Idilă pe un turn, Thomas Hardy

 1-4
CAPITOLUL 1

              Într-o după amiază de iarnă timpurie, limpede dar nefriguroasă, la vremea când lumea vegetală arată ca un vălmăşag de schelete printre coastele cărora se strecoară raze jucăuşe de soare, o trăsură luxoasă se opri la poalele unui deal din Wessex. În locul unde şoseaua Melchester, pe care venise trăsura, se întâlneşte cu drumul ce duce spre un parc  aflat la mică distanţă.

   Valetul coborî şi se îndreptă spre doamna aflată în trăsură, o tânără de vreo douăzeci şi opt sau douăzeci şi nouă de ani. Doamna contempla, prin spărtura unui gard viu, fâşia de câmp ondulat ce se aşternea în faţă. Făcu o observaţie care-l determină şi pe valet să se uite în aceeaşi direcţie.
   Priveliştea cea mai bătătoare la ochi ce li se înfăţişa din acel punct, în mijlocul întinderii, era o colină circulară, izolată, nu foarte înaltă, ce forma însă un puternic contrast cromatic cu vastul teren arabil din jur, întrucât era acoperită cu o pădure de brazi. Copacii erau toţi de aceeaşi vârstă şi de aceeaşi înălţime, aşa încât vârfurile lor schiţau întocmai conturul deluşorului pe care creşteau. Dar micul relief înveşmântat în brazi se mai deosebea de restul peisajului şi prin faptul că purta în creştet un turn, de forma unei coloane clasice, care, deşi era pe jumătate îngropat în plantaţie, se înălţa destul de mult deasupra crestelor copacilor.
   Asupra acestui turn se opriseră privirile doamnei şi ale valetului.

   - Şi deci nu e niciun drum care să ducă până acolo? întrebă tânăra.

   - Locul în care ne aflăm acum e punctul cel mai apropiat până unde poate ajunge trăsura, doamnă.

   - Atunci, să ne întoarcem acasă, spuse ea după o clipă de gândire.

   Şi trăsura îşi văzu mai departe de drum.

   Câteva zile mai târziu, aceeaşi doamnă, în aceeaşi trăsură, trecu din nou prin acelaşi loc. Şi din nou privirile i se întoarseră spre turnul ce se înălţa în depărtare.

   - Nobbs, se adresă doamna către vizitiu, n-ai putea să străbaţi câmpul ăsta, ca să ne apropiem cât mai mult de marginea plantaţiei unde se află coloana?

   Vizitiul măsură din priviri întinderea.

   - Uitaţi-vă ce e, doamnă, pe vreme uscată, să zic c-am mai putea înainta şontâc-şontâc până acolo, tăind pe la Five-and-Twenty Acres. Dar acuma, după câtă ploaie a căzut, pământul e aşa de năclăit şi de chiftit, încât n-ar fi deloc înţelept să încerc.

   - Poate că nu, răspunse doamna cu nepăsare. Dar ţine, te rog, minte să o faci când s-o mai zvânta.

   Şi din nou trăsura îşi văzu de drum, iar doamna nu-şi dezlipi privirile de pe porţiunea de deal, cu copacii albăstrii care-l înfăşurau şi cu coloana care se sumeţea în vârf, până când acestea nu-i dispărură din raza vizuală.

   S-a scurs o bună bucată de vreme până să cuteze doamna să facă o nouă plimbare cu trăsura pe acolo. Era luna februarie; pământul se uscase, deşi vremea şi decorul campestru erau foarte asemănătoare cu cele de la începutul iernii. Silueta familiară a turnului îi reaminti că, în sfârşit, se ivise un prilej prielnic pentru a-l cerceta mai îndeaproape. După ce îi dădu dispoziţii vizitiului, trăsura porni încet, hurducându-se pe drumul accidentat.

   Cu toate că turnul era împlântat în domeniul strămoşesc al soţului ei, doamna nu-l vizitase niciodată, din pricina aşezării lui atât de izolate şi a terenului atât de greu de străbătut. Drumul până la poalele dealului era anost şi plin de hârtoape, dar când ajunse la capăt, coborî şi porunci ca trăsura să se întoarcă fără ea pe câmpul bolovănos şi s-o aştepte la marginea cea mai apropiată a şoselei, după care, porni să urce pe sub copaci.

   Coloana i se înfăţişa acum mult mai grandioasă decât îi apăruse văzută din şosea, sau din parc, sau de la fereastra din Welland House, reşedinţa ei destul de apropiată, de unde o privise de sute de ori, fără să-i fi deşteptat însă suficient interes pentru a-i investiga detaliile. Turnul fusese zidit în secolul al optsprezecelea ca monument în memoria străbunicului soţului ei, un ofiţer respectabil, căzut în războiul american pentru independenţă, iar lipsa de interes a doamnei se datora în bună parte relaţiilor cu acest soţ, despre care vom vorbi mai departe. Ceea ce o adusese acum aici nu era decât simpla dorinţă de a întreprinde ceva mai deosebit - o dorinţă cronică a vieţii ei ciudat de singuratice. Se afla într-o dispoziţie în care ar fi fost gata să îmbrăţişeze orice ar fi izbutit să-i risipească în oarecare măsură acel ennui.

   Ar fi întâmpinat cu plăcere până şi o nenorocire.
   Auzise că din vârful turnului poţi avea o vedere panoramică asupra a patru comitate. Şi hotărâse să-şi acorde azi atâta bucurie câtă îţi poate oferi perspectiva a patru comitate.
   Creasta împădurită a dealului fusese cândva (conform părerii unor specialişti în istoria antică) o veche tabără romană, dacă nu (aşa cum susţineau alţii) o veche poziţie de apărare britanică sau (după cum jura restul cărturarilor) o veche curte saxonă a Witenagemote, cu rămăşiţe ale unui vallum exterior sau interior, şi o potecă şerpuită, uşor de urcat, unduind până la marginile povârnite ale zidului.

   Acele de brad acopereau drumul cu un covor moale şi, din când în când, câte un rug de mure astupa spaţiile dintre trunchiuri. Nu după mult timp, tânăra se pomeni la baza coloanei.

   Monumentul fusese construit în stilul arhitectural clasic toscan şi era un turn gol pe dinăuntru şi cu trepte interioare. Atmosfera sumbră şi solitudinea care te învăluiau când te aflai la baza turnului erau într-adevăr impresionante. Suspinul copacilor din jur era mai răscolitor în acest loc; tulpinile subţiri şi drepte, legănate de briză, măsurau parcă secundele, ca nişte pendule răsturnate; câteva crengi sau rămurele măturau, foşnind, zidul, sau trosneau, frecându-se una de alta. Sub nivelul vârfului care se ivea dintre brazi, zidăria era pătată de licheni şi de mucegai, pentru că soarele nu răzbea niciodată prin acest giulgiu fremătător de vegetaţie albăstrie. În şanţurile dintre pietre creşteau petece de muşchi şi, ici-colo, insecte iubitoare de întuneric gravaseră pe mortar forme lipsite de orice înţeles sau stil omenesc, dar sugestive în ciudăţenia lor. Dincolo de vârfurile brazilor însă, lucrurile stăteau altfel: coloana se înălţa către cer, luminoasă şi veselă, de nimic împiedicată, curată şi poleită de soare.

   Locul era arareori vizitat, poate cu excepţia sezonului de vânătoare. Raritatea intruziunilor umane era vădită de labirintele urmelor de iepuri, de penele răzleţe ale păsărilor, de pieile năpârlite ale reptilelor şi de cărăruile bătătorite de veveriţe de-a lungul şi de-a latul trunchiurilor. Simplul fapt că plantaţia de brazi era o insulă în mijlocul unui câmp arabil explica în bună măsură lipsa de vizitatori. Puţini dintre cei neobişnuiţi cu asemenea locuri îşi pot da seama de efectul izolator al unui câmp lucrat, când nu se iveşte necesitatea imperioasă de a-l traversa. Colina aceasta rotundă, îmbrăcată în conifere şi rugi de mure, implantată în centrul unui câmp arabil de vreo patruzeci sau cincizeci de acri, era probabil mai rar vizitată decât ar fi fost o stâncă răsărită în mijlocul unui lac de aceeaşi întindere.
   Tânăra noastră înconjură coloana şi descoperi în partea opusă uşa prin care se pătrundea în interior. Vopseaua, dacă existase vreodată, fusese cu totul spălată de pe lemnul uşii, iar pe suprafaţa putredă a scândurilor se prelinseseră broboane de lichid ruginit de la cuie şi balamale, adunându-se în pete roşiatice. Deasupra uşii se găsea o placă de piatră pe care fuseseră, pare-se, gravate nişte litere sau nişte cuvinte; iar inscripţia, oricum o fi sunat ea, fusese complet tencuită de o masă de licheni.
   Şi iată în faţa ei această piesă arhitectonică, ridicată în năzuinţa de a imortaliza în chipul cel mai vizibil şi de neşters amintirea unui om. Numai că întreaga înfăţişare a monumentului îţi sugera doar uitarea. După toate probabilităţile, nici măcar o duzină de oameni din ţinut nu mai cunoşteau numele persoanei comemorate şi poate că nimeni nu avea habar dacă turnul e gol pe dinăuntru sau compact, ori dacă exista sau nu vreo tăblie care să indice data şi scopul construcţiei. Ea însăşi, care de cinci ani de zile locuise la o distanţă de maximum o milă de această coloană, nu se apropiase de ea până în acest

moment.

   Şovăi puţin, dar constatând că uşa nu era încuiată, o împinse cu piciorul şi pătrunse în interior. Pe o treaptă văzu o bucată de hârtie de scris, care-i atrase atenţia prin faptul că părea nouă. Deci, în ciuda presupunerilor ei, exista o fiinţă umană care cunoştea locul.
   Dar cum bucata de hârtie era nescrisă, nu-i putu oferi niciun indiciu; totuşi, simţindu-se proprietara acestei coloane ca şi a întregului ţinut din jur, nevoia de a-şi afirma dreptul de posesiune a fost suficientă pentru a o îmboldi să meargă mai departe. Scara era luminată prin ferestruicile înguste tăiate în zid, aşa încât nu i-a fost greu să ajungă în vârf, mai ales că treptele nu erau tocite. Uşiţa care ducea pe acoperiş era deschisă şi, când aruncă o privire, avu în faţa ochilor un spectacol interesant.
   În mijlocul acoperişului plat, de metal, al coloanei, se afla un tânăr, aşezat pe un scăunel. Privea printr-un telescop mare, plasat pe un trepied. Prezenţa lui era atât de neaşteptată, încât doamna făcu un pas îndărăt, retrăgându-se în umbra uşii. Singurul efect pe care zgomotul paşilor ei îl avu asupra tânărului, fu un gest nervos al mâinii acestuia, menit să o împiedice să-l întrerupă, gest pe care-l făcu fără să-şi dezlipească ochiul de pe lentila instrumentului.

   Nemişcată pe locul unde se găsea, doamna cercetă înfăţişarea individului care părea să se simtă atât de acasă într-o clădire ce-i aparţinea, incontestabil, ei. Era un tânăr ce ar putea fi caracterizat, pe bună dreptate, printr-un cuvânt pe care cronicarul acestor întâmplări nu doreşte să-l folosească în legătură cu el, preferând să-l rezerve pentru zugrăvirea persoanelor de sex opus. A spune în zilele noastre despre un bărbat că este frumos nu înseamnă să-i provoci o mare fericire şi nici să-i conferi creditul pe care l-ar fi implicat asemenea afirmaţie în timpurile miturilor greco-romane. Dimpotrivă, reacţia lui ar fi contrarie, o atare caracterizare făcându-l să se simtă cel puţin stânjenit.
   De obicei, tânărul frumos se balansează atât de primejdios pe muchea devenirii unui filfizon care, la rândul lui, e gata să devină un Lothario sau un Don Juan printre fecioarele din jur, încât pentru o onestă înţelegere a eroului nostru se cuvine să subliniem şi să fiţi şi dumneavoastră convinşi de sublima sa lipsă de preocupare pentru propriu-i aspect fizic sau pentru înfăţişarea celorlalţi.
   Aşa cum era, băiatul şedea acolo în vârful turnului. Soarele îi lumina din plin faţa; pe creştet purta o tichie de catifea neagră, de sub care i se revărsa părul ondulat, de un blond strălucitor, ce-i punea în valoare obrajii rumeni.
   Avea acel ten cu care Rafael înfloreşte figura tânărului fiu al lui Zacharia - adică o piele care, deşi netedă, e departe de suavitatea virginală, sugerându-ţi că s-a lăsat bătută de soare şi de vânt. Trăsăturile erau îndeajuns de puternic conturate încât să zădărnicească prima impresie a privitorului, anume că faţa lui semăna cu aceea a unei fete. Alături de tânăr se găsea o măsuţă de stejar, şi în faţa lui, telescopul.

   Vizitatoarea avu destul timp la îndemână pentru a face toate aceste observaţii; constatări cu atât mai frapante cu cât ea însăşi aparţinea unui gen total deosebit. Avea un păr negru ca miezul de noapte, ochii de aceeaşi nuanţă profundă, iar tenul ei vădea acea prospeţime menită să contrasteze cu un colorit atât de sumbru. În timp ce continua să se uite la bărbatul frumos din faţa ei, care parcă nici n-ar fi cunoscut o lume a realităţilor, un val cald, iscat de un temperament înflăcărat, i se răspândi în tot trupul; un observator priceput ar fi putut ghici că în vinele ei curgea un sânge meridional.
   Dar nici măcar interesul stârnit de tânăr nu-i putu reţine pentru multă vreme atenţia, şi cum bărbatul nu dădea vreun semn c-ar dori să se desprindă de instrument, rupse ea tăcerea:
   - Ce vezi acolo? Se întâmplă ceva pe undeva?

   - Da, o adevărată catastrofă, murmură el în mod automat, fără să se întoarcă.

   - Ce anume?
   - Un ciclon în soare.
   Doamna păstră tăcerea, ca şi cum încerca să măsoare grozăvia acestui eveniment la scara vieţii pământeşti.
   - Şi o să aibă vreo urmare pentru noi, aici? întrebă în cele din urmă.
   Tânărul păru să-şi fi dat, în sfârşit, seama că îi vorbea cineva neobişnuit; se întoarse şi tresări.
   - Vă cer iertare, spuse el, credeam că e o rudă a mea care a venit să vadă ce-i cu mine. Pică adeseori pe la ora asta.
   Continuă să o privească pe doamnă şi uită cu totul de soare, sub impactul acelui fluid reciproc care se materializează în expresia feţelor. Unei tinere foarte brune şi a unui tânăr cu păr cânepiu.
   - Nu vreau să-ţi întrerup studiul, spuse ea.
   - O, nu, protestă el, întorcându-şi din nou privirile spre telescop.
   Faţa lui îşi pierduse însufleţirea pe care i-o stârnise prezenţa ei şi devenise iar imuabilă ca o statuie, deşi seninătatea repaosului meditativ se îmbinase o clipă cu sensibilitatea vieţii. Expresia întipărită acum pe faţa lui era aceea de veneraţie. S-ar fi putut spune, nu pe nedrept, că venera soarele. Din gama de intensităţi ale acestei idolatrii, ivite odată cu prima făptură umană care a văzut astrul luminos scăpătând spre asfinţit, aşa cum îl vedea acum şi tânărul nostru, cea încercată de el în aceste momente nu era dintre cele mai slabe. Se simţea prins în ceea ce s-ar putea numi o foarte pură şi conştientă formă a acestei adoraţii primare şi fireşti.
   - Dar nu aţi dori să priviţi şi dumneavoastră? o invită el. E un fenomen care apare o dată la doi-trei ani, deşi s-ar putea să aibă loc şi mai frecvent.

   Doamna consimţi, se uită prin lentila adăpostită şi văzu o masă învolburată în centrul căreia globul orbitor părea dezgolit până la miezul lui. Era o privire aruncată într-o vâlvătaie de foc, izbucnită într-un loc unde nimeni nu ajunsese şi nu avea să ajungă vreodată.
   - E lucrul cel mai straniu pe care l-am văzut în viaţa mea, spuse ea.
   Apoi mai aruncă o privire, după care, mirându-se cine o fi omul din turn, îl întrebă:
   - Vii adeseori aici?
   - În fiecare noapte senină şi de multe ori şi în timpul zilei.
   - Da, noaptea. Ce frumos trebuie să fie cerul văzut de aici!
   - E mai mult decât frumos.
   - Zău? Şi ai luat cu totul în stăpânire această coloană?
   - Cu totul.
   - Dar e coloana mea, răspunse ea cu o severitate zâmbitoare.
   - Atunci sunteţi Lady Constantine, soţia absentului Sir Blount Constantine?
   - Sunt Lady Constantine.
   - A, în cazul acesta sunt de acord că e proprietatea Înălţimii voastre. Dar, Lady Constantine, îmi veţi îngădui să închiriez de la dumneavoastră acest turn, pentru o bucată de vreme?
   - L-ai şi luat în primire, indiferent de îngăduinţa mea. Oricum, în interesul ştiinţei, socotesc că e recomandabil să-ţi continui stăpânirea. Presupun că nimeni nu-ţi cunoaşte adăpostul.
   - Aproape nimeni.
   După aceea, o pofti să înainteze câţiva paşi şi îi arătă câteva dispozitive ingenioase menite să-i ferească aparatele.

   - Nimeni nu se apropie vreodată de această coloană, obeliscul Rings-Hill, cum i se spune pe aici, continuă el, şi când am venit eu pentru prima dată, picior de om nu-i călcase pragul de vreo treizeci sau patruzeci de ani. Scara era năpădită de cuiburi de stăncuţe şi ghemotoace de pene, şi mi-a dat de furcă până s-o curăţ.
   - După câte ştiu, turnul a fost întotdeauna încuiat.
   - Da, adevărat. Dar când a fost construit în 1782, cheia a fost încredinţată străbunicului meu, ca s-o păstreze în eventualitatea că cineva ar dori să viziteze monumentul. El locuia în căsuţa de colo, unde locuiesc eu acum.
   Cu o mişcare a capului indică o bojdeucă aflată în vecinătatea terenului arabil, care-i înconjura.
   - Ţinea cheia în scrin, şi cum scrinul a fost moştenit pe rând de bunicul meu, de mama mea, şi de mine, cheia mi-a revenit odată cu mobila. Timp de 34 de ani, nimeni nu a cerut vreodată această cheie. Într-o bună zi am văzut-o, zăcând ruginită în colţişorul ei şi, aflând că aparţine acestei coloane, am luat-o şi am urcat aici. Am rămas sus până când s-a lăsat întunericul şi s-au ivit stelele, şi în acea noapte am luat hotărârea să mă fac astronom. Acum câteva luni, când am terminat şcoala, am revenit în sat, şi îmi menţin încă hotărârea de a deveni astronom.
   După un timp, adăugă cu o voce scăzută:
   - Nu tânjesc decât după rangul şi slujba de astronom la Observatorul din Greenwich, dacă o să trăiesc s-o văd şi pe asta. Poate că n-o să trăiesc.
   - Nu văd de ce nutreşti asemenea gânduri negre, răspunse Lady Constantine. Şi cât timp ai de gând să faci din turnul ăsta observatorul dumitale?

   - Încă un an - până când o să pot spune că m-am familiarizat cu tainele cerurilor. Ah, de-aş avea un ecuatorial ca lumea.

   - Ce-i ăsta?

   - Un instrument necesar cercetărilor mele. Dar timpul e scurt şi ştiinţa e infinită - cât e de infinită îşi pot da seama numai cei ce studiază astronomia - şi poate că eu o să sfârşesc înainte de a-mi fi atins ţinta.
   Tânăra era profund impresionată de acest ciudat amestec de ardoare pentru ştiinţă şi neîncredere în forţele omeneşti, de care dădea dovadă straniul ei interlocutor. Poate că aceasta se datora tocmai naturii studiilor lui.
   - Şi vii adeseori noaptea, singur, în turn? îl întrebă ea.
   - Da; mai cu seamă în această perioadă a anului, când nu e lună. Stau şi observ de pe la şapte sau opt seara până la două noaptea, în vederea lucrării pe care am de gând s-o scriu cu privire la stelele variabile. Dar cu un telescop ca ăsta... în fine, trebuie să mă mulţumesc cu ce am.
   - Şi poţi vedea inelul lui Saturn şi sateliţii lui Jupiter?
   Îi răspunse că izbuteşte să vadă, vorbind însă pe un ton sec, care nu-i ascundea dispreţul faţă de stadiul cunoştinţelor ei.
   - Eu n-am văzut niciodată vreo planetă sau vreo stea printr-un telescop.
   - Dacă veţi binevoi să veniţi aici pe o noapte clară, lady Constantine, vă voi iniţia eu în lumea stelară. Vreau să spun dacă ţineţi dumneavoastră în mod special.
   - Mi-ar plăcea să vin, şi poate că am s-o şi fac. Stelele astea care sunt atât de schimbătoare - luceferi de seară, luceferi de dimineaţă, şi uneori le vezi la răsărit, alteori la apus... întotdeauna m-au interesat.

   - Ah... iată o raţiune pentru care nu ar trebui să veniţi, ignoranţa dumneavoastră în ce priveşte realităţile lumii astronomice este atât de perfectă, încât n-aş vrea s-o ştirbesc decât dacă ţineţi cu tot dinadinsul.
   - Dar vreau să aflu asemenea lucruri.
   - Daţi-mi voie să vă previn împotriva unei atari dorinţe.
   - De ce, descoperirea acestor taine e atât de înfricoşătoare?
   - Da, aşa este.
   Îi răspunse râzând că nimic nu i-ar fi putut stârni mai mult curiozitatea decât o astfel de afirmaţie. Se întoarse apoi ca să coboare scara. Tânărul o ajută să se descurce pe trepte şi printre bălăriile de la poalele turnului. Ar fi dorit să o conducă mai departe, peste câmpul deschis, dar doamna îi spuse că preferă să meargă singură. Drept care el se reîntoarse pe acoperişul turnului, dar în loc să continue a observa soarele, urmări cu privirea silueta care se micşora pe măsură ce se îndepărta, până ajunse în preajma gardului dincolo de care o aştepta trăsura.

   Când doamna se afla încă pe la mijlocul câmpului - o fâşie întunecată într-un nesfârşit cuprins de cafeniu - se încrucişă cu o persoană pe care abia de-o puteai distinge de culoarea pământului pe care se târa ca omida pe frunză, într-atât de asemănătoare îi erau veşmintele cu bulgării de ţărână. Era un reprezentat al acelei generaţii acum aproape stinse care ţinea la principiul, prea puţin cunoscut azi, că hainele omului trebuie să se armonizeze cu ţinutul în care trăieşte. Lady Constantine şi această persoană se opriră pentru un minut sau două, unul în dreptul celuilalt; după aceea fiecare din ei îşi văzu de calea sa.

