Șase ani, Harlan Coben

 ..........................................................

4-5

               - Julie, am spus încet, încercând să o ajut să se reconcentreze, de ce te-ai prefăcut că nu mă cunoști când te-am sunat?

   Vocea ei era încă pierdută.
   - Unde? mă întrebă.
   - Ce?
   - Unde a fost ucis Todd?
   - Locuia în Palmetto Bluff, Carolina de Sud.
   A dat din cap dezaprobator.
   - Nu are niciun sens. Greșești. Sau minți.

  - Nu, spusei eu.
   - Dacă Todd ar fi murit - sau ar fi fost ucis, cum spui tu - Natalie mi-ar fi spus.
   Mi-am umezit buzele și am încercat să nu-mi trădez disperarea din voce.
   - Așadar, ești în legătură cu ea?
   Niciun răspuns.

   - Julie?
   - Natalie s-a temut că s-ar putea întâmpla așa ceva.
   - Ce s-ar putea întâmpla?
   În sfârșit, privirea i s-a focalizat. M-a privit țintă în ochi ca o rază laser.
   - Natalie și-a închipuit că o să vii la mine într-o zi. Chiar mi-a zis ce să spun în acest caz.
   Am înghițit în sec.
  - Ce-a spus?
  - „Reamintește-i de promisiune”.
   Tăcere.
   Am făcut un pas spre ea.
   - Am respectat acea promisiune, spusei eu. Am respectat-o timp de șase ani. Lasă-mă să intru, Julie.
   - Nu.
   - Todd a murit. Dacă a fost o promisiune, am păstrat-o. S-a terminat acum.
   - Nu te cred.
   - Verifică website-ul Lanford. Vei vedea un necrolog.
   - Ce?
   - Pe calculator. Todd Sanderson. Verifică necrologul. Aștept.
   Fără alte cuvinte, a făcut un pas în spate și a închis ușa. Nu știam ce înseamnă asta. Nu știam dacă va verifica website-ul sau dacă se săturase.

   Nu aveam unde să merg. Am rămas acolo, cu fața la ușă, așteptând. Zece minute mai târziu, Julie s-a întors. A descuiat ușa de sticlă și mi-a făcut semn să intru.
   M-am așezat pe canapea. Julie stătea în fața mea, uluită. Ochii ei păreau niște bile rătăcite.
   - Nu înțeleg, spuse ea. Spune că e căsătorit cu copii. Credeam...
   - Ce credeai?
   A scuturat puternic din cap.
   - Până la urmă, de ce te interesează așa de mult? Natalie te-a părăsit. Te-am văzut la nuntă. Credeam că n-o să mai apari, dar Natalie știa că vei apărea. De ce? Ești un fel de masochist?
   - Natalie știa că o să apar?
   - Da.

   Am dat din cap aprobator.

   - Ce? întrebă ea.
   - Știa că va trebui să văd cu ochii mei.
   - De ce?
   - Pentru că nu am crezut.
   - Că s-ar putea îndrăgosti de un alt bărbat?
   - Da.
   - Dar a făcut-o, spuse Julie. Și ți-a cerut să promiți că vei sta deoparte.

   - Știam că promisiunea asta e greșită. Chiar atunci când am făcut-o, chiar atunci când priveam cum își făceau jurăminte unul altuia, nu am crezut niciodată că Natalie a încetat să mă iubească. Știu că pare a fi o iluzie. Știu că par unul care poartă niște ochelari roz cu cea mai mare dioptrie din istoria omenirii ori sunt un fel de egocentric care nu poate accepta adevărul. Dar știu. Știu ce simțeam când eram cu ea - și știu ce simțea și ea. Și toate palavrele alea pe care le luăm în râs despre două inimi care bat ca una, despre soarele care strălucește într-o zi înnorată, despre o legătură mai mult decât fizică, mai mult decât spirituală - acum le-am înțeles dintr-odată. Natalie și cu mine am avut totul. Nu poți să minți despre așa ceva. Dacă există vreo notă falsă într-o iubire ca asta, ea se aude. Au fost prea multe momente care m-au lăsat fără suflare. Am trăit pentru râsul ei. Când mă uitam în ochii ei, vedeam veșnicia. Când o țineam în brațe, știam - o singură dată în viață, dacă ai noroc. Găsiserăm un loc rar și special, un loc în culori consistente și, dacă ai un așa noroc, regreți orice moment din viață când nu ești în acel loc, pentru că simți tristețea unei pierderi. Îi compătimești pe alții că nu vor cunoaște niciodată aceste explozii continue ale pasiunii. Natalie m-a făcut să mă simt viu. A făcut ca totul în jurul nostru să fie un surprinzător foc de artificii. Așa am simțit - și știu că și Natalie a simțit la fel. Nu eram orbiți de dragoste. Din contră. Ne-a adus la amândoi clarviziunea și de aceea nu-mi va da pace niciodată. Nu ar fi trebuit să fac niciodată acea promisiune. Mintea îmi era confuză, dar nu și inima. Ar fi trebuit să-mi ascult inima.

   Când am terminat, îmi curgeau lacrimi pe obraz.

   - Chiar crezi toate astea, nu-i așa?
   Am aprobat din cap.
   - Indiferent ce-o să-mi spui.
   - Și totuși..., începu Julie.
   I-am dus eu gândul până la capăt.
   - Și totuși, Natalie s-a despărțit de mine și s-a căsătorit cu vechiul ei iubit.
   Julie făcu o grimasă de uimire.

   - Vechi iubit?

   - Da.

   - Todd nu era un vechi iubit.

   - Ce?

   - Tocmai se întâlniseră. A fost ridicol de brusc.

   Am încercat să-mi limpezesc mintea.

  - Dar mi-a spus că ieșiseră împreună înainte, că locuiseră chiar împreună și că fuseseră îndrăgostiți, că se despărțiseră și apoi și-au dat seama că sunt făcuți să fie împreună...
   Însă Julie dădea din cap dezaprobator. Mi s-a cutremurat pământul de sub picioare.
   - A fost o dragoste fulgerătoare, spuse ea. Astea sunt cuvintele lui Natalie. N-am înțeles de ce se grăbea deodată să se mărite. Dar Natalie, asta era, o fire de artist. Era imprevizibilă. Avea, așa cum ai spus, exploziile acelea de pasiune.
   Nu avea niciun sens. Nimic din toate astea nu avea vreun sens. Sau, poate, pentru prima dată, confuzia conducea spre o anumită claritate.
   - Unde e Natalie? o întrebai.
   Julie și-a dat părul după ureche privind dincolo de mine.
   - Te rog, spune-mi.
   - Nu înțeleg nimic din toate astea, spuse Julie.

   - Știu. Vreau să ajut.

   - M-a avertizat. M-a avertizat să nu-ți spun nimic.

   N-am știut ce să-i răspund la asta.

   - Cred că e mai bine să pleci acum, spuse Julie.
   Nicio șansă, dar poate era momentul s-o atac din altă direcție, s-o iau prin surprindere.

   - Unde e tatăl tău? o întrebai.
   Când ne-am revăzut față în față la ușă, se citea pe chipul ei că am năucit-o. Acum arăta de parcă aș fi pălmuit-o.
   - Ce?

   - A predat la Lanford - chiar la departamentul meu. Unde e acum?

   - Ce legătură are el cu toate astea?
   Bună întrebare, m-am gândit. Grozavă întrebare, chiar.
   - Natalie nu mi-a spus niciodată nimic de el.

   - Nu?
   Julie a ridicat dezinteresată din umeri.
   - Poate voi doi nu erați chiar atât de apropiați pe cât credeai.

   - A venit cu mine în campus și n-a spus un cuvânt despre el. De ce?
   Julie a reflectat o clipă.

   - Ne-a părăsit acum 25 de ani, înțelegi. Eu aveam cinci ani. Natalie avea nouă. Abia dacă mi-l amintesc.

   - Unde s-a dus?
   - Ce contează?
   - Te rog. Unde s-a dus?
   - A fugit cu o studentă, dar nu a durat. Mama mea... Nu l-a iertat niciodată. S-a recăsătorit, și-a întemeiat o nouă familie.

   - Unde sunt?
   - Nu știu și nu-mi pasă. Mama mi-a spus că s-a stabilit pe undeva în vest. Asta e tot ce știu. Nu mă interesează.
   - Dar Natalie?
   - Ce e cu ea?

   - Pe ea a interesat-o tatăl ei?

   - Dacă a interesat-o? Nu depindea de ea. El a fugit.
   - Natalie știa unde era?
   - Nu. Dar... cred că el a fost motivul pentru care Natalie era atât de zăpăcită când venea vorba de bărbați. Când eram mici, ea era convinsă că, într-o zi, tati se va întoarce și vom fi din nou o familie. Chiar și după ce el s-a recăsătorit. Chiar și după ce el a avut alți copii. Era un om de nimic, spunea mama. Era mort pentru ea și pentru mine.
   - Dar nu pentru Natalie.
   Julie nu a răspuns. Părea dusă pe gânduri.
   - Ce-i? o întrebai eu.
   - Mama e într-un azil acum. Complicații din cauza diabetului. Am încercat să o îngrijesc, dar...
   Vocea i s-a stins.
   - Vezi, mama nu s-a recăsătorit niciodată. Nu a avut niciodată o viață a ei. Tata i-a răpit toate astea. Și, totuși, Natalie își dorea mult o anumită reconciliere. Încă se gândea, nu știu, că nu e prea târziu. Natalie era așa o visătoare. Ca și cum dacă ar descoperi că tati are un argument concludent, la fel și ea, dacă ar întâlni un bărbat care nu ar părăsi-o niciodată, acest lucru i-ar dovedi că nici tati nu a vrut să ne părăsească.
   - Julie?
   - Ce?
   M-am asigurat că se uită direct în ochii mei.
   - L-a întâlnit pe acel bărbat.

   Julie s-a uitat pe fereastra din spate, clipind de mai multe ori. O lacrimă i s-a prelins pe obraz.
   - Unde e Natalie? întrebai eu.
   Julie a dat din cap în semn de refuz.
   - Nu plec până nu îmi spui. Te rog. Dacă totuși nu e interesată să mă vadă...

  - Evident că nu e interesată, se repezi Julie, supărată dintr-odată. Dacă ar fi fost interesată, nu te-ar fi contactat ea personal? Ai avut dreptate înainte.

   - Despre ce?
   - Că e o iluzie. Că privești prin niște ochelari roz.
   - Atunci ajută-mă să-i scot, îi spusei, netulburat. O dată pentru totdeauna. Ajută-mă să văd adevărul.
   Nu știu dacă vorbele mele au atins-o. Nu m-ar fi descurajat. M-am uitat la ea și poate a observat asta. Poate de aceea a cedat în final.
   - După căsătorie, Natalie și Todd s-au mutat în Danemarca, spuse Julie. Acolo era casa lor, dar au călătorit mult. Todd lucra ca medic pentru o organizație caritabilă. I-am uitat numele. Ceva despre începuturi, poate.
   - Fresh Start.
   - Da, asta e. Așa că au călătorit în țări mai sărace. Todd oferea servicii medicale celor nevoiași. Natalie își practica arta și preda. Îi plăcea la nebunie. Erau fericiți. Sau așa am crezut.
   - Când ai văzut-o ultima dată?
   - La căsătorie.
   - Stai. Nu ți-ai văzut sora de șase ani?
   - Așa e. După nuntă, Natalie mi-a explicat că viața ei cu Todd avea să fie o călătorie minunată. M-a avertizat că s-ar putea să treacă o vreme îndelungată până o voi vedea din nou.
   Nu-mi venea să cred ce auzeam.
   - Și nu te-ai dus niciodată s-o vizitezi? Ea nu s-a întors niciodată?

   - Nu. După cum am spus, m-a prevenit. Primesc vederi din Danemarca. Asta e tot.
   - Dar e-mailuri sau discuții la telefon?
   - Nu are din astea. A considerat că tehnologia modernă îi umbrește gândirea și îi afectează munca.
   Am făcut o mutră uluită.
   - Ea ți-a spus asta?
   - Da.
   - Și ai crezut? Dar dacă ar fi fost vreo urgență?
   Julie a ridicat din umeri.
   - Asta e viața pe care și-a dorit-o.

   - Nu ți s-a părut ciudat acest aranjament?

   - Ba da. De fapt, am adus și eu multe dintre argumentele pe care le aduci tu acum. Dar ce puteam face? A spus-o răspicat - asta și-a dorit. Era începutul unei călătorii complet noi. Cine eram eu să-i stau în cale?
   Am dat din cap neîncrezător și pentru a mi-l limpezi.
   - Când ai primit ultima dată o vedere de la ea?
   - A trecut ceva timp. Luni, poate o jumătate de an.
   Mi-am rezemat spatele.
   - Așadar, în realitate, nu știi unde e, nu-i așa?
   - Aș spune că în Danemarca, dar, de fapt, cred că nu știu. Nici nu înțeleg cum s-ar fi putut ca soțul ei să trăiască cu o altă femeie în Carolina de Sud sau ceva de genul ăsta. Adică, nimic nu mai are sens. Nu știu unde e.

   O bătaie energică la ușă ne-a speriat pe amândoi. Julie chiar m-a luat de mână, ca și cum ar fi avut nevoie de alinare. S-a auzit o a doua bătaie și apoi o voce a strigat:
   - Jacob Fisher? Poliția. Casa e înconjurată. Ieși afară cu mâinile ridicate.

Capitolul 23

         Am refuzat să spun vreun cuvânt fără ca avocatul meu - Benedict - să fie prezent.

   Asta a luat ceva timp. Ofițerul principal s-a recomandat drept Jim Mulholland de la Departamentul de Poliție din New York. Nu pricepeam ce-i cu această jurisdicție. Colegiul Lanford este în Massachusetts. Eu îl omorâsem pe Otto pe Route 91 în același stat. Mă aventurasem în Vermont și, când m-au ridicat, eram în New Jersey. În afară de faptul că am luat transportul public în Manhattan, nu înțelegeam cum ar putea fi poliția din New York implicată în această tărășenie.
   Mulholland era un bărbat solid cu o mustață groasă care amintea de Magnum P.I. A subliniat că nu sunt arestat și că pot pleca oricând, dar, vai, ar aprecia foarte, foarte mult cooperarea mea. A pălăvrăgit politicos, ca să nu zic fără rost, pe când mă conducea la secția din centru. Mi-a oferit apă gazoasă, cafea, sandvișuri, orice doream. Mi s-a făcut brusc foame și am acceptat. Eram pe punctul de a înfuleca, când mi-am amintit că doar cei vinovați mănâncă în detenție. Citisem asta undeva. Vinovatul știe ce se întâmplă, așa că poate să doarmă și să mănânce. Doar cel nevinovat este prea confuz și agitat pentru a face vreunul din aceste lucruri.
   Dar apoi, care dintre ei eram eu?
   Am mâncat sandvișul și am savurat fiecare bucățică. Din când în când, Mulholland sau partenera lui, Susan Telesco, o blondă înaltă în blugi și helancă, încercau să mă antreneze în conversație. Mă debarasam de ei și le aminteam că îmi invocasem dreptul la consiliere. După trei ore, a apărut Benedict.
   Noi patru - Mulholland, Telesco, Benedict și subsemnatul - am stat în jurul unei mese într-o cameră de interogatoriu care fusese aranjată pentru a nu fi prea intimidantă. Desigur, nu că aveam multă experiență în camere de acest gen, dar întotdeauna mă așteptam să fie oarecum curate.

   Aceasta era, mai degrabă, de un bej palid.

   - Știi de ce ești aici? întrebă Mulholland.
   Benedict se încruntă.
   - Chiar așa?
   - Ce?
   - Cum anume ai vrea să răspundem la această întrebare? Poate cu o mărturisire? „O, da, domnule detectiv Mulholland, presupun că m-ați arestat pentru că am deschis focul asupra unor magazine de băuturi alcoolice?” Putem să sărim peste ora de amatorism și să trecem direct la subiect?
   - Ascultați, spuse Mulholland, așezându-se mai bine în scaun, suntem de partea voastră.
   - O, Doamne.
   - Nu, vorbesc serios. Trebuie doar să clarificăm câteva detalii și apoi  mergem cu toții acasă ca niște oameni mai buni, având în vedere cele întâmplate.

   - Despre ce vorbești? întrebă Benedict.
   Mulholland a dat din cap spre Telesco. Ea a deschis un dosar și a strecurat o foaie de hârtie peste masă. Când am văzut mutra din fotografii - vedere frontală, vedere din profil - mi-a zvâcnit sângele în vene.
   Era Otto.

   - Îl cunoști pe omul acesta? mă întrebă Telesco.
   - Nu răspunde.
   Nici nu aveam de gând, dar Benedict mi-a pus o mână pe braț pentru orice eventualitate.
   - Cine e?
   - Numele lui e Otto Devereaux.
   Numele mi-a provocat un frison. Își arătaseră fețele. Folosiseră numele real al lui Otto, cel puțin. Toate acestea puteau însemna un singur lucru - n-au avut niciodată intenția să mă lase să plec viu din furgonetă.
  - Recent, clientul dumneavoastră a afirmat că a avut o altercație cu un bărbat, care se potrivește semnalmentelor lui Otto, pe o autostradă din Massachusetts. În declarația aceea, clientul dumneavoastră a spus că a fost obligat să-l ucidă pe domnul Devereaux în legitimă apărare.
   - Clientul meu și-a retras declarația. Era dezorientat și sub influența alcoolului.
   - Nu înțelegeți, spuse Mulholland. Nu suntem aici să-i facem zile fripte. Dacă am putea, i-am da o medalie.
   Și-a desfăcut larg mâinile.
   - Suntem de aceeași parte a baricadei.
   - Oh?

  - Otto Devereaux a fost un ticălos de carieră, de proporții aproape biblice. V-am putea arăta întreaga sa operă, dar ne-ar lua prea mult. Vă spunem doar câteva puncte de mare atracție. Crime, atacuri, șantaje. Porecla sa era Home Depot pentru că îi plăcea să utilizeze scule pe victime. A lucrat pentru legendarii frați Ache până când cineva a decis că e prea violent pentru ei. Apoi a lucrat pe cont propriu sau pentru vreun răufăcător disperat care avea nevoie de un adevărat psihopat.
   Îmi zâmbi.
   - Ascultă, Jake, nu știu cum l-ai dat gata pe tipul ăsta, dar ce ai făcut a fost o binecuvântare pentru societate.

   - Așadar, spuse Benedict, teoretic vorbind, sunteți aici pentru a ne mulțumi?
   - Nu e nimic teoretic. Ești un erou. Vrem să-ți strângem mâna.
   Nimeni nu mi-a strâns mâna.
   - Ascultă, spuse Benedict, unde i-ați găsit cadavrul?

   - Nu e important.

   - Care a fost cauza morții?
   - Nici asta nu e important.
   Benedict spuse, zâmbind larg:
   - Așa vă tratați voi eroul?

   Mi-a făcut semn cu capul.

   - Dacă altceva nu mai e, cred că vom pleca.
   Mulholland s-a uitat la Telesco. Cred că am văzut un surâs pe chipul ei.
   Nu mi-a plăcut.
   - OK, spuse el, dacă așa vreți să jucați.
   - Adică?
   - Adică nimic. Sunteți liberi să plecați.
   - Ne pare rău că nu v-am putut ajuta, spuse Benedict.
   - Nu vă faceți probleme. După cum am spus, nu am vrut decât să-i strângem mâna celui care l-a eliminat pe tipul ăsta.
   - Aha.

   Eram amândoi în picioare acum.
   - Găsim singuri drumul.

   Aproape ieșiserăm pe ușă când Susan Telesco spuse:
   - Ah, profesore Fisher?
   M-am întors.
   - Vă supărați dacă vă mai arătăm o fotografie?
   S-au uitat amândoi la mine de parcă nu putea fi niciun deranj pentru ei, de parcă aveau tot timpul din lume și răspunsul meu era irelevant. Mă puteam uita la fotografie sau puteam ieși pe ușă. Nu era mare scofală. Nu m-am mișcat. Nu s-au mișcat.
   - Profesore Fisher? spuse Telesco.

   A tras ușor fotografia din dosar, cu fața în jos, de parcă am fi jucat blackjack într-un cazinou. Îi puteam vedea licărirea din ochi. Temperatura din cameră a scăzut cu zece grade.
   - Arătați-mi, îi spusei.
   A întors fotografia cu fața la mine. Am înghețat.
   - O cunoști pe femeia asta? mă întrebă.
   Nu am răspuns. M-am holbat la fotografie. Da, desigur, o cunoșteam pe femeie. Era Natalie.
   - Profesore Fisher?
   - O cunosc.
   Fotografia era alb-negru. Părea un cadru dintr-o înregistrare a unei camere de supraveghere. Natalie mergea în grabă pe un coridor.
   - Ce ne puteți spune despre ea?

   Benedict mi-a pus o mână pe umăr.
   - De ce îl întrebați pe clientul meu?
   Telesco m-a fixat cu privirea.
   - Când v-am găsit, erați în vizită la sora ei. Ne puteți spune ce făceați acolo?
   - Vă repet, spuse Benedict, de ce îl întrebați pe clientul meu?
   - Numele femeii e Natalie Avery. Am discutat anterior multe împreună, la sora ei, Julie Pottham. Aceasta pretinde că sora ei trăiește în Danemarca.
   De data asta am vorbit eu.
   - Ce vreți de la ea?
   - Nu sunt în măsură să discut problema.
   - Atunci nici eu, îi răspunsei.
   Telesco s-a uitat la Mulholland. El a ridicat din umeri.
   - Bine, atunci. Sunteți liber să plecați.

   Stăteam toți acolo, jucând jocul lașului. Pentru a mai adăuga o metaforă, cum nu aveam cartonașe de joc aici, am semnalizat eu primul.
   - Am fost împreună, spusei eu.
   Au așteptat să continui.
   Benedict a spus:
   - Jake...

   Dar i-am făcut semn să tacă.
   - O caut.
   - De ce?
   M-am uitat la Benedict. Părea să fie la fel de curios ca polițaii.
   - Am iubit-o, spusei eu. Nu am uitat-o niciodată cu adevărat. Așa că speram... Nu știu. Speram un fel de împăcare.
   Telesco a scris ceva.
   - De ce acum?

   E-mailul acela anonim mi-a revenit în minte.
   Mi-ai promis ceva.
   M-am așezat la loc și am tras fotografia mai aproape. Am înghițit în sec. Umerii lui Natalie erau lăsați. Chipul ei frumos... simțeam și eu bine același lucru... părea îngrozită. I-am atins fața cu degetul, de parcă ar putea și ea simți cumva atingerea mea și ar găsi mângâiere. Uram asta. Uram să o văd atât de speriată.
   - Unde a fost făcută? întrebai.
   - Nu e important.
   - Pe naiba nu e! O căutați, nu? De ce?
   S-au uitat unul la altul. Telesco a dat din cap.
   - Să spunem, începu Mulholland încet, că Natalie este o persoană ce prezintă interes.

   - Are probleme?
   - Nu din partea noastră.
   - Ce vrea să însemne asta?
   - Ce credeți că înseamnă?
   Pentru prima dată, am văzut cum îi cade masca și o străfulgerare de furie trecu pe chipul lui Mulholland.
   - Suntem în căutarea ei - înhăță fotografia lui Otto - dar și el cu prietenii lui o caută. Cine preferați să o găsească primii?
   M-am holbat la fotografie, iar vederea mi s-a tulburat și apoi s-a limpezit, când am observat altceva. Am încercat să nu mă mișc, am încercat să nu-mi schimb expresia feței. În colțul din dreapta jos, era imprimată data. Scria: 23:47, 24 mai... cu șase ani în urmă.
   Fotografia aceasta fusese făcută cu câteva săptămâni înainte să o cunosc pe Natalie.

   - Profesore Fisher?
   - Nu știu unde e.
   - Dar o căutați?
   - Da.
   - De ce acum?
   Am ridicat din umeri.

   - Mi-a fost dor de ea.
   - Dar de ce acum?
   - Putea să fi fost acum un an. Putea să fi fost anul viitor. Pur și simplu a venit timpul.

   Nu m-au crezut. Atâta pagubă.
   - Ați avut noroc până acum?

   - Nu.
   - O putem ajuta, spuse Mulholland.
   Am tăcut.
   - Dacă prietenii lui Otto o găsesc primii...
   - De ce o căută? La naiba, de ce o căutați?
   Au schimbat subiectul.

   - Ați fost în Vermont. Doi ofițeri de poliție v-au identificat și v-au găsit acolo iPhone-ul. De ce?

   - Acolo ne-am cunoscut.

  - A locuit la ferma aceea?

   Vorbeam prea mult.
   - Ne-am cunoscut în Vermont. Ea s-a căsătorit în capela de acolo.
   - Și cum a ajuns telefonul dumneavoastră acolo?
   - Probabil i-a căzut, spuse Benedict. Apropo, îl putem primi înapoi?
   - Sigur. Se poate aranja, nicio problemă.
   Tăcere.
   M-am uitat la Telesco.
   - Ați căutat-o în ultimii șase ani?
   - La început. Dar nu prea mult în ultimii ani, nu.
   - De ce nu? întrebai eu. La drept vorbind, e aceeași întrebare pe care mi-ați pus-o și mie: de ce acum?
   Din nou au schimbat o privire. Mulholland i-a spus lui Telesco:
   - Spune-i.
   - Nu am mai căutat-o pentru că eram siguri că a murit.
   Cumva mă așteptasem la acest răspuns.
   - De ce ați crezut asta?
   - Nu vă privește. Trebuie să ne ajutați aici.
   - Nu știu nimic.
   - Dacă ne spuneți ce știți, spuse Telesco, vorbind deodată puternic, uităm cu totul de Otto.
   Benedict:
   - Ce naiba înseamnă asta?
   - Ce credeți că înseamnă? Clientul dumneavoastră pretinde legitimă apărare.
   - Și?
   - Ați întrebat de cauza morții. Iată răspunsul: i-a rupt gâtul omului. Am noutăți pentru voi. Un gât rupt este rareori rezultatul legitimei apărări.
   - În primul rând, negăm faptul că ar avea vreo legătură cu moartea tipului ăsta.
   Telesco și-a ridicat mâna.
   - Lasă.

   - Nu contează, spusei eu. Puteți face câte amenințări vreți. Nu știu nimic.
   - Otto nu te-a crezut, nu-i așa?
   Vocea lui Bob: Unde e Natalie?
   Mulholland s-a aplecat spre mine.
   - Sunteți atât de tâmpit să credeți că s-a terminat totul? Credeți că pur și simplu ei vă vor da uitării acum? V-au subestimat prima dată. Nu o vor face a doua oară.
   - Cine sunt „ei”? întrebai.
   - Niște tipi foarte răi, răspunse. Asta e tot ce trebuie să știți.
   - Nu are niciun sens, spuse Benedict.
   - Ascultați-mă cu atenție. O pot găsi ei primii pe Natalie, spuse Mulholland, sau o putem găsi noi. E alegerea voastră.
   Am spus din nou:
   - Chiar nu știu nimic.
   Ceea ce era destul de adevărat. Dar, mai mult decât atât, Mulholland omisese o ultimă posibilitate, oricât de improbabilă ar fi părut.
   O puteam găsi eu.

Capitolul 24

         Conducea Benedict.
   - Vrei să mă pui la curent?
   - E o poveste lungă, îi spusei.
   - E un drum lung. Apropo, unde să te las?

   Bună întrebare. Nu mă puteam întoarce în campus, nu numai pentru că nu eram bine-venit, dar, după cum îmi reamintiseră detectivii Mulholland și Telesco, niște oameni foarte răi ar putea fi interesați să mă găsească.
   M-am întrebat dacă Jed și Cookie făceau parte din gașca lui Bob și Otto sau dacă pe urmele mele erau două grupuri de oameni răi. Puțin probabil.
   Bob și Otto erau profesioniști cu sânge rece. Prinderea mea a fost o zi obișnuită de muncă pentru ei. Jed și Cookie erau amatori cu ifose - nesiguri, nervoși, speriați. Nu eram sigur ce înseamnă asta, dar am bănuit că era important.
   - Nu sunt sigur.
   - O s-o iau înapoi spre campus, bine? Tu pune-mă la curent cu ce se întâmplă.
   Așa am făcut. Benedict, cu ochii țintă la drum, dădea din când în când din cap în semn de încuviințare. Fața i-a rămas imobilă, iar mâinile întotdeauna pe volan, în poziția ora zece și ora două.
   Când am terminat, n-a spus nimic timp de câteva zeci de secunde. Apoi:
   - Jake?
   - Da?
   - Trebuie să te oprești, spuse Benedict.
   - Nu sunt sigur că pot.
   - O mulțime de oameni vor să te omoare.
   - În primul rând, n-am fost niciodată simpatizat, îi spusei.
   - Adevărat, dar ai intrat până-n gât într-un fel de rahat.

   - Voi, profesorii de științe umaniste, și cuvintele voastre mari.
   - Nu glumesc, spuse el.
   Știam asta.
   - Oamenii ăștia din Vermont, cine erau? întrebă Benedict.
   - Prieteni vechi, într-un fel. Adică, asta e cea mai ciudată chestie. Jed și Cookie au fost amândoi acolo când am cunoscut-o pe Natalie.
   - Iar acum vor să te omoare?
   - Jed crede că sunt cumva implicat în uciderea lui Todd Sanderson. Dar nu înțeleg de ce îi pasă sau cum l-a cunoscut pe Todd. Trebuie să fie o legătură între ei.
   - O legătură între tipul ăsta Jed și Todd Sanderson?
   - Da.
   - Răspunsul e evident, nu?
   Am dat din cap aprobator.
   - Natalie, îi spusei.
   - Mda.
   Am reflectat.
   - Prima dată când am văzut-o pe Natalie, stătea lângă Jed. Chiar mi-a trecut prin cap că, poate, sunt împreună.
   - Ei bine, spuse Benedict, acum se pare că toți trei aveți o oarecare legătură.
   - Adică?
   - Cunoașterea carnală a lui Natalie.
   Nu mi-a plăcut asta.
   - Nu știi sigur, obiectai eu cu jumătate de gură.
   - Pot să-ți aduc la cunoștință un fapt evident?

   - Dacă trebuie.
   - Am cunoscut ceva femei la viața mea, spuse Benedict. Cu riscul de a părea un lăudăros, unii m-ar putea numi chiar expert în domeniu.
   Am strâmbat din nas.
   - Risc?
   - Unele femei sunt doar o pacoste. Înțelegi ce spun?
   - Pacoste.
   - Da.
   - Și bănuiesc că o să-mi spui că Natalie este una dintre acele femei.
   - Tu, Jed, Todd, spuse Benedict. Fără supărare, dar există o singură explicație pentru toate acestea.
   - Și care-i aia?
   - Natalie a ta este nebună de legat.
   M-am încruntat. Am mers o bucată de drum.
   - Am căsuța aceea de oaspeți pe care o folosesc ca birou, spuse Benedict. Poți sta acolo până se liniștesc lucrurile.
   - Mulțumesc.
   Am mai mers o bucată de drum.
   - Jake?

   - Da?
   - Mereu ne îndrăgostim mai intens de cele nebune, spuse Benedict. Asta e problema noastră, a bărbaților. Toți pretindem că urâm dramatismul, dar nu e așa.
   - Asta e tare de tot, Benedict.
   - Pot să te mai rog ceva?
   - Desigur.
   Mi s-a părut că văd că strânge mai puternic volanul.
   - Cum de-ai văzut necrologul lui Todd?
   M-am întors spre el.
   - Ce?
   - Necrologul lui. Cum l-ai văzut?
   M-am întrebat dacă mi se citește pe față confuzia.
   - Era pe prima pagină a website-ului colegiului. Ce vrei să întrebi mai exact?
   - Nimic. Doar eram curios și eu, atâta tot.
   - Ți-am spus de asta în biroul meu, iar tu m-ai încurajat să merg la înmormântare, îți amintești?
   - Da, spuse Benedict. Iar acum te încurajez să renunți.

   Nu am răspuns. Am mers o bucată bună de drum în tăcere. Benedict a spart tăcerea.
   - Mai e ceva ce mă sâcâie, spuse el.
   - Ce anume?
   - Cum crezi că te-a găsit poliția la sora lui Natalie acasă?
   Și eu mă întrebasem același lucru, dar acum mi-am dat seama că răspunsul e evident.
   - Shanta.
   - Știa unde ești?
   I-am explicat că am sunat-o și că, în prostia mea, am păstrat telefonul de unică folosință. Dacă poliția te poate localiza prin telefon, se înțelege de la sine că, dacă îți știu numărul (care trebuie să fi apărut pe telefonul Shantei), te pot localiza și după telefonul de unică folosință, încă îl aveam în buzunar și m-am gândit dacă să-i fac vânt pe fereastră. Nu era nevoie.
   Nu polițiștii mă îngrijorau acum.

   După ce președintele Tripp mi-a cerut să plec, mi-am strâns lucrurile într-o valiză și laptopul și le-am depozitat în biroul meu din Clark House.

   M-am întrebat dacă cineva ar putea, nu știu, să-mi fileze casa din campus sau biroul. Părea un exces de zel, dar la naiba. Benedict a avut ideea să parcăm la distanță. Ne-am uitat să vedem dacă e ceva suspect. Nu era.
   - Putem trimite un student să-ți strângă lucrurile, spuse el.
   Am dat din cap că nu.
   - Deja am provocat rănirea unui student.
   - Nu e niciun risc aici.
   - Totuși.
   Clark House era închisă. Am pătruns cu atenție prin intrarea din spate.
   Mi-am luat lucrurile și m-am grăbit înapoi spre mașina lui Benedict. Nu m-a împușcat nimeni. Unu la zero pentru băieții buni. Benedict a tras mașina în spatele proprietății sale și m-a lăsat la căsuța de oaspeți.
   - Mulțumesc, îi spusei.
   - Am o grămadă de lucrări de corectat. O să te descurci?
   - Evident.
   - Ar trebui să te consulte un doctor la cap.
   Într-adevăr, aveam o durere de cap persistentă. Dacă era de la comoție, epuizare, stres sau o combinație din toate astea, habar nu aveam. Oricum, nu credeam că mă poate ajuta un doctor. I-am mulțumit din nou lui Benedict și m-am aranjat în cameră. Mi-am scos laptopul și l-am instalat pe masă.
   Era timpul, m-am gândit, să fac pe detectivul cibernetic.

   Poate vă întrebați ce mă califică să fiu un anchetator de primă clasă sau de unde aș ști ce face un detectiv cibernetic. Nu sunt anchetator și nu știu ce face un detectiv cibernetic. Dar știu cum să scriu cuvinte într-un câmp de căutare pe Google. Exact aia am început să fac acum.
   Mai întâi, am căutat o dată: 24 mai, cu șase ani în urmă.
   Era data de pe fotografia camerei de supraveghere, pe care mi-o arătase poliția din New York. În mod evident, orice se întâmplase în ziua aceea, ei bine, era, probabil, o crimă. Poate a fost relatată la știri. Era o pură speculație? Cred că da. Totuși, putea fi un punct de plecare.
   Când am apăsat Enter, au apărut o mulțime de știri despre o tornadă din Kansas. Trebuia să reduc căutarea. Am adăugat „NYC” în câmpul de căutare și am apăsat din nou Enter. Prima știre mi-a spus că New York Rangers pierduseră meciul cu Buffalo Sabres cu 2 la 1. Al doilea link: New York Mets au învins Arizona Diamondbacks cu 5 la 3. Doamne, suntem o societate obsedată de sport.
   În cele din urmă, am identificat un site care conținea cotidianele din New York și arhivele lor. În ultimele două săptămâni, primele pagini ale multor ziare comentau seria de spargeri sfidătoare de bănci din New York City. Loveau noaptea, nu lăsau nicio urmă și își câștigaseră porecla de „Invizibilii”. Memorabil. Apoi am accesat linkul arhivelor din 24 mai, din urmă cu șase ani, și am început să răsfoiesc electronic secțiunile metropolitane.

   Articolele principale din ziua aceea: un bărbat înarmat a atacat consulatul francez. Poliția a demantelat o afacere cu heroină operată de o bandă ucraineană. Un polițai pe nume Jordan Smith, acuzat de viol, era audiat în instanță. Un incendiu al unei case din Staten Island fusese considerat suspect. Un manager al unui fond speculativ din Solem Hamilton fusese condamnat într-o schemă Ponzi. Un revizor statal era acuzat de încălcarea codului etic.
   Nu-mi erau de ajutor. Sau poate că da. Poate Natalie făcuse parte din banda ucraineană. Poate îl cunoștea pe managerul fondului speculativ - fotografia surprinsă de camera de supraveghere semăna cu holul unei clădiri de birouri - sau pe revizorul statal. Unde eram eu în ziua aceea de acum șase ani? 24 mai. Cursurile se apropiau de finalizare. De fapt, cursurile probabil se încheiaseră exact în jurul acelei date.
   Acum șase ani.
   Viața mea fusese răvășită, după cum mi-a amintit recent Benedict în Library Bar. Tatăl meu murise din cauza unui atac de cord cu o lună în urmă. Teza nu mergea bine. 24 mai. Trebuie să fi fost în perioada în care profesorul Trainor își organizase petrecerea de absolvire cu beția minorilor. Dorisem să fie serios sancționat, ceea ce a tensionat puțin relația mea cu profesorul Hume.

   Dar nu viața mea era importantă aici. Ci a lui Natalie.

   Fotografia surprinsă de camera de supraveghere fusese făcută pe 24 mai. Am reflectat o clipă la asta. Să presupunem că fusese vreo crimă sau vreun incident pe 24 mai. OK, bun, mergeam cu siguranță pe această posibilitate, dar acum urmăream ideea. Dacă incidentul a avut loc pe 24 mai, când l-ar fi comentat ziarele?
   Pe 25 mai, nu pe 24 mai.
   Nu era o observație extraordinară, dar avea ceva sens. Am găsit ziarele din 25 mai și am verificat din nou secțiunile metropolitane. Articole principale din acea zi: Filantropul local Archer Minor a fost ucis. Un incendiu din Chelsie a ucis două persoane. Un adolescent neînarmat a fost ucis de poliție. Un bărbat își ucide fosta soție. Directorul unui liceu este arestat pentru delapidarea fondurilor școlii.
   Era o pierdere de timp.

   Am închis și mi-am frecat ochii. Să renunț părea un lucru chiar bun acum. Aș putea să mă întind și să închid ochii. Aș putea să-mi respect promisiunea și să onorez dorința femeii despre care am crezut că este marea mea iubire. Desigur, după cum a remarcat Benedict, poate că Todd și Jed au crezut că Natalie era adevărata lor iubire. O revărsare a ceva primordial - hai să-i spunem gelozie - a trecut prin mine ca o vijelie.
   Scuze, nu ține asta la mine.
   Atacul lui Jed nu era al unui iubit gelos. Todd... nu știam ce naiba se întâmpla aici, dar nu avea importanță. Nu puteam da înapoi. Nu eram construit așa - dar cine e, de fapt? Cum ar putea o persoană rezonabilă să trăiască cu atâtea întrebări fără răspuns?
   O voce șoptită din cap mi-a răspuns: ei bine, cel puțin, ai trăi.
   Nu avea importanță. Nu se putea. Fusesem atacat, amenințat, agresat, arestat și chiar omorâsem un om...
   Hopa, stai așa. Omorâsem un om, iar acum îi știam numele.
   M-am aplecat în față și am căutat un nume pe Google: Otto Devereaux.
   M-am așteptat să găsesc un necrolog. Nu am găsit. Primul rezultat era un forum pentru „amatorii de gangsteri”. Da, pe bune. Am făcut clic pe forumul de discuții, dar trebuia să creez un profil. L-am creat rapid. Era un subiect intitulat: „RIP, Otto”. Am accesat linkul.
   Ce porcărie! Otto Devereaux, unul dintre cei mai duri extorcatori și ucigași plătiți ai mafiei, s-a ales cu gâtul rupt! Cadavrul i-a fost abandonat pe marginea Saw Mill Parkway de parcă ar fi fost un gunoi. Respect, Otto. Știai cum să ucizi, frate.
   Am dat din cap că nu. Ce urma apoi - un site al fanilor condamnaților pentru pedofilie?

   Erau vreo duzină de comentarii din partea oamenilor care își aminteau unele dintre cele mai cumplite fapte ale lui Otto și, da, îi ridicau în slăvi activitatea. Se spune că poți găsi orice fel de depravare pe Internet.
   Dădusem peste un site dedicat admiratorilor gangsterilor violenți. Ce lume!
   La al patrulea comentariu, am găsit o avere:
   Trupul neînsuflețit al lui Otto va fi depus la Cimitirul Franklin din Queens sâmbăta aceasta. Înmormântarea va fi privată, așa că nu se poate merge pentru a prezenta un ultim omagiu, dar admiratorii pot trimite flori. Iată adresa.
   Comentariul menționa o adresă din Flushing, Queens.
   Pe birou era un carnet de notițe. Am luat un creion și m-am aplecat cu el în mână. Am scris numele lui Natalie în stânga. Am scris numele lui Todd dedesubt. Am notat alte nume - al meu, Jed, Cookie, Bob, Otto - orice nume îmi venea în cap. Delia Sanderson; Eban Trainor; tatăl lui Natalie, Aaron Kleiner și mama ei, Sylvia Avery; Julie Pottham; chiar Malcolm Hume. Toate. Apoi, pe partea dreaptă a paginii, am trasat o axă a timpului de sus până jos.

   Am mers în timp cât de departe am putut. De unde a pornit totul?
   Nu știam.
   Așadar, înapoi, de la început.
   Cu 25 de ani în urmă, tatăl lui Natalie, care preda aici la Lanford, fugise cu o studentă. Potrivit lui Julie Pottham, dragul de tati se mutase și se recăsătorise. Era o singură problemă: dispăruse fără urmă. Cum se exprimase Shanta? Cum e tata, la fel și fata. Aparent, atât Natalie, cât și tatăl ei dispăruseră în neant. Ambii erau complet fără urmă.

   I-am unit printr-o linie pe Natalie și pe tatăl ei.

   Cum aș putea afla mai multe despre această legătură? M-am gândit la ce spusese Julie. Informațiile ei despre recăsătorirea tatălui ei veneau de la mamă. Poate că mami știa mai mult decât spunea. Poate avea o adresă a lui tati. Oricum o luam, trebuia să vorbesc cu ea. Dar cum? Era într-un azil. Asta spusese Julie. Nu știam ce azil și, cumva, mă îndoiam că Julie va fi comunicativă. Totuși, nu putea fi prea dificil să o găsesc pe doamna Avery.
   Am încercuit-o pe Sylvia Avery, mama lui Natalie.
   Înapoi la axa timpului. Am parcurs anii până când am ajuns acum 20 de ani când Todd Sanderson era student. Aproape fusese exmatriculat după sinuciderea tatălui său. M-am gândit din nou la dosarul lui universitar și la necrolog. Ambele menționau că Todd se revanșase înființând o organizație caritabilă.
   Am scris Fresh Start pe carnet.
   Unu, Fresh Start fusese concepută chiar în acest campus ca urmare a frământării personale a lui Todd. Doi, cu șase ani în urmă, Natalie i-a spus surorii ei că ea și cu Todd aveau să călătorească în lume pentru a face muncă de caritate cu Fresh Start. Trei, Delia Sanderson, soția reală a lui Todd, mi-a spus că Fresh Start fusese pasiunea soțului ei. Patru, profesorul Hume, dragul meu mentor, fusese consilierul colegiului în timpul constituirii Fresh Start.
   Am început să bat în hârtie cu creionul. Fresh Start era peste tot. Orice ar fi însemnat acest „tot”.
   Trebuia să cercetez organizația aceasta caritabilă. Dacă Natalie într-adevăr călătorise pentru Fresh Start, cineva de acolo trebuia, în cel mai rău caz, să aibă un indiciu unde era Natalie. Din nou, am început să caut pe Internet. Fresh Start ajuta oamenii să o ia de la capăt, deși activitatea ei părea puțin dispersată. Lucrau cu copii care aveau nevoie de o intervenție în cazul gurii de lup, de exemplu. Îi ajutau pe disidenții politici care aveau nevoie de azil. Îi ajutau pe oamenii cu probleme de insolvență. Te ajutau să-ți găsești o slujbă nouă, indiferent ce probleme ai avut în trecut.
   Pe scurt, după cum spune mottoul de pe prima pagină: „Îi ajutăm pe toți cei care au cu adevărat și cu disperare nevoie de un nou început”.
   M-am încruntat. Ar putea fi ceva mai vag de atât?

   Era un link pentru donații. Fresh Start era o organizație caritabilă de tip 501(c)(3), așadar toate contribuțiile erau deduse din impozit. Nu era menționat niciun director - nimic despre Todd Sanderson, Malcolm Hume sau alții. Nu exista nicio adresă. Numărul de telefon avea prefixul 843 - Carolina de Sud. Am format numărul. A răspuns un robot. Nu am lăsat niciun mesaj.
   Am găsit o companie online care investighează diferite organizații caritabile „astfel încât să puteți dona cu încredere”. Pentru o mică taxă, trimiteau un raport complet despre orice organizație caritabilă, inclusiv formularul fiscal 990 (orice o fi însemnând asta) și o „analiză cuprinzătoare cu date financiare complete, decizii strategice, biografii ale directorilor, proprietățile organizației, banii cheltuiți pe atragerea de fonduri și alte activități”. Am plătit mica taxă. Mi-a venit un e-mail care mi-a spus că raportul îmi va ajunge în cutia poștală electronică în ziua următoare.

   Puteam aștepta atâta timp. Capul îmi zvâcnea ca un deget inflamat.
   Aveam o nevoie copleșitoare de somn, ce emana din măduva oaselor.
   Mâine-dimineață aveam să merg la înmormântarea lui Otto Devereaux, dar acum trupul meu avea nevoie de odihnă și hrană. Am făcut un duș, am înfulecat rapid ceva și am dormit un somn de moarte care, având în vedere ce se petrecea în jurul meu, părea să fie la locul și la timpul potrivit.

Capitolul 25

          Benedict s-a aplecat spre fereastra propriei sale mașini.

   - Nu-mi place asta.

   Nu m-am obosit să-i răspund. Trecuserăm deja amândoi prin asta de nenumărate ori.

   - Mulțumesc că mă lași să-ți dau mașina cu împrumut.
   Mașina mea, cu număr de înmatriculare modificat, o lăsasem pe o stradă din Greenfield. La un moment dat trebuia să mă gândesc la o cale de a o recupera, dar mai putea să aștepte.
   - Pot veni cu tine, spuse Benedict.
   - Ai curs.
   Benedict nu a protestat. Niciodată nu pierdem cursurile. Afectasem destui studenți, într-o măsură mai mare sau mai mică, pornind în această bizară căutare. Nu voi mai lăsa pe nimeni să plătească un preț, oricât de mic.

   - Așadar, planul tău este să-ți faci apariția la înmormântarea acestui gangster?
   - Mai mult sau mai puțin.
   - Părerea mea e că mai puțin.
   Greu de contrazis. Îmi planificasem să filez înmormântarea lui Otto Devereaux. Speranța mea era să pot afla, cumva, de ce m-a atacat, pentru cine lucra, de ce o căutau pe Natalie. Nu eram tare la detalii – de pildă, cum aveam să reușesc acest lucru dar, pe moment, nu aveam slujbă și nici să stau degeaba, așteptând să fiu găsit de Bob sau Jed, nu părea o alternativă grozavă.
   E mai bine să fii proactiv. Asta le spuneam studenților mei.

         Route 95 din Connecticut și New York este, practic, o serie de zone în construcție care se dau drept autostradă interstatală. Totuși, am ajuns într-un timp decent.
   Cimitirul Franklin se afla pe Northern Boulevard, în zona Flushing din Queens. Dintr-un motiv ciudat, poza de pe website-ul lor era îndrăgitul Bow Bridge din Central Park, un loc în care vezi îndrăgostiți care se căsătoresc, în aproape orice comedie romantică filmată în Manhattan. Nu aveam nicio idee de ce era această poză și nu fotografii ale clădirii lor, până când am oprit în fața ei.
   Halal loc de odihnă veșnică!
   Cimitirul Franklin arăta ca și cum fusese construit pentru a găzdui cabinetele a doi dentiști, poate cu o cameră pentru un proctolog, pe la 1978. Fațada era făcută dintr-un stuc îngălbenit ca dinții unui fumător.
   Nunțile, petrecerile și sărbătorile reflectă, adesea, participanții, înmormântările rareori o fac. Moartea are cu adevărat puterea de a ne uniformiza total, într-atât încât toate serviciile funerare, cu excepția celor din filme, sfârșesc prin a fi la fel. Sunt întotdeauna insipide și repetitive și nu oferă doar puțină mângâiere și liniște, ci și un simbol și un ritual.

   Și apoi? Nu puteam intra pur și simplu. Dacă Bob era acolo? Puteam încerca să stau în spate, dar tipii de mărimea mea nu se pot pierde în mulțime. Era un bărbat în costum negru care dirija oamenii unde să parcheze. Am oprit și am încercat să zâmbesc, deși mă îndreptam spre o înmormântare, orice ar fi însemnat asta.
   Bărbatul în costum negru a întrebat:
   - Sunteți aici pentru înmormântarea lui Devereaux sau a lui Johnson?
   Pentru că mi-a mers mintea repede, am spus „Johnson”.
   - Puteți parca pe partea stângă.

   Am intrat în lotul spațios. Se părea că înmormântarea lui Johnson avea loc lângă intrarea din față. În spate era instalat un cort pentru înmormântarea lui Devereaux. Am găsit un loc de parcare în colțul din dreapta. Am parcat cu spatele, ceea ce mi-a asigurat o vedere perfectă a cortului lui Devereaux. Dacă, din întâmplare, cineva din grupul Johnson sau din personalul cimitirului Franklin mă observa, puteam pleca pe motiv că sunt îndurerat și am nevoie de un moment de reculegere.
   M-am gândit la ultima înmormântare la care fusesem, cu doar șase zile în urmă, în capela mică și albă din Palmetto Bluff. Dacă aș mai avea la mine axa timpului, ar apărea o pauză de șase ani între căsătoria din capela albă și înmormântarea din cealaltă. Șase ani. M-am întrebat câte dintre acele zile au trecut fără să mă gândesc în orice fel la Natalie și mi-am dat seama că răspunsul era niciuna.
   Dar acum, marea întrebare era cum fuseseră pentru ea cei șase ani?
   O limuzină lungă a tras în fața cortului. Un alt ritual ciudat de înmormântare: singura dată când cu toții ajungem să urcăm în mașini care echivalează cu luxul și excesul este când plângem moartea unei persoane dragi. Și apoi, când ar fi mai bine?
   Doi bărbați în costume de culoare închisă au apărut și au deschis ușile limuzinei, de parcă urma să se pășească pe covorul roșu. Au ajutat-o să iasă pe o femeie zveltă de vreo 35 de ani. Ținea de mână un băiețel cu părul lung care părea să aibă șase, șapte ani. Băiețelul purta un costum negru, fapt care m-a șocat, fiind la limita indecenței. Băiețeii nu ar trebui să poarte niciodată costume negre.
   Abia atunci mi-a devenit clar un fapt evident: Otto ar fi putut avea o familie. Ar fi putut avea o soție zveltă cu care își împărțea patul și visurile. Ar fi putut avea un fiu cu părul lung care îl iubea și cu care se juca cu mingea în curte. Din mașină au ieșit și alți oameni. O femeie în vârstă plângea puternic într-o batistă pe care o ținea mototolită în pumn.

   Aproape că a avut nevoie să fie dusă spre cort de un cuplu de treizeci și ceva de ani. Mama lui Otto și poate niște rude, nu știu. Familia a format un rând pentru primire în fața cortului. Au întâmpinat persoanele îndoliate, devastarea fiind evidentă în gesturile și pe chipurile lor.
   Băiețelul părea pierdut, confuz, speriat, ca și cum cineva s-ar fi apropiat pe furiș de el și l-ar fi lovit în stomac.
   Acel cineva fiind eu.
   Am stat complet nemișcat. Mă gândisem la Otto ca la o entitate autonomă. M-am gândit că uciderea lui era doar o tragedie personală, sfârșitul unei vieți omenești izolate. Dar niciunul dintre noi nu este cu adevărat autonom. Moartea face valuri, are ecou.

   Totuși, la urma urmei, oricât de greu mi-ar fi fost să privesc consecințele acțiunilor mele, nu se schimba faptul că acțiunile mele au fost justificate. Mi-am îndreptat puțin spatele și m-am uitat mai atent la persoanele îndoliate. M-am așteptat ca rândul să semene cu o distribuție de roluri pentru figuranții din Clanul Soprano. Fără îndoială, erau câțiva dintre aceștia, dar mulțimea era un grup destul de pestriț. Dădeau mâna cu membrii familiei, îi îmbrățișau, îi sărutau. Unele îmbrățișări durau mult timp. Unii ofereau o bătaie rapidă pe spate și se eliberau. La un moment dat, femeia pe care o categorisisem drept mama lui Otto aproape a leșinat, dar au prins-o doi bărbați.
   Îi ucisesem fiul. Gândul acela era pe cât de evident, pe atât de supranatural.
   O altă limuzină lungă a tras și s-a oprit direct în fața rândului de primire. Toată lumea a părut să înghețe pentru o clipă. Cei doi bărbați, care păreau niște atacanți de la New York Jets, au deschis ușa din spate. A ieșit un bărbat înalt, costeliv, cu părul pomădat. Am văzut cum mulțimea a început să șoptească.
   Bărbatul avea șaptezeci și ceva de ani, cred, și-mi părea vag familiar, dar nu-l puteam identifica. Bărbatul nu a așteptat la rând - rândul s-a despărțit pentru el ca Marea Roșie pentru Moise.
   Bărbatul avea una dintre acele mustăți subțiri care păreau desenate cu creionul. A dat din cap atunci când s-a apropiat de familie, acceptând strângeri de mână și salutări.
   Oricine era acest tip, era important.

   Bărbatul slab cu mustață subțire s-a oprit și a salutat fiecare membru al familiei. Unul - un tip pe care îl categorisisem drept cumnatul lui Otto - a îngenuncheat. Bărbatul slab a dat din cap dezaprobator, iar tipul s-a ridicat la loc cerându-și scuze. Unul dintre atacanți stătea la un pas în fața bărbatului slab. Celălalt stătea la un pas în spate. Nimeni nu i-a urmat de-a lungul rândului de primire.

   După ce bărbatul slab a dat mâna cu mama lui Otto, ultima persoană din rând, s-a întors și s-a îndreptat spre limuzină. Unul dintre atacanți i-a deschis ușa din spate. Bărbatul slab s-a strecurat înăuntru. Ușa s-a închis.
   Un atacant conducea. Celălalt stătea pe locul pasagerului. Limuzina lungă a început să dea în spate. Toată lumea a stat încremenită în timp ce bărbatul slab își făcea ieșirea.
   Timp de un minut după ce a plecat, nimeni nu a mișcat. Am văzut o femeie făcându-și cruce. Apoi rândul a pornit din nou. Familia a acceptat condoleanțe. Am așteptat, întrebându-mă cine era bărbatul slab și dacă avea importanță. Mama lui Otto a început din nou să plângă.
   În timp ce o priveam, i s-au muiat genunchii. A căzut în brațele unui bărbat, plângându-i la piept. Am înghețat. Bărbatul a ajutat-o să se ridice înapoi și a lăsat-o să plângă. Vedeam cum o bate pe spate și îi spune cuvinte de alinare. Ea a ținut-o tot așa mult timp. Bărbatul a stat lângă ea și a așteptat cu o răbdare extremă.
   Era Bob.
   M-am afundat în scaun, deși eram, probabil, la aproape o sută de metri depărtare. Inima a început să-mi bată. Am tras adânc aer în piept și am riscat, aruncând o nouă privire. Bob o desprindea cu blândețe pe mama lui Otto de el. I-a zâmbit și s-a dus spre un grup de bărbați care stăteau poate la zece metri depărtare.
   Erau cinci. Unul a scos un pachet de țigări. Toți bărbații au luat câte o țigară, cu excepția lui Bob. E bine de știut că acest gangster al meu era oarecum atent cu sănătatea. Mi-am scos telefonul, am găsit camera foto și am focalizat-o pe fața lui Bob. Am făcut patru fotografii.

   Și apoi?
   Voi mai aștepta, cred. Voi aștepta înmormântarea și apoi îl voi urmări pe Bob acasă.
   Și apoi?
   Nu știam. Chiar nu știam. Cheia era să-i aflu adevăratul nume și identitatea și să sper că de aici voi afla din ce cauză întreba de Natalie. În mod evident era șeful. Trebuia să cunoască motivele, nu? Mai puteam doar să-l urmăresc când se urcă în mașină și apoi să-i notez numărul de înmatriculare. Poate Shanta va reuși să-i găsească numele real, cu excepția faptului că nu mai aveam încredere totală în ea și, din câte știam, Bob venise la înmormântare cu mașina amicilor lui fumători.

   Patru dintre bărbați s-au desprins de grup și s-au dus înăuntru, lăsându-l pe Bob cu un singur tip. Tipul acela era mai tânăr și purta un costum atât de lucios, încât arăta ca un glob disco. Bob părea să îi dea instrucțiuni lui Costum Lucios. Costum Lucios dădea mult din cap. După ce a terminat, Bob s-a îndreptat spre înmormântare. Costum Lucios nu. În schimb, a pornit țanțoș în cealaltă direcție, cu ifosul exagerat al unui personaj de desene animate, spre un Cadillac Escalade alb și strălucitor.
   Mi-am mușcat buza de jos, încercând să mă hotărăsc ce să fac.
   Înmormântarea ar putea dura ceva timp - o jumătate de oră, o oră, ceva de genul acesta. Nu avea sens să stau pur și simplu aici. Puteam la fel de bine să-l urmăresc pe Costum Lucios și să văd unde mă duce.

   Am pornit mașina și am tras pe Northern Boulevard în spatele lui. Mi se părea ciudat „să urmăresc un infractor”, dar părea a fi o zi plină de ciudățenii. Nu știam cât de departe trebuia să stau în spatele mașinii Escalade. Ar putea observa că-l urmăresc? Mă îndoiam, deși aveam un număr de înmatriculare din Massachusetts și eram în statul New York. A luat-o la dreapta pe Francis Lewis Boulevard. Am rămas cu două mașini în spatele lui. Șmecherul de mine. Mă simțeam ca Starsky și Hutch. În fine, unul dintre ei.
   Când sunt agitat, îmi spun o mulțime de glume tâmpite.
   Costum Lucios a oprit la o mega-pepinieră numită Global Garden.
   Grozav, m-am gândit. Ia aranjamente florale pentru înmormântarea lui Otto. Un alt lucru ciudat la înmormântări: porți negru, dar sacrifici ceva atât de multicolor precum florile pentru niște decorațiuni. Magazinul însă era închis. Nu știam ce să pricep din acest fapt, așa că n-am priceput nimic deocamdată. Costum Lucios a mers în spate. Am făcut la fel, atât că am stat într-o parte, la o distanță destul de mare. Costum Lucios a coborât de pe scaunul șoferului și s-a îndreptat țanțoș spre ușa din spate a magazinului. Costum Lucios era un mare fudul. Nu vreau să trag concluzii pripite, dar, ținând cont de amicii lui, de luciul costumului și de fudulia de izmenit, suspectam cumva că domnul Costum Lucios era ceea ce studenții numesc astăzi țopârlan. A bătut la ușa din spate cu inelul de pe degetul mic și a așteptat, țopăind ca un boxer care ascultă prezentarea din ring.
   Am crezut că bâțâiala era doar de spectacol. Nu era.
   Un puști - mi-ar fi putut fi student - care purta un șorț de lucru de un verde strălucitor și o șapcă de baseball Brooklyn Nets, ținută invers, a deschis ușa, a ieșit, iar Costum Lucios l-a pocnit pe neașteptate în față.
   O, Doamne. Peste ce am dat?

   Șapca a căzut pe pământ. Puștiul după ea, ținându-se de nas. Costum Lucios l-a înhățat de păr. Și-a coborât fața atât de mult, încât m-am temut că o să-l muște pe puști de nasul probabil spart și a început să țipe la el.
   Apoi s-a îndreptat și l-a lovit pe puști în coaste. Puștiul s-a tăvălit de durere.
   OK, destul.
   Aflându-mă sub imperiul unui amestec impetuos, deși periculos, de frică și instinct, am deschis ușa mașinii. Frica putea fi controlată. Am învățat cum să fac asta în timpul anilor când am fost responsabil cu ordinea. Orice om care are o frântură de umanitate resimte teamă în timpul altercațiilor fizice. Așa suntem construiți. Cheia este valorificarea ei, pentru a nu-i permite să te paralizeze sau să te slăbească. Experiența ajută.
   - Stop! am strigat, iar apoi - aici a intrat în scenă partea instinctuală - am adăugat „Poliția”!

   Capul domnului Costum Lucios s-a răsucit spre mine.
   M-am căutat în buzunar și mi-am scos portofelul. L-am deschis brusc.
   Nu, nu am o insignă, dar era prea departe să vadă. Atitudinea mea făcea toată treaba. Am rămas ferm, calm.
   Puștiul s-a târât spre ușă. S-a oprit pentru a-și aduna șapca de baseball cu Brooklyn Nets, și-a îndesat-o pe cap cu cozorocul în spate și a dispărut în clădire. Nu mi-a păsat. Mi-am închis portofelul și am început să merg spre Costum Lucios. Probabil și el trebuie să mai fi trăit astfel de experiențe. N-a fugit. Nu părea vinovat. Nu a încercat să explice. A așteptat răbdător să mă apropii.
   - Am o întrebare pentru tine, îi spusei. Dacă răspunzi, uităm de asta.
   - De care asta? întrebă Costum Lucios.
   Zâmbea. Dinții lui micuți păreau niște pastile de Tic Tac.
   - Nu văd să fie nimic ce trebuie uitat, așa e?
   Aveam iPhone-ul în mână, cu cea mai clară poză a lui Bob.
   - Cine e omul ăsta?

   Costum Lucios s-a uitat la ea. Mi-a zâmbit din nou.

   - Să-ți văd insigna.

   Aoleu! Atâta treabă a făcut atitudinea.

   - Doar spune-mi...
   - Nu ești niciun polițai.
   Costum Lucios a găsit treaba asta nostimă.

   - Știi de unde știu?

   N-am răspuns. Ușa magazinului s-a crăpat puțin. L-am văzut pe puști trăgând cu ochiul. Mi-a întâlnit privirea și a dat din cap recunoscător.

   - Dacă erai polițai, știai cine e.

   - Doar spune-mi numele lui și...

   Costum Lucios a început să se caute în buzunar. S-ar fi putut căuta de pistol. S-ar fi putut căuta de cuțit. S-ar fi putut căuta de batistă. Nu știam ce era. N-am întrebat. Probabil nu mi-a păsat.

   Mă săturasem.

   Fără să spun un cuvânt și fără să dau niciun avertisment, mi-am repezit pumnul în nasul lui. Am auzit o trosnitură, ca și cum aș fi călcat un gândac. Sângele i s-a prelins pe față. Chiar prin crăpătura aceea mică a ușii, l-am văzut pe puști zâmbind.
   - Ce m...?

   I-am repezit un alt pumn, din nou țintind spre nasul cu siguranță spart.

   - Cine e? îl întrebai. Cum se numește?

   Costum Lucios și-a prins nasul în palmă, ca și cum ar fi fost o pasăre muribundă pe care voia s-o salveze. I-am secerat piciorul. A căzut în exact același loc în care fusese puștiul cu mai puțin de un minut înainte. În spatele lui, crăpătura ușii dispăruse. Puștiul nu voia să fie părtaș la așa ceva, cred. Nu-l învinovățeam. Sângele prăpădea costumul lucios al omului meu. Pun pariu că se putea șterge ca un vinilin. M-am aplecat cu pumnul ridicat.
   - Cine e?
   - Măi, băiatule. Ești un om mort complet.
   Vocea lui Costum Lucios, așa nazală cum era, avea o nuanță de înfiorare.
   Asta aproape că mi-a tăiat avântul.

  - Cine e?

   I-am arătat din nou pumnul. Și-a ridicat mâna într-un mod defensiv vrednic de milă. Îl puteam pocni prin ea.

   - OK, OK, spuse el. Danny Zuker. Cu el te-ai încurcat, amice. Danny Zuker.

   Spre deosebire de Otto, Bob nu și-a folosit numele real.
   - Ești un om mort, fratele meu.

   - Te-am auzit de prima dată, spusei eu repede, dar chiar și eu îmi puteam auzi teama din glas.

   - Danny nu e un tip iertător. Măi, băiatule, ești mort de-a binelea. Auzi ce-ți spun? Știi ce ești?

   - Un om mort, da, am priceput. Culcă-te pe burtă. Pune-ți obrazul drept pe caldarâm.

   - De ce?

   Mi-am ridicat pumnul din nou. S-a culcat pe burtă, cu obrazul greșit pe caldarâm. I-am spus. Și-a întors capul în cealaltă direcție. I-am înhățat portofelul din buzunarul de la spate.

   - Mă jefuiești acum?
   - Tacă-ți gura.
   I-am verificat ID-ul și i-am citit numele cu voce tare:
   - Edward Locke de aici, din Flushing, New York.
   - Mda, și?
   - Și acum îți știu numele. Și unde locuiești. Vezi, jocul ăsta se plătește cu aceeași monedă.
   Râse pe înfundate.
   - Ce-i?
   - Nimeni nu joacă jocul ăsta ca Danny Zuker.
   I-am aruncat portofelul pe caldarâm.
   - Așadar, ai de gând să-i spui de mica noastră altercație? întrebai eu.
   - Mica noastră ce?
   - Ai de gând să-i spui de asta?
   I-am văzut zâmbetul printre dârele de sânge.
   - În două minute după ce pleci, amice. De ce, vrei să mai faci niște amenințări?
   - Nu, deloc, cred că ar trebui să-i spui, îi răspunsei cu cea mai calmă voce. Dar, hm, cum o să arate?
   Cu fața încă pe caldarâm, se încruntă.
   - Cum o să arate ce?
   - Tu, Edward Locke, tocmai ai fost umilit de un găgăuță pe care nu-l cunoști. Ți-a spart nasul, ți-a distrus costumul drăguț - și cum te-ai salvat tu să nu iei o chelfăneală mai zdravănă? Ei bine, ai ciripit ca o păsărică.

   - Ce?

   - L-ai vândut pe Danny Zuker, după doi pumni.
   - Nu-i așa! Nici vorbă că vreodată eu...
   - Mi-ai spus numele lui după doar doi pumni. Crezi că asta îl va impresiona pe Danny? Pari să-l cunoști destul de bine. Cum crezi că va reacționa la povestea că l-ai vândut așa?
   - Nu l-am vândut.

   - Crezi că așa o să vadă el lucrurile?
   Tăcere.
   - Cum vrei, spusei eu, dar iată ce-ți sugerez. Dacă nu spui nimic, Danny nu va afla niciodată de asta. Nu va ști că ai dat-o în bară. Nu va ști că cineva a fost mai iute decât tine. Nu va ști că l-ai vândut după doar doi pumni.
   Tăcere în continuare.
   - Ne-am înțeles, Edward?
   Nu a răspuns, iar eu nu m-am sinchisit să-l oblig s-o facă. Era timpul să plec. Mă îndoiam că Edward va putea vedea de aici numărul de înmatriculare - numărul de înmatriculare al lui Benedict dar nu voiam să risc.

   - Voi pleca acum. Stai cu fața la pământ până plec și se termină totul.
   - Mai puțin nasul meu rupt.
   - Și ăsta se va vindeca. Doar stai culcat.
   Stând cu ochii pe el, am mers cu spatele spre mașină. Edward Locke nu s-a mișcat. M-am suit în mașină și am plecat. M-am simțit destul de mulțumit de mine, ceea ce, în mod ironic, nu era ceva cu care mă mândream. M-am întors pe Northern Boulevard și am trecut de cimitir. N-aveam motive să opresc. Provocasem destule probleme. Când am oprit la următorul semafor, mi-am verificat repede e-mailul. Bingo. Era unul de la website-ul care investiga organizațiile caritabile. Subiectul era: Iată analiza completă despre Fresh Start.
   Puteam aștepta până ajungeam, nu-i așa? Sau poate... Am căscat bine ochii. Nu a durat mult. După două cvartale am reperat un loc numit Cybercraft Internet Cafe. Era suficient de departe de cimitir, nu că mă gândeam la posibilitatea de a fi căutat prin parcările din apropiere. Locul arăta ca o secție a colegiului de tehnică, supraaglomerată. Erau zeci de calculatoare înșiruite în compartimente înguste, de-a lungul peretelui. Toate erau ocupate. Niciun client, cu excepția subsemnatului, nu părea mai mare de 20 de ani.
   - E de așteptat, îmi spuse un pierde-vară autentic care avea mai multe piercinguri decât dinți.

   - E OK, spusei eu.

   Chiar era probabil de așteptat. Am vrut să plec acasă. Eram pe punctul de a pleca când un grup de gameri au scos un țipăt, s-au bătut reciproc pe spate, și-au oferit strângeri de mână complicate de felicitare și s-au ridicat de la terminale.

   - Cine a câștigat? întrebă Pierde-Vară.
   - Randy Corwick, omule.
   Lui Pierde-Vară îi plăcu.
   - Plătește.
   Apoi mi se adresă:
   - Cât timp îți trebuie terminalul, Papi?
   - Zece minute, îi spusei.
   - Ai cinci. Folosește terminalul șase. E fierbinte, omule. Nu-l răci cu ceva jalnic.
   Minunat. M-am înregistrat rapid și mi-am deschis e-mailul. Am descărcat raportul financiar despre Fresh Start. Avea optsprezece pagini.
   Era o balanță de venituri și cheltuieli, grafice de costuri, grafice de venituri, grafice de profitabilitate, grafice de lichiditate, grafice despre durata de utilizare normală versus expirată a clădirilor și echipamentelor, ceva despre structura pasivului, un bilanț, ceva numit analiză comparativă...
   Predau științe politice. Nu înțeleg economia sau cifrele.
   Spre final am găsit istoricul organizației. Într-adevăr, organizația fusese înființată cu douăzeci de ani în urmă de trei oameni. Profesorul Malcolm Hume era menționat în calitate de consilier universitar. Doi studenți erau menționați în calitate de copreședinți. Unul era Todd Sanderson. Celălalt era Jedediah Drachman.
   Mi-a înghețat sângele în vine. Care este diminutivul comun pentru cineva numit Jedediah?
   Jed.
   Tot nu înțelegeam ce se petrece, dar totul se învârtea în jurul acestei Fresh Start.

   - Timpul a expirat, Papi. Era Pierde-Vară. Un alt terminal se va deschide în cincisprezece minute.

   Am dat din cap în semn de refuz. Am plătit taxa de închiriere și m-am dus amețit spre mașină. Era mentorul meu cumva implicat în asta? Ce fel de opere caritabile a făcut Fresh Start care să implice tentativa de a mă ucide? Nu știam. Era timpul să merg acasă și, poate, să discut toate astea cu Benedict. Poate are el o idee.

   Am pornit mașina lui Benedict și, încă uluit, am luat-o spre vest pe Northern Boulevard. Introdusesem în GPS adresa Cimitirului Franklin, dar, la întoarcere, m-am gândit că pot pur și simplu selecta „destinațiile anterioare”. Eram pe punctul să caut în josul listei adresa lui Benedict din Lanford, Massachusetts, când privirea mi s-a oprit brusc pe prima adresă, locul pe care Benedict îl vizitase cel mai recent.
   Adresa nu era Lanford, Massachusetts.
   Era Kraftboro, Vermont.

Capitolul 26

       Lumea s-a clătinat, a intrat în balans, s-a cutremurat și s-a întors pe dos.
  M-am holbat la GPS. Adresa completă era afișată sub forma 260 VT-14, Kraftboro, Vermont. Cunoșteam adresa. O introdusesem eu recent în propriul GPS.
   Era adresa Coloniei Reîncărcarea Creativă.
   Cel mai bun prieten al meu vizitase tabăra în care eu și Natalie stătuserăm cu șase ani în urmă. Vizitase locul în care ea se căsătorise cu Todd. Vizitase locul în care, recent, Jed și banda lui încercaseră să mă omoare.
   Timp de câteva secunde, poate mai mult, nu m-am putut mișca. Am stat în mașină. Radioul mașinii mergea, dar nu-mi dădeam seama ce difuza.
   Aveam impresia că lumea se oprise în loc. A fost nevoie de ceva timp ca realitatea să pătrundă în mintea mea întunecată, iar când a făcut-o, m-a lovit prin surprindere ca un croșeu de stânga.
   Eram singur.
   Până și cel mai bun prieten al meu m-a mințit - atenție: încă mă mințea.
   Stai, mi-am spus. Trebuie să existe o explicație rezonabilă.

   Cum ar fi? Ce explicație ar putea fi pentru existența acelei adrese în GPS-ul lui Benedict? Ce naiba se petrecea? În cine puteam avea încredere?
   Știam răspunsul doar la ultima întrebare: în nimeni.
   Sunt băiat mare. Mă consider destul de independent. Dar acolo, în acel moment, m-am simțit atât de mic și atât de înfiorător de singur, ca niciodată.
   Am scuturat capul. OK, Jake, vino-ți în fire. Destul cu autocompătimirea. E timpul să acționezi.
   Mai întâi am verificat restul adreselor din GPS-ul lui Benedict. Nu era nimic interesant. I-am găsit adresa de acasă, așa că am selectat-o pentru a ajunge acasă. Am pornit la drum. Am tot schimbat posturile de radio, în căutarea acelei melodii perfecte de neatins. Nu am găsit-o. Am fluierat și eu toate melodiile mizerabile care veneau la rând. Nu m-a ajutat. Șantierul de pe Route 95 a scos toți dracii din ce mai rămăsese din psihicul meu.
   Mi-am petrecut cea mai mare parte a călătoriei purtând conversații imaginare cu Benedict. Chiar am repetat cum îl voi aborda, ce îi voi spune, ce ar putea răspunde și cum i-aș riposta.

   Am strâns mai tare volanul când am intrat pe stradă. M-am uitat la ceas.

   Avea un seminar pentru încă o oră, așa că nu era acasă. Bun. Am parcat lângă căsuța de oaspeți și am pornit spre casă. Din nou m-am gândit ce să fac. Adevărul era că aveam nevoie de mai multe informații. Nu eram încă pregătit să-l interoghez. Nu aveam suficiente date. Axioma simplă a lui Francis Bacon, una pe care o evidențiam constant în fața studenților, se aplică în acest caz: cunoașterea înseamnă putere.

   Benedict ascundea o cheie de rezervă a casei într-o piatră falsă de lângă pubela de gunoi. V-ați putea întreba de unde știu asta, așa că vă voi spune: suntem cei mai buni prieteni. Nu avem secrete unul față de altul.
   O altă voce din cap: Oare totul a fost o minciună? Prietenia noastră nu a fost niciodată adevărată?
   M-am gândit la ce îmi șoptise Cookie în pădurea aceea întunecată:
   - Dacă nu te oprești, ne omori pe toți.
   Cuvintele ei nu aveau intenția să fie o hiperbolă și iată, totuși, riscam „toate” acele vieți într-un fel pe care încă nu-l înțelegeam. Care „toate”? Într-un fel, le-am riscat întotdeauna? Benedict trebuia, nu știu, să stea cu ochii pe mine sau ceva de genul ăsta?
   Să nu devenim complet paranoici.

   Bine, OK, pas cu pas. Încă exista posibilitatea unei explicații firești pentru existența adresei din Vermont în GPS. Nu eram cel mai inventiv tip. Am obiceiul să văd lucrurile liniar. Poate a împrumutat mașina altcuiva, de exemplu. Poate cineva chiar i-a furat-o. Poate una dintre cuceririle lui nocturne a dorit să viziteze o fermă organică. Poate mă autoamăgeam din nou.

   Am introdus cheia în yală. Chiar eram pe punctul de a trece peste această limită? Chiar aveam de gând să-l spionez pe cel mai bun prieten al meu?
   Puteți fi siguri de asta.
   Am intrat pe ușa din spate. Apartamentul meu ar putea fi descris cu bunăvoință drept unul funcțional. Al lui Benedict semăna cu haremul unui prinț din lumea a treia. În sufragerie avea zeci de fotolii luxoase de tip sac, viu colorate. Pe pereți erau tapiserii pline de viață. În toate colțurile erau statui africane zvelte. Camera era exagerată dintr-o mie de puncte de vedere, dar întotdeauna m-am simțit confortabil aici. Fotoliul mare și galben era favoritul meu. Am urmărit multe meciuri de fotbal în el. M-am jucat mult pe Xbox.
   Controlerele Xbox erau așezate pe el acum. M-am uitat atent la ele, deși nu cred că aceste controlere îmi puteau oferi multe informații. M-am întrebat ce căutam. Un indiciu, bănuiesc. Ceva care să-mi spună de ce s-ar fi dus Benedict la acea fermă/tabără/ascunzătoare de răpitori în Kraftboro, Vermont. Ce ar putea fi acel ceva, n-aveam nici cea mai vagă idee.
   Am început să caut prin sertare. Mai întâi am căutat în cele din bucătărie. Nimic. Am luat la rând dormitorul de rezervă. Nimic. Am încercat în cămara și biroul din sufragerie. Tot nimic. M-am dus în dormitor și am încercat aici. Nimic. Benedict avea un birou înăuntru pe care era un calculator. Am verificat sertarele de dedesubt. Nimic.
   Am găsit un fișet. Am verificat cartoteca. Erau niște chitanțe obișnuite. Erau niște lucrări studențești. Erau niște orare. Dar ceva cu adevărat personal, nu era - bătaie de tobe, vă rog - nimic.
   Absolut nimic.

   M-am gândit la asta. Cine nu are nimic personal în casă? Dar apoi, ce ați găsi voi în casa mea? Mai multe decât aici, cu siguranță. Ar fi niște fotografii vechi, câteva scrisori personale, ceva ce mi-ar fi trădat trecutul.
   Benedict nu avea nimic din toate acestea. Și ce-i cu asta?
   Am continuat să caut. Speram să găsesc ceva care să dovedească ce îl lega pe Benedict de Colonia Reîncărcării Creative, de Vermont sau de ceva concret. Am încercat să mă așez la biroul lui. Benedict e mult mai mic decât mine, așa că nu mi-au încăput genunchii sub birou. M-am aplecat în față și am apăsat o tastă pe calculator. Ecranul s-a aprins. La fel ca majoritatea oamenilor, Benedict nu-și închidea calculatorul. Mi-am dat brusc seama cât de demodată fusese percheziția casei făcută până atunci.
   Nimeni nu-și mai păstrează secretele în sertare în ziua de azi. Le păstrăm în calculator.
   Am deschis Microsoft Office și am căutat cele mai recente documente.
   Primul afișat era un document Word intitulat VBM-WXY.doc. Ciudat nume. Am făcut clic pe el.
   Fișierul nu s-a deschis. Era protejat de parolă.
   Hopa.
   Nu avea sens să încerc să ghicesc parola. N-aveam nicio idee. Am încercat să găsesc o altă cale. Nu mi-a venit în minte nimic. Restul fișierelor de sub „Recent” erau recomandări pentru studenți. Două erau pentru colegiile de medicină, două pentru colegiile de drept și una pentru colegiul de afaceri.
   Așadar, ce era în documentul protejat de parolă?
   N-aveam nicio idee. Am făcut clic pe iconul Poștă electronică, din partea de jos. Și aici se cerea o parolă. M-am uitat pe birou după o bucățică de hârtie cu o parolă - mulți oameni fac asta - dar nu am găsit nimic. O altă fundătură.
   Și apoi?

   Am făcut clic pe browser. S-a deschis pagina Yahoo! news. Nu erau multe de aflat de acolo. Am făcut clic pe istoric și, într-un final, am găsit ceva ce se apropia de o comoară. Benedict intrase recent pe pagina de Facebook. Am făcut clic pe link. A apărut profilul unui bărbat numit, credeți sau nu, John Smith. John Smith nu avea nicio fotografie proprie.
   Nu avea prieteni. Nu avea rapoarte de statusuri. Era menționată adresa New York, NY.
   De pe acest calculator se conectase cineva la acest cont de Facebook cu numele de John Smith.

   Hm. Am reflectat. Era un cont fals. Știu o mulțime de oameni care au așa ceva. Un prieten folosește un serviciu de descărcat muzică prin Facebook, dezvăluindu-le tuturor prietenilor fiecare melodie pe care o ascultă. Nu i-a plăcut acest lucru, așa că a creat un cont fals ca acesta.
   Apoi nimeni nu a mai văzut ce cântece îi plac.
   Faptul că Benedict avea un cont fals nu însemna nimic. Totuși, ce era mai interesant, atunci când i-am introdus numele în motorul de căutare, era că Benedict Edwards nu avea un cont real de Facebook. Erau doi Benedict Edwards menționați în directorul Facebook. Unul era un muzician din Oklahoma City, iar celălalt era un dansator din Tampa, Florida. Niciunul nu era Benedict Edwards al meu.
   Din nou, și ce? O mulțime de oameni nu au conturi de Facebook. Eu mi-am deschis unul, dar nu l-am folosit aproape niciodată. Fotografia mea de profil era fotografia din anuar. Acceptam prieteni poate o dată pe săptămână. Probabil aveam vreo 50. Inițial mă înregistrasem pentru că oamenii îmi trimiteau linkuri cu fotografii și singura cale de a le putea vedea era să intru în contul de Facebook. Altfel, rețelele de socializare în general mă atrăgeau foarte puțin.

   Așadar, poate asta făcuse Benedict. Amândoi figuram pe multe asemenea liste cu adrese de e-mail. Probabil își deschisese contul fals pentru a vedea linkuri pe Facebook.

   Când m-am uitat în istoric, teoria aceasta a căzut imediat. Prima listare pe Facebook era a unui bărbat numit Kevin Backus. Am făcut clic pe link.

   Pentru o clipă, m-am gândit că poate este un alt cont fals al lui Benedict, că acel Kevin Backus era doar un pseudonim online. Dar nu era așa. Kevin Backus era doar un tip greu de definit. În fotografia de profil purta ochelari de soare și poza cu degetul mare ridicat. M-am încruntat când am văzut asta.
   Mi-am bătut capul. Kevin Backus. Nici numele, nici chipul lui nu-mi erau familiare.
   Am accesat pagina „despre”. Era goală. Nu menționa o adresă, o școală, o ocupație, nimic din toate acestea. Singurul lucru care fusese completat era „într-o relație”. Era, potrivit acestei informații, într-o relație cu o femeie pe nume Marie-Anne Cantin.
   Mi-am frecat bărbia. Marie-Ann Cantin. Nici numele ei nu-mi spunea nimic. Așadar, ce căutase Benedict pe pagina lui Kevin Backus? Nu știam, dar bănuiam că era enorm de important. Puteam începe să-l caut pe Google. M-am uitat din nou la numele Marie-Ann Cantin. Era tipărit în albastru, ceea ce însemna că avea și ea un profil. Nu trebuia decât să-i fac clic pe nume.
   Ceea ce am și făcut.

   Când s-a deschis pagina ei - când am văzut fotografia de profil a lui Marie-Ann Cantin - i-am recunoscut aproape imediat fața. Benedict îi ținea poza în portofel.

   Of, Doamne. Am înghițit în sec, m-am lăsat pe spate, mi s-a tăiat răsuflarea. Imediat m-am prins. Aproape simțeam durerea lui Benedict.
   Mi-am pierdut marea iubire a vieții. Benedict, se părea, pățise la fel.

   Marie-Ann Cantin era, într-adevăr, o femeie uluitoare. Aș descrie-o ca pe o femeie cu pomeții ridicați, regală, afro-americană, atât că, atunci când m-am uitat mai de aproape la profilul ei, ultima parte era inexactă.
   Nu era afro-americană. Era, ei bine, africană. Marie-Anne Cantin, potrivit paginii ei de Facebook, trăia în Ghana.
   Aspectul acela era, cred, interesant, deși nu mă privea direct. Undeva, la un moment dat, Benedict o întâlnise pe femeia aceea. Se îndrăgostise de ea. Suferea din cauza ei. Ce putea avea asta de-a face cu vizita din Kraftboro, Vermont...
   Stați așa.

   Nu mă îndrăgostisem și eu de o femeie? Și eu sufeream din cauza ei. Și eu fusesem în Kraftboro, Vermont.
   Era Kevin Backus exact un Todd Sanderson propriu al lui Benedict?
   M-am încruntat. Mi se părea o exagerare. Și greșit. Totuși, așa greșit cum mi se părea, trebuia să investighez acel lucru. Marie-Ann Cantin era singurul fir pe care îl aveam. Am făcut clic pe linkul „despre”. Era impresionant. Studiase economia la Universitatea Oxford și obținuse o licență în drept la Harvard. Era consilier juridic la ONU. Trăia și provenea din Accra, capitala Ghanei. Era, după cum deja știam, „într-o relație” cu Kevin Backus.
   Și apoi?
   Am făcut clic pe pozele ei, dar erau private. Nu le puteam vedea. Mi-a venit o idee. Am accesat săgeata „înapoi” până am revenit pe pagina lui Kevin Backus. Fotografiile lui nu erau private. Le puteam vedea pe toate.
   OK, bun. Am început să le răsfoiesc. Nu știu de ce. Nu știam ce mă așteptam să găsesc.
   Kevin Backus își ținea fotografiile în diverse albume. Am început cu cel intitulat simplu „Vremuri fericite”. Erau 20-25 de poze fie cu omul meu Kevin și iubita lui, Marie-Anne, fie doar cu Marie-Anne singură, evident, făcute de Kevin. Păreau fericiți. Atenție. Ea părea fericită. El părea nebun de fericire. Mi-l imaginam pe Benedict stând aici, accesând fotografiile cu femeia pe care o iubea împreună cu tipul ăsta Kevin. Îi vedeam paharul cu whisky în mână. Vedeam cum se întuneca încăperea. Vedeam cum lumina albastră a ecranului se reflectă în ochelarii supradimensionați de Om Furnică ai lui Benedict. Vedeam cum o lacrimă rătăcită i se prelinge pe obraz.
   Prea mult?

   Rețeaua Facebook are o predilecție pentru a-i tortura pe foștii iubiți menținându-i în prim-plan. Nu mai puteai scăpa de foștii tăi iubiți. Viețile lor erau prezente, pentru a le vedea. Măi, omule, e mizerabil. Așadar, asta făcea Benedict noaptea - se tortura. Firește, nu știam nimic cu certitudine, dar eram destul de sigur că așa se petreceau lucrurile. Mi-am amintit noaptea aceea de beție din bar, felul în care a scos cu grijă bine împăturită fotografie a lui Marie-Anne. Încă auzeam chinul din cuvintele lui pierdute:
   - Singura fată pe care o voi iubi vreodată.
   Benedict, biet ticălos ce ești.
   Biet ticălos poate, dar încă nu aveam idee ce însemnau toate astea și ce legătură aveau cu vizita recentă a lui Benedict în Vermont. Am mai răsfoit câteva albume. Era unul intitulat „Familie”. Kevin   avea doi frați și o soră.
   În câteva fotografii apărea și mama lui. Nu vedeam vreo urmă de tată. Era un album intitulat „Cascada Kintampo” și altul „Parcul Național Mole”.
   Majoritatea fotografiilor de aici erau imagini cu animale și frumuseți ale naturii.
   Ultimul album se numea „Ceremonia de absolvire de la Oxford”.
   Curios. Acolo studiase economia Marie-Anne. Kevin și Marie-Anne să fi urmat cursurile împreună? Ar putea fi iubiți din facultate? Mă îndoiam.
   Părea prea mult pentru a fi „într-o relație”, dar, hei, cine știe?

   Fotografiile din acest album erau mult mai vechi. Judecând după tunsori, haine și fața lui Kevin, aș spune cu cel puțin cincisprezece, douăzeci de ani înainte. Aș paria că aceste fotografii fuseră făcute înainte de camera digitală. Probabil Kevin le scanase în calculator. Am parcurs căsuțele, fără să mă aștept să văd ceva interesant, când o fotografie din rândul al doilea m-a făcut să stau pe loc.

   Mâna îmi tremura. Am înhățat mouse-ul, am reușit să deplasez cursorul astfel încât să ajungă deasupra imaginii și am făcut clic. Fotografia s-a mărit. Era o fotografie de grup. Opt oameni, toți în robe negre de absolvire, stăteau cu niște zâmbete largi pe față. L-am recunoscut pe Kevin Backus. Stătea în partea dreaptă lângă o femeie pe care nu o cunoșteam. Limbajul trupului sugera că formau un cuplu. De fapt, când m-am uitat mai atent, se părea că privesc patru cupluri în ziua de absolvire.
   Nu puteam fi sigur, evident. Era posibil să fi fost doar aliniați băiat, fată, dar nu credeam că era numai asta.
   Privirea mi-a fost imediat atrasă de femeia din stânga. Era Marie-Anne Cantin. Avea un zâmbet mortal, absolut devastator. Era un zâmbet care putea frânge inima unui bărbat. Orice bărbat se putea îndrăgosti pe loc dacă era săgetat de acel zâmbet. Orice bărbat și-ar dori să vadă acel zâmbet în fiecare zi și să fie acela care îi aduce zâmbetul pe față. L-ar vrea doar pentru el.
   M-am prins, măi, Benedict. M-am prins de-a binelea.
   Marie-Anne se uita iubitor la un bărbat pe care nu l-am recunoscut.
   Cel puțin, nu la început.
   Și el era african sau afro-american. Avea capul ras. Nu avea păr pe față. Nu purta ochelari. Din acest motiv nu l-am recunoscut la început. De aceea, nici când m-am uitat mai atent, nu eram sigur. Atât că era singurul lucru care avea sens.

   Benedict.

   Erau doar două probleme. Unu, Benedict nu absolvise Universitatea Oxford. Doi, numele de sub poză nu era Benedict Edwards. Era Jamal W. Langston.
   Hm?
   Poate nu era Benedict. Poate Jamal W. Langston doar semăna cu Benedict.
   M-am încruntat. Da, sigur, cum să nu, avea sens. Și poate Benedict doar întâmplător suferea după o femeie care fusese cândva cu un bărbat care semăna exact cu el.
   Teorie tâmpită.
   Și atunci ce altă teorie aveam? Cea evidentă: Benedict Edwards era, în realitate, Jamal W. Langston.
   Nu pricepeam. Sau poate da. Poate piesele erau, chiar dacă nu asamblate, cel puțin pe aceeași masă. L-am căutat pe Jamal W. Langston pe Google. Primul link era al unui ziar numit Statesman. Era, potrivit linkului, „cel mai vechi ziar generalist din Ghana - fondat în 1949”.
   Am accesat articolul. Când am văzut ce era - când am citit titlul aproape am țipat în gura mare și, chiar în același timp, câteva piese din puzzle au început să se potrivească.

   Era necrologul lui Jamal W. Langston.

   Cum era posibil...? Am început să citesc, făcând ochii mari pe măsură ce unele piese din puzzle au început, în sfârșit, să se potrivească în locurile lor.

   Din spatele meu, o voce obosită mi-a dat fiori pe șira spinării.
   - Omule, aș fi vrut să nu vezi asta.
   M-am întors încet spre Benedict. În mână ținea un pistol.

Capitolul 27

        Dacă aș fi făcut o clasificare a numeroaselor momente supranaturale pe care le trăisem în ultimele zile, cel mai bun prieten al meu cu un pistol îndreptat spre mine era un moment care ar fi ocupat, pe departe, primul loc în top.
   Am dat din cap neîncrezător. Cum de nu observasem sau nu simțisem nimic? Ochelarii lui cu ramele alea erau mai mult decât ridicole.
   Tunsoarea aproape că mă punea pe gânduri în privința sănătății lui mintale sau a continuumului spațiu-timp personal.
   Benedict stătea acolo purtând o helancă verde, pantaloni de velur bej și o jachetă de tweed - cu un pistol în mână. O parte din mine își dorea să râdă în hohote. Aveam milioane de întrebări pentru el, dar am început cu aceea pe care am pus-o de nenumărate ori de la început.

   - Unde este Natalie?
   Dacă a fost surprins de ce am întrebat, fața lui nu a arătat-o.
   - Nu știu.
   Am făcut semn spre pistolul din mâna lui.
   - Ai de gând să mă împuști?
   - Am jurat, spuse el. Am făcut o promisiune.
   - Să mă împuști?
   - Să omor pe oricine mi-ar afla secretul.
   - Chiar și pe cel mai bun prieten al tău?
   - Chiar și pe el.

   Am dat din cap aprobator.

  - Te înțeleg, să știi.
   - Ce înțelegi?
   - Jamal W. Langston, spusei eu, arătând spre ecran. A fost un procuror luptător. A luptat împotriva cartelurilor criminale de droguri din Ghana fără să se îngrijoreze de propria siguranță. Le-a doborât când nimeni altcineva nu putea. Omul a murit ca un erou.
   Am așteptat să spună ceva. N-a făcut-o.
   - Curajos tip, spusei eu.
   - Prost tip, mă corectă Benedict.
   - Cartelurile au jurat să se răzbune pe el - și, dacă ar fi să credem articolul, au reușit. Jamal W. Langston a fost ars de viu. Dar, de fapt, nu a fost, nu-i așa?
   - Depinde.
   - Depinde de ce?
   - Nu, Jamal nu a fost ars de viu, spuse Benedict. Dar cartelurile tot s-au răzbunat.
   Vălul proverbial mi se ridica de pe ochi. Ba nu, mă simțeam mai degrabă ca o cameră foto care se focalizează. Punctul imperceptibil de la distanță căpăta formă și contur. Pas cu pas - sau, în acest caz, clipă de clipă - focalizarea devenea tot mai clară. Natalie, tabăra, despărțirea noastră bruscă, căsătoria, poliția din New York, fotografia aceea surprinsă de camera de supraveghere, misteriosul e-mail pe care mi l-a trimis, promisiunea pe care m-a obligat să o fac acum șase ani... toate se completau acum.

   - Ți-ai înscenat propria moarte pentru a o salva pe această femeie, nu-i așa?

   - Pe ea, spuse el, și pe mine, bănuiesc.
   - Dar mai ales pe ea.
   Nu a răspuns. În schimb, Benedict - sau ar trebui să-i spun Jamal? - s-a îndreptat spre ecranul calculatorului. Avea ochii umezi când și-a întins degetul și a atins ușor fața lui Marie-Anne.
   - Cine e? îl întrebai.
   - Soția mea.
   - Știe ce ai făcut?
   - Nu.
   - Stai, îi spusei, amețit de această revelație. Chiar și ea crede că ai murit?
   Benedict încuviință dând din cap.
  - Acestea sunt regulile. E o parte componentă a jurământului pe care l-am făcut. E singura cale de a ne asigura că toată lumea este în siguranță.
   Mi l-am imaginat din nou stând aici, privind pagina aceea de Facebook, holbându-se la fotografiile acelea, la statusul ei, la actualizări ale vieții ei - ca aceea referitoare la faptul că este „într-o relație cu un alt bărbat”.
   - Cine e Kevin Backus? întrebai eu.
   Benedict a schițat ceva ce semăna a zâmbet.
   - Kevin e un vechi prieten. Și-a așteptat șansa multă vreme. E în regulă. Nu vreau să fie singură. E un om bun.
   Până și tăcerea era dureroasă.

   - Ai de gând să-mi spui ce se întâmplă? îl întrebai.
   - Nu-i nimic de spus.
   - Eu cred că e.
   A dat din cap în semn de refuz.
   - Deja ți-am spus. Nu știu unde e Natalie. Nu am cunoscut-o niciodată. Nici măcar n-am auzit de numele ei, decât de la tine.
   - Îmi vine greu să cred asta.
   - Păcat.
   Încă avea pistolul în mână.
   - Ce te-a făcut să mă suspectezi?
   - GPS-ul din mașină. Arăta că ai fost în tabăra din Kraftboro, Vermont.
   Făcu o mutră edificatoare.
   - Prostul de mine.
   - De ce te-ai dus cu mașina acolo?
   - Tu de ce crezi?
   - Nu știu.
   - Încercam să-ți salvez viața. Am intrat în ferma lui Jed imediat după polițiști. Se pare că n-ai avut nevoie de ajutorul meu.
   Mi-am amintit acum - mașina aceea care venea pe drum când polițiștii mi-au găsit telefonul îngropat.

   - O să mă împuști? îl întrebai.
   - Ar fi trebuit s-o asculți pe Cookie.
   - N-am putut. Dintre toți oamenii, tu ar trebui să înțelegi asta.
   - Eu?
   Acum în vocea lui era ceva ce aducea a furie.
   - Ești nebun? Chiar tu ai spus-o înainte. Am făcut toate astea pentru a o ține în siguranță pe femeia pe care o iubeam. Dar tu? Tu încerci s-o condamni la moarte.
   - Ai de gând să mă împuști, da sau nu?
   - Trebuie să înțelegi.
   - Cred că înțeleg, îi răspunsei. După cum spuneam înainte, tu ai lucrat ca procuror. Ai trimis la închisoare niște răufăcători adevărați. Ei au încercat să se răzbune pe tine.
   - Au făcut mai mult decât să încerce, spuse încet, uitându-se din nou la fotografia lui Marie-Anne. Au luat-o. Chiar au... chiar i-au făcut rău.
   - O, nu, rostii eu.
   Ochii i s-au umplut de lacrimi.
   - A fost un avertisment. Am reușit s-o aduc înapoi. Dar atunci mi-a fost clar că amândoi va trebui să plecăm.
   - Atunci de ce n-ați făcut-o?
   - Ne-ar fi găsit. Cartelul din Ghana face contrabandă pentru latino-americani. Tentaculele lor pot ajunge oriunde. Oriunde am merge, ne-ar da de urmă. M-am gândit să înscenez moartea amândurora, dar...
   - Dar ce?
   - Dar Malcolm a spus că nu vor crede niciodată așa ceva...

   Am înghițit în sec.
   - Malcolm Hume?
   A dat din cap.
   - Vezi, Fresh Start avea oameni în zonă. Au aflat de situația mea. Profesorul Hume a fost însărcinat cu paza mea. Totuși, nu s-a ținut de protocol. M-a trimis aici pentru că am crezut că aș putea fi valoros atât ca profesor, cât și ca ajutor pentru alții, în caz de nevoie.

   - Vrei să spui pentru cineva ca Natalie?
   - Nu știu asta.
   - Ba da, știi.
   - E foarte compartimentat. Există diverși oameni care se ocupă cu aspecte diverse și membri diverși. Eu am lucrat numai cu Malcolm. Am petrecut ceva timp în centrul acela de pregătire din Vermont, dar până acum câteva zile nu auzisem nimic de Todd Sanderson, de exemplu.
   - De aici și prietenia noastră, spusei eu. Făcea parte din activitatea ta? Trebuia să stai cu ochii pe mine?
   - Nu. De ce am fi avut nevoie să stăm cu ochii pe tine?
   - Din cauza lui Natalie.
   - Ți-am spus. Nu am cunoscut-o. Nu știu nimic de cazul ei.
   - Dar reprezintă un caz, nu-i așa?
   - Nu pricepi. Nu știu.
   A scuturat din cap.
   - Nimeni nu mi-a spus nimic despre Natalie a ta.
   - Dar are sens, nu-i așa? Recunoști?
   Nu a răspuns.
   - Nu ai numit-o tabără, spusei eu. Ai numit-o centru de pregătire. Genial, sincer. Să o maschezi sub forma unei tabere artistice într-o zonă îndepărtată. Cine ar bănui, nu?
   - Am spus deja prea mult, răspunse Benedict. Nu e important.

   - Pe naiba nu e. Fresh Start. Ar fi trebuit să ghicesc după nume. Asta fac ei. Le oferă oamenilor care au nevoie un nou început. Un cartel al drogurilor te-a dorit mort. Așa că te-au salvat. Ți-au oferit un nou început. Nu știu ce implică asta - documente false, bănuiesc. Un motiv plauzibil pentru dispariția unei persoane. În cazul tău, un om mort. Sau poate ai plătit un medic legist sau un polițai, nu știu. Poate un fel de pregătire pentru a învăța cum să te porți, să înveți o limbă străină sau un accent nou, poate să te deghizezi cum o faci tu. Apropo, poți să-ți dai jos ochelarii ăștia stupizi acum?

   Aproape că zâmbi.
   - Nu pot. Purtam lentile de contact.

   Am dat din cap cu neîncredere.
   - Așadar, acum șase ani, Natalie este prezentă la acest centru de pregătire. Nu știu încă de ce. Presupun că are legătură cu fotografia aceea pe care ne-a arătat-o poliția din New York. Poate a comis o infracțiune, dar bănuiala mea e că a văzut ceva. Ceva mare.

   M-am oprit. Ceva nu se lega aici, dar am forțat.

   - Ne-am întâlnit, spusei eu. Ne-am îndrăgostit. Probabil acest lucru nu a plăcut sau, cine știe, era acolo din alt motiv când am început relația. Nu înțeleg foarte bine ce s-a întâmplat exact, dar, dintr-odată, Natalie a trebuit să dispară. Trebuia să dispară repede. Dacă ar fi vrut să mă ia și pe mine, cum ar fi reacționat organizația ta?
   - Deloc pozitiv.
   - Exact. La fel ca în cazul tău și al lui Marie-Anne.

   M-am oprit să mă gândesc puțin; piesele tocmai se așezau la locul lor.

   - Dar Natalie mă cunoștea. Știa ce simt în legătură cu ea. Știa că, dacă s-ar fi despărțit simplu de mine, nu aș fi crezut. Știa că, dacă ar fi dispărut brusc, s-ar fi evaporat, aș fi urmărit-o până la capătul pământului. Că nu aș fi abandonat-o niciodată.
   Benedict doar mă privea fix, fără să spună un cuvânt.
   - Așadar, ce s-a întâmplat mai departe? am continuat. Cred că organizația ta i-ar fi putut înscena moartea, la fel ca în cazul tău, dar nimeni nu ar fi crezut în cazul ei. Dacă tipi precum Danny Zuker și poliția din New York o căutau, aveau nevoie de dovezi solide că murise. Trebuia să-i vadă cadavrul și testul ADN, ei bine, nu știu. Nu ar funcționa. Așa că a înscenat nunta aceea falsă. În multe privințe a fost perfectă. M-a convins pe mine și, în același timp, și-a convins sora și prietenii apropiați. Mai mulți iepuri dintr-odată. Mi-a spus că Todd era un vechi prieten care, a decis ea recent, era adevărata ei dragoste. Era mult mai plauzibil decât un tip pe care tocmai îl cunoscuse. Dar, când am întrebat-o pe Julie de el, mi-a spus că nu îl întâlnise niciodată pe Todd. S-a gândit doar că e o dragoste fulgerătoare. În orice caz, chiar dacă ni se părea tuturor că e ciudat, ce am fi putut face? Natalie era măritată și dusă.
   M-am uitat la el.
   - Am dreptate, Benedict? Sau Jamal? Sau cum naiba te-o chema? Sunt măcar pe aproape?
   - Nu știu. Nu mint. Nu știu nimic de Natalie.
   - O să mă împuști?
   Încă avea pistolul în mână.

   - Nu, Jake, nu cred.

   - De ce nu? Cum rămâne cu jurământul tău prețios?
   - Jurământul e real. N-ai idee cât de real e.
   S-a căutat în buzunar și a scos o cutiuță. Bunica mea își păstra pastilele într-una identică.
   - Toți avem la noi una din astea.
   - Ce-i înăuntru? îl întrebai.
   A deschis-o. Înăuntru era doar o singură capsulă colorată în negru cu galben.
   - Cianură, spuse simplu, cuvântul făcând camera să înghețe. Oricine l-a înhățat pe Todd Sanderson, ei bine, trebuie să-l fi luat prin surprindere, înainte de a avea șansa să și-o îndese în gură.
   A făcut un pas spre mine.
   - Înțelegi acum, nu? Înțelegi de ce Natalie ți-a cerut să promiți?
   Am rămas acolo pe loc, incapabil să mă mișc.
   - Dacă o găsești, o omori. Simplu. Dacă organizația e compromisă, vor muri mulți oameni. Oameni buni. Oameni ca Natalie a ta și Marie-Anne a mea. Oameni ca mine și ca tine. Înțelegi acum? Înțelegi de ce trebuie să renunți?
   Înțelegeam. Dar tot eram revoltat.
   - Trebuie să existe și o altă soluție.
   - Nu există.
   - Pur și simplu nu v-ați gândit încă la ea.
   - Ba da, îmi spuse, cu cea mai blândă voce pe care am auzit-o vreodată. De mai multe ori decât îți imaginezi. Ani și ani la rând. N-ai nicio idee.

   Și-a pus cutia cu capsula la loc în buzunar.

   - Știi că ce spun e adevărat, Jake. Ești cel mai bun prieten al meu. Cu excepția unei femei pe care n-o voi mai vedea sau atinge vreodată, ești cea mai importantă persoană din viața mea. Te rog, Jake. Te rog să nu mă obligi să te ucid.

Capitolul 28

      Aproape că l-am crezut.
   Fiți atenți: chiar l-am crezut o lungă perioadă. La prima vedere, Benedict - a vrut să se asigure că îi voi spune mereu așa, că nu voi face nicio gafă - părea să aibă absolută dreptate. Am fost nevoit să bat în retragere.

   Desigur, nu cunoșteam toate detaliile. Nu știam care e toată afacerea cu Fresh Start. Nu știam cu certitudine de ce dispăruse Natalie sau unde se dusese. Adevărul e că nu știam nici dacă e vie. Poliția din New York suspectase că e moartă. Nu știam de ce, dar probabil presupuneau că, dacă tipi ca Danny Zuker și Otto Devereaux te vor mort, cineva ca Natalie nu poate supraviețui și sta ascunsă timp de șase ani.
   Erau mai multe lucruri pe care nu le cunoșteam. Nu știam cum funcționează Fresh Start, nu știam nimic de centrul de pregătire care servește și ca tabără sau de Jed sau Cookie, ori de rolul jucat de fiecare în organizație. Nu știam câți oameni au ajutat să dispară sau când au început, deși, potrivit raportului organizației caritabile, totul a pornit acum 20 de ani, când Todd Sanderson era student. Probabil puteam construi o casă confortabilă cu ceea ce nu știam. Toate astea nu mai contau. Ce conta, desigur, era că niște vieți erau în pericol. Am înțeles jurământul. Am înțeles că cei care făcuseră astfel de sacrificii și își asumaseră astfel de riscuri ar ucide pentru a se proteja pe ei înșiși și pe cei dragi.
   Era și o imensă mângâiere să știu că relația mea cu Natalie nu fusese o minciună, că, se pare, își sacrificase cea mai adevărată iubire pe care a cunoscut-o vreodată pentru a ne salva viețile. Dar cunoașterea acestor lucru și cumplita neputință ce o însoțea îmi sfredeleau inima dintr-o parte într-alta. Durerea revenise - poate diferită, dar cu mai multă putere.

   Cum să-mi amorțesc durerea? Da, ați ghicit. Benedict și cu mine am dat iama în Barul Library. Nu am mai pretins că brațele unor străine ne-ar fi putut ajuta. Știam că doar prieteni precum Jack Daniels și Ketel One puteau înlătura sau, cel puțin, estompa imagini atât de mistuitoare.
   Eram destul de adânciți în prietenia noastră cu Jack-Ketel, când am pus o întrebare simplă:
   - De ce nu pot fi cu ea?
   Benedict nu a răspuns. Devenise brusc fascinat de ceva de pe fundul băuturii sale. Spera să renunț. N-am făcut-o.
   - De ce nu aș putea dispărea și eu pentru a trăi doar cu ea?
   - D-aia, spuse el.
   - D-aia? repetai eu. Ce ești, un plod de cinci ani?
   - Ai fi dispus să faci asta, Jake? Să renunți la învățământ, la viața de aici, la tot?
   - Da. Evident că da.
   Nu aveam nicio ezitare. Benedict s-a holbat din nou la fundul paharului.
   - Da, pricep, spuse cu cea mai tristă voce.
   - Și? îl întrebai eu.
   Benedict a închis ochii.
   - Îmi pare rău. Nu poți.
   - De ce nu?
   - Două motive, spuse el. Unu, nu se face. Pur și simplu așa e protocolul nostru, modul în care compartimentăm. E prea periculos.
   - Dar aș putea s-o fac, spusei eu, auzindu-mi tonul rugător care provenea chiar de la mormăiala mea. Au trecut șase ani. Spun că mă mut peste hotare sau...
   - Vorbești prea tare.
   - Scuze.
   - Jake?

   - Da?

   S-a uitat fix în ochii mei.

   - E ultima dată când vorbim despre asta. Despre orice legat de asta. Știu cât de greu e, dar trebuie să-mi promiți că n-o să mai deschizi discuția. Înțelegi?

   Nu am răspuns imediat.

   - Ai spus că sunt două motive pentru care nu pot fi cu ea.
   - Exact.
   - Care e al doilea?
   Și-a coborât privirea și și-a terminat băutura cu o înghițitură enormă. Și-a ținut alcoolul în gură și i-a făcut semn barmanului să-i mai aducă unul. Barmanul s-a încruntat. Îl ținuserăm ocupat.
   - Benedict?
   Și-a ridicat paharul și a încercat să scurgă ultimele picături. Apoi a spus:
   - Nimeni nu știe unde e Natalie.
   Am făcut o mutră perplexă.
   - Înțeleg că e un secret...
   - Nu doar secret. Continua să se uite nerăbdător la barman. Nimeni nu știe unde e.
   - Haide. Cineva trebuie să știe.

   A dat din cap dezaprobator.

   - Așa merg lucrurile. Asta e calitatea noastră principală. Așa ne menținem oamenii în viață acum. Sau așa sper. Todd a fost torturat. Știi asta, nu? Ar fi putut divulga câte ceva - tabăra din Vermont, unii membri dar nici chiar el nu știe unde merg după ce primesc - a schițat niște ghilimele în aer - „noul început”.

   - Dar ei știu cine ești tu.

   - Doar Malcolm știe. Eu am fost excepția pentru că am venit din străinătate. Restul? Fresh Start i-a aranjat. Li se asigură toate instrumentele. Apoi, pentru siguranța fiecăruia, pleacă singuri și nu spun nimănui unde au ajuns. La asta m-am referit prin compartimentare. Știm toți suficient - și nu mai mult de atât.

   Nimeni nu știa unde se află Natalie. Am încercat să las această explicație să-și facă efectul. Nu și-a făcut. Natalie era în pericol, iar eu nu puteam face nimic. Natalie era acolo singură, iar eu nu puteam fi cu ea. Apoi Benedict s-a închis în el. Explicase atât cât era posibil. Știam acum acest lucru. Când am părăsit barul și am pornit clătinându-ne către casă, mi-am făcut propria promisiune. Voi face un pas înapoi, voi renunța.
   Puteam gestiona această durere - o gestionasem sub alte forme timp de șase ani - în schimbul siguranței femeii pe care o iubeam. Puteam trăi fără Natalie, dar nu puteam trăi dacă făceam ceva ce ar fi pus-o în pericol. Fusesem avertizat în mod repetat. Acum era timpul să ascult.
   Eram beat.
   Asta mi-am spus când am intrat împleticindu-mă în casa de oaspeți. Asta plănuiam să fac atunci când capul mi-a căzut pe pernă și am închis ochii. Așa credeam când m-am întors pe spate și am văzut tavanul învârtindu-se de prea multă băutură. Am fost sigur că acesta este adevărul până la - conform ceasului digital cu alarmă de pe noptieră - 6:18, când mi-am amintit ceva ce aproape uitasem: Tatăl lui Natalie.
   M-am ridicat în capul oaselor în pat, neînduplecat deodată din cap până în picioare.
   Tot nu știam ce s-a întâmplat cu profesorul Aaron Kleiner.
   Exista, presupun, o mică șansă ca Julie Pottham să aibă dreptate, ca tatăl ei să fi fugit cu o studentă și apoi să se recăsătorească, dar, dacă așa stăteau lucrurile, Shanta l-ar fi găsit fără probleme. Nu, dispăruse. La fel cum avea să dispară și fiica acestuia, Natalie, după vreo 20 de ani.

   Poate că exista o explicație simplă. Poate că Fresh Start îl ajutase și pe el. Dar nu, Fresh Start fusese creat acum 20 de ani. Era posibil ca dispariția profesorului Kleiner să fi creat precedentul organizației? Malcolm Hume îl cunoștea pe tatăl lui Natalie. De fapt, mama lui Natalie a venit la el când Aaron Kleiner și-a abandonat inițial familia. Așadar, poate că mentorul meu l-a ajutat să dispară și apoi, după ani de zile, a format un grup deghizat într-o organizație caritabilă pentru a-i ajuta și pe alții ca el?

   Poate.

   Cu excepția faptului că, douăzeci de ani mai târziu, și fiica lui a fost brusc nevoită să dispară? Avea sens?
   Nu avea.
   Și de ce poliția din New York mi-ar fi arătat o fotografie de acum șase ani, surprinsă de o cameră de supraveghere? Ce legătură avea aceasta cu tatăl lui Natalie? Dar cu Danny Zuker și Otto Devereaux? Ce legătură ar putea fi între ceea ce se petrecea cu Natalie acum și tatăl ei care dispăruse cu 25 de ani înainte?

   Bune întrebări.
   M-am dat jos din pat și m-am gândit la următoarea mișcare. Dar care era următoarea mișcare? Îi promisesem lui Benedict că voi renunța. Mai mult, în acel moment, înțelegeam într-un mod foarte real, foarte concret, pericolele continuării acestei căutări, nu numai pentru mine, ci și pentru femeia pe care o iubeam. Natalie alesese să dispară. Indiferent dacă o făcuse pentru a se proteja pe sine, pe mine sau pe amândoi, trebuia să-i respect nu numai dorințele, ci și judecata. Își examinase situația dificilă având mai multe informații decât mine, cântărise avantajele și dezavantajele și decisese că trebuie să dispară.

   Cine eram eu să stric acest plan?

   Așadar, din nou, eram pe punctul de a renunța, eram pe punctul de a accepta să trăiesc cu această frustrare oribilă, deși necesară, când un alt gând m-a lovit atât de tare, încât era aproape să cad. Am rămas perfect liniștit, analizându-l în minte, privindu-l din toate unghiurile posibile. Da, era acolo - ceva ce neglijaserăm cu toții. Ceva ce schimba esența în sine a ceea ce Benedict mă convinsese să fac.
   Când am zbughit-o afară, Benedict se îndrepta spre un curs. Mi-a văzut expresia feței și a înghețat.

   - Ce s-a întâmplat?
   - Nu pot să renunț.
   Oftă.
   - Am discutat deja despre asta.
   - Știu, spusei eu, dar ne-a scăpat ceva.
   A privit dintr-o parte în alta, ca și cum îi era teamă că cineva din apropiere ar putea trage cu urechea.
   - Jake, ai promis...
   - Nu a pornit de la mine.
   - Ce?
   - Acest nou pericol. Faptul că poliția din New York a pus întrebări. Otto Devereaux și Danny Zuker. Fresh Start sub asediu. Nu au pornit de la mine. Nu eu am declanșat toate acestea încercând s-o găsesc pe Natalie. Nu așa a pornit totul.
   - Nu înțeleg despre ce vorbești.
   - Uciderea lui Todd, îi spusei. Asta m-a implicat pe mine. Voi continuați să credeți că eu sunt cel care m-am inserat în grupul vostru. Nu eu sunt. Cineva știa deja. Cineva a aflat de Todd, l-a torturat și l-a ucis. Așa am fost implicat, când am văzut necrologul lui Todd.

   - Asta nu schimbă nimic, spuse Benedict.
   - Evident că schimbă. Dacă Natalie a fost ascunsă în siguranță undeva, OK, înțeleg. Ar trebui s-o las în pace. Dar nu înțelegi? E în pericol. Cineva știe că nu s-a măritat cu adevărat și că a dispărut în străinătate. Cineva a mers până într-acolo încât să-l ucidă pe Todd. Cineva o urmărește, iar Natalie nici măcar nu știe asta.

..........................................................