Obsesia, Nora Roberts

 ......................................................................

7-8

          În timp ce Xander o conduse pe Loo la un separeu, Naomi strigă în urma lor:

   - O să fac cafea.
   - Aparatul ăla e complicat, începu Loo ştergându-şi lacrimile şi întorcându-se spre ea.
   - Ea a crescut practic într-un restaurant, Loo. Stai jos.
   - Îl strică, îl cumpără, bombăni Loo. Şi aş prefera un whisky.
   - Atunci irish coffee, zise Naomi uşor. Xander?
   - Doar o cola.
   În timp ce se aşeza, Loo apucă nişte şerveţele din suport şi îşi suflă nasul.
   - Ăştia nu ştiu nimic. Sam a trecut aseară pe aici sperând că poate a decis să stea acasă şi era cu mine. Nimeni nu ştie nimic, nimeni n-a văzut-o, n-a auzit vreo veste de la ea.
   - Ştiu, Loo.
   Câinele îşi croi drum pe sub masă şi îşi puse capul în poala lui Loo. Avea şi el stilul lui.
   - Vorbea deja de săptămâni întregi de o călătorie - atât de des, de-ţi venea să-i îndeşi o piatră-n gură. A încercat să mă convingă să merg, m-a bătut la cap întruna. Nu mă deranjează câteva zile la spa, dar soră-sa e o pacoste. Dacă aş fi spus că mă duc cu ea, dacă aş fi fost cu ea...
   - Astea-s prostii, Loo.
   - Nu sunt.
   Ochii i se umplură iar de lacrimi.
   - Nu sunt! Atunci m-aş fi dus acolo să o iau.
   - Şi atunci poate că despre tine n-am mai fi ştiut sau n-aş mai fi auzit nimic.
   -Asta e o prostie!
   După ce-şi şterse lacrimile, mototoli şerveţelele.
   - Ştiu să am grijă de mine. Donna... ea e doar blândă. E blândă.
   Naomi veni la masă cu o cană din sticlă cu irish coffee, decorată în mod expert cu frişcă, şi cu un pahar de cola.
   - O să scot câinele la plimbare să vă las să vorbiţi.
   - Câinele e bine unde e, făcu Loo şi-i mângâie lui Tag urechile studiind-o pe Naomi. Şi aşa eşti şi tu. Îmi pare rău de remarca de mai devreme cu chiloţii. A fost nepoliticos din partea mea.
   - Ei bine, el a fost acolo de câteva ori, aşa că nu e neapărat nepoliticos.
   Loo slobozi un râs ca un lătrat, care se transformă spre sfârşit în plâns.
   - Eşti în regulă aici. Ia-ţi ceva de băut şi stai jos.
   - Foarte bine, dar o să spun ceva mai înainte. Singura vină o poartă persoana care a răpit-o. Întotdeauna putem să ne gândim ce am fi făcut altfel sau nu, dar asta nu schimbă faptele. Singura persoană care poate schimba faptele e persoana care a răpit-o.
   În timp ce Loo se holba în cafea, Naomi se duse să-şi ia o cola.
   - E cea mai bună prietenă a mea, zise Loo încet. Încă din liceu. N-aveam nimic în comun, dar tot ne-am împrietenit. Eu i-am fost alături când s-a căsătorit cu ticălosul ăla, la fel cum mi-a fost alături când m-am căsătorit cu Johnny. Iar când el a murit, nu ştiu cum aş fi trecut peste asta dacă n-ar fi fost ea.
   Ea oftă, îşi trase nasul.
   - Şi mi-a spus să nu mă căsătoresc cu Dikes. Dar când am facut-o, ea mi-a fost din nou alături.
   Loo gustă cafeaua şi îşi ridică sprâncenele spre Naomi.
   - Irish coffee-ul ăsta e al naibii de bun.
   - Am învăţat de la un maestru.
   Naomi se aşeză în separeu, lângă Xander.
   - Nu ştiu dacă ajută, dar fratele meu e aici şi se întâlneşte acum cu Winston, şeful poliţiei. El lucrează la FBI.
   - Sam a chemat FBI-ul?
   - Sincer, nu ştiu cine a sunat pe cine - n-am reuşit să-mi dau seama, dar avem un agent FBI care ajută la căutarea ei.
   - O ţine, oricine ar fi acest ticălos, de vineri seară. S-a aflat şi ce a păţit Marla. Donna...
   Xander se întinse şi îi strânse mâna.
   - Nu face asta, Loo. O să înnebunim, dacă facem asta!
   - Am fost până în iad şi înapoi noaptea trecută. Am căutat-o cu maşina pe toate drumurile, încercând să văd... ceva. Cu bâta mea de baseball şi cu pistolul de 32.
   - Sfinte Doamne, Loo! Ar fi trebuit să mă chemi.
   - Aproape că am facut-o.
   Ea îşi întoarse mâna şi-şi împleti degetele cu ale lui.
   - Pe cine pot să sun când dau peste un obstacol? Nu că n-aş putea să trec peste el, dacă îl izbesc de destule ori. O să afli şi tu, dacă rămâi alături de băiatul ăsta, îi zise ea lui Naomi. Dacă dai peste un obstacol sau eşti încolţită, băiatul ăsta îţi va fi de ajutor.
   - Haide, zău, Loo!
   - Ar trebui să ştie că nu eşti doar frumuşel.
   - Am văzut alţii mai frumuşei. Am avut alţii mai frumuşei, adăugă Naomi şi o făcu iar pe Loo să râdă, aşa cum sperase. Ai nevoie de nişte artă pe pereţi aici, Loo.
   - E un bar.
   - E un bar bun. Nu vorbesc de decoraţiuni drăgălaşe, franjuri sau ferigi. Ceva potrivit cu The Wreckers - ei vor trebui s-o cumpere de la mine. Dar am un poster cu Xander şi Tag, o siluetă la răsărit, pe care am modificat-o ca să le iasă ochii albaştri în evidenţă. S-ar potrivi aici şi ţi l-aş da dacă ţi-ar plăcea. E o publicitate bună şi pentru mine.
   - Doar n-o să mă pui pe perete.
   Loo îşi arcui din nou sprâncenele.
   - Ba o s-o fac dacă îmi place. E barul meu!
   - E jumătate al meu.
   - Atunci îl agăţ pe jumătatea mea.
   Loo îl strânse de mână, apoi îl bătu uşor pe ea şi mai luă o înghiţitură de cafea.
   - Voi doi aţi reuşit să mă mai liniştiţi, şi vă sunt recunoscătoare.
   - Ar trebui să ieşi de aici. Să mergem la masă sau ceva de genul ăsta.
   Loo zâmbi un pic şi îşi scutură capul spre Xander.
   - Când sunt aşa de agitată, mă apuc să fac curăţenie, dar o să termin aici mai calmă decât eram. Dacă afli ceva de la fratele tău, orice, despre unde ar putea să fie, trebuie să-mi dai de ştire.
   - Aşa o să fac.
   - Foarte bine. Acum plecaţi şi luaţi câinele ăsta cu voi înainte să decid că vreau să-l păstrez pentru mine. Mă simt bine acum.
   - Dacă ai nevoie de orice, mă suni.
   - O să te sun. O să continui să sper că voi afla că au găsit-o şi că e în regulă. O să mă agăţ de asta.
   Când plecară, ea se apucă iar de şters pe jos.
   Cum Naomi credea că Mason va sta cel puţin peste noapte, îl rugă pe Xander să o ducă pe la magazin - recunoscătoare că aveau deschis şi duminica măcar câteva ore. Cumpără tot ce avea nevoie ca să-i pregătească una dintre mâncărurile favorite ale acestuia.
   Fiecare localnic din magazin avea ceva de zis despre Donna sau îl oprea pe Xander să-l întrebe dacă ştia ceva. Nu reuşi să tragă bine aer în piept până când nu ieşiră de acolo.
   - Ar fi trebuit să-mi dau seama că aşa va fi şi să mă fi descurcat cu ce aveam acasă. Naomi se lăsă pe spătarul scaunului cu stomacul făcut ghem şi cu o durere incipientă de cap. Ţie trebuie să-ţi fi fost mai greu decât mie. Toată această vorbărie, adăugă ea. întrebările şi speculaţiile.
   -Toată lumea care locuieşte aici o cunoaşte şi sunt îngrijoraţi cu toţii.
   - Poate că Mason va avea măcar ceva de adăugat. Ştiu că e fratele meu, Xander, dar chiar e extraordinar de deştept. Observă toate detaliile, nu uită nimic şi a studiat pentru meseria asta de când era copil. L-am prins odată - nu a reuşit să ascundă destul de repede la ce se uita pe computer. Ucigaşi în serie. Am fost aşa de supărată, furioasă că făcuse asta, că citise despre ei. El a spus doar că trebuia să ştie, căci cu cât ştia mai mult, cu atât mai bine putea să facă faţă situaţiei.
   - Mi se pare corect.
   - Mie nu mi s-a părut atunci. De ce nu puteam fi doar normali, aşa ca restul lumii? Eu făceam tot ce puteam ca să fiu ca restul lumii, mergeam la meciuri de fotbal, lucram în comitetul pentru anuar şi la ziarul şcolii, mă întâlneam cu prieteni la pizza, iar el studia patologia ucigaşilor în serie, a celor care ucideau în căutare de excitare, care comiteau mai multe crime una după alta. Victimologie şi măsuri judiciare de combatere.
   - Se pare că te-ai documentat şi tu.
   - Pe de o parte, pentru că el era hotărât să transforme asta în munca lui de o viaţă, dar... S-a dus înapoi în Virgina de Vest. S-a dus să-l vadă pe tatăl nostru la închisoare. De mai multe ori.
   - Asta te deranjează.
   - Mă deranja. Poate încă mă mai deranjează un pic, dar am fost nevoită să accept că nu avea să lase asta în trecut.
   E mai bine decât terapia, îşi dădu ea seama. Mai bine era să vorbească cu... un prieten, mă rog, termenul nu era chiar corect, dar el îi era totuşi prieten. O calma şi nu o răscolea să spună ce avea în minte şi în inimă cuiva pe care îl considera prieten.
   - Mason? El confruntă trecutul şi încearcă să-l înţeleagă, ca să-l poată opri pe următorul. Ştiu asta şi tot mi-aş fi dorit ca el să fi găsit alt mod de a salva vieţi. Să se fi făcut doctor - alt fel de doctor.
   - A salvat vieţi?
   - Da, a facut-o. Ai auzit despre bărbatul care răpea băieţi tineri - în Virginia? Răpise 5 în decurs de 3 ani, îi ucisese pe doi dintre ei şi le aruncase cadavrele într-o zonă împădurită de-a lungul unei poteci pentru excursionişti.
   - I-au spus Appalachian Killer.
   - Lui Mason nu-i place când presa le dă nume. Dar, da. El a făcut parte din echipa care l-a identificat, l-a urmărit, l-a oprit şi a salvat viaţa celor trei băieţi pe care-i încuiase în pivniţă. El salvează vieţi, iar ca s-o facă, trebuie să înţeleagă cum funcţionează mintea unuia care e în stare să răpească băieţei, să-i tortureze, să-i ţină închişi ca pe animale, apoi să-i ucidă.
   Când Xander opri în faţa casei, ea cobori din maşină.
   - Sunt mândră de el, aşa că trebuie să accept că îşi trăieşte mare parte din viaţă într-un loc foarte întunecat.
   - Sau îşi trăieşte viaţa distrugând astfel de locuri întunecate.
   Ea se întinsese după o sacoşă cu cumpărături şi se opri.
   -Asta face, nu-i aşa? Iar eu ar trebui să învăţ să văd lucrurile astfel.
   După ce duseră cumpărăturile în casă, Naomi scoase o sticlă de vin.
   - O să mă apuc de gătit serios. Curăţenia ajută, dar eu tind să gătesc atunci când sunt supărată sau stresată.
   - Norocul meu. Voiam să mă retrag când ajungea fratele tău aici, să vă ofer timp împreună. Dar ai cumpărat cotlete de porc.
   - Tu le-ai cumpărat, îl corectă ea. Şi tot ce mai e în pungile astea.
   - Trebuie să contribui. Îmi plac cotletele de porc.
   - Îţi plac şi cotletele de porc umplute în stil mediteraneean?
   - Probabil.
   - Bine, pentru că asta o să fac, împreună cu cartofi la cuptor cu ierburi, sparanghel sote şi chifle plus creme brulee cu vanilie.
   El nu era sigur că ştiuse până acum dacă creme brulee exista în afara restaurantelor.
   - O să rămân cu siguranţă la cină.
   - Atunci îţi sugerez să dispari.
   - Dă-mi ceva de făcut.
   - În bucătărie?
   - În mod cert nu în bucătărie.
   Xander avea nevoie să uite de griji, îşi dădu ea seama.
   - Cecil mi-a pus deoparte o masă şi patru scaune - deocamdată. Voiam să-l rog pe Kevin să le aducă şi să le lase la Jenny, dar dacă le-ai aduce aici şi le-ai curăţa un pic, am avea o masă adevărată pe care să mâncăm aceste feluri magnifice. Şi nu-mi explica acum că nu vrei să mă laşi aici singură, adăugă ea, înainte să apuce el să zică ceva. Am câinele, un sistem de alarmă şi un set excelent de cuţite japoneze de bucătărie.
   - O să ţii uşile închise până mă întorc eu sau până vine Mason.
   - Mă deranjează că într-o zi atât de frumoasă trebuie să ţin uşile închise, dar pentru o masă de sufragerie, o să le ţin închise.
   - Ţine şi telefonul la tine.
   -Ţin şi telefonul la mine. Ştii cum să laşi jos scaunele din spate la maşina mea, pentru zona de transport?
   - Sunt mecanic, Naomi. Cred că o să mă descurc. Dă-i lui Cecil de veste că vin. Mai economisim timp.
   O trase spre el pentru un sărut şi întinse un deget spre câine.
   - Eşti de serviciu.
   Naomi sună, îşi puse apoi telefonul în buzunarul de la spate şi îşi frecă palmele.
   - Să ne apucăm de gătit!
   Câinele fiind ocupat cu un os, ea se concentră pe ce avea de făcut, îi limpezea mintea şi alunga gândurile groaznice şi grijile. Procesul, texturile, aromele şi culorile. Puse aluatul la crescut, cartofii la cuptor, iar creme brulee era aproape gata de băgat în al doilea cuptor când câinele se ridică brusc.
   Poate că inima ei tresări la început, poate că se uită la cutiţul de bucătărie de pe fundul de lemn, dar îşi porunci să se concentreze pe ce avea de făcut. Şi fu răsplătită când îl văzu pe Xander urcând scaunele pe veranda din spate.
   Ştergându-şi mâinile pe un prosop de bucătărie, pe care şi-l prinsese în talie, Naomi se duse să deschidă măcar uşile.
   - El a jurat - ba aproape că l-am pus să jure pe sânge - că astea erau scaunele pe care le voiai.
   - Aşa e.
   Xander se uită la ele, se încruntă la ele. Scaunele decolorate, scorojite cu model urât, cu lemnul zgâriat.
   - De ce?
   - O să fie minunate.
   - Cum?
   - Vor fi retapiţate cu materialul pe care l-am ales eu, vor fi vopsite. Spătarul, un albastru ardezie, braţele, verde salvie.
   - Tu o să le vopseşti?
   - Jenny o s-o facă. Eu m-am retras. O să fie urâte până când le preia ea. Am cârpe şi spray de curăţat lemnul.
   - Mie mi se pare că sunt doar lemne de foc mai prezentabile, dar e alegerea ta.
   - Cum e masa?
   - Masa o înţeleg. Trebuie aranjată un pic, dar e o piesă frumoasă.
   - Voiam să întreb dacă ai nevoie de ajutor să o scoţi din maşină.
   - La un moment dat.
   În mod evident neconvins, el se încruntă încă o dată la scaune.
   - Mă întorc imediat.
   - O să pregătesc ce îţi trebuie.
   Ea scoase materialele de curăţat din spălătorie, umplu o găleată cu apă şi o scoase afară la timp ca să-l vadă întorcându-se cu un buchet mare de liliac pus într-un ulcior înalt, albastru cobalt.
   - Poftim.
   Xander puse florile pe masa de pe verandă.
   - Ţi-am adus flori, plus ceva în care să le pui.
   Uluită, ea se holbă la flori şi la el.
   - Eu...
   - Am furat florile, dar am cumpărat ulciorul.
   - E ... sunt... Sunt perfecte, mulţumesc.
   El rămase acolo, morocănos, încruntându-se la scaunele pe care în mod evident le considera o pierdere de vreme şi de bani - iar ea trebui să înghită de două ori.
   - Asta sper să merite o cină.
   După ce luă o cârpă de la ea, Xander îi dădu drumul în găleată.
   - Te simţi bine?
   - Da. Absolut. Doar că am treabă înăuntru.
  - Du-te, vezi-ţi de treabă. O să curăţ urâţeniile astea.
   Naomi se duse înăuntru, apucă vinul în drum şi îl duse cu ea în baie - cea care încă mai avea nevoie de lumini, robinete şi de un suport pentru prosoape. Inima îi gonea. De fapt, gonea, se poticnea, se clătina tot timpul. Nu era o experienţă pe care s-o mai fi trăit până acum. Nu era un atac de panică - nu exact, deşi resimţea şi panică destul de mare.
   El urcase pe scări cu florile de liliac într-un ulcior albastru şi le pusese jos fără prea multe fasoane. Flori furate într-un ulcior vechi, purtat de mâinile lui mari şi bătătorite. Iar ea se îndrăgostise.
   Nu se putea petrece chiar aşa de repede. Nu putea să fie atât de simplu. Pur şi simplu nu se putea. Dar aşa era. Nu trebuia să mai fi simţit asta înainte, ca să-şi dea seama ce se poticnea şi se clătina înăuntrul ei.
   Trase aer în piept, expiră, luă o înghiţitură zdravănă de vin. Ce se va întâmpla în continuare?
   Nu trebuia să se întâmple nimic în continuare, se asigură ea. Totul putea să continue, va continua până când... ceva. Dar deocamdată nu se întâmpla nimic.
   Avea cotlete de porc de umplut.
   Ea îl auzi râzând, vorbind cu câinele afară pe verandă. Văzu liliacul - atât de bogat, atât de des,. Şi trebui să-şi apese palma pe inimă, ca să o domolească.
   Dar scoase telefonul, se poziţionă şi făcu mai multe poze cu florile. Până când se apucă de umplut cotletele, auzi vocea lui Mason şi, ridicând privirea, îl văzu păşind pe verandă.
   Xander apăru în uşă.
   - O să aducem masa. Scaunele sunt curate, dar tot urâte au rămas.
   - Şarmul lor încă nu a fost descătuşat.
   - Aşa o fi. O să vreau mâncarea aia, după ce instalăm masa. Miroase bine.
   - Mai durează o oră.
   - E în ordine.
   În timp ce ea termina de umplut cotletele, ei aduseră masa rustică. Mason intră în bucătărie.
   - Astea sunt... cotlete umplute!
   - Ştiu cum să mă pun bine cu tine.
   El o sărută pe obraji.
   - Mersi. Dar de ce ai cumpărat urâţeniile alea de scaune?
   - N-o să mai fie urâte după ce vor fi refăcute.
   - Dacă spui tu. Masa îmi place. E lemn de hambar?
   - Da.
   - Făcută să dureze.
   Ea termină de umplut cotletele şi le puse la cuptor, apoi ieşi pe verandă.
   - O, uite cum spray-ul de mobilă îi scoate textura în evidenţă. Trebuie doar îngrijită un pic.
   - Are nişte adâncituri şi zgârieturi, îi spuse Xander.
   - Se numeşte personalitate. Iar Jenny a spus că poate repara tot ce trebuie reparat. Nu vreau să stric nimic, Mason, dar mă gândeam că, dacă am putea vorbi acum despre ce ai făcut, ce ai descoperit de cănd te-ai văzut cu Sam Winston, n-ar trebui să aşteptăm până după masă.
   El îi aruncă o privire lungă, apoi aprobă din cap.
   - Nu prea am ce să vă spun şi să nu ştiţi deja. După toate probabilităţile, Donna Lanier a fost răpită din parcare, cândva înainte de miezul nopţii, vineri. Maşina ei era încuiată şi nu a fost mişcată de unde a parcat-o când a venit la lucru la 4. Alţi 3 angajaţi au lucrat până la închidere. Una, Maxie Upton, a ieşit prin spatele clădirii singură, cu câteva minute înainte de Donna, Gina Barrows şi Brennan Forrester. De obicei, Maxie parchează în aceeaşi parte din parcare cu ceilalţi angajaţi, dar maşina ei era la reparat. La tine, îi zise lui Xander.
   - Da, imediat după ce-am închis, a apărut cu o pană şi avea patru cauciucuri la fel de chele ca unchiul meu Jim. Nu aveam cum s-o las să plece cu aşa ceva - aşa că l-a sunat pe taică-su să vină să o ia. Voia să plece pe jos, dar, după ce s-a întâmplat cu Marla, nu aveam de gând s-o las să plece pe jos acasă sau la vreo prietenă la miezul nopţii.
   - E norocoasă că oferi servicii atât de atente.
   - O cunosc de când era...
   Xander îşi îndreptă spatele după ce stătuse sprijinit de balustradă.
   - Vrei să spui că individul ăla o pândea să o răpească? Aştepta ca Maxie să se ducă la maşină?
   - E posibil. Eu înclin spre probabil. E mai tânără, blondă, se aseamănă mai mult cu prima victimă decât Donna. Am vorbit cu ea când a făcut Winston ancheta. Tatăl ei nu sosise când a ieşit şi a stat singură preţ de vreo 20 de secunde - iar acum spune că începuse să se teamă şi tocmai se gândea să intre înapoi. Se gândea că era din cauză că o speriaseşi să nu meargă pe jos, să nu fie singură. Apoi a sosit tatăl ei şi ea nu s-a mai gândit la asta.
   - Dar ai spus că Donna a ieşit cu Gina şi Brennan.
   - Imediat după ce Maxie a fost luată de tatăl ei. Şi au plecat împreună - sunt într-o relaţie - şi au lăsat-o pe Donna să încuie.
   - A răpit-o pe Donna pentru că era acolo? întrebă Naomi.
   - Există un motiv pentru care nu considerăm că avem de a face cu un ucigaş în serie până nu ne confruntăm cu 3 crime similare.
   - Mason!
   - Dar... Eu consider că aceeaşi persoană a răpit-o pe Donna. Cred că e un oportunist - a văzut ocazia de a o răpi pe Marla Roth şi a acţionat. A văzut ocazia cu Donna şi a acţionat. în acelaşi timp, el era în parcare sau în apropiere, cu siguranţă că stătea să aştepte, ceea ce îmi sugerează că a studiat rutina de la restaurant, şi că probabil şi-a ales ţinta. Circumstanţele l-au făcut să rateze acea ocazie. Aşa că a profitat de următoarea.
   - Doamne!
   Xander se întoarse şr privi încruntat spre apă.
   - Există o tânără femeie şi părinţii ei care nu vor uita niciodată un set de cauciucuri uzate sau pe bărbatul care a cerut să i se facă o promisiune. Sam Winston a căutat deja crime asemănătoare, dar o s-o mai fac şi eu încă o dată, să mai restrâng parametri şi să adaug persoanele dispărute. Are poliţişti şi rangeri care verifică casele închiriate şi cabanele pe o rază de 50 de kilometri.
   - Pentru că individul are nevoie de un loc, făcu Naomi.
   Ca o pivniţă, o piviniţă veche undeva adânc în pădure.
   - Da. Nu renunţ la verificarea localnicilor, dar respect părerea fermă a lui Winston că e vorba de un străin - iar rata scăzută a criminalităţii din regiune îi susţine afirmaţia. Cu toate astea, o să mai verifice şi el diverse persoane din zonă.
   - Nimeni nu crede că e cineva cunoscut, cineva care le e apropiat, zise Naomi. Până când constată că e.
   - E un poliţist bun. Deştept, temeinic şi nu atât de „teritorial'' încât să nu accepte ajutor din afară. Face tot ce poate să facă. Deocamdată pot să-l ajut să facă mai mult. Am cerut ajutorul unuia dintre tocilarii noştri şi el ne face rost de numele asociate cu locuinţele închiriate - chiriaşi şi proprietari. O să le verificăm şi pe astea, pe lângă verificarea din uşă în uşă. îmi pare rău. Mi-aş dori să fi fost mai mult.
   - Ai venit.
   Naomi se duse la el şi îl îmbrăţişă, îşi puse capul pe umărul lui.
   - Asta e mai mult. Stai câteva zile?
   - În seara asta, cel puţin, poate mâine. Vreau să mă dezbrac de costumul ăsta. Am un bagaj în maşină, doar să-mi spui unde mă cazezi.
   - Deocamdată nu e cine ştie ce cazare. La vizita următoare vei avea şi un pat adevărat, îţi jur. Hai să-ţi iei geanta şi îţi arăt.
   Ea se întoarse spre Xander.
   - Mă întorc imediat şi te ajut să duci masa înăuntru.
   Rămas singur, Xander privi spre apă, spre seara care se apropia. Fratele ei acceptase să rămână, se gândi el, pentru că se aştepta să fie găsit un cadavru mâine-dimineaţă.