   Persoana cafenie era un ţăran cunoscut de cei din Welland sub numele de Haymoss (forma înflorită a numelui Amos, dacă ar fi să adoptăm formularea unui filolog). Faptul că s-a oprit din drum, s-a datorat câtorva întrebări pe care i le-a adresat Lady Constantine.
   - Eşti Amos Fry. Dacă nu mă înşel? i se adresă ea.
   - Da, doamnă, răspunse Haymoss, sunt un localnic, cultivator de orz, născut sub jgheaburile satului înălţimii voastre, ca să spun aşa, cu toate că înălţimea voastră nu se născuse şi nici măcar în gând nu fusese încă zămislită la vremea aceea.
   - Cine locuieşte în căsuţa cea veche de dincolo de plantaţie?
   - Bunica Martin, doamnă, şi nepotul ei,
   - Va să zică băiatul n-are nici mamă, nici tată?
   - N-are pe nimeni, doamnă.

   - Unde a urmat şcoala?
   - La Warborne, un loc unde ţâncilor le cresc gărgăunii în cap la fel de repede ca ciupercile după ploaie; iertaţi-mi, doamnă, vorba. Îi îndoapă acolo cu atâta învăţătură, de-ar putea propovădui în ziua de paşti, ceea ce-i lucru mare pentru un băiat simplu ca ăsta, cu mamă-sa care de-abia era în stare să socotească pe degete. Şcoala din Warborne, acolo a învăţat - adicătelea acolo a fost trimis. Taică-su, reverendul pastor St. Cleeve a făcut o boacănă cu însurătoarea, şi a făcut-o de oaie chiar sub ochii mărimilor de pe aici. A fost pastorul nostru, doamnă, şi încă vreme lungă.

   - A, pastorul, spuse Lady Constantine Asta s-a întâmplat înainte de-a fi venit eu aici.

   - Hei, e mult şi bine de atunci! Şi s-a-nsurat cu fata fermierului Martin - Giles Martin, un prăpădit care de-abia se ţinea pe picioare, dacă aţi auzit de el. Io l-am cunoscut bine, mai bine ca oricare altu’. Fiică-sa era cam pirpirie şi cu toate că-i jucau ochii-n cap când a luat-o pastorul cu cununie, după aceea a ţinut-o numai în plâns şi-n oftat şi s-a stins ca o lumânare. Da, doamnă. Mă rog, când pastorul St. Cleeve a luat-o pe femeia asta de jos, nimeni din oamenii de vază de pe aici n-o învrednicea pe nevastă-sa nici măcar c-o privire. Şi-atunci omul o tras câteva înjurături zdravene, şi-o zis că nu mai are de gând să-şi câştige pâinea păstorind o turmă de netrebnici idioţi ca ăştia (iertaţi-mi vorba), şi s-o apucat de plugărit. Până când o murit lovit de trăsnet într-o furtună. Se zicea - hi, hi! că Domnu’ Dumnezeu s-o mâniat pe el că şi-o părăsit slujbele - hi, hi! Io vă spun ce-am auzit, doamnă, da, să mă bată Dumnezeu dac-am crezut’ vreodată în aiurelile astea cu sfinţii din ceruri sau dacă mi-am plecat urechea la vreo vorbă bună sau rea despre ei. Mă rog, Swithin, băiatul, o fost trimis la şcoală, aşa cum v-am spus, da pen’ că are două soiuri de sânge în el, n-o făcut nicio brânză. Tândăleşte ba ici, ba colo, şi nimeni nu se sinchiseşte de el.

   Lady Constantine mulţumi pentru informaţii şi îşi reluă drumul. Pentru ea, femeie, cea mai curioasă latură a incidentului din acea după masă consta în faptul că ciudatul tânăr, de o frumuseţe răpitoare, cu o asemenea pasiune pentru ştiinţă şi cu o vădită bună creştere, era legat, dinspre partea mamei, cu o familie ţărănească din sat, datorită excentricităţii matrimoniale a tatălui său.
   Dar un element şi mai atrăgător al întâmplării îl constituia faptul că acelaşi tânăr, care ar fi putut atât de lesne să se lase ruinat de flaterie, linguşeli şi dezmierdări, plăceri frivole sau chiar de avere, trăia în prezent într-un primitiv eden al inocenţei, năzuind spre înfăptuiri care i-ar fi fost accesibile şi unuia de urâţenia lui Caliban.

CAPITOLUL 2

          Swithin St. Cleeven zăbovi încă la postul său de observaţie până când cele câteva păsări mai vioaie din plantaţie, reînviorate după necazurile iernii, porniră să ciripească un imn de seară, închinat soarelui care asfinţea.

   Ţinutul din vale era uşor scobit: cu excepţia turnului şi a colinei, nu existau unghere prin care să se mai poată piti razele târzii, aşa încât imensa farfurie de peste cincizeci de acri de pământ cultivat fu subit învăluită de o umbră albăstrie, uniformă. Cele două sau trei stele care deschiseseră ochii fură curând acoperite de nori şi era dar că în acea noapte cercetarea cerului nu va fi posibilă. După ce-şi înveli telescopul într-o prelată care pe vremuri slujise bunicului său dinspre mamă la muncile fermei, coborî scările cufundate acum în întuneric şi încuie poarta turnului.

   Cu cheia în buzunar, îşi făcu drum prin hăţişurile de pe colina opusă celei pe care coborâse Lady Constantine, străbătu câmpul într-o linie matematic dreaptă, fără să-şi imprime urmele paşilor, întrucât călca pe brazde în vârful picioarelor.
   În câteva minute ajunse la vâlceaua care se ondula de cealaltă parte a gardului ce mărginea câmpul şi se îndreptă spre o casă veche al cărei uriaş acoperiş de stuf era spart de lucarne mari cât nişte căpiţe de fân. Casa se desluşea clar, chiar şi prin vălurile amurgului. Pereţii albi, din lemn văruit, erau acoperiţi de plante agăţătoare ce desenau arabescuri negre, trasate parcă în cărbune.

   Înăuntru, bunica lui din partea mamei şedea în faţa unui foc de buşteni. Alături de ea se găsea o ulcică în care, fără îndoială, o mâncare era ţinută la cald. În mijlocul încăperii, o masă lungă cu opt picioare era aşternută pentru cină.
   Bătrâna, în vârstă de 80 de ani, purta o scufă legată sub bărbie, pe sub care îşi pusese o bonetă, ca nu cumva scufia să se murdărească de la păr. Îşi păstrase mintea clară, deşi puţin cam tocită. Stătea cu mumie în poală şi se uita la flăcări, încercând să reînchege în amintire câte ceva din lungul lanţ de întâmplări, unele patetice, altele tragice sau unele chiar hazlii, din care se alcătuise istoria satului în ultimii şaizeci de ani.
   Când intră Swithin, îşi înălţă privirile şi se uită la el cu coada ochiului, fără să-şi mişte capul.
   - Bunico, nu trebuia să mă aştepţi atât de târziu.
   - Nu-i nimic, copile. Am tras un pui de somn aici, în faţa focului. Şi cât am dormit, m-am pomenit din nou, ca de obicei, în bătrânul meu sat. Şi arăta întocmai ca atunci când l-am părăsit eu - cu vreo 60 de ani în urmă. Toată lumea, până şi mătuşă-mea, se afla acolo, ca pe vremea când eram o copiliţă - cu toate că-s sigură că dacă ar fi să mă pornesc acu de-adevăratelea pe meleagurile mele, n-aş găsi suflet de om care să mă întrebe: “Cum îţi mai merge?” Spune-i lui Hannah să-şi mişte picioarele şi să-ţi servească masa - cu toate că tare m-ar trage inima să ţi-o servesc eu, că sărmana bătrâna asta e din ce în ce mai împiedicată.

   Hannah era mult mai sprintenă şi cu câţiva ani mai tânără decât bunica, fapt de care aceasta din urmă nu voia însă sub niciun chip să ţină seama. După ce Swithin isprăvi de mâncat, bătrâna doamnă Martin scoase în sfârşit la iveală conţinutul vasului de lut ţinut lângă foc, spunându-i că trebuie să-l păstreze aici şi nu în bucătărie, pentru că nu puteai avea încredere în Hannah când era vorba de asemenea bunătăţi; după părerea ei, Hannah începuse să cadă în mintea copiilor.

   - Dar ce-i acolo? întrebă Swithin, Ah, una dintre budincile tale speciale!

   Când o privi însă mai de aproape, tânărul exclamă pe un ton de reproş:

   - Vai, bunico!
   În loc să fie rotundă, budinca arăta ca un bolovan colţuros, expus de veacuri eroziunilor vremii - într-un loc ciopârţită, în altul adânc găurită; era vădit însă că scopul fusese acela de a nu i se strica simetria, în timp ce i se extrăsese cât mai mult din conţinut.

   - Adevărul este că jumătate din budincă a fost mâncată, urmă Swithin.
   - Am ciupit şi eu câte puţin de pe margini ca să văd dacă-i bună la gust, se apără bătrâna Martin, vizibil ofensată. I-am spus lui Hannah când a scos-o din cuptor: “Pune-o aici lângă mine, să se păstreze caldă, că aici e un foc mai bun decât la bucătărie”.

   - Mă rog, eu n-am de gând s-o mănânc, aşa ciupită şi sfârtecată de jur împrejur, spuse Swithin cu hotărâre.

   Se ridică de la masă, îşi împinse scaunul şi urcă în cămăruţa lui. Cel de-al doilea soi de sânge din el, după cum se exprimase bătrânul Haymoss, soi care fusese stimulat de educaţia de la şcoală, îl îmboldise acum să se poarte astfel.

   - Vai, de câtă nerecunoştinţă are parte omul pe lumea asta, se văită bătrâna. Doamne, de ce n-am fost ştearsă de pe faţa pământului şi băgată-n groapă cu şaizeci de ani în urmă, înainte de a fi plecat din satul meu ca să mă aciuiesc prin locurile astea! I-am zis eu maică-si că nu-i a bună să se mărite cu unu care-i cu şapte capete deasupra ei. Şi copilu’ ăsta şi-a luat-o în cap, ca şi taică-su.
   Totuşi, după ce rămase un minut sau două în camera lui de sus, Swithin se răzgândi şi, coborând din nou, înfulecă toată budinca, arborând însă aerul unui om care înfăptuieşte un act de înaltă mărinimie. Dar pofta cu care se înfrupta restabili comunicarea dintre el şi bătrână, şi din acest moment conversaţia se desfăşură fără întreruperi,
   - Domnul Torkingham a trecut pe aici azi după masă, îl anunţă bunica, şi mi-a cerut să-i dau voie să se întâlnească aici, la noi, cu câţiva dintre membrii corului pentru repetiţii. Cei care locuiesc în partea asta nu prea vor să se ducă la el la repetiţii, că zic că-i prea departe. Şi-aşa şi e, ce s-o întindă până acolo, bieţii de ei! Acum vrea să vadă cum o să iasă dacă vine el aici. A întrebat dacă n-ai vrea să repeţi şi tu cu ei.

   - Mi-ar face plăcere, dacă n-aş avea atâta de lucru.
   - Da-n seara asta-i înnorat.

   - Da, bunico, dar am de făcut o sumedenie de calcule. Uite ce te rog, nu-i spune că sunt acasă, şi-atunci n-o să-mi ceară să vin.

   - Dar dacă mă întreabă, înseamnă să-i îndrug o minciună. Crezi că Dumnezeu o să mă ierte?

   - N-ai decât să-i spui că sunt sus; şi el să gândească ce-o vrea. Dar te rog să nu scapi o vorbă despre astronomie în faţa vreunuia dintre ei. M-ar socoti un magician, sau mai ştiu eu ce.

   - Asta şi eşti, copile. De ce nu poţi şi tu să-ţi alegi o muncă de folos?
   La auzul unor zgomote de paşi, Swithin se retrase în grabă în cămăruţa lui de sus, unde aprinse o lampă. Lumina scoase la iveală o masă încărcată cu cărţi şi hârţoage, şi pereţii pe care atârnau felurite hărţi ale astrelor şi diagrame ce ilustrau fenomenele cereşti. Într-un colţ se afla un imens tub de carton, care la o cercetare mai atentă se dovedea a fi fost o încercare de constituire a unui telescop rudimentar. Swithin acoperi ferestrele cu o pânză groasă, trasă peste perdele, şi se aşeză la masa lui de lucru. Pe tavan se formase o pată neagră de fum, sub care aşeză lampa, ceea ce arăta că noapte de noapte gazul se consuma exact în acelaşi loc.
   Între timp, în încăperea de jos intrase o persoană care, judecând după glasul ce răzbea până la el şi după zgomotul paşilor săltăreţi, trebuie să fi fost o fată tânără şi voioasă.
   Bătrâna doamnă Martin i se adresă spunându-i: “domnişoara Tabitha Lark” şi o întrebă ce vânt o adusese pe acolo; iar fata îi răspunse că venise pentru repetiţiile de cor.
   - Atunci ia loc, te rog, o pofti bunica. Şi tot te mai duci pe la conac să-i citeşti doamnei?
   - Da, doamnă Martin, mă duc să-i citesc, dar ca să pot atrage atenţia înălţimii sale asupra a ceea ce-i citesc, mi-ar trebui o căruţă cu şase boi.
   Fata avea o pronunţie clară şi elegantă care era fie pricina, fie urmarea profesiunii ei.
   - Care va să zică aceeaşi poveste? întrebă bunica Martin...
   - Da. Măcinată de nepăsare. Nu c-ar fi bolnavă sau mâhnită, dar cât e de plictisită şi de scârbită, numai ea ştie. Când mă duc la dânsa dimineaţa, o găsesc în pat, pentru că doamnei nu-i vine să se scoale, şi pe urmă îmi cere să-i aduc ba cartea asta, ba ailaltă, până când patul se încarcă de cărţi şi ea pe jumătate îngropată sub tomuri. Şi aşa cum zace rezemată într-un cot, arată ca statuia sfântului Ştefan. Şi cască de se rupe; pe urmă se uită în oglinda înaltă; pe urmă se uită pe geam să vadă cum e vremea; ochii aceia mari şi negri ca de somnambulă i se pironesc pe cer, de parcă nu şi-ar mai putea dezlipi privirile de acolo, în timp ce gura mea turuie de zor, cu o sută cincizeci de cuvinte pe minut; după aceea se uită la ceas; şi după aceea mă întreabă ce i-am citit.

   - Sărăcuţa de ea! oftă bătrâna. De bună seamă că dimineaţa îşi spune: “O, de s-ar face odată noapte!” şi seara îşi spune: “O, de s-ar face odată ziuă!” întocmai ca femeia nesupusă din Deuteronom.

   Swithin, în cămăruţa lui de sus, îşi întrerupsese calculele şi trăgea cu urechea la acest dialog care-l interesa. Pe urmă se auziră însă paşi mai greoi în faţa uşii, iar bunică-sa începu să schimbe saluturi cu feluriţi tenori şi başi locali, figuri vioaie şi binecunoscute răspunzând la nume ca Nat Chapman, Hezekiah Biles şi Haymoss Fry (acesta din urmă fiind unul dintre cei pe care cititorii noştri îi cunosc oarecum). Pe lângă aceştia mai sosiră mărunţi posesori ai unor glasuri de falset, ce nu ajunseseră încă să se afirme ca unităţi distincte ale comunităţii locale, încât să merite particularizarea prin nume.
   - Bunul părinte a venit? întrebă Nat Chapman.
   - Nu, văz că noi am sosit înaintea lui. Şi cum se mai simt cucoanele vârstnice în seara asta, coană Martin?
   - Asta din faţa dumitale are destule ponoase, Nat. Da’ ia aşezaţi-vă cu toţii. Ia spune, tinere Freddy, tu nu-ţi doreşti dimineaţa să vină odată noaptea şi noaptea să vină dimineaţa, sunt sigură că nu.
   - Da’ cine şi-ar putea dori aşa ceva, doamnă Martin? Pui mâna-n foc că nimeni din parohia noastră, spuse Sammy Blore, nedumerit.
   - Doamna de la conac îşi doreşte asta, răspunse Tabitha Lark.
   - A, dânsa! Mă rog, nimeni nu poate răspunde pentru ce-şi doreşte un trib de oameni aşa de nenaturali. Nu numa’ pentru că inima cucoanei ăsteia e chinuită în fel şi chip.
   - Ah, sărmana femeie! reluă bătrâna Martin. În ce hal e - nici fată mare, nici nevastă, nici văduvă - nu-i starea cea mai potrivită ca să te simţi bine dispus. Tabitha, de când n-a mai avut vreo veste de la Sir Blount?

   - De mai bine de doi ani. Au trecut trei ani de când a plecat în nu ştiu ce parte din Africa. Ţin bine minte pentru c-a plecat de ziua mea. Şi avea de gând să se întoarcă prin cealaltă parte a Africii. Dar nu s-a întors. Nici urmă de el.
   - E ca acul rătăcit printr-un car cu fân. Interveni Hezekiah. Ştii că-i acolo, da-i pierdut.
   Ceilalţi încuviinţară în tăcere.
   - Ah, şi doamna e plictiseala întruchipată. Am văzut-o căscând cât o ţinea gura chiar în momentul când vulpea era hăituită şi trei dulăi asmuţiţi se repeziseră la ea, la Lomton Copse, şi toate astea se petreceau chiar pe lângă trăsura în care era dumneaei. În locul dânsei aş mai gusta şi eu un pic din viaţă, chit că până-n săptămâna paştilor nu-i niciun târg, nicio reuniune, nicio sărbătoare - asta-i drept.
   - N-are coraj. A făcut legământ să nu se ducă nicăieri.
   - Să fiu blestemat dacă eu n-aş încălca asemenea legământ. Dar iaca vine pastorul, dacă nu mă înşală urechile.

   De afară se auzi un tropăit de cal, paşi care se împiedicară de ştergătorul din faţa uşii, un hârşiit de ham priponit sub oblonul ferestrei, scârţâitul uşii în balamale şi o voce pe care Swithin o recunoscu. Pastorul Torkingham îi salută pe toţi cei de faţă spunându-le pe nume şi declară că era bucuros să-i vadă adunaţi cu atâta punctualitate.
   - Da, dom’le, spuse Haymoss Fry, numa’ închieturile mele ruginite m-au oprit să mă arăt până acu. M-aş cocoţa şi pe turla bisericii din Welland, dacă nu m-ar durea închieturile astea, bată-le vina. Ştiţi, domnule pastor Torkenam, în crăpăturile genunchilor, acolo unde se aduna apa ploii pe când tăiam brazdă pe terenul nostru, când trăia nevastă-mea, ei bine, s-ar zice că s-au cuibărit înăuntru şobolani care mă rod. La tinereţe n-ai destulă minte ca să înţelegi cât de repede ţi se pot toca oasele, ăsta-i necazul!

   - Adevărat; adăugă Biles, ca să mai umple timpul cât pastorul era preocupat să descopere psalmii în cartea de rugăciuni. Pân' la patruzeci de ani, omu n-are minte. De câte ori nu mi-am spus pe când coseam fânul şi-mi înţepenea mijlocul şi mă-nţepa de parc-aveam un viespar în şale: “Ah, dac-aş avea şi eu oameni care să muncească pentru mine cât e anul de lung!” De-aş fi eu Dumnezeu, i-aş da tot omului câte două spinări, chiar dacă asemenea schimbare ar fi ceva împotriva firii.
   - Patru– patru spinări, întări Haymoss.
   - Da, patru, interveni şi Sammy Blore cu greutatea experienţei. Una în faţă pentru când împingi la plug sau pentru alte munci cu pieptul, una la dreapta când răspândeşti bălegaru’ şi îngrăşămintele, una la stânga când întorci grămezile de bălegar.
   - Mă rog, şi pe urmă aş muta gâtlejul la mai mare depărtare de stomac, aşa ca la vremea culesului omu’ să poată trage o înghiţitură de vin fără să-i vină îndărăt pe gât şi să-l înece. Când simt cum mi se întoarce mâncarea-n gât...
   - Gata, acum începem, îi întrerupse domnul Torkingham, a cărui minte era cufundată în lumea psalmilor.
   Hârşâitul scaunelor pe podea însemna că fiecare se instala la locul lui, perturbaţie de care Swithin profită păşind în vârful picioarelor pe podeaua de la etaj şi astupând cu ghemotoace de hârtie găurile din duşumea, în locurile neacoperite de covor, pentru ca de jos să nu se poată zări lumina din camera lui. Lipsa unui tavan între încăperea de jos şi cea de sus îl făcea să se simtă parcă suspendat în aceeaşi cameră.
   Pastorul anunţă Psalmul 53, executat pe mai multe voci şi începu să cânte cu o rigidă exaltare:

   “Domnul a privit în jos din turnul cerurilor”.
   Începutul făcut de el fu însoţit numai de glasurile, fetelor şi ale băieţilor, oamenii mai vârstnici acompaniindu-i doar cu un soi de mormăieli şi gâjâieli. Domnul Torkingham se opri din cântat şi Sammy Blore vorbi:
   - Vă cerem iertare, domnule, dar vă rugăm să aveţi un pic de răbdare cu noi. Ştiţi, din cauza vântului şi a mersului pe jos, gâtul meu hârşâie ca o rindea; şi neştiind că aveţi să începeţi chiar din acel minut, n-am avut timp să tuşesc ca să-mi limpezesc gâtlejul, şi cred că la fel s-a întâmplat şi cu Hezzy şi cu Nat, aşa-i fraţilor?
   - Adevărat că nici eu nu eram pregătit, întări Hezekiah.
   - Aţi făcut foarte bine că mi-aţi spus, replică domnul Torkingham. N-am nimic împotrivă, când îmi explicaţi. Doar ne-am strâns aici ca să facem exerciţii. Atunci tuşiţi, limpeziţi-vă gâtlejurile şi s-o luăm de la capăt.
   Urmară nişte zgomote ca de râgâieli şi răzuieli atmosferice, iar contingentul başilor porni în cele din urmă într-un ritm propriu:
   “Domnu’ o privit în jos din turnu’ cerului”.
   - Ei, vedeţi, aici e greşeala voastră, pronunţia, interveni pastorul. Ia repetaţi după mine:
   “Domnul a privit în jos din turnul cerurilor.”
   Corul repetă ca un ecou deformat:
   “Doomnuul aa privit în jos din turnuu ceeruriloor.”

   - Ceva mai bine, spuse pastorul pe tonul încordat de furie al omului care trebuie să-şi câştige pâinea descoperind latura frumoasă a unor lucruri în care frumosul nu e perceptibil pentru ochii altora. Dar nu trebuie să accentuaţi atât de puternic; alţii ne-ar considera afectaţi. Şi, Nathaniel Chapman, în felul dumitale de a cânta există o anumită veselie nepotrivită. De ce nu cânţi cu mai multă seriozitate?
   - Nu mă lasă conştiinţa, domnule. Se zice că fiece om răspunde de ale lui şi, slavă Domnului, eu nu-s aşa de josnic încât să împuţinez şansele celor bătrâni arătându-mă serios la vârsta mea, când cei care-s c-un picior în groapă au nevoie de atâta seriozitate.
   - Nat, mi-e teamă că judeci foarte greşit lucrurile. Haideţi, poate c-ar fi mai bine s-o luăm pe tonul sol - fa. Ochii pe cartea de rugăciuni, vă rog! Do! Do-re-mi,
   - Eu unu’ nu pot să cânt în felu’ ăsta, izbucni Sammy Blore, cu o mirare dojenitoare. Eu ştiu să cânt muzică adevărată pe F şi pe G da nu aşa ceva ninatural ca sol şi fa.
   - Poate c-aţi adus altă carte de psalmi, domnule pastor? interveni Haymoss, împăciuitor. Eu am cunoscut muzica şi la tinereţe şi la bătrâneţe - într-un cuvânt, de când Luke Sneap şi-a rupt arcuşul nou cântând psalmul de nuntă, atunci când pastorul Wilton şi-a adus mireasa (ţi-aduci aminte, Sammy? - în noaptea când am cântat: “Soaţa lui, ca viţa de vie va da rod” şi fata s-a înroşit în obraji ca para focului, neştiind că chiar aşa o să se întâmple). De atunci încolo tot de muzică am avut parte, credeţi-mă, domnule, da’n viaţa mea n-am auzit de bazaconia asta. Fiecare notă de pe lumea asta avea pe vremea mea un nume al ei: A, B, C.

   - Da, da, oameni buni. Dar ăsta e un sistem de notaţie mai modern.

   - Totuşi, nu se poate să schimbaţi numele notelor vechi de când lumea, care-i A sau B, aşa le cheamă pe ele din născare, ripostă Haymoss cu atâta convingere, încât domnul Torkingham simţi că-şi iese din minţi. Acuma, vecine Sammy, ia fă tu să sune un A şi să mai facem o încercare cu Turnu din cer şi să-i arătăm domnului pastor care-i adevărata muzică.
   Sammy scoase din buzunar un diapazon personal, negru şi slinos, care având respectabila vârstă de şaptezeci de ani şi fiind lucrat înainte ca înălţimea sunetelor să fi fost stabilită de constructorii de piane pentru asigurarea strălucirii tonurilor, emise un “la” care era cu un semiton mai jos decât cel al părintelui. În timp ce se ciorovăiau de zor asupra înălţimii sunetului, se auzi o bătaie în uşă.
   - E cineva afară, spuse una dintre susţinătoarele falsetului.
   - Mi s-a părut şi mie c-am auzit pe cineva bătând, adăugă unul din cor, pe un ton de uşurare.
   Lanţul uşii fu dat într-o parte şi o voce întrebă din întuneric:
   - Domnul Torkingham e aici?
   - Da, Mills. Ce vrei cu el?
   Era servitorul preotului.
   - Dacă nu vă supăraţi, răspunse Mills arătându-şi, în cadrul uşii, o mai mare porţiune din persoana sa, Lady Constantine doreşte în mod special să vă vadă, domnule, şi a lăsat vorbă că o puteţi vizita după cină, dacă nu aveţi alte treburi mai emportante cu enoriaşii dumneavoastră. A primit o scrisoare - aşa se zice - şi în legătură cu asta vrea să vă vorbească, cred.

   Pastorul se uită la ceas şi constată că, dacă voia s-o viziteze pe doamnă încă în acea seară, trebuia să plece numaidecât. Curmă brusc repetiţiile şi, fixând o altă seară pentru exerciţii, se retrase. Toţi cântăreţii îl însoţiră afară până când îşi încălecă poneiul, apoi îl urmăriră din priviri până se topi dincolo de marginea câmpului.

CAPITOLUL 3

          Domnul Torkingham porni în galop spre locuinţa lui, aflată la depărtare de o milă; fiecare căsuţă, aşa cum se ivea pe jumătate îngropată în vegetaţie şi cu câte o singură ferestruică iluminată, părea o vietate a nopţii, cu un singur ochi, care te pândea din beznă. Lăsându-şi calul la casa parohială, preotul se îndreptă spre conac pe jos, străbătând parcul reşedinţei Welland, după ce trecu de pârleazul cărării ce ducea spre aleea dinspre intrarea de nord.
   Trebuie arătat că această alee. Constituia totodată drumul obişnuit către satul de jos, întrucât reşedinţa şi parcul Lady-ei Constantine, aşa cum se întâmplă şi cu alte numeroase vechi conacuri, nu avea acel aer de exclusivitate proprie multor locuinţe aristocratice. Sătenii considerau aleea parcului drept artera lor principală de circulaţie, în special când aveau loc botezuri nunţi şi înmormântări; de câte ori treceau prin faţa reşedinţei îşi compuneau o figură foarte cuviincioasă, gândindu-se că ar putea fi văzuţi printr-una din ferestrele faţadei. Astfel încât, de două sute de ani, membrii familiei Constantine, când ieşeau din casă după un mic dejun târziu, îşi încrucişau drumul cu ţăranii care se întorceau la căsuţele lor ca să-şi ia prânzul timpuriu.
   În prezent însă, asemenea încrucişări de drumuri erau foarte rare, căci deşi sătenii treceau la fel de des prin faţa intrării de nord a conacului, nu prea mai întâlneau reprezentanţi ai familiei Constantine. De fapt, nu mai exista decât unul singur, care nu avea chef de plimbări matinale.
   Când vicarul îşi încetini pasul în apropierea Casei Mari, cum o botezaseră sătenii, faţada lungă şi joasă, ce se întindea de la un capăt la celălalt al terasei, era cufundată în întuneric şi numai susurul îndepărtat al apei ştirbea liniştea adâncă ce se lăsase peste întreg cuprinsul.

   Când intră în casă, o găsi pe Lady Constantine aşteptându-l. Purta o rochie grea, din catifea şi dantelă şi, fiind singura persoană din acea încăpere spaţioasă, părea plăpândă şi izolată. În mâna stângă ţinea o scrisoare şi un teanc de invitaţii la felurite recepţii.
   Ochii negri, catifelaţi, pe care-i înălţă spre pastor când acesta îşi făcu intrarea - ochi mari, melancolici, datorită desigur împrejurărilor şi nu expresiei lor fireşti - erau oglinda unui temperament cald şi afectuos, poate şi senzual, tânjind să îndrăgească ceva, sau chiar să sufere pentru cineva.

   Domnul Torkingham luă loc. Cizmele lui, care în căsuţa de ţară păruseră foarte elegante, apăreau aici greoaie, iar sutana, care constituia un model de artă croitoricească printre săteni, dădea acum impresia că s-ar găsi în relaţii foarte încordate cu picioarele preotului. Trecuseră trei ani de când fusese numit paroh la Welland, totuşi nu izbutise să găsească mijloacele de a stabili între el şi Lady Constantine acel simţământ de reciprocă încredere, care se dezvoltă pe parcursul timpului între preot şi casa nobiliară - cu excepţia cazurilor când una dintre părţi afişează dorinţa de a reforma şi moderniza concepţia de proprietate, iar cealaltă îşi exprimă dispreţul faţă de dogmele bisericeşti - ceea ce nu se întâmplă însă cu personajele noastre. Dar întâlnirea de acum părea să fie primul pas spre o astfel de reciprocitate.
   Faţa Lady-ei Constantine oglindea o expresie de încredere. Îi declară preotului că e foarte bucuroasă pentru că răspunsese chemării ei şi, aruncând o privire spre scrisoarea pe care o ţinea în mână. Fu pe punctul de a o scoate din plic. Dar renunţă. După un moment, începu să vorbească cu repeziciune.

   - Părinte, doresc sfatul dumneavoastră sau mai curând părerea dumneavoastră asupra unei chestiuni foarte serioase - o chestiune de conştiinţă.
   Rostind aceste cuvinte, lăsă scrisoarea din mână şi reţinu numai invitaţiile.
   Un ochi mai pătrunzător decât cel al preotului ar fi sesizat faptul că Lady Constantine, fie din timiditate şi şovăială, fie pentru că pur şi simplu se răzgândise, dăduse îndărăt de la comunicarea pe care avusese de gând să i-o facă, sau poate că hotărâse să o înceapă de la celălalt capăt.

   Păstorul, care se aşteptase la o problemă sau la o informaţie de interes local, îşi schimbă expresia feţei la auzul tonului doamnei, arborând-o pe cea potrivită nivelului mai elevat al profesiunii lui.

   - Nădăjduiesc să vă pot fi de ajutor în chestiunea aceasta sau în oricare alta, îi răspunse el cu amabilitate.

   - Sper şi eu. Domnule Torkingham, poate că sunteţi la curent cu faptul că soţul meu, Sir Blount Constantine era, ca să spun lucrurilor pe nume, un om foarte gelos. S-ar putea să nu vă fi dat seama de acest lucru în scurtul timp în care l-aţi cunoscut.
   - Nu am fost conştient de acest aspect al caracterului lui Sir Blount.
   - Ei bine, asta-i cauza pentru care viaţa mea conjugală nu a fost prea fericită.
   La acest punct, glasul Lady-ei Constantine căpătă o notă mai patetică.

   - Cert este că nu i-am oferit niciun motiv de bănuială; deşi dacă i-aş fi cunoscut de la bun început asemenea predispoziţie nu aş fi cutezat să mă căsătoresc cu el. Totuşi, gelozia şi îndoiala lui în ce mă priveşte nu au fost chiar atât de puternice încât să-l abată de la un ţel al lui - mania pentru vânătoarea de lei în Africa, manie pe care el o înnobila dându-i numele de proiect al unor descoperiri geografice. Ţinea extrem de mult să-şi facă un nume în acest domeniu. Era unica lui pasiune mai puternică decât neîncrederea în mine. Înainte de a pleca în expediţie, s-a aşezat alături de mine aici, în această încăpere, şi mi-a ţinut o predică al cărei rezultat a fost o foarte pripită făgăduinţă din partea mea. Când o să v-o aduc la cunoştinţă, veţi avea cheia înţelegerii a tot ce este nefiresc în viaţa mea de aici. M-a implorat să mă gândesc la poziţia în care mă voi afla eu din momentul în care el va fi plecat; şi-a exprimat speranţa că-mi voi aminti clipă de clipă de tot respectul ce se cuvine numelui său - şi că nu mă voi purta faţă de alţi bărbaţi într-un fel care să arunce o umbră asupra numelui de Constantine. Mi-a cerut să evit orice frivolitate de comportament implicată de acceptarea invitaţiilor la baluri, sindrofii, dineuri. Iar eu, într-un impuls de dispreţ faţă de părerea lui meschină despre mine, am exagerat şi i-am făgăduit, acolo pe loc, să duc în absenţa lui o viaţă de sihăstrie. Să nu mă întâlnesc cu niciun fel de prieteni - să refuz până şi invitaţia la masă a unor vecini. Şi l-am întrebat cu amar în suflet dacă aşa ceva îl satisface. Mi-a răspuns că da, a luat de bune cuvintele mele şi nu mi-a lăsat nicio posibilitate de retractare. Roadele pripelii mele s-au întors, inevitabil, împotriva mea: viaţa mi-a devenit o povară. Primeam tot timpul invitaţii de felul acestora (îi arătă cartonaşele), dar cum le refuzam, invariabil, au început să devină  tot mai rare... Şi acum vă întreb, pot să încalc în mod cinstit promisiunea făcută soţului meu?
   Domnul Torkingham păru încurcat.

   - Din moment ce i-aţi făgăduit lui sir Blount Constantine să trăiţi în deplină solitudine până la întoarcerea domniei sale, după părerea mea sunteţi legată de această promisiune. Mă tem că tocmai dorinţa de a fi eliberată de legământul făcut constituie, în bună măsură, raţiunea pentru care un asemenea legământ trebuie respectat. Dar, de bună seamă, propria dumneavoastră conştiinţă vă poate fi cea mai bună călăuză, Lady Constantine.
   - Conştiinţa mea e cam buimăcită de răspunderile ce şi le-a luat, continuă tânăra, cu un suspin. Şi totuşi, uneori îmi spune în mod cert că... că trebuie să-mi ţin cuvântul dat. Foarte bine; presupun că trebuie să duc mai departe viaţa de până acum.

   - Dacă respectaţi legămintele în general, în primul rând trebuie să-l respectaţi pe cel făcut de dumneavoastră, urmă pastorul al cărui ton dobândise acum mai multă fermitate. Dacă acest legământ v-ar fi fost smuls prin presiune morală sau fizică, v-aţi fi putut lua libertatea de a-l încălca. Dar cum dumneavoastră înşivă aţi oferit un legământ când soţul dumneavoastră nu v-a cerut decât făgăduiala unor bune intenţii, cred că trebuie să vă supuneţi. Altminteri, la ce v-ar folosi mândria care v-a îndemnat să-l faceţi?
   - Foarte bine, răspunse Lady Constantine cu resemnare. Dar din partea mea n-a fost decât o demonstraţie de exces de zel.
   - Faptul că i-aţi făcut o făgăduială din exces de zel nu scade cu nimic obligaţia dumneavoastră de a o respecta, din moment ce v-aţi plasat singură în această situaţie. Amintiţi-vă de cuvintele sfinţilor ecleziaşti: “Plăteşte ceea ce ai făgăduit. Mai curând nu făgădui, decât să făgăduieşti şi să nu plăteşti”. Dar de ce să nu-i scrieţi lui Sir Blount, să-i vorbiţi despre inconvenientele pe care le implică legământul dumneavoastră şi să-i cereţi să vă dezlege?
   - Nu; aşa ceva n-aş face. Simpla exprimare a unei asemenea dorinţe ar constitui în mintea lui o raţiune suficientă pentru a o respinge. Am să-mi respect promisiunea.
   Domnul Torkingham se ridică să plece.
   După ce-i întinse mâna, când pastorul se afla la doi paşi de uşă, doamna i se adresă din nou:
   - Domnule Torkingham.
   Pastorul se opri din drum.
   - Să ştiţi că ce v-am spus eu nu-i decât partea cea mai neînsemnată a lucrului pe care am dorit să vi-l comunic.
   Domnul Torkingham se reîntoarse alături de ea.
   - Şi care-i restul? întrebă el cu gravă surprindere.
   - Ceea ce v-am spus e un adevăr: dar există o situaţie mult mai importantă. Am primit această scrisoare şi voiam să vă comunic ceva... în legătură cu ea.

   - Atunci comunicaţi-mi, scumpă doamnă,
   - Nu, răspunse ea cu stângăcie. Nu pot vorbi acum despre lucrul ăsta. Altă dată! Nu e nevoie să rămâneţi. Vă rog să consideraţi convorbirea noastră ca strict confidenţială. Noapte bună.

CAPITOLUL 4

         O noapte limpede, înstelată, o săptămână sau vreo zece zile mai târziu. Trecuseră încă multe asemenea nopţi de când Lady Constantine îi promisese lui Swithin St Cleeve că se va duce să cerceteze fenomenele cereşti, în turnul de pe Rings-Hill, dar nu-şi ţinuse făgăduiala. În seara aceasta, şedea la o fereastră al cărei oblon rămăsese deschis. Îşi rezema cotul de o măsuţă joasă şi bărbia în palmă. Ochii îi erau atraşi de luminozitatea planetei Jupiter care-şi desăvârşea rotaţia proiectându-şi razele asupra ei, de parc-ar fi vrut neapărat să-i atragă atenţia.

   Contururile întunecate ale parcului se profilau pe cerul noptatic. Şi în depărtare, deşi aproape ascunsă de copacii înalţi, plantaţi ca să îngrădească parcul şi să-l despartă de ţarină, se înălţa partea superioară a turnului. Acum, abia de se desluşea; totuşi Lady Constantine îi cunoştea foarte bine înfăţişarea, aşa cum apărea din acest unghi al ferestrei, de unde o contemplase adeseori în timpul zilei. Şi conştiinţa că se afla în acelaşi loc, deşi înfăşurat în umbrele compacte ale nopţii, îi purtă gândurile însingurate spre întâlnirea ciudată cu acel tânăr astronom, şi la făgăduiala ei de a-l onora cu o vizită, pentru a pătrunde unele dintre tainele scăpărătoarelor corpuri cereşti.

   Strania îmbinare de fervoare juvenilă şi de sceptică tristeţe care-l caracteriza pe tânăr era menită să-l facă interesant în ochii oricărei femei înzestrate cu sensibilitate, chiar dacă la aceasta nu s-ar fi adăugat un păr auriu şi un chip angelic. Dar prin acel misterios mecanism al memoriei ce amplifică lucrurile, în imaginaţia doamnei frumuseţea tânărului apărea chiar mai suavă decât era în realitate. Ar fi fost interesant de ştiut dacă ispitele pe care avea să i le scoată viaţa în cale vor birui sau nu statornicia caracterului său. Dac-ar fi fost bogat, ar fi existat motive să te temi pentru el.

   Lady Constantine îşi spuse că, în ciuda năzuinţelor lui atât de măreţe şi a comportării deosebit de cuviincioase, poate c-ar fi mai bine pentru el să nu ajungă niciodată cunoscut dincolo de graniţele turnului său solitar, - poate că ar fi mai bine pentru el să uite că orizontul intelectual îi fusese atât dă lărgit, încât dac-ar fi continuat să locuiască în Welland, el însuşi s-ar fi considerat superior până şi ramurii de familie a tatălui său, al cărui rang social, cu câţiva ani în urmă, nu fusese prea îndepărtat de cel din care făcea ea parte.

   Mânată de un impuls subit, îşi aruncă o mantie pe umeri şi ieşi pe terasă. Coborî treptele spre peluza de jos şi rămase acolo nemişcată. Turnul se detaşa acum de întunericul din jur. Aşa cum un gând te poartă, prin asociaţie, către alt gând, faptul că ajunsese până în parc o făcu să meargă şi mai departe. Un observator care i-ar fi urmărit mersul, l-ar fi găsit tulburat: opririle, desele încetiniri sau grăbiri ale pasului cu care înainta în direcţia coloanei ar fi putut să fie atribuite unui motiv mai răscolitor decât simpla intenţie de a privi printr-un telescop.
   Mergând în felul mai sus descris ajunse până la marginea parcului, trecu dincolo de pârleaz şi intră în câmpul deschis în mijlocul căruia se înălţa colina înveşmântată în brazi, asemenea muntelui St. Michel din Normandia, în mijlocul golfului său.
   Stelele erau atât de strălucitoare, încât îi luminau calea şi, când se apropie, putu zări un licăr vag în vârful coloanei care se înălţa asemenea unui deget întunecat ce arăta spre constelaţiile de sus. Nu adia nicio suflare de vânt în sensul în care percepem noi, oamenii, briza; dar o răsuflare continuă, înăbuşită, exaltă de brazi, vădea că acum ca şi întotdeauna exista mişcare în aparenta stagnare. Nimic altceva decât un vid total n-ar fi putut paraliza această lăuntrică pulsaţie a naturii.
   Uşa turnului era închisă, dar neîncuiată. Lady Constantine fusese mânată până aici de ceva mai profund decât un simplu capriciu stârnit de o cumplită monotonie, aşa încât nu şovăi să deschidă uşa şi să pătrundă în turn. Cu trei ani în urmă, când fiecare acţiune a ei se conforma unui cod protocolar, nimic pe lume nu ar fi putut-o determina să se comporte în felul ăsta.
   Urcă fără zgomot treptele. Când îşi vârî capul pe uşiţa de sus, îl văzu pe Swithin aplecat deasupra unui sul de hârtie, desfăşurat pe măsuţa de alături. În lumina lanternei pe care o mânuia el, Lady Constantine văzu că era îmbrăcat într-o manta groasă şi purta o tichie călduroasă pe cap. Lângă el se afla telescopul pe trepiedul său.

   Ce făcea oare acolo?
   Lady Constantine se apropie tiptil şi privi peste umărul lui la sulul desfăşurat, dar nu desluşi decât cifre şi felurite semne. După ce mai făcu unele însemnări, tânărul se întoarse din nou la telescop.
   - La ce lucrezi în noaptea asta? îl întrebă cu un glas scăzut.
   Swithin tresări, se întoarse spre ea. Lumina slabă a lanternei îi era suficientă ca s-o poată recunoaşte.
   - O muncă migăloasă, Lady Constantine, răspunse, fără să trădeze prea multă surpriză. Fac şi eu tot ce pot ca să urmăresc stelele cu fenomene variabile, cum le numesc eu.
   - Ai promis că dacă o să vin pe o noapte înstelată ai să-mi arăţi şi mie cerul.
   Ca un act preliminar, Swithin roti telescopul în direcţia lui Jupiter şi-i înfăţişă gloria luminoasă a acestei planete. După care îndreptă instrumentul spre forma mai puţin strălucitoare a lui Saturn.
   - Aici, spuse el începând să se însufleţească, vedem o lume care, după părerea mea, este cea mai minunată din întregul sistem solar. Gândiţi-vă la şuvoaiele de sateliţi şi de meteori învârtindu-se ca un volant de jur împrejurul planetei, atât de apropiaţi unii de alţii, încât par să alcătuiască un inel solid.
   Se adânci din ce în ce mai mult în subiect, ideile concretizându-i-se pe măsură ce vorbea, asemenea îndrăgitelor lui corpuri cereşti din jurul lui Saturn.
   Când se opri ca să-şi tragă răsuflarea, Lady Constantine i se adresă pe un ton foarte diferit de cel al tânărului:
   - Trebuie să-ţi mărturisesc că, deşi sunt extrem de interesată de stele, nu ăsta a fost motivul care m-a adus aici... La început m-am gândit să discut cu domnul Torkingham chestiunea ce mă frământă. Dar pe urmă m-am răzgândit şi te-am ales pe dumneata.

   Vorbise pe o voce atât de joasă, încât se poate ca Swithin să n-o fi auzit. Oricum, absorbit de grandiosul său subiect, nu acordă atenţie spuselor ei, ci continuă:
   - Bine, acum o să ne îndepărtăm de sistemul solar.
   - O să lăsăm în urma noastră întregul grup al soarelui şi al planetelor primare şi secundare şi o să plutim mai departe, ca o pasăre care-şi părăseşte tufişul şi îşi ia zborul spre pădure, Ei, de astă dată ce vreţi, Lady Constantine?
   Dirijase acromaticul spre Sirius.
   Ea răspunse că vede o stea strălucitoare, deşi i se părea un punct de lumină nediferit de ceea ce văzuse până atunci.
   - Asta-i din cauză că se află la asemenea depărtare, încât niciun instrument măritor, oricât de puternic, nu ne-ar putea ajuta să-i percepem dimensiunile. Deşi e numită o stea fixă, se mişcă, asemenea tuturor celorlalte stele “fixe”, cu o viteză de neconceput; dar nici această viteză nu ne-ar putea fi revelată de niciun fel de lentilă, nu mai mult decât restul.
   Şi astfel, discutară despre Sirius, şi apoi despre celelalte stele.

   ...în acele jungle cereşti
   De fiare şi păsări şi peşti
   În care, ca-n indiene plantaţii
   Cărturarii numără constelaţii

   până când Swithin o întrebă câte stele crede ea că pot fi văzute cu ochiul liber în acel moment.

   Tânăra îşi plimbă privirile pe smălţuita fâşie de cer vizibilă din locul înalt unde se aflau şi răspunse pe un ton distrat:
   - O, mii, sute de mii.
   - Nu. Nu puteţi vedea mai mult de trei mii. Dar, spuneţi-mi, câte stele credeţi că puteţi distinge cu ajutorul unui telescop puternic?
   - Nu pot să ghicesc.
   - Douăzeci de milioane. Aşadar, oricare o fi fost scopul pentru care au fost create stelele, în niciun caz nu s-a urmărit plăcerea ochiului omenesc. Şi acelaşi lucru se întâmplă cu întreaga natură: nimic nu a fost creat pentru om.
   - Din cauza acestui gând te mistuie o tristeţe atât de nefirească pentru vârsta dumitale? întrebă ea cu o solicitudine aproape maternă. Cred că studiul astronomiei nu-ţi prieşte. Te face să simţi cu prea multă cruzime nimicnicia omului,

   - Poate că da. Oricum, adăugă el cu ceva mai multă voioşie, deşi îmi dau seama că studiul în sine are o latură dramatică, totuşi, eu trag nădejde să ajung un nou Copernic. Ce a însemnat el pentru sistemul solar, nădăjduiesc să însemn eu pentru sistemul stelar.
   După care, călătoriră din nou, prin mijlocirea telescopului, spre Uranus, şi spre misterioasele periferii ale sistemului solar. Apoi iarăşi, de la sistemul solar spre o stea din constelaţia Lebedei, cea mai apropiată stea fixă dinspre nord; de la steaua din Lebădă, către aştri ceva mai îndepărtaţi; pe urmă spre cele mai îndepărtate dintre stelele vizibile; până când lady Constantine începu să aibă revelaţia înspăimântătorului abis pe care-l traversaseră împreună, pe puntea fragilă a văzului.
   - Acum străbatem depărtări faţă de care imensa distanţă de la pământ la soare nu apare decât ca un punct imperceptibil; nu constituie decât a doua mia câtime din călătoria spre locul atins de noi acum, pe calea ochiului.
   - O, te rog încetează! Mă simt copleşită; răspunse ea, cu destulă seriozitate. Îmi dă senzaţia că nici nu merită să trăieşti; mă anihilează.
   - Dacă înălţimea voastră se simte anihilată, de o singură raită prin aceste hăuri, gândiţi-vă cât de anihilat mă simt eu, care mă aflu noapte de noapte suspendat printre ele.
   - Da... De fapt, domnule St. Cleeve, nu pentru asta am dorit să te văd, îşi începu Lady Constantine pentru a doua oară peroraţia. E vorba de o chestiune personală.
   - Vă ascult, Lady Constantine.
   - Am să-ţi spun. Totuşi nu... nu în acest moment. Haide să isprăvim întâi cu subiectul dumitale grandios. Pe lângă el, ceea ce am eu de spus devine infinitezimal.
   După tonul ei, nu-ţi puteai da seama dacă îi venea greu să abordeze o chestiune personală, sau dacă era intr-adevăr interesată de preocupările lui St. Cleeve. Sau poate că văditul lui orgoliu juvenil de a-i fi călăuză într-o împărăţie atât de vastă, sau de a-i fi captat atenţia şi a o fi făcut să-l asculte, o determinase să-i acorde o satisfacţie.

   Drept care, Swithin se referi la cuvântul ei “grandios”, ca la un atribut al actualului univers:

   - Aveţi dreptate; imaginea fictivă a cerului în chip de cupolă concavă ale cărei temelii se sprijină pe cele două orizonturi ale pământului e grandioasă, pur şi simplu grandioasă, şi regret că nu am rămas în continuare cu asemenea concepţie. Pentru că imaginea reală a cerului e înspăimântătoare.
   - O altă faţetă a vechilor noastre prietene, stelele, îi răspunse ea zâmbind.
   - Da, dar un aspect absolut adevărat. Privind cerul, nimeni nu şi-ar închipui, la început, că acolo zac monştri înfricoşători, aşteptând să fie descoperiţi de orice minte câtuşi de puţin pătrunzătoare - monştri în comparaţie cu care cei ai oceanului nu înseamnă nimic.

   - Şi cel fel de monştri sunt aceştia?
   - Monştri impersonali, mai bine zis, imensităţi. Până când nu începi să te gândeşti la stele şi la spaţiile ce le despart, nu-ţi dai seama că pot exista lucruri mult mai cumplite decât formele monstruoase, adică monştrii cu formă; anume, există monştrii de mărime, de imensitate informă. Asemenea monştrii sunt vidurile şi vastele hăuri ale cerului. Priviţi, de pildă, la petele de întuneric din Calea Lactee, continuă el arătând cu degetul spre galaxia ţesută deasupra capetelor lor, ca o pânză de păianjen îngheţată. Vedeţi deschiderea aceea neagră de lângă Lebădă? Există una şi mai vizibilă la sud de ecuator, numită Sacul cu Cărbuni, un fel de poreclă hazlie tocmai prin nepotrivirea ei. Când ne uităm la acestea, privirile noastre plonjează dincolo de orice licărire stelară pe care am perceput-o vreodată. Sunt ca nişte fântâni colosal de adânci în care se îneacă mintea umană şi nu trupul omenesc. Şi gândiţi-vă la cavernele laterale, la abisurile secundare din dreapta şi din stânga pe măsură ce înaintaţi.
   Lady Constantine era atentă şi tăcută.
   Swithin încerca în felurite chipuri să-i sugereze dimensiunile universului; n-a existat vreodată o strădanie mai arzătoare de a reduce incomensurabilul la perimetrul înţelegerii umane. Prin figuri de stil şi comparaţii abile încerca să-i prindă mintea în hamuri, ca pe un copil care învaţă să facă primii paşi, silind-o să-l urmeze prin vastităţi de a căror experienţă nici nu-şi dăduse vreodată seama până atunci.

   - Există o dimensiune de la care începe splendoarea, exclamă el; mai departe există, o dimensiune de la care începe măreţia; mai departe există o dimensiune de la care începe solemnitatea; mai departe există o dimensiune de la care începe grozăvia; mai departe există o dimensiune de la care începe monstruozitatea. Această dimensiune se apropie de cea a universului stelar. Şi atunci n-am dreptate să afirm că acele minţi omeneşti care-şi exercită forţele imaginaţiei îngropându-le în profunzimile acestui univers îşi pun la încercare toate facultăţile intelectului doar pentru a descoperi o nouă eroare?
   Aşa cum îl vedea, înalt şi drept, în prezenţa universului stelar şi sub înşişi ochii constelaţiilor, Lady Constantine începu să înţeleagă ceva din gravitatea argumentelor tânărului.

   - Şi ca să adaug o nouă ciudăţenie a cerului, pe lângă dimensiunile şi lipsa lui de formă, trebuie să amintesc şi despre calitatea sa de perisabilitate. Cu toate că vorbim de minunăţia stelelor atotdăinuitoare, şi eterne, şi mai ştiu eu ce, de nu sunt eterne; ard ca nişte lumânări. Puteţi vedea chiar acum o stea murind în Ursa Mare. Cu două secole în urmă era la fel de strălucitoare ca toate celelalte. Da, simţurile noastre sunt înfricoşate să pătrundă în lumea lor; şi în însăşi gloria lor există o latură patetică. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă s-ar stinge toate stelele şi mintea dumneavoastră şi-ar bâjbâi drumul pe un cer complet negru, lovindu-se din când în când de grămezile de cenuşă întunecată, invizibile, ale fostelor stele... Dacă sunteţi o fire veselă şi doriţi să rămâneţi aşa, părăsiţi studiul astronomiei. Dintre toate ştiinţele, e singura care merită calificativul de îngrozitoare.
   - Dar eu nu sunt o fire veselă.
   - Atunci, dacă, pe de altă parte, sunteţi stăpânită de neastâmpăr şi aveţi o fire anxioasă, studiaţi neapărat astronomia. Grijile vă vor fi minimalizate în chip uluitor, studiul vi le reduce într-un fel straniu, minusculizând totodată absolut tot ce vă înconjoară. Iată de ce această ştiinţă e îngrozitoare, chiar atunci când constituie un panaceu. E cu neputinţă să te gândeşti la cer într-un fel omenesc... să te gândeşti la ceea ce e cerul în esenţa lui, fără ca pe dată să nu se suprapună un coşmar. E mai bine... e mult mai bine ca omul să uite, de univers, decât să-l poarte în minte... Dar spuneaţi că nu aţi venit aici de dragul universului... îmi pot îngădui să vă întreb ce v-a adus, Lady Costantine?
   Tânăra rămase o clipă pe gânduri, suspină, apoi se întoarse spre el cu un aer patetic.
   - Imensitatea subiectului în care m-ai antrenat l-a strivit cu totul pe al meu. Al dumitale e celest; al meu e lamentabil de uman! Şi ce-i mărunt trebuie să cedeze locul la ceea ce e măreţ.
   - Dar făcând abstracţie de magnitudini şi de macrocosm, e ceva important, în sensul uman? întrebă el, lăsându-se în sfârşit atras de felul ei de a pune problema.
   Începuse, în cele din urmă, să înţeleagă, în ciuda maniei care-l poseda, că şi ea avea ceva serios de spus.

   - E important în măsura în care frământările personale sunt importante.
   În pofida ideii ei preconcepute de a veni la Swithin ca o patroană la subaltern, sau ca o castelană la paj, se lăsa atrasă într-o discuţie confidenţială cu el. Amplele şi romanticele lui strădanii îi confereau o forţă şi un farmec personal la care ea nu putea rămâne rece. În pofida imensităţilor coborâte de acest tânăr din înalturi până la ea, cei doi deveniseră, în mod inconştient, egali. Şi, mai mult, Lady Constantine avea o înclinaţie înnăscută de a se bizui mai mult pe emoţiile ei trecătoare, de femeie, decât pe constanta ei poziţie de stăpână a ţinutului.
   - O să amân chestiunea pe care am vrut să ţi-o încredinţez, reluă ea, zâmbind. Trebuie să mă mai gândesc. Acum o să plec.
   - Îmi îngăduiţi să vă conduc pe drumul dintre copaci şi peste câmp?
   Ea nu răspunse nici da, nici nu. După ce coborâră treptele, îşi croiră drum printre brazi, apoi străbătură ţarina.
   Printr-o ciudată coincidenţă, când se apropiară de Casa Mare, Swithin făcu următoarea remarcă:
   - S-ar putea să vă intereseze să ştiţi, Lady Constantine, că steaua aceea mijlocie pe care o vedeţi acolo, jos, înspre sud, străluceşte acum chiar deasupra lui Sir Blount Constantine, în centrul Africii.

   - Ce bizar că ţi-a venit tocmai acum să rosteşti aceste cuvinte! răspunse ea. Ai deschis, în locul meu, exact chestiunea despre care venisem să-ţi vorbesc.
   - O chestiune personală? întrebă el surprins.
   - Da. Şi cât de măruntă pare acum, după miracolele noastre astronomice! Totuşi, în timp ce veneam spre dumneata, depăşise toate problemele obişnuite ale vieţii mele, în aceeaşi măsură în care cele ce mi-ai relevat dumneata au depăşit această măruntă preocupare personală. Dar, urmă ea cu un râs uşor, dacă tot am venit, mă voi strădui să cobor îndărăt la acele efemere nimicuri care sunt tragediile umane, şi voi încerca să-ţi explic. Lucrul cel mai important este că am nevoie de o persoană care să mă ajute; nu cred că cineva să fi avut vreodată mai multă nevoie de sprijin. De zile întregi sunt în căutarea unui prieten de încredere, care s-ar învoi să întreprindă o misiune secretă pentru mine. E necesar ca mesagerul meu să fie o persoană cultivată, inteligentă şi discretă, îmi promiţi solemn, în ceea ce priveşte ultimul punct, că ai să păstrezi o tăcere de mormânt?
   - Din toată inima, Lady Constantine.
   - Dă-mi dreapta dumitale ca să încheiem pactul.
   Swithin îi dădu mâna şi înălţă la buze degetele ei. În relaţia lor, respectul ce-l purta stăpânei comitatului era sporit şi de admiraţia tânărului de 20 de ani faţă de femeie de 28 sau 29.

   - Îţi acord toată încrederea mea, spuse ea. Mai e ceva, în afară de condiţiile pe care ţi le-am înşirat mai înainte, e necesar ca agentul meu să-l fi cunoscut bine din vedere pe Sir Blount Constantine, atunci când acesta se afla aici. Pentru că misiunea e în legătură cu soţul meu; am aflat ceva despre el care m-a tulburat profund.
   - Îmi pare foarte rău.
   - Şi în toată parohia asta nu există decât doi oameni în stare să îndeplinească toate condiţiile: domnul Torkingham şi dumneata. L-am chemat pe domnul Torkingham şi a venit. Dar nu i-am putut spune nimic. Am simţit, în ultimul moment, că el nu va accepta să mă servească. Şi atunci m-am gândit la dumneata, simţind că vei accepta. Uite despre ce e vorba: soţul meu m-a lăsat să cred, atât pe mine cât şi pe toţi cei din jur, că se găseşte în Africa, unde vânează lei. Şi am primit de curând o scrisoare misterioasă care mă informează că a fost văzut la Londra, în împrejurări foarte discutabile. Doresc să verific această afirmaţie. Eşti gata să pleci?

   - În ce mă priveşte, m-aş duce şi la capătul pământului pentru dumneavoastră, Lady Constantine; dar...

   - Niciun dar!
   - Cum aş putea pleca acum?
   - De ce nu?
   - Eu pregătesc un studiu asupra stelelor variabile. Şi există una pe care o ţin sub observaţie de câteva luni de zile, şi pe ale cărei variaţiuni se întemeiază în bună măsură această mare teorie a mea. Până acum s-a susţinut că variaţiunile ei ar fi neregulate. Ori eu am detectat o certă periodicitate în această aşa-zisă neregularitate. Teorie care, dacă va fi dovedită, va adăuga unele date foarte valoroase la ceea ce s-a cunoscut până acum asupra acestei chestiuni, de fapt una din cele mai interesante, derutante şi sugestive din întregul câmp al astronomiei. Şi acum, pentru ca teoria mea să poată fi dovedită, va trebui să aibă loc o subită variaţie, până într-o săptămână sau cel mult două, variaţie prevăzută de mine. Şi trebuie să veghez noapte de noapte, ca nu cumva să-mi scape, înţelegeţi de ce sunt nevoit să refuz, Lady Constantine?
   - Ştiam eu că tinerii sunt extrem de egoişti.
   - Dacă aş pleca acum, ar însemna să-mi zădărnicesc munca de un an de zile! răspunse Swithin, vădit insultat. Nu aţi mai putea aştepta încă două săptămâni?
   - Nu... nu! Te rog uită ce ţi-am cerut. Nu vreau să-ţi creez niciun impediment.
   - Lady Constantine, nu fiţi supărată pe mine! N-aţi vrea cumva... nu s-ar putea ca dumneavoastră să urmăriţi steaua în tip ce eu aş fi plecat? Dacă sunteţi gata să faceţi efectiv acest lucru, atunci plec.
   - Va fi foarte greu?
   - Vor fi unele greutăţi. Va trebui să veniţi în turn în fiecare noapte senină, pe la ora nouă. În nopţile cu cer acoperit, va trebui să veniţi la patru dimineaţa, dacă s-au împrăştiat norii.
   - Nu mi s-ar putea transporta telescopul acasă?
   Swithin clătină din cap.
   - Poate că nu v-aţi dat seama de dimensiunile lui - şi de faptul că e fixat într-un cadru. Nu-mi pot permite să-mi cumpăr un ecuatorial, şi. am fost nevoit să încropesc un aparat după propriile mele metode, aşa încât să-mi poată suplini în oarecare măsură ecuatorialul. Mă rog, ar putea fi mutat, dar eu nu mă încumet să-l ating.

   - Bine, atunci o să mă duc eu la telescop, răspunse ea cu o emfază care nu era sută la sută glumeaţă. Eşti tânărul cel mai lipsit de galanterie pe care l-am cunoscut vreodată. Dar presupun că trebuie să fac această concesie ştiinţei. Da, voi urca în turn în fiecare seară la ora nouă.
   - Şi singură! Prefer ca localnicii să nu afle despre cercetările mele.
   - Şi singură! repetă ea copleşită de inflexibilitatea lui.
   - Şi când va fi necesar, nu vă veţi sustrage de la observaţia din zori?
   - Îţi dau cuvântul meu.
   - Şi eu vi-l dau pe al meu. Presupun că n-ar fi trebuit să ridic atâtea pretenţii...
   Acum vorbea în el conştiinţa emoţională a propriei lui insignifianţe, stare care face posibile asemenea schimbări de dispoziţie.
   - M-aş duce oriunde pentru dumneavoastră - aş face orice pentru dumneavoastră - chiar în clipa asta - mâine sau oricând doriţi. Dar acum, trebuie să vă întoarceţi cu mine în turn, să vă explic procesul de observaţie şi de notare.
   Făcură cale întoarsă, şi paşii li se imprimară pe stratul fragil de brumă care se lăsase, în timp ce două stele din constelaţia Gemenilor priveau la siluetele ce se strecurau printre copaci, de parcă cele două făpturi omeneşti ar fi fost o întrupare a lor. Sus, pe turn, avu loc un curs de instructaj. Când instrucţiunile luară sfârşit şi Swithin o conduse din nou la Casa Mare, ea îl întrebă:
   - Când vei putea pleca?
   - Acum, răspunse el.
   - Cu atât mai bine. Poţi prinde trenul de noapte.

CAPITOLUL 5

      În cea de a treia dimineaţă după plecarea lui Swithin, Lady Constantine îşi cercetă cu înfrigurare scrisorile primite. Cu toate că se deşteptase înainte de ora patru dimineaţa şi se dusese la turn, traversând câmpul în lumina leşioasă a zorilor, când fiece fir de iarbă şi fiecare crenguţă par îmblănite de brumă, nu se simţea ostenită. Aşteptarea unei veşti poate risipi într-o clipită greutatea de pe pleoape, adunată într-o zi de apatie.
   Aşa cum sperase, găsi o scrisoare de la Swithin St Cleeve:
   “Scumpă Lady Constantine,

   Mi-am încheiat misiunea cu succes şi mă întorc mâine la zece seara. Sper că aţi urmărit cu perseverenţă cercetările. Duminică seara, uitându-mă la stea printr-un binoclu de operă, am avut impresia că s-a produs o oarecare schimbare, dar nu pot avea nicio certitudine. Aştept cu nerăbdare să citesc notele dumneavoastră din acea seară. Vă rog, nu neglijaţi să notaţi pe moment orice alternare Remarcabilă, atât în ce priveşte culoarea cât şi intensitatea. Şi fiţi, vă rog, cât se poate de exactă în înregistrarea timpului, aşa cum v-am indicat.
   Rămân, scumpă Lady Constantine, al
   Dvs. Credincios,
   Swithin St Cleeve”
   Niciun cuvânt despre rezultatul misiunii pe care i-o încredinţase; gândurile lui nu gravitau decât în jurul astronomiei. Îşi încheiase cu succes misiunea şi totuşi nu răspundea cu un da sau un nu la marea ei întrebare: dacă soţul ei se dezmăţa sau nu la Londra: la adresa pe care i-o dăduse ea.

   - A existat vreodată cineva care să-ţi aţâţe mai puternic curiozitatea? strigă ea.
   Oricum însă, nu mai avea mult de aşteptat. Drumul pe care avea să se întoarcă Swithin era la o aruncătură de băţ de conac şi, cu toate că, din motive bine definite, îi interzisese să o viziteze la ora târzie a sosirii lui, ar fi putut să-l întâmpine ea. La orele zece şi douăzeci ieşi pe alee şi rămase pitită în întuneric. Şapte minute mai târziu îi auzi paşii şi-i zări silueta conturându-se într-o spărtură de lumină dintre copaci. Într-o mână ţinea o valiză, pe braţ îi atârna o manta grea şi sub braţ strângea un pachet care părea a fi foarte preţios după felul cum îl purta.

   - Lady Constantine? întrebă el cu glas scăzut.
   - Da, răspunse ea tulburată, întinzându-i amândouă mâinile, deşi era clar că el nu se aşteptase la niciuna.
   - Aţi urmărit steaua?
   - Am să-ţi povestesc totul în amănunt dar, te rog, vorbeşte-mi mai întâi despre misiunea dumitale.
   - Da, e în regulă. Aţi urmărit-o în fiecare noapte, n-aţi omis vreuna?
   - Am uitat să mă duc... de două ori, murmură ea spăşită.
   - O, Lady Constantine! exclamă el îngrozit. Cum aţi putut să mă trădaţi în felul ăsta? Ce să mă fac acum?
   - Te rog să mă ierţi. Într-adevăr, n-am avut încotro. Am observat-o şi am tot observat-o şi nimic nu s-a întâmplat; şi când mi-am dat seama că nu se întâmplă absolut nimic cu steaua, vigilenţa mea a mai slăbit.
   - Dar însuşi faptul că nu se întâmplă nimic făcea mai plauzibilă apropierea schimbării.
   - L-ai... văzut?... începu ea pe un ton de implorare.
   Swithin oftă, îşi smulse gândurile, coborându-se la lucruri sublunare şi istorisi pe scurt povestea călătoriei lui. Sir Blount Constantine nu se afla la adresa care-i fusese semnalată ei în scrisoarea anonimă. Era vorba de o confuzie. Swithin văzuse persoana în cauză. Semăna leit cu Sir Blount; dar era un străin.
   - Vai, cum aş putea să te răsplătesc! exclamă ea, după ce-i auzise relatarea. În niciun alt chip decât urându-mi succes în legătură cu ce am să vă povestesc eu acum. Vorbea cu o misterioasă exaltare. Vedeţi pachetul ăsta? Aici zace faima mea.
   - Dar ce-i acolo?
   - O lentilă uriaşă pentru marele telescop pe care o să-l construiesc. Puteţi fi sigură că un asemenea obiect extraordinar pentru propăşirea ştiinţei nu a trecut niciodată graniţele acestui ţinut.

   Îşi scoase de sub braţ pachetul cocoloşit cu atâta grijă; avea forma unui disc rotund şi plat, ca o farfurie întinsă, învelită în hârtie.

   Pornind să-i explice cu lux de amănunte planurile lui, o conduse până aproape de uşa pe care ieşise ca să-l întâlnească. Era o portiţă tăiată într-un zid, ce despărţea parcul mare de terasele grădinii. Ajunşi aici, Swithin îşi lăsă o clipă valiza şi pachetul pe creasta de zid de unde începea balustrada, ca să-şi ia rămas bun de la Lady Constantine. Apoi se întoarse şi, apucând mânerul valizei, în semiobscuritate, lovi, fără să vrea, pachetul care se răsturnă peste parapet. Căzu de la o înălţime de trei sau patru metri, pe aleea pavată de dedesubt.
   - Dumnezeule mare! strigă Swithin, îngrozit.
   - Ce e!
   - Lentila mea s-a spart!
   - E ceva foarte scump?
   - Am dat pe ea toţi banii pe care-i aveam pe lume.
   Alergă pe scări, până la aleea de jos, cu Lady Constantine pe urmele lui.
   - E un obiect fantastic, o lentilă groasă de douăzeci de centimetri, de primă calitate. Am profitat de călătoria la Londra ca să mi-o procur. De şase săptămâni tot lucrez la tubul pe care l-am construit din carton presat; şi cum îmi mai lipseau douăzeci de lire ca să cumpăr lentila, i-am împrumutat de la bunica, din ultima ei îndemnizaţie anuală. Ce mă fac, ce mă fac?
   - Poate că nu s-a spart.
   Swithin se lăsă în genunchi, găsi pachetul şi-l scutură. Se auzi clinchet de sticlă spartă.
   Tânărul îşi şterse cu dosul palmei fruntea asudată şi începu să se învârtească de colo-colo ca un leu în cuşcă.
   - Telescopul meu! De luni de zile visez la lentila asta! Acum posibilitatea de a monta un telescop adevărat, puternic, e moartă şi îngropată! O cruzime incredibilă! Cum de s-a putut întâmplă?... Lady Constantine, mi-e ruşine că m-am dat în spectacol în faţa dumneavoastră. Vai. Dar dacă aţi şti, Lady Constantine, ce înseamnă pentru o persoană angajată în cercetări ştiinţifice să aibă la îndemână mijloacele prin care-şi poate verifica o teorie, şi să le vadă sfărâmate în ultimul moment! Era vorba de o înfruntare între mine şi lumea întreagă! Şi dacă lumea întreagă, în afară de forţa ei naturală, mai profită şi de accidente care o favorizează, eu ce şanse mai am?

   Tânărul astronom se rezemă cu spatele de zid şi rămase tăcut. Durerea care-l chinuia putea fi asemuită cu cea a lui Palissy în încleştările sale cu soarta potrivnică.
   - Nu te necăji, te rog! îl imploră Lady Constantine. Ce ghinion nenorocit! Te compătimesc din toată inima. Nu poate fi reparată?

   - Reparată? Nu, nu!

   - Şi nu mai poţi folosi câtva timp încă lentila veche pe care o ai?
   - E de o calitate absolut inferioară, ieftină, proastă.

   - Am să-ţi procur eu altă lentilă - da, zău aşa, ţi-o procur. Dă-mi voie să-ţi cumpăr alta cât mai curând posibil. Aş face orice ca să te ajut în necazul ăsta, pentru că ţin să te văd ajungând un astronom de vază. Ştiu că vei ajunge un mare astronom, în ciuda acestui ghinion. Haide, spune că-mi dai voie să-ţi cumpăr o lentilă nouă.

   Swithin îi luă mâna. Simţea că nu poate da glas cuvintelor care-l înecau.

  

       Câteva zile mai târziu, un pachet cu o formă curioasă sosi la Casa Mare. Îi era adresat Lady-ei Constantine şi pe el scria “A se mânui cu grijă”.
   Lady Constantine desfăcu parţial ambalajul, apoi luă coletul în birouaşul ei. După masa de prânz, când se îmbrăcă pentru plimbare, scoase din cutia de carton un obiect învelit în hârtie, de forma celui care suferise nefericitul accident. Ascunse pachetul sub mantia ei, de parc-ar fi fost vorba de ceva furat, şi traversând cu paşi rari peluza, ieşi pe portiţa din zid despre care am mai vorbit, apoi o porni în viteză spre coloana Rings-Hill.
   Era o după-amiază însorită, de primăvară timpurie, şi razele înfierbântau părţile dinspre sud-vest, deşi prin locurile mai umbrite adăstau încă rămăşiţele de iarnă. Ciorile de câmp începuseră să-şi clădească cuiburi noi, sau să le repare pe cele vechi, şi îşi chemau zgomotos vecinii pentru a le cere sfaturi în materie de arhitectură. La un moment dat, Lady Constantine se abătu din drum, de parcă luase hotărârea să se îndrepte spre căsuţa unde locuia Swithin, pe urmă însă păru să se răzgândească şi se duse drept spre coloană.

Când se apropie de turn îşi ridică privirile; dar din cauza înălţimii parapetului, cineva aflat sus nu putea fi zărit, decât dacă ar fi stat în vârful picioarelor. Lady Constantine îşi spuse că tânărul ei prieten ar putea-o vedea şi veni în întâmpinarea ei. Găsind uşa neîncuiată şi cheia în broască, fu sigură că Swithin se afla acolo. Totuşi, de sus nu răzbea niciun zgomot, aşa încât Lady Constantine începu să urce treptele.

   În vârful turnului se întâmplase următoarele: fiind o după amiază excepţional de frumoasă, Swithin urcase pe la ora două şi, aşezându-se la măsuţa construită tot de el, începuse să-şi răsfoiască notele şi să cerceteze nişte gazete astronomice pe care le primise în acea dimineaţă. Soarele încingea spaţiul scobit al acoperişului, încălzindu-l ca pe o cadă, iar marginile parapetului îl apărau de orice adiere de vânt. Deşi jos, în câmp, se instalase luna februarie, pe acoperiş te simţeai în luna mai. Atmosfera caldă şi liniştită şi faptul că înainte cu o noapte îşi prelungise veghea până după ora două, îl făcură acum pe Swithin ca, după o jumătate de oră de lectură, să se lase cuprins de toropeală.
   Aşternu peste metalul acoperişului o scoarţă groasă pe care o ţinea acolo, se întinse lângă parapet şi, curând, se lăsă furat de somn.

   Zece minute mai târziu, un foşnet de mătăsuri străbătu scara spiralată care ducea sus şi, după o scurtă şovăială, silueta Lady-ei Constantine îşi făcu apariţia în cadrul uşiţei. La început, nu-şi dădu seama de prezenţa lui, şi rămase locului, privind scena. Ochii i se opriră pe telescopul acum înfăşurat în prelată, pe măsuţa încărcată de hârtii, pe scaunul lui de observaţie, pe dispozitivele cu ajutorul cărora astronomul încerca să obţină maximum de rezultate prin instrumente rudimentare. Totul era învăluit în căldură, în soare, în nemişcare, cu excepţia unei albine singuratice care pătrunsese nu ştiu cum în concavitatea acoperişului şi acum investiga, bâzâind de zor, incapabilă să-şi dea seama că numai zburând în sus ar fi putut să evadeze.
   După o clipă, Lady Constantine îl zări şi pe astronom, zăcând în soare ca un marinar pe puntea superioară a vaporului.
   Lady Constantine tuşi uşor; Swithin nu se trezi. Atunci tânăra intră şi scoţând pachetul de sub mantie îl aşeză pe măsuţă, Apoi aşteptă, contemplând îndelung chipul celui adormit, care i se părea deosebit de interesant. Nu-i venea să plece, dar nici nu se putea hotărî să-l deştepte. În cele din urmă, după ce scrise pe pachet numele lui, Lady Constantine se retrase pe scări unde foşnetul rochiei se stinse încet, până la tăcere, în timp ce cobora, volută după volută, scara în formă de melc.
   Swithin continuă să doarmă, chiar şi când foşnetul de mătăsuri se auzi din nou în interiorul turnului. Lady Constantine închisese uşa de jos, şi acum fâşâitul se apropiase din nou de acoperiş - fără îndoială, voise să evite riscul unei întâlniri întâmplătoare cu vreun sătean ce hoinărea prin acele locuri. Tânăra reapăru pe acoperiş, văzu pachetul neatins şi pe Swithin adormit ca şi mai înainte, ceea ce-i procură o uşoară dezamăgire; dar nu se retrase.

   Privindu-l din nou, ochii ei căpătară o expresie atât de sentimentală şi rămaseră atât de pironiţi pe chipul cufundat în somn, de s-ar fi spus că nu şi-i mai putea dezlipi. În faţa ei se afla, sub înfăţişarea unui Antinous, dar nu amoroso şi nu galat, un filosof neprihănit.
   Buzele lui întredeschise erau buze care vorbeau, dar nu despre iubire, ci despre spaţii de milioane de mile; ochii lui închişi erau ochi care priveau, dar nu în adâncurile altor ochi, ci în cele ale altor lumi. Sub tâmplele lui pulsau gânduri, dar nu despre frumuseţea altor femei ci despre priveliştile siderale şi configuraţiile constelaţiilor.
   În acest fel, la atracţia pe care o exercita frumuseţea lui fizică, se adăuga atracţia unei inaccesibilităţi spirituale. Influenţa nobilă a cercetărilor ştiinţifice se materializa prin puritatea îngândurată oglindită de ochii săi ori de câte ori o privea sau i se adresa, şi de stângăcia copilărească a manierelor lui, generată de ignorarea oricărei diferenţe de sex dintre ei.
   De când devenise bărbat, Swithin nu privise niciodată în jos, nici măcar până la nivelul unei Lady Constantine. În prezent, paradisul lui era realmente în ceruri, şi nu în celălalt loc unde se spune că ar putea fi găsit, adică în ochii vreunei fiice a Evei. Va reuşi oare vreodată o Circe sau o Calypso - şi dacă da, oare care dintre ele? - să frâneze navigările nocturne ale acestui om de ştiinţa cu părul auriu, plutirile lui în nesfârşitele spaţii celeste, şi să-l facă să zvârle calculele lui asupra forţei cosmice şi a focurilor stelare într-un limb al infernului? Oh, ce trist ar fi dacă s-ar întâmplă aşa ceva!

   Lady Constantine se lăsă din ce în ce mai absorbită de asemenea reflecţii foarte feminine şi, în cele din urmă, oftă. Fără să ştie prea bine de ce. Un moment mai târziu, o expresie extrem de duioasă îi lumină ochii şi buzele şi, dintr-o dată, păru cu zece ani mai tânără decât înainte - o fetişcană, mai tânără chiar decât el. Pe masă, printre uneltele lui, zărise o pereche de foarfeci cu care, judecând după fâşiile de hârtie din jur, Swithin obişnuia să taie curbe din hârtie groasă, necesare cine ştie cărui proces din calculele lui.

   Ce capriciu, ce impuls, ce atracţie desfrânată o îmboldi pe Lady Constantine, nimeni n- ar putea şti. Dar luă foarfecele şi, aplecându-se peste tânărul adormit, îi tăie o buclă, sau mai curând un cârcel de păr auriu - pentru că fiecare şuviţă din părul lui nu se inela, ci se răsucea la capete. Şuviţa de păr căzu pe scoarţă. O ridică în grabă, puse foarfecele la loc pe masă şi, ca şi cum demnitatea ei se ruşinase brusc de asemenea fantezie, Lady Constantine se retrase spre uşă şi coborî în grabă scara.

CAPITOLUL 6

        După ce îşi făcu somnul, Swithin se deşteptă. Fără surpriză, pentru că i se întâmplă adeseori să tragă câte un pui de somn ziua, răscumpărându-şi astfel ceasurile de noapte pierdute.
   Primul obiect care-i întâlni privirile a fost pachetul de pe masă şi, văzându-şi numele scris pe el, îl deschise fără cea mai mică ezitare.
   Razele soarelui se răsfrânseră într-o lentilă de o uimitoare mărime, şlefuită cu asemenea perfecţiune, încât ochiul abia de-i putea îndura reflexele. În faţa lui se afla un cristal în ale cărui adâncuri se vor putea vedea miracole care n-au fost nicicând relevate, de cristalele tuturor magicienilor conţi Cagliostro.
   Swithin, nebun de fericire, îşi luă comoara şi o duse acasă, la telescopul încropit de el. După aceea, porni spre Casa Mare.
   Când ajunse în împrejurimile ei se sfii să intre, pentru că Lady Constantine nu-i făcuse niciodată vreo aluzie şi nu-i oferise vreodată îngăduinţa de a o vizita. Dar felul misterios în care-i lăsase pachetul părea să ceară şi din partea lui un răspuns la fel de tainic.
   Întreaga după amiază hoinări la întâmplare pe lângă casă, sperând să o întâlnească la întoarcerea dintr-o plimbare cu trăsura. Din când în când, se apropia, cu un mers voit indiferent, de câte o fereastră, astfel ca ea să-l poată zări, dacă se afla înăuntru. Dar cât ţinu lumina zilei, Lady Constantine nu se făcu văzută. Impresionat de poznaşul mister al darului ei, Swithin îşi continuă manevrele şi, după căderea întunericului, reîntorcându-se la casă, pătrunse prin portiţa din zid pe pajiştea din faţă, unde se aşeză pe parapetul care mărginea terasa.

   Lady Constantine obişnuia adeseori să facă, după masa de seară, o melancolică plimbare, ceea ce se întâmplă şi de astă dată.
   Swithin se apropie de ea şi o întâlni exact în locul unde căzuse lentila cu câteva nopţi înainte.

   - Am dorit să vă întâlnesc, Lady Constantine. Cum a ajuns lentila pe masa mea?
   Îi răspunse printr-un râs de fetişcană; nu văzu nicio ofensă în faptul că venise la ea, în felul acesta.
   - Poate că a picat din nori, din pliscul unei păsări.
   - De ce să fiţi atât de bună cu mine? strigă el.
   - Gestul frumos, făcut de dumneata pentru mine, merita să fie răsplătit printr-un alt gest.

   - Scumpă Lady Constantine! Orice descoperiri vor rezulta datorită acestei lentile vă vor aparţine dumneavoastră în aceeaşi măsură ca şi mie, ce m-aş fi făcut fără acest dar al dumneavoastră?

   - Poate că ţi-ai fi atins totuşi scopul, şi acesta ar fi fost înnobilat de lupta dumitale împotriva ghinioanelor. Sper că acum vei fi în stare să-ţi desăvârşeşti telescopul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

   - O, da, desigur. Mi-e teamă că mi-am exteriorizat prea mult sentimentele în faţa dumneavoastră, în loc să fi adoptat o atitudine stoică, atunci, când s-a petrecut accidentul. O lipsă de nobleţe din partea mea.
   - La vârsta dumitale e foarte firesc să-ţi exteriorizezi sentimentele. Când te vei mai maturiza, ai să râzi de asemenea accese şi de întâmplările care le-au provocat.
   - Ah, îmi dau seama că mă socotiţi extrem de slab, răspunse el cu o umbră de mâhnire în glas. Dar nu o să reuşiţi să înţelegeţi niciodată că un anume incident care a atins doar un singur, grad din cercul gândurilor dumneavoastră, a putut acoperi întreaga circumferinţă a gândurilor mele. Nimeni nu poate ghici vreodată cât se întinde şi unde e plasat orizontul celuilalt.
   După puţin timp se despărţiră şi Lady Constantine reintră în casă, unde se lăsă pradă reflecţiilor, până când o încolţi teama că-i jignise sentimentele. Se trezi în toiul nopţii şi se gândi iar şi iar la acelaşi lucru, montându-se singură într-o stare de agitaţie febrilă.
   Când se crăpă de ziuă, aruncă o privire spre turn, apoi se aşeză şi, mânată de un impuls subtil, aşternu următoarea scrisoare
   “Dragă domnule St Cleeve,

   Nu-mi pot permite să-ţi las impresia că dispreţuiesc strădaniile dumitale ştiinţifice, pentru că ţi-am vorbit aseară aşa cum ţi-am vorbit. Cred că ai fost prea susceptibil la remarca mea. Dar poate că erai ostenit de munca de peste zi şi mă tem că veghea de noapte te epuizează. Dacă pot să-ţi fiu din nou de ajutor te rog înştiinţează-mă. Până când nu mi-ai deschis dumneata ochii, nu mi-am dat niciodată seama de grandoarea astronomiei. De asemenea, te rog să mă ţii la curent cu construcţia noului telescop. Vino
să mă vezi! După marea dumitale amabilitate de a fi acceptat să-mi fii mesager, simt că orice aş face pentru dumneata tot nu ar fi de-ajuns.
   Regret din inimă că nu ai o mamă sau o soră şi mi-e milă de singurătatea dumitale. Dar şi eu sunt foarte singură.
   A dumitale,
   Viviette Constantine”
   Dorea cu atâta ardoare ca el să primească în aceeaşi zi scrisoarea, încât în cursul dimineţii dădu ea însăşi o fugă până la turn, preferând ca în acest caz atât de neobişnuit să fie propriul ei emisar. Aşa cum se aşteptase, turnul era încuiat; vârî scrisoarea pe sub uşă şi se întoarse în grabă acasă. În timpul prânzului, temerile ei de a fi rănit sentimentele lui Swithin se mai temperară, ba chiar la un moment dat, pe când îşi lua masa singuratică, exclamă în sinea ei: “Ce m-o fi apucat, să-i scriu în felul ăsta?”

   După masă se repezi iarăşi până la turn mergând chiar mai repede decât în acea dimineaţă, şi aruncă o privire înfrigurată pe sub crăpătura uşii. Nu zări nicio scrisoare şi, încercând clanţa, văzu că uşa fusese descuiată. Deci Swithin venise între timp şi scrisoarea ei dispăruse.
   Simţi urcându-i-se în obraji o roşeaţă care părea să spună: “Tânărul asta începe să mă intereseze nebuneşte!” Pe scurt, îşi dădea singură seama că încălcase graniţele demnităţii. Instinctele ei nu se prea ajustau la formalităţile impuse de situaţia ei. Se întoarse acasă cam dezumflată.
   Dacă, în aceste momente, vreun concert, vreun bazar, vreo conferinţă, vreo reuniune filantropică ar fi solicitat patronajul şi sprijinul Lady-ei Constantine, împrejurarea ar fi fost probabil suficientă ca să-i îndepărteze gândurile de la Swithin St Cleeve şi de la astronomie, cel puţin pentru câtva timp. Dar cum un asemenea eveniment nu se ivea la orizont - Casa şi parohia Welland fiind destul de izolate de oraşele mari sau de localităţile balneare - vidul se perpetua atât în viaţa ei exterioară cât şi în cea lăuntrică.

      Swithin nu-i răspunse la scrisoare: şi nici nu veni s-o viziteze în urma invitaţiei făcute, pe care Lady Constantine o regretase, împreună cu tot restul scrisorii, ca fiind prea cald neprotocolară pentru o situaţie care nu trebuia sub niciun chip să devină echivocă. A-i vorbi cu duioşie era una, şi a-i scrie era alta - aceasta a fost sentimentul care o măcinase îndată după ce-i trimisese scrisoarea.

   Dar acum, reacţia lui de tăcere şi evitare - deşi era probabil rezultatul unei pure inconştienţe din parte-i - o făcură pe Lady Constantine să uite de toate consideraţiile ei anterioare. Ori de câte ori îi cădeau privirile pe coloana Rings-Hill se întreba plină de solicitudine, oare ce-o fi făcând Swithin.

   Fiind o femeie adevărată, era gata să adopte cele mai improbabile posibilităţi, transformându-le în realităţi imediate, cu condiţia ca să fie îndeajuns de tragice. Drept care acum se temea că i se întâmplase ceva lui Swithin St Cleeve. Şi totuşi nu încăpea nicio îndoială că era atât de cufundat în construcţia noului telescop, încât orice altceva îi ieşise din minte.
   Duminică, între slujba de dimineaţă şi cea de seară, Lady Constantine dădu o raită prin satul Micul Welland, mai cu seamă pentru a oferi un prilej de plimbare mai lungă câinelui ei, un Saint Bernand mare, la care ţinea mult. Distanţa era scurtă, şi se întoarse pe o cărare îngustă, despărţită de râu printr-un gard viu, prin ale cărui rămurele desfrunzite undele însorite îi aruncau săgeţi de argint în ochi.
   Aici îl descoperi pe Swithin, rezemat de o poartă, privind la râu.
   Mai întâi câinele atrase atenţia tânărului; apoi auzi şi paşii ei şi se întoarse. Niciodată nu-l văzuse arătând atât de amărât.

   - Nu mi-ai făcut o vizită, deşi te-am invitat, i se adresă Lady Constantine.
   - Telescopul meu cel mare nu funcţionează, îi răspunse el pe un ton lugubru.
   - Îmi pare rău. Şi asta te-a făcut să mă dai cu totul uitării?
   - Ah, da; mi-aţi scris o scrisoare foarte amabilă la care ar fi trebuit să vă răspund. Ca să vă spun drept, într-adevăr am uitat, Lady Constantine. Noul meu telescop nu funcţionează şi nu ştiu ce să mă fac.
   - Te-aş putea ajuta cu ceva?

   - Nu, mă tem că nu. Şi apoi m-aţi ajutat îndeajuns.

   - Ce te-ar putea salva din toate dificultăţile dumitale? Trebuie să existe ceva.
   Swithin clătină din cap.

   - Nu există niciun fel de soluţie?

   - Ba da, răspunse el, privind ca hipnotizat la râu. O soluţie există, desigur... de pildă un ecuatorial.

   - Ce-i asta?
   - Pe scurt, o imposibilitate. E un instrument splendid, cu o deschidere a obiectivului de vreo 20 sau 22 de centimetri, a cărui axă e montată paralel cu axa pământului şi care e dotat cu cercuri gradate ce indică exact latitudinile şi longitudinile corpurilor cereşti; şi mai are în plus oculare speciale, un vizor, şi tot felul de dispozitive, un mecanism de ceasornic care face telescopul să urmărească mişcarea exactă a astrelor, nu pot să vă descriu nici jumătate din toate calităţile lui. Ah, desigur, un ecuatorial ar fi soluţia!

   - Ecuatorialul este unicul instrument care te-ar putea face fericit?
   - Da, sigur.
   - Ei bine, o să văd ce pot face.
   - Dar, Lady Constantine, strigă astronomul uluit, un ecuatorial ca ăsta pe care vi l-am descris eu costă cât două piane mari.
   Informaţia o cam zgudui: dar îşi recăpătă stăpânirea de sine, cu eleganţă, şi adăugă:
   - N-are importanţă. O să mă informez.

   - Dar n-ar putea fi montat pe turn fără ca lumea să observe. Ar trebui fixat în zid. Şi apoi are nevoie de un acoperământ ca să-l apere de ploaie. Mă rog, ar merge şi o prelată.

   Lady Constantine reflectă:
   - Înţeleg că-i o treabă complicată, spuse ea. Deşi în ce priveşte fixarea în zid şi acoperişul ţi-aş da desigur consimţământul să aduci vechii coloane orice transformări doreşti. Muncitorii mei l-ar putea fixa în zid, nu?
   - Da, desigur. Dar ce-ar spune Sir Blount dacă s-ar întoarce acasă şi ar vedea transformările?
   Lady Constantine îşi întoarse capul pentru a ascunde brusca paloare a obrajilor ei.
   - Ah, soţul meu... şopti ea... Acum mă duc la biserică, adăugă pe un ton reţinut, dar uşor repezit. Mă voi gândi la această chestiune.
   În biserică, se întâmplă cu Lady Constantine ce se întâmplase cu Lord Angelo din Viena, într-o situaţie similară: cerul căpătă din parte-i doar cuvinte goale, în timp ce gândirea ei nu auzea ce-i rostea limba. Îşi revenise repede din consternarea momentană provocată de dorinţa lui Swithin. Posibilitatea ca acest tânăr astronom să devină, datorită ajutorului ei, un reputat om de ştiinţă era un gând care o umplea de o tainică plăcere. Şi a-i oferi un ajutor material imediat era o acţiune care o fascina; un canal nou şi neaşteptat pentru “emoţiile ei schilodite şi înfrânate”.
   Lady Constantine, înarmată cu o experienţă mult mai solidă decât a tânărului, îşi dădea seama că şansele erau de unu la un milion ca Swithin St Cleeve să ajungă membru al Societăţii Regale de Astronomie sau astronom special la Greenwich. Totuşi, acea şansă de unu la un milion era una dintre posibilităţile care, pentru o femeie inteligentă şi o fantezie temerară, sunt mai atractive decât cele lipsite de savoarea aventurii. Chestiunea ecuatorialului era serioasă; dar o scânteie din entuziasmul lui Swithin îi aprinsese şi ei imaginaţia în asemenea măsură, încât nu se putea gândi la nimic mai plăcut decât cum să obţină importantul instrument.

   Când Tabitha Lark sosi a doua zi la Casa Mare în loc să o găsească pe Lady Constantine lâncezind în pat, ca de obicei, o descoperi în bibliotecă, răsfoind toate lucrările de astronomie pe care le putuse dezgropa din rafturile mâncate de carii. Dar cum aceste publicaţii aveau o vârstă venerabilă în raport cu o ştiinţă ce se dezvolta atât de rapid, nu-i puteau fi de prea mult ajutor.
   Cu toate acestea, ecuatorialul îi bântuia fantezia, până când Lady Constantine deveni la fel de nerăbdătoare ca şi Swithin să vadă un asemenea aparat instalat pe coloana Rings-Hill.
   Urmarea fu că doamna trimise în aceeaşi seară un curier în satul Welland de Jos, unde era situată căsuţa bunicii lui Swithin, invitându-l pe tânăr să se prezinte a doua zi la reşedinţă, la orele douăsprezece.
   La rândul său, Swithin îi trimise un respectuos şi grăbit răspuns de acceptare. Această făgăduinţă a fost de ajuns ca dimineaţa de a doua zi să dea prospeţime întregii ei făpturi, o prospeţime ce luase locul plictiselii grele ca plumbul pe care o afişa de obicei întreaga dimineaţă şi uneori chiar şi mai târziu.
   În realitate, Swithin constituia o atractivă intervenţie între ea şi disperare.

CAPITOLUL 7

         În acea dimineaţă o ceaţă deasă şterse contururile copacilor din parc; atmosfera alburie se lipea de pământ ca o ciupercă uriaşă crescută din el, făcând gazonul vălurit să pară vâscos şi jilav. Dar Lady Constantine se aşeză în fotoliul ei, aşteptând sosirea fiului fostului vicar, cu o seninătate ce nu putea fi tulburată sau spulberată de spaţiile vătuite de afară.
   La douăsprezece fără două minute se auzi sunând clopotul de la uşă şi pe faţa doamnei se aşternu o expresie care nu era nici aceea a unei mame, nici a unei surori nici a unei îndrăgostite, dar care, într-un chip greu de explicat, se alcătuia din toate aceste trei. Uşa fu deschisă şi tânărul condus înăuntru; ceaţa i se aninase de părul în care Lady Constantine desluşi locul de unde îi retezase o şuviţă.
   O anumită muţenie a lui, care din punct de vedere monden putea fi socotită drept un defect, i se păru ei acum un atribut foarte atractiv. Swithin părea puţin alarmat.
   - Lady Constantine, am făcut ceva de-aţi trimis după mine...? începu el cu răsuflarea tăiată, privind-o drept în faţă.
   - A, nu! Eu am hotărât să fac ceva - asta-i tot, îi răspunse zâmbind şi întinzându-i mâna pe care el abia de i-o atinse. Nu mai fi atât de îngrijorat. Ia spune-mi cine fabrică ecuatoriale?
   Remarca avu efectul deschiderii unui stăvilar şi, pe loc, se pomeni inundată de toate informaţiile privitoare la opticienii astronomi. După ce-i oferi detaliile cerute, Swithin păru să ardă de curiozitatea de a şti la ce serveau toate astea.

   - Nu am de gând să-ţi cumpăr un ecuatorial, îi spuse ea cu blândeţe.

   Tânărul arăta de parcă era gata să leşine.
   - Bineînţeles că nu. Nici nu doresc. Eu... n-aş fi putut accepta aşa ceva, bâigui el.
   - Dar am de gând să cumpăr unul pentru mine. Vreau să am şi eu o manie, şi voi alege astronomia. Voi fixa ecuatorialul meu pe turn.
   Swithin se lumină la faţă.
   - Şi te voi lăsa să-l foloseşti oricând vei dori. Pe scurt, Swithin St Cleeve va fi astronomul regal al Lady-ei Constantine, iar ea... iar ea...
   - Va fi regina lui.
   Cuvintele nu pierdură nimic din efect, deşi fuseseră rostite pe tonul cuiva care doreşte doar să încheie o frază rămasă în suspensie.
   - Ei, asta e ceea ce am hotărât să fac, reluă Lady Constantine. Voi scrie pe dată opticienilor despre care mi-ai vorbit.
   Se părea că lui Swithin nu-i rămăsese altceva decât să-i mulţumească pentru privilegiul oferit, oricând avea să intre acesta în funcţiune, lucru pe care se şi grăbi să-l facă; apoi se pregăti să plece.
   Dar Lady Constantine îl reţinu întrebându-l:
   - Mi-ai văzut vreodată biblioteca?
   - Nu, niciodată.
   - Nu-mi spune că nu te-ar interesa s-o cercetezi.

   - Ba da.
   - A treia uşă pe dreapta. O poţi descoperi singur şi poţi rămâne acolo cât îţi face plăcere.
   Swithin ieşi din camera de zi, se îndreptă spre încăperea indicată şi se amuză să cotrobăiască prin acel “suflet al casei”, cum îl numeşte Cicero, până când auzi gongul de prânz răsunând din foişor. Se gândi că-i vremea să se ducă acasă şi coborî treptele bibliotecii. Dar chiar în acea clipă se ivi o slujnică şi-l întrebă dacă doreşte ca prânzul să-i fie servit acolo. La răspunsul său afirmativ, apăru un platou rezemat de pântecele unui fecior şi, spre marea lui surpriză, Swithin văzu că i se pusese la dispoziţie un fazan întreg.
   Cum la gustarea de dimineaţă la ora opt, şi cum de atunci se vânturase mult prin aer liber, pofta de mâncare a acestui Adonis-astronom căpătase proporţii considerabile. Cât trebuia să mănânce din fazanul acela fără să jignească simţămintele patroanei lui, Lady Constantine, când el de fapt l-ar fi putut mânca în întregime, era o problemă disputată între cantitatea, din ce în ce mai mare, ingerată, şi cea, din ce în ce mai mică, rămasă pe farfurie. Când, în cele din urmă, se decise să ajungă la un punct final, uşa bibliotecii se deschise încetişor.
   - A, încă n-ai terminat? pluti peste umărul lui delicata întrebare.
   - Ba da, vă mulţumesc, Lady Constantine, răspunse sărind de pe scaun,
   - De ce-ai preferat să mănânci în încăperea asta îmbâcsită şi prăfuită?
   - Am crezut... că aşa-i mai bine, răspunse Swithin cu simplitate.
   - În camera cealaltă ne aşteaptă fructe, vino dacă vrei. Sau poate că preferi să nu vii?
   - Ba da, aş fi foarte bucuros, răspunse Swithin, călcând peste şervetul ce-i căzuse pe jos şi urmând-o pe Lady Constantine care-l conduse în încăperea alăturată.

   Aici, în timp ce ea îl întreba ce citise în bibliotecă, el se aventură, cu modestie, să ia un măr în a cărui savoare recunoscu gustul merelor furate odinioară, în copilărie, din livezile lui Sir Constantine, mult înainte ca soţia acestuia să fi apărut în scenă.
   Lady Constantine îşi exprimă presupunerea că cercetarea lui se rezumase la sublima sa pasiune, astronomia.
   În clipa în care gândurile i se reîntoarseră la tema astfel reintrodusă, Swithin păru brusc maturizat.
   - Da, îi răspunse el. Rareori citesc altceva. În zilele noastre, secretul unui studiu productiv este acela de a şti să eviţi orice altă preocupare.
   - Ai găsit vreun tratat folositor?

   - Niciunul. Teoriile din cărţile dumneavoastră sunt tot atât de învechite ca şi sistemul ptolomeic. Gândiţi-vă numai. Enciclopedia aceea minunată, legată în piele, cu stampe, margini aurite şi amplu adnotată, cea care poartă blazonul casei dumneavoastră gravat în culori superbe, susţine că clipirea stelelor se datorează, probabil, corpurilor cereşti care, în traiectoria lor, trec prin faţa aştrilor.
   - Şi nu-i aşa? Asta am învăţat şi eu la şcoală.
   Modernul nostru Eudoxus se avântă acum deasupra orizontului stingheritor al reşedinţei Lady-ei Constantine, deasupra mobilei extrem de fine, deasupra înspăimântătorilor valeţi şi feciori. Deveni firesc, sfiala i se spulberă şi ochii lui vorbiră ochilor ei aşa cum buzele lui vorbeau urechilor ei.

   - Cum a putut supravieţui până azi o asemenea aberaţie e de neconceput! Cu 40 sau 50 de ani în urmă, Francois Arago a stabilit definitiv faptul că aparenta clipire a stelelor este lucrul cel mai simplu din lume, şi anume o chestiune de atmosferă. Dar nu doresc să vă vorbesc acum despre acest lucru. Relativa lipsă a clipirii stelelor în ţările calde a fost observată şi confirmată de Humboldt. Dar până şi clipirile variază. Nici o stea nu-şi fâlfâie aripile ca Sirius când e în poziţie joasă. Licăresc în el smaragde şi rubine, flăcări de ametist şi ape de safir, într-un chip încântător la vedere. Şi asta nu-i decât o singură stea! La fel se întâmplă cu Arcturus şi Capella şi cu alţi aştri luminoşi mai mărunţi... Dar, desigur, vă obosesc cu acest subiect?
   - Dimpotrivă, vorbeşti atât de frumos încât aş putea sta să te ascult întreaga zi.
   Astronomul îi aruncă o privire bănuitoare, dar nu descoperi nicio urmă de ironie în ochii catifelaţi, calzi, care oglindeau un adânc interes contemplativ.
   - Povesteşte-mi mai multe despre stele, urmă ea pe un ton aproape linguşitor.
   După oarecare şovăială, subiectul favorit îi reveni pe buze şi-i povesti mai mult, chiar mult mai mult. Lady Constantine strecura din când în când câte o remarcă admirativă sau câte o întrebare, învăluindu-l adeseori pe povestitor într-o privire gânditoare, reflex a unor idei nu foarte legate de spusele lui, şi-l lăsa să vorbească după placul inimii.

   Înainte de a părăsi casa, noul proiect astronomic fu pus la punct. În vârful turnului urma să se construiască un acoperământ, pentru a-l transforma într-un adevărat observator. Şi pe motiv că Swithin se pricepea mai bine ca oricare altul la tot ce trebuia făcut, îi dădu mână liberă, cerându-i să dirijeze şi să supravegheze lucrările. La poalele turnului, urma să se clădească o cabană de lemn pentru a oferi  eventualilor vizitatori ai observatorului condiţii mai lesnicioase decât scara spiralată şi acoperişul plat de metal al coloanei. Şi cum această cabană va fi complet îngropată între brazii deşi care învăluiau partea inferioară a coloanei şi piedestalului, peisajul nu avea să fie cu nimic modificat.
   Şi, în cele din urmă, se va tăia o cărare prin hăţişuri, pentru ca Lady Constantine să poată veni de la conac direct la scena noului ei obiect de studiu.

   Când Swithin plecă, Lady Constantine le scrise imediat opticienilor, comandând ecuatorialul în vederea instalării căruia urmau să se facă toate aceste pregătiri.
   Realizarea proiectului înainta văzând cu ochii; şi pe măsură ce construcţiile se înfăptuiau, locuitorii satelor din jur începură să sporovăiască, zicând că Lady Constantine trecuse de la melancolie la astronomie, spre avantajul tuturor celor ce veneau în contact cu ea.

  

        Într-o dimineaţă, când Tabitha Lark veni ca de obicei să-i citească, se întâmplă ca Lady Constantine să se afle într-o aripă a casei pe unde rătăcea rareori.
   Şi de acolo, o auzi pe camerista ei discutând confidenţial cu Tabitha, într-o încăpere alăturată, despre ciudatul şi subitul interes pentru lună şi pentru stele, care o apucase pe stăpâna ei.
   - Lumea vorbeşte vrute şi nevrute, spuse camerista. Se zice - da-s singură că astea-s numai cleveteli - că cică nu luna şi nu stelele şi nu planardele o interesează pe cucoană, ci vlăjganul ăla frumos care le aduce jos de pe cer ca să-i facă ei pe plac. Şi cum e ditamai femeie măritată care ar trebui să fie dată de exemplu, mă întreb ce învaţă de la ea bietele fete nemăritate pentru care-i un păcat şi o ruşine şi trebuie să strige: “Jos mâna!” când un flăcău cumsecade cutează să le atingă.
   Lady Constantine simţi cum îi năvăleşte tot sângele în obraji.
   - Mă întreb ce-ar fi dacă s-ar întoarce Sir Blount pe neaşteptate! Măiculiţă, Doamne!
   Lady Constantine simţi că se preface într-un sloi de gheaţă.
   - Nu-i nimic adevărat din tot ce se spune, răspunse Tabitha cu mânie în glas. Eu pot aduce oricând dovadă că-i o minciună.
   - Mă rog, nici eu nu m-aş da în lături de mi-ar pica asemenea flăcău, oftă camerista.
   Şi cu aceasta discuţia se încheie.

   Observaţia Tabithei vădea că bănuielile erau încă în faşă. Cu toate acestea, fără să sufle vreo vorbă asupra celor auzite, de îndată ce Tabitha îşi sfârşi lectura, Lady Constantine zbură ca săgeata spre locul unde ştia că poate fi găsit Swithin.
   Se afla în plantaţie, înfigând ţăruşi pentru a marca terenul unde urma să fie construită cabana. Lady Constantine îl strigă şi îl trase într-un loc mai îndepărtat, pe sub arborii funerari.
   - M-am răzgândit, îl anunţă ea. Eu nu pot avea niciun fel de legătură cu toată povestea asta.
   - Cum aşa? întrebă Swithin uimit.
   - Astronomia nu mai este mania mea şi dumneata nu mai eşti astronomul meu regal.
   - O, Lady Constantine! strigă tânărul îngrozit. Dar lucrările sunt în plină desfăşurare. Eu credeam că şi ecuatorialul a fost comandat.
   Lady Constantine îşi coborî vocea, deşi în zgomotul de acolo nici trâmbiţele din Ierihon nu ar fi putut fi auzite.
   - Fireşte că astronomia rămâne mania mea, dar în taină, şi dumneata vei fi astronomul meu regal tot în taină, şi voi instala observatorul. Dar toate astea nu trebuie cunoscute de lumea din afară. Există o raţiune pentru care eu nu pot să mă las antrenată făţiş în astfel de fantezii ştiinţifice. Şi proiectul nostru trebuie modificat în acest sens. Întreaga întreprindere îţi aparţine: vei închiria turnul de la mine; vei construi cabana; vei căpăta ecuatorialul. Eu îţi acord doar permisiunea mea, pentru că mi-ai cerut-o. Nici nu mai poate fi vorba de cărarea directă de la parcul conacului la colină. Nu trebuie să existe niciun fel de comunicare între casă şi coloană. Ecuatorialul va sosi pe numele dumitale, şi eu îl voi achita prin dumneata. Numele meu nu trebuie să apară nicăieri şi eu dispar cu totul din întregul plan... E necesar un camuflaj, adăugă ea suspinând. La revedere.

   - Dar de fapt sunteţi la fel de interesată ca şi până acum, şi observatorul va fi al dumneavoastră? o întrebă el venind în urma-i.

   Swithin nu înţelegea deloc subterfugiul şi era cu totul orb în legătură cu motivele care-l determinaseră.
   - Te mai îndoieşti? Numai că nu îndrăznesc să-mi manifest făţiş interesul.
   Cu aceste cuvinte, îl părăsi. Şi nu după mult timp sătenii începură să comenteze că era o aiureală să bănuieşti c-ar fi existat ceva între Lady Constantine şi Swithin St Cleeve, cu drăciile lui cu care te uitai la stele. Doamna nu făcuse decât să-i închirieze turnul pentru a fi folosit ca observator, şi-i îngăduise să facă unele mici modificări în acest scop.
   După acest episod, Lady Constantine reveni la vechea ei viaţă singuratică. Prin măsurile prompte pe care le luase, fantoma zvonului abia trezită fusese urgent expediată la culcare. Încolţise, probabil în propria ei casă, şi nu apucase să se întindă prea mult. Şi totuşi, în pofida stăpânirii de sine, o anumită fereastră nordică din Casa Mare, care oferea o privelişte completă asupra părţii superioare a coloanei, încadra foarte des chipul Lady-ei Constantine, urmărind o cupolă rotundă ce începuse să se ivească în vârful turnului.
    Celor cu care venea în contact, Lady Constantine le adresă adeseori întrebări de felul ăsta:
   - Domnul St Cleeve merge înainte cu construcţia observatorului său? Sper că o să-şi instaleze instrumentele în aşa fel, încât să nu dăuneze aspectului coloanei atât de preţioasă pentru noi, fiind ridicată în memoria străbunicului scumpului meu soţ - un adevărat erou.

   Cu un anumit prilej, administratorul domeniilor se hazardă să-i atragă atenţia că Sir Blount îi încredinţase ei libertatea de a proceda, în absenţa lui, la închirieri pe termen scurt, astfel încât ar fi trebuit să încheie un contract dar cu Swithin, ca de la proprietar la chiriaş, conţinând o clauză care să prevadă interdicţia de a bate cuie în piatra unui monument de asemenea importanţă istorică. Dar Lady Constantine îi răspunse că nu doreşte să apară severă faţă de ultimul reprezentant al unei familii de enoriaşi atât de vechi şi de responsabili cum era ramura dinspre mamă a lui St Cleeve, şi al unei familii atât de onorabile ca acea a tatălui său. Aşa încât, administratorul nu avea decât să supravegheze el însuşi construcţiile domnului St Cleeve.
   Mai departe, când sosi la reşedinţă o scrisoare din partea firmei de opticieni “Hilton and Pimm”, anunţând că ecuatorialul era terminat şi împachetat, şi că un specialist al lor va veni să-l monteze, Lady Constantine răspunse firmei că înştiinţarea lor ar fi trebuit adresată domnului St Cleeve, astronomul local, în numele căruia solicitase informaţiile.
   Afirmă că ea personal nu are nimic de-a face cu întreaga chestiune; costul instrumentului urma să fie achitat de domnul St Cleeve, pentru a cărui onestitate garanta ea.

CAPITOLUL 8

          Câteva zile mai târziu, Lady Constantine avu plăcerea să vadă îndreptându-se spre coloană un camion încărcat cu lăzi.
   Şi nu după mult timp, Swithin, care din ziua prânzului cu fazan nu mai călcase pragul Casei Mari, îi ieşi în cale pe aleea pe unde ştia că se plimbă ea de obicei.

   - Ecuatorialul a fost instalat şi specialistul s-a întors la firmă, o informă el cu glas şovăielnic, pentru că dispoziţiile primite din partea ei de a nu-i mai recunoaşte patronajul continuau să-l nedumerească. V-aş ruga respectuos, Lady Constantine, să veniţi să-l vedeţi.
   - Mai bine nu; nu pot să vin.
   - Saturn e minunat: Jupiter e pur şi simplu sublim; şi pot desluşi stele duble în Leu şi în Fecioară, unde până acum nu văzusem decât o singură stea. E tot ce-mi trebuie ca să mă pot avânta în studiu.
   - Am să vin. Dar... nu trebuie să şopteşti un cuvânt despre vizita mea. În noaptea asta nu pot veni, dar îţi făgăduiesc o vizită în cursul săptămânii.. Dar numai o singură vizită, ca să încerc şi eu instrumentul. După aceea va trebui să te mulţumeşti să-ţi continui studiile de unul singur.
   Swithin nu păru prea afectat de acest avertisment,
   - Omul de la firma “Hilton and Pimm” mi-a adus factura, urmă el.
   - Cât e?
   Îi comunică suma.
   - Şi apoi, adăugă el mai e meşterul care a construit cabana şi cupola şi a mai făcut celelalte instalaţii. Mi-a trimis şi el nota de plată.
   Îi comunică şi cea de a doua sumă.
   - Foarte bine. Vor fi plătiţi. Datoriile mele trebuie plătite cu bani gheaţă pe care ţi-i voi înmâna foarte curând - pentru că un cec, pe numele meu, m-ar deservi. Vino astă seară la Casa Mare. Ba nu, nu... nu trebuie să fii văzut; asta-i lumea! Vino la fereastră... fereastra dinspre sud, cea paralelă cu stratul lung de ghiocei... vino diseară pe la opt şi am să-ţi dau tot ce trebuie.
   - Voi veni, Lady Constantine, răspunse tânărul.
   Potrivit înţelegerii, în acea seară la ora opt, Swithin se furişă ca un strigoi pe terasă şi se îndreptă spre locul indicat. Ecuatorialul îi absorbise în asemenea măsură gândurile, încât nici nu-şi bătuse capul să înţeleagă cum şi de ce era nevoie de atâta taină.

   Câte un gând răzleţ îi străbătuse mintea, făcându-l să atribuie totul dorinţei generoase a doamnei de a nu-i diminua lui prestigiul printre localnicii mai săraci, făcându-l să apară drept obiectul patronării ei.

   În timp ce stătea lângă stratul lung de ghiocei, care în ochii lui apăreau ca o Cale Lactee pământeană, fereastra învecinată se deschise încet, şi o mână împodobită cu o spumă de dantelă se ivi, oferindu-i un mic pachet de hârtii şifonate - fără îndoială, bancnote. Mâna îi era cunoscută, şi o reţinu atât cât să-şi poată lipi buzele de ea, unica formă prin care înţelesese până acum să-şi exprime gratitudinea, fără mijlocirea cuvintelor stângace şi greoaie, un vehicul prea grosolan pentru un conţinut atât de delicat.
   Mâna fu retrasă în grabă, ca şi cum tratamentul ce i se aplicase fusese cu totul neaşteptat. După care, însă, părând să se fi răzgândit, Lady Constantine se aplecă pe fereastră şi-l întrebă:
   - Noaptea asta e prielnică pentru observaţie?
   - Perfectă.
   Rămase tăcută o clipă.
   - Atunci am să vin şi eu, şopti. La urma urmei, e totuna. Aşteaptă-mă un moment.
   Swithin aşteaptă, şi după un timp apăru şi ea, înfăşurată toată, ca o călugăriţă.
   Coborâră împreună treptele terasei şi străbătură parcul. Îşi vorbiră foarte puţin în timp ce înaintau pe câmp, dar la un moment dat Swithin o întrebă dacă nu doreşte să se sprijine de braţul lui. Lady Constantine nu-i acceptă braţul imediat; dar când urcară movila preistorică, prin bezna densă a brazilor, îl luă de braţ, îngreunată parcă mai curând de solitudine decât de oboseală.
   Şi astfel ajunseră la poalele coloanei, în timp ce mii de spirite întemniţate păreau să-şi suspine durerea printre ramurile funerare de deasupra capetelor lor, iar câteva crengi zgâriau zidul cu gheare diabolice, la fel de îndărătnice ca acelea înfăţişate în Ispitirea Sfântului Anton.
   - Ce întuneric compact e aici! şopti ea. Mă întreb cum de poţi urmări cărarea. Mulţi britoni din antichitate sunt probabil înmormântaţi prin locurile astea!
   Swithin o conduse în partea opusă, ocolind coloana şi, după ce bâjbâi puţin, o lăsă o clipă singură, reapărând apoi cu o lampă.
   - Ce-i aici? întrebă ea.
   - Noua cabană de lemn.
   Lady Constantine nu putu desluşi decât contururile unei căsuţe, semănând cu o cabină de baie, fără roţi.

   - Am ţinut acolo o lampă pregătită, continuă Swithin; mi-am spus că oricând s-ar putea să veniţi şi poate să mai aduceţi pe cineva.
   - Să nu mai judeci greşit pentru că am venit singură, ripostă ea cu sensibilizată promptitudine. Există anumite raţiuni sociale care justifică purtarea mea şi despre care dumneata nu ştii nimic.
   - Poate că neştiinţa mea mă discreditează.
   - Deloc. E mai bine să nu le cunoşti. Fereşte-mă, Doamne, să trebuiască vreodată să ţi le lămuresc. Mă rog văd că asta-i căsuţa. Dar ard de curiozitate să ajung în vârful turnului şi să fac descoperiri.
   Swithin îi lumină drumul pe scara spiralată până la templul acelui sublim mister, în pragul căruia se opri asemenea unui preot păzitor.
   Acoperişul turnului era complet schimbat. Spaţiul tubular din parapet în care fusese introdus telescopul, altădată expus soarelui şi intemperiilor, era acum acoperit cu o cupolă uşoară din lemn, căptuşită cu pâslă. Dar această cupolă nu era fixă.
   Jos, unde baza ei se întâlnea cu parapetul, se aflau vreo şase mingi de oţel, asemănătoare cu nişte ghiulele de tun ce se mişcau într-un jgheab, şi pe care cupola îşi rezema întreaga greutate, într-o parte a cupolei se afla o despicătură, pe unde sufla vântul şi strălucea Steaua Nordului; spre această despicătură era îndreptat capătul marelui telescop. Iar recent sositul obiect miraculos, cu toate cercurile, axele şi manivelele sale, fusese fixat în centrul vechiului acoperiş.
   - Dar prin deschizătura asta nu poţi vedea decât o parte din cer! exclamă Lady Constantine.
   Astronomul întinse un braţ şi întreaga cupolă se roti de jur împrejur, deplasându-se pe sferele de oţel cu un bubuit ca de tunet. În locul stelei polare, care puţin mai înainte trăsese cu ochiul prin despicătură, apărură acum feţele lui Castor şi Polux, Swithin manipulă apoi ecuatorialul, reglându-l la maxima-i capacitate.
   Lady Constantine era încântată; fiind o natură impulsivă, bătu chiar din palme, dar numai o dată. Apoi se întoarse spre el:
   - Spune-mi, acum eşti fericit?

   - Totul vă aparţine dumneavoastră, Lady Constantine.
   - În clipa de faţă. Dar ăsta-i un cusur foarte uşor de remediat. Când e ziua dumitale de naştere?
   - Luna viitoare, în şapte.
   - Ei, din ziua aceea îţi va aparţine - e un dar de ziua dumitale.
   Tânărul protestă - era prea mult.
   - Nu, trebuie să accepţi totul - ecuatorialul, cupola, dispozitivele, cabana, şi tot ce a fost instalat aici în scopul observaţiilor astronomice. Pe mine, posesiunea unor asemenea aparate n-ar face decât să mă compromită. Şi aşa se crede că-ţi aparţin dumitale, şi trebuie să-ţi aparţină. Nu există alternativă. Dacă vreodată... (aici vocea ei îşi pierdu din fermitate, devenind uşor tremurătoare)... dacă vreodată vei pleca de la mine - din acest loc, vreau să spun - şi te vei căsători, şi te vei stabili definitiv în altă parte, şi mă vei uita, va trebui să iei cu dumneata toate lucrurile astea — ecuatorialul şi toate celelalte, şi îmi vei făgădui să nu-i spui niciodată soţiei dumitale sau oricui altcuiva cum ai ajuns în posesia lor.
   - Aş dori să fac mult mai mult pentru dumneavoastră, exclamă foarte impresionatul astronom. Dacă aş putea împărţi cu dumneavoastră faima mea — presupunând că aş dobândi vreodată faimă, deşi s-ar putea să mor înainte — asta ar însemna o oarecare compensaţie. Cât despre a pleca de aici şi a mă căsători... s-ar putea să plec de aici, dar de căsătorit nu mă voi căsători niciodată.
   - De ce nu?
   - O ştiinţă pe care o iubeşti îţi ţine loc de soţie - combinată poate cu o caldă prietenie faţă de cineva însufleţit de aceeaşi pasiune.

   - Şi cine e prietenul însufleţit de aceeaşi pasiune?
   - Aş dori să fiţi dumneavoastră.
   - Pentru aşa ceva, ar trebui sau ca dumneata să devii femeie, sau eu bărbat, răspunse ea cu o mâhnire uscată.
   - De ce să devin eu femeie sau dumneavoastră bărbat, Lady Constantine?
   - Nu pot să-ţi explic. Nu; dumneata trebuie să-ţi păstrezi singur toată faima şi toată ştiinţa, iar eu trebuie să-mi păstrez... amărăciunea.
   Ca să-i abată gândurile melancolice - fără să-şi dea seama că în acele clipe Lady Constantine gustă voluptatea melancoliei ei - Swithin schimbă subiectul, întrebând-o dacă vrea să se uite prin telescop.
   - Da, decorul e bine amenajat în seara asta, răspunse ea privind cerul.

   Apoi porniră împreună să scurteze firmamentul, rătăcind de la planete la stele, de la stele solitare la cele duble, de la stelele duble la cele colorate, în felul uşuratic al amatorilor curioşi. Se cufundară în multitudinile de stele, altădată invizibile, din ultimele rânduri ale teatrului ceresc; straturi de constelaţii îndepărtate, ale căror forme erau noi şi singulare; drăgălaşe steluţe licăritoare, ce-şi răspândeau de veacuri fără număr sclipitul, fără să fi îmbiat vreun singur poet pământean să le fi închinat vreun singur vers, şi fără să fi fost în stare să trimită o rază de speranţă vreunui călător noptatic, însingurat.
   - Şi când te gândeşti, rosti Lady Constantine, că întregul neam al păstorilor, încă de la începutul lumii - până şi legendarii păstori care au vegheat lângă Betleem - au intrat în mormânt fără să ştie că în afară de acea unică stea care i-a călăuzit pe ei, mai existau sute de alte stele gata să-i slujească la fel de bine... Instrumentul ăsta îmi inspiră un soi de spaimă respectuoasă, de felul celei pe care mi-ar insufla-o un teribil vrăjitor în care aş crede cu adevărat. Puterile lui sunt atât de uriaşe, de stranii şi de fantastice, încât mi-ar fi teamă să mă aflu singură în prezenţa lui. “Muzica a atras un înger pe pământ”, spune poetul, dar instrumentul ăsta atrage lumi întregi.
   - Şi pe mine mă încearcă uneori teama de cer, după ce zac un timp îndelungat pe scaun, observând stelele, răspunse Swithin. Şi când mă întorc, în drum spre casă mă urmăreşte aceeaşi teamă, pentru că ceea ce cunosc eu se găseşte tot acolo, nemişcat, dar nu-l mai pot vedea; e ca atunci când te temi de prezenţa a ceva uriaş şi inform, care nu-ţi îngăduie să întrezăreşti decât o părticică infimă din făptura lui. La aşa ceva m-am gândit când v-am spus că imensitatea posedă, până la un anumit punct, măreţie, dar dincolo de acest punct devine înspăimântătoare.

   Şi astfel se lăsară purtaţi de observaţiile lor siderale, până când conştiinţa că aproape nicio altă viziune umană nu mai călătorea prin sfera lor de sute de milioane de mile îi făcu să simtă singularitatea acestei facultăţi, care se identifică, pe dată, cu izolarea lor, atât de absolută, încât îi făcu să se cutremure. Noaptea, când concordanţele şi discordanţele omeneşti sunt adormite, nu există nimic care să modereze impactul infinitului mare, universul stelar, asupra infinitului mic, spiritul uman. Şi acest lucru se întâmplă acum. Apropiindu-se de eternitate mult mai mult decât semenii lor, cei doi îi percepeau în acelaşi timp splendoarea şi oroarea.
   Simţeau din ce în ce mai puternic contrastul dintre măruntele lor măreţii şi acelea printre care plonjaseră acum cu imprudenţă, până când avură senzaţia covârşirii de către prezenţa unei vastităţi pe care nu o puteau înfrunta nici măcar ca idee, şi care îi învăluia asemenea unui coşmar.
   În timp ce Lady Constantine privea prin telescop, Swithin stătu lângă ea; şi când schimbară locurile, ea stătu lângă el. Îndată ce telescopul desăvârşi descătuşarea lui Swithin din frânele trupeşti, şi spiritul lui se avântă în spaţiu, ea simţi că influenţa pe care o avea asupra-i se împuţina, până la nimic. Swithin devenea inconştient de vecinătăţile terestre, din care făcea şi ea parte. Dar, în acelaşi timp, şi pretenţiile cu care-l înconjura ea se micşorau.
   Tăcerea era ştirbită doar de ticăitul mecanismului de ceasornic care asigura rotaţia diurnă a ecuatorialului. Stelele se mişcau pe traiectoriile lor, capătul telescopului le urmărea, dar buzele celor doi erau nemişcate. Ar fi fost zadarnic să aştepte ca el să spargă de bună voie răstimpul de muţenie.
   Lady Constantine îşi lăsă mâna pe braţul lui.
   Swithin tresări, îşi dezlipi ochiul de pe telescop, şi se strădui să revină pe pământ printr-un efort vizibil, aproape dureros.
   - Reîntoarce-te, îl ademeni ea cu o tandreţe în glas pe care orice bărbat, în afară de Swithin, ar fi găsit-o fermecătoare. Îmi dau seama că am săvârşit nebunia de a-ţi pune la dispoziţie un instrument care mă va anihila pe mine cu totul. În ultimele zece minute nu mi-ai adresat un cuvânt.
   - Mintea mi-a fost copleşită de marea mea teorie. Sper ca în curând să fiu în stare s-o public şi s-o fac cunoscută lumii întregi. Cum, vreţi să şi plecaţi? Am să vă conduc, Lady Constantine. Când mai veniţi pe aici?

   - Când marea dumitale teorie va fi publicată şi cunoscută de lumea întreagă.

CAPITOLUL 9

        Dacă cineva ar fi observat-o îndeaproape pe Lady Constantine, mai cu seamă după întâlnirea mai sus descrisă, ar fi avut imaginea unei conştiinţe adânc tulburate. Câteva zile mai târziu, fiind o sărbătoare, se duse la slujba de dimineaţă; pe chipul ei, o expresie de autentică remuşcare părea să lupte cu emoţiile şi dorul.

   În afară de ea, întreaga congregaţie era constituită din preot, paracliser, câţiva copii de şcoală, şi vreo trei bătrâni care trăiau din pomeni şi se aşezaseră chiar sub amvon. Aşa încât, când domnul Torkingham începu să-şi tune şi să-şi fulgere predica, ameninţând cu pedeapsa cerului, întreaga povară a păcatelor omeneşti păru să cadă pe umerii ei care se închirciră. Dar plimbându-şi privirea peste stranele pustii, zări printr-unul din puţinele petece de geam străvezii o siluetă tinerească plimbându-se prin curtea bisericii; şi pe dată o năpădi, în mod irezistibil, însuşi sentimentul împotriva căruia venise să se roage la biserică.
   Când ieşi, pornind pe drumul spre Casa Mare, Swithin veni drept spre ea. Era un lucru cu totul neobişnuit, care implica o chestiune de mare importanţă.
   - Am făcut o descoperire uluitoare în legătură cu stelele variabile, începu el direct. Va răscoli întreaga lume astronomică, ba chiar omenirea întreagă. Bănuiam eu de mult adevăratul secret al variabilităţii stelelor; dar numai printr-o simplă întâmplare am dat peste dovada care-mi confirmă supoziţiile. Ecuatorialul dumneavoastră a făcut-o, preabună Lady Constantine, şi faima noastră va fi statornicită pe vecie.
   Debordând de entuziasm, execută un salt în aer şi îşi flutură pălăria în semn de triumf.
   - O, mă bucur atât de mult - sunt atât de fericită! exclamă ea. Dar în ce constă? Nu-ţi pierde însă vremea povestindu-mi. Public-o imediat în vreo revistă - ţintuieşte-ţi numele de ea, altfel o să-ţi fure cineva ideea şi o să şi-o însuşească - o să ţi-o ia cineva înainte. Se va repeta povestea lui Adams şi Leverrier.

   - Dacă-mi daţi voie să vă însoţesc, vă voi lămuri natura descoperirii mele. Aceasta explică nuanţa verzuie pe care o capătă uneori Castor, şi multe altele. V-am spus eu că voi fi un Copernic al sistemului stelar şi am şi început să fiu. Totuşi, cine ştie?

   - Încetează să cazi dintr-o extremă în cealaltă. Eu tot n-am să-ţi înţeleg explicaţia, şi prefer să nu o cunosc. Dacă e foarte importantă, mă tem că nu am să pot păstra secretul. Ştii bine că nu poţi avea încredere în femei în ce priveşte tezaurizarea unui secret valoros. Mă poţi însoţi o bucată de drum... cu mare plăcere. Dar după aceea du-te repede şi scrie-ţi relatarea, astfel încât să-ţi asiguri paternitatea descoperirii... Dar ce-ai mai trudit! strigă ea cuprinsă brusc de îngrijorare când îl privi mai atent. Ochii îţi sunt înfundaţi în orbite şi pleoapele îţi sunt roşii şi umflate. Nu te consuma în halul ăsta... te rog să n-o faci. Ai să te îmbolnăveşti, ai să-ţi epuizezi puterile.
   - E drept că în ultima săptămână am stat foarte târziu la observator, răspunse el cu veselie. Adevărul e că nu mă mai puteam smulge de lângă ecuatorial; e un obiect atât de minunat, încât mă ţine lângă el până se ivesc zorii. Dar ce importanţă are, acum când am ajuns la această descoperire?
   - Ah are importanţă! Te rog să-mi promiţi - insist să-mi promiţi că ai să eviţi pe viitor asemenea imprudenţe. Ce m-aş face eu dacă mi-ar muri astronomul regal?
   Lady Constantine râse de propria-i glumă, dar râsul era prea forţat ca să fi putut apare hazliu.

   Se despărţiră şi Swithin se duse acasă, pentru a-şi scrie comunicarea. Îi făgădui să vină la ea de îndată ce descoperirea lui avea să vadă lumina tiparului. După care începu să aştepte rezultatul.

   E cu neputinţă să descriem starea de emoţie care o stăpâni pe Lady Constantine în tot acest interval. Interesul fierbinte purtat lui Swithin St Cleeve - unii ar fi zis chiar că era un interes primejdios de fierbinte - făcea ca speranţele lui să se identifice cu speranţele ei. Şi cu toate că uneori recunoştea în gând că nu te puteai bizui pe prezumţioasa încredere a tineretului în viitor, totuşi se lăsa orbită de simple probabilităţi, numai din plăcerea de a împărtăşi visurile lui. Nu era chiar absurd să presupui că momentul prezent ar putea însemna începutul realizării dorinţei ei arzătoare ca acest tânăr să dobândească într-adevăr faimă. Muncise din greu, de ce să nu se bucure de pe acum de succes? Simpla

lui ignoranţă în problemele lumeşti putea oferi o garanţie a priceperii sale în problemele cereşti.

   Pentru a-şi întări aceste ipoteze, Lady Constantine n-avea decât să se gândească la vieţile multor astronomi iluştri.
   Aştepta cu înfrigurare să audă trâmbiţele îndepărtate, vestindu-i entuziasmul cu care fusese salutată descoperirea lui Swithin. Ştiind prea bine că vestea imediată i-o va aduce chiar el, Lady Constantine veghea dimineaţă de dimineaţă la o fereastră a Casei Mari, sperând să-i zărească silueta apropiindu-se în grabă prin poiană.
   Dar Swithin nu veni.
   Un lung convoi de zile umede, cenuşii, îşi perindară formele plicticoase prin faţa ochilor ei, făcându-i aşteptarea şi mai apăsătoare. Într-una din aceste zile, dădu o fugă până la turn, cu riscul unei grave răceli. Uşa era încuiată.

   Două zile mai târziu se duse din nou. Găsi uşa tot încuiată. Dar pe asemenea vreme era un lucru de aşteptat. S-ar fi dus la el acasă, dacă n-ar fi existat atâtea raţiuni împotriva unui asemenea gest pripit. Întâlnirile lor de la astronom la astronom nu puteau fi condamnabile; dar întâlnirile de la femeie la bărbat erau primejdioase.
   Trecură zece zile fără niciun semn de la el; zece zile ceţoase şi posomorâte, în timpul cărora întreaga natură picura ca o cârpă udă: copacii din grădină spălau prundişul pe de alee, iar bolta cerească părea o cupolă de nori plumburii, încremeniţi. S-ar fi zis că întreaga ştiinţă a astronomiei nu fusese niciodată reală, iar corpurile cereşti, cu mişcările lor, erau la fel de inconsistente şi de teoretice ca liniile şi cercurile unei probleme de geometrie de pe vremuri.
   Lady Constantine simţi că nu se mai poate mulţumi cu vizitele sterile la coloană, şi când ploaia mai conteni un pic, coborî până în satul cel mai apropiat şi, oprindu-se să dea bineţe primei bătrâne care-i ieşi în cale, aduse vorba despre Swithin St Cleeve, interesându-se de bunica lui.
   - Ah, biata de ea! Grea belea i-a căzut pe cap, înălţimea voastră, exclamă femeia.
   - Ce anume?
   - Nepotu-su trage să moară; şi-i un băiat atâta de bun!
   - Cum?... O, are vreo legătură cu descoperirea aceea îngrozitoare?
   - Ce descoperire, înălţimea voastră?
   O părăsi pe bătrână dându-i un răspuns în doi peri şi porni mai departe cu inima zdrobită. Ochii îi erau înecaţi în lacrimi şi, când ştiu că nu mai poate fi văzută, izbucni în hohote de plâns.
   “Sunt prea îndrăgostită de el! gemu Lady Constantine, dar nu pot face nimic. Şi nu-mi pasă dacă e un lucru vinovat, pur şi simplu nu-mi pasă!”
   Fără să se mai gândească dacă o vede cineva sau nu, se îndreptă instinctiv spre căsuţa doamnei Martin. Întâlnind un bărbat care tocmai venea dintr-acolo, se stăpâni îndeajuns ca să-l poată întreba, prin voalul care-i acoperea faţa, cum se mai simţea azi sărmanul domn St Cleeve. Dar răspunsul fu acelaşi:

   - Se zice că-i pe moarte, înălţimea voastră.

 

      Când Swithin se despărţise de Lady Constantine în acea zi de sărbătoare, se dusese direct acasă pentru a-şi scrie comunicarea intitulată: O nouă descoperire astronomică.
   Stilul comunicării era poate prea retoric şi înflorit pentru o lucrare pur ştiinţifică; dar, fără îndoială, afirmaţiile lui clarificau cu competenţă toate semnele de întrebare ce însoţiseră teoriile existente până atunci asupra fenomenelor privitoare la aceşti aştri schimbători din sistemul stelar. Explica nebuloasa care înconjoară uneori unele dintre aceste stele, în momentele lor de scăpătare; pe scurt, adopta poziţia unei probabilităţi încă nedezbătute.
   Comunicarea a fost scrisă în trei exemplare şi pecetluită cu grijă cu ceară albastră. O copie a fost adresată Observatorului Regal din Greenwieh, alta Societăţii Regale de Astronomie, şi o a treia unui proeminent astronom. A pregătit de asemenea şi o relatare concisă asupra esenţei descoperirii, destinată celui mai important ziar central.

   Aceste documente sintetizând doi ani de studiu, de gândire şi de observaţie constantă erau prea importante pentru a fi încredinţate spre expediere în mâinile unui străin. Deşi era o zi foarte umedă, una dintre acele zile picurătoare, Swithin porni pe jos spre oficiul poştal central, aflat la cinci mile depărtare şi expedie plicurile recomandat. Vlăguit de un asemenea drum lung după nopţile lui de nesomn, muiat de ploaie până la piele, dar întărit de simţământul unei mari realizări, mai găsi timp să treacă pe la o librărie ca să-şi ia periodicele de astronomie la care era abonat.
   Pe urmă după ce se odihni un pic la un han, porni la drumul greu, îndărăt spre casă, citind ziarele în timp ce mergea, şi visând ca timp de o săptămână sau două să nu facă nimic altceva decât să se culce pe laurii lui.
   Înainta prin ploaie, ţinându-şi umbrela ca să apere paginile de ziar, pe care le citea.
   Deodată, ochii îi căzură pe un articol. Era o relatare sau o dare de seamă a unui astronom american, prin care autorul îşi anunţa o descoperire decisivă cu privire la stelele variabile.
   Descoperirea era exact cea făcută şi de Swithin St Cleeve. Un alt om de ştiinţă îl frustrase de faima lui, cu o precedenţă de numai şase săptămâni.
   Tânărul nostru simţi că zeiţa Ştiinţei, căreia el îi închinase întreaga viaţă, nu-i va oferi în schimb sprijinul moral necesar nici măcar pentru un ceas de disperare, într-adevăr, vitregia circumstanţelor era pentru el un lucru mult mai nou decât ar fi fost pentru un filosof mai vârstnic, trecut de patruzeci de ani. Sub impulsul sălbatic de a isprăvi odată cu toate, se trânti într-un tufiş de bălării, aflat ceva mai departe de drum, şi rămase nemişcat în acest culcuş năclăit de umezeală, în timp ce minutele se scurgeau nepăsătoare pe lângă el.

   Ploaia de martie îl biciuia cu necruţare, stropii grei care se prelingeau de pe frunzele încărcate de apă ale tufişului îl pătrundeau până la piele, părul ud i se încâlcise în laţe şi ghemotoace. Când se deşteptă, se întunecase de-a binelea. Se gândi la bunica lui şi la spaima ei de a nu-l fi văzut întors acasă.
   Când încercă să se ridice de la pământ, constată că încheieturile îi înţepeniseră şi că veşmintele muiate erau grele ca plumbul. Cu dinţii clănţănindu-i şi genunchii tremurându-i porni spre casă, unde apariţia lui produse mare îngrijorare. Căzu la pat, şi a doua zi începu să delireze, cuprins de febră.
   Trecuseră zece zile până când Lady Constantine să afle această veste, aşa cum v-am povestit mai sus, şi să se repeadă la el acasă, în acea stare de chin sufletesc în care inima scapă de sub controlul raţiunii, iar uitarea de sine, chiar greşit orientată, se învecinează cu eroismul.
   Când ajunse la căsuţa din Wellandul de Jos, uşa îi fu deschisă de bătrâna Hannah, pe al cărei chip era zugrăvită o jale de nedescris. Lady Constantine fu condusă într-o încăpere mare - atât de spaţioasă, încât bârnele din tavan se curbau la mijloc - unde se aşeză pe un scaun dintr-un şir întreg, aranjate metodic, sub portretul reverendului St Cleeve, ereticul tată al astronomului.
   Cele opt ghivece de plante neudate, aşezate tot în şir, dovedeau că în casă se petrecea ceva grav. Doamna Martin coborî foarte agitată, şi nici mirarea de a o avea pe Lady Constantine în casa ei nu izbuti să-i alunge îndurerarea.
   - Mare pacoste pe capul nostru, Înălţimea voastră! exclamă ea.
   - Ssst! făcu Lady Constantine, indicând cu degetul spre încăperea de deasupra.
   - Nu-i acolo, înălţimea voastră, răspunse bunica lui Swithin. Camera lui e sus, în spatele casei.
   - Şi cum se mai simte?
   - Acuma e ceva mai bine; mai tragem şi noi un pic de nădejde, dar starea i se schimbă întruna.
   - Pot să urc la el! Ştiu că i-ar face plăcere să mă vadă.

   După ce bolnavul fu înştiinţat de sosirea ei, Lady Constantine fu condusă în camera lui.
   Ca să ajungă acolo, trebui să treacă prin camera de lucru a lui Swithin, pe care acesta o folosise ca atelier pentru confecţionarea instrumentelor optice. Văzu acolo telescopul din carton presat, care fusese un eşec la fel de mare ca şi corabia construită de Robinson Crusoe; văzu diagramele, hărţile, globurile şi felurite aparate pentru scrutarea cerului.
   Absenţa, prin boală sau prin moarte, a celui ce le mânuieşte, e suficientă pentru a conferi celor mai prozaice ustensile o aură patetică, şi Lady Constantine păşi cu inima strânsă de durerea din această arenă a îndeletnicirilor lui juvenile în cămăruţa unde zăcea bolnavul.
   Bătrâna doamnă Martin se aşeză lângă fereastră, iar Lady Constantine se aplecă asupra lui Swithin.
   - Nu vorbi, îi şopti ea. Vorbirea te slăbeşte, te agită. Sau dacă vorbeşti, fă-o în şoaptă.
   - Nimic nu mă mai poate agita acum, Lady Constantine, spuse el, nici măcar marea dumneavoastră bunătate de a fi venit să mă vedeţi. Suprema mea agitaţie am trăit-o când am pierdut bătălia... Ştiţi că descoperirea mea a fost devansată de un altul? Asta mă ucide.
   - Dar ai să te însănătoşeşti; mi s-a spus că ţi-e mai bine. Nu-i aşa?
   - Cred că azi mi-e mai bine. Dar cine poate şti?
   - Bietul băiat a fost atât de mâhnit când a aflat că toată munca lui a fost degeaba, interveni bătrâna, încât s-a culcat în ploaie şi a răcit de moarte.
   - Cum ai putut face una ca asta? murmură Lady Constantine. Ah, cum de te-ai putut gândi atât de mult la renume, şi atât de puţin la mine? Nu ştii că îndărătul oricărei descoperiri aşteaptă alte zece, gata a fi aduse la lumină? Să te sinucizi în felul ăsta, ca şi cum n-ar exista nimeni pe lume care să ţină la dumneata!
   - Am făcut-o fără să mă gândesc şi îmi pare foarte, foarte rău. Vă implor pe toţi, şi pe bunica şi pe noii mei prieteni, să nu mă iertaţi niciodată pentru ceea ce am făcut. M-ar ucide remuşcările dacă aş şti că mi-aţi iertat nesăbuinţa.

   În acea clipă fu anunţată sosirea medicului şi doamna Martin coborî să-l întâmpine.
   Lady Constantine se gândi să rămână ca să afle rezultatul vizitei, drept care se retrase şi se aşeză pe un scăunaş în camera de lucru a lui Swithin. Doctorul o întâlni când trecu spre patul bolnavului.
   Se scurse un timp chinuitor de lung dar, în cele din urmă, medicul se arătă şi străbătu din nou camera în care se afla ea. Lady Constantine se ridică şi îl urmă până în capul scării.

   - Care-i starea? întrebă ea îngrijorată. Se va însănătoşi?
   Doctorul, ignorând adâncul interes al doamnei faţă de pacient, răspunse cu acea brutalitate nedisimulată pe care o foloseşti faţă de o persoană indiferentă:
   - Nu, Lady Constantine. Starea lui s-a înrăutăţit considerabil.
   Apoi coborî scările.
   Fără să-şi dea seama ce face, Lady Constantine se repezi iar lângă Swithin, se aruncă pe patul lui şi, într-un acces de durere paroxistică, îl sărută pe gură.

CAPITOLUL 10

         Paşnicii locuitori ai parohiei Welland, incluzând căruţaşii guralivi, păstorii singuratici, plugarii, fierarul satului, dulgherul, grădinarul de la Casa Mare, administratorul, preotul, paracliserul şi aşa mai departe, aşteptau să afle din ceas în ceas vestea morţii lui Swithin St Cleeve.
   Paracliserul care ar fi trebuit să se ducă să-şi vadă fratele, la o depărtare de nouă mile, îşi amână cu câteva zile vizita, pentru că era nevoie de mâna lui pricepută ca să tragă clopotele, cu întreaga solemnitate cuvenită, într-o altă situaţie asemănătoare, când el lipsise, înlocuitorul său făcuse ca dangătul să semene cu o bâlbâială, ceea ce însemnase o ruşine pentru întregul sat.
   Dar Swithin St Cleeve nu a decedat, fapt de care, cu siguranţă, cititorul versat trebuie să-şi fi dat mai demult seama, pentru că ploaia l-a muiat şi l-a îmbolnăvit pe bietul om în capitolul nouă, aşa că ce ne-am fi făcut cu tot restul cărţii? Deşi, din acest punct de vedere, există atâtea întâmplări schilodite, care se petrec de-adevăratelea în această mohorâtă lume a noastră, încât firul povestirilor ar trebui să dea întâietate celor
   “Ce-au pus temelii veşniciei
   Care-i mai mărginită decât pustietatea ori ruina”

       Iată cum s-a întâmplat de n-a murit Swithin St Cleeve; şi exemplul său întăreşte o dată mai mult acea lege a influenţei sufletului vasal asupra suzeranului său trupul; operând atât de miraculos în naturile mai flexibile şi, mai mult sau mai puţin, în toate celelalte, acest vasal a dat naştere legendei că supremaţia i-ar aparţine lui.
   În acea seară, după sărutul tandru, sărutul disperat de rămas bun al Lady-ei Constantine, Swithin, care avea impresia că se simte ceva mai bine, zăcea cu faţa întoarsă spre fereastră. Era singur, liniştit şi resemnat. Din când în când, se mai gândise la Lady Constantine şi la alţi prieteni, dar mintea lui era stăpânită de descoperirea pierdută.
   Deşi în clipa când Lady Constantine îl sărutase fusese aproape inconştient, totuşi îi simţise sărutul, lucru vădit de valul delicat de roşeaţă care-i năvălise în obraji; dar nu-i acordase niciun moment importanţa unui sărut dintre o femeie şi un bărbat. Dacă faptul că se afla pe patul de moarte s-ar fi datorat iubirii şi nu răcelii, poate că acel gest impulsiv al unei femei frumoase ar fi constituit o dovadă că sentimentele lui îşi găsiseră răspuns. Dar aşa cum stăteau lucrurile, sărutul ei nu-i apărea decât ca un act de firească bunătate, de milă faţă de cel care urma să-i părăsească pentru totdeauna.
   Vâlvătaia purpurie a asfinţitului păli; coborî înserarea. Bătrâna Hannah intră în cameră ca să tragă storurile şi, în timp ce se îndrepta spre fereastră, Swithin o întrebă cu o voce pierită:
   - Ei, Hannah, ce mai e nou?
   - Nimic, domnule, răspunse bătrâna privind pe fereastră cu apatică tristeţe. Doar cic-ar fi o cometă.
   - O CE? strigă astronomul muribund, săltându-se în pat şi rezemându-se într-un cot.
   - O cometă, asta-i tot, domnişorule Swithin, repetă Hannah pe o voce mai scăzută, temându-se că-i făcuse în vreun fel rău.

   - Vai de mine, spune-mi, spune-mi, continuă Swithin să strige. E cometa lui Gambart, a lui Carol al Cincilea, a lui Halley, a lui Faye, sau a cui?
   - Ssst! şopti ea gândind că Swithin începuse din nou să delireze. E cometa Domnului din ceruri, fără doar şi poate. Eu una n-am văzut-o, dar se zice că noapte de noapte e tot mai mare şi că o să fie cea mai mare cometă care s-a văzut de 50 de ani încoace. Haide, acu trebuie să staţi liniştit, că altfel plec şi vă las.
   Şi atunci s-a petrecut un eveniment uimitor, deşi nu s-a făcut mare vâlvă în jurul lui.
   Dintre toate fenomenele cereşti pe care Swithin tânjise să le vadă în scurta lui carieră de astronom, cometele îi aţâţaseră cel mai mult imaginaţia. Acea formidabilă cometă apărută în anul 1811 nu avea să se mai reîntoarcă decât peste treizeci de secole, ceea ce constituia o permanentă pricină de regret pentru el. Şi iată că tocmai acum, când abisul fără de fund al morţii se căsca sub picioarele lui, îşi găsise momentul sa se arate una dintre aceste mult-râvnite apariţii, ba chiar, zice-se, la fel de mare ca oricare alta din tribul ei.
   - Ah, de-aş putea să mai trăiesc doar atâta cât să văd cometa prin ecuatorialul meu! exclamă el.
   În comparaţie cu cometele, stelele variabile cărora le dedicase până atunci studiul lui deveneau neinteresante, în marea lor depărtare. Faţă de comete, acestea erau ceea ce ar fi fost celebrităţile lui Ujiji sau Unyamwesi în comparaţie cu celebrităţile din ţara lui.
   Membre ale sistemului solar, aceste vagabonde uimitoare şi derutante, fascinaţia tuturor astronomilor, deveneau cu atât mai fascinante cu cât erau înconjurate de legenda sinistră că ar putea deveni cei mai fatali distrugători ai rasei umane. În starea lui de neputinţă fizică, St Cleeve plânse cu lacrimi amare la gândul de a nu fi îndeajuns de teafăr şi de puternic ca să poată întâmpina cu onoarea cuvenită actualul reprezentant al vizitatorilor mult doriţi.

   Voinţa încordată de a trăi pentru a vedea noul fenomen luă locul vlăguielii şi al silei de viaţă care-l stăpâniseră până atunci, şi-i insuflă o nouă vitalitate. Depăşi criza bolii; starea lui înregistră o cotitură favorabilă; începu să se însănătoşească văzând cu ochii.
   După toate probabilităţile, cometa îi salvase viaţa. Miracolele atât de complexe şi de nelimitate ale cerului puseră din nou stăpânire pe imaginaţia lui. Posibilităţile oferite de acest insondabil ocean albastru erau infinite. Prin investigaţiile lui va ajunge la realizări mai mari ca oricând. Spusele Lady-ei Constantine, că îndărătul fiecărei descoperiri aşteaptă alte zece să fie aduse la lumină, se verificaseră prin brusca apariţie a acestui fenomen extraordinar.
   Ferestrele dormitorului lui Swithin dădeau spre apus şi bolnavul nu se lăsă până ce nu-i întoarseră patul astfel încât să poată vedea cerul de asfinţit, pe care micul mormoloc de flăcări putea fi recunoscut. Simpla privelişte a acestuia păru să-i inoculeze voinţa de a se tămădui cât mai rapid. Singura lui teamă era ca nu cumva, dintr-un motiv sau altul, cometa să dispară înainte de a fi putut el să ajungă la  observatorul de pe coloana Rings-Hill.
   În fervoarea de a-şi relua observaţiile, ceru să i se aducă un vechi telescop, cel cu care-şi începuse investigaţiile cereşti, şi pe care-l legă la un capăt de piciorul patului, fixându-i celălalt capăt în poziţia ochiului său, când sta cu capul rezemat pe pernă. Echipat cu aceste ustensile rudimentare şi improvizate, începu să-şi ia note.
   Lady Constantine fu dată uitării până când într-o zi, întrebându-se dacă ea o fi ştiind despre noul fenomen, îi încolţi în minte gândul că, în calitate de învăţăcel al lui şi de sinceră prietenă, ar trebui s-o cheme şi s-o instruiască în folosirea ecuatorialului.
   Dar deşi imaginea Lady-ei Constantine, în pofida mărinimiei şi a inimii ei, incontestabil, foarte fierbinţi, fusese estompată în mintea lui Swithin de corpul ceresc, nu acelaşi lucru se întâmplase şi cu ea. Sfiindu-se să-şi repete vizita în care fusese pe punctul de a-şi trăda secretul, se interesa zi de zi de starea sănătăţii tânărului ei prieten, folosind cele mai ingenioase şi mai subtile mijloace care pot fi inventate de o femeie ce se teme pentru ea însăşi.
   Când auzi de cotitura favorabilă a stării lui se bucură pentru el, dar deveni şi mai tristă în legătură cu situaţia ei. Dacă Swithin ar fi murit, s-ar fi putut gândi la el ca la sfântul ei drag care i-a fost răpit, şi acest lucru n-ar fi însemnat un păcat; dar reîntoarcerea lui la viaţă era o bucurie care o năucea şi o speria.

   Într-o seară, câtva timp mai târziu, Swithin stătea ca de obicei la fereastra dormitorului său şi aştepta să se întunece îndeajuns pentru a putea desluşi forma cometei, când deodată zări pe drumul ce ducea spre casa lui silueta Lady-ei Constantine. Îşi spuse imediat că venea să-l consulte în problema marii comete; şi a discuta asemenea subiect cu un camarad atât de încântător şi de bun, însemna o mare plăcere pentru el. Aşadar, îi urmări cu nerăbdare apropierea de casă, până în momentul când surveni ceva ce îl surprinse.
   Când, după ce coborî dealul, Lady Constantine ajunse la gărduleţul care împrejmuia grădina doamnei Martin, se opri locului timp de un minut sau chiar mai mult, cu privirile plecate în pământ. Şi în loc să intre în grădină, se întoarse încet, cu greutate, de parc-ar fi fost cuprinsă de o suferinţă.
   După un timp, iuţindu-şi paşii, dispăru din raza vizuală a lui Swithin. În acea zi nu se mai ivi pe cărare.

CAPITOLUL 11

          De ce se oprise şi apoi se întorsese din drum Lady Constantine?

   O cumplită îndoială pusese gheara pe ea. Sentimentele pe care i le purta lui Swithin St Cleeve erau prea clare în mintea ei pentru a le putea tolera. Că era însufleţită de un interes legitim faţă de astronomul din el, putea fi drept; că atunci când fusese grav bolnav, compătimirea ei fusese firească şi chiar lăudabilă, putea fi iarăşi drept. Dar sentimentele care le depăşeau pe acestea, sentimentele superflue, erau cele care o speriau.
   Sentimentele superflue au fost definite ca lucruri fără de care nu putem trăi, şi tocmai acest gen de emoţii, care nu se încadrau în măsura dreaptă, constituiau primejdia de a deveni preponderente în inima ei. Pe scurt, în acea clipă şi în acel loc simţi că a-l vizita din nou pe St Cleeve ar fi însemnat o purtare lipsită de cuviinţă. Şi, printr-un efort violent, se retrase din preajma casei lui, aşa cum observase şi Swithin.
   Lady Constantine luă hotărârea ca, din acel moment al vieţii ei, să-şi revizuiască şi să- şi înnobileze purtarea. Va continua să-l patroneze de la distanţă pe Swithin, fără să-şi mai îngăduie, însă, tovărăşia lui. Inima ei pustiită îl îndrăgise negrăit de mult, dar pe viitor tânărul va trebui să rămână ascuns privirilor ei. Ca să vorbim pe şleau, se temea că, dacă nu va înceta să-l vadă, se va găsi foarte curând în pericolul de a încălca acea graniţă foarte labilă dintre ceea ce e permis şi ceea ce e interzis.
   Când se apropie de reşedinţa ei, soarele apunea. Biserica masivă, bogat ornamentată, se cufundase în umbre violete, cu excepţia turlelor care captaseră flăcările roşii ale asfinţitului, răsfrângându-le.
   Ca şi în alte parohii, biserica se afla lângă domeniile nobiliare, deşi satul al cărui nucleu fusese odinioară dispăruse aproape cu totul: căsuţele fuseseră dărâmate pentru ca parcul să poată fi lărgit, iar vechea reşedinţă se înălţa singuratică, asemenea unui stindard fără oştire.
   Era o seară de vineri şi dinăuntru se auzeau acordurile organistei care exersa. Ceasul de asfinţit, ecourile de orgă, cântecul nocturn al păsărilor şi, mai cu seamă, propriile ei emoţii se îmbinară îndemnând-o spre un moment de reculegere.

   Intră, se îndreptă spre dreapta, trecu pe sub arcada rezervată ochiului, şi se aşeză pe o bancă de unde putea vedea întregul spaţiu pustiu al navelor de est şi de vest. Arcurile normande se distingeau încă în semiobscuritatea ferestrei din turn, dar părţile de jos ale sălii erau învăluite de întuneric, cu excepţia palidului nimb de lumină aruncat de lumânarea la care exersa organista. Aceasta, nimeni alta decât domnişoara Tabitha Lark, continua să-şi plimbe degetele pe clape, emiţând acorduri răzleţe, şi neavând habar de existenţa vreunei persoane în biserică. Razele lumânării iluminau o porţiune îngustă a zidului dinspre răsărit, pe care se aflau tablele cu cele zece porunci. Literele aurite străluceau sever în ochii Lady-ei Constantine; iar ea, impresionabilă ca o porumbiţă, îşi pironise privirile pe una anume din aceste porunci, aflată, pe tabla a doua, până când tunetul pe care-l conţineau cuvintele îi frânse spiritul sub povara remuşcărilor

   Căzu în genunchi şi se sili să-şi smulgă din inimă impulsul care o mâna spre St Cleeve, atât de discordant cu situaţia ei de soţie a unui bărbat absent, deşi deloc nefiresc pentru ea ca victimă a acestui soţ.
   Îngenunche până când păru să rupă orice contact cu prezentul căruia îi aparţinea, prezent care îşi pierdu magnitudinea conferită de perspectiva imediată a întâmplărilor obişnuite şi se contopi cu lungul şir al veacurilor. Izbutind astfel să iasă din ea însăşi, să se detaşeze şi să se privească de la depărtare, se simţi mult mai liniştită şi gata să facă un legământ măreţ.

   Va căuta ea o fată care să se potrivească cu Swithin St Cleeve şi care să-l poată face fericit; şi o va înzestra ea pe această fată cu o sumă considerabilă de bani, astfel încât rezultatul unei asemenea împerecheri să nu-l coboare pe Swithin la frecuşul treburilor lumeşti. Ţelul ei, al Lady-ei Constantine, va fi să vegheze asupra evoluţiei dragostei dintre Swithin şi fecioara ideală, găsită de ea.
   Însăşi durerea provocată de acest plan îi domolea junghiurile conştiinţei; ba se miră chiar că nu se gândise mai de mult la asemenea stratagemă, care îmbina posibilitatea de a-l vedea pe astronom, cu avantajul de a îndepărta pericolul ce-i pândea atât pe Swithin cât şi pe ea. Găsindu-i o tovarăşă potrivită de viaţă, prevenea primejdioasa deşteptare în inima lui a unor sentimente care să răspundă sentimentelor ei.
   Atingând un punct de extremă jale datorită acestei intenţii eroice, lacrimile Lady-ei Constantine udară cărţile de rugăciuni asupra cărora îşi aplecase fruntea. Şi cum îşi auzea bătăile înfrigurate ale inimii în lemnul pupitrului, gândi cu seriozitate că pulsaţiile ostenite ale acestei inimi vor pune capăt tristei ei vieţi şi, pentru o clipă, rechemă în minte imaginea izgonită a lui St Cleeve, apostrofând-o cu gânduri ce parafrazau ciudatele versuri din Lieb’ Liebchen a lui Heine

   “Pe sânu-mi lasă-ţi mâna ta, iubite
   Şi ai să simţi ciocănituri cumplite;
   E un dulgher acolo, şiret şi hazliu
   Şi ciocăneşte pentru mine un sicriu.”

   Lady Constantine fu tulburată de o întrerupere a meandrelor de acorduri ale organistei şi, înălţându-şi capul, văzu pe cineva stând în picioare lângă orgă. Era domnul Torkingham, şi se putea auzi foarte distinct tot ce vorbea.
   O întreba pe fată despre ea.
   - Mi s-a părut ca am văzut-o pe Lady Constantine intrând în biserică.
   La răspunsul negativ al Tabithei, continuă:
   - Trebuie neapărat să discut cu doamna.
   Lady Constantine se apropie.
   - Sunt aici, spuse. Continuă să cânţi, domnişoară Lark. Ce s-a întâmplat, domnule Torkingham?
   Tabitha continuă să cânte la orgă, iar domnul Torkingham veni lângă Lady Constantine.
   - Înălţimea voastră, trebuie să vă transmit o veste foarte gravă, spuse el. Dar... n-aş vrea să vă întrerup aici.
   O văzuse ridicându-se din genunchi ca să vină spre el.
   - Vă voi face o vizită de îndată ce vă întoarceţi acasă şi mă puteţi primi.
    - Ba nu, vorbiţi-mi aici, răspunse ea, aşezându-se.
   Preotul se apropie şi îşi lăsă mâna pe măciulia de la capătul băncii.
   - Am primit o comunicare, începu el şovăind, prin care mi se cere să vă pregătesc pentru conţinutul unei scrisori ce urmează să vă parvină mâine dimineaţă.
   - Sunt gata să vă ascult.
   - Fapt este, Lady Constantine, că sunteţi văduvă de mai bine de 18 luni.
   - E mort!

   - Da. Sir Blount a avut un atac de dizenterie şi unul de malaria. Asta s-a întâmplat pe malul râului Zouga, în Africa de Sud. În octombrie, anul trecut, s-a împlinit un an de când s-a stins din viaţă. Dintre cei trei oameni care-l însoţeau, doi au murit de aceeaşi boală, la o depărtare de o sută de mile. Cel de-al treilea, care s-a retras într-un ţinut mai sănătos, s-a statornicit acolo în mijlocul unui trib de băştinaşi şi nu şi-a dat osteneala de a aduce faptele la cunoştinţă. Se pare că numai datorită întâmplării că a povestit totul unei alte persoane, dintr-o altă expediţie, ne-au parvenit ştirile. Asta-i tot ce vă pot spune deocamdată.

.....................................