.................................................................
6-7
În înghețaseră și oasele, îi plesnea capul, o ardea tot trupul acum când efectul șocului începea să treacă.
Era convinsă că bate la ochi și a grăbit pasul. Cu cât mergea mai repede, cu atât șchiopăta mai puțin. Avea o glugă pe cap, plus șapca de baseball, dar orice trecător cu spirit de observație putea sesiza vânătăile oribile din jurul ochilor și al nasului. Își pregătise deja o poveste, dar nu se încumeta să deschidă gura de fapt. Așa că mergea în continuare.
Într-un târziu, a zărit și clădirea. S-a oprit instinctiv - teamă? rușine? afecțiune? - apoi s-a îndreptat spre ea cu pași mari. Nu avea idee la ce să se aștepte, dar știa că trebuie s-o facă.
.................................................................
În înghețaseră și oasele, îi plesnea capul, o ardea tot trupul acum când efectul șocului începea să treacă.
Într-un târziu, a zărit și clădirea. S-a oprit instinctiv - teamă? rușine? afecțiune? - apoi s-a îndreptat spre ea cu pași mari. Nu avea idee la ce să se aștepte, dar știa că trebuie s-o facă.
Locul arăta cam ponosit, dar primitor. A răpăit cu pumnii în ușă, așteptând și aruncând priviri în jur, să vadă dacă o remarcase cineva. Dar nu era nimeni. Era singură.
Niciun răspuns. A ciocănit din nou. Doamne sfinte, cu fiecare clipă se înrăutățea situația.
De această dată, s-au auzit niște pași. Ea s-a tras îndărăt din fața ușii, pregătindu-se pentru ce avea să urmeze.
Ușa s-a deschis încetișor, dând la iveală o femeie corpolentă, cu un aer respectabil, care s-a uitat întrebător la silueta cu glugă.
- Pot să v-ajut?
Vorbea politicos, dar reținut.
- Numele meu este Wendy Jennings. Ați venit în vizită la cineva?
Drept răspuns, ea și-a dat jos gluga, apoi șapca. Lui Wendy Jennings i s-a tăiat repirația.
- Vai, Doamne! Hai înăuntru, biata de tine. Trebuie să te examineze cineva.
- Mi-e bine.
- Haide! Nu te teme!
- Nu-mi trebuie nimic pentru mine.
- Atunci, ce dorești?
- Asta.
Și-a desfăcut paltonul și a dat la iveală legăturica moale pe care o ținuse ascunsă. Wendy s-a uitat la puncul adormit, înfășat într-o pătură călduroasă, înțelegând ce i se oferea.
- Ia-l odată, pentru numele lui Dumnezeu! a șuierat femeia.
Însă Wendy Jennings bătea în retragere acum.
- Ascultă-mă, dragă, văd că ești la anaghie, dar noi nu-ți putem lua bebelușul așa, pur și simplu.
- De ce nu? Aici e o casă de copii, nu-i așa?
- Sigur că da, însă...
- Te rog, nu mă face să te implor.
Wendy Jennings a tresărit. Din vocea femeii răzbătea o suferință autentică, dar și o doză de furie totodată.
- Nu mai pot s-o-ngrijesc, a adăugat femeia.
- Eu văd și te înțeleg, crede-mă, dar lucrurile astea se fac și ele într-un anumit fel. Există niște proceduri de urmat. În primul rând, trebuie să anunțăm serviciile sociale.
- Fără serviciile sociale...
- Lasă-mă să sun la salvare atunci. Să se ocupe de tine întâi și după aceea putem vorbi și de bebeluș.
Era o capcană. Fără doar și poate. Sperase că va găsi aici pe cineva cu suflet bun, pe cineva în care să poată avea încredere, dar nu avea de ce să mai stea. S-a răsucit pe călcâie.
- Unde te duci? a strigat Wendy. Stai, te rog, și hai să vorbim!
Însă ea n-a răspuns.
- Nu-ți vreau răul!
- Da, pe dracu`!
A ezitat un moment, apoi a făcut un pas mare și a scuipat-o pe Wendy Jennings în obraz.
- Rușine să-ți fie.
S-a îndepărtat grăbită, fără să privească înapoi, strângând copilașul la piept. Îi curgeau lacrimi pe față - lacrimi neputincioase și mari, de deznădejde și furie.
Ratase și ultima șansă. Ultima ocazie de mântuie.
Acum nu mai rămânea decât moartea.
89.
Era zadarnic. Poliția alungase haita, dar imediat după plecarea lor totul a reînceput.
Răpăiala la ușă, interogatoriul prin cutia de scrisori. Câțiva își încercaseră mâna prin spatele casei, cățărându-se peste gard, traversând grădina și zgâlțâind ușa de-acolo. Se holbau pe geamurile serei, ca niște strigoi.
În prezent, Robert și părinții lui trăiau în beznă perpetuă la primul etaj.
Inițial au crezut că aici sus vor fi la adăpost, dar apoi zăriseră un fotograf care se ițea la geamul de la etajul unu de vizavi, așa că au tras draperiile peste ferestre. Se comportau, mai nou, ca niște animale nocturne, cuibăriți cu toții laolaltă pe întuneric, hrănindu-se cu conserve și hrană la pachet - nu era viață, ci mai degrabă simplă existență.
La început Robert se ținuse departe de internet. Dar atunci când nu ai nicio altă fereastră spre lume, e greu să te abții. Și, odată intrat, n-a putut rezista. Presa națională se dezlănțuise, readucând-o la viață pe terifianta Marianne în toată splendoarea ei.
Fiindcă nu voia să vadă și părinții lui aceste lucruri, știind că i-ar afecta s-a închis în camera lui și a tot citit. Pătrunzându-se de mama lui. A fost el însuși surprins să simtă un grăunte de compasiune pentru ea - indiscutabil, fusese neglijată și suferise niște abuzuri groaznice - dar relatările despre crimele ei constituiau o lectură macabră.
Era evident că fusese inteligentă - mai inteligentă ca el? - însă nu suficient cât să se smulgă de pe marginea prăpastiei. Sfârșise într-un mod degustător și lamentabil. Potrivit site-ului ziarului National Enquirer, glonțul îi perforase inima și femeia își dăduse sufletul în brațele surorii sale. După aceste evenimente, viața lui Helen fusese expusă pe tavă, iar acum era rândul lui.
Orice examen picat, orice picanterie minoră, toate micile frecușuri cu justiția, de toate se folosise presa. Țineau să-l înfățișeze ca pe un ratat, un terchea-berchea cu apucături violente, așchia nu sare departe de trunchi. O oaie neagră.
Îl scosese din pepeni acest asasinat moral, așa că răspunsese foarte scurt și obraznic la mesajul de susținere trimis de Helen Grace. Poate că jurnaliștii aveau capacitatea să le intercepteze mesajele, poate că nu. Lui nu-i păsa.
Trebuia să facă ceva. Asta era limpede. Părinții lui sufereau amarnic, fără posibilitatea de a discuta sau de a se întâlni cu prietenii lor, mânjiți de asocierea cu el. Robert știa că trebuie să alunge șacalii, să le dea o altă preocupare. Datora acest lucru celor două persoane care-l crescuseră încă din fașă.
Se tot juca cu bandajul care-i protejase recent brațul rănit, înfășurându-l și desfășurându-l pe degete. În mintea lui prindea contur un plan. Era o măsură disperată și însemna chiar sfârșitul, dar ce altceva putea să facă? Era încolțit și nu avea unde să fugă.
90.
Tony era uluit de transformarea ei. Știa că Melissa ceruse haine de schimb și niște farduri, dar în niciun caz nu se așteptase s-o găsească așa de schimbată.
Până acum n-o văzuse decât în ținuta de luptă, uniforma fetelor de stradă - cizme, fustă scurtă și bustieră cu decolteu. Îmbrăcată în blugi și pulover, cu părul prins neglijent într-o coadă la spate, părea fericită și relaxată.
L-a întâmpinat șovăielnic, ca și când nu prea știa ce să spere după acest scurt interval în care nu se mai văzuseră. La drept vorbind, nici el nu avea idee cum să abordeze situația, dar acum, că se afla aici, i s-a părut lucrul cel mai firesc din lume s-o îmbrățișeze.
Temându-se să nu fie surprinși, urcaseră rapid la etaj, dar nu mai erau mânați de pasiune, ci doar stăteau întinși împreună pe pat, ținându-se de mână, cu ochii în tavan.
- Îmi pare rău dacă ți-am creat neplăceri, a spus Melissa încetișor.
Ghicise, evident, că era însurat, chiar dacă verigheta lui rămăsese acasă, pe noptieră.
- N-am vrut.
- Nu-i vina ta. Chiar nu trebuie să te simți vinovată... Asta mi-e slujba.
El a reușit să schițeze un zâmbet timid, iar ea i-a răspuns la fel.
