Idilă pe un turn, Thomas Hardy

 ..........................................................

2-4

                  Câteva momente, Lady Constantine trecu printr-o cumplită agitație; și Tablele Legii de pe zidul din față, care acum părea să aparţină unei alte voinţe cereşti, străluciră vag asupra unei viziuni încă înceţoşate de lacrimi.

   - Pot să vă conduc până acasă? întrebă preotul.
   - Nu, mulţumesc, prefer să fiu singură, răspunse Lady Constantine.

CAPITOLUL 12

       În după-amiaza celei de-a doua zile, domnul Torkingham, care trecea din când în când să-l vadă pe St Cleeve, îşi făcu apariţia ca de obicei; după ce schimbară câteva banalităţi despre starea vremii, şi după ce-l felicită pe convalescent pentru însănătoşirea lui care înainta cu paşi înceţi dar siguri, şi după ce-i răspunse la câteva comentarii în legătură cu cometa, preotul întrebă:
   - Bănuiesc că ai aflat ce i s-a întâmplat Lady-ei Constantine?
   - Nu! Sper că nu ceva grav.
   - Ba da, ceva foarte grav.
   Preotul îl informă pe Swithin despre moartea lui Sir Blount, despre accidentele care au împiedicat parvenirea oricărei veşti până în acel moment - accidente favorizate de răzleţirea echipei şi de încetarea corespondenţei dintre membrii ei.
   Swithin primi ştirea cu îngrijorarea unui prieten, pentru că, în ochii lui, condiţiile matrimoniale ale Lady-ei Constantine nu aveau nicio importanţă.

   - N-au încercat să-i transporte acasă cadavrul?
   - A, nu! Climatul de acolo obligă la o înmormântare foarte rapidă. Într-o zi sau două vom afla, fără îndoială, mult mai multe amănunte.
   - Biata Lady Constantine - o femeie atât de bună şi de sensibilă! Presupun că noutatea a doborât-o.
   - Mă rog, e foarte mâhnită, dar nu doborâtă. Întreaga casă a intrat în doliu.
   - Da, desigur, n-are cum să fie doborâtă, murmură Swithin, revenindu-şi din şoc. Sir Blount s-a purtat rău cu ea din multe puncte de vedere. Credeţi că doamna va pleca din Welland?
   Vicarul nu-i putu da niciun răspuns; la această întrebare. Dar îşi exprimă temerile că afacerile lui Sir Blount se găseau într-o situaţie foarte critică, ceea ce ar putea determina multe schimbări neaşteptate.
   Timpul dovedi că temerile domnului Torkingham fuseseră întemeiate.
   Pe parcursul nesfârşitelor săptămâni ale începutului de vară, de-a lungul cărora tânărul rămase claustrat, dacă nu chiar în camera sa, în orice caz în perimetrul casei şi al grădinii, îi ajunseră la ureche veşti că defectuoasa administrare a averii şi comportamentul excentric al lui Sir Blount avuseseră consecinţe foarte serioase asupra situaţiei Lady-ei Constantine; şi anume, reducerea ei aproape la sărăcie.
   Bunurile personale ale lui Sir Blount fuseseră înghiţite de achitarea datoriilor, domeniul Welland era împovărat de rentele care se plăteau unor rude îndepărtate ale decedatului, iar ei îi revenea, în consecinţă, un venit derizoriu.
   Îşi restrânse modul de viaţă la minima extremă compatibilă cu rangul unui nobil de ţară. Caii fură vânduţi unul câte unul; trăsura de asemenea; cea mai mare parte a conacului închisă şi doamna se mută în cămăruţele mici. Din întregul ei contingent de servitori, nu păstră decât un singur bărbat şi un băiat, în locul trăsurii, se deplasa acum cu un docar, iar băiatul mergea în faţă, pentru a elibera drumul şi a îmboldi calul.

   I se povesti lui Swithin că doamna nu purta obişnuita scufie sau bonetă de văduvă, ci ceva mult mai simplu: o broboadă neagră, care-i încadra strâns obrazul şi dădea trăsăturilor ei un aer modest, cucernic, cast, foarte plăcut la vedere.
   - Ca să vă spui drept, dom’le San Cleeve, zise Sammy Blore care trecuse să se mai intereseze de sănătatea lui Swithin şi care-i împărtăşise unele dintre amănuntele de mai sus, ce-i curios e că înălţimea sa pare să se sinchisească mai puţin c-a ajuns o femeie săracă, decât ne sinchisim noi ceilalţi care o vedem. Ăsta-i un dar binecuvântat, dom’le St Cleeve, extraordinar să poţi să te ţii în frâu aşa cum se ţinea ea, şi să nu-ţi pierzi sufletu’ blestemând asemenea năpastă ce-ţi pică pe cap. Io unu’ în locu ei m-aş duce de dimineaţă să-mi înec amaru-n băutură, şi-aş da pe gât pa’ar după pa’ar până mi s-ar încinge maţele. Dar înălţimea sa se poartă mai cuviincios. Io unu’ nu pot decât să-mi închipui ce simţi când pierzi atâta avere, pentru că, să-ţi spui drept, io n-am avut niciodată nimic de pierdut.
   Între timp însă, observatorul astronomic nu fusese dat uitării; şi nici acel vizitator pribeag, de-o formă şi cu deprinderi atât de neobişnuite, care se ivise pe cer venind de nu se ştie unde, târându-şi luminoasa trenă şi văzându-şi de drumul lui în faţa ochilor unei omeniri uimite, până când avea să-i vină cheful să dispară tot atât de neaşteptat cum apăruse.
   Când, la o lună după dialogul pe care l-am redat mai sus, Swithin căpătă de la medic învoirea de a se plimba ca de obicei, primul drum îl făcu la turnul de pe Rings-Hill. Aci studie pe îndelete cele ce venise să vadă.
   Când se întoarse acasă, după apusul soarelui, le găsi pe Hannah şi pe bunica lui într-o stare de mare agitaţie. Cea dintâi se tot uita afară, să-l zărească venind în lumina blândă a înserării, şi faţa îi arăta brăzdată şi bătătorită ca un vechi drum de ţară, bătut de timp.

   Lady Constantine venise la ele, în docarul ei, ca să întrebe de Swithin. Înălţimea sa dorise să se uite la cometă prin telescopul cel mare, dar când se dusese la turn găsise uşa încuiată. Şi venise să-l roage pe Swithin să lase a doua zi uşa descuiată, ca în seara următoare să poată urca şi ea în turn, la observator. Nu ceruse să vină şi el.
   A doua zi, Swithin o trimise pe Hannah la Casa Welland cu cheia turnului, pentru că nu se încumeta să lase uşa descuiată. Pe măsură ce seara înainta şi cometa devenea tot mai distinctă, Swithin începu să se îndoiască dacă Lady Constantine va fi în stare să mânuiască singură telescopul, astfel încât să poată profita pe deplin de vizita ei.
   Ca un om devotat ştiinţei ce era, tânărul se simţi ros de această îndoială, aşa că traversară câmpul de-a lungul făgaşului pe care-l folosea de când fusese semănat orzul, şi apoi se înfundă în plantaţie. În mintea lui candidă nu încolţise niciun moment bănuiala că cererea doamnei ca el să nu vină era însoţită de speranţa perfidă că va veni totuşi.

   Când urcă, o găsi acolo. Era aşezată pe scaunul de observaţie: lumina caldă dinspre apus, care se revărsa prin despicătură cupolei, îi aureola faţa, dar numai faţa, pentru că veşmintele ei de doliu făceau restul trupului aproape invizibil.
   - Ai venit totuşi! rosti ea cu o sfioasă bucurie. Eu nu ţi-am cerut. Dar nu face nimic.
   Îi întinse mâna într-un gest cordial.
   Înainte de a-i răspunde, Swithin o măsură din priviri cu un interes nou. Era pentru prima oară când o vedea după nenorocire, şi o găsea schimbată nu numai în ce priveşte îmbrăcămintea. Pe faţă i se ivise o expresie nouă, de blândă, duioasă seriozitate. O expresie de o nuanţă specială - ceva ce nu mai observase niciodată până atunci la vreo femeie.
   - Nu găseşti nimic de spus? continuă ea. Ţi-am auzit paşii încă de jos, şi am ştiut că eşti dumneata. Arăţi complet vindecat.
   - Sunt complet vindecat, răspunse el, strângându-î mâna cu respect. Mi s-a ivit o raţiune de a trăi, şi am trăit,
   - Ce raţiune? întrebă ea, roşind brusc.
   Swithin arătă cu mâna spre obiectul cu formă de rachetă, apărut pe cerul vestic.
   - A, cometa! Ei bine, niciodată n-ai să devii un bărbat galant, de societate. Ai aflat desigur ce mi s-a întâmplat; nu mai am soţ - nu am mai avut soţ de un an şi jumătate. Şi ai mai auzit, desigur, că acum sunt o femeie săracă? Spune-mi, te rog, ce gândeşti despre toate astea?
   - Nu m-am gândit prea mult din momentul în care am auzit că nu vă sinchisiţi de sărăcie. Poate că e chiar mai bine că s-a întâmplat aşa, pentru că acum s-ar putea să fiu în stare să vă arăt şi eu puţină recunoştinţă în schimbul marii dumneavoastră generozităţi, scumpă doamnă.
   - Dacă n-aş fi nevoită să fac economii, m-aş muta în străinătate - la Dijon, sau la Versailles, sau Ia Boulogne.

   Swithin, care nu se gândise niciun moment la o astfel de posibilitate, îşi exprimă regretul sincer; fără să arate însă mai mult decât dezamăgirea unui prieten loial.
   - N-am afirmat că ar fi absolut necesar să plec, continuă ea. De fapt, îmi iubesc căminul şi am devenit foarte statornică. Sunt atât de atrasă de locurile de aici, încât, împotriva sfaturilor care mi s-au dat, sunt hotărâtă să nu închiriez casa, ci să adopt alternativa unei vieţi mai umile, mai puţin încărcate de probleme, dar mai plăcute, într-o mică parte a conacului, închizând restul.
   - Constat că dragostea dumneavoastră pentru astronomie devine la fel de mare ca şi a mea, răspunse el cu ardoare. Îmi dau seama că nu vă puteţi smulge de lângă acest observator.
   - Ai putea să mă socoteşti capabilă şi de sentimentele umane, în afară de cele ştiinţifice, legate de observator.
   - Scumpă Lady Constantine, să presupunem că şi astronomul dumneavoastră vă acaparează o parte din interes...
   - Ah, n-ai descoperit lucrul ăsta până când nu ţi l-am spus eu! răspunse ea cu o voce voit jucăuşă, dar care nu reuşea totuşi să fie prea jucăuşă, în timp ce obrajii i se colorară vizibil. Desigur că mă înjosesc în stima dumitale, amintindu-ţi de asemenea chestiuni.
   - Nimic din ce-aţi face pe lumea asta nu v-ar putea înjosi în stima mea, după bunătatea pe care mi-aţi arătat-o. Şi mai mult de atât, niciun fel de denaturare, niciun zvon, nicio aparenţă acuzatoare, de orice natură, nu ar putea clinti loialitatea mea faţă de dumneavoastră.
   - Dar uneori suprapui o structură foarte materialistă peste raţiunile mele. Mă vezi într-o lumină extrem de rece şi sunt nevoită să fac aluzii şi să recurg la manevre pentru a te face să înţelegi că am şi eu sentimente ca oricare alt om. Câteodată, îmi spun că ai prefera să mă vezi pe mine moartă decât să ţi se ia ecuatorialul. Mărturiseşte că admiraţia dumitale pentru mine se baza pe casa mea şi pe poziţia mea în ţinut. Acum, când sunt lipsită de această glorie, şi sunt văduvă şi sunt mai săracă decât arendaşii de pe domeniul meu, şi nu mai pot cumpăra telescoape şi nu mai pot, din pricina strâmtorării veniturilor mele, să mai fac parte din cercurile a căror podoabă eram considerată altădată, mi-e teamă că mi-am pierdut şi puţina influenţă, pe care o aveam asupra dumitale.

   - Sunteţi la fel de nedreaptă acum pe cât aţi fost de generoasă în trecut, răspunse Swithin, cu lacrimi în ochi, la cochetele tachinerii ale doamnei, pe care el, sărmanul inocent, le lua drept părerile ei sincere. Vă jur, continuă el pe un ton ce oscila între furie şi reproş, că nu există pentru mine decât două lucruri cărora le închin întreg devotamentul meu, două gânduri, două speranţe, două binecuvântări pe lume, şi dintre acestea două, unul sunteţi dumneavoastră.
   - Iar celălalt?
   - Studiul astronomiei.
   - Şi, desigur, astronomia vine mai întâi.
   - Niciodată n-aş putea stabili o ierarhie între două idei atât de deosebite. Şi de ce v-aţi plânge de schimbările intervenite în condiţia dumneavoastră, scumpă doamnă? Văduvia dumneavoastră, dacă-mi pot lua libertatea de a discuta despre un asemenea subiect, este, bănuiesc, o mâhnire, dar nu un rău absolut. Căci, deşi încurcăturile financiare au fost expuse lumii şi persoana dumneavoastră odată cu ele, totuşi, aşa cum mi-aţi destăinuit, căsnicia dumneavoastră nu era prea fericită. Şi acum, aţi rămas liberă ca pasărea cerului, liberă să urmăriţi ceea ce vă pasionează.
   - Mă mir că recunoşti acest lucru.
   - Dar poate că, adăugă el cu un suspin de regret, poate că veţi cădea din nou pradă vreunui nobil de ţară, neinteresant şi, până la urmă, veţi fi pierdută pentru lumea ştiinţei.

   - Dacă voi cădea pradă vreunui bărbat, acela nu va fi un nobil de ţară. Dar încetează, pentru Dumnezeu, cu lucrurile astea! Poţi gândi orice doreşti, dar fă-o în tăcere.

   - Văd că am uitat de cometă, zise Sf. Cleeve, întoarse şi reglă telescopul pentru observaţie şi roti cupola.
   În timp ce Lady Constantine privea nucleul cu falnic penaj, care, urmărit prin telescop, umplea un vast spaţiu al cerului, gata parcă să domine întregul firmament, Swithin îşi lăsă privirile să rătăcească pe câmp şi, în lumina care pălea, zări un grup de ţărani îndreptându-se spre coloană.
   - Ce vezi acolo? întrebă Lady Constantine continuând să observe cometa.
   - Câţiva dintre muncitorii de pe câmp vin încoace. Ştiu ce vor, le-am promis să-i las să se uite la cometă prin telescop.
   - Nu trebuie să urce aici, spuse Lady Constantine pe un ton hotărât.
   - Or să aştepte până plecaţi dumneavoastră.
   - Am un motiv special pentru care nu doresc să fiu văzută aici. Dacă mă întrebi ţi-l voi spune. În mod greşit, sunt bănuită că mă interesează mai mult astronomul decât astronomia, şi nu vreau să le ofer temei pentru asemenea idee nebunească. Ce poţi face ca să-i împiedici să intre?
   - Am să încui uşa, spuse Swithin. Şi atunci vor crede că nu mai sunt aici.
   Alergă pe scări în jos şi Lady Constantine îl auzi învârtind cheia în broască. Oftă uşurată.
   “Ce slăbiciune, ce slăbiciune din partea mea!” îşi spuse în sinea ei. “Unde e invidiata mea putere de stăpânire de sine? Unde e acea putere de disimulare pe care trebuie să o aibă orice femeie? Să mă expun unor asemenea riscuri, să vin aici singură... Doamne, dacă s-ar afla! Dar aşa am fost eu întotdeauna... întotdeauna.”
   Sări de pe scaun şi îl urmă pe scări.

CAPITOLUL 13

            Swithin stătea jos, lângă uşa încuiată, dar era atât de întuneric, încât Lady Constantine de-abia îl putea zări. Sătenii tropăiau pe afară, în jur.

   - Mai devreme sau mai târziu vine el sigur, răsună pe scara spiralată vocea lui Hezzy Biles. N-o să-l lase inima să nu se uite la cometă pe o noapte ca asta - nu-i el ăla! Ai luat cu tine carafa, Haymoss? Dacă-i pe aşa, hai să ne aşezăm înăuntru în căsuţa asta şi să-l aşteptăm. Vine el înainte de se duce la culcare. Ce naiba, prin sticla aia o să vedem cometa întinzându-se peste tot Wellandul!
   - Io unu’ mai curând m-aş lipsi de lanterna magică de la bâlciul din Greenhile, decât să pierd un spectacol nemuritor ca ăsta! zise Amos Fry.
   - “Spectacol nemuritor”, de unde ai mai scos şi năzbâtia asta, Haymoss? întrebă Sammy Blore. Mă rog, mă rog ţie, Domnul are grijă de cei învăţaţi - iar de cei fără ştiinţă de carte se îngrijeşte doar un piculeţ. Da’ ce beznă e-n cocioaba asta, haideţi fraţilor să scoatem banca aia afară, la aer curat.
   Banca fu scoasă afară şi, ca să aibă de ce să-şi rezeme spinările, o aşezară chiar în faţa uşii turnului.

   - Ei, aveţi vreo ţâră de tutun? Că dacă n-aveţi, am eu, continuă Sammy Blore.
   Urmară câteva scăpărări de chibrituri, după care acelaşi Sammy Blore conchise:
   - Ei, acuma-i bine!
   - Şi ce să însemne cometa asta? întrebă Haymoss. Oare o să se întâmple niscaiva tărăboi, sau poate c-o să fie foamete.
   - Foamete - nu! îl asigură Nat Chapman. Foametea-i năpăstuieşte numai pe cei mărunţi, ca noi, ori Domnu Dumnezeu nu-i interesat decât de cei suspuşi. Doar n-ai să gândeşti c-o aprins o lanternă de foc ca asta pentru nişte amărâţi care câştigă zece sau doişpe şilingi pe săptămână plus tărâţele ş-o legătură de surcele, când îi are la-ndemână pe ăi mari. Dacă ăsta-i un semn că s-o mâniat pe careva din parohia noastră, apoi numa’ Lady Constantine i-aceea, i-aceea, că-i singura vrednică de-asemenea semn.
   - Păi doar şi-o pierdut averea.
   - Ei, nu cred eu tot ce-mi aud urechile.
   Înăuntru, Lady Constantine se apropie de St Cleeve, şi-i şopti tremurând:
   - Crezi că au de gând să stea mult? Am putea ieşi în vreun fel de aici?
   Swithin era conştient de situaţia încurcată. Oamenii aşezaseră în aşa fel banca, încât baricadaseră uşa care, din cauza scărilor, se deschidea în afară. Astfel încât dacă cei dinăuntru ar fi încercat să o împingă câtuşi de puţin, banca s-ar fi răsturnat şi fumătorii de pe ea s-ar fi prăvălit cu faţa-n jos. Îi şopti să urce îndărăt în turn şi să aştepte acolo până o să vină el.

   - Şi mortu’ nu i-a lăsat chiar nimic? Ha? Ce, şi-o luat moştenirea cu el în groapă? Ca să-i încălzească oasele? Hi-hi! râse Haymoss.

   - Şi-o păpat toată averea, observă Hezzy Biles. Şi toate trăsnăile lui au tot chinuit-o pe ea, până când bătrânu’ şi-o dat duhu. Dac-aş fi fost eu femeia lui, mi-aş fi făcut şi eu de cap. Ar fi trebuit să i-l lase prin testament pe tânărul domnişor St Cleeve, ca să-şi mai şteargă din păcatele faţă de ea. Dac-aş fi în locu’ ei, m-aş mărita cu el. Acu că a scăpătat nu e mai mare diferenţă între ei, îs aproape igali în rang, că şi el are sânge bun şi edocaţie.
   - Crezi c-o să-l ia? întrebă Sammy Blore. Sau poate că s-o gândi să ducă o viaţă fără de prihană câte zile o mai avea?

   - Nu vreau să mă arăt lipsit de respect faţă de înălţimea sa, dar n-aş crede că are de gând să-şi irosească aşa frumuseţe de carcasă. Eu zic că mai curând o să se mărite cu unu sau cu alta, şi mai ales cu unu anume de aici.
   - Da’ băiata?
   - Croit, cioplit şi şlefuit pentru plăcerea cucoanelor.
   - Totuşi trebi să vrea şi el.
   - Asta o să vină de la sine. Dacă mai zac mult împreună în Turnu ăsta zgâindu-se la planare, o să se arate şi planara lor care-o să-i împerecheze, aşa gândesc eu. Dacă ea-i pusă pe măritiş, o să-i deschiză şi lui ochii.
   - E drept, şi-i firesc. Ce era înainte dorinţă cu păcat, acuma-i dorinţă sfântă.
   În timp ce asculta aceste vorbe ale vecinilor săi, lui Swithin St Cleeve păru să-i cadă solzii de pe ochi. Adevărul se prăvăli ca un trăsnet asupra lui; şi-l ului în asemenea măsură, încât aproape că nu mai ştiu unde se află. Acum îşi dădea seama în întregime şi cu forţă de ceea ce intuise vag în unele ocazii, şi, mai cu seamă, de sărutul acela dulce pe care i-l întipărise pe buze, când crezuse că o să moară. Asemenea şocuri de luciditate sunt greu de redat prin vorbărie lentă. Simţi că nu mai poate rămâne locului şi, cu inima electrizată, începu să urce scara în spirală.
   O găsi pe Lady Constantine la jumătatea drumului spre vârf, stând lângă o ferestruică.
   Când îi vorbi, Swithin descoperi că îi tremurau lacrimi în glas.
   - Au plecat? întrebă ea.
   - Mă tem că încă n-au de gând să plece, răspunse el, cu o inflexiune nervoasă în felul de a vorbi, care nu apăruse niciodată până atunci în relaţiile dintre ei.
   - Ce să mă fac? întrebă ea. Desigur că n-ar fi trebuit să mă aflu aici; nimeni nu ştie că am plecat de acasă. Ah. Ce greşeală am făcut, trebuie să mă întorc numaidecât.
   - I-aţi auzit ce-au vorbit?

   - Nu, răspunse doamna. Dar ce s-a întâmplat? Eşti tulburat. Ce-au spus?
   - Dacă v-aş repeta spusele lor ar însemna să dau dovadă de o francheţe exagerată.
   - E ceva despre care o femeie nu trebuie să afle?
   - În cazul de faţă, da. Pentru mine e o idee atât de nouă şi atât de indescriptibilă... încât...
   Swithin se rezemă de zidul rotund, tremurând sub impulsul unor sentimente noi, incipiente.
   - Şi care-i ideea? întrebă ea cu blândeţe.
   - E vorba de... o deşteptare. Tot gândindu-mă la cerul de deasupra noastră nu am văzut..
   - Pământul de dedesubt?
   - Paradisul mai plăcut de dedesubt. Vă rog, scumpă Lady Constantine, daţi-mi o clipă mâna dumneavoastră.
   Păru şocată şi nu-i dădu mâna.
   - Doresc atât de mult să mă întorc acasă! repetă ea. Nu aveam de gând să rămân aici mai mult de cinci minute.
   - Mi-e teamă că eu port vina acestui accident, spuse el. N-ar fi trebuit să sosesc pe neaşteptate. Dar nu vă necăjiţi. Ticluiesc eu un plan de evadare. Vă rog veniţi pe scară după mine.
   Coborâră din nou şi Swithin îi şopti Lady-ei Constantine să rămână cu câteva trepte în urma lui. După care începu să descuie uşa, zăngănind de zor.
   Sătenii se ridicară în grabă de pe bancă, o traseră din faţa uşii, iar Swithin ieşi afară. Îl recunoscură în lumina nopţii de vară.
   - Hei, Hezekiah, şi Samuel, şi Nat, cum vă mai merge? întrebă el cu nonşalanţă.
   - Bine, dom’le, în ce mă priveşte e la fel ca înainte, răspunse Nat. Un ceas pe săptămână i-l închin bunului Dumnezeu, şi restul diavolului, cum s-ar zice. Şi, zău, acum când bietul matale tată s-o stins, îmi vine să las şi ceasul ăsta de duminică să se amestece cu tot restul. Pen’ că pastorul Tarkenham atâta îţi zgândăre conştiinţa, că biserica nu mai e loc de hodină pentru mădulare, aşa cum era pe vremea respectatului matale tată. Da’ te-am aşteptat aici, domnule San Cleeve, zicând că încă n-ai apucat să

vii.

   - Am lucrat în vârful turnului şi am încuiat uşa ca să nu mă tulbure nimeni. Acum, oameni buni, îmi pare foarte rău să vă dezamăgesc, dar în seara asta am de rezolvat o treabă urgentă, aşa că n-am cum să vă chem înăuntru. Mâine seară însă, sau în oricare altă seară doriţi, vă arăt cometa şi alte stele.

   Se învoiră pe dată să revină în seara următoare şi începură să se pregătească de plecare. Dar ba cu carafa, şi cu pipele, ba cu vorbele de despărţire, se mai scurse o bucată de vreme.
   Între timp, un nor care se strecurase neobservat dinspre nord se opri peste capetele lor şi picuri grei de ploaie începură să cadă cu atâta repeziciune, încât întregul conclav se adăposti în grabă în cabană, ca să aştepte să treacă rafala. St Cleeve se retrase pe sub brazi.
   Un moment mai târziu, se auzi un foşnet printre copaci, venind din altă direcţie, după care îşi făcură apariţia un bărbat şi o femeie. Femeia se adăposti sub un copac, iar bărbatul, purtând pe braţ o mantie şi o umbrelă, se apropie de ceilalţi.
   - Valetul înălţimii sale şi soţia lui, făcu Sammy prezentările.
   - Înălţimea sa se află aici? întrebă omul.
   - Nu. Bănuiam că înălţimea sa preferă o companie mai selectă, replică Nat Chapman.
   - Aiurea! exclamă Blore.
   - Nu-i aici? Mă rog, am vrut să mă asigur. N-am putut-o găsi nicăieri în casă. Am venit s-o caut, cu mantia asta şi cu umbrela. Am cutreierat în toate părţile în sus şi-n jos şi n-am putut-o găsi. Doamne, Doamne, unde-o fi, şi mie îmi datorează simbria pe două luni.
   - Ce te tot frămânţi atâta, Anthony Green, că aşa cred că-ţi zice? Dumneata nu eşti om căsătorit? întrebă Hezzy.
   - Aşa-mi merge vorba.
   - Şi de bună seamă c-ai fost burlac până de curând, înainte ca înălţimea sa să se fi descotorosit de toată servitorimea şi să te fi angajat pe dumneata?
   - Am fost; da’ asta ţine de trecut.

   - Şi cum de-ai ajuns să-ţi pleci capu sub jug, Anthony? Că parcă nu erai făcut pentru una ca asta? Pe vremuri nu arătai a om amorezat!
   - Mă rog, dac-ar fi fost după voia mea, nu mă legam, că eram sărac lipit pământului, lucram cu ziua sau cu săptămână, după cum mi-era norocu. Da nu prea-ţi vine să ţii piept obiceiurilor din ţara asta, când femeia se ţine de capu’ tău să o aperi de ruşinea din pântec, aşa că m-am lăsat mânat de gura lumii ş-am luat-o. Cu toate că nu mi-a mulţumit nici măcar o dată c-am scăpat-o de ruşine. Aşa se-ntâmplă când faci omului un bine, da’ eu nu mă plâng. I-acolo, în spate, sub copacu ăla dacă vreţi s-o vedeţi. O femeie tare arătoasă la vedere, cu toate că are câţiva pistrui... Mă rog, mă rog, unde-o fi stăpâna mea? Şi eu care-s omu ei de încredere şi fac de toate, n-aş vrea s-o pierd, nici pe ea, nici slujba. Vino-ncoace afară, Gloriana, şi vorbeşte frumos cu domnii.
   În timp ce femeia stătea de vorbă cu domnii, ploaia se înteţi atât de tare, încât se înghesuiră cu toţii în fundul cabanei. St Cleeve, care stătuse ca pe ace puţin mai încolo, înţelese că acum i se ivise prilejul aşteptat şi, vârându-şi capul pe uşă, le spuse:
   - Ploaia bate înăuntru. Aţi face mai bine să trageţi uşa. Eu trebuie să urc iar în turn ca să închid cupola.
   Trântind uşa fără niciun ceremonial, intră în grabă în turn unde-l aştepta Lady Constantine, o anunţă că acum puteau trece pe lângă săteni fără a fi văzuţi şi-i oferi braţul. În felul acesta o conduse prin faţa cabanei, până pe sub brazi.
   - Dau o fugă până la casa dumneavoastră, înham calul şi vin cu docarul să vă conduc, îi spuse el cu tandreţe.
   - Nu, te rog nu mă lăsa singură printre copacii ăştia lugubri!

   Nu-i îngădui nici să-i aducă ceva de îmbrăcat peste rochie. Deschizându-şi umbreluţa de soare, ca să-şi apere faţa de stropi, porni alături de el peste câmpul pustiu. Când ajunse în parcul reşedinţei, se feri pe sub copaci, astfel încât sosi acasă fără mari inconveniente.

   Swithin era prea răscolit de cele auzite ca să poată discuta cu ea pe drum, dar o ocroti cu tandreţe de parc-ar fi fost un mieluţ proaspăt tuns. După un bun rămas care avu în el mai mult tâlc decât cuvinte, St Cleeve se repezi înapoi la turnul de pe Rings-Hill. Sătenii se aflau încă în cabană, şi, mai cu o vorbă de duh, mai cu o duşcă de vin, îi înveseliră atât de tare pe domnul şi pe doamna Anthony Green, încât acestora nici nu le mai păsa de ce s-o fi întâmplat cu Lady Constantine.

   Senzaţia subită a noilor relaţii cu dulcea sa patroană făcuse ca într-o jumătate de oră să se evapore toată candoarea lui Swithin, Aşa încât se simţi în stare să joace teatru.
   Îşi vârî iar capul pe uşa cabinei şi le spuse:

   - Am pus totul la adăpost sus. Acum mă duc şi eu acasă. Când stă ploaia, încuiaţi uşa asta şi aduceţi-mi cheia.

CAPITOLUL 14

       Rezistenţa deliberată pe care raţiunea Lady-ei Constantine o opusese rebelei ei afecţiuni, până în clipa când aflase că e văduvă, se transformase acum într-o timiditate care făcea ca stările ei sufleteşti să fie la fel de labile ca şi înainte.
   Dar ea se înscria în acele temperamente - arzătoare, cordiale şi spontane - ce nu-şi pot permite să irosească o pasiune. Şi cum starea ei materială se prăbuşise la pământ - şi nu din vina ei - se vedea redusă la o existenţă dureros de îngustă, care conferea chiar oarecare raţionalitate afecţiunii ei. Astfel încât sufletu-i duios şi lipsit de ambiţii îşi găsise alinarea în această situaţie răsturnată.

   Cât despre St Cleeve, întârzierea deşteptării sale fusese rezultatul firesc al lipsei de experienţă îmbinată cu devotamentul total acordat maniei lui. Dar, asemenea unui boboc de primăvară ce se deschide greu, întârzierea a fost răscumpărată de viteza cu care a înflorit după aceea. Recunoscând brusc, cu răsuflarea tăiată, în partenera lui de observare a cerurilor o femeie care-l iubea, şi care, în plus, îi era patroană şi prietenă, înţelese acum adevărata însemnătate a acelui sărut aproape uitat pe care aceasta i-l dăduse într-un moment de disperare.

   Şi apoi, Lady Constantine fiind aproape cu zece ani mai în vârstă decât el, era mult mai potrivită să trezească cea dintâi pasiune a unui tânăr decât ar fi fost o fată de vârsta lui.
   Experienţa ei şi emoţiile pârguite de vârstă exercitau asupra lui Swithin aceeaşi fascinaţie ca asupra oricăror alţi tineri aflaţi la prima lor aventură.

   Alchimia care a transmutat un astronom distrat într-un îndrăgostit ardent - şi, mai e nevoie s-o spunem? - un promiţător om de ştiinţă într-un banal inamorato, îşi operase metamorfoza într-o singură noapte.
   A doua zi dimineaţa, Swithin era atât de buimăcit de noile sale senzaţii, încât ar fi vrut să alerge pe dată la Lady Constantine şi să-i strige: “Te iubesc din toată inima!”, cu întreaga intensitate a actualei sale condiţii spirituale. Ar fi vrut să-şi înregistreze afirmaţia în inima ei înainte de a se petrece unul din acele accidente care “se strecoară printre jurăminte şi schimbă hotărârile regilor”, şi care să-l zădărnicească.
   Dar fâstâceala noii situaţii în care se afla faţă de ea nu-i îngăduia să se prezinte la uşa casei în mare pripă. Aştepta, neajutorat ca o fetişcană, să se ivească prilejul unei întâlniri cu ea. Însă, deşi încuviinţase tacit să-l vadă în orice ocazie normală care s-ar fi ivit, Lady Constantine nu-şi dădea osteneala de a-i ieşi în cale. Ba chiar se ferea din drumul lui. Acum, când pentru prima oară simţea şi el o înfrigurare nerăbdătoare de a o vedea, sfiala ei o determina, tot pentru prima oară, să întârzie întâlnirea. Dar când doi oameni locuiesc în aceeaşi parohie, şi când tânjesc din adâncul inimii să se afle unul lângă celălalt, ce hotărâri ale modestiei, ale tacticii, ale mândriei sau ale prudenţei vor izbuti să-i ţină multă vreme departe unul de celălalt?

   Într-o după-amiază, Swithin urmărea din turnul lui soarele, simţind aproape ca şi astronomul grec dorinţa de a se afla chiar lângă acel glob de foc, pentru a-l putea admira în deplina-i glorie, chiar dacă ar fi fost ca în clipa următoare să fie prefăcut în cenuşă. Aruncându-şi privirea pe şoseaua dinspre câmp şi parc (domenii sublunare care acum îi abăteau foarte des atenţia de la telescop), o văzu pe Lady Constantine înaintând pe drum. Se afla în docarul care luase locul caleştii, iar de la acea distanţă, căluţul alb nu arăta mai mare decât o pisică.
   Băiatul cu vestonul butonat până în gât, ţinând loc şi de vizitiu şi de valet, mergea cu pas solemn lângă animal, iar câinele venea la o depărtare de un metru în urma vehiculului, fără să-şi îngăduie niciun giumbuşluc: întregul echipaj avea demnitatea unei procesiuni în miniatură.
   Iată un prilej de a o vedea, dar două obstacole îi stăteau în cale: băiatul, care s-ar putea să fie curios să tragă cu urechea, şi câinele care ş-ar putea porni să latre, atrăgând atenţia oamenilor de pe câmp. Totuşi, simţi că trebuie să-şi ia riscul şi, ştiind că docarul avea să cotească în curând la dreapta, pe o alee mai umbroasă, coborî în mare grabă scările, străbătu câmpul de orz în care-şi croise o cărare nu mai largă de treizeci de centimetri, şi ieşi în celălalt capăt al aleii.
   Înaintând încet în direcţia drumului ce ducea la barieră, avu satisfacţia de a o vedea venind. Şi spre surpriza lui, satisfacţia fu dublată de faptul că nu era însoţită nici de băiat, nici de câine.

   Când se apropiară unul de celălalt, roşiră amândoi, ea din feminitate, el din stângăcia lipsei de experienţă. Într-o singură secundă, Lady Constantine îşi putu da seama că, în intervalul de când nu se mai văzuseră, St Cleeve se maturizase, devenise bărbat. Şi când o salută cu acea nouă lumină în ochi, ea nu-şi putu ascunde fâstâceala şi nici nu se simţi în stare să-i întâmpine focul din priviri.
   - Tocmai mi-am trimis pajul la coloană, ca să-ţi restituie cartea Nucleele cometelor, îi spuse ea cu voce moale. Am vrut să-ţi cruţ deranjul de a veni până la Casa Mare ca s-o iei. Nu ştiam că am să te întâlnesc aici.
   - Şi nu aţi dorit să vin la dumneavoastră s-o iau?
   - Ca să-ţi spun sincer, nu. Ştii bine de ce, nu-i aşa?
   - Da, ştiu. Mă rog, mi-am mai astâmpărat dorul. V-am întâlnit din nou. Oare nu vă simţiţi bine de folosiţi docarul?
   - Ba nu; dar am mers mult pe jos azi dimineaţă şi sunt cam ostenită.
   - Zi şi noapte am tot aşteptat să vă văd. De ce întoarceţi capul? Nu obişnuiaţi să vă purtaţi astfel cu mine.

   Mâna ei se odihnea pe marginea docarului şi Swithin i-o luă într-a lui.

   - Ştiţi, urmă el, că de la ultima noastră întâlnire m-am gândit întruna la dumneavoastră - am îndrăznit să mă gândesc - într-un fel în care nu m-am mai gândit niciodată înainte.

   - Da, ştiu.
   - Cum de ştiţi?
   - Am citit-o pe faţa dumitale când mi-ai ieşit în drum.
   - Mă rog, bănuiesc că nu s-ar cuveni să mă gândesc în felul ăsta. Şi totuşi, dacă nu aş fi aflat-o, n-aş fi înţeles niciodată cât de bună şi de dulce sunteţi. Gândiţi-vă numai ce-aş fi pierdut dacă aş fi trăit şi aş fi murit fără să văd în dumneavoastră mai mult decât văd în astronomie. Dar acum, aşa ceva nu se mai poate întâmplă. Când îmi veţi vorbi, o să vă iubesc spiritul care înţelege atât de multe; când veţi tăcea, o să vă iubesc chipul. Dar cum voi şti vreodată dacă şi dumneavoastră ţineţi să însemnaţi atât de mult pentru mine?
   Lady Constantine era tulburată, recunoscându-şi inexorabilul impuls de a ceda, căruia nu ştia cum să i se împotrivească, iar, pe de altă parte, nesimţindu-se pregătită să-i întâmpine iubirea.
   - O, Lady Constantine, urmă Swithin aplecându-se asupră-i, daţi-mi o dovadă care să mă asigure că nu-i vorba numai de o impresie a mea sau o deducţie, căci asta-i tot ce posed în clipa de faţă. O dovadă că nu socotiţi spusele mele o impertinenţă! Din pricina acestei nesiguranţe nu am fost în stare să fac nimic de când v-am văzut ultima oară. O dovadă, un semn cât de mic, că în inimile noastre suntem unul.
   Roşeaţa îi inundă din nou obrajii. Făcând pe de o parte un efort, dar pe de altă parte un gest spontan, Lady Constantine îşi duse un deget la obraz. Swithin sărută aproape cu reverenţă locul atins de deget.

   - Asta îţi ajunge? întrebă ea pe un glas aproape pierit.
   - Da; acuma sunt convins.
   - Atunci ăsta trebuie să fie sfârşitul. Dă-mi voie să trec mai departe; îndată o să apară băiatul.

   Vorbea cu răsuflarea tăiată şi îşi ferea faţa, ca să-şi ascundă vâlvătaia din obraji.

   - Ba nu; uşa turnului e deschisă: fără îndoială că o să urce şi o să-şi piardă timpul zgâindu-se prin telescop.
   - Dacă-i aşa, du-te repede înapoi, s-ar putea să-ţi facă vreo stricăciune.
   - Nu. N-are decât să facă ce-i place, să mânuiască şi să strice telescopul, să-mi distrugă hârtiile - orice, atâta timp cât stă acolo şi ne lasă pe noi singuri aici.

   Lady Constantine îl privi cu încântare.

   - Altădată n-ai fi fost de această părere!
   În glasul ei răsuna o notă de automustrare.
   - Altădată erai atât de devotat ştiinţei, încât numai gândul unui intrus în templul dumitale te-ar fi scos din minţi. Şi acum nu-ţi mai pasă. Cine poartă vina? Nu dumneata, în niciun caz dumneata!
   Calul o porni agale, iar Swithin, sprijinindu-şi mâna de marginea docarului, continuă s-o întovărăşească.

   - Haideţi să nu ne mai gândim la asta, spuse el. Vă ofer persoana mea şi toate capacităţile mele, dumneavoastră, scumpă, scumpa mea doamnă, căreia îi voi aparţine întotdeauna! Dar cuvintele nu fac decât să împuţineze înţelesul a ceea ce aş dori să spun, în loc să-l accentueze. Când încerc să exprim, chiar faţă de mine însumi, gândurile cu care vă înconjor, descopăr că folosesc fraze pe care, dac-aş fi un critic, le-aş dispreţui pentru banalitatea lor. De pildă, la ce slujeşte să vă spun ceea ce tocmai v-am spus, că voi fi al dumneavoastră pentru totdeauna, că vă depun la picioare devotamentul meu şi cel mai de preţ omagiu? Asemenea cuvinte au fost folosite de atâtea ori, şi într-o manieră uşuratică, încât nu mai poţi deosebi când sunt sincere şi când sunt neadevărate.
   Se întoarse spre ea, şi adăugă zâmbind:
   - De acum înainte ochii dumneavoastră vor fi stelele mele.

   - Da, ştiu... ştiu asta şi tot ce mi-ai mai putea spune. Mă temeam de aceste cuvinte chiar atunci când nădăjduiam că vor veni cândva, dragul meu tânăr prieten, replică ea cu ochii în lacrimi. Îţi fac un mare rău - cine ştie dacă nu cumva îţi distrug viitorul, eu, care ar fi trebuit să ştiu ce fac. Nimic bun nu poate ieşi din asemenea legătură - şi nici nu trebuie să aibă vreun rezultat - chiar eu te fac doar să-ţi pierzi timpul, şi nimic mai mult. De ce te-am smuls unui măreţ studiu celest, ca să mă studiezi în schimb pe biata de mine? Făgăduieşte-mi că n-ai să mă dispreţuieşti niciodată, când te vei mai maturiza, pentru acest episod din vieţile noastre. Dar mă vei dispreţui... o ştiu bine. Toţi bărbaţii o fac, când s-au lăsat atraşi şi sustraşi, în inocenta lor tinereţe, aşa cum te-am ademenit eu. Ar fi trebuit să-mi respect hotărârea.

   - Şi care era această hotărâre?

   - Să îndur orice supliciu, dar să nu te îndepărtez de la scopurile dumitale înalte; să mă port asemenea acelui nobil grec care, luând parte la un sacrificiu solemn, a lăsat să-i ardă carnea până la os, din pricina unui cărbune aprins ce i-a sărit în mânecă. Numai să nu tulbure sacra ceremonie.
   - Dar nu pot oare studia şi iubi în acelaşi timp?
   - Sper să fie aşa, sper din inimă. Dar vei fi primul care ar face-o, iar eu voi purta toată răspunderea dacă n-ai s-o faci.
   - Vorbiţi de parcă eu aş fi un copil şi dumneavoastră foarte bătrână. Dar ce vârstă. Credeţi că am? Douăzeci de ani.
   - Pari mai tânăr. Mă rog, cu atât mai bine. Douăzeci de ani e o vârstă rotundă şi fermă. Şi ce vârstă îmi dai mie?
   - Niciodată nu m-am gândit.
   Îşi întoarse ochii cu inocenţă, ca să-i scruteze faţa. Ea se înfioră uşor. Dar instinctul de feminitate era prematur. Timpul nu-şi luase încă nicio libertate cu trăsăturile ei; şi nici grijile nu o prea măcinaseră.
   - Am să-ţi spun eu, continuă Lady Constantine, vorbind de parcă ar fi împuns-o o durere fizică, pe care hotărâse însă să o biruie. Am douăzeci şi nouă de ani — sau aproape — mă mai despart doar câteva luni. Nu sunt îngrozitor de bătrână pe lângă dumneata?
   - La prima vedere, aşa s-ar părea, răspunse el pe un ton meditativ. Dar când te obişnuieşti cu gândul, nu-ţi mai pare astfel.

   - Prostii! exclamă ea. Diferenţa de vârstă e foarte mare.
   - Foarte bine, atunci lăsaţi-o să fie aşa, dulce Lady Constantine, răspunse el cu drăgălăşenie.
   - N-ar trebui s-o laşi! Un bărbat politicos m-ar fi contrazis cu înflăcărare... O, mă ruşinez de ce-am spus, adăugă ea un moment mai târziu, privind cu supuşenie în jos. Vorbesc conform codurilor celeilalte lumi, pe care am lăsat-o cu totul în urma mea. În sfera dumitale nu se cunosc asemenea flaterii. Şi nici nu mă sinchisesc de ele, sincer. Dar ceea ce se numeşte Eva, în noi femeile, iese uneori la suprafaţă. Mă rog, acum vom uita şi de asta, aşa cum va trebui să uităm, în foarte scurt timp, de toate celelalte.
   Swithin continuă că meargă alături de docar, ţinându-şi şi el privirile aţintite în pământ.
   - Şi de ce va trebui să uităm totul?
   - Nu e decât un interludiu.
   - Un interludiu? Pentru mine nu e un interludiu. Cum puteţi vorbi cu atâta uşurinţă despre un lucru ca acesta, Lady Constantine? Şi totuşi, dacă ar fi să plec de aici, poate că şi eu aş ajunge să reduc totul la un interludiu! Da! urmă el cu impulsivitate. Am să plec de aici! Iubirea tot moare, aşa că e mai bine să o strangulez din faşă; nu poate muri decât o singură dată. Am să plec!
   - Nu, nu, strigă ea, privindu-l cu teamă şi îngrijorare. M-ai înţeles greşit. Pentru mine nu e un interludiu.
   - E o tragedie. Am vrut să spun că, privită din punctul de vedere al lumii din afară, relaţia noastră e un interludiu pe care ar trebui să încercăm să-l dăm uitării. Dar lumea nu înseamnă totul. N-ai să pleci, nu-i aşa?
   - Da, da, continuă Swithin cu amărăciune, înţeleg totul. M-aţi făcut să văd limpede. Relaţia noastră va pune în primejdie perspectivele dumneavoastră în mult mai mare măsură decât pe ale mele, dac-ar fi să rămân aici. Acum că Sir Blount a murit, sunteţi din nou liberă - aţi putea să vă căsătoriţi cu cine şi unde aţi dori - dacă n-aţi fi împiedicată de chestiunea asta dintre noi. Am să plec din Welland înainte de a vă pricinui inconveniente.

   - Nu te pripi să iei asemenea hotărâri, îl imploră ea luându-i mâna şi făcând o figură jalnică sub efectul vorbelor lui. Ar însemna să rămân fără nicio fiinţă dragă pe lume. Şi după ce ţi-am dat telescopul cel mare şi ţi-am împrumutat turnul, ar însemna să fii lipsit de recunoştinţă dacă ai pleca. M-am exprimat greşit; crede-mă că nu am vrut niciun moment să spun că pentru mine e un interludiu. O, dac-ai şti cât de departe sunt de aşa ceva! Îndoiala asupra consecinţelor pe care legătura noastră ţi le va pricinui dumitale m-a făcut să vorbesc atât de nechibzuit.

   Se apropiau acum de o răscruce de drumuri şi, privind întâmplător în faţa lor, îl văzură, la o distanţă de vreo treizeci sau patruzeci de metri, pe domnul Torkingham, care stătea rezemat de o poartă, cu spatele spre ei. Nu-i auzise apropiindu-se.
   Pasiunea-stăpână operase deja în St Cleeve înlocuirea ingenuităţii sale fireşti prin viclenie.
   - Credeţi c-ar fi nimerit să ne întâlnim tocmai acum cu domnul Torkingham? întrebă el.

   - Bineînţeles că nu, răspunse ea în grabă şi, luând hăţurile în mână, coti spre dreapta. Nu mă pot întâlni cu nimeni, murmură Lady Constantine. N-ar fi mai bine să mă laşi acum singură? Nu pentru c-aş dori aşa ceva, dar s-ar putea isca cine ştie ce poveşti urâte despre noi doi, până să ne dăm seama... cum trebuie să acţionăm în această... această... (îi zâmbi cu tristeţe) chestiune extremă care ne zdrobeşte inimile.

   Treceau pe sub un stejar uriaş ale cărui braţe cioturoase, cu umeri, încheieturi şi coate, se întindeau orizontal deasupra câmpiei, amintind de moartea lui Absalom. Când ieşiră de sub umbra lui, se auzi un fâşâit prin frunziş şi Swithin, înălţându-şi ochii, îl zări pe pajul butonat până în gât, de a cărui apariţie se temuseră, cocoţat pe o cracă joasă de unde-i urmărea pe ei doi cu deosebit interes. Ţinea într-o mână o grămăjoară de ghindă - evident, obiectivul căţărării lui în copac - şi o urmărea pe furiş pe Lady Constantine, în speranţa că aceasta n-o să-l observe.

   Dar ea îl şi văzuse, deşi se prefăcu a-i ignora prezenţa şi, temându-se că ultimele lor cuvinte fuseseră auzite, amândoi nu mai scoaseră o vorbă până nu ajunseră la cotitura următoare.
   Lady Constantine îi întinse mâna:
   - Lucrurile astea nu trebuie să se mai întâmple, îi spuse ea cu implorare în glas. Gândul la ce s-ar putea vorbi pe seama unor asemenea întâlniri mă îmbolnăveşte. Ai văzut ce s-a întâmplat! adăugă ea fără să-şi poată stăpâni un zâmbet. Am căzut din lac în puţ. După ce l-am evitat cu meschinărie pe pastor, am intrat într-o gură şi mai rea. E prea umilitor să fiu nevoită să evit oamenii, ne înjoseşte şi pe mine şi pe dumneata. Singurul remediu ar fi să nu ne mai întâlnim.
   - Foarte bine, răspunse Swithin cu un oftat. Fie şi aşa.
   Se despărţiră atunci şi acolo, adresându-şi zâmbete care erau mai curând lacrimi.

CAPITOLUL 15

       Vara se scurse şi toamna cu infinita-i paletă de culori îi luă locul. Serile deveniră mai întunecoase, strălucirea lunii mai înlăcrimată, roua se îngreună prefăcându-se în brumă.
   Între timp cometa îşi atinsese dimensiunile supreme - era atât de uriaşă, încât nu numai nucleul dar şi o parte din coadă erau vizibile la lumina zilei. Acum începuse vag să descrească, deşi ecuatorialul oferea încă, noapte de noapte, prilejul de a observa acest obiect singular, care în curând avea să se şteargă de pe cer, poate pentru mii de ani.
   Dar astronomul de pe Rings-Hill nu mai constituia un adversar demn de luat în seamă în ce priveşte fenomenele cereşti. Din punct de vedere ştiinţific, devenise propria lui fantomă; îndrăgostitul pătrunsese în el ca un ostaş înarmat şi-l izgonise pe cărturar; starea lui intelectuală ajunsese o chestiune de viaţă şi de moarte.
   Hotărârea luată de cei doi fusese până acum respectată cu stricteţe: de trei luni de zile nu se mai văzuseră între patru ochi. Dar într-o bună zi din luna octombrie, Swithin se aventură să-i scrie:
   “Nu mai pot lucra deloc. Am încetat să mai studiez, am încetat să mai observ.
   Ecuatorialul a devenit inutil pentru mine. Dorul de dumneavoastră îmi absoarbe întreaga existenţă şi e mult mai puternic decât bunele mele intenţii. Forţa de a mai lucra în cel mai grandios dintre domenii m-a părăsit. Lupt împotriva acestei slăbiciuni până când îmi aduc aminte de pricina ei, şi atunci o binecuvântez. Dar însăşi disperarea din sufletul meu mi-a sugerat un remediu, şi asupra acestuia aş dori să vă informez cât mai curând cu putinţă.
   Din moment ce eu nu pot veni la dumneavoastră, n-aţi putea veni dumneavoastră la mine? Mâine seară vă voi aştepta la marginea plantaţiei, pe drumul pe care veniţi la cabană. Nu vă voi reţine mult, planul meu poate fi expus în zece cuvinte.”

   A doua seară după ce-i expediase misiva, o aşteptă în locul menţionat.

   Era o seară mohorâtă, în care nu-ţi venea să ieşi afară. Peste zi se stârnise un vânt şuierător, ce continua să se înteţească. Totuşi, Swithin stătu de veghe în beznă şi în cele din urmă fu răsplătit prin apariţia, unei forme întunecate, înfăşurată în văluri, care se materializă din întunericul câmpului, făcându-se auzită prin fâşâitul mătăsii pe mirişte. De astă dată, întâlnirea lor a fost nedeghizată: pur şi simplu o întâlnire între doi îndrăgostiţi; îşi dădură cu atât mai mult seama de acest lucru, cu cât o strângea el mai pătimaş în braţe.
   - Nu mai pot îndura situaţia asta! strigă Swithin. Te-am zărit o dată la biserică, şi un salut de la distanţă, pe stradă, doar de atât am avut parte timp de trei luni. Oh, dragostea mea, ce chin îngrozitor a fost această despărţire! Trei luni de când nu te-am mai putut vedea singură.
   - Şi totuşi ar fi trebuit să am puterea de a persevera, din moment ce pare a fi lucrul cel mai bun, murmură ea în clipa când se simţi în stare să vorbească. Aş fi persistat, dacă cele ce mi-ai scris despre starea ta nu m-ar fi alarmat şi nu m-ar fi întristat atât de tare! Această incapacitate a ta de a mai lucra, de a studia, de a observa... e cumplită! E o împunsătură atât de îngrozitoare pentru conştiinţa mea, încât aluzia că ar putea exista un remediu m-a adus aici pe dată.

   - Şi totuşi nu regret, din moment ce tu, dragostea mea, ai luat locul muncii mele. Doar pierderea de timp mă supără, pentru că nu am nici puterea de a lucra şi nici fericirea tovărăşiei tale.
   - Dar remediul, care-i remediul? Ah, nu mă pot împiedica să-l ghicesc. Da, ai de gând să pleci!
   - Haide să urcăm în turn; acolo putem discuta mai pe îndelete. Şi am să-ţi explic totul. Nu ţi-aş cere să urci până acolo, dar cabana nu e încă mobilată.

   Swithin intră în cabană şi, după ce aprinse o lampă, o conduse pe scara turnului până sus, unde închise aripile cupolei pentru a o feri de vânt, şi-i oferi scaunul pe care-l folosea la observaţii.

   - Nu pot întârzii mai mult de cinci minute, spuse ea, refuzând să se aşeze. Mi-ai scris că e foarte important să mă vezi, şi am venit. Te asigur că mi-am asumat un mare risc. Dacă m-ar vedea cineva aici, la ora asta, renumele meu ar fi ruinat pentru totdeauna. Dar ce n-aş face eu pentru tine? O Swithin, care-i remediul - plecarea ta? Nu poate exista un altul, şi totuşi mi-e teamă de el ca de moarte.

   - Am să ţi-l spun într-o clipă, dar trebuie să încep cu începutul. Toată această apatie şi neatenţie a mea e pricinuită de suferinţa că nu ne putem întâlni în libertate. Spaima că ceva ar putea să mi te răpească mă menţine într-o stare de perpetuă frământare.
   - Acelaşi lucru e adevărat şi în ceea ce mă priveşte. Sunt mereu speriată că s-ar putea întâmplă un accident, şi îmi irosesc zilele aşteptând să pot preveni nenorocirea.

   - Deci vieţile noastre merg înainte, dar activităţile noastre stau pe loc. Şi acum, remediul: Scumpă Lady Constantine, îngăduie-mi să te iau de soţie.
   Lady Constantine tresări puternic, vântul de afară zgâlţâi turnul, făcând să se înalţe un geamăt sinistru dintre brazi.
   - Adică să ne căsătorim în secret. Timp de câţiva ani, vieţile noastre exterioare vor continua ca şi până acum, pentru că îmi dau seama că în situaţia mea actuală nu mă poţi accepta în mod public în chip de soţ. Dar căsătorindu-ne de urgenţă, ne creăm certitudinea că nu mai putem fi despărţiţi de întâmplare, flaterie, sau viclenie. Şi, odată asigurat din acest punct de vedere, îmi voi relua studiile cu vechea-mi vigoare şi dumneata pe ale dumitale.
   Lady Constantine era atât de buimăcită de neaşteptata cutezanţă a unei asemenea propuneri, venită din partea cuiva care se arătase până atunci atât de copilăros şi de deferent, încât se prăbuşi pe scaunul de observaţie, uitând de intenţia ei de a rămâne doar câteva minute. Îşi acoperi faţa cu mâinile:

   - Nu, nu!... Nu îndrăznesc una ca asta, murmură ea.
   - Dar ce altceva ne rămâne de făcut? pledă el, îngenunchind alături de ea, într-un gest nu atât de implorare cât de abandon. Ce altceva putem face?
   - Să aşteptăm până când ai să dobândeşti un renume.

   - Dar nu pot deveni renumit dacă nu depun strădanii, or, starea de apatie în care mă aflu îmi împiedică orice încercare de a lucra.

   - N-ai putea totuşi să te străduieşti dacă... îţi promit, dacă îţi făgăduiesc solemn că voi fi a ta de îndată ce o să ai un nume?
   St Cleeve respiră adânc.

   - Va fi o perioadă de timp lungă, epuizantă, spuse el. Şi chiar înarmat cu promisiunea ta, nu voi putea lucra cu tragere de inimă. Fiecare oră de lucru va fi întreruptă de: “Dacă se întâmplă cutare sau cutare lucru? Dacă cineva o convinge să-şi încalce promisiunea?” Sau mai rău: “Dacă vreun rival mă ponegreşte în ochii ei şi în felul ăsta o seduce?” Nu, Lady Constantine, scumpa mea, oricât ai fi de bună cu mine, elementul ăsta care-mi distrage gândurile va dăinui, şi acolo unde există asemenea stare, nu mai poate fi vorba de efort susţinut. Multe lucruri greşite au scris învăţaţii, dar niciodată n-au emis o aberaţie mai mare decât aceea că dragostea e stimulentul de a-l cuceri pe cel iubit printr-o strădanie răbdătoare.
   - Nu pot să discut cu tine.
   - Unica alternativă ar fi să plec, reluă el după o clipă de gândire, aţintindu-şi privirile pe flacăra lămpii care fremăta şi fumega în curenţii de aer ce se strecurau prin încheieturile cupolei. Dacă mi-aş putea lua ecuatorialul, presupunând că aş putea găsi un post prielnic de observaţie în emisfera sudică - să zicem la Cape Town - poate că, după scurgerea unei perioade de timp, aş deveni din nou apt să-mi văd serios de lucru. Constelaţiile sudice oferă un câmp de investigaţie mai puţin bătătorit. Mă întreb dacă aş putea.

   - Vrei să spui, răspunse ea stânjenită, că ai putea să-ţi reiei lucrul atunci când amintirea mea ar păli, şi existenţa mea ţi-ar deveni indiferentă?... Da, pleacă! Nu... nu pot îndura! Asemenea remediu e mai rău decât boala. Nu te pot lăsa să pleci!
   - Atunci cum poţi să refuzi singura condiţie care m-ar putea face să rămân aici, fără să-mi ruinez ţelurile sau să aduc dezonoare numelui tău? Iubita mea, acceptă propunerea pe care ţi-o fac, dacă ţii la mine şi la tine.
   Îi aşteaptă răspunsul, în timp ce brazii frecau şi împungeau temelia turnului, iar vântul îi scutura şi mugea. Dar Lady Constantine nu putea găsi cuvinte de răspuns.
   - De-ar vrea Dumnezeu, izbucni el, să pier aici, ca Winstanley în farul lui. Atunci toate greutăţile s-ar rezolva de la sine.

   - Ah, cât greşeşti, cât de mult greşeşti când vorbeşti în felul ăsta! exclamă ea cu patimă. Poţi să te îndoieşti de înţelepciunea mea, să mă compătimeşti pentru îngustimea vederilor mele; dar de un singur lucru trebuie să fii convins - că te iubesc din toată inima.

   - Mă iubeşti, ştiu, răspunse el înmuiat într-o clipită. Dar remediul propus de mine e atât de simplu şi rezolvă atâtea dificultăţi, încât nu înţeleg cum de te împotriveşti să-l adopţi, dacă într-adevăr mă iubeşti şi tu cum te iubesc şi eu.
   - Şi am continua să trăim... exact ca şi acum... presupunând că aş accepta? întrebă ea cu voce stinsă.
   - Da, ăsta e planul meu.
   - O căsătorie absolut secretă, spui. Cum poate... o căsătorie să fie absolut secretă?
  - O să plec la Londra şi o să obţin o dispensă. Pe urmă vii şi tu, şi te reîntorci imediat după ceremonie. Eu mă pot reîntoarce când vreau, şi nimeni pe lume nu va şti ce s-a petrecut. Gândeşte-te, iubito, cu ce conştiinţă uşoară mă vei putea ajuta în eforturile mele de a sonda aceste adâncuri de deasupra noastră! Toate simţămintele tale de acum cu privire la întâlnirile noastre clandestine s-ar spulbera, şi inimile noastre ar fi liniştite.
   Până şi în dragostea lui există o anumită notă ştiinţifică practică, şi acum aceasta excela. Dar Lady Constantine continua să-şi simtă răsuflarea tăiată, în timp ce inima-i bătea să-i spargă pieptul. Swithin aştepta cu gura căscată. Fiecare dintre ei oscila în vârtejul emoţiilor lăuntrice, asemenea flăcării lămpii, care pâlpâia din pricina vijeliei de afară. Era cea mai critică seară din vieţile lor.

   Razele palide ale lămpii cădeau pe faţa ei frumoasă, elegant şi îngrijit încadrată de basmaua neagră. Dar nicio rază de lumină nu se furişa prin tenebrele nopţii pentru a sugera vreunui ochi care ar fi stat la pândă că acolo, în turnul negru şi izolat, două vieţi omeneşti pulsau la cea mai înaltă intensitate. Deoarece cupola era lipsită de ferestre şi fiecare oblon ce descoperea o deschidere pentru telescop fusese închis. Iubirea şi îndoiala se ciocneau cu forţe atât de egale în pieptul ei frumos, încât nu se simţea în stare să rostească o vorbă. Intenţiile ei oscilau când într-o parte, când în alta, ca pendulul unui ceasornic.
   Propunerea lui neaşteptată făcuse să se înfrunte în ea, mai puternic decât oricând, dorinţa cu prudenţa, impulsul cu rezerva.

   Dintre toate raţiunile la care se aşteptase în acea seară pentru justificarea urgenţei cu care fusese chemată, o cerere în căsătorie ar fi fost ultima. Dacă se amuzase sau nu vreodată să ţeasă ipoteze fantastice asupra unui asemenea subiect - şi ar fi fost firesc să urzească unele fantezii nebuloase - curajul acestui protégé al ei de a avansa cu sânge rece o asemenea propunere, fără ca ea să-i fi făcut cea mai vagă aluzie că ar tolera aşa ceva, îi demonstra că el avea mult mai multă tărie decât îi atribuise. Şi această descoperire o înspăimânta. Dispoziţia, atitudinea, tonalitatea ataşamentului ei fuseseră nepremeditate, şi nu i-ar fi putut sugera o asemenea soluţie temerară pentru necazurile lor.

   - Îmi repet întrebarea, iubita mea, spuse el după o lungă pauză. O facem? Sau să plec în exil şi să studiez atât cât voi izbuti, într-o ţară străină, departe de văz şi de auz?
   - Astea sunt singurele alternative? Da, da. Presupun că aşa stau lucrurile.
   Lady Constantine mai rămase un moment nemişcată, apoi se aplecă asupra bărbatului îngenuncheat şi-l sărută pe frunte,
   - Da, o s-o facem, şopti ea. O să mă căsătoresc cu tine.

   - Îngerul meu! Cât sunt de fericit!

   O strânse la piept, capul ei i se rezemă de umăr, în timp ce buzele lui Swithin se lipiră îndelung de buzele ei. La aceasta îi adusese studiul fizicii cereşti, în spaţiul a opt luni, o săptămână şi câteva zile.
   - Eu sunt mai slabă decât tine, mult mai slabă, continuă ea, în timp ce lacrimile i se prelingeau pe obraji. Decât să te pierd, mai bine mă mărit cu tine, fără condiţii. Totuşi... mă adresez cavalerismului tău - îndeplineşte-mi o singură cerinţă.
   Swithin acceptă pe loc.
   - Trebuie să ţii seama de situaţia mea ciudată în acest comitat - vai, tu nici nu poţi s-o înţelegi - promite-mi că n-ai să dezvălui nimănui secretul căsătoriei noastre fără deplinul meu consimţământ. Şi, de asemenea, că n-ai să vii niciodată la Casa Welland fără să fi discutat în prealabil cu mine dacă vizita e binevenită sau nu, acceptând părerea mea în această chestiune. Poftim, iată cum o femeie timidă încearcă să se îngrădească.
   - Scumpa mea iubită, n-aş fi făcut niciunul din aceste două lucruri, chiar dacă nu mi-ai fi stipulat tu condiţiile. Însăşi esenţa planului căsătoriei noastre cere ca aceste două condiţii să fie respectate. Înţeleg la fel de bine ca şi tine, poate chiar mai bine decât tine, cât de important este asemenea lucru pentru moment - ba chiar pentru multă vreme de aci înainte. Eu voi rămâne în continuare unicul fiu al fostului preot, neataşat de nimeni şi de nimic, al cărui unic obiect de interes e ştiinţa; iar tu vei fi doamna retrasă de la conac, pentru care eu nu însemn decât o simplă cunoştinţă.

   - Vezi ce înşelătorii sădeşte iubirea în inimile cinstite?
   - În prezent, pentru tine ar însemna o umilinţă pe care eu n-aş putea s-o îndur, dacă mariajul nostru ar deveni public; un inconvenient necompensat de niciun avantaj.

   - Sunt atât de bucuroasă că înţelegi toate astea fără ca eu să trebuie să ţi le expun. Acum ştiu că nu eşti numai bun şi sincer, dar şi abil şi demn de încredere.
   - Bine, deci am căzut la învoială. Doamna mea îmi jură să mă ia de bărbat; eu, în schimbul unei asemenea bunăvoinţe, jur să nu o compromit niciodată insinuându-mă la casa Welland, şi să păstrez secretul asupra căsătoriei noastre până ce voi dobândi o situaţie demnă de ea.
   - Sau până când am să-ţi cer eu să dezvălui secretul, adăugă ea, prevăzând poate o împrejurare care lui nu-i venise în minte.
   - Sau până când mi-o vei cere tu, repetă el,
   - Sunt de acord, murmură Lady Constantine

CAPITOLUL 16

         Acestea fiind spuse, nu mai rămăsese decât să stabilească împreună detaliile practice ale proiectului.
   Hotărâră ca el să plece peste două zile şi să se instaleze într-o cameră, fie în îndepărtatul oraş Bath, fie - într-o suburbie a Londrei, până când vor trece cele cincisprezece zile reglementare, necesare pentru obţinerea unei dispense; spre sfârşitul acestei perioade va veni şi ea în grabă în acelaşi loc, iar St Cleeve o va aştepta la gară, înarmat cu dispensa. După care se vor duce împreună la biserica unde va avea loc ceremonia. Şi în cursul următoarelor două sau trei zile se vor întoarce acasă, fiecare pe contul lui.
   În timp ce puneau la punct stratagema, toate cele treizeci şi două de vânturi ale cerului se dezlănţuiră, zguduind turnul, deşi asaltul lor părea să-şi mai fi pierdut din tărie.
   Simţindu-se acum calm şi satisfăcut, Swithin, aşa cum e obiceiul omului, privea cu seninătate mecanismul naturii care părea să fi scăpat de sub frână.
   - Vântul nu pare dispus să-mi ia în tragic temerile de care ţi-am vorbit în momentele de disperare.
   - Dispoziţia vântului e destul de năbădăioasă, răspunse ea privindu-l în faţă, muncită, poate, de alte probleme decât cele pe care le discuta. De schimbat, s-a schimbat numai felul tău de a vedea lucrurile. “Nu există nimic bun sau rău. Numai gândirea noastră face ca lucrurile să arate astfel.”
   Şi, ca şi cum ar fi urmărit să ia în râs comentariul lui Swithin, se stârni brusc un vârtej cu forţă de uragan, de o violenţă ce depăşea închipuirea, care înşfăca în gheare turnul de pe Rings-Hill, zgâlţâindu-l cu hotărârea, parcă, a unui agent conştient. Primul rezultat al catastrofei pe care îl putură percepe fu bălăbănirea flăcării care se stinse, pe urmă vântul, pe care până atunci mai mult îl auziseră decât îl simţiseră, se năpusti pe lângă ei de parc- ar fi fost un fulger.
   Uitându-se în sus şi în jur, Swithin văzu deodată, în locul cupolei concave, cerul liber, cu norii zbuciumaţi, orizontul îndepărtat şi strălucirea intermitentă a câtorva steluţe zgribulite. Cupola turnului fusese pur şi simplu smulsă; o auziră prăbuşindu-se cu un trosnet peste copaci.

   Constatând că era teafăr, Swithin îşi întinse braţele către Lady Constantine ale cărei văluri fuseseră înşfăcate de vârtejul gata-gata să o înhaţe cu totul de pe pământ. Nici ea nu păţise însă nimic. Rămaseră o clipă agăţaţi unul de celălalt şi apoi, temându-se să nu urmeze ceva şi mai îngrozitor, se adăpostiră pe scara turnului.

   - Dragostea mea am scăpat ca prin urechile acului, spuse el, continuând să o strângă în braţe.
   - Dar ce s-a întâmplat? S-a prăbuşit întregul acoperiş?
   - Nu, cupola a fost smulsă de pe turn.

   De îndată ce fu cu putinţă reaprinseră lampa şi urcară înapoi pe platforma de metal a acoperişului, ca să-şi dea seama de proporţiile dezastrului. Cu excepţia dispariţiei, bolţii, totul era neschimbat. Cupola, fiind construită din lemn, era uşoară în comparaţie cu restul structurii, iar bilele care-i permiteau să se deplaseze orizontal sau, cum spunea Swithin, îi imprimau mişcarea de azimut, nu o fixaseră ferm de ziduri. Aşa încât fusese ridicată ca un capac de pe o cratiţă. Ecuatorialul, însă, stătea în centru, nemişcat.
   După ce-şi execută capriciul grotesc vântul se mai domoli oarecum. Swithin profită de acalmie ca să-şi acopere aparatele cu o prelată, apoi cei doi logodnici se pregătiră să coboare.
   Dar evenimentele acelei nopţi încă nu se desfăşuraseră până la capăt. Când se aflau pe trepte, auziră zgomot de paşi afară, urmat de ciocănituri repezite în uşa turnului.
   -  Nu se poate să mă caute pe mine, zise Lady Constantine. Înainte de a pleca de acasă, m-am prefăcut că mă retrag în camera mea şi am cerut să nu fiu deranjată pentru nimic în lume.
   Rămase în capul scării, în timp ce Swithin coborî spirala. În întuneric, o desluşi pe Hannah.

   - Vai, domnişoru Swithin, vino numaidecât acasă. Vântu a luat de pe casă singurul coş care nu fumega, şi acoperişu casei odată cu el. Şi vechea casă, care de când ţine omu minte a fost a familiei dumneavoastră, a rămas despuiată sub ceru liber. E minunea cerului că n-a fost omorâtă bunica dumneavoastră, aşa cum stătea lângă sobă, biata de ea, că tot e c-un picior în groapă şi doar abia de se mai ţine pe picioare, aşa ca bătrânii, domnu’ Swithin. Cum vă spui, era la un fir de păr de moarte, sărmanu suflet, şi doar nu face nimănui niciun rău, e nevinovată ca un prunc nou-născut. Şi focu şi fumu s-au întins în toată casa, de ziceai că-i Sodoma şi Gomora şi figura preacinstitului tata dumneavoastră a fost scorojită toată, de arată ca un bădăran de ţărănoi şi rama de aur e toată înnegrită. Fiecare bucată de jambon din cămară, fiecare bucată de muşchiuleţ, tot ce vezi cu ochii zace îngropat sub moloz. Şi doar am hrănit porcii ăştia cu mâna mea, domnu Swithin, fără să-mi dea prin cap c-or să aibă aşa fel de sfârşit. Adună-te, domnu Swithin, şi vino degrabă acasă!
   - Vin, vin! Te urmez într-o clipă. Du-te repede înapoi şi dă o mână de ajutor.
   După plecarea bătrânei Hannah, Swithin se repezi sus, la Lady Constantine şi-i descrise dezastrul. După ce-şi exprimă compătimirea pentru sărmana doamnă Martin, Lady Constantine adăugă:
   - Îmi spuneam eu că o să se întâmple ceva care o să ne zădărnicească planul.
   - Încă nu sunt sigur de lucrul ăsta.

   După ce se sfătuiră în grabă, Lady Constantine acceptă să aştepte în turn până când se va întoarce el ca s-o informeze dacă accidentul fusese într-adevăr atât de grav încât să le schimbe planul de plecare. Apoi o părăsi, lăsând-o singură, în întuneric. Lady Constantine îşi încorda privirile în direcţia casei lui St Cleeve.
   La început, totul păru învăluit în obscuritate deplină; dar după câteva minute, lumini începură să se mişte de colo-colo în hăul unde se afla casa, şi strigăte omeneşti începură să se amestece cu vaierele vântului, care era încă destul de violent, ciupind brazii de dedesubt de parc-ar fi fost coardele unei harpe. Dar nu se putea distinge nicio creangă, o mantie de beznă învăluia tot cuprinsul de jos; în timp ce sus, deasupra capului, cerul măturat de vânt arăta straniu, parcă deghizat, iar cele trei sau patru stele care se puteau zări erau atât de disociate, din cauza norilor, încât nici nu le puteai recunoaşte numele.
   Oricând, în altă împrejurare, Lady Constantine s-ar fi simţit cuprinsă de o frică misterioasă, aflându-se în vârful unei coloane singuratice, cu o pădure care gemea sinistru la poale, şi cu scheletele paleolitice care-i hrăneau rădăcinile. Dar recenta hotărâre pătimaşă îi înfierbânta inima până la o incandescenţă pe lângă care orice spaime femeieşti se estompau. Iar înfăţişarea apocaliptică a decorului înconjurător se armoniza cu starea ei, şi-i oferea un fundal potrivit.

   După un răstimp care i se păru interminabil, auzi în sfârşit paşi pe scară, însoţiţi de urletele brazilor şi, după câteva clipe, St Cleeve se afla din nou lângă ea.

   Acasă, situaţia era foarte serioasă. Hannah nu exagerase; porţiunea din faţă a acoperişului fusese smulsă şi casa era descoperită în partea dinspre grădină. Grinzile, rămase fără suport, căzuseră, şi odată cu ele se prăbuşise întreg etajul. Cu ajutorul câtorva muncitori din vecinătate şi a lui Anthony, valetul Lady-ei Constantine, care tocmai trecuse pe acolo în momentul dezastrului, casa fusese proptită de bine, de rău, şi se aşternură paie ca s-o ocrotească de aerul nopţii. Dar Swithin îşi dădea seama că ar fi fost un act de egoism din partea lui să le lase singure pe cele două bătrâne în asemenea împrejurare.

   - Într-un cuvânt, urmă el cu mâhnire, nu pot pleca acum la Bath sau la Londra şi să lipsesc 15 zile. Trebuie să amânăm cu două săptămâni.

   - N-are nicio importanţă, răspunse ea, două săptămâni în plus sau în minus nu contează.

   - Şi mai am ceva pentru tine, continuă St Cleeve. Valetul tău, Green, a trecut prin faţa casei bunicii când se întorcea de la Warborne, unde fusese, zice el, ca să ridice nişte scrisori care ţi-au sosit prin poştă. Cum rămăsese să-i ajute pe muncitori, i-am propus să-ţi aduc eu scrisorile acasă. Fireşte, n-am pomenit un cuvânt că am să te văd aici.
   - Bineînţeles. Mulţumesc. Acum trebuie să mă întorc în goană.
   În timp ce cobora scara, ochii Lady-ei Constantine căzură pe adresa scrisă pe unul dintre plicuri şi, recunoscând caligrafia, o deschise pe dată şi o citi ia lumina lămpii. Păru şocată şi spuse cu amărăciune:

   - Amânarea intenţiilor noastre trebuie să fie prelungită, din păcate, pentru mult mai mult timp. Aflu din această scrisoare că, după sfârşitul lunii, nu voi putea pleca de acasă nici măcar pentru o zi.
   Observând că el era gata s-o întrebe de ce, adăugă:
   - Nu-i nevoie să te mai necăjesc acum povestindu-ţi despre ce-i vorba; n-ar însemna decât să te hărţuiesc în plus. E o chestiune de familie şi nu pot face nimic.
   - Atunci, înseamnă că nu ne putem căsători până... Dumnezeu ştie când, spuse Swithin pierdut. Eu nu pot părăsi casa până săptămână viitoare sau chiar până în două săptămâni, iar tu nu ai putea pleca decât în cadrul acestui interval. Ce ne facem?
   - Nu ştiu.
   - Draga mea. Scumpa mea, nu trebuie să ne dăm chiar atât de uşor bătuţi. Să nu lăsăm ca un plan bine conceput să fie răsturnat de un simplu accident. Există un remediu. Vei pleca tu şi vei petrece perioada reglementară în parohia pe care o vom alege. Pleci tu în locul meu. Şi de îndată ce bunica-mea va avea un acoperiş solid deasupra capului, voi veni eu la tine, în loc să vii tu la mine, după cum stabilisem la început. Şi în cazul ăsta nu mai trebuie să amânăm căsătoria.
   În silă, cu timiditate, şi totuşi cu o certă bucurie, Lady Constantine consimţi să schimbe rolurile, îi spuse că noul plan nu-i plăcea deloc. Îi dădea senzaţia că ea era aceea care luase iniţiativa, din moment ce ea pleca să pună la punct preliminariile. Ştia că bărbatul e cel chemat să facă acest lucru şi, de obicei, bărbaţii îl fac.
   - Dar există şi cazuri când femeia face anunţurile şi aşa mai departe; adică în cazuri de forţă majoră, când bărbatul e împiedicat să plece. Şi asta se întâmplă cu noi acum. Aparenţele nu contează; eu unul cunosc adevărul, aşa că ce importanţă are dacă pleci tu? Doar n-ai să refuzi - n-ai să-ţi retragi făgăduiala de a-mi fi soţie pentru că, încercând să evităm o întârziere ucigătoare, trebuie să îndeplineşti tu formalităţile în locul meu?

   Îi răspunse că nu refuză. Pe scurt, cedă implorărilor lui. De fapt, ajunseseră atât de departe în acest vis matrimonial al lor, încât nu mai era chip să dea îndărăt. Oricare dintre ei ar fi fost forţat de împrejurări să devină protagonistul acestei acţiuni, lucrul trebuia împlinit. Intenţia lor de a deveni soţ şi soţie, oricât ar fi fost de şovăielnică şi de timidă la început, acumulase greutate pe măsură ce se scurseseră orele, până când ajunsese să înlăture orice obstacol din cale.

   - Din moment ce mi-o ceri - din moment ce nu există o alternativă, decât fie să plec eu, fie să amânăm cine ştie cât, spuse ea când ajunseră în faţa portalului Casei Welland, înainte de despărţire - deci dacă eu trebuie să plec întâi şi să fiu pionierul acestei aventuri, trebuie să-mi făgăduieşti, Swithin, să-i făgăduieşti Viviettei tale că în anii care vor veni, când poate n-ai să mă mai iubeşti atât de pătimaş cum mă iubeşti acum...

   - Asta nu se va întâmplă niciodată.
   - Mă rog, să sperăm că nu, dragul meu, dar presupunând că s-ar întâmpla, făgăduieşte-mi că nu ai să-mi porţi niciodată pică, văzând în mine pe cea care a luat iniţiativa, când de fapt tu ar fi trebuit s-o iei, şi că n-ai să uiţi că tu mi-ai cerut-o. Promite-mi că n-ai să gândeşti niciodată că eu am dat dovadă de o grabă lipsită de modestie, sau orice altceva care ar vădi uitarea faptului că eu nu fac decât să mă supun necesităţii şi rugăminţilor tale.
   E nevoie să mai spunem că Swithin i-a promis să nu-i reproşeze niciodată asemenea lucru sau oricare altul, atâta vreme cât vor trăi?
   Cele câteva amănunte ale planului inversat fură curând puse la punct şi aleseră Bath ca locul unde avea să se oficieze căsătoria. Pe urmă, cu temeritatea insuflată de evenimente, o strânse cu putere la piept, după care ea se strecură în casă. Swithin se întoarse la căminul lui, ca să ajute la munca de reparare a casei năruite de furtună.
   În acea noapte, în liniştea camerei ei, Lady Constantine reciti următoarea scrisoare - una dintre cele pe care i le înmânase. Swithin:

       Strada Piccadilly
   15 Octombrie 18...
   Dragă Viviette, bănuiesc surprinderea ta când vei vedea că mă aflu în Anglia, şi că am scăpat iarăşi de sub jug - doar dacă vei fi citit despre lucrul ăsta prin ziare. Rio de Janeiro o fi bun pentru maimuţe, dar nu pentru mine. Renunţând la slujbă, m-am întors în ţară, ca un pas preliminar în găsirea altui debuşeu pentru energiile mele; cu alte cuvinte, o altă vacă de muls. Până acum două zile nu am ştiut nimic despre moartea soţului tău; aşa încât orice scrisoare mi-ai scris la vremea respectivă s-o fi pierdut pe drum. În asemenea momente, ipocrizia e mai mult decât inutilă, aşadar nu te condolez, mai ales că evenimentul, deşi nou pentru un exilat de teapa mea, s-a întâmplat cu multă vreme în urmă.
   Sunt convins că te simţi mai bine fără el, Viviette, şi a sosit momentul să faci acum ceva şi pentru tine, în ciuda halului zdrenţăros în care am auzit că te-a lăsat în faţa lumii.

   Eşti încă tânără şi, după câte ştiu (dacă nu te-ai schimbat mult de când te-am văzut eu ultima oară), frumoasă.. Aşadar ia hotărârea de a-ţi recupera poziţia în societate printr-o căsătorie cu una dintre celebrităţile locale. Şi ai face bine să începi de îndată să scormoneşti viziunile din vecinătate. Găseşte vreun baron jovial, cu mai mulţi bani decât minte, cu mai multe proprietăţi decât bani, şi cu mai mult caracter decât proprietăţi (ţinând seama de circumstanţe).

   Asta ar fi lucrul cel mai bun pentru tine. Şi printr-o asemenea alianţă, ai putea asigura situaţia noastră, a amândurora. Căci, ca să-ţi spun adevărul, norocul meu, până acum, a fost tare schimbător. Cam peste două săptămâni, sau ceva mai mult, am să vin la tine, ca să discutăm foarte serios această chestiune, dacă n-ai nimic împotrivă.
   Fratele tău iubitor,
   Louis”

       Parcurgând în grabă scrisoarea pe scară, Lady Constantine sesizase vestea sosirii fratelui ei, şi aceasta determinase modificarea planului matrimonial.

  După ce citi scrisoarea de la un capăt la altul, o zvârli deoparte, bătând înciudată din picior, ceea ce făcu să se cutremure podeaua veche. Conţinutul epistolei îi stârni tulburare, presimţiri rele, dar în niciun caz dorinţa de a da înapoi de la hotărârea luată.
   Strălucirea arzătoare în care o scălda ideea uniunii tainice cu frumosul şi tânărul ei iubit, alunga lumina lividă a raţionamentului rece aparţinând unei rude indiferente.
   “O, nu, murmură ea, îngropându-şi faţa în palme. Acum n-aş mai putea renunţa la el pentru tot aurul din lume.”
   Niciun argument, decât dacă Apollo însuşi ar fi picat din nori, nu ar fi putut-o influenţa.
   Începu să facă pregătirile de plecare, ca şi cum nu intervenise nimic.

CAPITOLUL 17

        În vremurile ei de prosperitate, Lady Constantine fusese adeseori la Bath, fie pentru divertismente, fie pentru cumpărături, sau din interese muzical-religioase, pentru a asista la festivalurile de cor organizate de abaţie; aşa încât nu era nimic surprinzător în faptul că îşi relua un vechi obicei. Şi pentru ca voiajul să pară a fi de aceeaşi natură, o luă cu ea, ca pe vremuri, şi pe cameristă, deşi femeia, care îşi părăsise serviciul şi se instalase acum în sat, ca soţie a lui Anthony Green, şi cu un bebeluş în braţe, se lăsă convinsă cu oarecare greutate să plece.
   Lady Constantine potoli scrupulele tinerei mame luând măsuri ca vlăstarul familiei Green să fie bine îngrijit în lipsa lor. Şi ştiind că, în cazul vreunui accident, se poate bizui pe fidelitatea acestei femei (pentru că datorită insistenţelor Lady-ei Constantine devenise doamna Green, nevastă cinstită, cu cununie), îşi părăsi casa pentru două săptămâni.

   A doua zi, cele două femei - stăpâna şi camerista - erau instalate într-o locuinţă mai modestă, dintr-o stradă cu clădiri din cărămizi vineţii, care în urmă cu o sută de ani se putuse lăuda cu rangul şi eleganţa rezidenţilor ei, deşi largile ferestre în evantai de deasupra fiecărei uşi înalte lăsau ca soarele să intre doar în cabina portarului.
   Felinarele erau încă aceleaşi care-şi făcuseră datoria pe vremea iluminatului cu gaz; bătrânii reumatici vizitii de trăsuri şi poştalioane, care odinioară călăriseră sau îşi mânaseră falnic vehiculele între Londra şi Land’s End, ornamentau acum, cu spinările lor încovoiate şi picioarele răşchirate, trotuarele din faţa marilor hanuri, în trista speranţă de a căpăta vreo monedă de şase pence, pentru a-şi mai trage sufletul.

   - Suntem bine informate asupra timpului, înălţimea voastră, spuse doamna Green pe când trăgea storurile în camera Lady-ei Constantine, în seara sosirii. E o biserică chiar în spatele casei noastre, cu un ceasornic care bate la fiecare oră.

   Lady Constantine îi răspunse că observase biserica din imediata lor apropiere.

   - Mă rog, e mai bine să ai în spate o biserică decât ferestrele altor oameni. Şi dacă Înălţimea voastră doreşte să se ducă să se roage, nu are mult de mers.

   - La asta m-am gândit şi eu, dacă voi avea chef să mă duc.

   În zilele următoare simţi din plin plictisul aşteptării ca timpul să treacă. Nimeni nu o cunoştea pe aici şi nici ea nu ştia pe nimeni; fapt care, deşi îi asigura păstrarea tainei, îi sporea însă şi senzaţia de solitudine. Din când în când se ducea la câte o prăvălie, însoţită de Green.

   Deşi ar fi fost destule cumpărături de făcut acestea nu erau presante şi nu-i umpleau decât într-un chip foarte sărăcăcios golul acelor zile stranii, contemplative - zile întunecate de umbra temerilor şi totuşi poetizate de o dulce aşteptare.

   În cea de-a treisprezecea zi îi spuse cameristei că se duce să facă o plimbare şi, ieşind din casă, străbătu străduţele sumbre, până la abaţie. Acolo, după ce rătăci prin navele laterale ca să-şi mai adune curajul, ieşi şi se îndreptă spre spatele bisericii, asigurându-se timid că nu o urmăreşte nimeni, până ajunse în faţa unei anumite uşi. În acea clipă simţi cum i se scufundă inima în piept şi cum tot curajul pe care şi-l adunase o părăseşte.

   Fie din pricină că era luna octombrie, fie din cine ştie ce altă pricină, aspectul dezolant al străzii părea să se fi concentrat îndeosebi asupra acestei clădiri. Mai mult, asfaltul era desfundat şi grămezi de piatră şi de prundiş îţi împiedicau la tot pasul înaintarea. Nimeni nu venea, nimeni nu se ducea, nimeni nu se arăta pe această stradă.
   Lady Constantine părea a fi unica reprezentantă a speţei umane, care nutrea gânduri de căsătorie, de parcă asemenea acţiune fusese abandonată de tot restul omenirii, ca fiind o nebunie curată. Dar se gândi la Swithin, la părul lui blond, la ochii aprinşi, la buzele lui atât de ademenitoare şi însuşi acest, gând o îmboldi.

   Intrând în camera supleantului care acorda dispense, Lady Constantine reuşi, în ultimul moment, să-şi expună cererea pe un ton atât de stăpânit, încât se simţi şi ea uimită. Iar funcţionarul răspunse la rândul său de parcă ar fi fost vorba de cel mai natural lucru din lume.
   Când ajunseră la chestiunea dacă locuise timp de minimum cincisprezece zile în parohie, ea îi spuse cu spaimă:

   - O, nu! Eu am crezut că cele 15 zile includ şi ziua căsătoriei. Nu locuiesc aici decât de 13 zile şi jumătate. Înseamnă că trebuie să revin.
   - A... mă rog... nu trebuie să fiţi atât de formalistă, spuse supleantul. Drept e că litera legii cere cincisprezece zile de rezidenţă în parohie, dar multă lume nu stă decât cinci. Legea a prevăzut acest punct ca să prevină pe cât posibil căsătoriile tinerilor fugiţi de acasă, căsătoriile secrete şi alte practici de felul ăsta. Nu-i nevoie să reveniţi.
   În acea seară Lady Constantine îi expedie lui Swithin St Cleeve ultima epistolă din cele scrise pe parcursul a două săptămâni.

      „Scumpul meu.
  Te rog vino cât de curând poţi. Printr-o gafă care s-a dovedit favorabilă mie, am reuşit să scurtez cu o zi timpul de aşteptare a dispensei. Vino imediat, pentru că sunt aproape epuizată. În aceste momente totul îmi pare extrem de pripit, şi aş fi vrut să fii lângă mine să mă linişteşti. Nu am ştiut că mă voi simţi atât de alarmată. Mă sperie fiecare pas pe care îl aud, tremur ca nu cumva să întâlnesc pe cineva care mă cunoaşte şi care să descopere de ce mă aflu aici. Uneori mă minunez singură cum de am acceptat să vin şi sa joc rolul tău dar nu mi-am dat seama la ce grea încercare m-am supus singură.
   N-ar fi trebuit să-mi ceri aşa ceva, Swithin! Pe cuvântul meu, a fost o cruzime din partea ta, şi am să te pedepsesc de îndată ce ai să vii. Dar n-am să te dojenesc prea tare, pentru că, vai, mi-e atât de dor de tine! Sper că locuinţa ta, pentru care mi-am sacrificat decenţa, a fost reparată. Dacă ar fi fost vorba de orice alt bărbat din lume în afară de tine, aş fi zburat acasă, fără să mai aştept aici niciun fel de rezultat. Sunt convinsă că aşa aş fi procedat. Dar nu, iubitule, nu! Trebuie să-mi arăt tăria, acum ori niciodată! Barierele din calea căsătoriei noastre au căzut, şi e bine că mă aflu aici.”

      Şi totuşi, în niciun moment al acestui neplăcut preludiu, Lady Constantine nu ar fi avut motiv să se teamă pentru tăria ei. Acţiunile de asemenea fel cer un anumit soi de curaj pe care numai femeile înflăcărate îl posedă, şi anume, curajul emoţiilor, de care bărbaţii tineri sunt adeseori lamentabil lipsiţi. Teama ei era într-adevăr aceea de a nu fi descoperită într-o situaţie atât de penibilă; dar nu de acţiunea în sine se temea. Şi cu toate că scrisoarea ei îi dezvăluia, într-un fel, sentimentele adevărate, dacă ar fi fost nevoie să ia totul de la început, n-ar fi pregetat, şi ar fi făcut faţă necesităţii.
   Timp de câteva zile s-a tot întrebat îngrijorată cum să procedeze cu camerista, în ziua cununiei. Da o şansă nesperată a ajutat-o şi în această privinţă. Cu o zi înainte de obţinerea dispensei, doamna Green s-a prezentat în faţa Lady-ei Constantine, ţinând în mână o scrisoare primită de la soţul ei, Anthony. Avea o mutră lungă de un cot.

   - Sper că nu s-a întâmplat nimic rău? o întrebă Lady Constantine.
   - S-a-mbolnăvit copilu, Înălţimea voastră, spuse doamna Green cu torente de lacrimi. Îl iubesc pe copilu ăsta mai mult decât am să-i iubesc la un loc pe toţi cei care au să mai vină. Pentru că i-a făcut un bine mamei lui încă cu douăşpe săptămâni înainte de s-a născut. Că el, ţine-mi-l-ar Dumnezeu, l-a făcut pe Anthony să mă ia cu cununie, aşa că dintr-o nenorocire ce era la început s-a prefăcut într-o binecuvântare. Că după cum ştiţi bărbaţii-s înapoiaţi şi dau înapoi când e vorba de biserică şi de cununie; cu toate că al meu e în stare de orice când îi îmboldeşte mândria lui de bărbat. Şi-acu să pierd copilu!... hoo, hoo, hoo... ce să mă fac?
    - Bănuiesc că doreşti să te întorci imediat acasă?
   Doamna Green explică printre sughiţuri de plâns că asta i-ar fi fost dorinţa şi, cu toate că lucrurile s-au întâmplat cu o zi mai devreme decât i-ar fi convenit înălţimii sale, îi dădu drumul doamnei Green. Aşa încât femeia plecă în cursul după amiezei, şi i se ceru să facă toate pregătirile pentru reîntoarcerea Lady-ei Constantine în două sau trei zile. Dar cum nu putea preciza de pe acum ziua întoarcerii, dădu dispoziţii să nu i se trimită nicio trăsură s-o aştepte la gară, intenţia ei fiind să închirieze una de la hotel.
   Lady Constantine rămase acum în deplină singurătate, să aştepte sosirea iubitului ei.

CAPITOLUL 18

       Niciodată nu a strălucit peste dumbrăvile din Welland o dimineaţă de octombrie mai frumoasă decât cea de după primirea scrisorii de către Swithin. Disoluţia anuală a culorilor frunzişului progresa văzând cu ochii. Frunzele copacilor din parc îşi fardaseră tenurile într-o multitudine de tente, ce marcau subtilele gradaţii ale descompunerii, reflectând luminile umede ale unor nuanţe atât de felurite, încât te minunai, că asemenea splendoare nu era decât o repetiţie a unor scene ce fuseseră expuse aici în sute de luni octombrie anterioare şi care fuseseră lăsate să se stingă fără cel mai slab vaiet din partea făpturilor imperturbabile ce păşeau printre de.
   Departe, în umbră, ecranele semi-opace de ceaţă albăstrie dădeau o aură de mister celor mai comune gropi, văiugi sau cotloane.

   Cabana de lemn de la poalele turnului de pe Rings-Hill fusese transformată de Swithin, încă dinainte într-o mică locuinţă de lucru peste zi şi de dormit peste noapte. I se păruse foarte convenabil ca după lungile lui observaţii, nocturne din vârful coloanei să petreacă noaptea acolo, fără s-o mai tulbure pe bunică-sa prin desele lui intrări şi ieşiri din casă şi, totodată, cruţându-şi osteneala de a traversa întruna câmpul.

   Tare i-ar mai fi plăcut să-i împărtăşească bunică-si taina lui şi, dacă ar fi depins numai de el, probabil că aşa ar fi procedat. Dar cum împărţea secretul cu cineva care se împotrivea destăinuirii, întrucât nu cunoştea, aşa, ca el câtă afecţiune zăcea în bunica lui nu-îi rămânea decât să-şi ţină gura. Şi ca să păstreze cât mai bine secretul, hotărî să locuiască la cabană în cele două sau trei nopţi dinaintea plecării lăsând vorbă acasă că pleacă într-o excursie.

   Era necesar, să pornească foarte devreme. Mult înainte ca ochiul soarelui să se fi deschis îndeajuns încât să privească peste poienile din Welland, St Cleeve se deşteptă în patul din cabană şi începu să se pregătească de plecare, preparându-şi gustarea de dimineaţă pe o sobiţă aşezată într-un colţ. Iepuraşii tineri fătaţi în timpul verii îi urmăreau de afară preparativele, prin uşa deschisă, în lumina cenuşie a zorilor, în timp ce el. Se foia de colo-colo, pe jumătate dezbrăcat, ba înăuntru, ba afară, pe sub crengi şi printre rugii de mure ce creşteau în jur.

   Era un loc bizar pentru un mire care îşi făcea toaleta de nuntă, dar ţinând seama de natura atât de neconvenţională a căsătoriei, decorul nu părea impropriu. Câte fapte de seamă vor fi avut loc pe această fâşie de pământ, de când fusese ea închegată, nimeni n-ar fi putut spune. Dar primitiva simplitate a pregătirilor tânărului fie acorda cu decorulacestui loc preistoric. Poate că sub picioarele lui zăceau şi acum îngropate podoabe rudimentare ce fuseseră purtate la ceremoniile nupţiale, de către străvechii locuitori ai acestor pământuri. Astăzi, asemenea ceremonii nu mai înseamnă mare lucru, după cum nu mai are însemnătate nici fericirea sau nefericirea celor doi semnatari ai contractului.

   Totuşi, ritualul în sine avea mare importanţă, sau cel puţin aşa gândea Swithin, după cum gândesc şi alţi mulţi miri. Iar el, ca şi ceilalţi, îşi vedea mai departe de pregătiri, însufleţit de. Spiritul care discerne în această monotonă repetiţie potenţialul miraculos al unor acţiuni nemaiîncercate până atunci.
   Pe urmă îşi croi drum printre pânzele de păianjen ude, care atârnau aninate de fiecare ramură sau de fiecare fir, ca nişte diafragme mobile, şi o luă de-a lungul făgaşului care ducea de la izolata lui insulă învelită în brazi, către lumea largă, de dincolo de câmp.
   Asemenea drumeţie nu era un lucru nou pentru el şi, cu atât mai puţin, contemplarea priveliştii din jur; dar scopul cu care străbătea drumul i se contura pentru prima oară în minte. Că doamna inimii lui era necăjită de situaţia în care o pusese cerându-i să întreprindă ea în locul lui formalităţile, necesare, îşi dădea prea bine seama din scrisoarea primită din parte-i; dar stăpânit de convingerea nestrămutată că o căsătorie promptă însemna singura cale de a restabili în inimile amândurora acel echilibru necesar studiului senin, nu-i păsa de felul neobişnuit în care se va efectua unirea cu ea şi, fericit, îşi începu călătoria către locul unde se afla iubita lui.

   Trebuia să străbată un crâng înainte de a părăsi satul în care fumul focurilor proaspăt aprinse se înălţa pe coşuri, ca nişte tulpini de arbori albăstrii. La un moment dat, auzi pe cărarea din faţa lui un pas grăbit, familiar şi, când coti pe după tufişuri, se întâlni faţă-n faţă cu poştaşul care se îndrepta spre Welland. Ca răspuns la întrebarea lui St Cleeve dacă avea ceva pentru el factorul îi înmână un plic, şi apoi îşi văzu de drum.

   Swithin deschise plicul şi citi scrisoarea din mers, până când importanţa conţinutului ei îl făcu să se oprească locului.

   O năvală de noutăţi menite să tulbure chiar şi un temperament mai flegmatic decât al său. Se rezemă, de o poartă pe care o întâlni în drum şi se strădui să înţeleagă bine sensul întregii comunicări.

   Plicul voluminos conţinea în primul rând o scrisoare din partea unui avocat dintr-un oraş din nord, care-l informa că unchiul lui dinspre tată, reîntors recent din Cape Ton (unde plecase în speranţa de a-şi reface sănătatea deteriorată), decedase de curând şi fusese înmormântat. Numele acestui unchi era ca un fel de nălucă pentru eroul nostru. De ani de zile, bătrânul rupsese orice comunicare cu familia lui Swithin - de fapt de când tatăl acestuia se căsătorise cu fata simplă de la ferma Welland. Unchiul fusese toată viaţa un celibatar convins şi agonisise o avere destul de frumoasă, printr-o extensivă practicare a medicinii în oraşul industrial, fumegos şi posomorât, în care murise.

   Swithin fusese întotdeauna învăţat să vadă în el întruchiparea a tot ce e neplăcut într-un om. Ştia că are vederi înguste, că e sarcastic şi viclean până la hidoşenie. Însăşi această viclenie îl ajutase, deşi nu se bucura de o serioasă calificare profesională, să-şi stabilească o clientelă largă şi profitabilă, alcătuită din acea clasă care nu caută şi nu se sinchiseşte de amabilităţile salonarde.
   Totuşi, pe noi nu ne interesează cum şi-a practicat doctorul St Cleeve profesiunea.
   Acum decedase şi grosul averii lui fusese lăsat unor persoane cu care povestea noastră nu are nici în clin, nici în mânecă. Dar Swithin era informat că i se lăsase şi lui moştenire o rentă anuală de 600 de lire, pe care urma să o primească de la data împlinirii vârstei de douăzeci şi unu de ani, urmând să continue întreaga viaţă, cu condiţia de a nu se căsători înainte de vârstă de douăzeci şi cinci de ani. În cazul unei asemenea indezirabile eventualităţi, renta urma să fie sistată. Scrisoarea ce însoţea comunicarea, îi preciza avocatul, avea să-i lămurească totul.
   Această a doua misivă era scrisă chiar de unchiul lui, cu o lună înainte de moarte, urmând a fi predată nepotului numai după decesul celui ce o scrisese. Swithin citi, cu solemnitatea implicată de orice epistolă postumă, următoarele cuvinte din partea unei persoane care, în timpul vieţii, nu i se adresase niciodată:

       “Dragă nepoate,

   Vei fi, fără îndoială, mirat la primirea unei comunicări din partea cuiva pe care nu l-ai cunoscut niciodată personal şi care, în momentul când îi vei citi cuvintele se va afla dincolo de posibilitatea de a-l mai cunoaşte. Poate că eu sunt cel păgubit de această lungă şi reciprocă necunoaştere. Şi poate că sunt de condamnat, sau poate că nu. Dar la această dată, asemenea reflecţii sunt absolut sterile. Îţi scriu având în minte cu totul alte scopuri decât cel de a exprima un regret sentimental, legat de îndoiala extrem de vagă dacă faptul că doi anumiţi oameni nu s-au întâlnit niciodată, printre milioanele de alţi doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată, constituie o calamitate pentru omenire sau pentru ei înşişi.
   Prilejul care mă determină să-ţi adresez această scrisoare este următorul: cu nouă luni în urmă am aflat, cu totul întâmplător, că urmăreşti cu mare sârguinţă anumite studii ştiinţifice şi că eşti un tânăr astronom promiţător. Propriile mele înclinaţii spre ştiinţă au făcut ca această veste să-mi apară mult mai importantă decât mi-ar fi apărut altminteri. Şi a construit o mare surpriză pentru mine faptul că rodul căsniciei tatălui tău poate avea asemenea stofă în el. Dacă aş fi ştiut acest lucru, poate că m-ai fi văzut mai des decât vei avea acum prilejul să mă vezi. La acea vreme starea sănătăţii mele începuse să se înrăutăţească şi am fost trimis în sud, altfel aş fi venit eu însumi să mă interesez de condiţiile şi de perspectivele tale. Nu m-am reîntors în ţară decât în urmă cu şase luni, şi cum sănătatea mea nu s-a ameliorat, am trimis un prieten de încredere să se intereseze de viaţa ta, de studii, de împrejurări, fără ca tu să bănuieşti cel mai mic lucru. Şi mi-a raportat ceea ce a aflat.
   Prin el am fost înştiinţat de următoarele elemente favorabile:

   1. Că lucrezi cu asiduitate în domeniul astronomiei.
   2. Că augurii sunt prielnici în cariera pe care ţi-ai ales-o.
   Şi acum elementele defavorabile:
   1. Că venitul mic de care dispui, chiar când acesta va fi sporit în urma morţii bunicii tale prin titlul de proprietate asupra casei voastre, este insuficient ca să-ţi susţină cariera de om de ştiinţă, ale cărui strădanii nu vor putea fi remunerate decât peste mulţi ani, sau niciodată.
   2. Că există în calea ta un obstacol mult mai grav decât lipsa de fonduri, şi acesta este o femeie.
   Pentru a te salva de la ruinarea carierei, iau măsurile pe care ţi le expun în amănunt mai jos:

   Lucrul principal, aşa cum te va fi informat avocatul meu, este că, la vârstă de 25 de ani suma de 600 lire pe an va deveni o rentă viageră, cu condiţia ca să nu te însori până atunci. În perioada interimară, vei primi un dar anual, până la concurenţa aceleiaşi sume. Şi, viceversa, dacă te însori înainte de a împlini 25 de ani, nu vei mai primi nimic, începând cu data căsătoriei.

   Unul dintre obiectivele moştenirii pe care ţi-o las este aceea de a-ţi înlesni posibilitatea călătoriilor şi a studierii constelaţiilor din emisfera sudică. Când am aflat, la Cape Town, despre studiile tale, m-a frapat importanţa acestor constelaţii pentru un astronom care tocmai încearcă să-şi croiască drumul spre un renume. Emisfera sudică oferă mult mai mult potenţial decât cel care a fost exploatat până acum; constituie o mină mult mai bogată decât cea nordică, şi studiile tale ar trebui să se îndrepte în această direcţie.
   Pasul următor care stă în puterea mea este cel de a-ţi ţine o predică, deşi nu sunt adeptul unor asemenea lucruri. Totuşi, te sfătuiesc, Swithin St Cleeve, să nu te prosteşti, aşa cum a făcut tatăl tău. Dacă studiile tale sunt menite să ducă la un rezultat, atunci, crede-mă, trebuie să te dedici lor fără ajutorul vreunei femei. Evit-o, evită orice specimen al sexului slab, dacă ai de gând să realizezi ceva în viaţă. Sustrage-te de la asemenea diversiuni pentru încă mulţi ani din viaţa ta. Şi, mai presus de orice, te sfătuiesc să o eviţi pe doamna în chestiune. Până în prezent nu am aflat nimic rău despre caracterul ei moral; nu am nicio îndoială că e desăvârşită din acest punct de vedere. E posibil să aibă multe calităţi, şi sufleteşti şi intelectuale.
   Dar în afară de obstacolul primordial care o împiedică să-ţi fie parteneră de studii (şi anume faptul că e femeie), mai are următoarele două handicapuri: e mult mai bătrână decât tine...

   - Mai bătrână! exclamă Swithin cu năduf...

   ...Şi e atât de sărăcită, încât titlul moştenit de la răposatul ei soţ devine o obiecţie concretă. În afară de aceasta, ca să fiu sincer, eu personal nu am o părere bună despre ea. Nu pot gândi bine despre o femeie care se îndrăgosteşte de un bărbat cu atâţia ani mai tânăr decât ea. Faptul că a ţinut să fie prima pasiune a unui adolescent ca tine nu denotă prea mult bun simţ din partea ei. Dacă ar fi ştiut să-şi păstreze prestigiul, ar fi avut mândria de a nu accepta intimitatea cu un tânăr aflat într-o situaţie, atât de nesigură, ca să nu spun mai mult. E destul de în vârstă ca să ştie că o liaison cu ea poate duce, şi desigur că aşa se va întâmpla, la ruinarea carierei tale; şi că, pe de altă parte, o căsătorie între voi doi ar fi ridicolă - doar dacă e o gâscă - şi în acest caz ai cu atât mai multe motive să o eviţi.
   Nepoate, o femeie cu sentimente onorabile s-ar feri să facă vreun pas care să-ţi pericliteze cariera, pentru că la aşa ceva se va ajunge dacă o să ţi se pună în drum. Am auzit că şi ea manifestă mare interes pentru viitorul tău de fizician. Dar cea mai bună cale pe care şi-ar putea manifesta interesul real ar fi să te lase în pace. Poate că se convinge singură că nu-ţi face niciun rău. Mă rog, las-o să creadă una ca asta; dar tu fii convins că de fapt îşi amăgeşte singură conştiinţa susţinând o asemenea aberaţie. Creierul femeilor nu e făcut pentru ştiinţele profunde; ele nu au posibilitatea de a sesiza decât latura concretă a lucrurilor. Şi-apoi o să sporovăiască despre proiectele şi teoriile tale cele mai secrete, o să-şi informeze toate cunoştinţele...

    - Nu are niciuna! Exclamă Swithin începând să se înfierbânte.

   ...şi o să te acopere de ridicol, dezvăluindu-ţi planurile înainte ca acestea să se fi copt în mintea ta. A încerca să studiezi împreună cu o femeie înseamnă a te lăsa antrenat în fantezii în loc de concepţii, în construirea castelelor de nisip în locul edificiilor teoretice, în îndoieli în locul părerilor clare, în prejudecăţi în locul concluziilor raţionale. Tinere, vastul tău câmp de studiu se va reduce în curând la jalnicul perimetru îngust al feţei ei, şi miriadele tale de stele la ochii ei înşelători.
   O femeie cu experienţă care deşteaptă pasiunile unui tânăr în momentul când acesta se străduieşte să se afirme din punct de vedere intelectual, săvârşeşte o adevărată crimă.
   Dacă ar fi după mine, pe cuvântul meu că i-aş vârî pe toţi tinerii între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani în câte un butoi, asemenea unui renumit filosof. Pentru că se întâmplă atât de des ca, atunci când nu-i sechestrezi, femeia să li se pună în cale sub chipul destinului şi de cele mai multe ori să le zădărnicească scopurile, încât ajung să renunţe la cele mai promiţătoare cariere.
   Asta-i tot. Acum te las să-ţi iei soarta în propriile-ţi mâini.
   Unchiul tău care îţi vrea binele
   Jocelyn St Cleeve
   doctor în medicină”

          Venind din partea unui celibatar convins şi a unui misogin, părerile exprimate în scrisoare nu erau deosebit de convingătoare; dar rezultatul lor practic, anume anularea neaşteptatei rente destinată studiilor lui Swithin; şi astfel prefacerea unei fericiri într-un necaz, părea, în acel unic moment, decepţionantă şi întristătoare în cel mai înalt grad.

   Totuşi, oricât de senzaţională ar fi fost scrisoarea, bucuria pătimaşă a acelei zile nu s-a lăsat întunecată mai mult de câteva minute. Lucrurile conţinute în misivă făceau parte din speţa celor ce se cer rumegate îndelung pentru a deveni eficiente. Adevărul este că avertismentul şi momeala sosiseră prea târziu şi prea pe neaşteptate ca să mai poată avea vreo influenţă.
   Dacă St Cleeve ar fi primit predica de mai sus cu o lună înainte, dacă ar fi putut s-o sucească şi s-o răsucească în minte în fiecare ceas de nesomn din 30 de nopţi consecutive, gândindu-se la posibilităţile pe care i le deschidea renta viageră, n-am putea prevedea efectul unei asemenea pânze de păianjen aruncate asupra lui, un tânăr a cărui dragoste pentru fizica cerului nu putea rivaliza cu nimic. Dar faptul că în ultimul moment îi picase din senin imaginea unor avantaje la care nici măcar nu visase vreodată, nu l-a afectat mai mult decât un fulger de căldură ce spintecă orizontul.
   I se înfăţişase o uriaşă perspectivă; dar dispăruse pe loc, şi lumea era iarăşi ca mai înainte.

   Luă trenul spre Warborne, şi apoi se îndreptă în grabă spre Bath. Nu chiar în aceeaşi dispoziţie ca în zorii acelei zile, în timp ce se îmbrăcase, dar în ce priveşte partea mecanică a călătoriei, la fel de neşovăielnic ca şi până atunci.
   Şi pe măsură ce decorul se schimba, îl părăsea şi mohoreala: stăpâna inimii lui rămăsese întronată. St Cleeve nu era suficient de familiarizat cu literatura ca să ştie că poeţii înţelepţi sunt obişnuiţi să vadă în această inimă uşoară exact inversul ei. Vesela lui dispoziţie i se păru lui Swithin de bun augur. Şi cum gândirea strică adeseori în asemenea cazuri, se poate că, în pofida poeţilor, Swithin avea dreptate.

CAPITOLUL 19

       La gară Lady Constantine aştepta, fremătând de nerăbdare, sosirea trenului, îmbrăcată ca şi cum nu mai fusese niciodată măritată; Swithin o zări pe fereastra compartimentului, mult înainte ca ea să-l fi văzut. Şi de cum o recunoscu, se simţi mulţumit până în adâncul inimii de răsplata lui. Dacă unchiul său i-ar fi oferit din mormânt o întreagă împărăţie în locul viitoarei lui soţii, tot n-ar fi acceptat-o.
   Swithin sări din tren, şi niciodată natura nu a pictat pe faţa vreunei femei mai multă iubire decât oglindea chipul doamnei noastre în acel moment. Amândurora situaţia le apărea ca o frumoasă alegorie, care nu trebuia cercetată prea îndeaproape ca să nu iasă la iveală, lipsa ei de corespondenţă cu realitatea.

   Aproape că se feriră să-şi strângă mâna în public, atât de necesar era ca acea dimineaţă să treacă fără niciun incident inoportun. Chemară o trăsură cu un cal şi porniră spre destinaţia lor.
   - Ia asta, spuse ea, înmânându-i dispensa împăturită. Îţi aparţine mai curând ţie decât mie.

   Deseori, pietonii care traversau strada, sau cei care întâmplător se opriră din drum, se uitau la perechea din trăsură (fără niciun motiv special, ci numai pentru că unii făceau parte din acea categorie de indivizi care au ochi să observe lucrurile pe lângă care trec); dar cei doi din trăsură se speriau de fiecare dată ca nu cumva inocenţii privitori să aibă cine ştie ce planuri de urmărire a lor.

   - Arăţi îngrozitor de tânăr îi spuse ea cu o supărare hazlie, în timp ce înaintau (aerul dimineţii dădea obrajilor lui Swithin o prospeţime uimitoare). Încearcă să pari ceva mai tras la faţă, pentru ca preotul să nu ne pună întrebări stingheritoare.
   Mai departe nu se întâmplă nimic şi trăsura îi depuse în faţa unei prăvălii aflate la cincizeci de metri  depărtare de uşa bisericii. Era unsprezece fără cinci.
   - Nu reţinem trăsura, spuse ea. Ca să nu atragă atenţia plimbăreţilor.
   Când dădură colţul şi ajunseră în faţa bisericii, găsiră uşa întredeschisă; dar înăuntru nu se găseau decât două persoane, un bărbat şi o femeie, despre care aflară că erau funcţionarul parohial şi soţia lui.
   Swithin întrebă când urmează să sosească preotul.
   Funcţionarul îşi consultă ceasul şi rosti:
   - La unsprezece fix.
   - Adică acum ar trebui să fie aici, spuse Swithin,
   - Da, răspunse funcţionarul ascultând bătăile ceasornicului din turn. Adevăru-i, domnule, că el nu-i decât un locţiitor, şi uneori mintea i-o mai ia razna în ce priveşte timpul, mai ales când e vorba de chestiuni din astea din care nu se alege cu cine ştie ce.
   Dar fiţi fără grijă, vine el.
   - Şi preotul titular e plecat?
   - Numai pe două săptămâni, atâta tot. Şi n-a avut de ales, ori îl lăsa în loc pe ăsta mai nevolnic, ori pe nimeni altu’. Ştiţi domnule, în ziua de azi, tinerii mai isteţi se fac sau berari, sau intră în marină; că doctrina religioasă e cam şubredă în vremurile noastre, şi nu-ţi prea scoţi bănuţul din meseria asta. Aşa că noi, slujbaşii bisericii, nu prea avem oameni de schimb. Ştiţi ce, domnule, ce-ar fi să mă reped până la locuinţa preotului şi să-ncerc să dau de el?
   - Te rog, du-te, insistă Lady Constantine.

   Funcţionarul ieşi din biserică; nevastă-sa ştergea praful în capătul celălalt, aşa încât Swithin şi Viviette rămaseră singuri. Imaginaţia zboară cu atâta repeziciune şi presimţirile unei femei sunt atât de susceptibile, încât abia plecase funcţionarul, lăsându-i să aştepte, că în mintea Lady-ei Constantine încolţi gândul că nu va deveni soţia lui Swithin St Cleeve nici azi şi nici într-o altă zi. Ştia bine că presimţirile o înşelau adeseori; dar desigur că un obstacol ivit în clipa cununiei e semn rău.
   “Ah!... Cununia asta n-o să aibă loc, îşi spuse în sinea ei. E o fatalitate.”
   Se făcuse unsprezece şi douăzeci şi nici urmă de preot. Swithin îi luă mâna într-a lui.
   - Dacă nu-i să fie azi, o să fie mâine, şopti, el.
   - Nu ştiu, răspunse ea. Ceva îmi spune că nu.
   Era cu neputinţă ca Viviette să fi intuit forţa inhibatoare exercitată asupra lui Swithin de scrisoarea primită în acea dimineaţă de la unchiul său decedat. Totuşi, felul ei de a vedea lucrurile se potrivea atât de bine cu asemenea cunoaştere, încât Swithin fu frapat şi păstră tăcerea.
   - Ai o cravată neagră, continuă ea, privindu-l.
   - Da, am cumpărat-o pe drum.
   - Şi de ce-ai ales o culoare atât de sumbră?
   - Mi-a murit unchiul.
   - Aveai un unchi? Nu mi-ai vorbit niciodată de ei.
   - Pentru că nu l-am văzut niciodată în viaţa mea. Am auzit de el doar acum, când a murit.

   Vorbea pe cât de calm şi de măsurat putea, dar inima i se făcuse mică. Desigur că ea va continua să-i pună întrebări; iar el nu era în stare să-i spună un neadevăr. Va descoperi, de bună seamă, prevederile testamentare ale unchiului său, cărora el, Swithin, le dăduse cu piciorul de dragul ei, şi atunci, pentru binele lui, va refuza să-l ia de bărbat.
   În acele momente, concluziile lui erau aidoma cu ale ei: nu aveau să ajungă niciodată soţ şi soţie.
   Dar Viviette nu mai puse nicio întrebare, din cel mai simplu motiv: la intrare se auziră nişte paşi greoi şi, în capătul navei, se ivi preotul cu funcţionarul care venea după el, ştergându-şi broboanele de transpiraţie de pe faţă. Specimenul clerical, uşor încurcat, dădu mâna cu ei şi intră în sacristie; iar funcţionarul se duse şi-i deschise cartea.
   - Ştiţi, memoria bietului om e cam rătăcită, şopti el. Lui îi intrase în minte că-i vorba de o înmormântare şi l-am găsit umblând brambura prin cimitir, în căutarea noastră. Oricum, totu-i bine când sfârşeşte bine.
   Şi funcţionarul îşi tampona iarăşi fruntea.
   - Câte semne rele! murmură Viviette.
   Dar preotul apăru pe dată, înveşmântat, funcţionarul îşi luă şi el o mutră ecleziastică şi îşi coborî privirile în registrul lui. Tristeţea Lady-ei Constantine păru să se volatilizeze; sângele îi năvăli iar în obraji cu o nouă vigoare. Rostirile solemne ale ceremoniei plutiră peste perechea tremurândă, şi nu a existat vreodată mire şi mireasă care să-şi fi contopit cu mai multă ardoare şoaptele.

         Lady Constantine (căci aşa continua s-o numească lumea, deşi ei îi plăcea să-şi spună doamna St Cleeve, ceea ce şi era din punct de vedere legal), o anunţase pe camerista sa că se va întoarce la Welland într-o zi, două, sau trei, în funcţie de împrejurări.
   Deşi data întoarcerii rămăsese incertă, atât ea cât şi Swithin considerară că e preferabil să-şi fixeze plecarea pentru a doua zi, ca nu cumva să se işte vreo bănuială. Cât despre St Cleeve, venirile şi plecările lui nu aveau nicio importanţă. Rareori se ştia exact dacă e acasă sau nu, din cauza izolării sale în cabana de la coloană.

   A doua zi, spre seară, Swithin o însoţi la gara din Bath, cu intenţia ca el să rămână în acest oraş până în dimineaţa următoare. Dar când un bărbat sau un tânăr deţine în mâinile lui o comoară atât de fragilă ca o mireasă de care a fost legat abia de treizeci de ore, nu are forţa de a o depune într-un tren şi a o expedia ca pe un bagaj. De aceea, experienţa unei despărţiri atât de rapide li se păru chinuitor de crudă. Seara era mohorâtă; vântul de toamnă se furişa prin fiecare crăpătură, prin fiecare spărtură din oraş; nimeni din jur nu observa şi nu se sinchisea de ceea ce făceau ei.
   Lady Constantine oftă din adâncuri; şi Swithin simţi că nu poate rezista, că nu o poate lăsa singură. Hotărî să urce şi el în tren şi să-i ţină tovărăşie măcar pe parcursul câtorva staţii.
   Era o noapte întunecoasă şi, dându-şi seama că, la urma urmei, nu exista niciun risc serios, Swithin îşi prelungi drumul până la nodul de cale ferată unde ea urma să schimbe trenul, luându-l pe cel de Warborne. Aici, însă, trebuiră să aştepte câteva minute, până când să ia el trenul de întoarcere şi ea pe cel care o ducea mai departe. Ieşiră de pe peronul gării şi făcură împreună câţiva paşi în întunericul străzii, hotărând, în sfârşit, să se despartă.
   În timp ce Viviette stătea încă locului, strângându-i braţul, se ivi un faeton care înainta val-vârtej, îndreptându-se spre intrarea gării; dar când să treacă prin băltoaca din faţa uşii, calul se opri brusc. Domnul care conducea trăsura sau era foarte grăbit, sau avea principiul că orice piedică poate fi înlăturată cu biciul, aşa încât făcu uz de şfichiul acestuia. Drept urmare, calul se smuci, cu trăsură cu tot, într-o parte, iar capătul de lemn al biciului o izbi pe Lady Constantine în obraz cu atâta putere, încât aceasta scoase un strigăt de durere. Swithin o întoarse cu faţa spre lumina felinarului, şi desluşi o dâră de sânge pe obrazul ei.
   Între timp, domnul care făcuse boroboaţa începu să-şi ceară mii de scuze, după care predă hăţurile omului ce-l însoţea şi coborî din trăsură.
   - Mă duc o clipă în sala de aşteptare, şopti Viviette în pripă.

   Şi luându-şi mâna de pe braţul lui Swithin, îşi trase vălul gros peste faţă şi se făcu nevăzută.
   Străinul se apropie şi îşi scoase pălăria. Era un bărbat pirpiriu, cu o figură de orăşean, de vreo douăzeci şi opt sau treizeci de ani. Felul în care i se adresă lui Swithin era în acelaşi timp indiferent şi împăciuitor:
   - Îmi pare foarte rău de ceea ce s-a întâmplat, spuse el. Sper din toată inima că soţia dumneavoastră... - dar dându-şi seama de tinereţea lui Swithin retrase cuvântul pe care i-l sugerase purtarea tandră a acestuia faţă de Lady Constantine - sper că doamna nu a fost serios rănită.

   - Şi eu sper, răspunse Swithin cam înţepat.
   - Unde a lovit-o biciul?
   - I-a făcut o crestătură de-a lungul obrazului.
   - Daţi-mi voie să mă duc s-o văd, să mă asigur cum se simte şi să-mi cer scuze.
   - Mă voi duce eu s-o văd.

   Swithin intră în camera de toaletă a sălii de aşteptare, unde se refugiase Viviette. Ea îi întâmpină în uşă, ţinându-şi batista pe obraz, iar Swithin o informă că venise în numele conducătorului trăsurii, care se interesa de ea.
   - Nu pot să dau ochi cu el, şopti Viviette. E fratele meu, Louis. Fără îndoială că ia trenul ca să vină la mine acasă. Nu trebuie să mă recunoască! Suntem nevoiţi să aşteptăm aici până va pleca.
   Drept care, Swithin ieşi din nou şi-l informă pe tânărul în cauză că tăietura nu era serioasă, dar că doamna nu-l putea vedea. Se despărţiră. St Cleeve îl auzi cerând un bilet pentru Warborne, ceea ce confirmă ideea Lady-ei Constantine că se ducea acasă la ea.
   Când trenul de legătură porni, Swithin se întoarse la mireasa lui, care-l aştepta tremurând.

   Aflând că fratele ei plecase, păru infinit mai uşurată.

   - De unde vine fratele tău? o întrebă Swithin.
   - Acum din Londra. Înainte stătea la Rio de Janeiro. Are vreo doi prieteni prin împrejurimile astea şi din când în când pică într-o vizită. Nu ţi-am vorbit niciodată despre el, din pricina îndelungatei lui absenţe.
   - Şi acum are de gând să se statornicească pe lângă tine?
   - Nu, nici aici, şi mi-e teamă că nici în altă parte. Lucrează, sau mai bine zis a lucrat în Serviciul Diplomatic. La început a fost funcţionar în Ministerul de Externe şi apoi a fost numit ataşat la Rio de Janeiro. Dar şi-a dat demisia din serviciu. Aş fi preferat să n-o facă.
   Swithin o întrebă de ce îşi dăduse demisia. Se simţea exilat, îl lămuri ea, şi se plângea de climat şi de toate câte se plâng oamenii hotărâţi să fie nemulţumiţi - deşi, bietul de el, o fi avut vreun temei pentru nemulţumirile lui. Poate că unii l-ar considera leneş. Dar nu era adevărat; nu era vorba de lenevie, ci de un continuu neastâmpăr; nu putea persevera în nimic. Totuşi, dacă vreo preocupare îi capta fantezia, se ţinea de ea cu o răbdare exemplară, până când intervenea ceva nou care să-i distragă atenţia.

   - Nu-i bun cu tine, nu-i aşa, iubita mea?
   - De ce crezi asta?
   - Felul în care vorbeşti de el mă face să simt acest lucru.
   - Mă rog, poate că nu a fost întotdeauna bun. Dar ia uită-te la faţa mea, se mai vede semnul?
   O dungă, dreaptă ca un meridian, îi brăzda vizibil obrazul. Sângele urcase până la suprafaţă, dar nu ţâşnise propriu-zis, după cum i se păruse lui, însemna că a doua zi dunga roşie va deveni vânătă.

   Swithin o încunoştiinţă că fratele ei luase un bilet pentru Warborne, fapt din care Viviette deduse că plecase să-i facă o vizită la Welland, deşi din scrisoarea lui reieşise că urma să sosească abia peste câteva zile.

   - Până una, alta, continuă Swithin, tu nu poţi pleca decât cu trenul de noapte, pentru că pe ăsta l-ai pierdut.
   - Dar, Swithin, nu-ţi dai seama de noua încurcătură? Dacă plec în noaptea asta la Welland şi îl găsesc pe fratele meu acolo, şi-mi vede tăietura de pe obraz, pe care presupun că i-ai descris-o...
   - I-am descris-o.
   - Va şti că eu sunt doamna care te însoţea.
   - Şi pe care a numit-o soţia mea. Mă întreb dacă am şi început să arătăm a soţ şi soţie?
   - Şi atunci ce să mă fac? Următoarele trei-patru zile voi purta pe faţă indiciul care poate să ducă la descoperirea secretului nostru.
   - În cazul ăsta nu trebuie să fii văzută. Trebuie să tragem la un han de aici.
   - O, nu! exclamă ea cu sfială. E prea aproape de casă, nu putem fi în siguranţă. S-ar putea să nu ne cunoască nimeni; dar dacă ne recunoaşte cineva?
   - Să ne întoarcem la Bath nu mai putem. Îţi spun eu ce trebuie să facem, scumpă Viviette. Plecăm la Warborne în vagoane diferite; ne reîntâlnim în afara gării Warborne; de acolo pornim pe jos pe întuneric către coloană, şi am să te ţin captivă în cabană până când îţi dispare semnul.

   Cum nu exista nicio alternativă mai bună, luară hotărârea să procedeze în acest fel.

   După ce-şi scoase din geamantan câteva articole de care ar fi putut avea nevoie într-o încarcerare de două sau trei zile, Lady Constantine îşi depuse valiza la depozitul de bagaje, şi luă apoi ultimul tren, care urma să ajungă la Warborne pe la ora zece.

   Pentru Lady Constantine era de ajuns să-şi acopere faţa cu voalul gros-pe care şi-l procurase special în vederea acestei escapade, ca să iasă din gară fără teama de a fi recunoscută. St Cleeve apăru dintr-un alt compartiment, şi nu se întâlniră decât când ajunseră la o cotitură foarte întunecoasă din vechiul drum de la barieră, departe de lumina felinarelor din Warborne.
   Drumul spre Welland era lung. Acelaşi drum pe care-l făcuse Swithin în ploaie, când aflase fatala veste că descoperirea lui stelară fusese devansată de altcineva; acum, însă, se afla în cu totul altă stare sufletească şi nu mai blestema nici divinitatea, nici omenirea. Nimic nu-i grăbea, şi o porniră agale pe drumul singuratic şi liniştit, stăpâniţi de acel simţ de predestinare pe care ţi-l insuflă uneori prezenţa nopţii cufundată în tăcere. Când ajunseră, la poarta parcului, o găsiră deschisă, ceea ce însemna că fratele ei, Louis, sosise.
   Lăsând în dreapta lor casa şi parcul, înaintară mai departe pe şosea şi, luând-o prin miriştea de peste drum, se apropiară de acea izolată proeminenţă rotundă cu brazii pe coline şi turnul în vârf, care părea să se înalţe din ţarina ceva mai luminoasă la culoare, asemenea unui dom turtit, purtând un far în creştet. Era prea întuneric ca să poţi desluşi brazii de ceilalţi copaci, decât după acel curios grai pădurean, prin care oastea coniferelor îşi proclamă în orice moment specia. În înaintarea anevoioasă a celor doi îndrăgostiţi pe pantele povârnite, trosnetul câte unei crengi uscate, sub paşii lor avea ecoul unor împuşcături de alarmă.
   Când descuie cabana, Swithin o găsi întocmai cum o lăsase cu două zile înainte. Lady Constantine era vlăguita de puteri şi se aşeză, în timp ce el se duse să adune un braţ de vreascuri şi crenguţe din mormanele de afară, şi aprinse un foc, după ce-şi luase mai întâi precauţia de a astupa ferestruica şi a reîncuia uşa.

   Lady Constantine aruncă o privire curioasă în jur, la lumina flăcărilor. Cabana avea dimensiunile unui alcov din vremurile georgiene. Într-un colţ se afla soba, cu o măsuţă şi un scaun alături, ceva mai încolo un dulap, un urcior de apă, un stelaj cu felurite obiecte casnice, printre care un ceainic şi un grătar. Cei doi metri rămaşi liberi fuseseră despărţiţi printr-o perdea şi convertiţi în dormitor, pentru uzul lui Swithin după nopţile lungi de observaţie în vârful turnului.
   - Nu s-ar putea spune că îţi ofer un palat, observă el, zâmbind. Dar, în orice caz, e un refugiu.
   Focul vesel risipise în oarecare măsură îngrijorările Lady-ei Constantine.
   - De-am avea de mâncare! spuse ea.
   - Ce nătărău sunt! exclamă St Cleeve. Ăsta-i un lucru care nici măcar nu mi-a trăsnit prin minte.

   - Nici mie, până acum, îl linişti ea.

   Swithin căzu pe gânduri, cu o figură încruntată.

   - În afară de o bucată de pâine uscată, n-am nimic altceva în dulap. Totuşi, prin preajma cabanei mişună o sumedenie de iepuri pitici, nu mai mari decât şobolanii, din speţa celor pe care paznicii îi numesc fugari. Şi-s foarte blânzi. Dar mă tem că n-am să pot prinde vreunul la ora asta. Totuşi, Viviette, iubit-o, aşteaptă-mă câteva minute. Am să încerc. Nu am voie să te las să mori de foame.

   Ieşi afară fără zgomot şi lipsi o bucată de vreme. Când reapăru, ţinea în mâini nu un iepure, ci patru vrăbii şi un sturz.
   - Nu se pot prinde iepuri fără să pui o capcană. Dar am izbutit să fac rost de astea pentru că ştiam pe unde se cuibăresc noaptea.
   O învăţă cum să prepare păsările şi, când ajunse să le frigă pe grătar, el ieşi afară cu urciorul, ca să-l umple la pârâul care curgea pe lângă casa lui, în preajma satului de jos.
   - La bunica acasă toată lumea doarme, o informă el când reveni gâfâind, ţinând în mâini urciorul plin ochi. Şi toţi îşi închipuie că eu mă aflu la vreo sută de mile de aici.
   Păsările erau fripte, masa aşternută. Cu aceste merinde, însoţite de pâine uscată prăjită şi udată cu câte o cană de apă din urcior, la care Swithin mai adăugă puţin vin din plosca ce-l întovărăşise pe drum, trebuiră să se mulţumească în chip de cină.

CAPITOLUL 20

         Când Lady Constantine se deşteptă a doua zi, Swithin era de negăsit. Dar înainte de a se fi pregătit pentru gustarea de dimineaţă, auzi cheia învârtindu-se în broască; la început se sperie dar îşi aminti pe dată că nimeni altcineva n-ar fi putut să vină. Adusese un coş cu provizii, încă o ceaşcă şi o farfurioară, şi aşa mai departe. Nu peste mult timp, ceainicul începu să sâsâie pe sobă şi masa fu gata.

   Mireasma de răşină din aer le umplea nările, în vreme ce-şi luau gustarea; păsările ţopăiau până în pragul uşii (pe care, cu orice risc, o lăsaseră deschisă); în faţa ochilor li se înălţa turnul zvelt, al cărui vârf pătrunsese într-o împărăţie de soare, care trimitea spre cabană doar săgetări şi raze răzleţe, ce se cerneau prin frunzişul des.

   - Aş putea trăi aici fericită tot restul vieţii mele! exclamă ea strângându-i mâna. Aş dori să nu mai revăd niciodată casa mea mohorâtă, din moment ce n-am mijloacele de a o deschide toată şi a trăi în ea aşa cum ş-ar cuveni. Sărăcia de acest fel nu-i deloc neplăcută. La ce te gândeşti?

   - La drumurile pe care le-am făcut în dimineaţa asta. Când am revăzut-o pe bunica, nu a fost prea surprinsă de revenirea mea. M-a obligat să-mi iau gustarea de dimineaţă acolo, dar m-am prefăcut numai că mănânc, ca să nu-i trezesc bănuielile; şi merindele pe care le-am adus ar trebui să-mi servească de prânz şi de cină. Fireşte, n-o să-mi fie greu să obţin oricâtă mâncare aş dori şi pentru oricât timp, întrucât pot lua din cămară tot ce-mi doreşte inima, fără să fiu observat. Dar când m-am uitat azi dimineaţă la faţa bunicii mele, şi am văzut-o cu cât drag mă privea, m-am gândit că ea n-a ţinut niciodată ceva ascuns de mine, şi nu a urmărit altceva decât binele meu... şi am simţit, cum să spun, că mi-ar plăcea să-i vorbesc despre noi doi.

   - O, nu, te rog, Swithin, să nu faci aşa ceva! strigă ea pe un ton jalnic.

   - Foarte bine. N-aş face-o în niciun caz fără consimţământul tău.
   Nu mai discutară un cuvânt despre această chestiune.
   Toată dimineaţa aplicară comprese reci şi alte leacuri pe dunga purpurie care brăzda obrazul Viviettei; iar după masă reglară ecuatorialul sub cupola refăcută, pregătindu-l în vederea observaţiilor nocturne.

   Era o seară limpede, uscată, neobişnuit de rece în comparaţie cu vremea de peste zi.

   După o cină frugală, reumplură soba cu cărbuni aduşi de la casa lui Swithin, cărbuni cu care se mai încălziseră şi peste zi, pentru că Viviette avusese ideea că fumul unui foc de lemne nu trebuia zărit mai des decât se întâmplase până atunci, când Swithin ocupase din când în când cabana.

   La ora opt, ea stărui să urce în turn la observaţii, pentru a respecta principiul pe care se întemeiase căsnicia lor, şi anume reluarea studiilor lui Swithin cu aceeaşi perseverenţă ca şi până atunci.

   În acea noapte, cerul avea parcă o frumuseţe nouă, orbitoare. Un arc amplu, semicircular, fluctuant, de lumină albă, scânteietoare, se curba peste partea nordică a firmamentului de la orizont până la steaua Eta din Ursa Mare. Era aurora boreală, proaspăt deşteptată din mările îngheţate ale Nordului, unde vaporii toamnei suferă un rapid proces de congelare. Se pregătea să întâmpine anotimpul de iarnă.
   - Oh! Haide să ne aşezăm şi să o privim! Spuse Viviette.
   Întoarseră spatele ecuatorialului şi gloriile sudice ale cerului, pentru a contempla această nouă minune, aflată într-un district ceresc pe care-l vizitau rar.
   Lucirile stelelor fixe se diminuaseră până la un reflex albăstrui. Încetul cu încetul, arcul se mări pe vidul negru al firmamentului, asemenea formei fecioarei - nălucă din umbrele baladei Glenfinlas până ce cununa bolţii se apropie de zenit şi aruncă un păienjeniş de lumină asupra întregului car şi al căilor constelaţiilor nordice. Convexitatea arcului radia săgeţi sclipitoare, care ţâşneau şi se mistuiau în tăcere. Temperatura scăzu subit, şi Lady Constantine îşi înfăşură mai strâns şalul în jurul umerilor.
   - Să coborâm, o sfătui Swithin. În cabană e cald şi plăcut. De ce să încercăm să studiem în noaptea asta? De fapt nici nu-i posibil; Aurora îşi răspândeşte lumina peste tot.
   - Foarte bine. Mâine noaptea nu vei mai fi întrerupt, pentru că eu plec.
   - Ai de gând să mă părăseşti mâine, Viviette,
   - Da; mâine de dimineaţă.

   Adevărul este că, odată cu scurgerea ceasurilor şi a zilelor, Viviette devenea din ce în ce mai convinsă că nici în schimbul tuturor comorilor din lume n-ar fi acceptat riscul de a fi descoperită aici, de către oricine ar fi fost să fie.

   - Dar dă-mi voie să mă uit la faţa ta, iubito. Nu cred că-i încă potrivit să-l întâlneşti pe fratele tău.

   Cum era prea beznă ca să-i poată vedea faţa în locul unde se aflau, coborâră scara spiralată; ajunşi în cabană, Swithin îi cercetă obrazul marcat. Dunga, deşi mult atenuată, încât n-ar fi putut să fie desluşită decât de cineva care ar fi privit-o de aproape, nu dispăruse însă cu totul. Dar în urma stăruinţelor ei repetate şi aproape înlăcrimate de a părăsi cabana, şi a presupunerilor că fratele ei trebuie să fi plecat, Swithin hotărî să se ducă a doua zi devreme până la Welland, să facă un tur de recunoaştere.

   Sculându-se de dimineaţă şi încuind-o pe Viviette în cabană, străbătu miriştea argintată de brumă şi intră în parc. Casa era tăcută şi părea pustie; din coşuri nu se înălţa decât un singur fuior subţiratic de fum. Deşi era încă înainte de ora nouă, se încumetă să bată la uşă.

   - Lady Constantine e acasă? întrebă Swithin cu o disimulare care-i intrase acum în deprinderi, deşi cu şase luni în urmă îi fusese total străină.

   - Nu, domnule St. Cleeve; înălţimea sa nu s-a întors încă de la Bath. O aşteptăm să revină de pe o zi pe alta.
   - Şi casa e goală?
   - Fratele înălţimii sale a fost aici, dar a plecat la Budmouth. A lăsat vorbă că se va întoarce peste două sau trei săptămâni.

   Lui Swithin îi era suficient. Spuse cameristei că va reveni, şi se întoarse la cabană, trezind-o pe Viviette, căreia nu-i plăcea să se scoale cu noaptea în cap. Swithin aşteptă sus pe turn până când fu anunţat că gustarea de dimineaţă e gata, După ce se ospătară, se pregătiră de despărţire.
   Îi aştepta un drum lung. Gara Warborne se afla la o distanţă de cinci mile, iar cea anterioară la nouă mile depărtare. Către aceasta din urma se îndreptau ei; îşi făcuseră planul ca Viviette să ia trenul de la nodul de cale ferată unde se petrecuse incidentul cu biciul, urmând să-şi ridice de aici bagajul şi să se întoarcă la Warborne, ca şi cum ar fi sosit de la Bath.

   Dimineaţa era rece, dar drumul nu li se păru obositor. Din momentul în care lăsară în urmă miriştea şi parohia Welland, începură să meargă în pas de plimbare pe măsură ce se îndepărta de locurile primejdioase, buna dispoziţie a Lady-ei Constantine sălta.

   Se despărţiră pe malul unui pârâiaş, la vreo jumătate de milă de gară, Swithin urmând să se întoarcă la Welland pe drumul pe care venise.

   De la nodul de cale ferată, Lady Constantine telegrafie la Warborne ca să o aştepte o trăsură la sosire. Şi apoi, după ce se urcă în trenul de înapoiere călători liniştită spre casă, ajungând la reşedinţa Welland cu cinci minute înainte ca Swithin, care făcuse tot drumul pe jos, să se fi apropiat de coloană.

CAPITOLUL 21

         Începând din acea zi, vieţile lor îşi reluară aparent vechile făgaşuri.

   Poate că cel mai concret rezultat al experienţei lor era relativa eficienţă - în realitate doar un expedient în vederea scopului final - în ceea ce priveşte calma asiduitate a lui Swithin în studiul astronomiei. Tânărul îşi reluase vechea-i poză de filosof singuratic în vârful coloanei, iar Lady Constantine recăzu în existenţa întemniţată din casa ei, aparent lipsită de orice prieten în jur. Forţata restrângere pe care i-o impuneau mijloacele ei financiare atât de precare, constituia acum o pavăză în plus împotriva descoperirii relaţiilor cu St Cleeve. Nobilimea din vecinătate nu-i tulbura liniştea; atât printr-o tacită înţelegere a faptului că nu se afla în situaţia de a invita la rândul ei, cât şi din răceala egoistă generată de lipsa de mijloace a altora.
   La prima întâlnire, după scurta lună de miere, a celor doi uniţi în taină, au fost nevoiţi să se comporte unul faţă de celălalt ca doi străini. Întâlnirea a avut loc în acea unică parte din Welland care merita numele de uliţa satului în timp ce toţi muncitorii de pe câmp se întorceau acasă pentru masa de prânz, unii dintre ei însoţiţi de nevestele care-i ajutau la anumite îndeletniciri agricole.
..........................................................