     După masa şi cafeaua simandicoasă pe care Naomi o făcu în aparatul ei simandicos, Xander se ridică.
   - O să plec acum.
   - Oh!
   - Tu ai treabă, eu am treabă.
   Iar cu un agent FBI care dormea în aceeaşi casă, ea avea să fie în siguranţă.
   - Ne vedem mâine.
   - OK, dar...
   El o trase în picioare şi o sărută apăsat şi fierbinte. Poate că încerca un pic să-şi marcheze teritoriul, cu fratele ei aici, dar nu-i părea rău.
   - Mulţumesc pentru cină. Pe mâine, îi zise lui Mason şi ieşi din casă.
   - Nu trebuia să plece din cauza mea, începu Mason. Puterile mele ascuţite de deducţie mi-au confirmat că doarme aici.
   - Voia să ne dea ocazia să petrecem puţin timp împreună şi vrea să stea cu Loo. Partenera lui de afaceri. Ea şi Donna sunt bune prietene.
   Începu să strângă vasele în mod automat.
   - Stai jos un minut. Doar un minut, făcu Mason şi o apucă de mână. Trebuie să întreb. Cât de serioasă e treaba dintre tine şi mecanic?
   - Vorbeşti de parcă n-ar avea nume.
   - Mă străduiesc. Lasă-mă un pic să mă obişnuiesc. Sora mea hoinară şi solitară are dintr-odată o casă uriaşă, în plină renovare, are un câine şi are o relaţie cu un tip pe care abia l-am cunoscut. Sunt destul de multe de procesat intr-un timp scurt.
   - Nu ţi se pare un timp scurt când eşti vizat direct. N-o să mă apuc acum să-ţi spun... ea făcu un cerc cu degetul mare în aer... că am recunoscut casa. Dar mi-am dat seama de potenţialul ei şi de potenţialul ei pentru mine. N-am ştiut că eram pregătită să plantez până când am văzut-o, iar apoi am fost pregătită. Câinele nu era în plan, dar s-a întâmplat. Iar acum nu-mi pot închipui să nu-1 am lângă mine.
   - E un câine grozav.
   Ba chiar mai mult, se gândi ea, câinele devenise familia ei.
   - L-aş fi dus la adăpost, dacă Xander nu m-ar fi oprit de fiecare dată.
   - De ce n-a luat el câinele?
   - Al lui tocmai murise.
   - Ah.
   Mason dădu din cap, înţelegând perfect.
   - Nu mi-ai răspuns la întrebarea principală. Se numeşte abatere.
   - Nu mă abat. Încerc să mă apropii de subiect. E mult mai serios decât am planificat. Mai serios decât am crezut că vreau şi mai serios decât cu ce cred că sunt în stare să mă descurc. Dar el e...
   Nu era sigură că putea să explice, lui sau ei.
   - Mă face să simt mai mult decât am crezut că aş vrea sau aş putea să simt vreodată. El şi-a dat seama cine sunt. Avea cartea lui Simon Vance pe peretele lui cu cărţi - trebuie să-i vezi peretele de cărţi. Am fotografii.
   - Ia uită-te la faţa mea şocată, zise Mason şi o făcu să râdă.
   - În fine. Se pare că nu am reuşit să-mi ascund reacţia la vederea cărţii lui Vance la fel de bine pe cât am crezut, iar Xander şi-a dat seama. Dar, Mason, nu mi-a spus nimic şi nici nu şi-a schimbat atitudinea faţă de mine. N-a spus nimănui, nici măcar celui mai bun prieten. Ştii ce înseamnă asta pentru mine?
   - Da.
   Acum Mason îi acoperi mâna cu a lui.
   - Şi contribuie mult şi la decizia mea de a-i da un nume. Mi-a plăcut de el, iar acum ştiu că el contează pentru tine. Şi o să fiu cinsit, pentru că tu contezi pentru mine, şi o să-ţi spun că l-am verificat.
   - O, pentru numele lui Dumnezeu!
   - Tu eşti sora mea, familia mea. Şi împărţim ceva ce cei mai mulţi nu au, nu pot înţelege şi nici nu ar trebui să înţeleagă. A trebuit s-o fac, Naomi. A făcut nişte prostioare când avea vreo 20 de ani, dacă îţi pasă.
   - Dar nu-mi pasă.
   El trecu peste obiecţia ei.
   - Tulburarea liniştii publice, distrugere de proprietăţi - bătaie intr-un bar pe care se pare că nu a început-o el, dar cu siguranţă a terminat-o. Nu a făcut închisoare - destule amenzi pentru viteză, însă până pe la douăzeci şi cinci de ani. Şi asta a fost. Aş mai adăuga şi că mă simt mai bine ştiind că a făcut câteva prostioare, că s-a descărcat. îmi place să ştiu că poate să încheie o bătaie. Nu a fost căsătorit sau divorţat, fără copii înregistraţi. E singurul proprietar al atelierului auto, deţine jumătate din bar şi jumătate din clădirea în care se află barul şi un apartament. Winston are o părere foarte bună despre el.
   - Ai terminat acum?
   - Da. Acum o să spălăm vasele astea, vom vorbi cu unchii, apoi îţi fac marele tur.
   - OK. Mai am ceva de întrebat, dar apoi chiar am terminat. Te face fericită?
   - Mă face, şi asta e un mare şoc pentru mine. Şi mă face să mă gândesc dincolo de moment sau cel puţin mă ajută. Prea mă obişnuisem să trăiesc doar clipa. îmi place să mă gândesc şi la mâine acum.
   - Atunci aş putea să încep să-i spun Xander. Dar ce fel de nume mai e şi ăsta?
   - Serios, Mason Jar?
   - Taci din gură, zise el şi se ridică de la masă, să o ajute să strângă.

   El aşteptă până la două dimineaţa ca să pornească pe drumurile tăcute spre pădurea din apropierea promontoriului. Parcă în curbă.
   Poate că aveau patrule şi la ora asta, căutând pe cineva ca el. Dar judecând după experienţa lui considerabilă, era prea devreme în joc pentru aşa ceva, mai ales dacă aveai în vedere orăşelul amărât şi poliţia de doi bani.
   Iar asta nu va dura mult.
   O învelise într-o foaie standard de plastic. După mai multe încercări, constatase în timp că această metodă funcţiona cel mai bine.
   Trebui să se opintească un pic ca să o pună pe umăr - după metoda pompierilor. Era destul de mândru de faptul că era mai puternic decât arăta, dar ea era oricum mai grea decât prefera el. În ansamblu, fusese o dezamăgire. Niciun pic de energie în ea sau dorinţă de a lupta, cel puţin nu după primele ore. Pur şi simplu nu mai era distractiv, dacă ele nu încercau să ţipe sau să implore, când încetau să mai lupte şi se degradase atât de repede încât aproape că o omorâse din pură plictiseală.
   Prea aducea cu târfa aia slabă pe care o răpise în acel Kansas uitat de lume, atunci când n-o putuse lua pe cea pe care şi-o alesese.
   Sau grăsana aia din Louisville. Sau...
   Nu avea rost să se gândească la greşelile trecutului, se asigură el în timp ce sălta greutatea ei pe umăr şi folosi lanterna de pe şapcă ca să-şi lumineze drumul. Trebuia doar să înceteze să le mai repete, să-şi aducă aminte de faptul că răbdarea era o virtute.
   Cercetase deja terenul, folosind fotografiile de pe pagina de internet a lui Naomi drept ghid şi depuse recunoscător cadavrul Donnei între potecă şi un trunchi-mamă. Cu mişcări exersate, el o scoase din folia de plastic, pe care o studie în timp ce o împacheta ca să o ia cu el.
   Nu avea rost să o irosească.
   Îşi scoase telefonul, porni aparatul foto şi făcu ultimele fotografii-suvenir cu Donna Lanier. Apoi se îndepărtă fără să mai irosească vreun gând pentru femeia pe care o ucisese. Ea ţinea de trecut, iar el trebuia să se orienteze spre viitor.
   Înaintă cu maşina pe drum suficient cât să vadă casa de pe promontoriu, întinzându-şi silueta spre cerul plin de stele.
   „Somn uşor, Naomi“, se gândi el. „Odihneşte-te, căci ne vom vedea curând şi ne vom distra.”

Capitolul 24

       O pereche tânără din Spokane, cu un copil într-un rucsac în spinare, descoperi cadavrul într-o excursie prin natură în după-amiaza strălucitoare de luni.
   În decurs de câteva minute, Sam Winston se afla lângă corpul femeii pe care o cunoştea de trei decenii şi pe care o plăcuse în fiecare zi.
   Câteva minute mai târziu apăru şi Mason prin pădure şi i se alătură.
   - Am sperat că nu va sfârşi aşa.
   - Îmi pare îngrozitor de rău pentru pierderea ta, şefule.
   -E pierderea tuturor. Ei bine...
   Hotărât să facă tot ce mai putea pentru ea, Sam îşi trecu mâna peste faţă şi încercă să-şi revină.
   - A fost legată şi i s-a pus căluş, goală, la fel ca Marla. Rănile sunt mai rele - a tăiat-o şi a bătut-o mult mai grav.
   -S-ar putea să fie într-o fază agravantă. Sau... s-ar putea să fie frustrarea că ea nu a fost prima lui alegere.
   - A şters orice fel de urme de paşi... se poate vedea unde a răscolit ţărâna, stratul de ace de pin. Aşa că e prevăzător. A trebuit s-o aducă până aici, cel mai probabil dinspre drum - pe potecă. Are cam 70 de kilograme, aşa că individul trebuie să fie destul de puternic.
   Atent să nu atingă sau să deranjeze ceva, Mason se lăsă pe vine, studie rănile, poziţia corpului.
   - Poziţia nu e aranjată, nu a făcut nicio încercare să o acopere sau s-o îngroape. Nu are remuşcări. Nimic simbolic. Pur şi simplu a terminat cu ea şi i-a aruncat corpul aici şi a plecat.
   - Ea nu însemna nimic pentru el.
   - Nu. Prima victimă, ea a fost aşezată diferit - cu felul în care braţele erau întinse. Şi i-a lăsat pantofii. Ea a fost mai importantă - poate un surogat. Mai tânără, blondă, atractivă, zveltă.
   - Aşa cum ar fi fost Maxie.
   - Da. Nu suntem departe de casa surorii mele. Traseul acesta e popular?
   - Este destul de folosit, da. Un pic mai la vest, spre parc şi în parc întâlneşti mai mulţi excursionişti, dar şi zona asta are vizitatori destul de regulat. A vrut să fie găsită, şi direct.
   - Sunt de acord. Te deranjează dacă fac nişte fotografii?
   - Dă-i înainte. O să facem şi noi - am vrut doar să fiu un minut alături de ea înainte.
   Iar Sam trebui să admită că îi era greu să reziste impulsului de-a o acoperi.
   - Adjunctul meu care aşteaptă pe drum, probabil că l-ai văzut, le ia declaraţii soţilor care au găsit-o. Au un bebeluş de trei luni cu ei. Prima lor vacanţă în familie.
   Sam oftă.
   - N-o s-o uite cu siguranţă.
   Se uită spre pădure, spre verdele care se întuneca pe măsură ce primăvara aluneca în vară.
   - O să împrejmuim zona, să ne facem treaba şi ce putem. Şi după ce facem ce terminăm aici, o să mă duc să vorbesc cu sora şi cu fiica ei.
   - Vrei să merg cu tine când le dai vestea?
   - Apreciez oferta, dar ele mă cunosc. O să fie un pic mai uşor, atât cât poate să fie, dacă află de la cineva pe care îl cunosc.

      Naomi înţelegea procedura care venea odată cu moartea, iar prin crimă această procedură devenea oficială. Dar nu va lăsa ca Xander să afle despre prietena lui prin intermediul unei proceduri.
   Ea nu-1 văzu prin deschiderea principală de la atelierul auto, aşa că intră şi văzu un angajat al lui punând fise în aparatul cu sucuri.
   - Xander e pe aici?
   - Da, sigur. în spate, în atelierul de maşini - direct în spate, spre dreapta. Nu poţi să-l ratezi.
   - Mulţumesc.
   Ea îşi croi drum şi găsi ce nu putea rata.
   El şedea pe un taburet în spatele unui motor pus pe un suport, cu o cheie în mâinile mânjite cu ulei.
   - Rulmenţii sunt duşi naibii, la fel şi arborele cotit.
   Mai scoase încă o piesă, se încruntă la ea şi o aruncă într-o tavă de plastic cu o bufnitură dispreţuitoare.
   - Se miră de ce-i bate tija.
   - Xander!
   Ea vorbi încet, dar el îi auzi vocea peste zăngăneli, bubuituri, muzică. Şi de îndată ce îi văzu faţa, pe chipul lui se aşternu tristeţea.
   - Ah, la naiba!
   - Îmi pare rău. Îmi pare aşa de rău.
   Naomi porni spre el cu braţele întinse, dar el se dădu înapoi de pe scaun şi se ridică.
   - Nu. Sunt plin de unsoare.
   - Nu contează.
   - Contează.
   Cu mişcări tăioase şi furioase, el înşfăcă o cârpă şi îşi frecă antebraţele, mâinile. O aruncă din nou jos şi se duse la o chiuvetă mică, fixată pe perete, care văzuse şi vremuri mai bune. Cu spatele spre ea, îşi turnă un fel de pudră în palme şi se frecă cu o perie.
   - Unde au găsit-o?
   - Nu sunt sigură, îmi pare rău. Ştiu doar că şeful poliţiei l-a sunat pe Mason acum o jumătate de oră şi l-a anunţat că au găsit-o. Într-o zonă împădurită, asta e tot ce a spus. Se grăbea să ajungă acolo. N-am vrut să auzi... să auzi din întâmplare.
   El dădu din cap, continuând să se frece pe mâini.
   - Am ştiut de aseară. Dacă nu au găsit-o până aseară... dar, pe de altă parte, trebuie să speri până în ultima clipă.
   El începu să se frece şi pe antebraţe, apoi porni apa.
   - Trebuie să-i spun lui Loo. Fără nicio procedură. Şi la naiba cu toate!
   - Vrei să vin cu tine?
   - Nu de data asta.
   El smulse nişte şerveţele de hârtie de pe un suport fixat în perete, se uscă, apoi le aruncă într-un coş de gunoi cu gură largă.
   - Trebuie să anunţe rudele. Nu ştiu cât trebuie să treacă înainte să o poată face.
   - Loo n-o să vorbească cu nimeni. N-o să pericliteze investigaţia.
   - Îmi pare atât de rău, Xander. Îmi doresc să pot face ceva.
   - Ai făcut deja. Ai venit să-mi spui mie.
   Când păşi din nou spre Xander, el se uită la mâinile lui.
   - Sunt suficient de curate, zise Naomi şi se apropie.
   - Cred că sunt, într-adevăr.
   El o apucă, o strânse şi o ţinu în tăcere, în timp ce ziua de lucru bubuia în jurul lor.
   - Stai cu Loo cât e nevoie, cât are nevoie. Dar îmi dai de veste dacă rămâi în oraş?
   - O să vin, dar nu ştiu încă la ce oră. Dacă echipa lui Kevin pleacă înainte să ajung acolo, înainte ca fratele tău să se întoarcă, stai în casă. Se îndepărtă. Stai în casă şi încuie tot. Spune-mi că o s-o faci.
   - O s-o fac. Nu te preocupa de mine, ai doar grijă de Loo.
   - Aşa o să fac. Va trebui să mai rezolv nişte lucruri aici, să îmi ţină cineva locul, apoi o să fac asta.
   Când Naomi ajunse acasă, se închise în biroul ei temporar, ca să nu trebuiască să stea de vorbă cu Kevin sau cu vreun membru al echipei, ca ei să nu-şi dea seama că ştia.
   Timpul se târa, iar ea încerca să se afunde în muncă. Se simţea prizonieră, neliniştită, aşa că renunţă şi scoase câinele în curtea îngustă din spate, încântându-1 cu o sesiune de adu mingea. Îl văzu pe Kevin coborând treptele de la verandă şi, după expresia de pe chipul lui, ghici că vestea se răspândise.
   - M-a sunat Xander. Ah, a spus că o să ajungă cam într-o oră şi, uite, Naomi, o să rămân până ajunge el sau fratele tău. O să stau în afurisita de camionetă dacă tu...
   Ea acţionă din instinct şi urcă scara să-l îmbrăţişeze.
   - Ce naiba se întâmplă? Jenny are nişte vecini şi pe copiii lor în vizită, aşa că nu trebuie să-mi fac griji că e singură. Nu a trebuit niciodată să ne facem griji. Donna... Doamne... Donna, dintre toţi oamenii! Nu reuşesc să-mi revin.
   - Ştiu, ştiu.
   - El a zis că Loo e destul de calmă acum şi se duce la Donna acasă. Sora, fiica Donnei şi restul familiei cred că sunt acolo. A trebuit s-o pună să jure că îl va ruga pe soţul surorii să o conducă acasă şi să se asigure că a intrat în casă şi a încuiat. Nu a trebuit niciodată să ne gândim la aşa ceva. Aici a fost mereu un mediu sigur. Copiii mei se pot plimba prin cartier fără să trebuiască să ne facem griji.
   - O să mă duc în casă, zise ea şi se dădu înapoi. O să mă duc în casă şi o să încui uşile. Trebuie să te duci acasă, trebuie să fii cu familia.
   Chipul lui se înăspri.
   - Rămân. Rămân până când se întoarce Xander. Jenny e cu o mulţime de oameni.
   - Atunci hai să urcăm, să ne aşezăm.
   - El a zis că e ca la Marla.
   Acum asprimea se transformă în tristeţe.
   - Zvonurile au început să circule.
   Cu câinele poziţionat între ei, porniră să intre în casă.
   - Şi într-o vineri noapte, pe deasupra, la fel ca la Marla.
   - A abandonat-o cam pe acolo.
   -Acolo...
   Naomi se cutremură când el arătă spre pădurea pe care o socotea ca fiind a ei.
   - La vest de promontoriu. Nu mai poţi să ieşi să umbli pe acolo, Naomi.
   El o apucă de mână ca un prieten, că un frate.
   - Nu mai poţi să faci asta. Nu până nu îl prind.
   - N-o să ies, nu te îngrijora. Stai jos.
   În pădurea ei, se gândi. La piciorul promontoriul ei şi în pădurea ei. Pentru că era izolată, îşi spuse. Pentru că putea să se strecoare prin întuneric fără să fie văzut. Asta era tot, chiar dacă era destul de grav şi aşa.
   Ea se aşeză pe scaun alături de el.
   - Studioul tău e aproape gata, îi spuse Kevin şi o luă prin surprindere. Poimâine, răspoimâine cel târziu, poţi să te instalezi.
   Vorbeau despre altceva, îşi dădu ea seama, despre orice altceva, în afară de inimaginabil.
   - Abia aştept.
   - O să îţi mutăm biroul şi echipamentul acolo. Iar în două săptămâni o să fim plecaţi. În fine, trei. Ar trebui să fim plecaţi în trei săptămâni.
   - Ai adus casa înapoi la viaţă, Kevin.
   - Aşa am făcut, zise el înainte ca Tag să sară în sus şi să alerge jos de pe verandă.
   - Xander, îi spuse Naomi. Pur şi simplu ştie - recunoaşte sunetul motocicletei, cred. Nu mai latră atunci când e Xander.
   - E nebun după tine, să ştii - Xander. La fel şi câinele, dar mă refer la Xander, care mi-ar trage un şut în fund pentru că vorbesc despre asta, dar am nevoie de ceva bun care să echilibreze lucrurile. Nu l-am mai văzut niciodată înnebunit după nimeni.
   - Chiar după nimeni?
   Scuturând din cap, Kevin zâmbi un pic.
   - Tu eşti prima.
   Ea se ridică şi se duse să-l întâmpine pe Xander, care urca scările împreună cu câinele.
   - Mulţumesc.
   - Cum se simte Loo? întrebă ea.
   - A lovit-o rău. Foarte rău.
   El arăta epuizat şi răsuflă din greu.
   - Dar a reuşit să se adune şi a vorbit cu fata Donnei. Ai veşti de la fratele tău?
   - Nu, şi a trebuit să mă abţin, pentru că aş fi vrut să-i trimit de mai multe ori mesaje. O să ne spună ce poate, când o să poată.
   - Îmi spuneţi şi mie dacă e ceva? întrebă Kevin şi se ridică. Am impresia că, dacă ştii măcar ceva, totul începe să capete mai mult sens. O să plec acum acasă. Ai grijă de fata asta, Xan.
   - Asta şi am de gând. Acelaşi lucru să faci cu Jenny.
   El se aşeză după plecarea lui Kevin.
  - Fiica ei - tu nu o cunoşti - e disperată. Nu puteam să ajut cu nimic acolo, aşa că m-am retras. Ea şi Loo se consolează reciproc.
   - Kevin a spus că a fost găsită în pădure - cam pe acolo.
   Încruntat, Xander aprobă din cap.
   - Undeva în zona aia şi al naibii de aproape de aici. La fel ca Marla.
   - Probabil din acelaşi motiv. E în afara oraşului, nu prea sunt case în jur, nici prea mult trafic pe drum sau pe apă, depinde de unde vii.
   - Probabil că asta e. Dar dacă ce spune Mason are greutate, iar dacă Maxie era ţinta lui de fapt, individul are o preferinţă. Nu? Tânără, blondă, atractivă, zveltă. La fel eşti şi tu.
   - Pot doar să-ţi promit că ştiu mai bine decât oricare altă tânără blondă din acest oraş cum să am grijă de mine. Pot să-ţi promit, Xander, să nu îmi asum riscuri inutile şi să iau măsuri de precauţie rezonabile. Mai spun şi că ambele femei pe care le-a omorât locuiau sau lucrau în oraş. Probabil că le-a urmărit ca să le afle obiceiurile. Eu nu am obiceiuri, o rutină - plus că ai destule pe cap şi fără să-ţi faci griji pentru mine.
   - Nimic din ce mă frământă nu e mai important decât tine.
   Xander se întoarse la ea şi o lăsă fără suflare cu o privire lungă, hotărâtă. Şi din nou câinele alergă de pe verandă, de data asta slobozind şi un lătrat.
   - E probabil Mason, zise ea punând o mână pe braţul încordat al lui Xander. Ticălosul ăsta răpeşte femeile în întuneric şi pariez că din spate, ca un laş. Nu se apropie de ele din faţă în plină zi.
   - Ai dreptate. Sunt doar agitat.
   El se relaxă un pic, când Mason ocoli casa împreună cu Tag.
   - Trebuie să dau două telefoane. O să cobor când termin şi vă spun ce pot să vă spun. Xander, îmi pare rău pentru prietena ta.
   - Da, tuturor ne pare.
   - O să văd ce pot să încropesc pentru cină, îi spuse ea lui Xander.
   - O să comand pizza sau altceva. Nu trebuie să găteşti.
   - Sunt şi eu agitată. Gătitul ajută.
   - Te-ai gândit să cumperi un grătar? Ştiu să fac grătare, să ştii - fripturi, fleici, chiar şi peşte.
   El ridică din umeri când ea se opri în uşă.
   - Ţi-aş mai da o mână de ajutor cu mesele din când în când.
   - De fapt, m-am uitat pe internet la grătare.
   - Nu poţi să cumperi un grătar online.
   Sincer oripilat, el se holbă la ea cu o uşoară milă în privire.
   - Trebuie să vezi cum arată şi...
   - Să-l mângâi? se interesă ea cu un zâmbet larg. Să vorbeşti cu el.
   Mila oripilată se transformă brusc într-un dispreţ rece care o amuza.
   - Trebuie să-l vezi, repetă el.
   Ea începu să fredoneze, apoi se duse să verifice proviziile şi nA încropească un meniu. Câteva minute mai târziu, el intră şi se aşeză în dreptul hiatului din bucătărie.
   - O să cumpăr eu grătarul.
   - Ce?
   - Am zis că o să cumpăr eu grătarul.
   „Să sotez nişte piept de puf, se gândi ea. „Usturoi, ierburi, vin,"
   Distrasă, se întoarse spre el.
   - Grătarul? Fii serios, Xander.
   - Grătarele sunt lucruri serioase.
   Acum ea nu mai râdea.
   - Eu n-aş spune niciodată că o ustensilă de gătit sau un aparat de gătit nu e serioasă, de asta am şi făcut cercetări pe internet şi am ales unele şi le-am eliminat pe altele.
   - Ai mai cumpărat vreodată un grătar?
   - Nu, dar...
   - O să mă ocup eu.
   Ea îşi dădu seama că el gândea, simţea şi altceva în afară de tristeţe. Aşa că mai insistă.
   - Nu ştii ce proprietăţi vreau să aibă, nici marca sau dimensiunile.
   - O să mâncăm pui, orez, legume amestecate, decise ea.
   - Nu cumperi un grătar online la fel cum nu cumperi nici o maşină online.
   Pentru că se simţea mai bine, ea îl mai înţepă o dată.
   - Tu ai cumpărat vreodată un grătar?
   - Kevin a cumpărat, de două ori, şi eu l-am însoţit. E acelaşi lucru.
   Ea începu să asambleze ingredientele.
   - Ei bine, mai e timp destul să ne hotărâm până la vară.
   - Ei, aici faci prima greşeală - de fapt a doua, pentru că prima e treaba cu online-ul. Dacă iei grătarul potrivit, poţi să-l foloseşti tot anul, mai ales când îl poţi instala chiar lângă bucătărie, aşa ca aici.
   Ea scoase o oală pentru orez, o puse pe plită, apoi înconjură blatul ca să stea faţă în faţă cu el, în timp ce zdrobea usturoiul.
   - Habar n-aveam că eşti atât de serios în privinţa grătarelor de exterior. Ce chestii mai învaţă omul!
   - O să cumpăr eu grătarul.
   O să mai discute asta.
   - Ştii să cureţi morcovi?
   El se încruntă şi luă încet o înghiţitură de bere.
   - Probabil.
   Ea scoase morcovii din frigider, luă un decojitor şi le împinse spre el pe blat.
   - Bine. Curăţă, te rog!!
   - Am crezut că îi răzuieşti cu un cuţit.
   Fu rândul ei să se uite cu milă la el.
   - Sigur, dacă vrei să lucrezi toată ziua şi să faci mizerie. Aici doar...
   Ea luă un morcov, decojitorul şi îi arătă.
   - OK, OK, am priceput.
   Mason se întoarse la timp ca să-l vadă pe Xander cu un morman de coji de morcov în faţă şi încruntându-se la cel pe care îl curăţa în acel moment. Iar sora lui era lângă plită şi sota usturoiul.
   Destul de domestică atmosfera, se gândi el. Poate că Xander pălea nelalocul lui acolo, dar per total, atmosfera era domestică.
   - Mason, îţi aminteşti cum să desfaci o conopidă?
   - Ăăă...
   - Sigur că îţi aminteşti.
   Ea îi întinse un cuţit şi puse conopida pe un fund de lemn.
   - Nici măcar nu-mi place conopida, zise el şi se aşeză, îmbrăcat acum confortabil, într-un tricou Harvard Crimson şi blugi, luând cuţitul.
   - Ba îţi place când e acoperită de unt şi ierburi. E drăguţ, făcu ea, să am ajutoare.
   - E ca acasă.
   Mason tăie trunchiul gros, apoi prin mijloc de jos în sus şi desfăcu conopida în două.
   - La New York, doar că tu eşti bucătarul principal, şi nu Harry.
   - Când o să ajungă aici, voi abdica, însă doar după ce o să mă lase să mă dau mare. Asta îmi mai oferă două săptămâni să pregătesc un meniu impresionant, să aranjez camerele de oaspeţi şi să sper că Jenny o să aibă timp să refacă scaunele acelea de sufragerie, zise Naomi şi puse puiul în tigaie, unde acesta sfârâi într-un mod foarte satisfăcător.
   - O să încerc să fiu pe aici. Aş putea să lucrez temporar din biroul din Seattle.
   După o tăcere mai lungă, Mason puse cuţitul deoparte şi-şi ridică vinul.
   - OK. O să vă pun la curent, cât pot. Medicul legist o să stabilească exact, dar după examinarea locului şi probele adunate, e limpede că Donna Lanier a fost răpită şi ucisă de acelaşi necunoscut ca Marla Roth. Nu trebuie să ştiţi detaliile, adăugă el şi luă iar cuţitul în mână. Convingerea mea, pe care o împărtăşeşte şi şeful poliţiei, Winston, e că Lanier nu a fost prima lui opţiune. Ea a fost pur şi simplu acolo. La fel ca la prima victimă, şi ea a fost ţinută şi ucisă în alt loc, apoi transportată şi abandonată undeva unde avea să fie găsită repede. El vrea ca noi să ştim că el e aici, că vânează. E arogant, îi place să fie în centrul atenţiei şi savurează teama pe care o provoacă. E inteligent, organizat, are experienţă.
   - Adică vrei să spui că a mai făcut asta şi înainte? replică Naomi. Asta vrei să spui, că are experienţă?
   - Da. Nu prea are cum să fie o coincidenţă faptul că a răpit amân două victimele vineri noaptea şi le-a ţinut până duminică. Putem să speculăm că are weekendurile libere sau că în weekend se bucură de izolarea de care are nevoie.
   - Încă mai crezi că locuieşte aici, zise Xander în timp ce termina de curăţat ultimul morcov, aşteptând un răspuns.
   - Nu pot să elimin pe cineva care locuieşte în oraş, lucrează în oraş sau care lucrează sau locuieşte în zonă.
   - De ce? vru să ştie Xander. Nu am avut aici în zonă niciodată violatori sau criminali.
   - S-ar putea să nu fi acţionat acasă până acum. Poate că până acum a răpit vreo persoană aflată în trecere, vreun excursionist şi să fi îngropat sau ascuns cadavrul. Se poate să fi obţinut recent, prin cumpărare, moştenire, divorţ, un loc pe care să-l poată folosi ca să acţioneze. Până acum cele mai multe locuinţe închiriate au fost verificate şi eliminate. Mai verificăm lucrătorii sezonieri, chiriaşii, rezidenţii noi, turiştii care au fost în zonă de când a fost răpită prima victimă. O să continui să fac cercetări şi să analizez crime. O să găsesc un tipar, o să descopăr mai multe lucruri, vom avea resursele complete ale FBI la dispoziţie. Am rugat o cunoştinţă pe care o am la biroul de analiză comportamentală să verifice fişiere, să verifice profilul făcut de mine, să vadă dacă sunt pe pista corectă sau dacă mă înşel. Dar fie că necunoscutul locuieşte şi lucrează în zonă, fie doar s-a întâmplat să vină prin partea locului, cu siguranţă încă mai e aici. Nu i-a mers suficient de bine încât să plece mai departe.
   - Naomi e genul lui.
   - Xander!
   Enervată, Naomi întoarse puiul în tigaie.
   - Da, aşa e. Cred că are preferinţe, iar Naomi se potriveşte cu preferinţele lui. Am încredere în ea că va lua precauţiile necesare.
   - Am zis că o s-o fac.
   - Te iubesc, Naomi.
   Ea oftă din rărunchi.
   - Şi eu te iubesc, Mason.
   - Aşa că, chiar dacă eşti deşteaptă, atentă şi ştii cum să te aperi, tot o să îmi fac griji pentru tine.
   - Iar eu îmi fac griji pentru tine, agent special Carson. Mai ales de când ştiu că nu poţi să iei şi tu ceea ce noi, civilii, considerăm precauţii rezonabile.
   - Ai putea să-ţi petreci vreo două săptămâni în Seattle, sugeră Xander. Să stai cu fratele tău acolo, mai faci nişte cumpărături, lucrezi. Le va da ocazia să facă parchetul din casă.
   - În primul rând, eu şi Kevin avem un program, iar parchetul rămâne la sfârşit. în al doilea rând, şi toate celelalte numere după aia, nu plec de aici să mă refugiez la Seattle pentru ca fratele meu mai mic să aibă grijă de mine.
   - Eşti doar cu 2 ani mai mare, obiectă Mason. Asta nu mă face fratele tău mai mic. N-o să vrea să meargă, adăugă el pentru Xander. Am purtat aceeaşi conversaţie cu ea în gând mai devreme şi m-am lovit mereu de acelaşi zid. Dar asta s-ar putea să vă facă să vă simţiţi mai bine. I-ai spus despre hoţ, Naomi?
   - Nu m-am mai gândit la asta de ani întregi.
   Naomi luă vinul, turnă puţin în tigaie, apoi acoperi totul cu un capac şi dădu focul mai încet.
   - Ce hoţ?
   - La New York. Naomi era în vacanţa de vară de la colegiu şi lucra la restaurant. A decis să se întoarcă într-o seară pe jos acasă.
   - Era o seară frumoasă, adăugă ea.
   - Aşa s-a gândit şi hoţul. În fine, tipul ăsta se apropie de ea - cu un cuţit - şi îi cere banii, ceasul, cerceii, telefonul.
   - I le-aş fi dat pe toate, aşa cum ne-au spus unchii de un milion de ori.
   - Poate că da, ridică Mason din umeri. Dar ticălosul s-a gândit că era o femeie lipsită de apărare şi speriată. Şi drăguţă. Aşa că a încercat ceva.
   - Şi a rânjit, declară Naomi, amintindu-şi acum, ba chiar a mai şi râs batjocoritor.
   - L-a lovit la coaie, i-a spart nasul şi i-a dislocat umărul, a sunat la urgenţe. Când au ajuns poliţiştii, tipul încă era pe jos, gemând.
   - N-ar fi trebuit să pună mâna pe sânul meu. N-ar fi trebuit să mă atingă.
   - I-ai spart nasul.
   Absolut fascinat, Xander îi studie mâinile subţiri şi de-a dreptul elegante.
   - Îţi place să spargi nasuri!
   - Nasul e o ţintă rapidă şi fiabilă - atac şi defensivă. Al tău îmi place.
   Naomi adună morcovii, conopida, broccoli pe care îl pregătise ea într-o strecurătoare mare şi le duse la chiuvetă să le spele.
   - Aşa că să nu mă înfurii.
   - Dă-mi doar de ştire dacă nu eşti în dispoziţia ca eu să încerc ceva.
  Ea râse şi aduse morcovii înapoi ca să-i taie pentru prepararea la aburi.
   - Vei fi primul care află. Aţi curăţat excelent conopida şi morcovii. Sunteţi amândoi eliberaţi de îndatoriri, dacă vreţi să scoateţi câinele afară sau mai ştiu eu ce altceva. Aveţi cam 30 de minute.
   - Ai venit cu motocicleta? îl întrebă Mason pe Xander.
   - Da.
   - Nu m-ar deranja să mă uit la ea.
   - Sigur.
   Xander deschise drumul prin spate şi în jurul casei.
   - Doar să ştii că mâine-dimineaţă vin grădinarii. Devreme.
   - Defineşte devreme.
   - Pe la şapte. Poate un pic mai devreme.
   - La fel de devreme sau mai devreme decât echipa bocănitoare din interior. Mă rog. Voiam să spun că nu m-ar deranja să lucrez din Seattle şi să vin aici doar de două ori pe săptămână, pentru că tu ai grijă de ea. Şi nu voiam să spun asta ca să mă audă ea.
   - M-am prins. Mă simt mai confortabil ştiind că poate să-i disloce ticălosului umărul. Dar chiar şi aşa...
   - Da, chiar şi aşa. Nu ştiu absolut nimic despre motociclete, făcu Mason şi îşi înclină capul să o studieze. Doar că arată impresionant.
   - OK.
   - Ambele femei au fost răpite din oraş, aşa că trebuie să iau în considerare faptul că deocamdată acolo e terenul lui de vânătoare. Dar Naomi e genul lui, iar ea face cumpărături, merge la bancă şi are afaceri în oraş. Ea e genul pe care îl caută.
   - M-am prins şi eu de asta. O să fiu aici în fiecare seară. Vineri seară cântăm la Loo. O să mă asigur că vine şi mă asigur că Jenny şi Kevin vor sta cu ea până închidem.
   - Pot să vin şi eu. Voi fi acolo. Ea va fi prevăzătoare, dar cred că tipul ăsta acţionează rapid, îşi răpeşte victimele rapid.
   În timp ce vorbea, Mason cerceta casa, căutând slăbiciuni ale sistemului de securitate.
   - Nu există răni defensive pe nici una din victime. Nu au avut ocazia să reacţioneze. Oricine poate fi luat prin suprindere, chiar dacă sunt prevăzători, chiar dacă au studiat artele marţiale şi autoapărarea, aşa că va trebui să accepte că o vreme nu va mai putea petrece la fel de mult timp singură, pe cât i-ar plăcea.
   - Se descurcă destul de bine cu oameni prin preajmă.
   - Pariez că mai bine decât şi-a imaginat chiar ea că ar putea s-o facă. Nu ştie că eşti îndrăgostit de ea.
   Xander nu răspunse, dar îi susţinu lui Mason privirea hotărâtă.
   - Abordez subiectul, pentru că ea e cea mai importantă persoană din viaţa mea. Am trecut amândoi printr-un coşmar şi din aşa ceva nu te eliberezi niciodată complet, tocmai pentru că el se află într-o celulă în Virginia de Vest. Mama noastră nu a fost suficient de puternică încât să trăiască pe marginea coşmarului. Naomi a descoperit-o, se întorsese de la şcoală în pauza de masă să ia ceva şi a găsit-o deja rece.
   - Ştiu, cel puţin o parte din poveste. Am făcut cercetări după ce mi-am dat seama despre Bowes. Şi am găsit articolul pe care l-a scris atunci pentru New York Times. Nu am vrut să ating un punct sensibil din greşeală, aşa că am citit ce am putut găsi. Îmi pare rău pentru mama ta.
   - I-a mai dat încă o lovitură lui Naomi. Eu? Sigur că am trăit şi eu cu asta, dar nu eu sunt cel care am văzut direct ce făcuse tatăl nostru. Nu sunt eu cel care a ajutat la scoaterea unei victime dintr-o gaură în pământ şi aproape să o car prin pădure. Nu sunt eu cel care a venit acasă să-mi găsesc mama moartă. Naomi nu are grade de separare. Şi s-ar putea să nege, ba chiar va nega asta, dar o parte din ea nu se consideră demnă de a fi iubită.
   - Aici se înşală.
   - Da, aşa e. Am fost la consiliere, am avut unchii care ne-au ajutat, dar nimeni altcineva nu are imaginea a ceea ce au făcut părinţii noştri, altora, nouă, aşa cum le are ea în minte. Aşa că o parte din ea crede că nu e în stare să iubească pe altcineva, în afară de mine şi de unchi, şi că nu merită să fie iubită.
  - Ei bine, ridică Xander din umeri, va trebui să se obişnuiască cu situaţia.
   Simplitatea acestei afirmaţii degajate îi smulse lui Mason un zâmbet.
   - Eşti benefic pentru ea. Asta m-a iritat la început când am ajuns aici şi am observat asta. Dar am depăşit momentul.
   - M-ai verificat şi pe mine?
   - O, da, de la bun început!
   - M-ai fi dezamăgit dacă nu o făceai. N-o să-i fac niciodată rău. Asta e o prostie, zise Xander imediat. De ce spun oamenii aşa ceva? Sigur că o să ajung să-i fac rău. Oricine face sau spune ceva stupid sau meschin, sau se poartă ca un ticălos uneori va sfârşi prin a răni pe cineva. Ce vreau să spun e că...
   - Ştiu ce vrei să spui şi te cred. Aşa că, suntem în regulă?
   - Da, suntem în regulă.
   Mason îi întinse mâna şi Xander o acceptă.
   Apoi el se uită din nou la motocicletă.
   - Ce-ar fi să mă laşi să o conduc?
   Xander analiză posibilitatea şi se legănă pe călcâie.
   - Ai mai fost vreodată pe o motocicletă... adică să o conduci?
   - Nu, dar sunt agent FBI. Ar trebui să ştiu cum să conduc o motocicletă. Nu? Dacă la urmărirea unui criminal, trebuie să sar pe o motocicletă şi, din cauza lipsei de experienţă şi de cunoştinţe tehnice, respectivul criminal scapă nepedepsit? Niciunul din noi nu s-ar simţi bine.
   Amuzat, Xander desfăcu casca.
   - OK.
   - Pe bune? Chiar vorbeşti serios?
   Şi radiind ca un puşti în dimineaţa de Crăciun, Mason luă casca.
   - Sigur. Dacă o strici, plăteşti pentru reparaţii. Dacă ajungi la urgenţă, o să se răcească mâncarea. Pot să trăiesc cu asta.
   - N-am permis de motocicletă.
   - Eşti de la FBI.
   - La naiba, chiar sunt!
   Încântat, Mason îşi petrecu un picior pe partea cealaltă şi se aşeză.
   - Acum ce naiba fac?
   Curând, atrasă de motorul turat şi de strigătele de război ale lui Mason, Naomi ieşi pe uşa din faţă.
   - Acela e... Mason pe motocicleta ta?
   - Da.
   Xander şedea pe trepte împreună cu Tag.
   - Când a învăţat să conducă o motocicletă?
   - În principiu acum.
   - O, Doamne Sfinte! Dă-1 jos până nu se răneşte.
   - E bine, mami.
   - Ei bine, dă-1 jos pentru că e gata masa, pufni ea.
   - S-a făcut.
   Mason se ridică în timp ce Naomi se întoarse în casă şi decise că era mai bine pentru toată lumea dacă aştepta până când ea era cu spatele ca să se ridice pe o roată.
   Fratele ei învăţa repede.

Capitolul 25

         Casa lui Naomi era plină de oameni şi de unelte şi aparate gălăgioase. Acum şi curtea ei din faţă era plină de oameni şi de unelte şi aparate gălăgioase.
   Nu putea să-l sfideze pe fratele ei, la fel şi gândirea normală a ei şi a lui Xander şi să pornească la plimbare prin pădure sau de-a lungul malului în căutarea liniştii. Timp de două ore se strădui să valorifice situaţia cât mai bine făcând fotografii cu ce era în esenţă o demolare - la fel ca la interior în timp ce Lelo dezrădăcina cu un tractor masiv de care ataşase lanţuri, tufe bătrâne şi lemnoase, precum şi rădăcini urâte pe care ea se dezvăţase să le mai observe.
   Sunetul maşinii de mărunţit lemn, al drujbelor, al camioanelor se alătura celui al pistoalelor de cuie şi fierăstraielor.
   Tag savura fiecare minut.
   La un moment dat Naomi se refugie în interior, îşi puse căştile în urechi şi acoperi sunetele aproape complet cu muzică. Când simţi o mână pe umăr, aproape că sări de pe scaun.
   - Iartă-mă, se scuză Mason.
   -Doamne! Nu ştiam că te-ai întors.
   - N-ai fi auzit nici măcar un avion cu gălăgia asta - plus Lady Gaga, care-ţi urla în urechi.
   - Lady Gaga şi alţii mă ajută să suport restul, zise ea, dar îşi scoase căştile şi opri play-listul. Au făcut... autopsia?
   - Da. Nu pot să-ţi spun prea multe. Nu mai mâncase şi nu mai băuse nimic cam de vineri seară de pe la ora nouă. Asta se aseamănă cu cazul Marlei. Acelaşi tip de lamă a fost folosit la amândouă. Fără amprente sau ADN, fără păr altul decât al ei, şi asta se aseamănă. Tipul e foarte prevăzător. În fine, o să ies să lucrez pe verandă o vreme, să profit de soare. Mă duc mâine la Seattle şi - surpriză! - se anunţă ploaie.
   - Nu ştiu cum poţi să lucrezi afară cu toată gălăgia asta.
   - Cu ajutorul marii mele puteri de concentrare. Astea sunt frumoase, făcu el semn spre fotografiile de pe ecranul ei. Le-ai făcut în pădurea de la vest de aici?
   - Da. Tocmai verificam descărcările şi comenzile. Şi cred că o să fac mai multe caiete de noţiţe cu imagini din natură. Se pare că se vând bine.
   Dorindu-şi compania lui câteva minute în plus, ea începu să deruleze imaginile.
   - Asta, nu, nu, da. Şi asta. Apoi... poate asta.
   - Stai puţin. Ăsta e... Cum se numeşte?
   - E un trunchi-mamă.
   - Da, da, pentru că din acest trunchi căzut se hrănesc alte plante. Muşchi, ciuperci şi licheni.
   - Şi copacii mai tineri. îmi place cum cresc din el, felul în care - aici cel puţin - rădăcina îmbracă trunchiul-mamă.
   - E foarte frumos. Cu o mână pe umărul ei, Mason se aplecă mai mult, să studieze imaginea.
   - Când ai făcut fotografia asta?
   - O, asta e Online de câteva săptămâni. Am avut multe vizualizări, un număr decent de descărcări. M-am gândit să mai tai din ea şi ar face o imagine frumoasă de agendă, pentru varianta unui set de opt.
   - Da, îmi dau seama. În fine, mă duc să lucrez, te las să te întorci la ale tale.
   Abia se apucase din nou de treabă, când cineva o bătu iar pe umăr. Măcar de data asta nu se sperie.
   - Scuze.
   Kevin o mai bătu o dată pe umăr.
   - Voiam să te întreb dacă eşti pregătită să te mutăm în studioul tău.
   - Chiar e gata?
   - Chiar e gata şi putem să începem să lucrăm iarăşi aici mâine-dimineaţă.
   - Atunci sunt gata. Lasă-mă să închid şi să deconectez şi toate cele.
   - Putem să scoatem mai întâi materialele şi restul.
   - Am nevoie de mesele alea de lucru pe care le-am cumpărat. Sunt puse jos.
   - Le-am adus deja sus, inclusiv restul pe care le-ai marcat pentru studiou.
   -Va trebui să-i spunem lui Jenny că o să am nevoie de birou oricând va putea să-l termine.
   - O, ştie asta. O informez mereu.
   - Atunci să mă apuc de treabă.
   - Of, aproape uitasem.
   De parcă ar fi vrut să-şi repornească propria memorie, Kevin se lovi cu palma la tâmplă.
   - Lelo şi taică-su au nevoie de tine afară. O să mutăm lucrurile fără tine.
   - Foarte bine. Ea închise totul şi scoase aparatele din priză.
   Coborî pe scările din spate şi se grăbi prin casă spre partea din faţă.
   Erau întrebări despre culori, înălţimi, naturalizări, seminţe de iarbă. Ea trebui să treacă de la munca ei din studiou la cea din grădină, în timp ce răspundea, dezbătea, întreba, îşi spuse că va fi minunat să aştepte vara viitoare, cu totul aranjat şi cu liniştea înconjurând-o ca un dar de la Dumnezeu.
   Schimbând iarăşi registrul, se întoarse sus. I se păru ciudat că uşa de la studioul ei era închisă şi nici urmă de echipă pe nicăieri. Deschise uşa şi încremeni.
   Biroul pe care-1 văzuse prima oară în hambarul lui Cecil stătea strălucind cu faţa în direcţia dorită de ea, cu scaunul de piele pe care-1 cumpărase în spatele lui. Computerul ei, cutiile ei de ieşiri şi intrări, lampa ei de birou erau puse pe el, alături de o mică vază cu flori sălbatice.
   Instrumentele ei, echipamentele, materialele, toate erau aranjate aşa cum schiţase ea - iar uşa glisantă montată la debara fusese lăsată deschisă ca să arate cum erau toate organizate pe rafturi. Pereţii în nuanţa caldă de coniac ofereau fundalul perfect pentru unele dintre fotografiile ei înrămate.
   Jenny stătea cu mâinile strânse la piept, agitată, alături de un Kevin care zâmbea cu toată gura.
   - Spune-mi că-ţi place. Te rog, te rog, să-ţi placă.
   - Doamne Sfinte! Eu...
   - Rosteşte cuvintele mai întâi. Spune că-ţi place.
   - Sigur. Sigur că-mi place. Ar însemna să fiu nebună ca să nu-mi placă. Ai terminat biroul. Nu mi-ai spus.
   - Surpriză! făcu Jenny şi-şi ridică braţele în sus.
   - Este exact aşa cum mi-1 doream. E mai mult decât am avut vreodată. N-am avut niciodată un spaţiu de lucru ca ăsta. Întotdeauna am fost pe fugă. Mai mult decât uimită, se plimbă prin cameră. O! Podeaua! Podeaua e gata aici!
   - Asta a fost şmecheria, zâmbi Kevin şi mai tare. Să-ţi arătăm cum lemnul original a fost restaurat perfect. Mi-am zis, hei, hai să terminăm aici - durează mai mult, dar nu va mai trebui să muţi totul când o să facem restul parchetului. E gata.
   - Nu e chiar gata. Mai e nevoie de o canapea aici şi de o masă. Un loc confortabil pentru meditat. Şi un covor decorativ, perne, o pătură. O să găseşti ce-ţi trebuie. Dar îţi place.
   Incredibil de mişcată, Naomi îşi trecu degetele peste petalele florilor sălbatice.
   - Nu a făcut nimeni vreodată atâtea eforturi pentru mine, cu excepţia familiei.
   - Noi suntem parte din familie acum.
   Cu ochii în lacrimi, Naomi se întoarse.
   - Jenny.
   Jenny alergă spre ea şi o strânse în braţe, se legănă, ţopăi şi plânse un pic.
   - Sunt aşa de bucuroasă. Sunt aşa de bucuroasă că eşti bucuroasă.
   - Mulţumesc tare mult. Tare mult. Eşti cea mai tare.
   - Aşa e!
   Acum râzând, Naomi se trase înapoi.
   - Sunteţi amândoi!
   - Suntem! Ne-am temut că Lelo nu va fi în stare să te ţină afară suficient timp cât să apucăm noi să terminăm, dar a reuşit.
   - Deci, despre asta era vorba.
   - Suntem cei mai buni. Cei mai buni şi secretoşi. Trebuie să plec.
   - O duc înapoi acasă cu maşina.
   - Se teme chiar şi să mă lase singură în maşină. Toată lumea e aşa de revoltată... dar n-o să ne gândim la asta acum.
   Clipind, ca să-şi îndepărteze lacrimile, Jenny flutură cu mâna prin aer, ştergând parcă gândurile triste.
   - O să te aşezi în scaunul tău nou şi o să te bucuri.
   - Cu siguranţă asta am să fac. Vă mulţumesc amândurora. Tuturor.
   Rămasă singură, făcu exact ce îi spusese Jenny să facă. Se aşeză şi se bucură de tot ce era în încăpere. Apoi se ridică şi se duse să se uite la toate. Apoi, uitând de gălăgie, îşi oferi plăcerea de a lucra în propriul birou.
   Cu Tag preferând compania lui Mason şi toate instrumentele şi materialele ei exact acolo unde şi le dorea, Naomi pierdu noţiunea timpului în cel mai bun mod cu putinţă. Productivitatea şi plăcerea de a lucra într-un spaţiu aşezat şi organizat îi sugerau că sacrificase prea mult toate astea pentru a putea strânge şi pleca într-o clipă dacă simţea nevoia.
   Nimeni nu o fugărea, se gândi ea, în afară de propriile fantome şi nevroze. Venise timpul să dea toate astea deoparte, timpul să nu se mai îndoiască de faptul că trecutul rămăsese în trecut.
   Avea un cămin, iar în el va privi sosirea verii, apoi va simţi schimbarea din aer, apoi şi schimbarea luminii când toamna va picta lumea în culorile ei. Va aprinde focuri când vor sufla vânturile iernii şi va fi tot aici, când în primăvară vegetaţia se va trezi la viaţă. Avea un cămin, se gândi ea din nou în timp ce adăuga ultimele fotografii pe pagina ei de internet. Avea prieteni, prieteni foarte buni.
   Avea un bărbat pe care... Foarte bine, poate că nu era în totalitate pregătită pentru ce simţea pentru Xander, dar era pregătită să vadă ce avea să se întâmple mâine sau săptămâna următoare, sau... Poate că doar aşa putea să se pregătească în această chestiune, luând fiecare săptămână la rând.
   Dar era o îmbunătăţire impresionantă. Însă cel mai mult era pregătită să fie fericită - fericită până la capăt. Să păstreze ce avea, ce construia aici pentru ea.
   Acum venise timpul, venise de mult, se gândi ea în timp ce văzu ceasul de pe computer, să coboare şi să facă ceva de mâncare.
   O luă pe scara din spate, amintindu-şi să pună pe lista ei lămpile pentru zona asta şi, fredonând Katie Perry care îi rămăsese în minte după ce închisese muzica, aproape că dansă până în bucătărie.
   Acolo îl găsi pe Mason, cu laptopul deschis aşezat pe blat, cu hărţile desfăcute, cu cafeaua aburind lângă el şi cu câteva dosare împrăştiate printre toate astea.
   - Hei. Am crezut că lucrezi afară la soare.
   - Aveam nevoie de mai mult spaţiu.
   - Văd asta. Nu e o problemă. Am destul spaţiu pentru nişte farfale cu creveţi la care m-am gândit.
   - L-am rugat pe Xander să aducă pizza. E pe drum.
   - Oh!
   Ajunsese deja la frigider şi se întoarse.
  - E în regulă, dacă ai chef de pizza mă scuteşti de nişte muncă.
   Închise frigiderul şi-şi schimbă dispoziţia, decizând că vor putea să mănânce pe terasă.
   - Unde e câinele?
   - A vrut afară. Toată lumea a plecat.
   - Văd sau mai degrabă aud. Am lucrat mai mult decât plănuisem. Trebuie să-mi vezi studioul.
   Bucuria i se citea pe chip.
   - E terminat şi e minunat. O să-mi fac şi o cameră obscură, la subsol. Nu fotografiez prea des pe film, iar Kevin a zis că va fi uşor de făcut acolo jos. Aşa că va fi liniştit, şi nu în drum, o valorificare de spaţiu.
   Se întoarse şi constată că el o privea în tăcere.
   - Eu vorbesc aiurea, tu lucrezi. De ce să nu mă duc eu afară să te las să termini ce ai de făcut?
   - De ce să nu stai jos? Trebuie să vorbesc cu tine despre ceva.
   - Sigur. E totul în regulă? Sigur că nu e nimic în regulă, zise ea şi-şi închise ochii preţ de un minut. Am fost aşa de concentrată pe spaţiul meu, pe munca mea, încât am uitat de Marla şi de Donna. Am uitat de munca ta. Se aşeză lângă el. O vreme nu mi s-a părut real. înmormântarea Donnei e poimâine, iar Xander... E a doua înmormântare de când sunt aici. A doua înmormântare îngrozitoare.
   - Ştiu. Naomi...
   El se întrerupse când Tag sosi alergând din faţă, dansă pe loc şi alergă din nou afară.
   - Ar trebui să fie Xander cu pizza, zise ea şi dădu să se ridice.
   - Stai, te rog, jos.
   - Ai descoperit ceva, zise ea şi-l apucă strâns de braţ. Ceva cu privire la crime.
  Se răsuci pe scaun când Xander intră şi aruncă pizza pe dulapul de lângă aragaz.
   - Ce ai aflat?
   - Lasă-mă să încep aşa. Naomi, asta e fotografia pe care ai făcut-o în pădure, la vest de aici. Cu trunchiul-mamă.
   Ea se încruntă la imaginea pe care Mason o deschisese pe computer,
   - Aşa e. De ce ai descărcat-o?
   - Pentru că pe asta am făcut-o în ziua în care am descoperit cadavrul Donnei. Tăiată cu grijă, se gândi el, în timp ce trecea la ea. E acelaşi trunchi.
   - Foarte bine, da.
   - Corpul Donnei a fost abandonat chiar lângă potecă, alături de trunchiul ăsta. E un drum de opt minute prin pădure - şi asta fără să cari 70 de kilograme. M-a deranjat de la bun început. De ce să o ducă atât de departe? Vrei să fie descoperită, atunci de ce să o duci atât de adânc în pădure - să faci atât efort, să pierzi atât timp? De ce acolo?
   - Nu ştiu, Mason, poate dorea să nu fie descoperită imediat.
   - Nu avea niciun rost. Dar locul ăsta, chiar aici, făcu el bătând în ecran. Are o semnificaţie. Ai poza asta pe site de două săptămâni.
   Ea simţi cum o ia cu frig.
   - Dacă ţi-a venit cine ştie ce idee ciudată... că imaginea asta l-a inspirat sau a jucat vreun rol pentru locul unde a lăsat-o, nu are niciun sens. În primul rând, am o duzină de imagini din zona respectivă.
   - Trebuia să aleagă una, zise Xander cu chipul înnegurat, studiind imaginile.
   - E doar o coincidenţă ciudată, insistă Naomi. Deranjantă, dar o coincidenţă. Abia dacă le cunoşteam pe ambele victime. Sunt aici doar din martie.
   Mason nu spuse nimic şi deschise o a doua imagine - cea pe care o făcuse cu promontoriul, apoi aduse încă una alături.
   - A ta şi imaginea de la locul crimei. Pe pagina ta, Naomi, de două luni.
   Iar frigul care o cuprinsese se adânci, ea simţindu-1 direct în oase.
   - De ce ar folosi cineva fotografiile mele ca să aleagă unde lasă un cadavru? Nu are sens. Nu are.
   - Opreşte-te.
   Xander o apucă de umăr şi vorbi pe un ton aspru.
   - Opreşte-te şi respiră.
   Enervată de tonul lui, ea reuşi să-şi alunge presiunea de pe piept.
   - Nu are absolut nicio noimă.
   - Iar ce le-a făcut Marlei şi Donnei are?
   - Nu, nu, dar asta e... Asta e patologia, nu?
   Ea i se adresă lui Mason.
   - Ştiu destule despre ce faci ca să înţeleg asta. Dar nu înţeleg cum ai putea lua imaginile astea şi să spui că ucigaşul e - ce? - un fan al lucrărilor mele?
   - E mai mult de atât.
   Xander îşi pusese acum ambele mâini pe umerii ei şi, deşi îi masa muşchii încordaţi, ea îşi dădu seama că scopul era să o ţină aşezată.
   - Ce mai e?
   Mason îi luă mâna un moment, o strânse, apoi afişă o altă imagine.
   - Ai făcut fotografia asta în Death Valley în februarie. Poliţia locală mi-a trimis imaginile de la locul unde a fost abandonat cadavrul.
   El afişă imaginea pe ecran şi auzi cum ea începe să respire şuierat.
   - Victima are spre treizeci de ani, albă, blondă, locuia şi lucra în Las Vegas. Victimă cu risc ridicat - stripteuză, dependentă de droguri, prostituată. Nu a apărut pe lista de crime asemănătoare a lui Winston, pentru că poliţia locală l-a acuzat pe proxenetul ei, despre care se ştia că-şi mai altoia fetele, de crimă. În ianuarie ai făcut fotografia asta în Kansas - Melvern Lake. Corpul unei femei de 68 de ani a fost aruncat aici.
   El afişă din nou imaginea corespunzătoare.
   - Femeia locuia singură şi cum i se spărsese casa şi i se furaseră lucruri, au pus crima pe seama unui jaf care s-a terminat prost.
   - Dar a fost la fel cu restul, zise Naomi încet. Ce i s-a făcut ei, la fel.
   - Există un şablon. Ai venit acasă de Crăciun cu avionul.
   - Da, mi-am lăsat maşina la aeroport. Nu voiam un drum aşa de lung cu maşina pentru o săptămână cât stăteam acasă.
   - O fotografie pe care ai făcut-o în Battery Park şi imaginea corespunzătoare de la locul crimei. O altă victimă cu risc ridicat. Prostiluată, drogată, în jur de douăzeci şi cinci de ani. Blondă.
   - Donna nu era blondă. Iar femeia mai în vârstă...
   - Donna nu a fost prima lui alegere. Nici femeia mai în vârstă. E un tipar, Naomi.
   Frigul, ca o minge zimţată, de gheaţă, i se instală în abdomen,
   - Îmi foloseşte munca.
   - Mai sunt şi altele.
   - Cât de multe?
   - Încă 4 la care pot să fac legătura prin imagini. Apoi mai sunt persoanele dispărute din zonele în care am putut să te urmăresc prin fotografii. Am nevoie de date... date şi locuri pentru ultimii doi ani. Tu ţii evidenţa.
   - Da, nu scriu despre un loc decât după ce am plecat - sunt prevăzătoare. Dar ţin o evidenţă a locurilor pe unde am fost, în ce dată am făcut fotografiile. E pe computerul meu.
   - O să trebuiască să mi-o trimiţi. Dacă ai evidenţa şi pe o perioadă mai mare, o vreau şi pe aia.
   Naomi se concentră pe mâinile lui Xander, mâini calde şi ferme pe umerii ei.
   - Am o evidenţă de când am plecat din New York, acum 6 ani. Am tot.
   - Vreau totul. îmi pare rău, Naomi.
   - El nu mi-a găsit din întâmplare pagina de internet şi a decis să-mi folosească fotografiile. Mă urmăreşte, fie de-a dreptul, fie prin intermediul blogului sau al fotografiilor. Cât de departe în timp ai ajuns?
   - Aceşti doi ani deocamdată.
   - Dar tu crezi că durează de mai de mult?
   - O să aflu.
   - Nu urmăreşte, te pândeşte.
   Când umerii ei se încordară sub mâinile lui, Xander o întoarse pe scaun.
   - O să faci faţă la asta, pentru că trebuie. O să facă faţă, zise el către Mason, fără să-şi ia ochii de la Naomi. Te pândeşte de cel puţin 2 ani. Preferă ca victimele să fie blonde, pentru că tu eşti blondă. Şi ele sunt toate tu. Asta încearcă fratele tău să nu-ţi spună.
   - E o teorie şi am nevoie de mai multe informaţii.
   Xander îi aruncă o privire rapidă lui Mason, scurtă cât o bătaie de inimă.
   - Încerci să o iei cu binişorul, pentru că ţi-e teamă că se va prăbuşi. Dar ăsta nu e stilul tău, nu-i aşa, Naomi?
   El îi întâlni privirea şi i-o susţinu.
   - Tu n-o să te prăbuşeşti.
   - N-o să mă prăbuşesc.
   O parte din ea încerca disperată să repare crăpăturile.
   - El... El le răpeşte şi le ţine câteva zile, ca să le violeze, să le tortureze, ca să se satisfacă. După ce le bate şi le violează, le ţine în întuneric, le sufocă, le ţine legate şi cu căluş în gură, le strangulează.
   Ea trase tremurat aer în piept, apoi încă o dată, mai ferm, înainte să se întoarcă spre Mason.
   - La fel ca tatăl nostru. Prea mare e asemănarea cu tatăl nostru, prea mare ca să spui că există şi alţi bărbaţi cruzi şi bolnavi care fac asta. Ucide în stilul lui Thomas Bowes şi mă urmăreşte în acelaşi fel în care l-am urmărit pe tatăl nostru în acea noapte.
   - Sunt de părere că l-a studiat pe Thomas Bowes - s-ar putea să-i fi şi scris, să-l fi vizitat şi o să urmăresc firul acesta. Mai cred că te-a studiat şi pe tine. E aici şi, pentru prima dată de când pot să verific, a ucis de două ori în acelaşi loc.
   - Pentru că eu am rămas în acelaşi loc.
   - Da. Din ce îmi pot da seama, a evoluat, metoda lui nu e exact la fel cu cea a lui Bowes, dar o imită.
   Nu există coincidenţe, nu există scuze, îşi porunci ea. Faptele erau clare şi la obiect. Trebuia să le înfrunte.
   - De ce nu a venit după mine? Celelalte sunt ceea ce tu numeşti surogate, de ce nu a venit după mine? Trebuie să fi avut nenumărate ocazii.
   - Pentru că atunci s-a terminat, vorbi Xander ridicând din umeri. Scuze, i se adresă apoi lui Mason. Asta are sens.
   - Şi eu sunt de acord. Încă mai am treabă, mai multe lucruri de analizat, dar pot să-ţi spun că am destul material ca să-i conving pe şeful poliţiei, Winston, şi pe coordonatorul unităţii de analiză comportamentale să trimită o echipă aici. Necunoscutul nostru e deştept, organizat, orientat spre misiune şi tenace. Dar mai e şi arogant - iar această aroganţă, de a folosi acele locuri anume ca să abandoneze cadavrele, o să ducă la rezolvarea cazului. O să-l oprim, Naomi. Dar am nevoie de informaţiile de la tine. E important.
   - O să mă duc sus, să-ţi trimit fişierele.
   Naomi se ridică de pe taburet, urcă scările din spate fără să mai rostească un singur cuvânt.
   - Îşi spune că nu se poate aşa ceva.
   Mason făcu un semn cu mâinile, cuprinzând casa, viaţa ei.
   - Nu acum. Ea a încercat să lase în urmă ce reprezintă Bowes.
   - Da, îşi spune asta. Dar greşeşte.
   Mason aprobă din cap, dădu să se ridice, apoi se aşeză la loc.
   - Du-te tu. Torţa ţi-a parvenit când eu nu eram aici. Plus că amândoi suntem copiii lui. Are nevoie de cineva care nu poartă povara asta.
   - O să mă ocup eu.
   Naomi era aşezată la biroul ei, la biroul ei restaurat şi minunat în frumosul ei studiou. Un spaţiu în care, doar cu o oră mai devreme, se simţise fericită şi plină de speranţă.
   Oare chiar crezuse, se întrebă, chiar crezuse că trecutul rămăsese în urmă? Nu rămâne niciodată în urmă. Nu se termină niciodată. Fantomele nu puteau fi exorcizate. Şi din nou viaţa unui ucigaş se împletea şi se răsucea în jurul vieţii ei.
   Când auzi paşi, deschise computerul şi începu să deschidă fişiere.
   - O să dureze câteva minute, zise ea foarte, foarte calmă, când Xander intră în birou.
   - M-am prins.
   El se plimbă, studie încăperea, aspectul şi atmosfera ei. Epatant, dar nu prea elegant. E greu să realizezi aşa ceva.
   - Ar trebui să cobori. Tu şi Mason ar trebui să mâncaţi pizza până nu se răceşte.
   - Pizza rece nu e rea.
   - N-ai ce să faci aici, Xander.
   - Ei, aici greşeşti. Mai ai nevoie de un scaun aici. Cum poate altcineva să stea pe aici şi să te bată la cap cât lucrezi? De ce nu spui ce îţi umbă acum prin minte? Oricum o parte mi-o pot închipui deja.
   - Vrei să spun ce-mi umblă prin minte? Hai să încep cu faptul că, dacă nu-mi cumpăram o casă aici, Donna încă ar mai fi în viaţă.
   - Aşa deci, direct la clişeu?
   El scutură din cap.
   - Mă aşteptam la mai mult. Asta nu e nici măcar o provocare. Dacă ai fi plecat, câte altele ar mai fi trebuit să moară înainte ca cineva asemeni fratelui tău să-şi dea seama de tipar? Şi care ar fi fost şansele ca altcineva în afară de el să vadă legătura cu fotografiile tale?
   - Nu ştiu care ar fi fost şansele. Dar evident, şansele ca eu să fiu legată pentru a doua oară de un ucigaş în serie sunt destul de mari.
   - Ghinionul tău.
   - Ghinionul meu? făcu ea şocată, cu respiraţia tăiată.
  - Da, aşa e. E ghinion că un nebun acolo afară e obsedat de tine şi îl imită pe ticălosul de taică-tu. Dar nu tu eşti motivul, tu eşti scuza. Motivul e în mintea bolnavă a acelui ticălos, la fel cum motivele tatălui tău se află în mintea lui.
   - Nu are importanţă. Nu are importanţă, scuză, motiv. Nu are importanţă ce e în minţile lor, ce îi mână să ucidă. Contează că în primii 12 ani de viaţă am crescut în casa unui monstru, pe care l-am iubit. Contează că locul unde mi-am petrecut primii doisprezece ani din viaţă e cunoscut acum cel mai bine drept locul de acţiune al lui Thomas David Bowes. Contează că povara cu care am crescut ne-a urmărit până la New York, până când mama s-a omorât decât să mai trăiască cu ea. Contează că m-a urmărit, lăsând în urmă moarte, de atunci încoace.
   Ea n-avea de gând să plângă. Lacrimile erau inutile. Dar furia, furia uriaşă o simţea ca fiind îndreptăţită.
   - Contează că am încercat să mă conving că aş putea avea ce are cea mai mare parte a omenirii. Un cămin, prieteni, oameni la care ţin. Un afurisit de câine prost. Toate astea.
   - Şi le ai - toate astea.
   - A fost... Este o fantezie. M-am lăsat antrenată, mi-am permis să cred că era real, dar...
   - Aşa, şi acum o să strângi să pleci, să vinzi casa, să renunţi la câine?
   Faptele erau clare, se gândi ea din nou.
   - Câteodată oamenii au rădăcinile atât de măcinate, încât nu ar trebui să încerce să le planteze.
   - Asta e o prostie şi un argument slab. Dacă vrei să-ţi plângi tip milă, îţi dau voie, dar e un argument slab. Poţi mai bine de atât, baby,
   - Habar n-ai ce pot, baby.
   - Pe naiba, nu ştiu. Şi tocmai pentru că ştiu, ştiu şi că n-o să laşi cine ştie ce ticălos să te pună pe fugă.
   El îşi puse palmele pe birou şi se aplecă spre ea.
   - Ştiu ce poţi şi al naibii să fiu dacă o să te las să fugi. Ai chiar aici tot ce ai nevoie şi o să rămâi.
   - Nu-mi spune tu ce-o să fac, zise ea şi se ridică brusc în picioare.
   - Ba îţi spun. O să rămâi pentru tot ceea ce vrei, tot ce ai nevoie se află chiar aici. Tot ce te face fericită e chiar aici. Ai nevoie de mine, iar eu te fac fericită. Şi, la naiba, şi eu am nevoie de tine, aşa că o să rămâi.
   - E viaţa mea, alegerea mea.
   - La naiba cu asta. Dacă încerci să fugi, o să te aduc înapoi.
   - Încetează să-mi mai spui ce să fac. Încetează să mai ţipi la mine.
   - Tu ai început. Poate că încă nu ai procesat totul, nu ai cotrobăit suficient de adânc în sacul cu scuze pe care te bazezi, dar simţi ceva pentru mine.
   - Cum poţi să spui asemenea lucruri? Cum poţi să minimalizezi asta?
   - Pentru că tu o vezi disproporţionat de mare, aşa că e uşor să înfigi un ac în balonul umflat de tine. Pentru că simt ceva pentru tine, pentru sunt îndrăgostit de tine, la naiba, de asta o să rămâi şi asta e!
   Ea făcu un pas înapoi şi se albi la faţă.
   Xander îşi dădu ochii peste cap.
   - Încetează cu asta şi respiră. Urlă şi tu la mine. Şi nu mai intra în panică atunci când eşti furioasă. Şi poate că aş fi făcut asta cu mai mult stil, dacă nu aş fi fost furios pe tine.
   Sau poate că nu, se gândi el, dar nu conta.
   - Lumina soarelui în părul tău. Lumina dimineţii. Stai acolo, lucrând la o bucată de placaj, cu lumina pe tine şi eu mă simt de parcă m-ar fi aruncat cineva de pe o afurisită de stâncă. Aşa că n-o să pleci nicăieri, aşa că şterge asta de pe listă.
   - Nu pot să lucrez.
   - Ar trebui să mai renunţi la atitudinea asta de Pollyanna şi să o mai condimentezi cu ceva cinism. Lucrurile funcţionează, adăugă el. Pentru amândoi. Ştiu ce funcţionează şi ce nu. Noi doi ne potrivim, Naomi.
   - Asta a fost înainte...
   Când el ridică din sprâncene, ea îşi trecu o mână prin păr, încercă să-şi regăsească puterea argumentelor.
   - Nu-ţi dai seama ce-o să se întâmple? Mă rog şi voi continua să mă rog ca Mason să aibă dreptate. Că o să-l găsească şi că o să-l oprească. Şi sper din tot sufletul că vor face asta înainte să apuce să mai ucidă încă o dată. Dar când îl vor găsi, totul se va destrăma din nou. Eu, tatăl meu şi oricine ar fi maniacul ăsta suntem conectaţi. Iar presa...
   - O, la naiba cu presa! O să le faci faţă.
   - N-ai idee cum e.
   - O să le faci faţă, repetă el fără nicio umbră de dubiu. Şi nu vei fi singură. Nu vei mai fi singură niciodată. Poţi să contezi pe mine.
   - O, Doamne, Xander!
   Când el se apropie de ea, Naomi încercă se se dea înapoi, scutură din cap, dar el o înşfacă, pur şi simplu, şi o trase la pieptul lui.
   - Poţi să contezi pe mine. Şi, la naiba, chiar asta o să faci!
   Îi dădu capul pe spate şi o sărută mai blând decât o făcuse vreodată.
   - Te iubesc.
   O sărută din nou, o trase spre el şi o ţinu strâns.
   - Obişnuieşte-te cu asta.
   - Nu sunt sigură că e posibil.
   - Nu ştii până nu încerci. Nu plecăm nicăieri, Naomi.
   Xander simţi cum ea inspiră şi expiră.
   - O să încerc.
   - E de-ajuns.

ECHILIBRU

   Oriunde am fi, tot singuri suntem,
   Iar fericirea fie ne-o facem, fie ne-o găsim.
   Samuel Johnson

Capitolul 26

          Avea impresia că era un interogatoriu. Ştia că nu, ştia asta, dar când Mason veni în studioul ei de dimineaţă şi se aşeză pe scaunul pliant, el îi transformă sanctuarul într-o cameră de interogatoriu.
   - N-ai dormit bine, zise el.
   - Nu, nu prea bine. Dar nici tu.
   - Destul de bine, dar nu suficient de mult. Am lucrat până târziu.
   - N-ai coborât la micul dejun.
   - Pentru că e cu noaptea-n cap, zise el şi zâmbi un pic. Am luat un covrig, am băut o cafea şi am vorbit cu faianţarii. Camera pe care ai ales-o pentru unchii noştri chiar capătă contur. O să le placă.
   - Nu sunt sigură că ar trebui să vină.
   - Naomi, ştiu că ai senzaţia că viaţa ta s-a înclinat într-o parte, dar trebuie să continui s-o trăieşti.
   - Dacă li se întâmplă ceva...
   - Imitatorul nu e interesat de bărbaţi, o întrerupse el.
   - E interesat de mine, iar ei sunt ai mei. Aşa.
   - O să vină oricum. Lasă asta deoparte un pic. Mă duc în oraş imediat, să mă întâlnesc cu echipa. O să lucrăm de la secţia de poliţie. Nu s-a mai confruntat cu o investigaţie centrată numai pe el, Naomi. Asta schimbă lucrurile.
   - Orice am face, n-o să schimbe ce s-a întâmplat deja.
   - Nu.
   - Şi ştiu, doctore Carson, că nu e bine să mă gândesc prea mult la asta, că e nesănătos şi neproductiv, chiar dacă o fac involuntar.
   Ştiind asta, ştiind că el gândea asta, o irita îngrozitor de tare.
   El dădu din cap, plin de înţelegere.
   - Ar trebui să pui accent pe punctele tale forte, dar ai fost întotdeauna genul care analizează prea mult lucrurile.
   - Du-te naibii, Mason.
   - Un alt punct forte, continuă el, e spiritul tău de observaţie. Vezi imaginea de ansamblu, dar şi detaliile mărunte. Ăsta o să fie un avantaj, ne va ajuta.
   - Agerul meu spirit de observaţie nu m-a informat că am fost urmărită de un ucigaş în serie timp de câţiva ani.
   - Ba mai mult chiar, cred. Dar acum, că eşti informată, ai putea să revezi un pic trecutul, lucrurile şi oamenii pe care i-ai observat. Poţi să te întorci acolo şi să-ţi împrospătezi amintirile uitându-te la fotografiile pe care le-ai făcut - unde, când, ce se întâmpla în jurul tău.
   Mai mult, ea voia să se gândească la această informaţie „mai mult“, dar îşi apăsă degetele pe ochi şi îşi porunci sieşi să accepte situaţia.
   - Nu sunt atentă la oameni când lucrez. Îi exclud din mintea mea.
   - Trebuie să fii atentă la ei, ca să-i poţi exclude. Ştii mai multe decât crezi, iar eu pot să te ajut să scoţi amintirile la suprafaţă.
   Deşi trebui să-şi înăbuşească un oftat, ea decise că, dacă tot trebuia să treacă printr-o şedinţă de terapie, era mai bine s-o facă cu fratele ei aşezat pe scaun.
   - Hai să ne întoarcem mai întâi şi să-mi spui de cât de mult timp crezi tu că se întâmplă asta.
   - Ai cunoscut-o pe Eliza Anderson?
   - Nu ştiu.
   Luptându-se deja cu o durere de cap incipientă, Naomi se frecă la tâmple.
   - Nu cred. Mason, m-am întâlnit cu zeci de oameni. La şedinţe foto, la galerii, în călătoriile la New York. Sunt recepţioneri de motel, chelneriţe şi angajaţi de la benzinării, vânzători, excursionişti. Nenumăraţi. Şansele să-mi amintesc...
   Dar brusc îşi aminti.
   - Stai aşa. Liza, cred că îi spuneau Liza. Îmi amintesc că am auzit despre ea la colegiu, în primul meu an, după ce a fost ucisă. Dar, Mason, nu a fost aşa ca aici. Şi toată lumea spunea că fostul ei prieten a omorât-o. Mai fusese violent şi altădată cu ea, de asta se şi despărţiseră. Ea a fost bătută şi violată, dar a fost înjunghiată, nu? Şi, Doamne, au găsit-o în portbagajul propriei maşini.
   - Ce îţi aminteşti despre ea?
   - Nu am cunoscut-o. Era cu un an mai mare. Dar am recunoscut-o când am văzut fotografia ei la ştiri, pe internet, după ce s-a întâmplat. Nu aveam cursuri împreună, nu socializam, dar a venit în restaurantul unde am lucrat în primii doi ani de colegiu, înainte să pot să fac practică la un fotograf. Am servit-o de destule ori încât să-i reţin chipul.
   Acum îşi aduse aminte iar de chipul ei. Blondă cu păr tuns scurt şi buclat, zise ea, fluturându-şi mâinile în dreptul urechilor.
   - Foarte drăguţă. Destul de politicoasă încât să se adreseze chelneriţei, să-i mulţumească. înţeleg că era blondă, a ucis-o când se îndrepta spre şcoală, dar nu a fost ţinută ostatică o perioadă de timp, nu a fost strangulată.
   - Cred că a fost la început. Cred că el s-a panicat înainte să încerce să o stranguleze. A fost o treabă foarte murdară, rapidă, chiar neatentă - şi a avut noroc. Dacă investigaţia nu s-ar fi concentrat atât de tare pe fostul prieten, s-ar fi putut să nu scape basma curată.
   Ea se certase cu fostul prieten în seara aceea.
   - Îmi amintesc că am citit despre asta, am auzit vorbindu-se în campus.
   Naomi îşi regăsi calmul, forţându-se să mai scoată şi alte amintiri la lumină.
   - El, fostul prieten, încercase să o convingă să se împace, şi s-au certat, el a ameninţat-o. Oamenii l-au auzit cum i-a spus că o să-i pară rău, că o s-o facă să plătească. Nu avea alibi. Iar ei nu au avut nicio dovadă, nicio urmă şi indiferent cât de mult l-au interogat, el nu s-a abătut niciodată de la povestea lui, cum că era singur în cameră, dormind, când ea a fost răpită şi ucisă, apoi pusă în portbagajul maşinii ei.
   - Ea semăna un pic cu tine.
   - Nu, nici vorbă.
   - Pe atunci purtai părul mai lung, nu foarte deosebit de al ei. Ea nu era aşa de înaltă ca tine, dar era înaltă şi subţire.
   Din felul în care se opri, din felul în care acei ochi căprui şi calzi se fixară într-ai ei, Naomi ştiu că urmează ceva şi mai rău.
   - Spune.
   - Cred că a folosit-o pe post de surogat, primul, din pricina asemănărilor. S-ar putea să nu fi reuşit să ajungă la tine, aşa că te-n înlocuit. Iar apoi a descoperit excitaţia omorului, de a răpi aceste surogate. În timp a evoluat, a învăţat, s-a rafinat.
   - Mason, au trecut 10 ani de atunci. Vorbeşti despre 10 ani!
   - La început, crimele lui erau mai rare. Treceau luni sau chiar 1 an între ele. Experimenta cu metodele, te studia pe tine, îl studia pe Bowes. S-ar putea să concureze cu Bowes, iar Bowes a avut un şir de 12 ani - asta poate fi verificat. Şi tu, şi eu ştim că s-ar putea să fi fost mai lung.
   Nu putea să mai stea jos, aşa că se îndepărtă de birou şi se duse să se plimbe prin faţa ferestrei, absorbind imaginea apei. Pacea emanată de acea privelişte, culorile care înfloreau în lumină şi în umbră.
   - Nu ştiu de ce, dar dacă tu crezi că au fost 10 ani, treaba devine mai puţin intimă. Asta nu este despre ceva ce am făcut sau despre ceva ce n-am făcut - Xander avea dreptate. Eu sunt scuza. Doamne, m-am întrebat de atâtea ori în primii ani după noaptea aceea din pădure, ce am făcut sau n-am făcut pentru ca tatăl meu să le rănească pe acele fete.
   - Şi eu m-am întrebat acelaşi lucru.
   - Serios? se miră Naomi şi se uită la el.
   - Da, aşa am făcut. Sigur că aşa am făcut. Iar răspunsul e: nimic. Noi nu am făcut nimic.
   - Mi-a trebuit mult timp să accept asta, să alung orice fel de vină. Nu o să-mi mai ia aşa de mult acum. Nu cu asta, nu cu el. Iar el n-o să reuşească să mă mai folosească drept scuză ca să omoare.
   Ea se întoarse.
   - N-o să scape.
   -A i terminat cu analizatul?
   - La naiba, da. Ashley. Liza avea aceeaşi vârstă cu Ashley, atunci când am găsit-o.
   - Nu m-am gândit la asta.
   Mason se lăsă pe spate, adâncit în gânduri.
   - S-ar putea să fi fost un declanşator. Nu neapărat aceeaşi vârstă, însă era studentă la colegiu. Tu ai salvat o studentă la colegiu. Acum eşti studentă la colegiu, iar el porneşte să te omoare pe tine sau un surogat. Să termine ce a început Bowes.
   Mason se ridică.
   - Trebuie să mă duc în oraş. Mi-ar plăcea, dacă poţi, să te gândeşti la perioada în care a fost ucisă Eliza Anderson, la ziua de dinainte, încearcă să-ţi aminteşti ziua, cu rutina ei, cursuri, serviciu, învăţat, viaţă socială.
   - Abia dacă aveam o viaţă socială, dar o să încerc. O să fac tot ce îmi stă în putinţă ca să te ajut să-l prinzi. Ah, Mason, şi când o să-l prinzi, vreau ceva.
   - Ce anume?
   - Ceva ce n-am fost în stare să fac, pur şi simplu n-am fost în stare să fac cu tatăl nostru. Vreau să vorbesc cu el.
   - Hai să-l prindem mai întâi.
   Dar Mason se duse la ea, o strânse în braţe şi apoi făcu un pas înapoi.
   - Tu şi Xander? Sunteţi în regulă?
   - De ce?
   - Strigaţi amândoi, când aţi urcat aici ieri. Şi eraţi tot supăraţi şi enervaţi când aţi coborât.
   - El mă enervează ca să nu mă panichez. Funcţionează. De cele mai multe ori. Zice că e îndrăgostit de mine. Ei bine, n-a zis-o, ci mai mult a urlat-o şi a înjurat şi a ambalat-o aşa. Şi nu ştiu ce să fac în privinţa asta.
   - Ce-ai vrea să faci în privinţa asta?
   - Dacă aş şti, aş face.
   - Ştii.
   El o împunse cu degetul în frunte.
   - Încă stai să analizezi subiectul. O să te anunţ dacă întârzii.
   Rămasă singură, Naomi se gândi dacă n-ar trebui să continue cu analiza încă un pic. în schimb se aşeză la birou şi căută iar fişiere. Şi se întoarse cu gândul la colegiu.
   Petrecu două ore aşa, facându-şi notiţe, înainte să-şi ia aparatul foto şi să se ducă afară pentru o pauză.

       Murdar şi fericit, Tag se opri din povestea lui de iubire cu grădinarii, ca să alerge spre ea.
   - Îmi pare rău pentru asta! strigă Lelo. Dar chiar se distrează foarte bine.
   - Se vede.
   Resemnată cu ideea că va trebui să-şi facă timp să spele câinele, ea făcu fotografii cu echipa care punea pavele. Mai făcu una cu ceea ce ea considera a fi Masculul - un bărbat blond, înalt, bine-făcut şi asudat în acest moment, dezbrăcat până la brâu şi sprijinindu-se în lopată.
   Masculii la lucru, îşi spuse ea, având deja în minte o serie de fotografii. Poate un calendar, continuă ea în gând, amintindu-şi-1 pe Xander lucrând la un motor, pe Kevin cu pistolul pentru cuie.
   Ea petrecu mai mult timp decât intenţiona făcând instantanee, gândindu-se la alte ipostaze. Apoi lăsă câinele murdar cu echipa de afară şi se întoarse în casă.
   Întoarsă în studiou, ea luă o sticlă de apă şi îi trimise lui Mason un mesaj:
   „Spune-mi cine a fost următoarea la rând, cronologic.
   O să organizez notiţe cu anii de colegiu şi ţi le pregătesc pentru diseară.”
   În câteva minute, el îi trimise pe e-mail două nume şi două date.
   Unul la opt luni după Eliza Anderson pe care îl considera posibil, şi al doilea tot la opt luni distanţă, pe care îl apreciase ca probabil.
   Ea începu cu cel posibil.
   Şi îşi petrecu întreaga zi în trecut. De la vânturile reci din noiembrie într-un campus de colegiu unde Eliza Anderson se dusese de la bibliotecă la maşina ei, intenţionând să se întoarcă la casa pe care o împărţea cu mai mulţi colegi, la vara fierbinte din New York, unde o fată fugită de acasă fusese găsită bătută, înjunghiată şi strangulată într-un tomberon din spatele unui adăpost pentru oamenii străzii. La un weekend de februarie amar, când Naomi se dusese cu grupul ei de fotografie la New Bedford, unde o femeie căsătorită şi cu doi copii plecase de la cursul ei de yoga într-o seară şi fusese găsită moartă pe coasta stâncoasă, fotografiată de Naomi chiar în acea după-amiază.
   Ea nu se opri pentru prânz, se alimentă doar cu apă, cu prea multă cofeină şi ambiţie. După ce ignoră cât de mult putu durerea de cap, luă o pastilă de Advil şi îşi termină notiţele într-un fel în care spera să poată fi urmărite şi de altcineva, în afară de ea.
   Epuizată, decise că Jenny avea dreptate. Avea nevoie de o canapea în studiou. Dacă ar fi avut una, ar fi putut să se întindă chiar în secunda aceea ca să tragă un pui de somn. Pe de altă parte, dacă ar fi avut o canapea pe care să doarmă, ar fi avut şi un câine plin de jeg, plimbându-se prin casă. Cel mai bine era să spele câinele, apoi să se gândească la cină. Acum că se oprise din lucru, simţea cât îi era de foame.
   Ieşi din studiou şi rămase o clipă într-o tăcere absolută spunându-şi că să aibă casa doar pentru ea era la fel de înviorător ca un pui de somn. Aşa că avea să ia câţiva biscuiţi ca să-i ţină de foame, va spăla prostul de câine şi apoi se va gândi la cină.
   Dar când coborî pe scările din spate în bucătărie, îşi dădu seama că nu avea casa doar pentru ea. La vederea uşilor duble deschise larg i-ar fi stat inima în loc, dacă n-ar fi auzit vocea lui Xander.
   - Doamne, potoleşte-te. Ţi se pare că am vreo mână liberă ca să arunc afurisita de minge?
   Naomi ieşi afară.
   Xander şedea pe un taburet şi asambla un dulap din oţel inoxidabil. Restul... trăsnăii, cum se gândi ea, fără să-i vină altă idee mai bună, era răspândită pe masa pliantă din spatele lui. Câinele, curat şi mirosind a şampon, reuşi să se strecoare pe sub braţul lui Xander ca să-i pună mingea în poală.
   - Nici să nu te gândeşti.
   - Ăsta e un... grill?
   El ridică privirea.
   -Ţi-am spus că o să iau un grătar.
   - E foarte mare. Chiar foarte mare!
   - Ce rost avea unul mărunţel?
   Xander fixă partea din grătarul electric în şurubelniţă şi-l roti.
   - Dar nu există şi gata asamblate?
   - De ce aş plăti pe cineva să-mi asambleze ceva ce pot să fac şi singur?
   Ca să mai câştige timp, Xander aruncă mingea peste balustrada de la verandă.
   Preţ de o clipă, Naomi se temu că Tag va sări după ea, dar el alergă cât îl ţineau picioarele pe scări în jos.
   - Ai cumpărat un grătar - ceva care arată ca un Cadillac al grătarelor.
   - Am zis că o să-l cumpăr.
   - Iar tu te ţii de cuvânt.
   - De ce să spui că faci ceva şi să nu faci?
   Xander se foi şi o privi în timp ce ea-1 privea.
   - Ce-i?
   - M-a durut capul, zise ea gânditoare. Şi eram obosită şi fizic, şi psihic, dacă vrei să ştii. îmi doream să am o canapea în studiou ca să pot trage un pui de somn. Dar trebuia să spăl câinele.
   - L-am spălat eu, dar nu ştiu cât o să ţină, având în vedere cât pământ proaspăt e în grădină prin care se poate tăvăli. Du-te, ia o aspirină şi trage un pui de somn.
   - Durerea de cap mi-a trecut şi nu mai sunt aşa de obosită. Mi-am meritat durerea de cap şi oboseala pentru că am uitat să mănânc de prânz şi am băut prea multă cafea.
   - Nu-i înţeleg pe oamenii care uită să mănânce. Stomacul îţi spune să-l hrăneşti. Îl hrăneşti şi-ţi vezi mai departe de treabă.
   Naomi oftă. O surprindea, pentru că nu era un oftat trist, frustrat, amar. Era un oftat de mulţumire.
   - Xander.
   Ea se duse la el, îi luă faţa în mâini şi îl sărută.
   - Ai spălat câinele, ai cumpărat un grătar care se pare că va avea nevoie de propriu cod poştal.
   - Nu e chiar aşa de mare.
   - Şi îl mai şi asamblezi. Cred că o să fac acelaşi lucru cu cina.
   - Despre ce vorbeşti? Ăsta e un grătar. În circa 40 de minute o să-l pornesc şi o să fac fleicile alea pe care le-am cumpărat în drum spre casă.
   - Ai cumpărat fleici? O să faci fleici la grătar?
   Ea se uită la grătarul parţial asamblat.
   - Astă-seară?
   - Da. Astă-seară. Ai un pic de încredere. I-am pus să pregătească şi o salată mare şi, dacă vrei să te faci utilă, poţi să speli cartofii pe care o să-i pun pe grătar.
   Tocmai când dădu să înceapă, îşi făcu apariţia Mason.
   - Ascultă, vreau să mă schimb şi să iau ce mi-ai pregătit. Apoi vom vorbi. Am văzut camioneta lui Xander în faţă.
   - E pe verandă şi asamblează un grătar uriaş.
   - Un grătar! făcu Mason şi păşi afară. Uau, exclamă el încântat şi uimit. Ei, ăsta e un grătar?
   -Va fi.
   - Să te ajut.
   - N-ai fost niciodată priceput la tehnică, începu Naomi şi fu răsplătită cu o privire împietrită.
   - Nu ştii tu tot.
   Evident încântat, Mason îşi dădu jos sacoul, îşi scoase cravata şi-şi răsuci mânecile.

      Naomi stătu în bucătărie şi-i ascultă vorbind. Existau şi situaţii normale, îşi dădu ea seama. Puteau să existe multe situaţii normale şi în mijlocul răului.
   Ea le va preţui.
   Şi ar fi trebuit să aibă încredere. În 40 de minute şi în ciuda a ceea ce ea considera a fi asistenţa nesigură a lui Mason, Xander făcu întocmai cum promisese.
   Porni grătarul.
   - Sunt corespunzător de impresionată. Şi e frumos. Mare, dar frumos.
   - O să aibă şi capac.
   Xander arătă cu degetul spre capacul aflat încă în ambalajul său.
   - Îl foloseşti, se răceşte şi îl acoperi. De fiecare dată.
   - Cu siguranţă, promise ea. Iar arzătoarele laterale pot fi utile, plus că are atâta spaţiu de stocare.
   Ea deschise una dintre uşi.
   - Acolo e o instalaţie de rotiserie.
   - Da, o să-ţi arăt cum se foloseşte când o să vrei.
   - Sunt copil de restaurant. Ştiu cum să ataşez şi să folosesc rotiseria. Şi o s-o folosesc. Lasă-mă să pregătesc cartofii.
   - Curăţă-i şi aruncă-i pe grătar.
   - O să-ţi arăt o şmecherie. Dacă ştiam că pregăteai asta, aş fi cumpărat nişte fum lichid.
   - Am . Ţi-1 dau cu pachetul de mulţumire. E acolo înăuntru. De ce?
   - Ei, adu-1 şi o să vezi.
   Ce văzu el fu că ea amestecă ulei, fum şi nişte usturoi într-un castron.
   - Sunt doar cartofi.
   - Nu şi când o să termin eu cu ei.
   Într-un alt castron ea amestecă sare, piper şi încă mai mult usturoi. Apoi luă unul dintre cuţitele mici şi tăie bucăţi din cartofi.
   - Păi... începu el, dar ea îi făcu semn s-o lase şi puse unt în găurile rămase, presără amestecul de sare şi fixă bucăţile la loc.
   - E destul de multă muncă pentru...
   Naomi scoase un sunet de avertisment, frecă cartofii cu amestecul de ulei şi folosi restul ca să-i asezoneze şi apoi îi înveli în folie.
   - Ai un pic de încredere, zise ea şi îi întinse trei cartofi uriaşi.
   Când Mason coborî, erau aşezaţi pe balansoar cu câinele la picioarele lor.
   - E o chestie superbă, zise el, studiind grătarul.
   Se aşeză pe verandă, cu spatele sprijnit de balustradă.
   - Vrei să aştept până după masă?
   - Nu, e în regulă. Am avut destul timp să mă gândesc, să pun lucruri cap la cap. Trebuie să ştim tot ce se poate.
   - Foarte bine. Conform profilului nostru, imitatorul are în jur de 30 de ani.
   - Cam de vârsta mea, zise Naomi.
   - Se potrivea în campus, probabil chiar era student.
   - Ce campus? întrebă Xander.
   - Ah, n-ai fost informat?
   - Era în focurile asamblării când am coborât. Nu am vorbit cu el despre asta.
   - OK. Acum suntem de părere că prima victimă a fost o studentă de la colegiul lui Naomi, când Naomi era în anul al doilea.
   Apoi îl puse repede la curent.
   - N-am înţeles toate notiţele, Naomi, dar le-am citit pe cele din acea perioadă. Făceai parte dintr-un club de fotografie, mai ieşeai din când în când la câte o întâlnire cu unul dintre membri. Încă mai locuiai în campus şi lucrai la un local care se numea Gafe Gafă. Plăteai în plus ca să stai singură în camera de cămin.
   - În primul an mi-am dat seama că nu mă puteam descurca cu o colegă de cameră. Voiau să petreacă atunci când eu voiam să lucrez, plus că încă mai aveam din când în când coşmaruri. Puteam să fac ore în plus la cafenea şi să plătesc diferenţa.
   - Iar în seara în care a fost omorâtă Eliza Anderson, ai terminat pe la nouă.
   - Era o seară de vineri - am verificat şi mi-am amintit. În cele mai multe zile de vineri terminam la nouă şi mergeam pe jos până la cămin, mai învăţam sau mai scriam. Chiar dacă vremea era proastă, nu era decât o distanţă de zece minute pe jos de mers prin campus. Dar Justin a trecut pe acolo chiar înainte să termin, tipul cu care mă vedeam. Voia să-mi arate nişte imagini pe care le făcuse mai devreme în acea zi, pentru o lucrare. Îmi plăcea munca lui, probabil că de aceea am şi început să mă întâlnesc cu el, aşa că m-am întors cu el şi cu o altă fată din club la cămin.
   - Toţi trei, la asta imitatorul nu se aştepta. Te observase, îţi ştia obiceiurile. Şi nu putea să acţioneze dacă erai intr-un grup. Aşa că a răpit un surogat, o ocazie care i s-a ivit.
   - Eliza.
   - Ea a plecat de la bibliotecă pe la nouă şi jumătate. Maşina ei era în parcare - locuia într-o casă la comun în afara campusului. Nu se întâlnea cu nimeni, dar aveau o petrecere acasă, aşa că era aşteptată. Noi credem că a fost obligată să se urce în maşina ei - ştim că a fost violată şi ucisă în ea -, apoi obligată să conducă până intr-un loc suficient de izolat cât să poată să acţioneze. După aceea i-a pus corpul în portbagaj şi a dus maşina înapoi în parcare. Probabil că era plin de sânge, aşa că se putea ca maşina lui să fie prin apropiere, ca să se schimbe, ca să aibă unde să stea. Până au găsit-o a doua zi, el plecase deja.
   Naomi îşi închipui frica, aceeaşi frică teribilă pe care o văzuse şi în ochii lui Ashley.
   - Dacă îmi cunoştea programul, trebuie să mă fi observat timp de mai mult de o săptămână.
   - Posibil. Sau a întrebat. A întrebat pur şi simplu pe cineva. Dar a ales vinerea, ceea ce s-a dovedit a fi semnificativ. S-ar putea să fi fost şi el student, să-şi fi luat liber. S-ar putea să fi studiat la aceeaşi universitate şi să dezvolte acolo o obsesie cu tine.
   - Niciodată nu m-am simţit în pericol acolo. Ai avut dreptate mai înainte cu privire la spiritul de observaţie. Cred că aş fi simţit dacă cineva se concentra atât de mult asupra mea. Cineva pe care să-l văd de obicei în campus, în clasă, în cafenea. Dar n-am văzut pe nimeni.
   - De unde ştia că erai la acel colegiu? întrebă Xander. Cum a ştiut să te găsească?
   - Dacă te pricepi să cauţi, dacă te pricepi cât de cât la computere...
   Mason ridică din umeri.
   - Poţi să găseşti pe oricine. Acum explorez posibilitatea să-l fi cunoscut, Naomi. La New York.
   - Să-l fi cunoscut.
   - Să-l cunoşti, se corectă Mason. Chiar şi o cunoştinţă ocazională. Cineva care a venit în restaurantul lui Harry. S-ar putea să-l fi servit la masă. Ar fi putut întreba pe oricine, în treacăt, despre tine. Mai ales dacă e de aceeaşi vârstă. Toată lumea s-ar fi gândit că e puţin îndrăgostit de tine, ceva nevinovat. Şi iată: „O, Naomi studiază fotografia" sau „Naomi pleacă la colegiu în toamnă să studieze arta fotografică". El se preface uimit şi întreabă dacă la Columbia, şi „Nu, nu, un colegiu din Rhode Island. Cu siguranţă că ne va fi dor de ea“.
   - Da, fu ea de acord. Ar fi putut să fie atât de uşor.
   - Bowes a mai dezvăluit un nume şi un loc înainte de a intra tu în anul doi de colegiu. A apărut iar în toată presa. Cartea lui Vance a urcat iar pe lista de bestselleruri, adăugă Mason. Iar filmul rula pe cablu.
   - Îmi amintesc, îmi amintesc, repetă Naomi. Mi-a fost aşa de frică în primele săptămâni la şcoală că ar putea cineva să facă legătura. Dar nimeni nu a făcut-o. Sau cel puţin aşa am crezut.
   - Ceva de genul ăsta s-ar putea să fi declanşat obsesia. Bowes primea destul de multă atenţie, multă corespondenţă, mai mulţi vizitatori - mai mulţi reporteri care solicitau acreditare pentru un interviu cu el, din iulie, când a încheiat înţelegerea, până în octombrie, când atenţia acordată lui s-a domolit.
   - Iar în noiembrie acest bărbat a venit în Rhode Island, probabil pentru mine.
   - Verificăm toată corespondenţa, registrul vizitatorilor până în urmă cu 10 ani, datele nu sunt aşa de uşor de obţinut precum cele de azi. Dar aceasta este o persoană care ţine evidenţe, care probabil a dezvoltat o relaţie cu Bowes - sau cel puţin crede că a reuşit asta. Aşa cum crede că are o relaţie cu tine.
   - Are o relaţie cu mine.
   - Tot ce îţi aminteşti e folositor. Amintirile tale despre acea primă seară de vineri ajută, ne oferă imaginea mişcărilor tale şi astfel ne ajută să le vedem pe ale lui. Ţi-ai mai amintit şi altceva din colegiu?
   - Clubul a făcut o excursie când eram în anul întâi. Weekendul preşedintelui. Era frig, dar ne-am înghesuit în câteva maşini şi ne-am dus la New Bedford. Tema cu plaja iarna. Am făcut poze câteva ore pe plaja îngheţată, apoi ne-am dus în oraş să mâncăm. Asta îmi amintesc. Cum o studentă care şedea în faţa mea, Holly, nu-mi amintesc şi numele de familie, a zis ceva despre cum se face că tipii se holbează la mine, doar aveam deja un prieten. Şi a arătat spre bar, rânjind uşor. M-am întors, dar tipul spre care a arătat ea era întors cu spatele.
   La fel cum făcuse în după-amiaza aceea, Naomi rememoră scena.
   - Ea s-a ridicat - cred că se făcea simţită berea la ea -, era una dintre studentele din anii mai mari, şi a comandat o bere. S-a dus la el. Chiar am auzit-o spunând că el ar putea să-i cumpere o bere, că eu eram deja dată, dar ea nu. El pur şi simplu a plecat. Nu s-a uitat în urmă, a ieşit direct pe uşă, ceea ce a enervat-o. Iar eu am simţit ceva. M-am simţit inconfortabil, expusă. M-am gândit că era din pricină că mă jenam cu ea, era un pic ameţită şi zicea ceva de păpuşile Bărbie care se bucură de toată atenţia, cum mă privise şi mai devreme pe plajă. Am mai făcut câteva fotografii prin oraş, apoi ne-am dus spre Bridgeport, am petrecut noaptea la motel, am mai făcut nişte fotografii a doua zi. Ar fi trebuit să continuăm, să ne întoarcem luni, dar o furtună, una puternică, era anunţată şi am ales să ne întoarcem, să ne terminăm proiectul mai aproape de campus. N-am auzit niciodată despre femeia pe care a omorât-o până nu mi-ai spus azi de dimineaţă.
   - Cine era? întrebă Xander.
   - Lucra la restaurantul unde aţi luat acea cină devreme. Termina la şapte vinerea, avea un curs de yoga într-un studiou din oraş. Maşina ei era încă în parcare a doua zi de dimineaţă, iar soţul ei era isteric de îngrijorare. I-au găsit corpul duminică dimineaţă pe plaja unde şi-a petrecut clubul lui Naomi vinerea după-amiază.
......................................................................