- Nu vreau să suferi din cauza mea, Tony. Mai ales că ai fost așa de bun cu mine.
- Dar nu sufăr.
- Bine. Pentru că m-am tot gândit la ce mi-ai spus. Și ai dreptate. Chiar vreau să fac o schimbare.
Tony n-a comentat nimic, nesigur încotro bătea.
- Dacă mă poți ajuta să mă-nscriu în programul adecvat, să mă las de droguri, o voi face. Nu mai vreau să mă-ntorc pe stradă. Niciodată.
- Bineînțeles. Vom face tot posibilul.
- Ești un om bun, Tony.
El a izbucnit în râs.
- Nici pe departe.
- Oamenii au parte de necazuri, Tony. Așa e viața. Nu-nseamnă că nu ești bun. Chiar nu trebuie să te acuzi singur. Noi doi... o să trăim ce ne va fi dat să trăim, după care te poți întoarce la soție, fără nicio problemă. N-o să mă țin scai de tine, îți promit.
Tony a încuviințat din cap, dar fără nicio satisfacție sau consolare. Asta își dorea? O întoarcere la normalitate?
- Doar dacă vrei tu asta, firește, a adăugat ea surâzând. De tine depinde. Tu ai totul, eu n-am nimic. Să fiu în locul tău, aș face alegerea înțeleaptă și m-aș duce înapoi la nevastă.
S-a cufundat în tăcere, fixând din nou cu privirea crăpăturile bizare de pe tavan.
Lui i se oferea un nou viitor. Era o nebunie totală și totuși, într-un mod ciudat, avea sens. Dar avea el curajul să profite de șansă?
91.
Agentul Grounds rămăsese cu ochii holbați. Nu mai văzuse așa ceva niciodată. Era un adevărat măcel.
Anton Gardiner se dovedise la fel de ambiguu după moarte precum fusese și în timpul vieții - îi plăcea să-și mute permanent cuibul și să țină astfel poliția și concurența în șah.
Fiindcă Anton Gardiner lucra doar cu bani gheață și detesta urmele lăsate de cecuri și de cardurile de credit, câteva ore de înroșit telefoanele și presat proprietarii să dea informații despre toți clienții care plătiseră în numerar ca să închirieze ceva - și care se potriveau cu semnalmentele lui Anton - dăduseră finalmente un rezultat.
Proprietarul se arătase plin de solicitudine, descuind pentru polițiști apartamentul de pe Castle Road situat la demisol. Dar a fost și el la fel de șocat ca și Bridges de ce le-a fost dat tuturor să vadă. Scaune distruse, mese răsturnate, singurul pat întors cu fundul în sus, cu o saltea făcută harcea-oarcea deasupra - părea că cineva declarase război locuinței și o trecuse prin foc și sabie.
În dormitor, sub acest pat devastat, era o pată maronie care se întindea într-un cerc neregulat de cel puțin 1 metru în diametru.
Agentul Grounds și-a însărcinat un om să sune după o echipă de la Operațiuni Speciale, dar nu avea, de fapt, nevoie să-i confirme nimeni că era vorba despre sânge uscat. Cineva sângerase în această hrubă.
Bucata aceasta de mochetă mânjită era una dintre puținele zone rămase neatinse. Chiar și aici, în camera minusculă, dulapul era țăndări, iar colțurile mochetei dezlipite. Două lucruri era cât se poate de clare. În primul rând, cineva - pesemne Gardiner - fuese atacat și omorât aici. Iar în al doilea, cineva căutase ceva.
Dar despre ce obiect era vorba? Și de ce nu ezistase acel cineva să ucidă pentru a-l obține?
92.
- Ești absolut sigură?
Helen își dădea seama că vorbise prea tare - mai multe capete din sală s-au întors spre ea - așa că a coborât glasul și a reluat convorbirea după ce a închis ușa biroului.
- Sută la sută, a spus vocea de la celălalt capăt al firului, care-i aparținea lui Meredith Walker, șefa legiștilor de la Southampton Central. Am comparat ADN-ul din saliva de pe fața lui Gareth Hill cu cel recoltat din cele două surse de sânge de pe cadavrul lui Anton Gardiner. Nu se potrivesc. Dacă sângele de sub unghiile lui Gardiner aparține celui sau celei care l-a omorât, avem de-a face cu un alt autor.
- Nu-i Îngeraș?
- Se pare că nu. Căutăm acum în baza de date o potrivire. În clipa când am ceva, îți dau de știre.
Helen a încheiat convorbirea. Cazul lua iarăși o întorsătură piezișă. De fiecare dată când păreau să se apropie de Îngeraș, ea le scăpa invariabil printre degete.
Ieșind din birou, a chemat-o pe Charlie. Nici veștile ei nu erau mai grozave - nu reușeau deloc să dea de ceilalți membri ai forumului Târfest. Iar asta însena că rămânea doar o singură pistă de cercetat.
- Roag-o pe Sanderson să preia deocamdată controlul și hai cu mine, i-a zis Helen lui Charlie. Avem întâlnire cu un mincinos.
93.
- Salut, Ciocan!
Jason Robins s-a răsucit și a dat cu ochii de Helen și Charlie care tocmai intrau în biroul lui. Ridicându-se de la masă, a trecut iute pe lângă ele și a închis ușa fără zgomot, dar ferm.
- Cine v-a dat drumul înăuntru? le-a întrebat. Nu-i necesar un mandat de percheziție, ceva?
- Am venit doar să stăm de vorbă. Fetelor de la recepție le-am spus că trebuie să discutăm urgent cu tine într-o chestiune importantă și, odată ce ne-au văzut legitimațiile, au fost mai mult decât încântate să ne permită accesul.
Jason a aruncat o privire secretarelor care pălăvrăgeau acum în birourile lor.
- V-aș putea acuza de hărțuire. Deja asta, a spus el, arătând-o pe Charlie, mă bate la cap zi și noapte pe e-mail și la telefon... chiar nu merge așa.
- Ei bine, îmi pare rău, dar „asta” mai are niște întrebări pentru tine, a parat Charlie. Întrebări despre Îngeraș.
- Iarăși?
- Am o poză la care aș vrea s-arunci un ochi.
- V-am spus că n-o cunosc pe-această Îngeraș...
- Uite, i-a întins Charlie portretul robot al Lyrei, fără să ia în seamă protestele lui.
Jason l-a luat în silă.
- O recunoști pe această femeie? E Îngeraș?
Jason a ridicat ochii spre Helen. Îi apăruseră broboane de sudoare pe frunte.
- Vă spun pentru ultima dată. N-am avut niciodată de-a face cu Îngeraș. N-am întâlnit-o niciodată. Sunt victima unui furt de identitate. Cineva mi-a clonat cardul de credit și l-a folosit la...
- Și de ce n-ai anunțat? s-a răstit Helen la el, iritarea ei răzbătând dincolo de calmul profesional.
- Poftim?
- Am vorbit cu banca. S-a dovedit că n-ai anunțat nicio activitate dubioasă legată de cardul tău. De fapt, ai continuat să-l folosești și după ultima noastră întâlnire. La Morrison, la Boots... Să-ți mai spun?
De această dată, Jason a rămas fără replică.
- Îți mai dau o ultimă șansă, Jason. Iar dacă nu lași odată prostiile și nu-mi spui despre Îngeraș chiar acum, te arestez pentru obstrucționarea justiției, a continuat Helen, ridicând vocea tot mai tare. O să te scot în cătușe prin fața tuturor colegilor tăi, după care am s-o las pe subalterna mea Brooks să continue treaba aici. Câteva întrebări bine țintite din partea ei, și nu vor mai avea niciun dubiu că șeful lor obișnuiește să facă sex cu prostituate și apoi să se-mpăuneze cu asta pe internet în fața altor prăpădiți. Ba poate chiar le arătăm câteva dintre postările tale. Sunt convinsă că ar fi încântați să afle mai multe despre Ciocan și-a sa ditamai scu....
- Bine, gata, nu mai urla naibii așa, s-a milogit Jason, cu ochii din nou la colegii de dincolo de geam.
Mai mulți dintre ei se holbau ostentativ.
- N-am putea să mergem în altă parte? le-a implorat.
- Nu. Dă-i drumul, vorbește.
Jason a părut că e gata să protesteze, dar s-a lăsat să cadă pe scaun.
- N-am apelat niciodată la serviciile ei.
- Cum?
- Nu m-am culcat niciodată cu Îngeraș. De fapt, ne-am întâlnit o singură dată.
- Bine, dar în postările tale ziceai că ai făcut sex cu ea de nu știu câte ori, a intervenit Charlie. Că „i-ai tras-o în toate pozițiile”.
A urmat o lungă tăcere. Fața asudată a lui Jason se îmbujorase de rușine.
- Am mințit. N-am făcut-o niciodată cu ea. Nu m-am culcat cu nicio prostituată.
- Ai inventat toate chestiile alea? a întrebat Helen, nevenindu-i să creadă.
Jason a dat afirmativ din cap, cu ochii în pământ.
- Le-am spus celorlalți ce-și doreau să audă.
- Celorlalți de pe forum?
- Da. Voiam să mă integrez. Voiam să mă placă.
Helen s-a uitat la Charlie. Singurătatea lui era tragică și Helen a simțit pentru prima dată un strop de milă pentru acest bărbat divorțat.
- Când ai cunoscut-o pe Îngeraș?
- Acum 4 zile. Unul dintre ceilalți băieți mi-a spus unde-o pot găsi și m-am dus s-o caut. Acolo era.
- Și ce s-a-ntâmplat?
- Am luat-o în mașină. Ne-am dus înspre Common.
- Și?
- Avea chef de vorbă. Mi-a pus întrebări. Nimicuri, așa. Pe urmă... m-a-ntrebat dacă sunt însurat. Și nu știu de ce, dar parcă m-ar fi lovit în moalele capului.
- Cum adică?
- M-a zdruncinat. O simplă întrebare, dar....
Jason s-a oprit, retrăind emoțiile aducerii aminte.
- Dar m-a făcut să izbucnesc în plâns.
A ridicat în sfârșit ochii. Pe Helen a șocat-o disperarea zugrăvită pe chipul lui.
- I-am povestit tot. Ce dor îmi este de soție. Ce dor mi-e de Emily.
- Și ea ce-a făcut?
- Nu cine știe ce. Nu-i convenea să mă audă vorbind așa. A zi câteva chestii - „o să-ți treacă”, ceva de genul ăsta - și m-a rugat să opresc mașina.
- Și apoi?
- A coborât. A coborât și s-a dus. Atunci am văzut-o ultima oară, jur pe ce-am mai sfânt.
Helen a dat din cap.
- Te cred, Jason, și îmi dau seama că ți-e greu să vorbești despre asta. Dar adevărul e că ai scăpat ca prin urechile acului. Crede-mă, ar fi putut să fie mult mai rău.
- Și ea i-a... pe toți cei despre care s-a scris în ziare?
- Da, și de aceea este atât de important să dăm de ea. Te rog, uită-te bine la fotografie și spune-mi - e Îngeraș?
Jason a luat portretul din nou. S-a uitat cu atenție la el și a zis:
- Nu.
Charlie i-a aruncat lui Helen o privire plină de panică, dar Helen a ignorat-o. Simțea cum cazul se destramă iarăși sub ochii ei.
- Mai uită-te o dată. Lyra Campbell este suspecta noastră principală. Portretul e foarte bine realizat. Ești sigur că nu e Îngeraș?
- Absolut. Nu seamănă deloc cu ea.
Iar în acel moment, Helen a înțeles că se întorseseră din nou în punctul de plecare.
94.
Helen își blestema amarnic naivitatea. Acum îi era cât se poate de clar că atât ea, cât și restul echipei fuseseră duși de nas.
După ce a trimis-o pe Charlie înapoi la bază, să adune dovezile necesare, Helen a pornit direct spre casa conspirativă, flancată de doi ofițeri în uniformă. Până în prezent o trataseră pe Melissa mai ceva ca pe un cap încoronat - Helen s-a întrebat cum va reacționa trezindu-se încătușată și aruncată pe bancheta din spate a unei mașini de poliție.
Inițial părea că nu era nimeni acasă. Helen ciocănea mânioasă la ușă - oare prinsese Melissa de veste cumva și își luase deja tălpășița? Agenții de afară susțineau că nu părăsise clădirea, dar nu aveai cum să știi sigur.
În cele din urmă, a apărut totuși un ochi la vizor și s-a auzit apoi vocea răgușită a Melissei, întrebând pe un ton rechizitorial cine e și ce dorește. A fost uimită s-o vadă pe Helen. A fost încă și mai uimită - și ofensată - să se pomenească pentru o jumătate de oră într-o cameră de interogatoriu de la Southampton Central, supusă unui tir de întrebări.
- De ce ai făcut-o, Melissa?
- Cum adică? Ce-am făcut?
A ripostat agresiv la întrebarea lui Helen, ca și când o jignea până și simpla aluzie că ar fi comis vreo faptă reprobabilă. Era cu adevărat într-o stare de spirit oribilă.
- De ce l-ai ucis pe Anton Gardiner?
- Ei, lasă-mă....
- Te-a bătut? Aveai nevoie de bani?
- Nici nu l-am atins vreodată.
Helen o privea fix. A scos o coală de hârtie din dosarul aflat în dreapta ei.
- Tocmai am primit rezultatele complete ale analizelor sângelui prelevat de pe trupul lui Anton Gardiner. Așa cum era de așteptat, în mare parte era chiar al lui - nimic surprinzător, având în vedere torturile la care a fost supus. Dar mai există și o a doua sursă. Urme de sânge se aflau sub unghiile lui Anton și chiar pe doi dinți de-ai săi. Se pare că și-a zgâriat și mușcat atacatorul încercând să se apere.
Helen a lăsat aceste informații să-și facă efectul, după care a continuat:
- E sângele tău, Melissa.
- Da, pe dracu`.
- Țin să-ți spun în clipa asta că ar fi recomandabil să ai un avocat alături....
- Nu-mi trebuie niciun avocat. Cine a răspândit calomnii despre mine?
- Avem o potrivire, Melissa. Am comparat ADN-ul recoltat cu cele existente în baza de date a poliției naționale și a rezultat numele tău.
Melissa o privea dușmănos, hotărâtă să nu recunoască nimic. Helen a mers mai departe, extrăgând alte foi din dosar:
- Acum 3 ani ai fost implicată într-o altercație cu o prostituată - Abigail Stevens. O dispută legată de un client. Ea te-a acuzat de vătămare corporală, tu la fel, și, după cum se procedează în astfel de situații, amândurora vi s-a cerut o probă de ADN, recoltat din salivă. Procedura standard prevede păstrarea lor în baza națională de date vreme de 10 ani.
Helen a așteptat puțin înainte să adauge:
- Poate ai avut impresia că ne-am descotorosit de ele, poate ai și uitat că ai dat această probă, dar lucrurile sunt cât se poate de clare - e sângele tău.
Melissa se pregătea s-o întrerupă, însă Helen a trecut mai departe cu tăvălugul peste ea.
- L-ai ucis pe Anton Gardiner și l-ai îngropat în fostul cinematograf. Ai auzit apoi că această clădire părăsită urma să fie scoasă la vânzare. Acest lucru era de natură să-ți creeze probleme, așa că ai profitat pe loc de șansa ivită și ai pus crima în spinarea altcuiva Anton nu s-a numărat niciodată printre victimele Îngerașului, ci a fost victima ta.
- Sper că ai probe solide, altminteri o să-ți pară rău.
- Unul dintre oamenii mei a făcut o percheziție în dimineața asta la o adresă din Biterne Park. Ultimul domiciliu cunoscut al lui Anton a fost acest apartament situat la demisol, pe Castle Road. Înăuntru totul era vraiște, întors cu susul în jos, și s-au găsit urme vechi de sânge închegat în dormitor. Cu duiumul. Al tău și al lui Anton? Curând vom avea și rezultatele.
Melissa o privea încruntată. Dar Helen îi sesizase reacția atunci când pomenise de Castle Road și știa că o are la mână acum.
- Lui Anton nu-i plăcea să prindă rădăcini nicăieri, nu-i așa? Era un tip care prefera să se tot mute de colo-colo și să-și cultive o aură de mister. Și se zvonea că își cară banii după el peste tot unde merge. Nu avea încredere în bănci, nu? Dormea permanent cu un cuțit sub pernă. Pesemne că vei fi pus lucrurile cap la cap sau poate că ți-a ajuns acest zvon la ureche. Oricum, aveai nevoie de banii respectivi, așa este?
- Vorbești aiurea.
- Ai fost evacuată din locuință pentru neplata chiriei și aveai datorii mari la furnizorii de droguri. Trebuia să faci rost de bani. Iar ascunzătoarea lui Anton pica la marele fix. Ce sumă avea?
Melissa era gata să răspundă, dar și-a înghițit vorbele la timp. Nu suficient de prompt, în opinia lui Helen, dacă această ascunzătoare exista într-adevăr. Oare își schingiuise și omorâse proxenetul degeaba?
S-a lăsat o tăcere foarte lungă, iar în cele din urmă Melissa a spus:
- Nu comentez.
- Îți propun să luăm o pauză. În acest timp vei avea ocazia să suni un avocat, ceea ce îți și recomand cu căldură. Când ne vom revedea, te voi acuza și apoi pe voi aresta în mod oficial pentru crimă, vătămare corporală în formă agravantă, recluziune ilegală, furt și deturnarea cursului anchetei. Ca să nu mai pomenesc de irosirea timpului poliției. Cum îți sună?
Furia lui Helen era în fine vizibilă și Melissa și-a pierdut într-o clipită cumpătul. A sărit în picioare, amenințând-o pe Helen cu degetul peste masă.
- Să vină Bridges.
- Poftim?
- Cheamă-l pe Tony Bridges. O să clarifice el situația.
- Ce vrei să...
- Cheamă-l încoace. ACUM!
Zeci de scenarii diferite se derulau în mintea lui Helen în drum spre centrul de comandă, unul mai cumplit decât altul.
Ce voia să spună Melissa? Ce făcuse Tony? Și pe ce se baza ea când susținea că el poate să îndrepte lucrurile?
95.
A deschis ușa congelatorului și și-a lipit ostenită fruntea de interiorul rece. Îi vuia capul, zgârieturile învinețite de pe obraz îi pulsau și simțea că-i vine rău dintr-o clipă în alta.
Congelatorul se umpluse cu gheață, lăsat la voia întâmplării, și dădea acum senzația unei palme rotunde și răcoroase făcute căuș în jurul feței sale.
O clipă s-a simțit împăcată, aproape senină. Dar apoi s-au pornit din nou zbieretele, și realitatea înconjurătoare a mușcat-o.
Deschizând ușa frigiderului, și-a luat o cutie de cola de pe raft. A băut-o dintr-o înghițitură. Apoi, întorcându-se, s-a îndepărtat, lăsând ușa întredeschisă, astfel încât lumina slabă din frigider arunca o tentă gălbuie bolnavă pe linoleumul jegos.
Amelia era întinsă pe pat și zbiera de foame. Și-a privit fetița câteva clipe, urând-o pentru că era atât de dependentă de ea. De ce tocmai ea? De ce nu putuse naște cineva cumsecade această fetiță? O persoană decentă? Era progenitura unei târfe criminale. Damnată încă din start.
Capul o durea mai rău ca oricând, pe măsură ce se întețeau țipetele fetiței, așa că a apucat-o iute și, dintr-o singură mișcare, fără greutate, și-a suflecat bluza și a condus gurița încrețită a Ameliei la sfârc. Copila a început să sugă, iar pe ea au luat-o amețelile. Nu dormise toată noaptea, pradă furiei și disperării, iar acum se simțea foarte slăbită și șovăielnică. Cu Amelia cuibărită la piept, s-a sucit și s-a proptit mai bine în pat, ca să-și rezeme capul un pic. Amelia n-a slăbit deloc strânsoarea. Copila era fericită și nu avea habar de calvarul mamei.
Când s-a trezit, peste câteva clipe, Amelia picotea sătulă în brațele ei, cu dâre de lapte uscat la guriță.
În cursul nopții analizase mai multe moduri de a rezolva problema. Mai întâi se gândise s-o abandoneze pe Amelia pe treptele spitalului South Hants ori chiar s-o paseze cuiva de pe stradă, dar acum știa că nu vrea s-o încredințeze unor străini. Bunăvoința oamenilor nu-i mai inspira pic de încredere. Cine știe ce i-ar putea face? Și ce chinuri ar fi silită să îndure? La familia sa nu se mai putea întoarce, firește, prin urmare trebuia să găsească singură rezolvarea.
Apoi a rămas doar de stabilit metoda. N-o putea lovi. Și nici nu se vedea folosind o pernă. În ciuda a tot ce se întâmplase, știa că i-ar pieri curajul. Mai bine s-o facă atunci când o hrănea. Ameiliei îi plăcea destul de mult biberonul, și dacă zdrobea foarte mărunt pastilele... Farmaciile urmau să deschidă curând și putea face rost de cele trebuincioase. Apoi avea să se sfârșească totul.
Simplu ca bună ziua. Și totuși înțelegea că va fi lucrul cel mai greu pe care-l avusese de făcut vreodată. Știa că va aduce liniștea - atunci de ce i se întorceau mațele pe dos la gândul acesta? Doar omorâse fără niciun fel de grețuri și îi făcuse o deosebită plăcere să-i extermine pe toți acei șobolani jegoși care se dădeau drept tați și soți. Pac, pac, pac. Dar acum șovăia.
Nu numai pentru că bebelușul era sânge din sângele ei, ci și fiindcă simțea ce simțea. Se lupta cu sentimentul acesta de luni de zile deja, se străduise să urască acest boț de carne, dar nu mai putea tăgădui acum. Îi inspira milă.
Și nu mai trăise acest sentiment de foarte, foarte multă vreme.
96.
- O să-ți ușurez misiunea. Uite!
Tony Bridges i-a împins un plic pe masa din local. Helen nu l-a slăbit din ochi, încercând să citească gândurile bărbatului pe care se bizuise mereu.
- Este cererea mea de demisie, a adăugat Tony.
Helen a ezitat o secundă, apoi și-a lăsat privirea în jos. A deschis plicul și a parcurs cererea.
- Tony, e prematur. Ai dat-o-n bară, dar poate reușim cumva să aranjăm lucrurile, te scoatem din activitatea operațională, te trecem la vreo muncă de birou....
- Nu. Trebuie să plec. E cel mai bine pentru mine. Și pentru tine. Îmi... am nevoie să fiu cu Nicola. Trebuie să-i spun ce s-a-ntâmplat. Și să văd dacă pot dobândi iertarea. A venit vremea să-i dau ei prioritate.
Helen vedea bine că era neclintit în hotărârea lui. Era o imensă decepție să-și piardă unul dintre cei mai buni subalterni - și unul dintre cei mai buni prieteni din secție - dar el luase deja o decizie și nu avea niciun sens să-l mai contrazică.
- M-am gândit c-o să încerci să mă faci să mă răzgândesc și am lăsat o copie și pe biroul lui Harwood înainte să vin aici.
Helen nu și-a putut reține un zâmbet. Era ceva tipic pentru Tony - corect până în ultima clipă.
- Ce s-a-ntâmplat, Tony?
El i-a răspuns privind-o direct în ochi, fără a evita să-și asume răspunderea.
- Am fost slab. Mi-a stârnit dorința și... n-am nicio scuză, dar viața mea a fost așa de... aridă. Pustie. Iar ea mi-a oferit ceea ce-mi lipsea. Adevărul este că aș mai fi rămas cu ea și acum dacă n-ar fi.. Trebuia s-o fac și pe asta. Aveam nevoie să-mi reamintesc ce contează. Pe cine iubesc. Acum știu că o vreau pe Nicola. Vreau să fie fericită, să fim fericiți. Am niște bani puși deoparte, așa că... voi sta o vreme cu soția mea.
Pe Helen a frapat-o hotărârea lui. După ce se rătăcise așa de tare și o dăduse în bară așa de rău, lui Tony îi apărea deodată cât se poate de limpede ce avea de făcut. Forța sentimentelor lui era de admirat, însă tipul reprezenta totuși o pierdere teribilă.
- Știu că aș putea încerca să-mi salvez pielea cumva, dar mi-am înșelat soția și am trădat poliția. La prima discuție avută cu Melissa, i-am povestit despre Îngeraș - ce cunoaștem și ce nu - iar ea a născotit-o pe Lyra ca să completeze tabloul. Mi-a servit ce voiam să aud. N-ar fi reușit în veci să ne inducă în eroare dacă nu i-aș fi dezvăluit eu aceste informații, strict secrete de altfel, despre anchetă. M-a dus de nas cu trucul cel mai vechi. E cel mai bine să mă retrag, atât pentru tine, cât și pentru restul echipei.
Helen a dat să-l întrerupă, dar Tony nu terminase.
- Dacă n-ai nimic împotrivă, nici n-am mai trece pe la secție. Mi-ar plăcea ca lumea să rămână cu o amintire plăcută despre mine. Așa cum am fost.
- Desigur. Rezolv eu cu cei de la resurse umane și te va contacta probabil reprezentantul de sindicat. O să încerc să-ți obțin cele mai avantajoase condiții, Tony.
- Ai făcut deja suficient. Îmi pare mie rău că, în fond, am realizat așa de puțin.
S-a ridicat, rostind această frază copleșit brusc de emoție. Se vedea clar că vrea să plece și Helen nu l-a oprit.
- Ai grijă de tine, Tony.
Ieșind, el a ridicat mâna în semn de salut, dar nu s-a întors.
Fusese unul dintre cei mai promițători subalterni, stâlpul ei de susținere, și acum dispăruse. Îngeraș era liberă încă, iar Helen mai singură ca oricând.
97.
- Tot ce vă voi spune acum rămâne între acești patru pereți. Nu ne putem permite complicații inutile - treaba asta n-are voie să transpire. N-o pomeniți în discuții și nu suflați o vorbă prietenilor sau tovarășilor de viață. Vreau discreție totală.
Echipa se adunase grabnic în centrul de comandă, cu excepția agentului Fortune, care nu era de găsit. Lui Helen nu-i convenea că nu sunt toți prezenți, dar nu avea încotro. Povestea se cerea înăbușită din fașă.
- Ați auzit, fără îndoială, zvonurile și, cu părere de rău, trebuie să vă spun că sunt adevărate. Tony Bridges a avut o escapadă sexuală cu Melissa Owen și a periclitat ancheta.
Se vedea că oamenilor le ajunseseră într-adevăr la urechi zvonurile, dar confirmarea tot a venit ca o lovitură de ciocan.
- Lyra Campbell e doar o pistă falsă, o încercare de-a Melissei de a da vina pe altcineva pentru uciderea lui Anton Gardiner. Și-a închipuit că-l poate folosi pe Tony ca să scape basma curată. Singurul aspect pozitiv al acestui talmeș-balmeș regretabil este că tipa va suporta consecințele faptei sale. Cât despre Tony... Tony nu se mai întoarce. Și-a dat demisia în această după-amiază. Charlie îi va prelua atribuțiile.
Helen a aruncat un ochi spre Charlie, care i-a evitat de această dată privirea. Helen a ezitat un pic, descumpănită, apoi a continuat.
- Să începem, deci.
Câteva capete s-au plecat, iar Helen a continuat în ritm alert.
- Avem câteva informații care ne-ar putea ajuta. Cei de la medicină legală au analizat probele găsite în curtea containerelor. Pe lăzi și pe caldarâm era mult sânge, aparținând unei femei cu grupa zero, consumatoare înrăită de alcool, sedative și cocaină. Și mai interesant, nivelul prolactinei era foarte ridicat. Iar asta ne dă de-nțeles că alăptează.
Membrii echipei au oftat. Era un element surprizător, care ridica semnificativ miza.
- Se vede treaba că Îngeraș are un bebeluș sau l-a abandonat recent, dar indiferent cum stau lucrurile, cineva trebuie să fi interacționat cu ea. Poate fi vreun medic de familie, o clinică de monitorizare prenatală, un centru de zi, asistența socială, serviciul de urgențe sau filiala locală a magazinului Boots. Mulțumită lui Jason Robins, dipunem acum de un nou portret robot al lui Îngeraș, cu trăsături amănunțite, agenta McAndrew vă va distribui copiile - și vreau ca toți, chiar toată lumea, să ieșiți pe teren și să puneți întrebările potrivite în locurile potrivite.
Echipa se pregătea să se împrăștie, dar i-a oprit apariția subită a lui Fortune.
- Convocarea a fost valabilă pentru toată echipa, agent Fortune, l-a mustrat Helen.
- Știu, doamnă, și-mi cer scuze, a răspuns tânărul ofițer, îmbujorându-se la față. Dar am lucrat cu băieții la partea tehnică... și cred că am descoperit ceva.
Membrii echipei au rămas în așteptare.
- Ne străduiam să depistăm cumva adresele IP ale celorlalți membri care postau pe Târfest. Să vedem dacă putem da de ceilalți bărbați care au avut de-a face cu Îngeraș. Fără cine știe ce succes. Studiind postările, am sesizat însă ceva. Anumite fraze și ortografieri recurente.
Îi trezise interesul lui Helen. Ea bănuia încotro duce pista și, dacă așa stăteau lucrurile, se schimba totul.
- Câțiva bărbați frecventau forumul - contribuitori anonimi ca RegeleVaginului, SăgeataNeagră, care-și relatau isprăvile sexuale și îi încurajau și pe alți membri, cum ar fi Simon Booker, Alan Matthews și Christopher Reid, s-o caute pe Îngeraș. Ei le-au spus unde o pot găsi și ce servicii oferă. Reciteam postările lor în timp ce băieții de la tehnic își făceau treaba, și am remarcat că RegeleVaginului a repetat de mai multe ori sintagma „s-o spintecăm pe curvă”. Și mi-am amintit că și Tăiș a folosit această sintagmă. Am observat totodată că amândoi scriu „sex-oral” cu cratimă, la fel ca Sățumplucizmele. De asemenea, toți 3 scriu greșit „ecstaz” în loc de „extaz”. Am scos, prin urmare, la lumină toate postările lor și... ortografia, punctuația și greșelile sunt identice.
- Deci în tot acest timp am vânat 3 indivizi, când de fapt...
- Sunt una și aceeași persoană, a completat agentul Fortune.
- Cu toții sunt Îngeraș.
Pe Helen a cuprins-o amețeala rostind aceste cuvinte.
- Și-a ademenit victimele.
Membrii echipei se uitau buimăciți. Acum era evidentt de ce nu izbutiseră să dea de urma lui Îngeraș - pentru că aceștia nu existau. Cum de înțeleseseră totul atât de greșit?
- Exact. Trebuie să schimbăm foaia rapid, a continuat Helen, regrupându-și trupele năucite de șoc. Putem presupune că greșelile de ortografie de pe colete au fost o tentativă deliberată de a o face pe criminală să pară neșcolită sau chiar dislexică. În realitate, e o persoană educată și sofisticată. Posedă un vocabular bogat, e specialistă în computere și manipularea rețelelor și are o minte extraordinar de ordonată, capabilă să planifice și să execute aceste crime cu riscuri minime pentru ea. Nu-i proastă. Este vicleană, inteligentă și îndrăzneață.
Subalternii îi sorbeau fiecare cuvânt, în vreme ce prima imagine detaliată a criminalei prindea viață sub ochii lor.
- Consumă alcool și droguri la greu și a dus recent o sarcină la termen. Probabil că practică prostituția de ceva timp, dar n-a fost arestată niciodată - ADN-ul ei nu se află în baza națională de date. S-ar putea deci să fie relativ nouă în branșă. Probabil că prezintă numeroase contuzii și chiar răni după ultimul atac. Avem o mulțime de elemente, avem și portretul, dar trebuie să lucrăm cu cap. Haideți să ne ocupăm mai întâi de sectorul de top al pieței - escorte, studente - și să reflectăm la geografia acestor atacuri. Pun pariu că se ascunde undeva prin zona centrală sau de nord a orașului. Să pornim după ea atunci.
Membrii echipei s-au grăbit să ridice portretele robot, însuflețiți brusc de hotărârea de a pune capăt acestei investigații.
Singura care nu s-a îmbulzit a fost Charlie. Iar Helen voia să afle de ce.
98.
Charlie se îndepărta cu pași rapizi de sediu - dar nu suficient de rapizi. Helen a ajuns-o din urmă când se pregătea să traverseze strada. A trecut direct la subiect.
- Ce se petrece cu tine, Charlie?
- Poftim?
- În mod normal, ai clocoti de energie, dar s-a-ntâmplat ceva.
Charlie și-a privit șefa. Nu avea niciun rost să-i îndruge minciuni, depășiseră de mult faza asta.
- E vorba de Steve. Vrea să plec din poliție.
- Aha, a zis Helen.
Nu era surprinsă.
- Îmi pare rău că ți-am complicat situația. Ar fi trebuit să mă port mai frumos cu Steve.
- Nu-i vina ta. Mă așteptam de mult. Încă de la....
N-a fost nevoie s-o spună cu glas tare.
- Înțeleg. Avem nevoie de tine. Știi bine că avem nevoie de tine, dar trebuie să faci cum ți-e mai bine, în ultimă instanță. Eu nu mă pun de-a curmezișul și te voi susține indiferent ce decizie vei lua, da?
Helen a cuprins-o încurajator de braț.
- Mulțumesc.
- Și dacă simți nevoia să discutăm...
- Sigur.
Helen a dat să se întoarcă și să plece.
- Dar tu cum te simți?
Helen s-a oprit, luată prin surprindere de întrebarea lui Charlie. I-au fugit ochii la chioșcul de ziare de peste drum și la panoul cu Evening News, care promitea noi dezvăluiri despre Robert și Marianne. Nu era greu să-și dea seama de ce îi pusese Charlie întrebarea.
- Nu știu cum reușește.
- Cine?
- Garanita. Știe unde mă duc, ce fac, cu cine mă văd. Știe totul. Parcă mi s-ar fi strecurat în suflet și... Habar n-am cum reușește.
- Vreo scurgere de informații din interiorul echipei?
- Nu... aici nu e vorba doar de anchetă, ci chiar de mine. Chestii personale. Parcă ar fi o stafie care se ține scai de mine prin toate cotloanele vieții.
Lui Helen nu-i plăcea deloc să se arate descumpănită în fața lui Charlie, dar nu avea niciun sens să-și ascundă suferința profundă față de cineva împreună cu care străbătuse deja iadul.
- Le-ai venit de hac unora mai breji ca ea. Nu trebuie s-o lași să câștige.
Helen a dat afirmativ din cap. Știa că Charlie are dreptate, dar îi era foarte greu să-și păstreze încrederea, fiind așa tulburată.
- E doar un vierme, a adăugat Charlie. Nu-i vrednică nici să calce pe același trotuar cu tine. Indiferent ce puteri deține, ești Helen Grace. Ești o eroină. Nimeni nu va putea vreodată să distrugă asta. Eu cred în tine, și trebuie să faci la fel.
Helen a ridicat capul, recunoscătoare pentru sprijinul pe care i-l acorda Charlie.
- Cât despre Emilia Garanita, a spus Charlie, o s-o-ncaseze ea cât de curând. Așa pățesc cei din tagma ei.
Charlie i-a zâmbit și Helen i-a răspuns la rândul său cu un zâmbet. Puțin după aceea, s-au despărțit.
Întorcându-se la sediu, Helen se simțea momentan revigorată - o bucuraseră vorbele îmbătătoare veninte din partea unei femei pe care se luptase din greu s-o dea la o parte.
Ajunsă în hol, și-a dat seama că avea telefonul închis din clipa în care ieșiseră la iveală știrile despre identitatea lui Robert. Pornindu-l din nou, a întâmpinat-o un puhoi de mesaje vocale și SMS-ul trimis de Robert.
Îi scria doar atât: „Du-te dracului!”
99.
Se făcuse târziu când Charlie a ajuns acasă. Ceasul arăta 23.15 și locuința era cufundată în tăcere. Nici urmă de...
- Bună.
Lui Charlie i-a sărit inima din piept la auzul vocii lui Steve. S-a întors și l-a văzut cum stătea pe întuneric în sufragerie. S-a dus spre el, aprinzând luminile. El și-a ferit ochii, deranjat de lumina lămpii cu halogen.
- Te aștept de ore-ntregi, dar se pare că ai avut de lucru până târziu.
Îi vorbise pe un ton neutru, în care nu se simțea deloc amărăciunea la care se aștepta Charlie. Cu toate acestea, vocea lui calmă o neliniște. Suna foarte oficial.
- Unde-ai fost? l-a întrebat ea.
Avea sentimentul că e pe care să se spună ceva important - ceva neplăcut? - dar în același timp era și foarte fericită că el se întorsese acasă.
- La Richard.
Prietenul lui cel mai bun. Charlie îl sunase încercând să-l găsească pe Steve, iar el o mințise. Nu era surprinsă deloc.
- M-am tot gândit. Și-am luat o hotărâre, a spus Steve.
Charlie s-a crispat și n-a zis nimic.
- Vreaun un copil, Charlie.
Acum venise rândul lui să pară supărat.
- Vreau un copil cu tine mai mult decât orice altceva. Dar n-avem cum s-o facem atâta timp cât tu muncești așa, pe brânci, și-ți pui zilnic viața în primejdie. Nu ne putem întoarce acolo. Înțelegi?
Charlie a dat afirmativ din cap.
- Îți cer să renunți. Ca să putem trăi viața pe care ne-am dorit-o mereu. Iar dacă nu poți sau nu vrei s-o faci... mă-ndoiesc că mai pot să rămân.
Iată-l. Ultimatumul care se anunța de un an și jumătate.
Aceasta, deci, era moștenirea lăsată de Marianne.
100.
Trecuse de miezul nopții și centrul de comandă era pustiu.
Ofițerii care nu alergau după informații dormeau duși acum, conștienți că îi aștepta o nouă zi de foc. Helen adunase dosarele cazului și căuta ceva în care să le pună. Nu era normal să le scoată din sediu, însă inenționa să le ia acasă și să mai treacă o dată prin ele, cu ochi proaspăt.
I-a venit din nou să-și tragă palme pentru că se lăsase atrasă așa de ușor într-o fundătură.
Clip clop. Clip clop.
Venea cineva pe coridorul pustiu.
Inspectoarea-șefă Ceri Harwood. Helen a intrat pe loc în alertă. N-o mai văzuse sau auzise pe Harwood de ceva timp și acest lucru o făcea dintr-odată să fie foarte agitată.
- Ore suplimentare? a întrebat Harwood.
- Tocmai terminam. Dumneavoastră?
- Și eu, dar nu acesta-i motivul pentru care mă aflu aici așa de târziu. Voiam să discutăm între patru ochi și se pare că-n creierii nopții am cele mai mari șanse să dau de tine.
O mică înțepătură aruncată cu nonșalanță. Helen avea senzația neplăcută că i se pregătește ceva.
- N-am vrut s-o fac în fața echipei. Lucrurile de genul acesta e mai bine să fie rezolvate... cu eleganță.
- Adică? a întrebat Helen.
- Îți iau cazul.
Clar și pe față.
- Pe ce motiv?
- Pe motiv c-ai dat-o-n bară, Helen. N-avem suspect, n-avem pe nimeni în arest, dar avem 5 cadavre la morgă. Și un ofițer care conduce ancheta și care a fost așa de preocupat să-și protejeze zurbagiul de nepot, încât n-a mai băgat de seamă că propriul său adjunct i-o trage unei martor-cheie.
- Cred că sunteți nedreaptă. S-au făcut greșeli, dar ne-am apropiat de ea mai mult ca oricând. Suntem la finalul partidei și cu tot respectul v-aș pro...
- Să nu mai susții că ai avut vreodată pic de respect față de mine, Helen. Știu ce gândești. Și dacă te-ai fi străduit măcar cât de cât să-ți ascunzi... disprețul, nu s-ar fi ajuns aici. Dar adevărul este că ești o piază rea, Helen. Îi molipsești pe toți cei cu care intri-n contact, și n-am nicio încredere în capacitatea ta de a conduce această anchet. De aceea am fost nevoită să mă duc la șeful poliției.
- Cine preia cazul?
- Eu.
Helen a zâmbit amar.
- Cu alte cuvinte, acum, c-am ajuns la final, hop și tu în barcă? Așa procedezi? Așa ai urcat atât de sus fără să faci practic nimic niciodată?
- Ai grijă, Helen.
- Ești o vânătoare de glorie. Un parazit.
- Spune-mi cum vrei. Dar eu sunt șefa acum, iar tu ai zburat.
Harwood a făcut o pauză, savurându-și triumful.
- Mă ocup eu de presă...
- Sunt convinsă.
- Și am s-anunț echipa dimineață, la prima oră. Ce-ar fi să strângi pe-aici și să-ți iei o săptămână de concediu? Găsim noi altceva pentru tine la întoarcere. Poate reușești să finalizezi cazul Alexia Louszko?
- Doar printr-un noroc chior mă mai prinzi pe-aici.
- Decizia îți aparține în întregime, Helen.
Isprăvindu-și misiunea, a plecat, aruncând în fugă un „noapte bună” peste umăr.
Helen a privit-o îndepărtându-se, asaltată de un potop de sentimente, odată ce a înțeles amploarea înfrângerii sale. Fusese scoasă pe tușă. Ancheta și cariera ei se năruiau și nu putea să facă nimic.
101.
Nu se lăsa înduplecată să-l privească. Cu toate rugămințile lui, nu se uita la el. Ochii ei stăteau pironiți pe fereastră, privind în gol.
Tony Bridges a venit pe partea cealaltă a patului, dar când a intrat în raza vizuală a Nicolei, ea și-a întors privirea. Îi curgea lacrimi pe obraz.
Plângea și Tony. Îl podidise plânsul încă dinainte să-și termine mărturisirea. Îl cuprinsese un sentiment de rușine copleșitoare, făcându-și mea culpa cu voce frântă și tremurândă.
În ochii Nicolei se citise inițial panica - să nu-și fi pierdut el slujba - dar privirea i s-a răcit și înăsprit treptat, pe măsură ce natura vinovăției devenea limpede. Stăteau acum separați în camera mică, mai despărțiți decât fuseseră vreodată în toată căsnicia lor.
Ce putea el să spună? Cum putea să remedieze situația? Căutase în brațele unei alte femei ceea ce soția lui nu avea să mai fie niciodată în măsură să-i ofere.
- Știu că probabil mă urăști. Și dacă vrei să plec, eu nu mă voi opune. Dar îmi doresc să fiu aici. Mi-am dat demisia din poliție ca să pot să îndrept răul făcut, să fac niște schimbări în viața mea și să fiu soțul pe care-l meriți.
Nicola privea ferm, cu hotărâre, ușa deschisă.
- Aș vrea să fim ca înainte. Ca-n vremurile de demult, când petreceam toate nopțile împreună și eram nedespărțiți. Eu... am făcut o mare greșeală și chiar dacă n-o să mi-o pot răscumpăra vreodată... aș vrea ca momentul ăsta să reprezinte un nou început pentru mine. Și pentru noi.
Tony a lăsat să-i cadă capul în piept, conștient de posibilitatea ca Nicola să declare căsnicia încheiată și să-l arunce în stradă. Cum putuse fi așa de tâmpit? Și de egoist?
Nicola încă refuza să reacționeze în vreun fel. Când discutau, clipea de obicei o dată pentru da și de două ori pentru nu, însă deocamată ochii ei se înverșunau să rămână neclintiți. Avea obrajii umezi și Tony s-a întins s-o șteargă cu un șervețel. Nicola a închis ochii și a rămas cu ei închiși, refuzând să-l privească în timp ce el îi dezmierda obrazul.
- Poate că n-o să vrei să mai auzi niciodată de mine, dar eu țin să încerc. Char țin să încerc. Nu-ți impun cu forța. Dacă vrei să mă duc și s-o aduc pe mama ta acum, să-i spun și ei ce s-a-ntâmplat, sunt dispus s-o fac. Dar dacă mă vrei alături de tine, atunci dă-mi voie să-mi iau revanșa. Gata cu nopțile dormite separat, gata cu dialogurile pe fugă. Gata cu infirmierele și străinii. Doar tu, eu... și Charles Dickens.
El a venit la capul patului și, pentru prima dată, astăzi ea n-a mai întors privirea.
- De tine depinde, iubito. Sunt în mâinile tale. Îmi dai voie să încerc?
Liniștea din încăpere era absolut apăsătoare - Tony nu-și auzea decât bătăile inimii. Simțea că e pe cale să plesnească, dar pleoapele Nicolei s-au mișcat în sfârșit.
S-au închis și au rămas așa.
102.
Centrul de consiliere pentru studenți se afla în capătul rău famat de pe Hidfield Road din Portswood. Era aproape de campusul Univeristății Southampton, dar se adresa și studenților de la Universitatea Solent și de la Centrul Național de Oceanogrofie - dacă se osteneau să bată atâta drum.
Agenta Sanderson stătea acum în fața clădirii, mutându-se, obosită, de pe un picior pe celălalt, așteptând să apară Jackie Greene. Studenții sunt păsări de noapte, iar consilierii stau și ei adesea până târziu, dar pe Sanderson o nemulțumea că Greene întârziase. Era femeie în toată firea - directoarea centrului și cea mai experimentată consilieră - ar fi putut și ea să se arate punctuală la o întâlnire cu poliția.
Când doamna Greene cea obeză și-a făcut în sfârșit apariția, pricina întârzierii sale a devenit rapid evidentă. Nu prea îi lăceau gaborii.
Să fi fost din cauza simpatiilor politice de stânga (avea calculatorul tapetat cu abțipilduri cu Greenpeace și Sindicatul Național Studențesc) sau din solidaritate cu studenții, pe care considera că poliția îi bruscase la recentele manifestații împotriva tăierii de fonduri din universități?
Oricum, nu părea deloc doritoare să ajute. Dar lui Sanderson nu-i păsa. Era prost dispusă și gata de confruntare.
- Ne interesează studentele care activează ori au activat ca escorte. Fata probabil consumă droguri și alcool, se pare că e predispusă la violență și credem că a născut de curând.
- Cam mulți „probabil” și „se pare”, a venit replica prea puțin folositoare a lui Greene. Ați vorbit cu maternitățile locale?
- Bineînțeles, dar organizația dumneavoastră se ocupă de toată studențimea și sunteți astfel cea mai în măsură să ne dați o mână de ajutor, a spus Sanderson, respingând tentativa lui Greene de a se sustrage întrebărilor.
- Ce vă faceți să credeți că e studentă?
- Nu știm dacă este. Dar avem de-a face cu o persoană tânără, educată și foarte pricepută la calculatoare. E vorba despre cineva care a avut - și are - mult potențial, dar care a deraiat complet. Dacă are sau a avut un bebeluș, este vital să dăm de ea cât mai repede. Am aici un portret robot la care aș dori să vă uitați, poate vă împrospătează memoria.
Jackie Greene a luat portretul.
- Probabil că s-a ales cu o mulțime de vânătăi, zgârieturi sau răni în urma unei confruntări recente. Dacă o astfel de persoană v-a contactat sau v-a trecut pragul...
- N-o cunosc.
- Mai uitați-vă o dată.
- De ce? V-am spus deja că n-o cunosc. Doar nu vă-ndoiți de vorbele mele...
- Nu sunt sigură că vă dați seama de gravitatea situației. Au murit deja 5 oameni și vor muri și alții dacă nu punem mâna pe ea. Prin urmare, v-aș ruga să vă gândiți. A apelat la organizația dumneavoastră vreo studentă care activează în industria sexului și care corespunde acestei descrieri?
- Of, Doamne, dar chiar nu pricepeți? a întrebat-o Greene, clătinând din cap.
- Cum ați spus?
- Avem o droaie.. zeci de fete care corespund descrierii și care ne telefonează în fiecare săptămână. Știți ce costisitoare a ajuns o diplomă mai nou? Probabil că nu.
Sanderson n-a băgat în seamă jignirea.
- Continuați.
- N-am să vă dau nume. Ședințele sunt strict confidențiale, ar trebui să știți acest lucru.
- Iar dumneavoastră ar trebui să știți că în situații de forță majoră - așa cum este cu prisosință cea de faț - pot solicita un ordin judecătoresc care vă obligă să-mi puneți dosarele la dispoziție. Ceea ce înseamnă că vom trece prin sită datele tuturor studenților care au intrat vreodată în contact cu dumneavoastră.
- Mă puteți amenința cât doriți. Nu vă dau niciun nume.
- Vă mai întreb o dată. V-a contactat cineva care corespunde acestei descrieri?
- Ești surdă, dragă? O mulțime de fete corespund descrierii. Rămân fără bani, recurg la prostituție, nu reușesc să se descurce, dar e deja prea târziu. Ajung atunci să bea sau să se drogheze ca să reziste și multe dintre ele cad pradă violenței, sunt violate și rămân gravide. Anumite fete urmează cursurile unor facultăți care durează 6 sau 7 ani, mămica și tăticu` nu le pot plăti taxele, din partea guvernului clar că n-au ce sprijin s-aștepte, ce le mai rămâne de făcut așadar?
Sanderson a simțit un fior pe șira spinării, în timp ce prindea contur o idee.
- Stați un pic. Considerați că e mai probabil ca fetele pe care le așteaptă mulți ani de studiu să recurgă la prostituție?
- Desigur. E logic, nu? Le costă zeci de mii de lire să termine o astfel de facultate, iar prostituția aduce mai mulți bani decât o slujbă de barmaniță, așa că...
- Și ce facultăți durează așa mult?
- Medicina veterinară, anumite specializări inginerești, dar în general doctorii. Medicina.
- Și v-a contactat de curând vreo studentă la medicină care s-ar potrivi descrierii noastre?
- Mai multe. Dar, cum spuneam, nu vă dau niciun nume.
Jackie Greene s-a lăsat pe spate în fotoliu, cu brațele încrucișate, sfidând-o pe Sanderson să meargă și să aducă mandatul. Sanderson ar fi făcut și acest lucru dacă trebuia, dar îi venise o idee cum să facă rost de informațiile necesare. A părăsit centrul de consiliere și s-a îndreptat spre clădirea principală a universității. În mintea ei prindea contur o imagine și intenționa s-o concretizeze cât mai rapid.
La urma urmei, cine ar putea să execute mai bine o toracotomie decât o fostă studentă medicinistă?
103.
Helen ar fi trebuit să plece din sediu în urmă cu câteva ore, dar tot nu se îndura.
Era aproape 9 dimineața - echipa urma să se întrunească - și Harwood avea să aștepte, fără îndoială, să se adune cu toții înainte de a-și face apariția și de a prelua controlul. Se pricepea de minune să se sincronizeze în astfel de cazuri, pentru a obține efectul maxim. Va ruga vreun membru al echipei luate ca din oală să-i dea raportul, după care va delega sarcinile.
Ceea ce însemna că Helen avea la dispoziție o oră, cel mult două, întainte să dispară de-a binelea.
Luase dosarele cazului din centrul de comandă și se cuibrise într-o sală de interogatorii plină de igrasie, foarte rar folosită.
Toată noaptea recitise vraful de documente din dosarele numeroase, încercând să discearnă elementele importante dincolo de avalanșa detaliilor. Pornind în sens invers, de la cea mai recentă și mai sălbatică crimă, căutase corespondențe și analogii, doar-doar va descoperi niște indicii referitoare la Îngeraș - ce anume o determinase să ucidă și ce plănuia să facă în continuare.
Aveau bărbații aceia vreo legătură cu mediul studențesc? Apelaseră la vreo agenție de escorte care recruta femei „de calitate”? Ce declanșase crimele? Împotriva cui se îndrepta toată furia ei?
Întrebări peste întrebări.
Odată ce se crăpase de ziuă și nu înregistra niciun progres, Helen s-a întors la principiile de bază.
Cine era Îngeraș și ce accelerase această serie de crime? Care era scânteia care dezlănțuise incendiul?
Deschizând dosarul Alan Matthews, l-a recitit în amănunt pentru a cine știe câta oară. Era așa de obosită, încât literele îi dansau prin fața ochilor.
Sorbind încă o gură de cafea rece, și-a îndreptat atenția asupra fotografiilor făcute la locul crimei. Le mai văzuse de nenumărate ori, însă continuau să-i provoace greață - toracele umflat, despicat și expus privirii tuturor.
Expus privirii tuturor. Sintagma îi răsuna în minte, în timp ce studia cadavrul lui Alan Matthews.
Deodată, ochii i-au fugit la gluga cu care-i fusese acoperit capul înainte să moară. Helen o considerase de la bun început un element de siguranță pentru Îngeraș - tentativa unui ucigaș în formare de a-și ascunde identitatea, în caz că lucrurile nu ar funcționa și victima ar scăpa cu viață. Dar dacă avea o altă semnificație?
Lucrase pe îndelete cu ceilalți - îi acoperise cu injurii, după care-i spintecase cu o mână sigură, delectându-se. Toracotomia lui Alan Matthews era mai grosieră, mai brutală. Oare din cauză că fata era o amatoare sau fusese și altceva la mijloc? Era agitată?
Helen a aruncat un ochi la ceasul de pe perete. Trecuse de 9.30, iar timpul pe care îl avea la dispoziție aproape că se scursese de tot. Însă Helen simțea că a prins un fir și că piesele tabloului sunt pe cale să se așeze în ordine în fața ei. Trebuia să continue și să spere, în pofida evidenței, că nu va fi descoperită.
A început să-i sune mobilul, dar nu l-a băgat în seamă. Nimic nu trebuia să-i mai distragă atenția acum.
Gluga. Să se concentreze la glugă. Caracteristica distinctivă a primei crime. Poate că Îngeraș voia să-și ascundă identitatea în cazul în care victima scăpa sau o făcuse pentru că.. nu voia să dea ochii cu victima în timp ce o mutila.
Îi era frică de ea? Se temea să nu-i piară curajul? O cunoștea?
Gluga nu avea rolul de a sufoca victima și nu mai apăruse în celelalte cazuri. Ce anume conferea unicitate primei sale victime? Avea vreo putere asupra ei? Ce-l făcea pe Alan Matthews special? Era un pervers sexual, ipocrit și corupt, obsedat de litera evangheliei și pasionat să-și bată familia...
Un crâmpei de amintire. Pe Helen o râcâia ceva.
A dat brusc restul dosarelor deoparte, căutând raportul de supraveghere privitor la familia Matthews, întocmit de agentul Fortune și echipa lui. Era o înlănțuise de amănunte banale și tabele orare, care puteau fi toate de folos, însă Helen a trecut peste ele și s-a dus la fotografiile de la înmormânare. Helen participase și ea, pentru numele lui Dumnezeu - avusese răspunsul sub nas în toată această perioadă?
Imagini cu cortegiul plecând de-acasă, cu oamenii îndoliați care soseau, cu membrii familiei ieșind din biserică. Toate ridicau aceeași întrebare. Iat-o ep Eileen, susținută de fiica cea mare, Carrie. Și iată-i pe gemeni, eleganți în costumele negre. Dar unde era Ella?
Pe când trăia, lui Alan Matthews îi făcea mare plăcere să se prezinte ca tatăl a 4 copii, capul fertil al unei familii extrem de unite, disciplinate și pioase - prin urmare, unde era fiica cea mică? De ce nu venise la înmormântare? Și, încă și mai important, de ce n-o pomenise familia deloc - nici în discuțiile cu poliția și nici la slujba de la biserică? De ce fusese Ella complet eliminată din cadru?
Aceste gânduri au fost imediat succedate de un altul. Inima. Livrase toate celelalte inimi la serviciu, cu excepția inimii lui Alan Matthews. Aceasta fusese trimisă familiei acasă. Fără îndoială că exista o semnificație.
Telefonul lui Helen a început să sune din nou. Se pregătea să respingă apelul - așteptându-se la o Harwood scoasă din pepeni - dar a recunoscut numărul și a răspuns.
- Inspector Grace.
- Șefa, eu sunt, a spus Sanderson. Mă aflu la secretariatul universității și s-ar putea să am ceva pentru dumneavoastră. Tocmai parcurgeam o listă cu studenții care au renunțat anul ăsta la studii, mai ales studentele mediciniste. Și-am dat de un nume...
- Ella Matthews?
- Ella Matthews, a confirmat Sanderson, uimită de clarviziunea superioarei sale. A fost o studentă eminentă în primul an, după care a luat-o razna rău de tot. Întârzieri, prezentat la cursuri beată sau drogată, comportament agresiv față de colegi. Asistentul ei social bănuia că a recurs la prostituție deoarece nu mai primea bani din partea familiei. Ajunsese în ultimul hal. A dispărut acum 6 luni.
- Bine lucrat. Continuă. Găăsește-i prietenii, îndrumătorii, pe toți cei care ar putea să ne ofere mai multe informații referitoare la locurile care-i plăceau, unde se simțea în siguranță, de unde făcea rost de droguri, orice. Este suspecta noastră principală - răscolește peste tot.
Sanderson a închis.
Helen știa că nu mai are dreptul să dea ordine, dar acum, când în sfârșit prinseseră un fir, nici prin cap nu-i trecea s-o lase pe Harwood să ducă totul de râpă. Avea senzația că tot ei îi aparține cazul și nu era pregătită să-i dea drumul deocamdată.
Cu dosarele în brațe, Helen a părăsit încăperea degrabă.
Avea foarte puțin timp la dispoziție, însă știa că există cineva care poate dezvălui adevărul. Se îndrepta acum spre acea persoană.
104.
Trecuse de ora 10. Ar fi trebuit să plece amândoi la serviciu de mult.
În schimb stăteau acolo la căldurică, îmbrățișați, fericiți, într-o dogoare postcoitală, nemișcați. După toată tulburarea și emoția recentă, era așa de bine să stai în tihnă și tăcere!
Odată ce Steve îi dăduse ultimatumul, primul impuls al lui Charlie fusese să riposteze. Ura să fie înghesuită la colț și silită să aleagă între a fi mamă sau polițistă. Însă chiar în timp ce-i reproșa că schimbă regulile din mers, că nu se ține de cuvânt, simțea cum își pierde vlaga. Dacă totul se reducea într-adevăr la o alegere între el și slujbă, Steve câștiga la orice oră.
Charlie își iubea meseria - doar asta-și dorise dintotdeauna și plătise din greu pentru ambiția ei. Dar nu-și putea imagina viața fără Steve, iar el avea dreptate. Chiar exista un gol imens între ei, cu conturul nepieritor al copilașului pe care-l pierduse Charlie când fusese sechestrată.
Se tot învârtiseră în cerc ore întregi, până când Charlie promisese că-și va da demisia. În momentul acela, Steve s-a pornit pe plâns. La fel și Charlie.
Curând după aceea au sfârșit în pat, făcând dragoste cu o patimă și o sete care i-au surprins pe amândoi. Au evitat orice metodă contraceptivă - o recunoaștere tacită că se schimbase situația și nu mai exista cale de întoarcere.
Era așa de plăcut, așa un lux să stea lungită lângă el! Charlie își închisese telefonul și alungase orice gând la Helen și la colegi, care se întrebau cu siguranță pe unde umblă. Avea s-o sune mai târziu pe Helen să-i explice.
Dacă a simțit vreun fior de vinovăție sau chiar mai mult de un fior, Charlie l-a ignorat. Decizia ei era luată.
105.
Helen era convinsă că Eileen Matthwes îi va trânti ușa-n nas, dar a avut noroc de această dată.
I-a deschis unul din gemeni și, la vederea legitimației, a poftit-o pe Helen direct înăuntru. În timp ce el s-a repezit la etaj să-și cheme mama, Helen a studiat sufrageria cu atenție. Tot ce vedea nu făcea decât să-i confirme bănuielile.
Eileen Matthews a intrat hotărâtă. Se vedea că-și pregătise discursul, dar Helen nu avea chef de prelegeri.
- Unde este Ella? a întrebat Helen pe un ton răstit, arătând din cap spre pozele înrămate de pe pereții sufrageriei.
- Poftim? a ripostat Eileen.
- Văd fotografii cu dumneavoastră și Alan. O mulțime de poze cu gemenii. Și Carrie - la botez, la nuntă, cu primul nepoțel în brațe. Dar nu văd nicio poză cu Ella. Dumneavoastră și soțul erați niște familiști convinși. De aceea, vă mai întreb o dată - unde este Ella?
Eileen arăta de parcă încasase un pumn în față. Își pierduse pe moment darul vorbirii și respira precipitat și neregulat.
O clipă i-a dat lui Helen senzația că e pe cale să leșine, dar în cele din urmă a răspuns:
- A murit.
- Când? a repezit-o Helen, deloc convinsă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu