......................................................................
5-7
Helen conducea operațiunile din regiunea de nord a orașului, ferm convinsă că ucigașa acționează într-o zonă care-i este familiară și unde se simte în siguranță.
Dăduse volumul stației la maximum, cu speranța că, din clipă-n clipă, va prinde viață și va începe să se vorbească despre descoperirea așteptată. Nu-i păsa cine va pune mâna pe Lyra și cine o va aduce - voia doar să se termine totul.
Însă Lyra se dovedea greu de prins.
Unii susțineau că au văzut-o, altora li se părea că au cunoscut-o sub un alt nume, dar deocamdată nimeni nu confirmase că ar fi stat de vorbă cu ea. Ce fel de femeie era aceasta care trăia ca într-un balon protector, complet lipsită de orice relație cu oamenii? Lyra era o stafie care nu se lăsa dibuită.
......................................................................
Helen conducea operațiunile din regiunea de nord a orașului, ferm convinsă că ucigașa acționează într-o zonă care-i este familiară și unde se simte în siguranță.
Însă Lyra se dovedea greu de prins.
Unii susțineau că au văzut-o, altora li se părea că au cunoscut-o sub un alt nume, dar deocamdată nimeni nu confirmase că ar fi stat de vorbă cu ea. Ce fel de femeie era aceasta care trăia ca într-un balon protector, complet lipsită de orice relație cu oamenii? Lyra era o stafie care nu se lăsa dibuită.
Apoi, chiar după ora prânzului, Helen a primit în fine vestea după care tânjea. Pe măsură ce se scurgea timpul și toate fetele din branșă pretindeau că nu au cunoștință de existența Lyrei, ea începuse să se întrebe dacă nu cumva Melissa inventase toată povestea ca să primească un pic de atenție și niște parale, dar iată că, deodată, pe neașteptate, căpătau o confirmare precisă.
Helen și-a croit drum prin blocul ticsit de gunoaie de pe Spire Street, complet oripilată de ce-i era dat să vadă.
Fetele de stradă și drogații locuiau nas în nas în apartamentele abandonate și mucezite care urmau să fie complet renovate la anul. Mulți dintre locatarii clandestini aveau și copii, care fugeau pe lângă Helen în timp ce ea traversa clădirea, fugeau de polițistă cu o groază mimată, ascunzându-se de ea prin cotloanele mizere și periculoase ale acestei ruine și țipând într-una.
Câteva femei ședeau în jurul unui reșou improvizat, alăptând, pălăvrăgind, refăcându-se după tura de noapte. La început s-au arătat ostile, pe urmă rezervate.
Helen avea impresia clară că-i ascundeau ceva, dar a insistat totuși. Poate că aceste fete ajunseseră într-adevăr în ultimul hal, însă aveau toate niște familii și nu puteau fi imune la șantajul emoțional. Helen marșa pe această carte acum, zugrăvind un tablou sumbru al familiilor îndurerate care-și îngropau tații, fiii și soții pângăriți. Însă femeile nu ofereau în continuare nimic - Helen nu-și dădea seama dacă se tem de Anton ori se tem de poliție.
Până la urmă, cea mai tăcută din grup a deschis gura. Nu avea nimic special - o drogată rasă în cap, cu un bebeluș care i se smiorcăia în brațe - dar i-a spus lui Helen că a cunoscut-o pentru scurtă vreme pe Lyra. Lucraseră împreună pentru Anton, înainte ca Lyra să se facă nevăzută.
- Unde locuia? a întrebat Helen.
- Nu știu.
- Cum așa?
- Nu mi-a spus niciodată, a protestat fata.
- Și atunci, unde te vedeai cu ea?
- Lucram prin aceleași locuri. Empress Road, Portswood, St Mary`s. Dar colțul ei preferat era pe la fostul cinematograf din Upton Street. Pe-acolo dădeam de ea de obicei.
Helen a continuat s-o mai chestioneze câteva minute, dar obținuse deja ce-i trebuia. Toate zonele la care se referise fata se aflau în partea de nord a orașului, ceea ce confirma propria ei teorie. Dar mai mult ca orice altceva, auzind despre fostul cinema începuse să-i bată inima mai rapid. Tony îi relatase ultima discuție avută cu Melissa, din care reieșea, de asemenea, că cinematograful era și unul dintre locurile frecventate de Anton. Coincidența era prea mare ca să n-o ia în seamă.
Acolo ajunseseră să se încaiere Anton și Lyra? Acolo fusese el omorât? Oare ea continua să bântuie prin ungherul acela izolat și pustiu?
Helen a anunțat imediat prin stație, trimițând un ofițer criminalist în civil să asigure rapid și discret fostul cinematograf, pentru ca o echipă de intervenție să poată pătrunde înăuntru și să-și facă treaba. În același timp, un grup de supraveghere urma să ocupe poziții pe stradă.
Helen aștepta deja cu nerăbdare rezultatele. Ceva îi spunea că vechiul cinematograf se va dovedi crucial în rezolvarea cazului. Poate că se apropiau în sfârșit de Lyra. Poate că fantoma lor avea să prindă viață.
70.
Mașina luneca discret pe carosabil, însoțind-o ca o umbră.
Charlie se cufundase așa de tare în propriile-i gânduri, încât n-o remarcase inițial. Dar nu mai încăpea nicio îndoială că era urmărită. Automobilul păstra distanța, dar păstra și viteza - voiau să afle unde mergea sau așteptau momentul potrivit să sară la ea?
Mașina a accelerat dintr-odată, depășind-o cu zgomot, după care s-a urcat pe trotuar și a frânat brusc. S-a deschis portiera. Mâna lui Charlie a dat să acpuce bastonul.
- Ți-a fost dor de mine?
Sandra McEwan, zisă și Lady Macbeth. Un memento nedorit al greșelilor din trecut.
- Iau tăcerea ta ca pe un răspuns afirmativ. Uneori e greu să-ți exprimi sentimentele în cuvinte, așa-i? A, îmi cer scuze pentru spectacolul de amatori, a adăugat McEwan, arătând cu capul spre mașina oprită de-a curmezișul trotuarului. Câteodată flăcăul devine prea surescitat.
- Dă-o jos de pe trotuar și vezi-ți de drum.
- Sigur că da, a zis McEwan, făcându-i semn amantului să mute mașina. Deși trăgeam speranță că ne vei însoți.
- Partidele în trei nu-s chiar pe gustul meu, Sandra. Va trebui s-o lăsăm pe altă dată.
- Foarte amuzant, agent. Sau e sergent mai nou?
Charlie n-a zis nimic, refuzând să-i dea satisfacție.
- Oricum, mă gândeam că te-ar interesa să te-ntâlnești cu nemernicul care a omorât-o pe Alexia Louszko.
Deschisese portiera din spate în timp ce vorbea și i-a arătat bancheta goală.
- Te duc cu cea mai mare plăcere dacă ai un pic de timp.
Charlie a consimțit, și acum ieșeau din oraș în viteză.
Nu se temea pentru siguranța ei - Sandra McEwan era prea deșteaptă ca să se lege de gabori și în niciun caz n-ar fi răpit-o pe o stradă circulată și plină de martori - dar se întreba cu toate acestea ce urmărește.
A încercat s-o descoasă pe Sandra pe drum, dar întrebările ei s-au izbit de un zid de tăcere. Era evident că astăzi trebuia să joace după regulile Sandrei.
Automobilul a virat și s-a oprit în niște hârtoape, pe un tăpșan pustiu cu vedere la Southampton Water. Fusese cumpărat de niște dezvoltatori imobiliari străini, care se împotmoliseră cu aprobările și de 2 ani de zile nu se mișca nimic. Între timp devenise un paradis al celor care deversau ilegal tot felul de gunoaie și acum era generos împodobit cu moloz, carcase de mașini incendiate și butoaie cu reziduuri toxice.
Sandra a deschis portiera și i-a făcut semn lui Charlie să iasă. Ea s-a supus, nemulțumită.
- Păi unde e?
- Uite acolo.
Sandra i-a arătat un automobil Vauxhall carbonizat, la vreo 40 de metri distanță.
- Mergem?
Charlie s-a grăbit spre vehicul. Acum știa exact ce va găsi acolo și nu voia decât să termine odată. După cum se așteptase, în portbagajul mașinii zăcea înghesuit cadavrul mutilat al unui tânăr - unul dintre mardeiașii familiei Campbell, fără niciun dubiu.
- Ce groaznic, nu? a zis Sandra, fără pic de compasiune în glas. Niște puștani l-au găsit așa și mi-au dat de știre. Imediat m-am și gândit s-anunț poliția.
- Sunt convinsă.
Bărbatul înțepenise în exact aceeași poziție în care fusese descoperită și Alexia. Era desfigurat, iar mâinile și picioarele îi fuseseră retezate indentic și ele. După faptă și răsplată. Răspundeau familiei Campbell cu aceeași monedă. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.
- Oamenii voștri de la Operațiuni Speciale vor găsi un ciocan în buzunarul interior al paltonului. Umblă vorba că ar fi ciocanul cu care a fost omorâtă Alexia. Sunt sigură că laboratorul va confirma informația. E trist să vezi un om în halul ăsta, dar poate că există și o pedeapsă divină, nu?
Charlie a fornăit și a clătinat din cap, nevenindu-i să creadă. Nu avea nicio îndoială că McEwan participase la tortură și la omor, dirijând operațiunile cu entuziasm.
- Eu aș declara cazul închis, nu?
S-a întors surâzătoare la mașină, lăsând-o singură pe Charlie în compania unui leș fără chip și cu un gust foarte amar în gură.
71.
Helen se întorcea la Southampton Central când a primit apelul. A simți vibrațiile telefonului și a virat pe banda întâi ca să răspundă.
Se aștepta să fie Charlie cu vești de ultimă oră. Pentru o clipă, se gândise chiar că o reperase cineva pe Lyra. Dar era Robert.
Harwood o convocase înapoi la sediu, dar n-a stat niciun moment pe gânduri și a pornit în viteză pe centură spre nort, la Alershot. Harwood putea să aștepte.
După nici o oră, intra în holul secției de poliție de pe Wellington Avenue. Făcuse cunoștință cu mai mulți ofițeri criminaliști care lucrau aici pe la diverse conferințe organizate de poliția din Hampshire și unul dintre aceștia - inspectoarea Amanda Hopkins - a întâmpinat-o acum.
- E în camera de interviu numărul 1. I-am propus un avocat sau s-o sune pe maică-sa, dar... zice că nu vrea să vorbească decât cu tine.
O spusese prietenește, dar curioasă în același timp să afle motivul.
- Sunt prietenă cu ai lui.
- Cu familia Stonehill?
- Mda, a mințit Helen. În ce stare e?
- Zdruncinat. Câteva răni superficiale, dar în principiu e OK. Pe ceilalți doi i-am băgat la arest. Le-am luat deja depozițiile - se acuză reciproc, așa că...
- Să văd ce pot scoate de la el. Mersi, Amanda.
Robert stătea prăbușit pe un scaun de plastic. Arăta rău - de parcă ar fi suferit o implozie - cu numeroase zgârieturi pe obraz. Avea brațul drept prins într-o eșarfă.
S-a urnit la apariția lui Helen și și-a îndreptat spatele.
- Ți-am adus ceva, a spus Helen, așezând pe masă o cutie de Pepsi. Să ți-o deschid?
El a răspuns afirmativ din cap și Helen i-a făcut favoarea. Apucând-o cu mâna cea teafără, Robert a dat-o peste cap dintr-o singură sorbire. Îi tremurau degetele.
- Bun, vrei să-mi spui și mie ce s-a-ntâmplat?
El i-a făcut semn că da, însă continua să tacă.
- Pot încerca să te ajut, a adăugat Helen, dar trebuie să știu....
- Au tăbărât pe mine.
- Cine?
- Davey. Și Mark.
- Din ce cauză?
- Pentru că n-am mai vrut s-o ard cu ei.
- Le-ai zis că nu te mai interesează așa ceva?
- Mi-au spus că sunt un laș. Credeau că am de gând să-i torn.
- Așa intenționai?
- Nu. Voiam doar să ies din combinație.
- Și ce s-a întâmplat deci?
- Le-am spus să se descurce fără mine. Și să mă lase în pace. Nu le-a convenit. Au plecat, dar s-au întors pe urmă. Cu amenințări. Că mă taie.
- Și tu ce-ai făcut?
- Am ripostat. Nu puteam să mă las călcat în picioare.
- Cu ce?
A urmat o lungă tăcere, apoi:
- Cuțit.
- Poftim?
- Cu un cuțit. Îl am mereu la mine...
- Pentru Dumnezeu, Robert. Așa se moare.
- Dar mi-a salvat viața în seara asta, nu-i așa? a ripostat el, fără pic de regret.
- Posibil.
Robert s-a cufundat în tăcere.
- Fă-mă să înțeleg exact. Ei te-au atac primii.
- Absolut.
- Și tu ai ripostat.
Ea a dat iar din cap.
- I-ai rănit?
- L-am crestat un pic pe Davey pe braț. Nimic grav.
- OK. Păi am putea s-o scoatem la capăt probabil, dar va trebui să recunoști că purtai cuțitul. N-avem ce face în privința asta. Pesemne ce te pot scoase de-aici, să te-ntorci acasă, dacă mă pun chezașă pentru tine.
Robert a ridicat ochii, surprins.
- Dar va trebui să-mi promiți că renunți la cuțit. Dacă vei mai fi prins a doua oară cu arme albe la tine, nu te voi mai putea ajuta.
- Sigur.
- Ne-am înțeles?
El a dat din cap.
- Bine, păi mă duc să discut cu ei. Pe Davey îl mai lăsăm să fiarbă o vreme în suc propriu, da? a zis Helen, schițând un zâmbet.
A fost uimită că Robert i-a răspuns la fel. Era prima dată când îl vedea zâmbind.
Se pregătea să deschidă ușa când el a întrebat-o:
- De ce faceți asta?
Helen s-a oprit, cântărindu-și răspunsul.
- Pentru că vreau să te ajut.
- De ce?
- Pentru că meriți o viață mai bună.
- Dar de ce? Sunteți o gaboriță. Eu sunt un hoț. Ar trebui să mă băgați la pârnaie.
Helen șovăia. Avea mâna pe clanță. N-ar fi mai înțelept să deschisă și să iasă? Fără să spună nimic?
- Sunteți mama mea?
Întrebarea a izbit-o ca un baros. Era neașteptată, dureroasă și a lăsat-o fără grai.
- Mama mea adevărată, vreau să zic.
Helen a tras aer în piept.
- Nu, nu sunt. Dar am cunoscut-o.
El o privea concentrat.
- N-am avut niciodată de-a face cu cineva care s-o fi cunoscut.
Lui Helen îi părea bine că nu stă cu fața la el. Dintr-odată i-au dat lacrimile. Cât timp va fi petrecut el gândindu-se la mama lui adevărată?
- Cum ați cunoscut-o? Erați prietene sau....?
Helen a ezitat.
- Sunt sora ei.
Robert n-a zis nimic în prima clipă, șocat de mărturisirea lui Helen.
- Sunteți... ești mătușa mea?
- Da, sunt.
A urmat din nou un moment de tăcere, în care Robert digera situația.
- De ce n-ai venit să mă vezi mai demult?
Întrebarea lui era tăioasă ca o lamă de cuțit.
- N-am putut. Și n-aș fi fost bine primită. Părinții tăi îți ofereau un trai bun - nu le-ar fi convenit să dau eu buzna și să dezgrop trecutul.
- Nu mi-a rămas nimic de la mama. Știu că a murit când eram doar un bebeluș, însă...
A ridicat din umeri. Nu știa practic nimic despre Marianne, iar ceea ce știa era fals. Poate că era mai indicat să rămână așa.
- Păi eventual, când ne mai întâlnim, pot să-ți spun mai multe despre ea. Mi-ar face plăcere. N-a avut o viață tocmai fericită, dar tu ai fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat.
Băiatul a izbucnit brusc în plâns. Toți anii plini de întrebări, anii de-a lungul cărora se simțise incomplet, îl ajungeau din urmă. Și Helen se lupta să-și stăpânească lacrimile, însă din fericire Robert își lăsase capul în jos și suferința ei a trecut neobservată.
- Aș vrea să facem asta, a spus el printre lacrimi.
- Bine, a zis Helen, venindu-și în fire. Să rămână între noi deocamdată. Până ne cunoaștem un pic mai bine, da?
Robert a dat din cap, ștergându-se la ochi.
- Acesta nu e sfârșitul, Robert. E abia începutul.
Treizeci de minute mai târziu, Robert se afla într-un taxi pe drum spre casă.
Helen s-a uitat cum se îndepărtează taxiul și apoi s-a suit pe motocicletă. În pofida numeroaselor probleme care-i stăteau în față și în pofida forțelor întunericului care-i dădeau târcoale, Helen se simțea revigorată. Începea în sfârșit să-și spele păcatele.
Imediat după ce murise Marianne, Helen cercetase pe nerăsuflate toate fațetele vieții surorii sale.
Mulți ar fi făcut orice să îngroape o astfel de experiență, dar Helen voia să pătrundă în mintea, inima și sufletul Mariannei. Dorea să completeze golurile, să afle exact prin ce trecuse sora ei în pușcărie și mai apoi. Să vadă dacă era întemeiată acuzația lui Marianne că ea se făcuse vinovată de moartea tuturor acelor persoane.
Helen scosese astfel la lumină toate actele oficiale și tot ce se scrisese vreodată despre sora ei, iar la pagina a treia a dosarului din închisoare descoperise bomba care a zguduit-o din temelii - un semn că sora ei avea încă puterea s-o lovească de pe lumea cealaltă.
Helen abia împlinise 13 ani atunci când Marianne fusese arestată, și a fost dusă la un orfelinat imediat după ce părinții lor au fost uciși. Nu participase în carne și oase la procesul surorii sale - mărturia ei fusese înregistrată dinainte - și nu i s-a comunicat decât verdictul și nimic altceva. Nu văzuse burtica umflată a surorii sale și Serviciile Sociale din Hampshire nu suflaseră o vorbă, astfel că abia atunci când a răsfoit raportul medical anexat dosarului de arestare, fără să se aștepte să găsească altceva în afara cicatricelor și a contuziilor bine cunoscute, Helen a aflat că sora ei era gravidă. În 5 luni.
Testele ADN ulterioare au dovedit că tatăl lor - omul pe care Marianne îl omorâse cu sânge rece - era și tatăl copilului.
Îi luaseră bebelușul imediat după naștere.
Chiar și acum, după toate cele întâmplate, această imagine o făcea pe Helen să lăcrimeze. Sora ei legată de un pat de spital și copilașul smuls cu forța după 18 ore de travaliu.
Se luptase cu ei? Avusese oare puterea să se opună? Helen era convinsă în sinea ei că da. În ciuda modului brutal în care fusese conceput, Marianne trebuie să-și fi iubit copilul. L-ar fi iubit cu disperare și s-ar fi hrănit cu inocența lui, dar nu primise, evident, această șansă. Era o criminală și nu se bucura de nicio compasiune din partea temnicerilor ei.
Copilașul dispăruse înghițit de sistemul de protecție socială și apoi prin centre de plasament, însă Helen îl urmărise cu sârguință pe Bebe K prin hârțogăraie și birocrație, până-i dăduse de urmă.
Îl adoptase un cuplu de origine evreiască din Aldershot, care nu avea copii, îl numiseră Robert Stonehill și îi megrea bine. Era răzvrătit, insolent și le scotea peri albi - anii de școală nu păreau să fi dat cine știe ce roade - dar se descurca. Avea o slujbă, o locuință sigură și doi părinți iubitori. Venit pe lume în condiții din cele mai vitrege, crescuse înconjurat de grijă și dragoste.
Robert se sustrăsese eredității sale. Iar Helen își dădea seama că s-ar cuveni să-l lase în pace. Dar îi dăduse ghes curiozitatea. Participând la înmormântarea lui Marianne, ca ucigașă și unică bocitoare, descoperise că nu e singură de fapt. Mai scăpase cineva din naufragiu. De dragul Mariannei, și pentru ea însăși, avea așadar să stea cu ochii pe Robert. Și dacă-l putea ajuta în vreun fel, o va face.
Helen a răsucit cheia în contact, a turat motorul și a pornit în trombă pe stradă.
Era așa de absorbită și de ușurată, încât nu s-a mai uitat în oglinzile retrovizoare de data aceasta. Dacă ar fi făcut-o, ar fi remarcat că aceeași mașină care se ținuse după ea de la Southampton o urmărea acum și la întoarcere.
72.
De când revenise acasă tăticul său, Alfie Booker o ducea mult mai bine.
Locuiseră într-un apartament de bloc câtă vreme tatăl său fusese în armată. Dar la întoarcerea lui, s-au mutat în casa îngrijitorului, care se învecina cu terenurile de sport ale școlii. Tatăl lui tundea iarba, mătura frunzele și vopsea marcajele de pe terenul de fotbal. Era o slujbăă bună, în opinia lui Alfie, care îi plăcea să-l însoțească la lucru.
Pentru că tata se certa cu mama foarte des și cel mai satisfăcut era când muncea, atunci se simțea și Alfie cel mai bine cu el. Tata nu vorbea prea mult, dar părea fericit cu fiul său alături. Alcătuiau o pereche cam caraghioasă, dar Alfie n-ar fi schimbat-o pentru nimic în lume.
Tata nu ajunsese acasă noaptea trecută. Mama lui pretindea că da, însă Alfie știa că nu era adevărat. Bocancii lui de lucru se aflau tot acolo unde-i lăsase în după-amiaza trecută și el nu se zărea nicăieri pe-afară.
Alfie luase la pas fiecare petic de gazon, ciulind urechile după eventualul zumzăit al mașinii de tuns iarba. Nu avea idee ce se petrece, dar nu-i plăcea deloc.
A dat colțul și a văzut o siluetă deșirată care se îndrepta către sala de sport. Era ziua consursurilor și s-a gândit inițial că o fi vreunul dintre antrenori, dar nu l-a recunoscut. Silueta nu părea suficient de lată în umeri ca să fi fost tatăl lui - cine să fie oare? Pășea foarte hotărât către sală, deci avea ceva important de făcut.
Alfie s-a lăsat dus de instinct spre acea siluetă, mânat de curiozitate.
Ajuns mai aproape, a încetinit pasul. Era o femeie. Care depunea o cutie la intrarea în sală. Ce-o fi fost înăuntru - un trofeu? Un premiu?
A strigat-o și a rupt-o la fugă spre ea. Femeia s-a întors cu fața, făcându-l pe Alfie să se oprească brusc. Nu zâmbea câtuși de puțin și avea o figură dușmănoasă.
Spre surprinderea lui, ea i-a întors spatele și și-a văzut mai departe de drum, fără să zică nimic.
Alfie a privit-o contrariat cum pleca. Apoi și-a îndreptat atenția spre cutie. Pe ea stătea scris un cuvând pe care nu-l înțelegea. A încercat să-l citească pe litere. J.E.G. Dar nu avea nicio noimă. De ce-l scrisese cu cerneală roșie?
S-a uitat împrejur întrebându-se ce să facă. N-a văzut pe nimeni care să-i interzică să o deschidă.
Asigurându-se încă o dată că nu era niciun pericol, Alfie a făcut un pas înainte și a deschis cutia.
73.
Trecuseră mai multe ore de la eveniment, dar lui Tony încă i se învârtea capul. Inima îi bătea să-i sară din piept, sub imperiul fricii, adrenalinei și neliniștii.
A încercat să-și adune gândurile, dar ele se tot roteau, și Tony nu reușea să se adune.
Fusese dintotdeauna un polițist ca la carte. Unii îl considerau lipsit de sentimente. Alții, mai îngăduitori, spuneau despre el că e un profesionist, un model. Helen îl privea cu respect. Dintr-odată, l-a luat durerea de cap. Ce-ar zice ea dacă l-ar vedea acum? Nu era ceva cu totul ieșit din comun, la urma urmei, dar asta nu-l scuza.
Melissa s-a mișcat în somn lângă el, întorcându-se pe partea cealaltă. El i-a privit trupul gol. Era brăzdat de tatuaje și de vechi cicatrice pe alocuri, dar încă atrăgător și în formă.
I-au fugit ochii din nou la draperiile dormitorului, verificând pentru a nu știu câta oară că sunt bine trase. Afară pe stradă un coleg de-al lui stătea într-o mașină fără însemne. Oare observase cumva? Lumina care s-a aprins și s-a stins în dormitor? Cu siguranță va fi presupus că era Melissa care se culca în sfârșit. Dar dacă dăduse un ocol să verifice și sesizase că Tony nu se afla la parter.
În vâltoarea evenimentelor el nu se gândise nicio clipă la riscuri. O ținuse în brațe, bucuros să-i simtă căldura corpului lipit de al său după care ea îl privise în ochi și-l trăsese mai tare spre ea. Se sărutaseră. Și apoi se sărutaseră iar.
Cu toate că ea era și prostituată, și martorul lor cheie, Tony nu dăduse înapoi, mânat de dorință. În câteva minute, ajunsese în pat - îl uluia și pe el propria nechibzuință - și nu se oprise nici cât să-și tragă răsuflarea.
Se simțea din nou ca un adolescent plin de idei prostești, irealizabile. Îi venea să râdă, să chiuie și să plângă. Dar glasul subțirel continua să-l tot strige. Bombardându-l cu întrebări asurzitoare.
Încotro se îndrepta? Și cum avea să sfârșească?
74.
Ea a apăsat cu putere butonul soneriei și nu i-a mai dat drumul.
Sunase deja de două ori, dăduse și un ocol casei, dar ușa se încăpățâna să rămână ferecată, în ciudat faptului că se vedea clar că era cineva înăuntru. Draperiile erau trase la ferestre și dinăuntru se auzea un televizor.
Într-un târziu, a auzit zgomot de pași însoțiți de un potop de înjurături. Emilia Garanita a zâmbit în barbă, dar n-a încetat să sune. Abia atunci când s-a deschis ușa, cu o smucitură, și-a retras și ea degetul de pe buton, readucând liniștea.
- Nu cumpărăm de la vânzători ambulanți, a zis bărbatul, pe cale să trântească ușa.
- Așa ai impresia, că am venit să-ți vând aspiratoare? a ripostat Emilia.
Omul a ezitat puțin, luat prin surprindere de răspunsul ei prompt și obraznic.
- Te cunosc, a spus el în cele din urmă, ești, cum îi zice....
- Emilia Garanita.
- Așa. Și ce poftești?
Se vedea clar că ardea de nerăbdare să se întoarcă la emisiunea preferată. Emilia i-a zâmbit dulce înainte să deschidă gura din nou..
- Aș vrea un dosar.
- Poftim?
- Lucrezi la serviciul de eliberări condiționate, domnule Fielding, nu-i așa?
- Da, și în această calitate ar trebui să știi că în niciun caz n-aș oferi vreodată informații unui ziarist. Totul e confidențial.
Pronunțase cuvântul „ziarist” cu o scârbă profundă, de parcă el opera la un nivel superior. Emilia se dădea în vânt după astfel de momente.
- Nici dacă ziarista în cauză ți-ar salva viața?
- Poftim?
- Viața profesională, vreau să spun.
Fielding tăcuse acum. Își dădea oare seama ce urmează?
- Niște amici de la poliție mi-au spus o poveste interesantă despre un tip între două vârste pe care l-au surprins în parcul Common destrăbălându-se pe bancheta din spate a unui Ford Focus.
A aruncat alene o privire spre automobilul Ford Focus parcat pe aleea lui Fielding.
- Cică ar fi agățat-o într-un bar pe fetișană... dar ea nu avea decât cinșpe ani. Ups! Pare-se că tipul s-a milogit și a stăruit, iar ofițerii l-au lăsat până la urmă să plece, alegându-se fiecare cu câte 100 de lire. Însă au păstrat numărul mașinii și datele nenorocitului. Am la mine procesul-verbal.
S-a făcut că scotocește în poșetă. Fielding a ieșit din casă, închizând ușa după el.
- Ăsta-i șantaj, a spus el indignat.
- Da, este, așa-i? a venit replica surâzătoare a Emiliei. Deci ai de gând să-mi dai ceea ce vreau sau e cazul să mă apuc să-mi scriu articolul?
Era o întrebare retorică. Emilia își dădea seama după expresia feței lui că acesta îi va face pe plac.
75.
- Bună, Alfie, eu mă numesc Helen și lucrez la poliție.
Băiatul a ridicat ochii de la desenul lui.
- Pot să stau și eu lângă tine?
Copilul a dat din cap, iar Helen s-a ghemuit pe jos alături.
- Ce desenezi?
- Niște dinozauri pirați.
- Mișto. Ăla-i T-Rex?
Alfie a dat afirmativ din cap și a spus cu seriozitate:
- El e cel mai mare.
- Da, se vede. Te bagă-n sperieți.
Alfie a ridicat din umeri ca și când nu era cine știe ce. Helen s-a pomenit zâmbind. Era un copilaș drăguț, de 6 ani, care făcuse față neașteptat de bine întâmplărilor din ziua aceea. Părea mai degrabă nedumerit decât afectat. Ceea ce nu se putea spune și despre mama lui, care încă nu aflase ce era mai rău - și nu avea să i se spună până nu găseau cadavrul - dar care era deja o epavă.
Ofițerii de contact își dădeau toată silința, însă ea era vizibil suferindă, ceea ce începea să-l afecteze pe Alfie. Helen știa că trebuie să-i capteze toată atenția.
- Vrei să-ți arăt ceva special?
Alfie a ridicat capul. Helen și-a pus legitimația pe masă.
- Asta e insigna mea de polițistă. Știi ce face un ofițer de poliție?
- Îi prinzi pe spărgăreți.
- Așa e, a zis Helen, înăbușindu-și un zâmbet. Dar asta știi ce este?
Și-a așezat pe masă stația de emisie-recepție.
- Mișto, a exclamat el, apucând-o îndată.
- Apasă pe butonul ăsta, l-a îndemnat Helen.
Alfie a făcut-o și s-a ales cu o doză sănătoasă de paraziți audio drept răsplată. Părea încântat. În timp ce băiețelul se juca cu stația, Helen a continuat:
- Aș putea să-ți pun câteva întrebări?
Copilul a dat din cap fără s-o privească.
- Vreau să știi că n-ai făcut nimic rău. E vorba despre doamna cu cutia - doamna pe care ai văzut-o - se pare că ea a luat ceva ce nu-i aparținea. Iar eu trebuie să aflu cine este. A vorbit cu tine?
Alfie a scuturat din cap.
- Dar a scos vreun cuvânt?
Din nou, scuturat din cap.
- I-ai văzut fața?
Un gest afirmativ de această dată. Helen a ezitat puțin, apoi a scos o copie a portretului robot din poșetă.
- Asta e doamna pe care ai văzut-o?
I-a arătat lui Alfie fotografia.
El și-a dezlipit ochii de la stație, s-a uitat la fotografie, a dat din umeri și și-a îndreptat atenția spre stație. Helen l-a apucat de mânuță și l-a deturnat cu blândețe. Copilul a ridicat privirea spre ea.
- E foarte important, Alfie. Poți, te rog, să-mi faci un hatâr și să te mai uiți o dată la poză?
Alfie s-a supus cu dragă inimă, ca și când mai avea dreptul la o încercare într-un joc. De data asta, a privit-o mai atent. După o lungăpauză, a dat ușor din cap afirmativ.
- Poate.
- Poate?
- Purta ceva pe cap care-i acoperea puțin fața.
- O șapcă de baseball?
Alfie a încuviințat.
Helen s-a ridicat pe vine. Putea continua cu întrebările - ce înălțime avea femeia sau ce fel de constituție - dar ar fi fost dificil să obțină din partea lui o confirmare deplină. Puștiul nu avea decât 6 ani, la urma urmei.
- Ce-a făcut?
- Poftim?
- Ce-a luat?
Helen a aruncat o privire spre mama lui Alfie, apoi a coborât glasul.
- Ceva foarte special.
Helen se uita la chipul lui, pe care se citea curiozitatea. Și nu se îndura să-i spună că nu avea să-și mai vadă tăticul niciodată.
76.
Helen era atât de prinsă în discuția cu Charlie, încât nu a auzit-o pe Harwood apropiindu-se.
Cu o frustrare crescândă, Charlie pierduse zile întregi încercând să afle adevărata identitate a RegeluiVaginului - el era colaboratorul principal al forumului Târfest și ar fi trebuit să fie lesne de găsit. Dar pentru nu folosea niciodată calculatorul de acasă ori de la serviciu și era expert în a-și crea adrese false prin conexiuni criptate, RegeleVaginului rămânea inaccesibil.
Helen și Charlie plănuiau următoarea mișcare, când au auzit:
- Putem sta un pic de vorbă, Helen?
Cu zâmbetul pe față, dar fără pic de căldură. Suna ca o somație menită să transmită un mesaj în fața întregii echipe. Care era acest mesaj Helen nu știa deocamdată.
- De azi-dimineață tot încerc să dau de tine, a continuat Harwood, odată ajunse în biroul ei. Înțeleg că lucrurile se mișcă rapid, dar nu tolerez această întrerupere a comunicării. E clar?
- Da, doamnă.
- Nu putem funcționa decât dacă se învârtesc toate rotițele angrenajului, nu?
Helen a aprobat din cap, dar îi venea s-o bage-n mă-sa.
- Ce s-a întâmplat deci? a fost curioasă Harwood să știe.
Helen a pus-o la curent cu ultimele desfășurări ale operațiunii de căutare a Lyrei Campbell, cu cercetările de la vechiul cinematograf și crima cea mai recentă.
- Încă n-am descoperit cadavrul, dar se pare că victima este Simon Booker, fost parașutist și veteran al războiului din Afganistan.
- Un erou de război. Mama ei de treabă!
Helen intuia că viitoare titluri probabile din ziare o supărau pe Harwood, nu soarta bărbatului. Și-a încheiat raportul, apoi a dat să se retragă, dar Harwood a oprit-o.
- Astăzi am luat prânzul cu șeful poliției.
Helen n-a zis nimic. Era oare pe cale să se deschidă un nou front?
- E foarte îngrijorat. Ancheta asta a depășit deja cu mult bugetul. Numai supravegherea ne costă enorm și n-a dat niciun rezultat. Apoi mai sunt și agenții în uniformă mobilizați în plus, orele suplimentare, echipa de operațiuni speciale și unitățile canine, și la ce bun toate astea? Ce progrese concrete am făcut?
- E un caz dificil, doamnă. Avem de-a face cu o criminală inventivă și inteli...
- În schimbul banilor cheltuiți ne-am ales doar cu o avalanșă de titluri denigratoare în presă, drept care șeful a solicitat o analiză internă a investigației.
Deci chiar era un front nou. Solicitase el sau îl împinsese Harwood s-o facă? Helen clocotea, dar nu a spus nimic.
- Știu că ai experiență în domeniul ăsta și că echipa îți este... în general vorbind... loială, dar metodele tale sunt haotice și costisitoare...
- Cu tot respectul, au murit 4 oameni....
- Trei.
- Asta e doar o chestiune de semantică, la dracu`! Știm cu toții că Booker e mort.
- O fi semantică, inspectore, dar spune foarte multe despre tine. Judeci pripit. Încă de la început ți-ai dorit doar o nouă poveste cu Helen Grace care hăituiește iar un criminal în serie. Asta-i singura poveste pe care o cunoști, nu-i așa? Ei bine, în opinia mea e ceva nechibzuit, lipsit de profesionalism și periculos. Avem niște bugete, niște protocoale și obiective care nu pot fi nesocotite și călcate în picioare.
- Și ce post visezi, Ceri? Comandant de divizie? Șef de departament? Șef la poliției naționale?
- Măsoară-ți cuvintele, inspectore.
- Am mai avut de-a face cu oameni ca tine. Treaba nu și-o fac, dar sunt gata oricând să preia laurii.
Harwood s-a lăsat pe spătarul scaunului. Spumega de furie, însă refuza s-o arate.
- Ai foarte mare grijă cum calci, inspector Grace. Și ia-o ca pe-un avertisment oficial. Te afli la un fir de păr distanță de a pierde conducerea acestei anchete. Prinzi criminala sau zbori din schemă. E clar?
Helen n-a mai zăbovit. Un lucru era clar ca lumina zilei. Cu Harwood la cârmă, avea să reziste doar printr-un miracol.
77.
Se întuneca, dar asta nu făcea decât să adauge compoziției un plus de mister. Lumina slabă și imaginea granulată aveau să sugereze și mai bine ceea ce intenționa Emilia.
Potrivit regulamentului, ar fi trebuit să-l roage pe unul dintre fotografii ziarului s-o însoțească, dar știa și ea la fel de bine ca toată lumea cum să folosească o cameră foto profesionistă și nici nu se gândea să împărtășească cuiva această poveste până nu obținea pachetul complet.
Adrian Fielding se arătase deosebit de cooperant când pricepuse că Emilia i-ar distruge cariera cu zâmbetul pe buze dacă nu obținea ce-și dorea.
Dosarul lui Robert Stonehill începea banal, cu lista jalnică a infracțiunilor sale mărunte recente, însă a devenit mult mai interesant după ce Emilia a descoperit că fusese adoptat. Informațiile despre mama sa naturală erau insuficiente, dar reieșea destul de limpede că el se născuse într-un spital penitenciar.
Îndată ce a aflat acest lucru, Emilia a știut despre cine era vorba - lui Helen Grace îi păsase doar de o singură persoană cu adevărat - dar, ca o bună jurnalistă, a comparat vârsta lui Robert cu data arestării lui Marianne. De acolo până la raportul ei de arest n-a mai fost decât un mic pas și tabloul era complet.
Emilia de-abia își putea controla mâna ridicând camera. Flăcăul fusese trimis după lapte și stătea nerăbdător la coadă.
Clic, clic, clic.
Detaliile nu se vedeau grozav, dar imaginile păreau luate pe furiș, în condiții riscante. Emilia a mai așteptat puțin, privindu-l pe Robert cum plătește. Acum ieșea din magazin. Emilia a ridicat din nou aparatul. De parcă ar fi fost ceva regizat, el s-a oprit în ușă, ridicând ochii spre ceruri în timp ce pornea ploaia. Chipul îi era scăldat de strălucirea de sodiu a felinarului, dându-i un aer nefiresc și spectral.
Clic, clic, clic.
Apoi și-a ridicat gluga și aproape că s-a uitat direct la ea. Nu putea s-o vadă ascunsă în beznă, dar ea îl vedea foarte bine.
Clic, clic, clic.
Tânărul născut din violență, surprins pe străzile întunecate, cu o glugă pe cap - uniforma tuturor golanilor agresivi și dezabuzați din țară. Perfect.
Acum, că obținuse cele necesare, Emilia urma să treacă la acțiune. Ar fi trebuit bineînțeles să-l sune pe redactorul-șef de la Evening News, dar nici prin cap nu-i trecea s-o facă. Păstrase legătura cu cineva de la Daily Mail tocmai pentru astfel de ocazii. Avea tot ce trebuia - dacă se mișca repede, putea să plaseze materialul pe prima pagină a ediției de a doua zi.
Acesta era pașaportul ei. Avea prețul. Avea marfa. Și avea și titlul.
„Progenitura unei Bestii.”
78.
Helen continua să rumege în minte confruntarea cu Harwood când a ajuns la fostul cinematograf de pe Upton Street.
Aținându-se în umbră, s-a strecurat înăuntru pe ieșirea de incendiu. Clădirea urma să fie scoasă curând la vânzare, iar Helen nu-și puta imagina cine ar putea fi interesat să o cumpere. Îndată ce a intrat, au și izbit-o miasmele - duhoarea lemnului cariat și a hoiturilor de șobolani care putrezeau acolo de ani de zile. I-a venit să verse și și-a pus repede masca.
Adunându-se, s-a sprijinit de balustrada șubredă și a coborât scările.
Cinematograful Coroana se bucurase de succes în rândul familiilor prin anii `70. Era o sală tradițională, cu scaune dispuse ca la teatru și o cortină amplă de catifea care ascundea ecranul. Cel puțin așa fusese în perioada sa de apogeu. Proprietarii dăduseră faliment în timpul recesiunii din anii `80, iar tentativele ulterioare de a-l resuscita se ciocniseră de multiplexurile din afara orașului și de cinemateca de la malul mării.
Sala principală arăta în prezent ca o umbră a gloriei trecute, un talmeș-balmeș de moloz și de scaune sfâșiate.
Echpa de Operațiuni Speciale se grupase într-un colț din apropierea ecranului. Forfota și entuziasmul denotau un progras. Helen s-a grăbit într-acolo.
Telefonul primit imediat după confruntarea cu Harwood era singura veste bună de care avusese parte toată ziua. Voia să vadă cu ochii ei înainte de a se lăsa dusă de val.
Cei de la Operațiuni Speciale i-au făcut loc când s-a apropiat. Acolo era. Încă ascuns sub moloz, dar fuseseră dezgropate vârful capului și un braț ridicat. Degetele mâinii scoase la iveală arătau acuzator spre cer. Pielea, deși prăfuită, era închisă la culoare și releva faptul că aveau de a face cu un mulatru. Dar nu asta o interesa de fapt pe Helen. Mai tare conta că nu avea decât 4 degete, iar pe al cincilea și-l pieduse cu câțiva ani în urmă, judecând după cum arăta ciotul.
Prea multe nu se știau despre Anton Gardiner - originea, copilăria - dar se știa că-i fusese tăiat ineliarul într-o dispută dintre gangesteri, cu 10 ani în urmă. El declanșase seria de crime a Lyrei? El să fi fost cauza întregii povești? Helen s-a înfiorat privind cadavrul ciopârțit, străbătută de un freamăt. Oare brațul sfârtecat al lui Anton le indica finalmente direcția cea bună?
79.
Era întuneric și frig, iar femeia își cam pierduse răbdarea. Devenea tot mai dificil să găsești un locșor să respiri.
Poliția își făcea din plin simțită prezența prin tot orașul, iar ea fusese nevoită să-și ia măsuri extreme de precauție, deplasându-se în pantaloni de trening și hanorac cu glugă, ca și când ieșise la o tură de alergare nocturnă. Odată ce depistase un cotlon mai retras din zona vestică a portului, își schimbase ținuta, rămânând în fustă mini și ciorapi fini. O bustieră strâmtă îi sublinia formele apetisante, iar o scurtă de blană reprezenta cireașa de pe tort.
În ciuda stresului și a frustrărilor de peste zi, i-a făcut plăcere să se dezvăluie. Acum nu avea decât să stea și să aștepte să vină spurcații la ea.
Douăzeci de minute mai târziu, a apărut o siluetă solitară. Se cam clătina pe picioare și bălmăjea o melodie într-o limbă străină. Un marinat, probabil polonez, și-a zis ea.
Inima Îngerașului a început să bată mai tare. Marinarii erau murdari, necioploți și plini de microbi, dar aveau întotdeauna bani când adăstau la țărm și își dădeau de obicei drumul foarte repede, fiindcă fuseseră lipsiți de sex atâta timp.
Văzând-o, bărbatul s-a oprit. Aruncând priviri în jur ca să se asigure că nu mai era nimeni prin preajmă, s-a apropiat de ea. Era neașteptat de chipeș - cel mult 25 de ani, cu o față alungită și buze feminine. Băuse, fără îndoială, dar nu era deloc respingător.
Pe Îngeraș o surprindea că acest bărbat trebuia să plătească pentru sex.
- Cât face?
Avea un accent puternic.
- Ce dorești?
- Tot tacâmul, a spus el.
- O sută de lire.
El a aprobat din cap.
- Hai!
Și zicând asta, tipul și-a pecetluit soarta.
Îngeraș deschidea calea, conducându-l printr-un labirint de containere spre curtea dispecerului. Aici se presupunea că se verifică și înregistrează marfa, însă, de fapt, o mare parte a bunurilor importate dispăreau în chip misterios, ca să iasă din nou la suprafață pe piața neagră.
Era pustiu în noaptea asta - nu se mai făcuse livrări de o săptămână.
Conducându-l la moarte, Îngeraș se abținea cu greu să nu râdă. Totul corpul îi fremăta de adrenalină și emoție. Va putea să se lase vreodată de asta? Cum să renunți când era așa de bine? Urma partea cea mai plăcută. Liniștea dinaintea furtunii. Îi plăcea la nebunie toată această joacă elaborată.
Acum erau singuri în curtea întunecoasă. A tras adânc aer în piept și s-a întors cu fața spre el.
- Începem, iubitule?
Pumnul lui drept a izbit-o în falcă, azvârlind-o de-a dura în containerul din spatele eie. A ridicat năucită mâinile, să se apere, dar continua să plouă cu lovituri. L-a împins, dar următoarea scatoalcă aproape i-a zburat capul de pe umeri și ea s-a prăbușit greoi la pământ.
Ce se petrecea aici? Fata a dat să se ridice, încă el o încălecase deja. L-a înjurat din reflex. Mai avusese de-a face cu mușterii violenți, dar se bazase doar pe spray paralaizant - nu se angajase niciodată într-o astfel de luptă corp la corp.
Bărbatul o țintuise acum la pământ, iar mâinile lui puternice i se strângeau în jurul gâtului. Mai tare, tot mai tare. Ea a dat să-i înfigă degetele în ochiul stâng, dar el și-a ferit iute capul. Vedea cum îi pulsează o venă pe gât și s-a repezit s-o înțepe cu unghiile ei crăpate. Nu avea cum să nu slăbească strânsoarea dacă începea să sângereze. N-ar fi trebuit să se întâmple una ca asta. Ea nu era sortită să moară în acel loc imund.
Lupta din toate puterile. Lupta pentru viața ei. Dar era deja prea târziu. Peste câteva secunde s-a făcut întuneric.
80.
Tony s-a bucurat să constate că Nicola dormea. Era târziu, dar ea se chinuia deseori să adoarmă.
Tony știa că, dacă ar fi fost trează și dacă l-ar fi privit cu ochii aceia albaștri adânci în clipa în care intra pe ușă, el i-ar fi mărturisit totul. Nu ar fi reușit să păstreze secretul, într-atât era de confuz, euforic și rușinat. Însă nu a trebuit decât să schimbe câteva fraze găunoase cu Violet - cu ochii în pământ și mimând oboseala - înainte ca ea să plece acasă și să-l lase singur cu soția lui.
Tony nu-și mai înșelase niciodată nevasta și o iubea în continuare. O iubea chiar mai mult, dacă era cu putință așa ceva, acum, când rușinea adulterului îi stătea pe conștiință. Nu voia s-o facă să sufere - niciodată nu intenționase asta - și vorbiseră mereu deschis unul cu altul. Dar ce avea să-i spună acum?
Continua să freamăte de emoție. Făcuse dragoste cu Melissa încă de două ori înainte să plece. Polițistul din fața casei aruncase o privire prin dosarul voluminos pe care-l ținea sub braț și părea convins că el luase conștiincios depoziția Melissei în tot acel timp.
Pe Tony l-a încercat din nou rușinea. N-o trădase doar pe Nicola, ci își trădase și proprii colegi. Totdeauna fusese un bun polițist - cum de căzuse subit în păcat?
Știa cum. Firește că știa. Încerca de atâta timp să se convingă pe sine că traiul lui cu Nicola era ceva normal. Că era în regulă. Prietenilor curioși le răspundea adesea că se însuare pentru tot restul vieții și că, dacă așa voise soarta, el nu avea nimic împotrivă. Ceea ce nu era și nu fusese însă niciodată adevărat. Nu pentru că îți dorea el mai multe, ci pentru că Nicola fusese mult mai mult de-atât.
Ea îi deschisese toate drumurile. Dacă el provenea dintr-o familie de rătăcitori cu rezultate mediocre, ai ei erau oameni de succes, cultivați și ambițioși. În tot ce făcea - serios sau în joacă - ea se angaja cu toată hotărârea, cu voința de reușită și cu un veritabil simț al umorului. Iar lui îi era dor de ea. Era impulsivă și surprinzătoare din punct de vedere sentimental, ghidușă și plină de fantezie când venea vorba de sex, și mereu generoasă emoțional.
În prezent ea nu-i mai putea oferi nimic din toate astea, și chiar dacă îl mustra conștiința la gândul că ea se transformase într-un soi de prieten, acesta era crudul adevăr. Ea nu avea să fie nicicând o povară, dar încetase să mai fie soția lui pe de-a-ntregul.
Asta, își spunea el mereu, era adevărata trădare. Dar cum rămânea cu Melissa? Acolo era vorba despre ceva nou și periculos. Chiar dacă părea o nebunie, deja simțea ceva pentru ea. Nu avea cum să fie iubire, pentru că abia se cunoscuseră, dar semăna foarte tare. Lipsit de dragoste și de afecțiune atâta vreme, se năpustea orbește acum.
Și nu avea nicio intenție să se oprească.
81.
Helen a rămas țintuită locului, cu respirația tăiată.
Primele semne că era ceva în neregulă veniseră odată cu o serie de apeluri pe mobilul ei, din partea Biroului de relații cu presa a Secției de poliției Southampton Central, menționând încercări repetate ale reporterilor de la Daily Mail de a o contacta pe Helen. Același lucru apoi și la sediu centrul al poliției din Hampshire, iar de data asta sunase însuși redactorul-șef al ziarului.
Domnea confuzia - biroul de presă presupusese că avea legătură cu investigarea actuală a crimelor din Southampton, dar ziariștii doreau, de fapt, să discute cu Helen despre cineva pe nume Robert Stonehill.
Imediat ce a auzit de Robert, Helen și-a închis telefonul și a pornit cu toată viteza spre secție. Ajunsă acolo, ceruse să vadă prima pagină a publicațiilor de a doua zi. Majoritatea continuau să relateze despre criza ostaticilor din Algeria, însă Daily Mail optase pentru ceva diferit.
„Progenitura unei Bestii”, desfășurat pe toată pagina, iar dedesubt o poză granulată și sinistră cu Robert, făcută de la distanță cu teleobiectivul. Marianne privea chirâș dedesubt, din fotografia oficială de la poliție, iar detaliile crimelor ei erau reamintite cu entuziasm.
Lăsând să-i cadă ziarul, Helen a părăsit în goană mediateca și a coborât valvârtej spre motocicletă. Gonind către periferie, o măcina încontinuu aceeași întrebare. Cum? Cum aflaseră?
Emilia sigur era implicată cumva, dar Helen nu pomenise nimănui despre Robert, și dacă nu cumva el... Nu, nu avea niciun sens. Cum devenise brusc Emilia atotștiutoare și capabilă să pătrundă în tainițele cele mai secrete ale vieții lui Helen?
Nu voia decât să ajungă la Robert și să-l consoleze. Să-l apere. Dar în apropiere de Cole Avenue a văzut că deja se aduna haita jurnaliștilor. O echipă de televiziune tocmai ajunsese acolo și sporea gloata celor care sunau la ușă, solicitând un interviu.
Primul impuls al lui Helen a fost să străpungă încercuirea ca să ajungă la Robert, dar rațiunea a triumfat și ea a rămas pe loc. Prezența ei n-ar fi făcut decât să agite spiritele, iar familia Stonehill avea și-așa destule pe cap.
Cum să-l ajute? Cum să oprească uraganul de zoaie pe care ea îl abătuse asupra acestui tânăr nevinovat? Era vina ei și îi venea să-și tragă pumni pentru slăbiciunea de care dăduse dovadă contactându-l pe Robert. El trăise fericit. Și neștiutor. Iar acum, toate astea.
Încercând să-l salveze, îl condamnase.
82.
Era întinsă pe jos, inertă și flexibilă, cu brațele desfăcute în țărână în semn de capitulare.
A lui era acum și s-a înfruptat pe săturate. Nu s-a obosit să-și pună un prezervativ. Peste câteva ore urma să plece spre Angloa la bordul navei Slazak. Până aveau s-o găsească, el va fi departe. Obișnuia să profite de fiecare dată din plin de favorurile din porturi și nu se abătuse nici de această dată. de la regulă.
Îi luase ceva timp până să-și vină în fire după ce o sugrumase. Așa se întâmpla mereu. Adrenalina făcea ravagii - inima bătea să-i sară din piept - iar tipul vedea stele verzi. Rămăsese fără suflu și era sleit de puteri, deși biruise. Tăieturile de pe față usturau ca naiba și avea simțurile exarcebate - orice picătură de apă suna ca un pas care se apropie și orice pală de vânt ca vaietul unei femei. Dar nu mai era nimeni acolo. Doar el și prada lui.
Era și ea exact ca toate celelalte. Păcătoasă, murdară și ieftină. Câte omorâse până acum? Șapte? Opt? Și câte dintre ele luptaseră - dar să se lupte cu adevărat? Niciuna. Asta fusese mai dârză ca majoritatea, dar, ca și celelalte, știa. Știa că e pierdută - că nu mai are nicio șansă la mântuire din cauza prorpieri depravări; și de aceea toate erau fericite că le curma suferința. Oare știau și oare le păsa că se duceau drept în iad?
Cu ochii închiși, a savurat clipa. Tensiunea acumulată în el săptămână după săptămână începea să se risipească. În curând avea să simtă pacea aceea atotcuprinzătoare, atât de rară și de dragă lui.
A deschis ochii, intenționând să mai stoarcă un strop de plăcere cu o ultimă privire aruncată chipului ei lipsit de expresie. Dar a înlemnit pe loc.
Fata avea ochii deschiși. Și se uita fix la el.
Alături se afla poșeta. Iar în mâna dreaptă tipa ținea un cuțit uriaș.
- Gowno („căcat” în poloneză)!
Cuțitul i-a spintecat fața cu un scrâșnet sinistru. Și-a pierdut cunoștința. În mai puțin de 1 minut, Wojciech Adamik era pe lumea cealaltă.
83.
Tipa ajunsese deasupra lui într-o clipită.
Băgând cheia în ușă, îl simțise cum vine iute din spate. Răsucindu-se, îl apucase de brațul întins, izbindu-și atacatorul de zid și ridicând cheia din mâna ei la nivelul ochiului. L-ar fi putut lăsa fără vedere într-o secundă dacă trebuia.
Era Jake. Cu sufletul la gură, gâfâind, Helen a lăsat mâna în jos.
- Ce mama dracului faci?
Jake abia mai putea vorbi, buimăcit de coliziunea cu zidul tare de cărămidă, dar a reușit să îngaime în cele din urmă:
- Te așteptam.
- De ce n-ai sunat și tu ca oamenii normali? Sau să fi așteptat la intrare?
- Am încercat să te sun, Helen. Doar știi bine - ți-am lăsat... câte să fi fost... 5-6 mesaje? N-ai răspuns la niciunul.
Vocea lui ridicată răsuna cu ecou pe casă scării. Jos, la parter, Jason tocmai dăduse buzna pe ușa imobilului, însoțit de o altă infirmieră, tânără, așa că Helen a vârât iute cheia și l-a împins pe Jake în apartamentul ei.
- Am fost îngrijorat. Credeam că ai pățit ceva. Pe urmă m-am gândit că am greșit eu cumva. Ce se petrece?
Jake se afla în sufragerie acum, printre cărțile și revistele ei. Helen trăia o senzație foarte ciudată văzându-l în spațiul său personal, de parcă încurcase decorul.
- Emilia Garanita a aflat despre noi. Știe de ce vin la tine și m-a amenințat că mă va da de gol în ziar.
Jake o privea năucit, dar Helen trebuia să-i pună totuși întrebarea.
- Tu i-ai spus?
- Nu, sigur că nu. De o sută de ori nu.
- Dar ai spus altcuiva? Cineva slobod la gură și care ar putea s-o cunoască?
- Nu, Doamne ferește! De ce aș face una ca asta? Totul ne privește doar pe noi doi, pe nimeni altcineva, doar știi bine.
Helen privea fix în podea. Toate evenimentele zilei au copleșit-o deodată și a podidit-o plânsul. Îi era necaz pe ea însăși și își ținea capul plecat, refuzând să-și arate slăbiciunea, dar au început să-i tremure umerii.
Jake a venit spre ea și a cuprins-o protector în brațe.
Unii o disprețuiau, alții îi puneau calitățile la îndoială sau o considerau cam ciudată. Dar Jake n-o judecase deloc, ținuse mereu la ea, în pofida naturii cu totul speciale a relației lor.
Helen tânjise toată viața după dragoste necondiționată, iar în acest moment a înțeles că exact asta intenționa Jake să-i ofere.
Îl ținuse permanent la distanță, chiar și atunci când el lăsa să se înțeleagă foarte clar că dorește să se apropie de ea. De aceea au fost amândoi la fel de surprinși atunci când ea a ridicat în sfârșit ochii și i-a spus:
- Rămâi.
84.
Razele soarelui inundau încăperea prin perdelele subțiri.
Charlie a simțit pe obraz căldura noii zile și a deschis încet ochii. Amintiri, sentimente și gânduri i se învălmășeau în cap. Apoi s-a răsucit brusc pe partea cealaltăă, neliniștită să vadă dacă visase sau ba. Dar steve nu era acolo - nu ajunsese acasă azi-noapte. Nu era vis.
Charlie tot încercase să dea de el la telefon, dar intra direct căsuța vocală. Era bine? Pățise ceva? Cu certitudine știa că Steve n-ar părăsi-o. Toate lucrurile lui erau acolo și, în afară dee asta, era prea bărbat ca să facă așa ceva. N-ar fi plecat niciodată fără o explicație.
Unde era, așadar? Și de ce nu venise acasă? Când el îi dăduse ultimatumul, Charlie ceruse timp de gândire. Ea își dorea din tot sufletul să rămână cu el și să fie amândoi o familie fericită, dar a renunța la carieră și la tot ce obținuse prin luptă reprezenta un sacrificiu uriaș. Dar cât ar fi valorat aceste lucruri în absența lui Steva? Acesta era cercul vicios din care Charlie nu putea să iasă.
Probabil că nu realizase niciodată ce tare îl afectase pe el pierderea copilului. Steve avea deja în minte un nume, în caz că ar fi fost băiat. O tot tachinase cu el în perioada când era gravidă, refuzând să-i dezvăluie secretul. Ulterior nu l-a mai pomenit niciodată, în ciuda încercărilor lui Charlie de a-l aduce în discuție. După o vreme, ea încetase să mai întrebe și, deoarece el părea așa de robust și de independent, Charlie subestimase pesemne efectul resimțit de el.
Steve se arăta teribil de insistent. Și de convins că ea ar trebui să-și caute altceva de făcut. O slujbă lipsită de pericole, care să le permită să-și întemeieze cu adevărat o familie. El înghițise destulă furie, destule griji și teamă. Acum venise vremea să decidă Charlie ce fel de viață își dorește.
Numai că Charlie nu știa. Și nu se putea hotărî. Simgurul lucru mai presus de orice îndoială era că nu-i plăcea deloc să fie singură în ditamai căsoiul.
85.
Erau sub asediu. Fuseseră nevoiți să deconecteze soneria și să scoată telefonul din priză, dar tirul întrebărilor nu se potolea.
Ziariștii strigau prin fanta cutiei de scrisori, băteau la uși și la ferestre, solicitau declarații și încercau să prindă vreo poză. Se arătau cruzi și neîndurători.
Robert se refugiase cu părinții lui, Monica și Adam, în dormitorul lor de la etaj. Ședeau toți 3 pe pat și dăduseră radioul foarte tare, încercând să acopere vacarmul de afară. Mult prea șocați de întâmplările de peste zi, niciunul nu știa inițial ce să zică, până când în cele din urmă Robert a prins glas.
- Voi știați?
Prima lui întrebare mustea de amărăciune și obidă.
Monica a dat afirmativ din cap, însă nu reușea să se oprească din plâns, astfel că Adam i-a povestit lui Robert cu voce tremurătoare tot ce dorea să știe.
Părinții lui știau cine era mama lui atunci când îl adoptaseră, dar n-au dorit niciodată să cunoască toate detaliile crimelor ei, de tamă ca nu cumva să intervină o doză de repulsie în relația cu pruncul lor mult iubit. În ceea ce-i privea, copilul nu avea nicio vină. Trecutul fusese șters cu buretele și, printr-o întâmplase fericită și din voia Domnului, atât Robert, cât și ei primiseră o șansă extraodrinară. Întotdeauna îl consideraseră o adevărată binecuvântare.
Robert nu se simțea câtuși de puțin ca o binecuvântare în prezent.
După două ore de discuții tensionate și stânjenitoare, se retrăsese în camera lui, dorind să rămână singur. Se trântise în pat, cu iPodul dat la maximum, încercând să scape de toată această isterie. Dar îi era cu neputință și nu putea nici să doarmă, așa că nu făcuse decât să piardă vremea cu ochii pe limbile ceasului care avansau cu viteza melcului în noapte.
Helen i-o făcuse oare? Se prinsese el cine era de fapt Helen înainte să i-o spună Emilia Garanita. Se descotorosise de Emilia când îl agățase la magazinul din colț, dar nu înainte ca ea să-i trasmită esențialul. Helen era mătușa lui, iar mama sa fusese o criminală în serie.
Părea că Helen se străduise să-l protejeze... dar, cu toate astea, ea era singura persoană care-i cunoștea identitatea reală. Singura interesată personal de el. Ea să fi năruit zidurile peste el?
IPodul lui zăcea aruncat pe podea și el își auzea părinții certându-se. Nici ei nu meritau una ca asta. Ce avea să se aleagă de familia lor acum? Ei îl iubiseră fără rezerve de la bun început, însă nu erau pregătiți pentru așa ceva. Erau doi oameni obișnuiți și drăguți, care nu făcuseră niciodată nimic rău.
Robert a aruncat un ochi pe fereastră și a simțit un gol în stomac. Se adunaseră și mai mulți jurnaliști între timp. Erau efectiv sub asediu. Și nu aveau scăpare.
86.
Helen a plecat de-acasă la timp, dar circulația era deja blocată și i-a luat de două ori mai mult decât în mod normal ca să ajungă la morga poliției.
S-a învinovățit că nu pornise mai devreme, dar o tulburase complet trezirea alături de Jake. Trecuse atâta vreme de când se mai întâmplase ceva similar - întotdeauna la ei acasă, nu la ea - încât nici nu mai știa ce se cade.
I-a oferit până la urmă un duș și micul dejun, după care l-a rugat să plece. Oricât părea de ciudat, n-a fost nimic penibil și s-au despărțit prietenește, ba chiar afectuos. Stătuseră de vorbă până în creierii nopții și apoi Helen adormise - trezindu-se complet îmbrăcată, dar în același timp întremată, peste câteva ore. Nu prea știa ce să creadă, dar nici nu-i părea rău.
Pe drum spre morgă, gândurile lui Helen s-au îndreptat din nou către Robert. Să încerce oare să ia legătura cu el? A oprit motocicleta în parcare, și-a scos telefonul și a trasat rapid un mesaj. A rămas cu degetul în aer, deasupra butonului - oare lui îi ardea de ea? Ce-ar fi putut ea să-i spună? Și dacă mesajul nimerea la altcineva sau era deturnat? Emilia nu s-ar fi dat cu siguranță în lături de la așa ceva dacă ar fi știut că poate să iasă basma curată.
Dar nici nu putea să nu zică nimic și să-l lase pe Robert să înfrunte de unul singur situația.
Scrisese așadar un mesaj concis în care îi spunea cât de rău îi pare, îl îndemna să reziste pe poziție până ce avea să trimită ea agenții locali în uniformă să disperseze reporterii și îi ruga să-i scrie la rândul lui și să-i spună cum se simte. Era insuficient, ba chiar o nimica toată, în aceste împrejurări, dar ce altceva putea scrie?
Biciuită de vântul rece care șuiera prin parcarea pustie a morgii, Helen a mai șovăit câteva clipe, după care a apăsat butonul „Trimite”. Spera din toată inima că va conta măcar cât de cât.
Jim Grieves se arăta neobișnuit de tăcut în dimineața asta, un prim semn că era la curent cu haosul din viața lui Helen. Ba încă și mai surprinzător, a bătut-o ușurel pe braț în timp ce se îndreptau spre masa de autopsie.
Helen nu știa ca Jim să mai fi arătat vreodată cuiva o dovadă fizică de afecțiune și a fost foarte mișcată că el simțise nevoia să-i dea de înțeles că este alături de ea. I-a zâmbit în semn de mulțumire și au trecut la chestiuni de serviciu.
Punându-și măștile, s-au apropiat de rămășițele mumificate ale lui Anton Gardiner.
- E mort de vreo 6 luni, a început Jim Grieves. Greu de precizat exact. Șobolanii de-acolo au avut parte de un festin. I-au jumulit pielea și mai toate organele interne, dar judecând după sângele închegat din cavitatea bucală și pasajul nazal... aș spune că 6 luni e o estimare rezonabilă.
- A fost omorât?
- Absolut. Omul ăsta a suferit înainte să moară. Ambele glezne, rotulele și coastele rupte. Și traheea secționată adânc - tăișul lamei i-a despicat vertebrele. Cine a făcut treaba asta aproape că l-a decapitat.
- A fost ucis în locul unde l-am decoperit?
- Se pare că nu. Absența sângelui, lipsa oricăror veșminte și fosa în care a fost vârât cu forța ne dau motive să bănuim că a fost omorât în altă parte și ascuns aici. Înainte să se fi instalat rigor mortis, ucigașul sau ucigașii l-au făcut ghemotoc și l-au îngropat - deja avea oasele rupte și era mai ușor de manipulat.
- Dar inima?
Jim a răspuns după câteva clipe, conștient de importanța întrebării.
- E încă la locul ei. Sau mai degrabă fragmente din ea. Rămășițele sunt prinse acolo. Au mâncat-o șobolanii - poți vedea urmele dințișorilor dacă te uiți de-aproape.
Helen s-a aplecat să cerceteze toracele mortului.
- După cum spuneam, i-am descoperit sânge sub unghii, în pasajul nazal și în gură. Două tipuri diferite de sânge, deocamdată - deci, cu puțin noroc, s-ar putea să fie acolo și sângele criminalului. Ar trebui să avem niște ADN prelevat pentru tine peste câteva ore.
Helen a dat din cap, dar a rămas concentrată la ceea ce fusese odinioară inima lui Anton. O mulțime de elemente păreau să corespundă modului de operare a Lyrei, însă inima nu fusese extrasă. Să-și fi făcut ucenicia cu Anton? Trecuse de la tortură la mutilare, cu victimele care au urmat? Anton Gardiner reprezenta scânteia care declanșase incendiul din mintea ei?
Sosise timpul să afle mai multe despre viața și activitatea proxenetului ucis. Helen i-a mulțumit lui Jim și s-a îndreptat spre ieșire, lăsându-l pe neobișnuit de tăcutul medic legist în compania omului mâncat de șobolani.
- Ce știm despre acest individ?
Helen se adresa membrilor ecipei, adunați în jurul ei la centrul de comandă.
- Anton Gardiner, proxenet și traficant de droguri mărunt, a început agentul Grounds. Născut în 1988. Mama, Shallene Gardiner, a suferit multiple condamnări pentru furturi din magazine. Nu apare niciun tată pe certificatul de naștere și este foarte puțin probabil să înregistrăm vreun progres în această direcție. Prea multe nu cunoaștem despre Shallene, dar se știe că își împărțea favorurile cu larghețe.
În ciuda subiectului, câteva dintre polițistele de sex feminin s-au abținut cu greu să nu zâmbească. Agentul Grounds avea ceva înduioșător, de modă veche.
- Anton a urmat școala St Michaels, din Bevois, dar a abandonat studiile fără să obțină vreo calificare. Cazierul lui începe la vârsta de 15 ani. Posesie de droguri, furt și ultraj. Pe urmă devine din ce în ce mai stufos. N-am reușit niciodată să-i punem în cârcă ceva major, iar perioadele pe care le-a petrecut după gratii au fost scurte și la obiect.
- Dar fetele lui? a întrebat Helen. Ce avem despre ele?
- Se ocupă de fete de pe la mijlocul anilor 2000, a răspuns Charlie. Avea un manej destul de bogat. Culegea o droaie de fete de pe la orfelinat, le nărăvea la droguri și apoi le obliga să lucreze pentru el. Am stat de vorbă cu câteva dintre prostituatele care au „colaborat” cu el și toate au fost de părere că era un tip nasol. Manipulator. Violent. Un sadic sexual. Și foarte paranoic. Trăia permanent cu impresia că-i urmărit, că fetele pun la cale să-l părăsească și le administra deseori niște bătăi cumplite, fără niciun motiv. N-a avut în viața lui cont bancar - nu-i inspira încredere - nu purta niciodată vreun act de identitate la el și avea mereu un cuțit la îndemână, chiar și noaptea, când dormea. Era genul de individ care privește mereu peste umăr.
Helen a lăsat să se sedimenteze informațiile, apoi a întrebat:
- Avea succes?
- Făcea bani frumoși, a răspuns agenta Sanderson.
- Dușmani cunoscuți?
- Suspecții de serviciu. Nu s-au raportat incidente precise în perioada în care și-a găsit sfârșitul.
- Presupun că nu era însurat?
Sanderson a clătinat din cap, cu un surâs.
- Atunci de ce era vizat? a replicat Helen, alungându-i surâsul de pe buze. Și de ce i-a fost ascuns cadavrul? Era doar un nenorocit de proxenet burlac. Nu avea ce să demaști la el. Nu era vreun familist fățarnic, cu nevastă și copii acasă. A fost ce-a fost și n-a încercat niciodată să se ascundă.
- Iar inima i-a rămas intactă, a adăugat agenta McAndrew.
- Exact - inima n-a fost smulsă din piept. Și-atunci care era șpilul? De ce l-a ucis?
- Pentru că a sărit la ea? a emis agentul Grounds o supoziție. Știm că folosea fostul cinematograf pe post de temniță și loc de tortură pentru fete.
- Dar n-a fost omorât acolo, l-a întrerupt Helen. A fost ucis în altă parte și îngropat ulterior la cinematograf. Nu se leagă.
- Poate că fata a așteptat o vreme după ce a agresat-o el, a zis agentul Fortune, preluând ștafeta. A așteptat momentul potrivit să se răzbune, undeva unde nu-i deranja nimeni. Poate că a lăsat cadavrul la cinematograf ca un mesaj pentru alți proxeneți... și pentru celelalte fete.
- Atunci de ce să-l îngroape? a parat Helen. De ce să-l ascunzi dacă vrei să demonstrezi ceva?
S-a lăsat tăcere în sală. Helen s-a gândit o vreme, după care a spus:
- Trebuie să aflăm unde a încetat din viață. Avem o adresă?
- Avem cu zecile, a zis agentul Grounds, ridicând din sprâncene. Îi plăcea să steamereu pe drumuri. Se muta ca un melc prin tot orașul, cu căsuța în spinare. Străduindu-se să le-o ia mereu cu un pas înainte dușmanilor săi reali sau închipuiți.
- Verificați-le pe rând, până la ultima. Dacă găsim locul crimei, poate că putem face conexiunea cu Lyra mai clar. Trebuie să aflăm în ce împrejurări a murit. Agentul Grounds va dirija operațiunea.
Helen a închis ședința și a tras-o deoparte pe Charlie. Intenționa s-o descoasă și să vadă dacă a dat cumva de urma altor membri ai forumului, dar n-a mai apucat. De la recepție a venit vestea care i-a făcut să încremenească pe toți - Îngeraș lovise din nou.
87.
- Aici se pare că a fost luptă serioasă, nu glumă.
Charlie și Helen stăteau împreună în curtea înghețată a containerelor, privind urmările măcelului din fața lor.
Un tânăr, 20 și ceva de ani, tatuat la greu, zăcea pe asfalt cu capul într-o ditamai băltoaca. Cei de la Operațiuni Speciale îi fotografiau rana adâncă din centrul feței, însă pe Helen o interesa pieptul lui. Fusese făcut franjuri cu cuțitul într-o dezlănțuire furibundă, dar organele interne scăpaseră neatinse.
Helen și-a luat ochii de la tabloul sinistru, ca reacție la remarca lui Charlie. Avea dreptate. Era sânge peste tot - împroșcat pe lăzile peste care se prăbușise greoi cineva, mânjit pe pavaj, unde se desfășurase lupta și răzlețit în jeturi scurte de-a lungul cărării pe unde fugise supraviețuitorul. Urmele mititele de pași păreau să fi fost lăsate de niște cizme cu toc - Îngeraș.
- Am impresia că tipa și-a cam găsit nașul de data asta, a adăugat Charlie.
Helen a aprobat-o tăcută din cap. Ce se întâmplase aici? De ce nu-l sedase și pe el ca pe ceilalți? Părea să fi fost o luptă disperată, pe viață și pe moarte. Poate că Charlie avea dreptate. Poate că norocul Îngerașului se cam terminase, în cele din urmă.
- Un marinar. Străin, pesemne. Și necăsătorit, probabil. O alegere bizară din partea ei.
Helen comenta cu glas tare, cercetând tatuajele stranii de pe corpul bărbatului.
- Pesemne că-și găsește mai greu victimele.
- Dar tot nu se poate opri, a completat Helen.
Era un gând care-ți cam îngheța sângele în vene. Charlie a dat afirmativ din cap, fără să spună nimic. Helen a studiat mai atent cadavrul parțial dezbrăcat. Se putea presupune că această întâlnire o răvășise pe Îngeraș, care nu mai apucase să-și facă de cap cu victima, așa cum proceda de obicei. Pieptul lui părea măcelărit grosolan - nici urmă de precizia ei obișnuită. Doar un delir brutal.
- Ce informații ai pentru mine? l-a întrebat Helen pe șeful brigăzii de Operațiuni speciale.
- Rană adâncă în obraz. L-a înjunghiat în ochi, cum ar veni. Moartea trebuie să fi survenit instantaneu.
- Și altceva?
- Se pare că tipul a avut parte de ceva activitate sexuală astă-noapte. Are urme de spermă pe penis și șoldurile foarte julite. Ceea ce sugerează o partidă violentă de sex, poate chiar viol.
Helen a simțit o undă spontană de compasiune pentru Îngeraș. Nici după toți acești ani n-o afecta nimic mai tare ca infracțiunile cu tentă sexuală și nu avea milă decât pentru victime,indiferent cât ar fi fost de depravate.
Îngeraș era complet dezechilibrată, iar un astfel de atac o aruncase fără îndoială și mai adânc în abis.
Era mai mult ca sigur plină de vânătăi și de zgârieturi, chiar grav rănită probabil.
Se va ascunde acum de lume și o vor pierde pentru totdeauna? Sau va exploda într-o ultimă jerbă de artificii?
88.
Ploau torențial, fără încetare. Nu curățând orașul, ci agresându-l, ricoșând cu stropi mânioși de pe caldarâm.
Se formaseră băltoace adânci care-i tăiau calea, dar ea călca direct prin ele, fără să se ferească. Apa îi intra în adidași, înmuindu-i picioarele care o dureau, însă nu se oprea. Dacă ar fi stat pe gânduri, s-ar fi pierdut cu firea și s-ar fi întors din drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu