana care a provocat căderea lui din Olimp.
Fiona continuă să meargă, uitându-se drept înainte spre camera care îi fusese indicată.
La 50 de ani, Jim Pfeiffer era în formă și vânjos, dar nu se distingea prin nimic în afara ochelarilor cu ramă neagră care îl făceau să pară mai degrabă un inginer de la NASA anilor ’60 decât un polițist modern. Dădu mâna cu Fiona și se oferi să-i ia jacheta, apoi închise ușa în urma ei.
- Ia loc, spuse el, amabil. M-am gândit că e mai bine să vorbim în privat.
Fiona se așeză:
- Deja am dat declarație. De mai multe ori, chiar.
- Da, știu, spuse Pfeiffer. Mai sunt niște lucruri pe care aș vrea să le discutăm. În primul rând, cum te simți? întrebă el, zâmbind.
Fiona îi răspunse cu un zâmbet crispat:
- Minunat, merci. Toată secția mă urăște pentru că fostul vostru șef a încercat să mă omoare, dar nu-i nimic. Dorm foarte bine noaptea acum, când știu că a ieșit pe cauțiune.
Pfeiffer se lăsă pe spătarul scaunului:
- Așa funcționează sistemul, Fiona. Judecătorul a hotărât asta.
Un judecător cu care, cel mai probabil, Garrett juca golf. Dar Fiona tăcu.
- Am tot primit apeluri de la presă, spuse Pfeiffer. Arestarea chestorului Creel era informație publică, dar am primit și întrebări care făceau referire la informații din interior, zise el, privind-o cu atenție prin ochelari. În mod special întrebări despre un caz din 1993, atacul asupra unei fete pe nume Helen Heyer. Pare să existe convingerea că Tim Christopher ar fi fost implicat în cazul Heyer.
- Serios?
Pfeiffer oftă.
- Te rog, Fiona, lasă teatrul. Cu toții știm că dosarul Heyer era una dintre teoriile tale nebunești înainte să se întâmple toate astea.
- Da, clar. Eu aveam o teorie nebunească, iar Garrett a încercat să mă omoare ca să mă facă să tac. Dar teoria mea e nebunească. Absolut.
- Voi folosi mijloacele specifice de anchetă, repetă Pfeiffer cuvânt cu cuvânt propoziția pe care o spusese la conferința de presă. Dar nu vrem ca presa să transforme asta într-un scandal.
- Atunci vorbește cu presa care face scandal, nu cu mine.
- Dar tu ești aia, zise Pfeiffer. Nu dai tu telefoane, dar tu îi alimentezi. Te rog, nu mă insulta contrazicându-mă.
Fiona își privi mâinile și nu spuse nimic. Știuse din prima că nimic nu avea să fie investigat ca lumea – nici faptul că Garrett mușamalizase atacul lui Tim asupra lui Helen Heyer, nici încercările lui Garrett de a mușamaliza uciderea lui Deb. Tatăl ei crescuse o jurnalistă, nu o proastă.
Așa că îl sunase pe Patrick Saller, ziaristul care scrisese primul articol despre uciderea lui Deb pentru Lively Vermont în 1994. Patrick era jurnalist independent acum, iar Fiona îi spusese tot ce știa despre cazul de corupție din poliție care urma să explodeze - un caz care se lega direct de uciderea lui Deb, de articolul scris de Patrick, chiar și de interviul pe care i-l luase lui Richard Rush, cel în care bărbatul declarase că Tim Christopher mâncase înghețată la el în prăvălie seara, la nouă. Saller își amintise fiecare detaliu al cazului și al propriului articol, și se aruncase pe pistă.
Dar n-avea de gând să-i spună asta lui Pfeiffer.
- OK, zise Fiona. Vreți ca presa să vă lase în pace. Altceva?
Pfeiffer clătină din cap:
- Nu ne-nțelegem, așa-i?
- Cum spuneam, vorbește cu reporterii care sună, nu cu mine.
- Există o pagină pe internet, insistă Pfeiffer. Se numește Adevărul despre Tim Christopher. Sunt o grămadă de mizerii acolo despre atitudinea necorespunzătoare a poliției în aceste două cazuri. Avocatul lui Christopher a aflat. Zice că s-ar putea să deschidă un proces.
- Interesant, spuse Fiona.
Nu poți să deschizi proces împotriva cuiva pe care nu-l găsești, își spuse.
- Există pagini pe platforme sociale. S-a băgat și un avocat hippie, care lucrează pro bono. Fiona, e o nebunie întreagă.
- Na, sunt mulți nebuni pe lume, admise ea. Dar eu nu mă număr printre ei.
Acum, Pfeiffer se înfurie:
- Știi bine că tu și cu taică-tău faceți asta.
Fiona își înăbuși un zâmbet. Poate că Malcolm nu știa mare lucru despre tehnologie și nu era în stare să creeze o pagină de internet sau să posteze ceva pe Facebook nici cu pistolul la cap, dar nu conta. Malcolm cunoștea pe toată lumea. Nimeni nu reușea să adune cei mai potriviți oameni care să livreze un mesaj mai rapid sau într-o manieră mai sofisticată decât o făcea Malcolm Sheridan. Îl avea pe Patrick Saller de partea lui, precum și un avocat pentru drepturi civile, pensionat acum, pe care îl cunoștea de pe vremea războiului din Vietnam. Mai avea și sprijinul lui Jonas Cooper, redactorul șef al Fionei de la Lively Vermont, care cunoștea câțiva pasionați de tehnologie de la colegiul public din Vermont.
Și, când venea vorba despre dezvăluiri privind tentative de mușamalizare a crimei a cărei victimă fusese chiar fiica lui, Malcolm avea și relații și motivație. Să pună foc la fundul poliției era talentul lui nativ.
- Nu m-ar interesa toate astea, zise Pfeiffer. Oamenii postează mereu rahaturi pe net. Problema mea e că ieri m-a sunat cineva de la Biroul de Investigații Criminale. Au de gând să deschidă o anchetă internă care-l vizează pe Garrett Creel și pe alți patru dintre polițiștii mei, pentru abuz criminal în serviciu.
Fiona încercă să-și ascundă șocul. Nu știa asta. Nici nu credea că Malcolm avea vreo influență la Biroul de Investigații Criminale al statului. De asta creaseră campania online.
- E doar începutul, spuse Pfeiffer, care deja scotea fum pe urechi. O să mai apară nume. O să mai trebuiască să trimit acasă oameni, ceea ce înseamnă că o să rămân cu personal insuficient. Trebuie să plătesc ore suplimentare, ceea ce îmi face bugetul praf. O să le scadă moralul. Nu prea se bat recruții să vină aici. Tot trebuie să mă trezesc în fiecare dimineață și să muncesc în comunitatea asta.
- Și asta e vina mea? întrebă Fiona. I-a ținut spatele celui care mi-a omorât sora, după care a-ncercat el să mă omoare pe mine, fir-ar al dracului.
- Înțeleg. Chiar înțeleg. Mă scoate din minți. Dar trebuie să-l prind pe următorul Tim Christopher care o să apară.
- Atunci polițiștii dumitale n-ar fi trebuit să-l acopere pe primul, zise Fiona, împingându-și scaunul în spate. Discuția asta s-a terminat.
- Leagă-ți câinii, Fiona, spuse Pfeiffer.
- V-am mai zis: nu-s ai mei.
- Răspunde-mi la o singură întrebare.
- Care? întrebă ea.
- Ți-am citit declarația. Ai zis că Garrett i-a spus lui Tim să arunce cadavrul în pădure, ca să tragă de timp, să nu fie găsit imediat. Cu toate astea, Tim, l-a aruncat pe câmp. Cuvintele lui, reproduse de tine, au fost „l-a aruncat și a fugit”, zise Pfeiffer, apoi făcu o pauză. Nu prea se potrivește, nu zici? Tim a fost suficient de relaxat cât să-l sune pe Garrett în noaptea aia, suficient de relaxat să se țină de plan. De ce crezi că a dat-o de gard așa de rău? De ce și-a pierdut curajul? o întrebă el, privind-o din spatele ochelarilor, iar Fiona înțelese că omul știa toate detaliile acestui caz.
Se gândise și ea la asta; așa era, faptele nu se potriveau. Asta până când îți aminteai că e vorba despre Idlewild.
- Cred că l-a speriat ceva, spuse ea. Cred că a aruncat-o acolo și a fugit pentru că i s-a făcut frică.
Pfeiffer ridică sprâncenele:
- Tim Christopher s-a speriat așa de tare încât a fugit?
- Da.
- Ce putea să-l sperie în halul ăsta?
Și la asta se gândise. Nopți întregi, în care stătuse întinsă în pat, neputând să doarmă. Ce îi arătase Mary Hand lui Tim Christopher? Ce imagini, ce sunete? Tim Christopher, un criminal - ce anume găsise ea în mintea lui și îi arătase, ce era atât de înspăimântător încât îl făcuse să arunce trupul lui Deb și să fugă?
Scutură din cap:
- N-o să aflăm niciodată, spuse ea. Dar sper că a fost ceva oribil.
Răsuflarea ei alcătuia mici norișori de abur când plecă de la secție. După ce ocoli clădirea ca să ajungă în parcare, se opri când văzu silueta sprijinită de mașina ei. Inima începu să-i bubuie și, dintr-odată, simți că amețește, de parcă această străfulgerare de fericire ar fi putut s-o ridice în văzduh.
- Jamie, spuse.
El se dezlipi de mașină și se îndreptă de spate, ținându-și mâinile în buzunarele hainei. Vântul rece îi ciufulise părul. Era mai palid decât ultima oară când îl văzuse, dar nu-și pierduse din energie și îi susținu privirea, chiar dacă se uita la ea îngrijorat:
- Ești... bine?
Fiona era surprinzător de liniștită și de fericită să-l vadă; ceea ce ar fi trebuit să i se pară complicat, brusc nu i se mai părea deloc așa. Dar Jamie era încordat, tensionat.
- Sigur, îngăimă ea. Sunt bine acum. Tu cum ești?
- Bine, cred. Ți-am văzut mașina din întâmplare. Așa mi-a venit pe moment. Na, nu prea pot să mă țin departe de locul ăsta. Să știi că nu te urmăresc.
- E bine de știut.
Se uită peste capul ei, în direcția secției de poliție:
- Ai fost la Pfeiffer?
- Am fost convocată, zise Fiona, încrucișându-și brațele la piept. E ciufut din cauza investigației de la Birou. Și mă învinovățește pe mine. Dar cred că o să-și dea seama destul de repede cine e în spatele chestiei ăsteia.
El o privi lung, timp în care nesiguranța i se scurse ca apa de pe chip:
- N-am stârnit-o eu; având în vedere ce s-a întâmplat, au deschis singuri ancheta. Dar cooperez, Fee. Le spun tot ce știu.
- Despre tatăl tău? întrebă ea, cu blândețe.
- L-a acoperit pe Tim. Pe tine a-ncercat să te omoare. A tras în mine, zise Jamie, scuturând din cap. Dar ți-am zis înainte să se întâmple toate astea că deja mi se luase. Și am vorbit serios atunci.
Îi dărui Fionei un zâmbet palid:
- Cred că pot spune cu certitudine că polițist n-am cum să mai fiu.
- Și ce-o să faci?
- Nu știu. O să găsesc eu ceva. Poate mă apuc de tâmplărie sau cumpăr o livadă de meri.
Își scoase mâniile din buzunare și atunci Fiona îi văzu bandajul.
- Am auzit că jurnalismul merge excepțional, doar că nu-s în stare să scriu nici bătut.
Asta o făcu să râdă, un sunet scurt care se stinse repede. Nu trebuia să fie polițist ca să facă lucruri bune, să ajute oamenii. Poate că avea să realizeze și el asta, cu timpul.
- Doamne, Jamie, spuse ea, frecându-și fruntea. Ce balamuc. Cum suportă mama ta toată chestia asta?
- Nu bine, spuse el, cu un aer sumbru, și o privi cu coada ochiului. Dă vina pe tine, cel puțin deocamdată.
Normal. E nevastă de polițist, mamă de polițist. Maică-sa mă urăște, iar taică-său a încercat să mă omoare, se gândi Fiona. N-are cum să meargă povestea asta.
De parcă i-ar fi citit gândurile, Jamie spuse:
- Și-acum ce facem, Fee?
Ea se uită în jur, la strada pustie și rece de sub cerul plumburiu care amenința să reverse asupra lor și mai multă zăpadă. Se uită la secția de poliție din spatele ei. La bărbatul din fața ei.
„Și-acum ce facem?”
- Vrei să bem o cafea? îl întrebă.
El se gândi, apoi răspunse.
Dar nu trebuia neapărat s-o facă. Ea știa deja care avea să fie răspunsul.
EPILOG
Barrons, Vermont
Decembrie 2014
În timp ce utilajele se mișcau și echipa lucra - un mic ciorchine de oameni care se mișca de colo-colo - Fiona își îndreptă aparatul foto spre pătratul de pământ jilav și mai făcu o poză.
- Încă nu e nimic de văzut, să știi, spuse Katie Winthrop, lângă umărul ei.
Fiona nu-i răspunse. Pentru prima oară în scurta perioadă de când se cunoșteau, Fiona o vedea pe neîmblânzita Katie Winthrop agitată. Bătrâna se înfofolise în jachete și fulare, cu mâinile ascunse în mănuși călduroase, cu picioarele ei elegante pierdute într-o pereche de cizme groase. Era vorbăreață și neastâmpărată, nervoasă și emoționată. Azi, Fiona o vedea clar pe fata drăcoasă de cincisprezece ani care scotea profesoarele din minți pe vremuri.
Anthony stătea mai în spate, dar nu prea departe, agitându-se pe lângă mama lui, pregătit să-i ofere ceai dintr-un termos. Fiona nu-i dădu nicio atenție; se uita la doi muncitori din echipa de excavare care se consultară între ei, apoi îl chemară pe un al treilea să-i ceară părerea.
- Doamne, urăsc locul ăsta, spuse Katie.
- Și eu, zise Fiona, cu ochii la echipa de muncitori. Toată lumea urăște locul ăsta.
Era o zi întunecată de decembrie, în care soarele se ascunsese de mult în spatele norilor, iar lumina slabă făcea ca Idlewild să fie și mai sinistru. În spatele lor, umbre pluteau pe sub streșinile adânci care mărgineau clădirea principală, făcându-le să semene și mai tare cu niște dinți cavernoși. Faptul că stătea cu spatele la clădire îi dădea fiori Fionei, de parcă întreaga construcție ar fi putut să se miște când ea nu era atentă. Folia de plastic întinsă în jurul vechii grădini flutura nemilos în bătaia vântului de iarnă.
Totul părea să aștepte.
Nu mai durează mult, se gândi Fiona, uitându-se la muncitori.
- O, slavă Domnului, oftă Katie. Au venit fetele.
Fiona aruncă o privire rapidă și le văzu pe Roberta și CeCe venind, la fel de înfofolite precum Katie, ținându-se de braț. Jamie le însoțea și avea grijă ca niciuna dintre ele să nu se împiedice prin noroiul înghețat de pe alee.
Roberta era încruntată, dar CeCe salută, politicos, cu mâna.
- Doamne, Dumnezeule, spuse Roberta când se apropiară. Locul ăsta e mai rău decât îmi aminteam. O să dureze mult?
- Ce miroase în halul ăsta? întrebă CeCe. Ah... grădina. Acum îmi aduc aminte. Dezgustător, zise ea și se crispă.
Era dezgustător, într-adevăr. Chiar și pe ger, de îndată ce echipa înlăturase primul strat de pământ înghețat, o duhoare umedă, cumplită se ridicase din bucata asta de teren, de parcă pământul însuși le-ar fi răsuflat a putregai direct în nas. Echipa spusese ceva despre drenaj și sol lutos și pH, dar Fiona nu crezuse nimic. Mirosul era de la Mary și copilul ei. Așa fusese mereu.
Jamie se apropie de Fiona:
- Ești OK? o întrebă, încet.
- E foarte frumos din partea ta, șopti Fiona. Nu erai obligat să vii.
Se întoarse spre el și ochii li se întâlniră câteva clipe lungi. Jamie îi zâmbi strâmb și Fiona simți că i se usucă gâtul.
- Am vrut să vin, spuse el.
Fiona își luă ochii de la el și privi iar în față.
- Te scot la o bere după asta, zise Jamie. Nu mă interesează că e devreme.
- OK, spuse ea, simțind cum roșește; parcă erau la prima întâlnire.
- Katie, se plânse Roberta când Fiona îndreptă iar aparatul foto spre grădină. Fiul tău încearcă să-mi dea ceai.
- Acceptă, spuse Katie. O să se bucure.
- Mai bine aș bea ciocolată caldă, zise CeCe. Asta m-ar înveseli. Prefer ciocolata caldă. Nu prea vreau să văd un cadavru. Vai de mine, nu... Vorbesc prea mult, așa-i? Așa fac când sunt stresată.
Tăcu, iar Fiona știu că fie Katie, fie Roberta - fie amândouă - o luaseră de mână.
Fără ciripitul lui CeCe, se auzi iar numai fâlfâitul plasticului și șuieratul vântului. Echipa de muncitori adusă de Katie era acolo de 5 ore deja, și avea să se întunece curând. Dar perimetrul pe care îl cercetau nu era foarte mare și, în ciuda vremii, pământul era moale și ușor de săpat. Deja ajunseseră la adâncime cu micul excavator ajutat de bărbați cu lopeți.
În sfârșit, șeful echipei ocoli groapa și veni la Katie, cu o expresie serioasă:
- Am dat de ceva, spuse el. Lemn. Un sicriu. Părinții lui Mary au lăsat-o afară, să moară, dar au îngropat-o pe ea și pe bebelușul ei într-un sicriu.
După încă 40 de minute, sicriul fu dezgropat și scos din străfundurile vechii grădini. Era putrezit, grosier, încropit, în mod clar făcut acasă. Duhoarea care-l însoțea, cu tot vântul rece, era așa de rea, încât muncitorii își acoperiră gura și nasul cu fularele.
Și Fiona simți mirosul, dar nu-și luă mâinile de pe camera foto și continuă să facă poze pe măsură ce sicriul ieșea din pământ. Scrisese cea mai mare parte a articolului despre Sonia Gallipeau, trista poveste a vieții și a morții ei. Jonas avea s-o folosească în cadrul proiectului lui de relansare a revistei Lively Vermont - în sfârșit, schimba profilul publicației de la povestioare menite să atragă turiști la subiecte profunde, de interes local, așa cum își dorise mereu. Jumătatea lui de casă i-o vânduse fostei soții, luase banii și îi investise în revistă; se mutase într-o cameră de deasupra garajului bătrânei sale mame.
În mod straniu, era mai vesel de când făcuse asta. Parcă am iar 20 de ani, așa spusese.
În parte, bucuria lui se datora faptului că principalul articol din noul Lively Vermont nu avea să fie cel despre Sonia Gallipeau, ci un articol scris în exclusivitate de legendarul Malcolm Sheridan, un extras din viitoarea lui carte despre criza financiară din 2008. Jonas obținuse prima scriitură a lui Malcolm Sheridan din ultimii 20 de ani și nici măcar faptul că locuia în garajul maică-sii nu putea să-i știrbească bucuria.
Să nu te-nveți cu binele, îl avertizase Malcolm pe Jonas când stătuseră de vorbă în livingul lui Malcolm, sub privirea amuzată a Fionei. M-am pensionat. N-o să scriu pentru tine în continuu, ca nebunul. Dar Fiona știa ce știa. Tatăl ei scria - asta era cel mai important. Mușamalizarea cazului Tim Christopher, oricât de dureroasă fusese, dislocase ceva. Trezise din nou la viață dorința tatălui ei de a ieși în lume și de a face lucruri. La fel cum o trezise și pe a ei.
Și Fiona scria. Sonia Gallipeau era doar începutul. Avea de gând să scrie articole adevărate pentru prima oară în viața ei. Voia să se concentreze pe cazurile nerezolvate, pe oamenii dragi dispăruți fără urmă, cazurile vechi care rămăseseră fără o soluție. Avea de gând să scrie despre ceea ce conta, cu orice preț. Iar Jamie avea s-o ajute cu experiența dobândită în 10 ani de muncă în poliție.
De îndată ce cadavrele de la Idlewild aveau să fie îngropate.
Nu exista niciun articol despre Mary Hand. Nu de asta era acolo, nu de asta făcea poze. Făcea poze pentru că, după atâția ani de suferință în tăcere, cineva trebuia să documenteze asta.
- Sper să nu vomite nimeni, spuse Anthony.
Stătea în picioare lângă CeCe, se uita la sicriul care ieșea încet din pământ și, în mod evident, se referea la el însuși.
Fetele se uitau în tăcere, aliniate toate 3. Exact așa stătuseră la slujba de pomenire a Soniei ținută cu 4 zile în urmă, un șir solemn de femei în vârstă, care își privegheau prietena. Acum Sonia era îngropată cum se cuvine, într-un cimitir, sub o lespede pe care stătea scris numele ei.
Puseră sicriul pe niște stinghii de lemn, iar șeful echipei se apropie din nou:
- Ce facem? o întrebă pe Katie.
Fiona lăsă jos camera. Jamie o luă de mână.
Katie clipi de parcă atunci s-ar fi trezit.
- Deschideți-l, îi răspunse.
Anthony e holbă la ea:
- Mamă. Nu cred că putem face asta așa, pur și simplu.
Katie se uită la șeful muncitorilor:
- Putem să facem asta?
Bărbatul se uită în spate, la echipa lui, apoi ridică din umeri:
- Probabil că ar trebui să chemăm poliția, dar pentru mine nu contează. La cât de vechi e sicriul, cred că-s câteva oase uscate înăuntru, atâta tot.
- Ce crezi, domnule fost polițist? îl întrebă Katie pe Jamie.
Jamie fixa sicriul cu privirea. Mâna lui caldă o ținea pe a Fionei:
- Eu zic să-l deschideți.
- Atunci așa faceți, îi spuse Katie șefului de echipă.
Roberta scoase o batistă de undeva din haina ei groasă și o puse la nas:
- Ce-o să facem cu ea? o întrebă pe Katie când șeful echipei se întoarse la mormântul improvizat.
- O s-o înmormântăm, spuse Katie. Cum se cuvine, așa cum am făcut cu Sonia. Pe Mary și pe copilul ei. Atunci o să plece.
- Nu vreau să văd, spuse CeCe, dar nu se clinti.
Fiona auzi ceva în spatele ei și se întoarse.
Nu era nimic acolo.
Se uită iar în față, dar auzi același sunet din nou. Un pas.
Urechile i se umplură de un soi de vuiet și simți un miros ca de nucșoară.
Fiona se uită înspre umbre și o văzu pe Mary în picioare, în buza pădurii, cu rochia ei și cu vălul, privindu-i. Ținea în brațe un bebeluș mic, înfășat. Din spatele Fionei, șeful echipei de muncitori spuse:
- Dă-mi ranga aia.
Se auzi trosnetul lemnului. CeCe țipă.
- Doamne, spuse Jamie.
Nemișcată, Mary privea în continuare. Fiona încremenise cu mâinile pe aparatul foto.
- Dumnezeule. Doamne, Dumnezeule, e ea.
Mary nu se clinti.
- Ar trebui să chemăm pe cineva, zise șeful echipei.
- Ai dreptate, Katie, spuse Roberta. Trebuie s-o înmormântăm. Trebuie să-i înmormântăm pe amândoi.
În brațele lui Mary, copilul se mișcă, somnoros. Fiona clipi. Mary dispăru în umbra copacilor.
Apoi nu mai rămase decât câmpul măturat de vânt, cerul plumburiu, de iarnă, răsuflarea rece a crivățului. Și liniștea.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu