Cine nu e gata, Iulia Nani

 ......................................................

2-3

         Atunci Mario mi-a povestit despre salariul și beneficiile pe care le negociase pentru mine. M-am lăsat încetișor pe pernă.

   - Bine, ce să zic, am șoptit, cred că în sfârșit o să-mi permit să vizitez Machu Pichu și toate ruinele mayașe...

       Mango mi-a întrerupt din nou sesiunea de rememorări, pășind pe spatele meu cu labele lui grele și ronțăindu-mi niște șuvițe de păr care-mi ieșiseră din cocul improvizat. Era felul lui de a-mi atrage atenția c nu era momentul să zac pe jos goală și plânsă.

   Nu trebuia să mă pierd în amintiri sau să mă ocup de frustrările și de sentimenele mele romantice când aveam lucruri mai productive de făcut. Cu ajutorul Tinei, descoperisem tehnica perfectă, cea mai avansată, de career coaching!

   Mi-am șters lacrimile, mi-am mai turnat niște cafea și mi-am deschis agenda ca să văd pe cine să sunt primul. Și iată-l: George, un middle manager de 32 de ani.

   Chiar îmi notasem că trebuia să-l sunt în acea sâmbătă.

   George se lupta de ceva vreme cu un raport complicat care i se ceruse. Era un fel de raport anual care aduna și sintetiza date despre activitatea de Responsabilitate Socială Corporatistă (sau donațiile făcute de corporație ca să compenseze sentimentul de vinovăție pentru cine știe ce practici comerciale discutabile) coordonată de departamentul său în anul precedent. Lui George nu-i convenea asta din multe puncte de vedere.

   În primul rând, îl împiedica mândria - considera că scrierea acelui raport nu era treaba unui manager, ci trebuia s-o facă cineva de la munca de jos. Se simțea atât de insultat, de parcă îi ceruseră să frece toaletele din firmă cu periuța lui de dinți sau mai știu eu ce. Sigur, era genul de tip frustrat care credea tot timpul că merită ceva mai bun doar pentru că exista.

   Trupul lui scund și uscățiv și claia de păr roșu cârlionțat, care îl făcea să arate ca Morcoveață, nu prea îl ajutau cu frustrarea lui generală față de viață. Cum era statistica aia, că bărbații cu înălțimea de peste 1,80 metri au parte de salarii cu 15% mai mari?

   Colac peste pupăză, era și relativ nou în companie - nu lucrase acolo în anul precedent - așa că nu era suficient de familiarizat cu toate informațiile. Asta îi răsucea cuțitul în rană, pentru că se simțea nu doar subestimat, ci și incompetent și speriat să nu fie „descoperit”. Iar din cauza egoului său umflat cu pompa tot amânase să lucreze la proiect, până când termenul limită începuse să-l bântuie ca niște ochi roșii de monstru ascuns sub patul unui băiețel de 9 ani.

   O idee mi-a trecut razant prin minte, dar mai întâi trebuia să verific ceva. Am apăsat, absentă, pe numărul lui din lista de contacte a telefonului.

   - Bună, Vichi, a răspuns el aproape instantaneu, înainte să termin de gândit.

   - A... alo, bună! m-am bâlbâit eu. Ce faci în weekendul ăsta, George? O arzi relaxat?

   „Ce dracu`, Vichi? O arzi? Acum ești băiețaș de cartier?”

   - Nu prea. Ca să-ți spun sincer, sunt cam ofticat. Am aflat că trebuie să predau raportul mai devreme - lunea asta. Mi-au zis abia vineri dimineață. Nu-ș` ce mare șef de la Performance Management are board meeting săptămâna viitoare și vrea să introducă datele din raportul meu într-un raport mai mare, pe toată compania. Mi-au sărit capacele de nervi!

   - Dar știai că trebuie să faci raportul ăsta încă de acum... o lună?

   Am sperat că n-a sesizat tonul meu dezaprobator.

   - Mmmda, dar mai am și alte treburi, știi? a răspuns el iritat. Și mi-a luat o veșnicie să adun la un loc toate datele.

   - A, deci ai toate informațiile? am întrebat eu cu speranță renăscută, pentru că ideea vagă ce mi se prefigurase în minte înainte să-l sun prindea acum o formă concretă.

   - Am un folder gigantic pe laptop, cu tot felul de poze, tabele, capturi de ecran și alte bălării, și mă tot uit la ele ca prostu` și mă întreb de ce dracu` nu pot să ies în oraș să mă distrez ca un om normal, în loc să muncesc la idioțenia asta. Nici nu știu de unde s-o apuc...

   - George! l-am întrerupt. Îți mai cauți apartament?

   - Păi... da, a zis el, intrigat de întrebarea mea.

   Niciunui client nu-i plăcea să fie întrerupt când se văicărea. Toți voiau să fie lăsați s-o țină langa cu victimizarea. Niciunul nu voia cu adevărat o soluție - tot ce voiau era un umăr compătimitor pe care să plângă cu lacrimi de crocodil care tocmai a aflat că va fi transformat în poșetă. Nu le păsa de soluții, chiar dacă plăeau pentru sesiunile de coaching.

   Dar pentru văicărit inutil există prietenii și rețele sociale, măi băieți! Gratis!

   - Ah, am fost nepoliticoasă... scuză-mă, te rog, că te-am întrerupt. Gândeam cu voce tare.

   - Nu, ce voiai să spui?

   - Poate ne întâlnim mâine să lucrăm un pic la raportul tău și, cu ocazia asta, pot să-ți arăt un apartament, e al unei cunoștințe. S-a logodit și s-a mutat cu viitorul soț, iar acum vrea să-l închirieze. Pot să fac rost de chei. Și poate vii să vezi apartamentul, și poate ți-aduci laptopul, și...

   Nu-mi plăcea deloc că vorbeam tot mai repede și foloseam mult „și” sau „poate”, dar nu-mi mai puteam stăpâni agitația entuziasmată sau entuziasmul agitat - nu eram sigură care din ele.

   - Sună bine! Vin. Vreau să-l văd. Dar n-o să am nevoie de laptop. O să termin... chestia în seara asta.

   Am rânjit satisfăcută și i-am dat adresa. Știam că n-o să termine nici măcar o pagină. Era prea ocupat s-o facă pe victima.

   Și am avut dreptate. Ca întotdeauna. Nu eram vreo Cassandră, dar toți clienții mei se comportau la fel. Nu era intuiție, era anticipare bazată pe experiență.

   Mi-am petrecut restul sâmbetei și toată duminica dimineața pregătind apartamentul. Nu era al niciunei prietene. Era al meu și al lui Andrei. Locuiserăm acolo când eram căsătoriți. După divorț, niciunul dintre noi nu fusese prea dornic să rămână în acel teritoriu al nimănui, dar nu aveam chef nici să ne batem capul cu vânzarea sau închirierea. Să scăpăm de el ar fi echivatal cu o recunoaștere a eșecului, cred.

   Exact, eram proprietara a jumătate din apartamentul acela drăguț, central, complet mobilat și aranjat cu gust, dar stăteam într-o cotineață închiriată. Pur și simplu, nu eram capabilă să exist și să funcționez acolo.

       George și apartamentul au făcut imediat clic. Dacă ar fi existat un Tinder pentru apartamente, ar fi dat swipe right și ar fi stabilit o întâlnire în aceeași seară.

   Exact cum mă așteptasem, nu lucrase deloc la raport, dar își adusese laptopul cu el, cu tragerea de inimă a unei beizadele de politician care comisese o infracțiune minoră și fusese condamnat să presteze muncă în folosul societății - ca, de exemplu, să măture frunzele din parc.

   Totuși, a început să se însenineze când i-am făcut turul apartamentului - dormitorul confortabil care fusese martor la atâtea tandrețuri, livingul vesel unde râseserăm în hohote de prostioarele lui Mango și, mai ales, cămăruța aranjată ca un mic birou, care ar fi inspirat orice scriitor aspirant să se frece acolo 3 luni și să-și termine bestsellerul.

   - Îmi place la ne-bu-ni-e! a chițăit el, accentuând fiecare silabă.

   Ochii i s-au luminat, iar buclele au părut să i se îndrepte.

   - Poți să mă pui în legătură cu prietena ta? Și să nu-l mai arăți nimănui, a încercat el să se alinte și să facă o mutriță simpatică.

   Nu i-a ieșit niciuna.

   Mi-am dat brusc seama că se aștepta să-i dau numărul de telefon al „prietenei” mele ca să negocieze cu ea. Păcat că nu mai aveam 6 ani, când încă era în regulă să ai prieteni imaginari. Trebuia să găsesc rapid o soluție.

   Acum îi pândeam, pe furiș, fiecare mișcare, așteptând ocazia potrivită să-mi pun planul în aplicare. Și ocazia a sosit destul de repede, când mi-a zis că vrea să vadă baia și s-o folosească, dacă tot era acolo.

   Cât a făcut el pipi, i-am percheziționat rapid geaca după telefon și portofel, le-am luat și le-am ascuns în bucătărie. Apoi m-am întors în cameră și am așteptat să vină, cu tot calmul de care am fost în stare. 

   S-a întors, ștergându-și dosul mâinilor de hanorac, și s-a așezat la biroul mic și ordonat, rotindu-se cu scaunul capitonat. A stat acolo câteva clipe, ca și cum ar fi încercat să se lase pătruns de spiritul camerei și să se obișnuiască să locuiască acolo.

   - Cum stăm cu raportul? l-am întrebat eu fals indiferentă, străduindu-mă să-mi țin în frâu adrenalina care îmi făcea glasul să tremure.

   Evident, i-am ruinat momentul contemplativ, pentru că părul i s-a cârlionțat la loc, iar colțurile gurii s-au lăsat în jos.

   - Uite ce e, m-am gândit și o să le spun că refuz să lucrez la acest raport. Să-l dea altcuiva! a decretat el îmbufnat.

   - O, nu, nu, nu, de ce să faci asta? Nu știi că principala ta sarcină este să-ți faci șeful să dea bine?

   - Cum adică? s-a încruntat.

   - Dacă vrei să fii apreciat și promovat, trebuie să te asiguri că șeful tău o să facă o figură frumoasă la ședința de board. Nu poți să-l trimiți acolo fără raport. Nu poți să-l pui într-o situație penibilă.

   - Da` nu-mi pasă! Pentru treburile astea există secretare și asistente!

   - Știu, dar el ți-a încredințat ție raportul. Înseamnă că e o chestie importantă, pe care nu o poate face o secretară oarecare.

   - Ce să zic, frumos mod de a manipula oamenii! Îi păcălești să muncească făcându-i să se simtă necesari și de neînlocuit! Credeam că tu ești coach-ul, dar vorbești de parcă te-a coachuit el pe tine. Bună încercare de spălat creierii. Frate, nu mai suport toate căcaturile astea de office politics!

   S-a încruntat și mai tare și și-a încrucișat brațele ca o preadolescentă răsfățată, dând semne că nu mai era dispus să accepte alte explicații, argumente sau rugăminți. Nu mai aveam ce face, trebuia să dau drumul la show. 

   - OK, am zic. Cum vrei. Te rog mai așteptată două minute cât mă duc și eu la baie și plecăm.

   A dat din cap, ca și cum ar fi zis: „Fă ce vrei, nu-mi pasă”.

   Am ieșit din cameră mergând cât mai normal.

   Apoi am trântint ușa în spatele meu și am încuiat-o de două ori cu cheia pe care o aveam în buzunar.

   - HEI!!!

   George a zgâlțâit clanța, apoi a dat câțiva pumni în ușă.

   - Ce pizda mă-sii înseamnă asta?! i-am auzit vocea înăbușită de dincolo.

   Mi-am scos telefonul și am căutat aplicația FamCam. Era conectată la o cameră video inteligentă pe care o instalasem și activasem în birou - un dispozitiv din acelea de monitorizat bebeluși, animale de casă sau bătrâni bolnavi. 

   Am deschis aplicația și am apăsat butonul de microfon.

   - George, am zis - un pic surprinsă de cum se auzea vocea mea și nu foarte sigură că știam cum funcționează drăcia. George, știu că ești furios în clipa asta și ai tot dreptul să fii, dar, te rog, ascultă-mă. Recepție.

   „Vichi, iar te faci de râs, ăsta nu e walkie-talkie!”

   - „Recepție”?! Să fii pe receție când o să ies de-aicea, să vezi ce pățești! Ce vrei de la mine? O să mă omori?! Ce, te crezi în vreun film cu Liam Neeson?

   Frica îi răzbătea clar printre cuvintele agresive.

   - Nu vreau să te omor. Tot ce vreau e să te ajut să termini azi raportul ăla. Ai de gând să fii cooperant? Te implor, spune da!

   În timp ce vorbeam, urmăream imaginile transmise din cameră. George își căuta disperat telefonul prin toate buzunarele gecii. Când și-a dat seama că lipsea, a părut să-și piardă mințile cu totul. Îi auzeam clar urletele chiar și cu microfonul închis.

   - Tâmpita dracu`, mi-ai furat telefonul! Psihopată cretină, o să-ți rup gâtu` când pun mâna pe tine!

   Mi s-a făcut frică și mie. Lucrurile păreau că scăpaseră de sub control. Dacă îl auzeau vecinii? Dacă dărâma ușa? Trebuia să acționez rapid.

   - George, te rog, deschide-ți laptopul și lasă-mă să te ajut să faci raportul ăla. Jur că, dacă faci ce-ți spun, o să ieși de aici în mai puțin de două ore. Recepție.

   El și-a deschis laptopul, suspect de grăbit. Mi-am dat seama că încerca să găsească o conexiune la internet.

   - Nu-ți bate capul, am zis eu calmă. Parola de la Wi-Fi este foarte greu de citit, iar vecinii sunt zgârciți, nu le place să împartă netul. Recepție.

   - Nu mai zice „recepție”, că-mi explodează capul! a lătrat el. Am nevoie de conexiune la internet ca să lucrez la raport.

   - Ai zis că ai salvat tot într-un folder pe laptop, inclusiv capturi de ecran.

   - Da, dar nu tot-tot. Îmi mai lipsesc niște linkuri de la...

   - O să le adaugi mai târziu, când ajungi acasă, l-am întrerupt eu.

   Încet-încet, frica făcea loc nerăbdării, cel puțin în cazul meu. Nu știu ce era în sufletul lui, ce negocieri interioare o fi dus, dar până la urmă, încins, s-a prăbușit înapoi pe scaun și a dat clic pe simbolul de PowerPoint de pe ecran.

   - Nu, am zis eu, hai să facem întâi o schemă. Un plan. Deschide Notepad sau scrie pe hârtie. Sunt niște post-it-uri chiar în dreapta ta. Poți folosi câte unul pentru fiecare capitol.

   - Tu vezi ce fac?! a întrebat el, dându-și de-abia acum seama că îl urmăream.

   - Da, dar nu-ți face griji, e pentru binele tău. Doar nu vrem să faci vreo nebunie și să rămâi încuiat aici, zbierând zile în șir și făcând pipi în ghiveci.

   - Sunt convins că ai numai intenții bune, s-a zbârlit el.

   L-am ignorat.

   - Deci, hai să vedem, câte capitole trebuie să aibă prezentarea? Putem stabili asta de la început? am întrebat în schimb.

   A tăcut preț de câteva clipe, dezbătând probabil în sinea lui dacă merita să-mi facă pe plac sau nu. În cele din urmă, rațiunea a părut să câștige.

   - Cred că da, a răspuns el, bosumflat, dar cooperant. Ar trebui să începem cu „Despre noi”, apoi „Misiunea de CSR a companiei...” Dar vreau să știi că la ora 9 mă văd cu o tipă. De fapt, mă văd cu o gașcă întreagă și dacă n-o să apar...

   - O să apari, o să apari, l-am asigurat eu.

   „Cu ce tipă te întâlnești, cu pensionara președință a asociației de locatari ca să discuți despre apometre?”

   - Hai să ne vedem de prezentare. Ce urmează?

   Și-a mișcat buzele într-o înjurătură mută, apoi a zis cu voce tare:

   - Ar fi un capitol mai mare numit „Inițiative de CSR implementate”, împărțit pe conferințe, work-shopuri, sponsorizări, acțiuni de voluntariat și evenimente informașe, gen petreceri caritabile. După asta vine capitolul de „Noutăți”, unde punem proiecte noi, tipuri noi de evenimente, trenduri în CSR la care să ne afiliem în anii următori etc.

   - Mișto! Ai poze, texte și ce-ți mai trebuie ca să ilustrezi toate astea?

   - Dap!

   Era ceva mai implicat sau doar mi se părea?

   - Și apoi? am continuat să întreb, fără să caut prea multe confirmări pentru impresia respectivă, de frică să nu se risipească.

   - Mai departe avem detaliile financiare. O să punem cheltuielile împărțite pe categorii, P&L-ul, adică profit and loss, mi-a explicat el, tobă de carte.

   L-am lăsat să se bucure de impresia că mă învățase ceva nou.

   - Apoi, a continuat el, terminăm cu logourile partenerilor și sponsorilor și cu o listă alfabetică a beneficiarilor proiectelor. O să trebuiască niște formatare și tabele și căcaturi d-astea, dar mă descurc.

   Doamne Dumnezeule! Chiar nu mi se păruse. După ce începuse să lucreze efectiv la raportul ăla pe care îl ura atât de mult, își dăduse seama că nu era un bau-bau de neatins. Trebuia doar să-l împartă în capitole mai mici și să le populeze cu informații.

   - Acum poți să adaugi rapid câteva liniuțe sub fiecare capitol și să notezi ce vei scrie la fiecare? De exemplu, la subcapitolul despre acțiuni de voluntariat, câte evenimente sunt? Ai titlurile, datele și un rezumat pentru fiecare?

   - Da, am datele și titlurile, dar am nevoie să copiez rezumatele de pe site-ul companiei....

   - Nu-i nimic, lași niște locuri libere și le completezi când ajungi acasă.

   George nu a mai încercat să protesteze sau să comenteze și s-a apucat să scrie detaliile fiecărui capitol.

   Urmărindu-l cum umplea post-it-urile, parcă mi s-a făcut milă de el. Într-adevăr, raportul era complex. Nu era neapărat greu de făcut, dar cantitatea de date care trebuiau compilate ar fi descurajat pe oricine de la bun început.

   Totuși, oamenii ăia de marketing de la Nike nu fuseseră proști cu „Just do it” al lor. „Pur și simplu fă-o” nu e doar o expresie frumoasă și găunoasă, un slogan superficial. Când n-ai chef să faci ceva, motivația nu e tot timpul acolo, lângă tine, gata să-ți dea un șut ca să-ți miști fundul. Uneori, motivația vine după ce te apuci de treabă. E un fel de foame care vine mâncând.

   Și eram sigură că Geirge n-avea nevoie să audă revelația asta de la mine sub formă de panseu motivațional, pentru că o înțelesese intuitiv, stând singur acolo, închis în biroul meu, monitorizat de o cameră video și de un career coach inovator, disruptiv, dărâmător de bariere interioare. 

   După ce a terminat de schițat întregul plan al raportului, a ridicat privirea.

   - Acum pot să deschid PowerPoint-ul ăla? a întrebat ca un elev silitor.

   - Da, sigur, acum poți începe să lucrezi la raportul propriu-zis. Alege un design simplu, fără multe briz-brizuri. Nu e cazul să pierzi timpul comparând culori și dungi.

   - Bine, dar mai întâi... mi-e sete. Poți să-mi aduci, te rog, un pahar cu apă?

   - Pe pervaz e o sticlă cu apă. Și niște alune și ciocolată.

   - Ai planificat totul până în cel mai mic detaliu, deci. Nu ți-a scăpat nimic.

   - Detectez o umbră de admirație în vocea ta?

   - Stai, n-ar trebui să glumesc cu tine. Mă ții prizonier. Te urăsc maxim!

   - E-n regulă. Îmi mulțumești după ce termini. Acum, grăbește-te. N-am toată după-amiaza la dispoziție!

   În următoarele două ore și ceva, George a lucrat conștiincios la raportul lui. De fapt, nici n-am ai avut nevoie de intervenția mea. Știuse de la bun început ce-avea de făcut, doar că nu fusese capabil să se mobilizeze singur. Undeva, pe la mijlocul raportului, era așa de in the zone, că părea să fi uitat unde se afla. Arăta atât de concentrat și de împăcat - și mulțumit, da, ăsta era cuvântul, mulțumit de el, chiar mândru...

   Nu s-a atins de alune.

   Când a terminat și a fost gata de plecare, l-am întrebat:

   - Sunt în siguranță dacă descui ușa asta? O să-mi dai o mamă de bătaie soră cu moartea?

   M-a apucat un râs nervos.

   - Hm, cred că trebuie să-și asumi riscul ăsta și să vezi singură, a răspuns, dar privirea și vocea lui nu mă amenințau că o să sfârșesc zburând pe fereastra bucătăriei.

   Am deschis  cu grijă ușa și l-am lăsat să iasă. În cameră mirosea a hormoni de frică. Și-a închis laptopul, și-a pus geaca și m-a întrebat, în timp ce s-a strecurat pe lângă mine:

   - Poți să-mi dai înapoi telefonul și portofelul? Nu înțeleg de ce mi-ai luat și portofelul.

   - Nici eu nu știu de ce fac tot ce fac, am glumit - dar era adevărat.

   - În fine, nu mai contează, vreau să-ți mulțumesc, a zis el, spre marea mea uimire.

   - Nu ești deloc supărat pe mine? l-am întrebat. Chiar am nevoie să știu asta.

   - Sunt supărat, a răspuns el, cu accent pe sunt. Sunt foarte supărat, a adăugat, de data asta cu accent pe foarte. Ai făcut ceva ilegal. Și periculos. Pentru tine și pentru mine. Putea să degenereze urât de tot. Dar știi ce? Cumva, îți sunt recunoscător. E ciudat, dar am înțeles că ai fost bine intenționată. Într-un fel, te-ai purtat ca o mamă de adolescent. Mi-aduc aminte de sesiunile noastre de coaching și de-abia acum îmi dau seama cât te-ai străduit să-mi bagi mințile-n cap, să mă faci să înțeleg că făceam din țânțar armăsar cu raportul ăla. Acum, că l-am terminat, mi s-au clarificat niște chestii despre companie pe care nici nu le știam înainte. Chiar sunt impresionat de tot ce au făcut colegii mei înainte să vin eu în departament. Sincer, mă blocasem și nu știam de unde s-o apuc. Tu ai făcut să pară totul foarte ușor când m-ai pus să scriu fiecare fiecare capitol pe câte un post-it! Mă mir că nu m-am gândit și eu la asta. Cred că eram prea ocupat să găsesc motive să fiu revoltat. Poate chiar era nevoie să mă oblige cineva, să mă bage cu nasu` în laptop...

   I-am ascultat discursul fără să-mi cred urechilor. Cel mai important lucru nu era că își terminase raportul. Cel mai important lucru era că înțelesese cum să se deblocheze într-o situație similară. Trebuia doar să facă un mic pas și apoi încă un mic pas și apoi încă unul. Trebuia doar să se convingă pe el însuși să se pună în mișcare.

   Când am ieșit din apartament și ne-am luat la revedere, am simțit impulsul să-l îmbrățișez. El a rămas cam țeapăn, dar mi-a mulțumit din nou. Totuși, n-a vrut să urce cu mine în lift și a luat-o la goană pe scări. Poate avea nevoie să se dezmorțească după ce stătuse atâta jos.

       Pe drumul spre casă, simțeam cum călcam pe perne pneumatice pline cu norișori pufoși. Nu-mi venea să cred că totul mersese așa, ca pe roate.

   Într-un fel, simțeam că era prea frumos ca să fie adevărat - prea ușor. Dar nu, chiar era adevărat. Eu făcusem totul. Cu un pic de noroc, un pic de nebunie și niște testicule metaforice conectate la înțelepciunea mea din străfunduri.

   Într-o mână aveam o sticlă de vin spumant și în cealaltă, o conservă de ton pentru Mango. Aveam motive serioase de sărbătorit!

   Bând vin și mângâind mingea pufoasă de blană portocalie care torcea lângă mine, mi-am permis luxul de a mă odihni un pic și de a mă plimba înapoi pe aleea amintirilor.

        Deși veneam din ditamai corporația de telefonie mobilă, m-a impresionat profund forța pe care o emana S&C - prescurtarea după care era cunoscută firma de servicii financiare.

   Cu sediul într-o clădire înaltă de birouri din nordul orașului, 25% sticlă, 25% oțel și 50% duritate, ocupa două etaje. Peste tot, numai tehnologie ultimul răcnet - de la tablele inteligente din sălile de ședință până la espressoarele din bucătărie, care puteau deservi lejer un bar italienesc autentic. Un designer de interioare cu gusturi desăvârșite decorare toate birourile, creând un echilibru perfect între tehnologia rece și culorile și detaliile calde, care te făceau să te simți imediat în largul tău.

   Mai târziu, am aflat că însuși Chiavetti dăduse sfaturi neprețuite despre cum să modifice subtil mediul ambiant, astfel încât să influențteze subconștientul vizitatorilor și să ofere negociatorilor firmei un avantaj imposibil de observat. Se zvonea că profesorul le sugerase să înlocuiască mocheta cu una mai pufoasă, iar numărul de contracte încheiate crescuse cu 15% - acesta era conceptul de „priming”, sau amorsare, despre care vorbise la conferință, pus în practică și funcționând cu precizie de ceas elvețian.

   Se mai vorbea pe la colțuri că, după ce angajații începuseră să ia din frigider mâncare și dulciuri care nu erau ale lor, pe pereții din bucătărie apăruseră - cu totul întâmplător, desigur - tablouri decorative care conțineau ochi. Da, ochi care îți transmiteau subtil mesajul că ești supravegheat. Ca să vezi, în scurt timp încetaseră furturile de snack-uri. 

  Comportamentul uman nu avea secrete pentru Chiavetti, iar el nu se sfia să-și vândă secretele pe bani mulți... pentru că tot ce făcea el funcționa. Cel mai probabil, când cineva îi pomenea numele în firmă, adăuga imediat și „My prrrecious!”

   Primele două persoane cu care am făcut cunoștință au fost Paul, unul dintre managing partners, și Smaranda, directoarea administrativă sau Șefa Intergalactică, după cum am aflat mai târziu că i se spunea pe la colțuri.

   M-au întâmpinat cu mare căldură, de parcă fusesem trimisă de sus (de fapt, da, fusesem trimisă de Mario), și am sporovăit ore în șir, ca niște vechi prieteni, despre firmă și despre ce presupunea poziția mea. Am băut și primul meu espresso financiar, de-a dreptul divin (și tare, să-mi sară inima pe pereți, nu alta - dar ăsta era doar antrenamentul).

   Practic, ce aveam eu de făcut acolo era nici mai mult, nici mai puțin decât să atrag cei mai buni candidați - să recrutez cei mai buni absolvenți de facultate pentru posturile de interni și asociați, să „fur” ocazional câte o vedetă în devenire de la firmele mai mici, să îi momesc prin headhunting înainte să devină foarte scumpi.

   Aveam de organizat tot felul de evenimente educaționale și seminare, trebuia să particip la târguri de joburi și la prezentări la facultățile de profil și să organizez campanii de recrutare cu ajutorul unei agenții de publicitate din alea șmechere, cu influenceri și tot tacâmul.

   Fișa de post mai prevedea să organizez evenimente interne pentru consultanți și pentru personalul auxiliar, să le trimit un newsletter lunar și, în general, să-i fac să se simtă superspeciali pentru că aveau norocul incredibil de a lucra acolo. Dată fiind opulența care m-a izbit la tot pasul încă din prima zi, m-am întrebat cât o fi de greu să-i fac fericiți.

   Foarte greu, Alina, după cum aveam să descopăr în curând.

   Dar, pentru moment, m-am concentrat să-mi iau biroul în primire și să mă fac comodă. Aveam multe de învățat.

   O recepționeră foarte politicoasă și cu picioare care păreau să-i pornească direct din amigdale m-a condus până în biroul meu. Era situat pe un hol liniștit, lângă alt birou pe a cărui ușă scria „Public Relations”.

   „Probabil o să colaborez îndeaproape cu persoana dinăuntru”, am cugetat eu, mândră de perspicacitatea mea.

   Ușa s-a deschis exact când îmi terminam deducția demnă de Sherlock Holmes, iar din birou a ieșit o brunetă suplă în pantaloni țigaretă de culoare corai și o cămașă cu mâneci bufante și guler supradimensionat. Vorbea la telefon. După cum aveam să constat ulterior, mereu se îmbrăca foarte dramatic, de parcă ar fi avut un blog de fashion și nu și-ar fi permis să fie surprinsă vreodată arătând altfel decât fabulos.

   Mi-a aruncat o privire, a ridicat din sprâncene și a părut să se prindă imediat cine eram, pentru că a întrerupt brusc convorbirea și a venit direct către mine, zâmbind, cu mâna întinsă.

   - Să ghicesc, a zis ea cu cea mai tonică voce pe care o auzisem în ultimii ani, tu ești noua martiră de la HR și partenera mea de suferință. Eu sunt Mona și o să te ajut să supraviețuiești.

   Puf! Prietene instant, ca o supă la plic, dar nu cu ingrediente artificiale.

   Prima lună la S&C a trecut cu viteză de InterCity. Aveam atâtea informații de ținut minte, atâția termeni de stăpânit! De fapt, am învățat și am muncit atât de mult, încât, nu după mult timp, mă simțeam de parcă eram în firmă de o veșnicie.

   E drept că îmi aplicaseră tehnica „arunc-o în apă și o să-nvețe singură să înoate”, dar a fost bine pentru mine, într-un fel - m-a ajutat să mă integrez pe nesimțite în colectiv. 

   Prima mea sarcină - un seminar pentru studenții interesați de un internship, cu tips&tricks despre cum să se prezinte la interviu - am dus-o la capăt impecabil. Jobul în sine, chiar dacă ceva mai aglomerat, era de fapt mai ușor decât cel de dinainte. Altfel spus, aveam multe treburi de rezolvat, dar fiecare luată separat era floare la ureche.

   Momentul în care am simțit cu adevărat că am tras lozul cel mare a fost când am încasat primul salariu. Am petrecut un weekend întreg la cumpărături, mi-am luat toate hainele și toți pantofii care mi-au căzut cu tronc și, ce să vezi, la final contul meu bancar arăta de parcă de-abia îl zgâriasem un pic la suprafață.

   Consultanții nu erau chiar cele mai prietenoase creaturi cu care avusesem de-a face vreodată, dar măcar erau politicoși - și doar nu eram acolo să-mi fac o gașcă de ieșit în cluburi și la grătare. În plus, o aveam pe Mona în biroul alăturat și simplul fapt că o știam acolo îmi dădea un sentiment liniștitor.

   Nu se supăra că o sunam sau că dădeam buzna peste ea din 5 în 5 minute ca s-o întreb ce înseamnaă „asset servicing” sau altă expresie din limba franceză, cum îi ziceam eu. Draga de ea îmi făcuse chiar și un tabel - cu poze! - al celor mai importanți consultanți din firmă, ca să-i recunosc și să știu pe cine să evit și pe lângă cine să mă dau bine, iar asta m-a ajutat enorm, dar fiind că erau mai mult de 100. O dată pe săptămână, coboram la restaurantul de la parter să luăm prânzul și râdeam până ne ieșeau supele pe nas. Soțul ei lucra în domeniul bancar și păreau să aibă o viață frumoasă împreună, pe care o invidiam în secret.

   Per ansamblu, exceptând faptul că nu aveam altă relație semnificativă în viața mea, totul mergea ca uns.

   Perioada asta de miere mi-a dar curaj să fac primul meu faux pas. Inspirată, dacă se poate pune așa, de lipsa sprijinului pe care ar fi trebuit să-l primesc în primele mele săptămâni la S&C, i-am rugat pe Paul și Smaranda să ne întâlnim și le-am propus să implementăm un program de întâmpinare și de acomodare pentru noii angajați, ceva ce în HR numeam „onboarding”.

   Pregătisem un plan detaliat, organizat pe zile și ore, cu acțiuni specifice de introducere în activitate, cadouașe de bun venit, un jurnal al progresului și un buddy, un tovarăș desemnat să-l însoțească pe noul venit prin firmă în primele zile, să-i răspundă la întrebări și să-l ajute să se integreze mai ușor. Le-am propus chiar un chioșc interactiv cu toate pozele și numele angajaților și o aplicație de mobil cu răspunsuri automate la cele mai frecvente întrebări, care ulterior putea fi dezvoltată ca un chatbot bazat pe inteligență artificială, care să înlocuiască buddy-ul uman. Le-am prezentat plină de entuziasm propunerea mea vizionară, subliniind că fusese, parțial, fructul experienței mele personale de proaspătă „achiziție” în echipă și că ar fi contribuit semnificativ la consolidarea brandului lor de angajator, mai ales dacă ar fi mers în direcția celor mai inovatoare trenduri din tehnologie.

   - Aici nu suntem tovarăși, suntem consultanți, a zis Smaranda cu o voce parcă scoasă din congelator.

   „Auci!”

   - Cine nu se poate adapta rapid și are nevoie de un buddy să-l țină de mânuță, fizic sau virtual, nu poate avea succes aici, a adăugat Paul, accentuând cuvântul „buddy” cu o grimasă ironică.

   „Doamne, iar am dat peste un Bill!” m-am gândit eu.

   Blestemul vieții mele. Peste tot numai Bill. Și aici era împrerecheat cu un fel de Nina, ca să-mi dea mie coșmaruri, Yin&Yang ai disprețului corporatist. Doar că erau îmbrăcați mai cu gust.

   A fost un prim semnal serios de avertizare că nimerisem din lac în puț, dar eu am ales să-l ignor. De ce?

   În primul rând, dragă Alina, pentru că-mi plăceau banii, ca să fiu sinceră. Puțină prostituție intelectuală nu făcea rău nimănui, mai ales dacă era cu acte în regulă. În al doilea rând pentru că aveam buddy-ul meu personal, pe Mona, cu sau fără un program oficial de introducere în activitate. Și 3, pentru că mă îndrăgostisem - asta ca să mă păcălesc singură și mai mult că trăiam o perioadă ideală a vieții mele.

   S-a dovedit că Mona nu a fost doar îngerul meu păzitor de la birou, ci și Cupidonul meu privat. 

   Într-o seară de sfârșit de noiembrie, m-a scos la cină împreună cu soțul ei, Gabi, și mi-a zis abia când am ajuns acolo că mai invitaseră și un prieten de-al lui Gabi. Am protestat în gura mare, pentru că mă bucuram de viață așa cum era ea și nu eram încă pregătită să intre altcineva cu bocancii plini de noroi în inima mea. La naiba, de-abia mă împăcasem cu umilința și cu dezamăgirea pe care le suferisem cu doar câteva luni în urmă și tot ce-mi doream era să nu simt nimic, în afară de plăcerea fără urmă de vinovăție de a-mi cumpăra pantofi de designer.

   Totuși, când l-am văzut apropiindu-se de masa noastră, îmbrăcat cu niște pantaloni din stofă smart casual și un pulover pe gât care îi sublinia umerii lați, cu părul lui ușor grizonat și bărbița asortată, ochii aproape negri privindu-mă sfredelitor din spatele unor ochelari eleganți cu rame subțiri, mi-a picat fisa: el era piesa lipsă din puzzle-ul vieții mele. La naiba cu toți cei care făceau mișto de replica aia siropoasă din Jerry Maguire - mi-am dorit ca el să mă completeze! Atunci, pe loc!

   Ce să-ți spun, pupilele i s-au dilatat când m-a observat. Evident, nici el nu fusese informat că venea la o întâlnire aranjată.

   - Ăăămmm... suntem la audiții pe nevăzute? a glumit, iar dinții ușor neregulați dezveliți de zâmbet mi l-au făcut și mai simpatic.

   Mona și Gabi au rânjit unul spre altul cu subînțeles.

   Într-adevăr, eu și Andrei ne-am potrivit din prima clipă. Când i-am salvat numărul în telefon, am știut că va rămâne acolo până când vreo catastrofă nucleară sau erupția vreunui supervulcan ne va despărți.

   Am petrecut toată luna decembrie ieșind la întâlniri, cutreierând de mână barurile și restaurantele, mergând la concerte și expoziții, la piese de teatru și spectacole de improvizație, unde râdeam de ne prăpădeam. Ne-am înbrățișat și mângâiat în mașină, în lift și pe canapeaua mea, explorându-ne nesățioși, dar fără să mergem până la capăt, lăsând tensiunea să se acumuleze.

   Când mă strângea în brațe, îmi ascundeam fața în adâncitura dintre gâtul și umărul lui și îi trăgeam pe nas mirosul, ca pe un drog. Cu drogul ăsta circulându-mi prin sistemul nervos, toate sarcinile de la serviciu mi se păreau banale, iar frecușurile zilnice nu aveau nicio putere să-mi strice zenul.

   Într-o seară, cu doar câteva zile înainte de ajun, aranjam un mic brad de Crăciun în apartament, când el a venit să mă viziteze.

   - Foarte drăguțe globurile, a comentat el, dar cadourile? Unde-s cadourile?

   Nu prea aveam oameni în viața mea care să-mi aducă daruri. Părinții mei muriseră cu mult timp în urmă, într-un accident de mașină, și nu aveam frați sau surori, doar niște rude îndepărtate și niște prieteni și mai îndepărtați, majoritatea cărora mă părăsiseră în momentul umilirii publice și concedierii mele de la corporație.

   M-a ascultat atent cât am vorbit. M-a îmbrățișat sufocant și călduros, ca un urs, și n-a zis nimic.

   A doua zi însă, când a venit din nou în vizită, avea câteva pungi și o cutie misterioasă.

   - Meriți să primești cadouri! a decretat el solemn, de parcă ar fi citat acea frază în căutarea fericirii din Declarația de Independență, și a începu să scoată tot felul de cutii cu bomboane de ciocolată și biscuiți, parfumuri și cosmeticale, o sticlă de vin și alte bunătăți, pe care le-a aranjat cu grijă sub bradul meu de Crăciun.

   Acum sufrageria mea arăta ca o vitrină de la mall. Mă holbam la el, cu luminițe care-mi jucau în ochi ca în desenele animate japoneze, nevenindu-mi să cred că bărbatul acela, care era doar un străin cu o lună în urmă, făcuse toate aceste eforturi pentru mine, doar pentru mine.

   - Știi a zis el pe un ton ceremonios după ce am pus totul sub brad, cu excepția unei cutii cu niște orificii laterale, pe care mi-a înmânat-o cu un aer oficial, acesta este cadoul la care țin cel mai mult și sper că și tu vei simți la fel. Te rog să n-o zgâlțâi! a adăugat repede.

   I-am luat cutia din mâini și am ridicat capacul. Acolo, pe o blăniță, dormea tolănit cu burtica-n sus cel mai pufos pisoi portocaliu pe care îl văzusem în viața mea. S-a trezit, a venit la marginea cutiei, sprijinindu-se pe lăbuțele din față, a scos un mieunat care a semănat cu un scârțâit de ușă și m-a privit direct în suflet cu niște ochi uriași și galbeni care spuneau:

   - Bună, vrei să fii sclava mea?

   A fost prea mult pentru mine. Atâta bunătate, atâta fericire neașteptată. M-am simțit copleșită și am izbucnit în plâns.

   - Ce, nu-ți place? a întrebat Andrei, îngrijorat. Dacă nu-l vrei, pot să-l duc înapoi la adăpot. Dar deja i-am cumpărat litieră, mâncare și jucării, toate sunt jos în mașină, așa că ar fi păcat....

   L-am sărutat e buze, apoi am mângâiat creatura portocalie care se cocoțase hotărâtă pe umărul meu și îmi torcea gălăgios la ureche.

  - Andrei, abia am reușit să rostesc gâtuit, ăsta e cel mai generos și iubitor gest pe care l-a făcut cineva pentru mine, de foarte mult timp. Mulțumesc!

   - Uf! și-a șters el niște sudoare imaginară de pe frunte și s-a dus jos să aducă toată logistica felină, în timp ce eu am rămas singură cu noul meu tovarăș.

   Uite că acum aveam un buddy și acasă, snobilor cu cifre în loc de inimă! 

   Micuțul începuse să exploreze apartamentul și era foarte atras de ornamentele de Crăciun, care îl fascinau cu strălucirea lor. Mă uitam la el, când râzând, când plângând, încercând să-l opresc să-mi ronțăie beteala și să agațe cu lăbuțele globurile de pe crengile de jos.

   Mai târziu, când mă relaxam cu Andrei pe canapea, delectându-ne cu niște felii de mango, mi-a venit o idee.

   - Mango! O să-i spun Mango, am zis. Nu vreau să-i dau un nume banal, la care te-aș aștepta, gen Portocală sau Garfield. Tu ce crezi?

   - Nu știu, de ce nu-l întrebi pe el? a zâmbit Andrei.

   În clipa următoare l-am trântit pe canapea, m-am urcat pe el și am pus capăt perioadei de explorare platonică. Mă refer la Andrei, evident.

   Trei luni mai târziu, ne-am logodit. De ce-am fi așteptat? Nu întineream, iar asta nu era o iubire adolescentină. Nu voiam ceva deosebit așa că, în luna mai ne-am dus la starea civilă, cu Mona și Gabi ca martori, ne-am scos certificatele de căsătorie și ne-am pus reciproc verighetele.

   Părinții lui Andrei s-au cam supărat, dar noi eram deja în Maldive, unde am petrecut două săptămâni fără niciun nor pe cer, făcând dragoste, sorbind cocktailuri pline de alcool și zăcând pe plajă ca niște balene epuizate de prea mult bine. Mi s-a întipărit pe piele momentul când am ieșit din apă și m-am trântit pe prosop, iar Andrei, care tocmai ronțăia un biscuit, m-a privit pofticios, mi-a plimbat biscuitul pe sâni, culegând picăturile de apă care se prelingeau pe mine, și a mușcat din el de parcă descoperise o rețetă de 3 stele Michelin.

   - Nu era destul de sărat, a spus el cu un aer inocent.

         M-a trecut un fior și l-am strâns în brațe pe Mango, acum de vreo 10 ori mai mare decât în seara aceea când apăruse în viața mea pe post de cadou.

   Îl iubea mult pe Andrei și a fost foarte stresat în primele săptămâni de după divorț și mutare. Îl căuta pe Andrei prin toate colțurile și mieuna disperat pe la uși când nu-l găsea. Totuși, după o vreme, ca orice pisică egoistă și absorbită de sine, se resemnase cu despărțirea și se mulțumea cu viața alături de mine pe post de unică servitoare.

   Acum stătea lângă mine, cu toate labele pliate sub el, ca un cozonac supradimensionat, și mă privea (probabil judecându-mă în sinea lui) cum îmi alegeam, cu mare grijă, următoarea vict... clientă, am vrut să spun clientă.

         Eugenia era directoare de corporate affairs la o multinațională din domeniul farmaceutic și fusese propusă pentru promovare la nivel regional.

   Problema era că trebuia să treacă printr-un interviu de selecție la o filială din străinătate și să susțină o prezentare despre ea, cariera ei, punctele forte și un plan de acțiune - pe scurt, trebuia să răspundă la eterna și fascinanta întrebare „De ce te-aș alege pe tine pentru postul ăsta, și nu pe altcineva?”

   În pofida naturii jobului ei, care presupunea să promoveze interesele companiei și să facă lobby la niveluri înalte și sensibile, Eugenia era total și definitiv alergică la ideea de a se promova pe sine. Era de părere că oamenii nu trebuiau să-și ridice singuri osanale și că era treaba altora - și numai dacă voiau - să spună lucruri drăguțe despre ei - și numai dacă era cazul. Prin urmare, pentru că detesta să fie în centrul atenției, tot amânase să se apuce de prezentare, iar data interviului se apropia.

   Când am sunat-o, jelea în fața ecranului gol, bâiguind incoerent despre mârșăvia conducerii executive, care refuza să compare, pur și simplu, performanțele candidaților la post și să decidă cine era mai bun, în loc să o oblige pe ea să pornească într-o campanie dementă de autoadorație.

   - Eugenia, am zis, dacă o colegă sau o prietenă de-ale tale s-ar duce la un interviu și ar avea nevoie de o recomandare călduroasă, i-ai scrie-o?

   - Da, de ce nu, dar numai dacă aș ști sigur că e competentă.

   - OK. Tu ești competentă?

   - Da, cred că sunt, de ce n-aș fi? Aaa, aha, am înțeles unde bați! Vrei să zici că, dacă aș fi dispusă să recomand pe altcineva, de ce nu m-aș recomanda și pe mine?

   - Exact!

   - Pentru că mama mi-a zis că lauda de sine nu miroase-a bine, de-aia! Și în Biblie scrie că mândria e păcat capital, primul pe listă, nu?

   Biblia nu zicea nimic împotriva promovării medicamentelor pline de chimicale, deci probabil pentru asta nu se simțea vinovată! În orice caz, mi-era clar că era inutil să încerc să-i schimb părerea la telefon, așa că am invitat-o în biroul meu închiriat într-un spațiu de co-working, unde mă vedeam cu unii clienți.

   - Pot s-o aduc pe Suzy, cățelușa mea? a întrebat. Ies mai devreme de la serviciu și o scot în parc înainte să ne vedem. E foarte cuminte și liniștită.

   Asta mi-a dat o idee strălucită. După ce am închis telefonul, am verificat câți bani aveam în portofel. Suficienți cât să mituiesc un adolescent.

         A doua zi, eram atât de nerăbdătoare să mă văd cu ea, încât am început să mă îmbrac și să mă machez cu 3 ore mai devreme.

   Mă plimbam de colo până colo prin apartament, tot împiedicându-mă de Mango, care voia să fie mereu în centrul acțiunii, și zbierând cât mă ținea gura un cântec de-al lui Gwen:

   What you waiting

   What you waiting

   What you waiting

   What you waiting

   What you waiting for?

   Tik tock tik tock tick tock tik tock

   Take a chance, you stupid hoe!

   Am deschis dulapul și am aruncat un ochi critic peste cămășile, fustele și rochiile mele de designer, cele pe care le cumpărasem compulsiv, pe post de terapie, în vremurile când câștigam un salariu nebunesc la jobul pe care îl detestam foarte mult și care mă făcea să am nevoie de terapie. În fine. Acum toate hainele erau cam uzate, iar unele chiar îmi rămăseseră un pic mari.

   Slăbisem ceva, dar nu neapărat pentru că acum eram mai săracă și nu-mi mai permiteam să mănânc zilnic la restaurant sau să comand mâncare, ci mai ales pentru că focul din mine mă consuma mocnit și nu știam ce altceva să fac cu el decât să-l las să mă ardă.

   Am ales o rochie tricotată bleumarin, care îmi urmărea - sau aș spune mai degrabă că îmi complimenta - curbele periculoase ale corpului, și mi-am strâns pletele vopsite într-o coadă de cal, pentru că începuseră să mi se vadă rădăcinile.

   De ce-mi păsa așa de mult să impresionez o altă femeie? Nu făcuse același efort când mă văzusem cu George. E drept că majoritatea femeilor tânjesc să fie admirate de celelalte femei - sau măcar să nu arate mai rău decât ele. Cu atât mai mult cu cât mă întâlneam cu ditamai directoarea și nu voiam să mă simt inferioară. Speram doar ca Eugenia să nu fie capabilă să identifice piesele mele vestimentare după anul colecției.

    Tocmai intrasem în biroul meu din centrul de co-working, când mi-a sunat telefonul. La celălalt capăt, Eugenia vorbea precipitat, cu o voce stresată.

   - Bună, Vichi, scuză-mă, dar o să întârzii puțin...

   Ziceai că mai avea un pic și izbucnea în plâns. Știam prea bine de ce era disperată, și m-am prefăcut îngrijorată:

   - Bună, Eugenia. Ești OK, draga mea? Ce s-a-ntâmplat?

   - N-o găsesc pe Suzy! a bâiguit ea, acum plângând de-a dreptul. Eram în părculețul de vizavi de biroul tău. Alerga pe lângă mine, m-am uitat în telefon doar o secundă și, când am ridicat ochii, dispăruse! Am căutat-o peste tot, am strigat-o, nimic! Ce să fac? E atât de mică și de prostuță, e....

   - Doamne, îmi pare rău să aud asta? Vino cât mai repede la mine la birou și vedem cum facem.

   - Dar nu pot s-o părăsesc acolo....

   - Te rog eu, traversează strada și vino la mine. Te aștept aici. Probabil ți-a furat-o cineva, trebuie să ne gândim calm la o soluție. Să vedem cum procedăm, cui să cerem ajutor....

   Într-adevăr, Suzy era o chestie albă, creață și prostuță. Și foarte prietenoasă - prea prietenoasă. Probabil în acele momente trăgea un pui de somn la căldurică, într-un Starbucks, împreună cu o puștoaică de 16 ani căreia îi dădusem suficienți bani să se destrăbăleze până la diabet cu cafele și brioșe și care fusese mai mult decât încântată să mă ajute să „îi fac o farsă cumnatei mele de ziua ei”.

   Când Eugenia a intrat în biroul meu, arătând ca Marilyn Manson cu rimelul întins pe ochi, am îmbrățișat-o cu căldură, i-am arătat un scaun și i-am pus în față un pahar cu apă.

   - Eugenia, scumpo, uite ce e, am ceva să-ți mărturisesc. Nu sunt mândră de ce-am făcut, dar am recurs la asta în disperare de cauză, într-un fel....

   M-a scrutat cu ochii înlăcrimați, suflându-și nasul roșu. Câteva șuvițe castanii i se desprinseseră din cocul corporatist și le tot dădea după ureche.

   - Ce tot spui acolo? Trebuie s-o găsesc pe Suzy.

   Am scos telefonul și i-am arătat o fotografie primită pe WhatsApp. Era Suzy, stând veselă și fericită în poala unei adolescente drăguțe cu o fețișoară cuminte, care sorbea cu paiul dintr-o băutură neidentificată, dintr-alea soia-latte-venti-mocha-dovleac-scorțișoară-caramel-de-ce-nu-mă-trimiți-mai-bine-direct-la-spital.

   - Ce-ce-ce-i asta? s-a bâlbâit ea, uitându-se șocată la mine, apoi la ecran, iar la mine, iar la ecran și iar la mine.

   - Draga mea, pot să-ți ecplic. Suzy o să stea cu prietena mea vreo două ore, într-un loc cald și sigur. Între timp, tu și cu mine o să lucrăm la prezentarea ta pentru inverviu. O să alcătuim un plan de branding personal, o să scoatem în evidență calitățile și punctele tale forte și o să te pregătim să te duci acolo și să-i faci praf!

   Mi-am terminat scurtul speech motivațional cu pumnul ridicat, ca un Che Guevara care o chema la revoluție.

   Ea se uita la mine cu privirea goală, cu gura căscată, în timp ce noile informații își făceau cu greu drum către neocortexul ei. Lacrimile începuseră să i se usuce și îi lăsaseră mici pârâiase pe obraji.

   Treptat, ca într-o scenă cu explicații științifice despre microexpresii faciale din serialul „Lie to me”, fața a început să i se schimonosească în toate felurile - întâi pleoapele i s-au lăsat în jos cu tristețe, apoi ochii i s-au mărit de frică, după care a început să-mi arunce priviri mânioase și a strâmbat din nas, plină de dezgust, izbucnind:

   - Tu ești normală la cap?! Ai pus-o pe fata aia să-mi fure câinele?!

   - Parțial da... și da, am încercat eu o semiglumă, dar n-a părut s-o aprecieze.

   Cui i-ar fi ars de glume în situația ei?

   - Du-mă la cățelul meu! Doamne, unde e? Unde e Suzy? Ce era în poza aia, Starbucks? Era la Starbucks, recunoaște! E unul după colț. Mă duc acum și-o iau!

   A dat să se ridice, dar am apucat-o ușor de mâneca paltonului.

   - În clipa în care ieși de aici, o sun pe fată și îi spun să plece. De ce vrei s-o supui pe Suzy la încă un stres inutil? Nu mai bine lucrezi împreună cu mine? Ai un interviu foarte important care se apropie, un interviu care ți-ar putea schimba viața în bine pentru totdeauna, ți-ar aduce mai mulți bani, te-ar propulsa în carieră. Și tu nu te-ai pregătit deloc. De ce? De ce îți faci rău cu mâna ta? Ce fel de autosabotaj bolnav e ăsta?

   - Ascultă, a zis ea ceva mai calmă, înțeleg că încerci să faci ceva bun pentru mine, dar cum să mă concentrez dacă sunt îngrijorată pentru Suzy? Roag-o pe prietena ta s-o aducă aici și jur că fac orice vrei tu.

   - Apropo de Suzy, am spus eu, ignorându-i cererea, hai să ne gândim la următorul scenariu: să zice că Suzy se simte brusc rău și te duci cu ea de urgență la un veterianr. Tipul o consultă ore în șir, îi face tot felul de analize, îi face și o injecție care n-are niciun efect, îi dă o pastilă și, până la urmă, după nenumărate încercări, cățelușa ta își revine. Veterinarul cere pentru toată consultația și pentru tratament 300 de lei și tu îi dai bucuroasă, doar s-a chinuit o grămadă să-ți salveze animăluțul, nu?

   - Așa, și? Nu văd relevanța.

   - Ai răbdare. Acum să zicem că, în aceeași situație în care Suzy se simte rău și te duci cu ea la alt veterinar, acesta se uită un pic la ea, o palpează, o consultă cu stetoscopul și în 5 minute îți zice ce problemă are, îi face exact injecția potrivită și Suzy se simte imediat mai bine. Pentru cele 5 minute de consultație îți cere tot 300  de lei. Ți se pare corect?

   - Nu știu ce să zic... a muncit mult mai puțin decât primul. N-a depus cine știe ce efort, înseamnă că a fost ceva ușor pentru el și nu merită atâția bani.

   - Dar ce e mai important pentru Suzy: să se chinuiască, biata de ea, câteva ore, până când cineva descoperă ce are sau să se simtă mai bine în câteva minute? Tu ce plătești când te duci la veterinar: numărul de ore lucrate sau rezultatul și eficiența consultației?

   Eugenia a tăcut câteva clipe, oscilând între supărarea provocată de răpirea cățelușei și problema pe care i-o ridicasem, pe care, probabil, nu reușea să o lege prea bine de contextul în care discutam.

   - Vezi tu, Eugenia, am continuat, și tu, și eu, și majoritatea oamenilor avem tendința să nu îi apreciem pe oamenii care fac ca lucrurile să pară foarte ușoare. Paradoxal, uităm că ușurința și rapiditatea sunt apanajul experților, al celor care au învățat și practicat foarte mult, până au ajuns la un nivel de măiestrie, unde știu imediat ce au de făcut și nu bâjbâie în căutarea uneo soluții. Iar oamenii ăștia deosebit de eficienți nu sunt apreciați la adevărata lor valoare pentru că efortul lor nu este vizibil. Începătorii sau cei care nu sunt la nivel de expert depun mult mai mult efort, iar nouă ni se pare că muncesc mai mult și că merită mai mulți bani. Așdar, experții ca tine nu trebuie să uite ca, din când în când, să le amintească celorlalți toată munca, tot studiul, tot efortul care stau în spatele ușurinței cu care își fac treaba. Altfel, neprofesioniștii le iau caimacul, capisci?

   - Bine, BINE! OK! Am înțeles! a zbierat ea. Vrei să mă obligi să mă promovez, vrei să mă transform într-un unicorn care mănâncă ambrozie și scoate curcubeie! Fie ca tine! Dar adu-mi-o pe Suzy mai întâi!

   - Hihihi, vezi că te aude Doamne-Doamne. Sper că nu vorbești așa și când te duci pe la ministere! Hai să facem altfel: prietena mea ne va trimite câte o poză cu Suzy la fiecare jumătate de oră, ca să vezi că e în regulă, e bine așa?

   - La fiecare sfert de oră, a plusat ea, iar eu am fost de acord, pentru că trecea timpul și nu mai aveam chef să ni-l pierdem cu negocieri câinești.

   - Eugenia, i-am spus după ce și-a scos paltonul, s-a așezat la birou și și-a venit în fire, știu că ești de părere că autopromovarea e o prostie cu pene și sunt de acord cu tine, până la un punct. Nimănui nu-i plac nesimțiții cu gura mare care doar vând, vând, vând și se laudă, se laudă, se laudă. Problema e că oamenii decenți, serioși, muncitori - așa ca tine - preferă să stea în culise, în timp ce nesimțiții ocupă toată scena. Nu te-ai săturat să vezi asta oriunde te duci? Nu crezi că oamenii și companiile merită să aibă manageri cu adevărat competenți?

   Mi-a cântărit spusele în tăcere o vreme, a vrut să spună ceva, a ezitat, iar în cele din urmă a rostit timid:

   - Da, oamenii merit să aibă șefi buni, dar oare merit eu postul ăsta? M-am uiat pe CV-urile celorlalți candidați și toți mi s-au părut mai buni decât mine, profesional vorbind. Mi se pare că oricare dintre ei e mai bine pregătit și are mai multă experiență decât mine. Nu cred că pot să-i depășesc. O să mă duc acolo și o să mă fac de râs. La ce bun?

   Am oftat din rărunchi. Una dintre marile nedreptăți ale naturii umane. O văzusem manifestându-se de atâtea ori. Oameni perfecționiști, conștienți de sine, inteligenți, care se îndoiau de ei înșiși. Numai ei. Idioții nu se îndoiau niciodată de calitățile lor, nu ezitau nicio clipă să se ducă să-și ia ce voiau, fără atâtea mustrări de conștiință.

   Bill putea să confirme. Bill putea să dea lecții pe această temă. Bill avea să mă bântuie pe vecie cu siguranța lui de sine idioată.

   - Scumpo, în primul rând, toate dubiile tale poartă un singur nume: sindromul impostorului.

   - A, da! a zis ea. Mi-aduc aminte că am citit despre asta la un moment dat. Uitasem.

   - OK, deci tu te simți ca o impostoare și te temi că vei fi „dată în vileag”. Crezi că nu merită să primești promovare și recunoaștere. Dar amândouă știm că acestea sunt doar gânduri iraționale și că ele nu reflectă realitatea. Nu ai fi ajuns unde ești acum dacă ai fi fost proastă și nepregătită.

   A dat din cap aprobator.

   - În al doilea rând, dacă - și spun dacă - nu primești promovarea, asta nu echivalează cu o înfrângere. Este doar un concurs pe care îl vei câștiga sau nu, dar nu va însemna sfârșitul carierei tale și nimeni nu va râde de tine la știri pe postul național!

   - Mda, știu. Exagerez. Nici nu s-a întâmplat nimic și eu deja hiperventilez.

   - Exact, este doar o reacție de anticipare a stresului, dar tu știi în sinea ta că acest interviu va fi o experiență foarte bună de învățare, indiferent cum se va termina. Și, permite-mi să adaug, dacă te pricepi laceva, ai nu doar dreptul, ci chiar obligația să lupți să obții jobul, proiectul, contractul - ce-o fi - și să-l duci cu bine la capăt.

   - Nu mă lua cu fraze de-astea a la Tony Robbins, s-a strâmbat ea. Mă enervează discursurile motivaționale.

   - Ei bine, de-acum încolo nu trebuie să te mai enerveze, pentru că o să ții o grămadă de discursuri în fața echipei tale regionale!

   Nu și-a putut stăpâni un zâmbet, apoi a izbucnit de-a dreptul în râs.

   - Care-i planul? a întrebat.

   Ura! Creasem o breșă în zid. Din nou.

   - Păi, am zis eu, încercând să-mi maschez un rânjet de satisfacți, uite ce-ți sugerez. Mai întâi, o să brodăm un „elevator pitch” - știi ce-i ăla, nu? O prezentare foarte scurtă, de două-trei propoziții, în care subliniezi cu ce te ocupi și la ce te pricepi.

   - Fac, oarecum, PR pe la guvern, a zâmbit ea superior.

   - Scuze, trebuia să mă gândesc, am zis. Probail ai făcut sute de pitch-uri pentru produsele și proiectele voastre, dar pun pariu că nu ai făcut niciodată un pitch pentru tine.

   - Nu mi-am propus asta, a recunoscut ea.

   - Bine, atunci o să facem o selecție atentă a realizărilor tale cele mai importante și mai recente. Cu date, fapte, procente, premii câștigate - numai chestii strălucitoare și colorate, foarte concrete. Apoi o să introducem un scurt interludiu personal, care te va face să arăți umană și adorabilă - vom arăta câteva poze cu copiii, cu Suzy, cu tine făcând voluntariat la un orfelinat...

   - Nu fac voluntariat la un orfelinat, m-a întrerupt ea.

   - Găsim noi ceva, nu-ți face griji. Plantăm un copac în fața blocului tău, ducem mâncare la o cantină socială, vedem noi. Și, la final, le aplicăm lovitura fatală: un plan de acțiune „Primele mele 100 de zile de management!” Le vei arăta că știi exact ce ai de făcut, când și cum.

   - Doamne-Dumnezeule, s-a văicărit ea, o să stăm aici o veșnicie!

   - Nu neapărat, dacă ne punem chiar acum pe treabă. Și nu trebuie să termini totul în seara asta. Dar vreau să pleci acasă cu un plan bine structurat și cu un elevator pitch bun. Mai completezi tu detaliile acasă. Acum, hai să începem cu exercițiul ăsta.

   Am scos o foaie printată pe care scria:

   Mă pricep foarte bine la.......................

   Pentru organizația voastră, asta înseamnă că.........................................

   De exemplu,......................................

   - Te rog să completezi aceste propoziții, astfel încât să reflecte tot ce ai tu mai bun de oferit. La final, ar trebui să sune ceva de genul: „Mă pricep foarte bine la managementul proiectelor. Pentru organizația voastră, asta înseamnă că știu să aloc și să administrez resursele, astfel încât toate proiectele să fie implentate la timp și cu cel mai bun ROI. De exemplu, am livrat cu o săptămână mai devreme ultimul proiect la care am lucrat și am îmbunătățit productivitatea departamentului cu 10%”. Poți face asta?

   - Floare la ureche, a râs ea. Dar, mai întâi, s-o văd pe Suzy!

   Corect.

   După vreo două ore, Eugenia a plecat din biroul meu, ținând în brațe o Suzy foarte agitată (prea mulți aburi de cafea în aer?) și o jumătate de duzină de foi scrise pe ambele părți, pline de cuvinte subliniate, diagrame și semne de exclamare. Pășea cu încrederea în sine regăsită și arăta pregătită să înghită un pic de stinghereală în numele carierei sale, ca pe o pilulă amară care avea s-o vindece de modestia învalidantă -sau măcar s-o facă să se simtă mai bine.

   M-am simțit mândră de ea, dar și de mine, pentru că am reușit să-i demontez măcar puțin convingerile rigide despre branding-ul personal. De-a lungul carierei mele, auzisem toate scuzele posibile, de la „Autopromovarea înseamnă manipulare” și „Branding-ul personal este doar pentru cântăreți, sportivi și politicieni” până la „Autopromovarea este cerșeală de atenție fără demnitate” și „Eu sunt introvertit, nu am nimic special cu care să mă laud și oricum n-am chef să fac asta”.

   De fiecare dată le recitam clienților mei, dar și colegilor sau cunoscuților care sufereau de modestie inutilă, aceste propoziții, ca pe niște mantre, nu neapărat într-o ordine anume, în funcție de convingerea cu care alegeau să se autosaboteze.

        După periada de miere cu Andrei și cu S&C, treaba a început, încet, dar constant, să se ducă la vale. Alunecări masive de teren pe ambii versanți.

   Am mai dat-o în bară cu o inițiativă de recrutare „altfel”. 

   Aflasem că se organiza un eveniment numit „Financial Speed Dating”, unde organizatorii puneau în legătură firmele de servicii financiare cu potențialii stagiari. Toată lumea putea discuta cu toată lumea, prin rotație, iar acolo unde exista o potrivire, lucrurile se puteau concretiza într-o colaborare, internship sau, de ce nu, angajare.

   M-am dus entuziasmată să le propun asta Smarandei și lui Paul, dar, ghici ce, mi-am mai luat o rafală de vânt rece în față, pe motiv că „noi suntem o firmă de consultanță serioasă și nu facem acțiuni frivole de recrutare”. Nu puteam să le scot bățul din fund și gata!

   După aceea, senzația inițială pe care o avusesem în privința jobului meu, că era prea frumos ca să fie adevărat, a început să se materializeze spectaculos, cu viteza Mach 8. Treptat, consultanții și-au dat jos măștile politicoase, lăsându-și la vedere adevăratele fețe.

   Erau agresivi, înfumurați și plini de așteptări nerealiste. Obișnuiau să lucreze mult peste program și se așteptau ca tot personalul auxiliar să fie acolo, la dispoziția lor, pentru orice eventualitate, chiar și când nu aveau neapărat nevoie. În schimb, când aveam eu nevoie de ceva de la ei - să-mi semneze ceva, să confirme un job description sau să-și dea OK-ul pentru un eveniment, întotdeauna erau foarte ocupați și mă lăsau să aștept un răspuns fără vreo garanție că o să-l primesc, uneori până la 8-9 seara, când orele mele oficiale de lucru se terminaseră de mult.

   Iar Paul, șeful care nu voia să fie buddy cu nimeni, nu făcea nimic în privința asta. Au cotraire, îi încuraja pe oameni să petreacă timp în neștire la firmă.

   Într-o seară, l-am auzit cum sfătuia o tânără asociată să ignore supărarea proaspătului ei soț și să continue să ofere mai multă atenție impozitelor clienților decât familiei de-abia formate. Nefericitul soț era doar „invidios pe cariera ei” și „nu la fel de motivat ca ea”. În altă seară, îi sugera unui senior partner a cărui soție tocmai îi dăruise un bebeluș să se scutească singur de plânsete și de scutece împuțite și să lucreze în liniștea și pacea parfumată de la birou... măcar în primii 2-3 ani.

   Poți să-ți închipui așa ceva, Alina? Exact ca șeful tău!

   Cel mai mult mă deranjau egoul lor umflat cu pompa și faptul că nu făceau diferența dintre autopromovare și laudă deșănțată. Niciodată nu le plăcea nimic din ce făceam: nici campaniile de employer branding, nici anunțurile de recrutare, nici evenimentele, nici stagiarii sau asistenele pe care le aduceam - nimic nu era suficient de bombastic, famboaiant și fucktastic pentru gusturile lor grandomane.

   Și eu, și Mona, le explicam cu orice ocazie că folosirea unor cuvinte precum „colosal”, „proeminent” și „sofisticat” în comunicate de presă sau anunțuri de recrutare putea fi percepută drept excesivă și arogantă și putea chiar să-i sperie și să-i îndepărteze pe potențialii candidați. În schimb, ei ne acuzau că nu eram suficient de mândre de firmă și că nu credeam în calitatea „stelară” a muncii lor.

   „Suntem magicienii optimizării fiscale, până și ultima femeie de serviciu trebuie să știe asta!”, ni se spunea la ședințe.

   E drept că femeile de serviciu din firmă aveau salarii mult peste medie, primeau spor de confidențialitate, ca noi toți, și chiar și se țineau cursuri de management al finanțelor personale, dar nu cred că ar fi fost în măsură să aprecieze giumbușlucurile financiare care îi scuteau ppe clienți de plata unor taxe uriașe.

   Una dintre partenerele firmei, Eliza, era tartorul suprem. În secret, o numeam „femeia-buldozer”, nu din cauza constituției corporale - de fapt, era chiar slăbuță, blondă, și destul de eterică la înfățișare - ci din cauza modului în care îi călca în picioare pe toți cei care nu conformau părerilor și dorințelor ei. Când voia să fie cu adevărat zdrobitoare, își punea niște pantofi cu toc cui de 15 centimetri, pe care îi ținea sub birou și îi încălța ca să te poată scuipa mai bine în creștet.

   Mi-aduc aminte că m-a chemat odată la ea în birou să analizăm un anunț de participare la un târg de joburi. A tăiat cu roșu aproapte tot ce scrisesem, cu o atitudine de profesoară universitară care corectează lucrarea unui copil de grădiniță - și să nu uităm că amândouă aveam cam aceeași vârstă, iar eu nu eram vreo stagiară timidă fără experiență de muncă sau de viață. A înlocuit sau a adăugat adjective și adverbe pompoase până când ai fi zis că voiam să anunțăm a doua venire a lui Isus, nu să vorbim despre niște poziții new entry în firmă.

   - Poftim, a zis ea la final, trântind foile pe masă, dintre care una a plutit până jos. Așa se face. Gata, suficient copywriting pentru astăzi, trebuie să mă întorc la lucrurile cu adevărat importante. M-am săturat să fac treaba tuturor!

   M-am uitat la picioarele ei - dap, își pusese pantofii cu toc.

   Lucrurile au luat o turnură realmente urât mirositoare când mi s-a cerut să-mi ofer ajutorul într-un proces colectiv de muncă împotriva prezentatorilor unui post de televiziune care ceruseră un audit financiar independent. S&C reprezenta, evident, corporația mumă, iar Eliza coordona armata de finaințiști și juriști care se ocupau de proiectul scandalos.

   „Gândacii”, așa cum îi numea cu afecțiune echipa noastră, declanșaseră o grevă generală și refuzau să mai intre pe post, pentru a obliga managementul să angajeze o firmă de audi care să analizeze investițiile făcute în echipamente noi, pe motiv că acestea fuseseră cumpărate la prețuri supraevaluate, în timp ce angajaților le curgea igrasia în ca în lipsa unor minime lucrări de mentenanță. Pe scurt, protestau din motive de corupție, fraudă și condiții de lucru improprii - iar așa ceva era de neacceptat. De ce? Pentru că, dacă ar fi cerut salarii mai mari, corporația ar fi avut motive să îi acuse de șantaj și de sabotaj. În schimb ei luptau nu pentru bani, ci pentru principii, iar revendicările lor puseseră compania în pericolul de a îi fi dezvăluite condițiile proaste de lucru și poate și alte chestiuni ilegale - sau, în orice caz, imorale.

   Soluția magică pe care o găsise Eliza fusese să mă pună să caut pe internet mizerii despre liderii grevei. Orice - poze făcute la beție, comentarii homofobe sau rasiste pe rețelele sociale, chestii urâte spuse de ei sau de alții despre ei pe forumuri, scandaluri în familie, probleme la locurile de muncă anterioare etc. Așa de mult îmi prețuia experiența profesională și asta însemna sintagma „consultanță în orice alte aspecte legate de dreptul muncii” din contractul meu: să mă folosească pe post de asistent Google - nu, de scormonitor în groapa de gunoi.

   A fost ceva extrem de umilitor pentru mine, Alina, să știi! Când nu mai ești respectat la locul de muncă, ajunge să-ți fie silă și de banii pe care îi primești ca să suporți asta.

       Inevitabil, stresul tot mai accentuat și statul în neștire peste program au început să-și pună amprenta asupra relației mele cu Andrei.

   Am descoperit un adevăr enervant despre mine: îmi plăcea să fiu măritată cu el, dar nu-mi plăcea să fiu măritată. Da, știu, era un paradox greu de explicat - și la momentul respectiv, și după ce faptul fusese consumat.

   El era mega ocupat la bancă, eu eram mega ocupată la firmă, muncind ca o disperată să țin pasul cu tot branding-ul, recrutarea și negocierile - negociind apoi și acasă cu soțul meu să petrecem mai mult timp împreună. Îmi lipsea ca naiba când nu eram în aceeași cameră, dar, într-un fel, mă simțeam și sufocată de toată treaba cu starea civilă de „nevastă”, ca o etichetă cauciucată care mă împiedica să mă mișc în voie și lăsa urme urâte de lipici când încercam să o dezlipesc. Mă simțeam ca o străină în îmbrățișarea lui, dar mă topeam când, noaptea, își apăsa corpul pe al meu.

   Uneori, tot ce-mi doream era să stau singură, dar, desigur, asta e imposibil când ești căsătorit. Nu poți, pur și simplu, să-ți faci bagajele și să pleci, nu poți să nu vorbești un weekend întreg și doar să te uiți non-stop la seriale, trebuie să-ți privești în față partenerul de viață și n-ai unde să te ascunzi. Îmi aminteam că parcă-parcă mă simțeam mai bine înainte, când nu eram căsătorită.

   Nu-mi plăcea chiar atât de mult compania oamenilor, de ce dracu` mă măritasem? Stai, de ce dracu` lucram în domeniul resurselor umane? Poate ca să compensez acest defect? Dar era, oare, un defect? 

   Nu era vorba că nu-mi plăcea deloc să petrec timp cu oamenii, însă mi-era oarecum indiferent dacă eram singură sau însoțită. Nu percepeam absența oamenilor ca pe o pierdere sau ca pe o lipsă, eram perfect fericită și completă pe cont propriu. Și nu înțelegeam de ce îi ofensa pe oameni chestia asta, că nu eram dependentă de relații și de interacțiuni. Preferau să-mi spună că sunt antisocială decât să încerce să mă înțeleagă. Inclusiv Andrei. Adică, mai ales el, din păcate, dintre toți oamenii care contau pentru mine. Și nu erau așa de mulți.

   În loc să mă odihnesc, să-mi recapăt forțele și să-mi pescuiesc partea mai agreabilă din personalitate de pe fundul prăpastiei în care se rostogolise, am început să-mi fac planuri de viitor ca profesionist independent. Mă gândeam încontinuu la revelația pe care o avusesem când vorbisem la telefon cu Mario - că poate aveam nevoie să încep o nouă carieră de consultant sau life coach... sau nu, mai specific, career coach.

   O altă zi de tot rahatul la serviciu, când 3 consultanți din 3 departamente diferite îmi ceruseră să le implementez proiectele de recrutare simultan - în ciuda eforturilor mele de a le demonstra că încă nu învățasem cum să mă clonez și că nu se făcuse nicio descoperire științifică majoră în acest sens - mi-a întărit decizia (definită, pentru moment, doar în sinele meu) să părăsesc HR-ul o dată pentru totdeauna și să mă dedic misiunii nobile de a schimba lumea muncii - câte un bărbat sau câte o femeie pe rând.

   Da, aveam să devin consilier de carieră!

   Aveam să îi ajut pe bieții sclavi corporatiști să înțeleagă adevărul, să vadă nenorocita de luminiță de la capătul tunelului, să-și schimbe vechiul mod de gândire și să devină persoane noi, strălucitoare și fericite, presărând praf magic de prietenie și bun-simț prin toate fișierele alea de Excel. Aveam să îi ghidez și să îi asist în călătoria lor către umanitate și empatie, aveam să îi ajut să preia controlul asupra vieții și carierei lor, să se elibereze de barierele interioare care îi împiedicau să progreseze, să învețe să se „vândă” fără să-și vândă sufletul!

   M-am înscris într-un program internațional de certificare în career coaching pe termen lung, ceea ce a adus și mai mult stres jobului și căsniciei mele. Am început să dorm tot mai puțin, pentru că eram nevoită să citesc până târziu în noapte ca să țin pasul cu materia destul de stufoasă. De două-trei ori pe săptămână participam la cursuri online, care începeau la 10 seara, ca să poată veni cursanții de pe cele mai diverse fusuri orare, și trebuia să prezint „teme” la care lucram pe apucate, în orice moment liber pe care puteam să-l prind.

   La serviciu, ca urmare a lipsei de somn și a oboselii, eram morocănoasă și mă călca pe nervi până și cea mai mică cerință a consultanților, oricât de legitimă. Făceam eforturi supraomenești să mă abțin să nu devin iar un star pe internet, de data asta cu titlul „Manager exasperat își ucide toți colegii cu o mitralieră”.

   Furia suprimată răbufnea seara, acasă, când Andrei trecea pe lângă mine în timp ce tăiam roșii pentru salată și îmi punea o mână pe fund, iar eu i-o respingeam, plină de draci, simțind că nu doream să mai fiu atinsă vreodată. Toate micile lui ciudățenii, pe care le priveam cu înțelegere înainte, acum mă scoteau din minți - de exemplu, faptul că lăsa lumina aprinsă când ieșea din cameră.

   Mâncam amândoi, în tăcere, cu televizorul dat pe știri, ca să se audă măcar o voce în toată casa. Nu mai găseam subiecte de conversație nici când mergeam undeva cu mașina.

   Dacă Andrei zicea ceva, nu mă simțeam în stare să contribui cu mai mult de un „îhî”. Aveam un fel de melasă în loc de creier, iar gândurile și mișcările mele erau deopotrivă lente, de parcă trăiam într-o piscină și trebuia să înving rezistența apei la orice pas.

   - Zi și tu ceva! a izbucnit Andrei într-o seară. Parcă nu mai ai viață-n tine!

   - Vrei să zic ceva? Poftim: închide dracului ușile de la dulapuri, că nu avem servitori! am strigat, trântind demonstrativ ușa bufetului pe care o lăsase deschisă după ce-și luase o farfurie.

   Am fost oarbă, Alina! Nu ma recunoscut la timp semnele de burnout - credeam că sunt doar obosită și epuizată de muncă. Nu cunoșteam exact simptomele, nu mi-a trecut prin minte că toată furia, iritarea și lipsa de răbdare erau rezultatul stresului continuu la care fusesem supusă o lungă perioadă, și nu manifestări ale personalității mele „dificile” și „sucite”. Nu știma că nu voiam să o rup la propriu cu Andrei și să fiu complet liberă din nou; aveam nevoie doar de o simplă pauză să mă odihnesc și să-mi amintesc să respir.

   Din nefericire, îmi pierdusem capacitatea de a face distincția dintre cele două.

   Mona făcea eforturi disperate de a-mi aminti toate avantajele jobului meu și de a mă asigura că pumeam conta în orice secundă pe prietenia și pe sprijinul ei.

   - Scumpete, nu trebuie să-i lași p-ăștia - de fapt, pe nimeni - s-ajungă până la suflețelul tău nobil și să-și șteargă mucii pe el, înțelegi? Trebuie să fii ca o lebădă, să plutești elegant pe apă fără să-ți uzi penele și să nu te atingă nimic.

   - Ce lebădă, mă simt ca o gâscă jumulită, am oftat și i-am luat capul între mâini, privindu-i ochii căprui care se ițeau de sub bretonul proaspăt franjurat. Dintre noi două, doar tu ești o lebădă. Neagră!

   - În curând o să ajung oaia neagră, mai ales dacă mă lași singură.

   - Ce mai faună! am început să râd.

   Am râs, dar într-o zi am intrat în biroul lui Paul și mi-am depus demisia.

   Pe atunci citeam un thriller oarecare ca să-mi abat atenția de la probleme. La un moment dat, unul dintre personajele principale, un ofițer de poliție care investiga o crimă, stătea în mașină, meditând la sensul vieții, și a tras concluzia că „iubirea și frumusețea sunt trecătoare, doar rahatul este etern”. Nu știu de ce m-a lovit așa de tare citatul ăla - poate pentru că reflecta propria viziune pe care ajunsesem să o am asupra vieții...

   - Se pare că până și Mario se înșală uneori, mi-a aruncat Paul o constatare disprețuitoare, ca o flegmă pe care i-ar fi plăcut să mi-o plaseze între ochi.

   „Se pare că va trebui să mă pupi în fund”, m-am gândit eu, belicoasă.

   - Până și eu mă înșel uneori, i-am răspuns cu voce tare. Am crezut că intru în stratosfera financiară, dar nu sunteți decât niște contabili cu fițe care scrieți rapoarte umflate cu pompa, ca să păreți mai inteligenți decât contabilii normali, am adăugat pe nerăsuflate și am închis definitiv ușa acestui capitol în urma mea.

   Cred că am și trântit-o nițel, pentru că mi-a căzut niște tencuială pe umeri.

   Și uite-așa, Alina, n-am mai ajuns la Machu Pichu.

       Mi-am luat liber restul anului să-mi termin certificarea în coaching și... am început să-mi caut o garsonieră să mă mut.

   Într-una din ultimele mele plimbări împreună cu Andrei, de-abia intraserăm pe o alee din parcul de lângă casă, când norii au început să acopere cerul. El s-a oprit și m-a privit întrebător, strângându-mi degetele împletite cu ale lui:

   - Ce zici, mergem mai departe și riscăm să ne plouă sau ne întoarcem acasă? Te simți norocoasă?

   - Nu mă simt niciodată norocoasă, m-am auzit spunând și mi-a părut imediat rău, pentru că știam că el avea să interpreteze greșit.

   Nu era vorba despre relația noastră sau că nu l-aș fi apreciat, era vorba despre un feeling cu care trăiam, poate, de când mă știam. Acela că lucrurile pe care mi le doream treceau tot timpul razant pe lângă mine, la 2-3 centimetri, iar eu nu eram niciodată pe fază ca să le prind. Ori mă uitam în altă parte, ori mă ținea cineva de vorbă... sau de mână.

   Da, am intentat divorț, după ce am dormit o săptămână pe canapea, în sufragerie. Dormit e mult spus. Ajunsesem în stadiul în care nu-mi mai puteam opri gândurile, era un fel de radio funest care emitea încontinuu și mă făcea să-mi galopeze inima cu 100 de kilometri pe oră, iar tot ce spunea radioul acela era:

   „Eliberează-te sau o să mori”.

  Andrei a fost devastat și a încercat prin toate metodele să mă facă să mă răzgândesc - dar eu eram deja convinsă că avea să-mi fie mai bine pe cont propriu. Credeam că voi renaște complet din cenușă. Dar numai după ce aveam să dorm. Mult.

      Ochii îmi înotau în lacrimi, amintindu-mi de apelul telefonul primit de curând de la Andrei.

   Încercase din nou să reia legătura cu mine, dar iată că îl respinsesem - și tot eu plângeam după ce îl respinsesem. Poate că mă înșelasem. Poate că nu-mi plăceau și nu aveam nevoie de toți oamenii. Dar pe el îl plăceam. De el aveam nevoie. Măcar un pic.

      Am așteptat o săptămână să văd dacă urmările sesiunii de coaching facilitate de răpirea lui Suzy aveau să fie benefice pentru Eugenia.

   Mi-am petrecut aproape tot timpul cu Mango, cărți, vin alb și conserve de ton puse la comun. Am avut și niște sesiuni de consultanță pe Skype cu clienți din străinătate, dar simțeam tot timpul că urma să-mi cadă tavanul în cap. Mă așteptam în orice clipă să-mi sune telefonul sau chiar să mă trezesc cu polițiștii la ușă ori poate cu ambulanțierii de la spitalul de psihiatrie, să mă informeze că George sau Eugenia, sau amândoi, depuseseră plângeri împotriva mea. 

   Ce aveam să le spun? Cum puteam să le explic ce făcusem?

   „Stimați oameni ai legii, aceste persoane amânau de o veșnicie să facă ce avea de făcut și se tot plângeau și se văicăreau, în loc să se pună pe treabă ca să se deblocheze. Erau pe punctul să piardă niște ocazii grozave de avansare la serviciu doar pentru că nu erau suficient de motivate să iasă din zona lor de confort. Eu doar le-am dat un mic ghiont... OK, un brânci în toată regula, dar aveau nevoie de el!”

   Toate fricile mi s-au evaporat în a opta zi, când am primit un mesaj de la Eugenia care spunea:

   „Ești o bestie sărită de pe fix care răpește câini și singurul motiv pentru care mai vorbesc acum cu tine e că isprava ta nebunească m-a făcut, nu știu cum, să obțin promovarea. Asta nu-ți scuză comportamentul de teroristă fără frică de Dumnezeu. Să nu-mi ceri recomandări!”

   Am ignorat repetarea obsesivă a variațiunilor conceputlui de „nebună” - și celelalte jigniri - și m-am concentrat pe vestea cea bună: strategia mea funcționase. Din nou!

   Salvasem cariera cuiva. Punct. Și nu, nu aveam de gând să-i cer vreun testimonial. Ar fi stricat elementul-surpriză pentru următorul client, hi hi!

   Așa că era momentul să mă avânt din nou pe câmpul de luptă. Nu aveam nicio clipă de pierdut.

   Mi-am deschis legendara agendă, aliata mea de încredere, păstrătoarea de secrete. Și uite-l. Vlad. Lucra în vânzări - și ura vânzările. Dacă aș fi primit un leu de câte ori văzusem asta... ei bine, poate mi-aș fi luat un bilet la loto și m-aș fi îmbogățit. 

   Dar serios acum, întrebarea era de ce și-ar fi ales cineva acest job dacă ura să cunoască oameni noi și să discute cu ei?

   De fapt, Vald detesta în mod deosebit să meargă la evenimente mai, de tipul conferințelor, și să socializeze cu necunoscuți. Colac peste pupăză, șeful lui citise nu știu ce carte - aparent citată drept „Biblia vânzătorilor” - în care autorul decretase că oricine lucrează în domeniul vânzărilor ar trebui să-și stabilească o țintă personală de a strânge 50 de cărți de vizită de la orice eveniment la care s-ar duce. Evident, șeful nu ratase ocazia de a fi un mic idiot util și luase literal acel număr, băgându-l cu forța pe gâtul tuturor agenților de vânzări, fără discriminare de vârstă, experiență sau alte minime criterii.

   Acum se apropia un summit uriaș de business - de fapt, din notițele mele rezulta că urma să aibă loc peste două zile - iar Vlad era îngrozit. Mă rugase să programăm o ședință de coaching, dar știam deja cum avea să se desfășoare: eu aveam să-l întreb de ce angajase pe postul ăla dacă nu-i făcea nicio plăcere, iar el avea să-mi recite, pe un ton plângăreț, că el credea în vânzare consultativă și rezultate calitative, nu în cules cărți de vizită la grămadă, ca în pescuitul cu plasa.

   Ajunsesem în punctul în care fostul meu soț putea să-mi fie de folos.

   Nu-mi plăcea deloc că trebuia să-l sun, dar epuizasem toate celelalte metode. Doar el mai avea puterea să-i forțeze mâna lui Vlad fără măcar să-l atingă fizic.

       Când m-am întâlnit cu Vlad, mi-am dat seama (de fapt, mi-am reamintit) că el nu ura să vândă oamenilor sau să facă networking cu oamenii - pur și simplu ura oamenii și nici nu încerca prea mult să ascundă asta.

   Purta haine urâte, lălâi și, nu știu cum făcea, dar până și costumele lui stăteau pe el ca niște salopete. Probabil se spăla pe cap numai la zile de naștere și sărbători oficiale, iar înfățișarea lui, per ansamul, țipa: „Nu-mi pasă ce credeți despre mine!”. Era super deștept - genul de deșteptăciune matematică, de inginer - iar cei de la compania de software unde lucra n-auziseră de faimosul slogan de recrutare: „Angajați pentru atitudine, intruiți pentru aptitudine”. Făcuseră chiar pe dos, bieții naivi. Și acum se așteptau să se transforme într-o soi de expert în networking, așa, peste noapte.

   A ajuns la biroul meu (tot cel închiriat în centrul de co-working) și a răspândit un damf rânced când și-a scos geaca. Și-a șters ochelarii aburiți și s-a trântit pe un scaun, plictisit deja că trebuia să fie acolo, deși el convocase întâlnirea.

   - Ți-a mâncat pisica limba? am încercat eu să-l provoc - și a mers.

   - Știai, a zis el, aplecându-se vag amenințător sre mine, că există studii științifice care au dovedit că vorbăria fără rost face rău, la propriu?

   - De ce? Îți poți scrânti maxilarul inferior? nu m-am putut abține să-l întreb.

   - Nu, mi-a ignorat el ironia, pierderea timpului cu chestii superficiale te face nefericit. S-a făcut un experiment la un mare eveniment - organizatorii au interzi flecăreala și le-au dat invitaților niște cartonașe cu întrebări profunde. Și s-a permis să discute numai despre lucruri care contau pentru ei, lucruri importante. La final, toți au fost mai fericiți și au simțit că s-au conectat cu adevărat unii cu alții.

   - OK, dar înainte să discuți chestii grele, nu ar fi normal să începi cu ceva mai ușor? Știi, cam cum e cu preludiul pentru sex...

   - Știu ce zici, dar în cea mai mare parte a timpului nu găsesc nimic de vorbit cu cei mai mulți oameni pe care-i întâlnesc. Sunt foarte superficiali sau de-a dreptul proști! Și simt că mă prostesc și eu când trebuie să stau aiurea la palavre cu ei! Parcă aud cum mi se prăbușește IQ-ul!

   - Aaa, deci e sub demnitatea ta să socializezi cu oameni care n-au cel puțin două masterate, ca tine? Crezi că inteligența socială înseamnă doar flecăreală și palavre? Crezi că este ceva superficial și total antiintelectual să te preocupi nițel și de cum arăți? Ei, dragul babei, muncește tu ca sclavul, ascuns în birouașul tău ci igrasie, fără ca nimănui să-i placă de tine sau să-i pese de tine. În timpul ăsta, palavragiii ăia prietenoși și bine îmbrăcați urcă toate treptele ierarhiilor sociale și financiare și tot ce-ți rămâne de făcut este să te uiți la fundurile lor tonifiate cum se duc tooot mai sus!

......................................................