Șase ani, Harlan Coben

 ............................................................

3-5

               Tripp ședea la biroul bogat ornamentat din fața mea. Era un birou mare.

   Prea mare, prea corporatist și prea pretențios. Când am un acces de răutate, adesea observ că biroul unui om, la fel ca mașina, pare adesea să aducă, hm, o compensație.
   Tripp și-a încrucișat mâinile pe suprafața biroului atât de mare încât putea ateriza un elicopter pe ea, și a spus:
   - Arăți ca naiba, Jacob.
   Mi-am înghițit cuvintele „ar trebui să-l vedeți pe celălalt tip” deoarece, în acest caz, replica ar fi fost de un foarte prost gust.

   - M-am culcat târziu.
   - Pari rănit.
   - Sunt bine.
   - Ar trebui să te vadă cineva.
   - M-a văzut.

   M-am foit pe scaun. Medicamentele făceau ca totul să pară încețoșat, de parcă aș fi avut ochii acoperiți cu un voal subțire.

   - Despre ce e vorba, Jack?

   Și-a ridicat mâinile o clipă, făcând un gest larg, după care le-a pus din nou pe birou.

   - Vrei să-mi povestești de noaptea trecută?
   - Ce e cu noaptea trecută, întrebai eu?
   - Tu să-mi spui.
   Așadar, începea jocul. Foarte bine. Eu eram primul.
   - M-am dus să beau cu un prieten într-un bar. Am băut prea mult. Când m-am întors acasă, doi bărbați m-au săltat. M-au, ăăă, răpit.
   A făcut ochii mari.
   - Doi bărbați te-au răpit?
   - Da.
   - Cine?
   - Au spus că se numesc Bob și Otto.
   - Bob și Otto?
   - Așa au spus.
   - Și unde sunt acești bărbați acum?
   - Nu știu.
   - Sunt reținuți?
   - Nu.
   - Dar ai reclamat acest lucru la poliție?
   - Da, îi răspunsei. Vrei să-mi spui despre ce e vorba?
   Tripp și-a ridicat mâinile, de parcă ar fi descoperit brusc că biroul era lipicios. Și-a împreunat palmele și a început să-și ciocnească vârfurile degetelor.
   - Cunoști un student pe nume Barry Watkins?
   Inima mi s-a oprit în loc.
   - E în regulă?
   - Îl cunoști?

   - Da. Unul dintre bărbații care m-au înhățat i-a dat un pumn în față.
   - Înțeleg, spuse Tripp pe un ton de parcă nu a înțeles deloc. Când?
   - Stăteam lângă furgonetă. Barry m-a strigat și a venit în fugă. Înainte să apuc să mă întorc, unul dintre indivizi i-a dat un pumn. Barry e în regulă?
   Vârfurile degetelor s-au mai ciocnit puțin.
   - E în spital cu fracturi faciale. Lovitura aceea a produs răni serioase.
   M-am lăsat pe spate.

   - La naiba.
   - Părinții lui sunt destul de supărați. Vorbesc despre un proces.
   Proces - cuvântul care aduce spaima în inima oricărui birocrat. Aproape mă așteptam să înceapă o muzică jalnică de film de groază.
   - Barry Watkins nu-și amintește de cei doi bărbați. Își amintește că te-a strigat, că a fugit spre tine și atât. Doi alți studenți își amintesc că te-au văzut dispărând într-o furgonetă.
   - Nu am dispărut. M-am urcat în spate.
   - Înțeleg, a spus pe același ton. Când acești alți doi studenți au sosit, Barry zăcea pe jos sângerând. Tu ai demarat în viteză.
   - Nu conduceam eu. Eu eram în spate.
   - Înțeleg.
   Din nou acel „înțeleg”. M-am aplecat spre el. Biroul era complet gol, cu excepția unui teanc de coli prea albe și, desigur, indispensabila fotografie de familie cu soția blondă, doi copii adorabili și un câine cu păr moale la fel ca Tripp. Nimic altceva. Un birou mare. Nimic pe el.
   - Am vrut să-i îndepărtez cât de mult posibil de campus, îi spusei eu, mai ales după manifestarea aceea de violență. Așa că am cooperat rapid.
   - Și, prin ei, te referi la cei doi bărbați care... te-au răpit?
   - Da.
   - Cine erau acești bărbați?
   - Nu știu.
   - Și cum adică, pur și simplu te-au răpit pentru o răscumpărare?
   - Mă îndoiesc, îi răspunsei eu, conștient de cât de nebunește suna totul. Unul mi-a intrat cu forța în casă. Celălalt aștepta la furgonetă. Au insistat să merg cu ei.
   - Ești un tip cu o statură impunătoare. Puternic. Cu un fizic intimidant.
   Am așteptat.
   - Cum te-au convins să mergi cu ei?
   Am sărit peste partea cu Natalie și, în schimb, am aruncat bomba.
   - Erau înarmați.

   A făcut din nou ochii mari.

   - Cu pistoale?
   - Da.
   - Adevărate?
   - Erau pistoale adevărate, da.
   - De unde știi?
   Am decis să nu menționez că unul a tras în mine. M-am întrebat dacă poliția o fi găsit gloanțe lângă autostradă. Trebuia să verific.
   - Ai mai spus cuiva despre asta? mă întrebă Tripp, când văzu că nu-i răspund.
   - Le-am spus polițiștilor, dar nu sunt sigur că m-au crezut.

   S-a lăsat pe spate și a început să se tragă de o buză. Știam ce gândește: cum ar reacționa studenții, părinții lor și absolvenții importanți dacă ar ști că niște pistolari au fost în campus? Și nu numai că au fost în campus, dar, dacă povestea mea era adevărată - lucru discutabil în cel mai bun caz - au răpit un profesor și au atacat un student.
   - Erai destul de beat atunci, nu-i așa?
   Acu e acu.
   - Da.
   - Avem o cameră de supraveghere în mijlocul curții. Mersul tău era un fel de bălăbănit.
   - Așa se întâmplă când bei prea mult.
   - Avem și informații că ai plecat din Library Bar la ora 1 noaptea... și, totuși, nu ai fost văzut bălăbănindu-te prin campus până la 3.
   Din nou am așteptat.
   - Unde ai fost timp de două ore?
   - De ce?
   - Pentru că investighez un atac asupra unui student.
   - Se știe că s-a întâmplat după ora 3. Ce, crezi că l-am plănuit timp de două ore?
   - Nu cred deloc că e nevoie de sarcasm, Jacob. E o problemă serioasă.
   Am închis ochii și am simțit cum se învârte camera. Avea dreptate.

   - Am plecat cu o domnișoară. N-are nicio importanță. Nu l-aș lovi niciodată pe Barry. Mă vizitează săptămânal la birou.

   - Da, și el te-a apărat. A spus că ești profesorul lui preferat. Dar trebuie să analizez faptele, Jacob. Înțelegi asta, nu-i așa?

   - Înțeleg.
   - Un fapt: erai beat.
   - Sunt profesor universitar. Băutura e, practic, o cerință profesională.
   - Nu e de glumă.
   - Dar e un adevăr. La naiba, am fost la petreceri chiar aici. Nici ție nu ți-e teamă să dai pe gât unu, două pahare.
   - Nu te ajuți cu nimic.
   - Nici nu încerc. Încerc să ajung la adevăr.
   - Apoi, alt fapt: deși ești neclar, se pare că, după ce ai băut, ai avut o aventură de-o noapte.
   - N-ar trebui să fim neclari, îi răspunsei. Exact asta spun. Ea este trecută de 30 de ani și nu lucrează la facultate. Și ce-i cu asta?
   - După aceste episoade, un student a fost atacat.
   - Nu de mine.
   - Totuși, e o legătură, spuse el, lăsându-se pe spate. Nu cred că am altă opțiune decât să-ți cer să-ți iei un concediu.
   - Pentru că am băut?
   - Pentru toată povestea, răspunse el.
   - În mijlocul anului...
   - Vom găsi un înlocuitor.

   - Dar am o responsabilitate față de studenți. Nu pot să-i abandonez pur și simplu.
   - Poate ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să te îmbeți, îmi spuse pe un ton cam tăios.
   - Să te îmbeți nu e o crimă.
   - Nu, dar acțiunile ulterioare...
   Vocea i se pierdu, iar pe buze îi apăru un zâmbet.
   - Amuzant, spuse.
   - Ce anume?
   - Am auzit de conflictul tău cu profesorul Trainor de acum câțiva ani. Cum de nu vezi asemănarea?
   Am tăcut.
   - E o veche zicală grecească, continuă el. Cocoșatul nu-și vede propria cocoașă.
   Am dat din cap.
   - Cu tâlc.
   - Ești glumeț, Jacob, dar chiar crezi că nu ai nicio vină?
   Nu eram sigur ce să cred.
   - N-am spus că n-am nicio vină.
   - Faci doar pe ipocritul?
   A tras un oftat cam prea adânc.
   - Nu-mi face plăcere să-ți fac asta, Jacob.

   - Aud un „totuși”.
   - Știi la ce se referă acest „totuși”. Poliția îți investighează plângerea?
   Nu știam ce să răspund, așa că am ales adevărul.
   - Nu știu.
   - Atunci poate că cel mai bine ar fi să-ți iei un concediu până când se rezolvă toate aceste lucruri.
   Eram pe punctul de a protesta, dar m-am oprit. Avea dreptate. Să lăsăm deoparte toate prostiile politice sau revendicările juridice. Adevărul e că, într-adevăr, am pus studenții în pericol. Cu adevărat acțiunile mele au dus la rănirea serioasă a unui student. Puteam să aduc toate scuzele posibile, dar, dacă mi-aș fi ținut promisiunea față de Natalie, Barry nu ar fi zăcut pe un pat de spital cu fracturi faciale.
   Îmi puteam asuma riscul de a lăsa să se repete așa ceva?
   Ca să nu uit, Bob era tot pe undeva pe-acolo. S-ar putea să vrea să-l răzbune pe Otto sau, cel puțin, să-și termine treaba sau să-l reducă la tăcere pe martor. Dacă aș rămâne, nu aș periclita integritatea studenților mei?
   Președintele Tripp a început să-și sorteze hârtiile de pe birou, semn clar că întrevederea se terminase.
   - Adună-ți lucrurile, îmi spuse. Ar fi bine să părăsești campusul într-o oră.

Capitolul 16

          A doua zi înainte de prânz eram din nou în Palmetto Bluff.
   Am bătut la ușa unei case amplasate într-o fundătură liniștită. Delia Sanderson - ăăă, văduva lui Todd Sanderson, bănuiesc - a deschis-o cu un zâmbet trist. Era o femeie ce se putea numi arătoasă și vânjoasă, în stil țărănesc. Fața avea trăsături puternice și mâinile erau mari.
   - Vă mulțumesc foarte mult că ați venit până aici, profesore.
   - Vă rog, răspunsei eu, dintr-un mic impuls de vinovăție, spuneți-mi Jake.
   A făcut un pas într-o parte și m-a invitat să intru. Casa era drăguță, aranjată în stilul acela modern, fals victorian, care părea să fie în vogă în acele ansambluri rezidențiale nou-nouțe. Proprietatea avea un teren de golf în spate. Era o atmosferă proaspătă și liniștită.
   - Nu-ți pot spune cât de mult apreciez că ai bătut atâta drum.
   Un alt impuls.
   - Te rog, spusei eu, sunt onorat.
   - Totuși. Să trimită colegiul un profesor până aici...
   - Nu e cine știe ce, sincer. Am încercat să zâmbesc. E plăcut să mai evadezi.
   - Ei bine, îți sunt recunoscătoare, spuse Delia Sanderson. Copiii noștri nu sunt acasă acum. I-am trimis înapoi la școală. Trebuie să jelești, dar să faci și ceva, înțelegi, nu-i așa?

   - Da, îi răspunsei eu.

   Nu dădusem detalii precise când am sunat-o ieri. Am spus doar că sunt profesor la universitatea lui Todd și că sper să trec să vorbesc despre răposatul ei soț și să prezint condoleanțe. Am sugerat cumva că vin din partea colegiului? Să spunem că nu am descurajat această idee.
   - Dorești o cafea? mă întrebă.
   Am descoperit că oamenii au tendința să fie mai relaxați când îndeplinesc sarcini simple și au sentimentul că își fac oaspeții să se simtă confortabil. Am spus da.
   Stăteam în foaier. Camerele oficiale, unde se primesc de obicei oaspeții, erau pe dreapta. Camerele de locuit - cele de lucru și bucătăria - erau pe stânga. Am urmat-o în bucătărie, gândindu-mă că un decor mai cotidian ar putea s-o determine să se destăinuie.

   Nu erau semne ale vreunei spargeri recente, dar ce anume credeam că o să găsesc? Sânge pe podea? Mobilă răsturnată? Sertare deschise? Banda galbenă a poliției?
   Bucătăria modernă era vastă, cu o trecere largă într-un spațiu de divertisment de tip „media” și mai vast. Un televizor enorm era fixat pe perete. Canapeaua era plină de telecomenzi și controlere Xbox. Da, cunosc Xbox. Am unul. Îmi place să joc Madden. Puteți să spuneți ce vreți, nu-mi pasă.
   S-a îndreptat spre o cafetieră de tipul celor care folosesc rezerve individuale. M-am așezat pe un scaun la insula de granit a bucătăriei. Ea mi-a arătat o gamă surprinzător de mare de rezerve de cafea.
   - De care ți-ai dori? m-a întrebat.
   - Ia ghicește, îi răspunsei eu.
   - Ești genul care preferă cafeaua tare? Pun pariu că da.
   - Ai câștigat pariul.
   A deschis gura aparatului și a introdus o rezervă numită Jet Fuel.
   Aparatul a părut să mănânce rezerva și să elimine cafeaua. Apetisantă imagine, recunosc.
   - O vrei neagră? mă întrebă.
   - Nu mă omor după cafeaua chiar așa de tare, îi răspunsei, cerând puțin lapte și îndulcitor.
   Mi-a întins ceașca.
   - Nu arăți ca un profesor universitar.
   Mi se spune frecvent asta.
   - Jacheta mea din tweed e la curățătorie.
   Pe urmă:
   - Îmi pare rău pentru pierderea suferită.
   - Mulțumesc.
   Am luat o gură de cafea. De ce eram eu aici mai exact? Trebuia să aflu dacă Todd al Deliei Sanderson era Todd al lui Natalie. Dacă da, ei bine, cum era posibil așa ceva? Ce însemna moartea lui? Și ce  secrete putea ascunde femeia aceasta din fața mea?

   Evident, nu aveam nicio idee, dar acum eram dispus să-mi încerc norocul. Asta însemna că s-ar putea să fie nevoie să forțez nota. Nu mă încânta asta – să îmboldesc o femeie care, evident, suferă. Indiferent de ce aș crede că s-ar putea petrece aici - și chiar nu aveam nicio idee - Delia Sanderson suferea evident. Se vedeau efortul de pe chipul ei, umerii ușor lăsați, tulburarea profundă din priviri.

   - Nu știu cum să te întreb cu delicatețe..., am început eu fraza.
   M-am oprit, sperând că o să înghită momeala. A făcut-o.
   - Vrei să știi cum a murit?
   - Dacă ți se pare prea mult...
   - E în regulă.
   - Ziarele spun că s-a întâmplat în timpul unei spargeri.
   S-a albit la față. S-a întors către cafetieră. S-a jucat cu o rezervă, a ales una, a lăsat-o, a ales alta.
   - Îmi pare rău, îi spusei. Nu e nevoie să intrăm în detalii.
   - Nu a fost o spargere.
   Am rămas mut.
   - Adică, nu s-a furat nimic. Nu e ceva neobișnuit? Dacă era să fie o spargere, nu ai fi luat ceva? Dar ei, pur și simplu...
   A trântit gura cafetierei.
   - Cum ei? o întrebai eu.
   - Ce?
   - Ai spus „ei”. Nu a fost doar un spărgător?
   Încă era cu spatele la mine.
   - Nu știu. Poliția nu a vrut să facă speculații. Pur și simplu nu văd cum un tip ar fi putut face...
   Și-a lăsat capul în jos. Mi s-a părut că am văzut cum i se moaie genunchii. M-am ridicat și am început să merg spre ea, dar, sincer, cine naiba eram eu? M-am oprit și m-am așezat încet la loc pe scaun.

   - Ne-am așteptat să fim în siguranță aici, spuse Delia Sanderson. O comunitate închisă. Ne-am așteptat să fim feriți de răufăcătorii de afară.
   Ansamblul imobiliar era imens, pogon după pogon de spațiu amenajat. Exista un fel de poartă, o micuță cabană la intrarea în ansamblu, o pârghie din oțel care trebuia ridicată pentru a intra cu mașina, un gardian care dădea din cap și apăsa un buton. Nimic din toate acelea nu putea ține răufăcătorii la distanță dacă era vorba de unii hotărâți. Poarta putea descuraja acțiunile neplăcute minore. Poate că adăuga o bătaie de cap în plus, determinând ca acțiunile respective să se îndrepte către o țintă mai ușoară. Dar protecție adevărată? Nu. Poarta era mai mult un decor de efect.
   - De ce crezi că n-a fost numai unul? o întrebai.

   - Pentru că... după mine, e de neînțeles cum un singur om ar putea produce atâtea răni.
   - Ce vrei să spui?
   A scuturat din cap. Cu un deget și-a șters un ochi, apoi celălalt. S-a întors cu fața spre mine.
   - Să vorbim despre altceva.
   Am vrut să insist, dar știam că nu va funcționa aici. Eram un profesor de facultate venit în vizită de la universitatea răposatului ei soț. În plus, ei bine, sunt încă o ființă umană. Era timpul să mă retrag și să aleg o altă cale.
   M-am ridicat cât de ușor am putut și m-am îndreptat spre frigider. Erau zeci de fotografii de familie aranjate într-un colaj magnetic. Fotografiile erau minunat de simple, aproape prea previzibile: ieșiri la pescuit, vizite la Disneyland, spectacole de dans, fotografii de Crăciun pe plajă, concerte la sărbătorile școlare, absolviri. Frigiderul nu ratase niciunul dintre micile repere ale vieții. M-am aplecat și am studiat fața lui Todd în toate pozele posibile.
   Era același tip?
   În toate pozele de pe frigider era proaspăt ras. Omul pe care îl cunoscusem eu avea barba aceea șic, nerasă de patru zile și enervantă.
   Desigur, putea crește în câteva zile, dar mi se părea ciudat. Din nou, m-am întrebat: acesta era bărbatul pe care l-am văzut căsătorindu-se cu Natalie?
   Simțeam în ceafă privirea Deliei.
   - M-am întâlnit odată cu soțul tău, îi spusei.
   - Oh?
   M-am întors spre ea.
   - Cu șase ani în urmă.
   Și-a ridicat cafeaua - evident că și-a luat una neagră - și s-a așezat pe un alt scaun.

   - Unde?
   Nu mi-am luat ochii de la ea când i-am răspuns:
   - În Vermont.
   Nu a fost niciun șoc sau ceva asemănător, dar fața i s-a crispat puțin.
   - Vermont?
   - Da. Într-un oraș numit Kraftboro.
   - Ești sigur că era Todd?
   - Era la sfârșitul lui august, am explicat. Stăteam într-o tabără de creație.
   Acum părea sincer confuză.
   - Nu-mi amintesc că Todd să se fi dus vreodată în Vermont.
   - Cu șase ani în urmă, am repetat. În august.
   - Da, am auzit când ai spus asta prima dată.
   În tonul ei era acum o undă de nerăbdare.
   Am arătat din nou spre frigider.
   - Totuși, nu arăta chiar așa.
   - Nu te înțeleg.
   - Avea părul mai lung, spusei eu, și avea o barbă nerasă.
   - Todd?
   - Da.
   Reflectă o clipă la asta și un mic zâmbet îi apăru pe buze.
   - Acum înțeleg.

   - Ce anume?
   - Pentru ce ai venit atâta drum până aici.
   Acum eu eram nerăbdător să aud.

   - Nu puteam să fac legătura. Todd nu fusese un membru activ al grupului absolvenților sau ceva de genul acesta. Nu se poate spune că acest colegiu a reprezentat pentru el mai mult decât un interes pasager. Acum toată această discuție despre un bărbat din Vermont...

   S-a oprit și a ridicat din umeri.
   - L-ai confundat pe soțul meu cu un alt bărbat. Cu acest Todd pe care l-ai întâlnit în Vermont.
   - Nu, sunt destul de sigur că era...
   - Todd nu a fost niciodată în Vermont. Sunt sigură de asta. Și, în fiecare august din ultimii opt ani, a călătorit în Africa pentru a-i opera pe cei nevoiași. În plus, se bărbierea în fiecare zi. Adică, până și duminica, zi fără activitate. Todd nu lăsa nicio zi fără să se bărbierească.
   M-am uitat încă o dată la fotografiile de pe frigider. Asta să fie? Să fie atât de simplu? Am greșit persoana. Mă gândisem la această posibilitate și înainte, dar atunci, în sfârșit, îmi venea să o cred.
   Într-un fel, asta nu schimba prea mult lucrurile. Mai era e-mailul de la Natalie. Mai erau Otto și Bob și tot ce se întâmplase. Dar pe moment, cine știe, puteam lăsa deoparte legătura dintre ele.
   Delia mă cerceta în mod vizibil.
   - Ce se întâmplă? De ce ești aici cu adevărat?
   M-am căutat în buzunar și am scos fotografia lui Natalie. Destul de ciudat, am una singură. Nu-i plăceau fotografiile, dar am făcut-o pe asta când dormea. Nu știu de ce. Sau poate că știu. I-am înmânat-o Deliei Sanderson și am așteptat o reacție.
   - Ciudat, spuse.
   - Ce anume?
   - Are ochii închiși.
   Și-a ridicat privirile spre mine.
   - Tu ai făcut poza asta?
   - Da.
   - În timp ce dormea?
   - Da. O cunoști?

   - Nu.
   S-a holbat la fotografie.
   - Înseamnă ceva pentru tine, nu-i așa?
   - Da.
   - Așadar, cine e?
   Ușa din față s-a deschis.
   - Mami?
   A lăsat fotografia și s-a îndreptat spre ușă.
   - Eric? E totul în regulă? Ai ajuns devreme acasă.
   Am urmat-o pe coridor. L-am recunoscut pe fiul cu panegiricul de la înmormântare. S-a uitat peste mama lui, sfredelindu-mă cu privirea.
   - Cine e? întrebă.
   Tonul lui era surprinzător de ostil, de parcă suspecta că venisem acolo pentru a mă da la mama lui sau ceva de genul acesta.
   - Este profesorul Fisher de la Lanford, spuse ea. A venit să întrebe de tatăl tău.
   - Ce să întrebe?
   - Doar să-mi prezint omagiile, spusei eu, strângând mâna tânărului. Îmi pare foarte rău pentru pierderea ta. La fel și toți ceilalți din facultate.
   Mi-a strâns și el mâna tăcut. Stăteam toți în fața foaierului ca trei străini încurcați, la o petrecere unde nu fuseserăm încă prezentați. Eric ne-a scos din impas.
   - Nu mi-am găsit adidașii.
  - I-ai lăsat în mașină.

   - O, da. O să-i iau și mă duc înapoi.

   S-a repezit afară pe ușă. L-am urmărit amândoi, poate cu aceleași gânduri despre viitorul lui fără tată, care se contura la orizont. Nu mai aveam de aflat nimic aici. Era timpul să las în pace această familie.
   - Ar trebui să plec, spusei. Îți mulțumesc pentru timpul acordat.
   - Cu plăcere.
   Când m-am îndreptat spre ușă, livingul a ajuns în câmpul meu vizual.
   Inima mi s-a oprit pe loc.
   - Profesore Fisher?
   Stăteam cu mâna pe clanța ușii. Au trecut secunde bune. Nu știu câte.
   Nu am apăsat clanța, nu m-am mișcat, nici măcar nu am respirat. Doar mă holbam în living, de-a lungul covorului oriental, la un punct de deasupra șemineului.
   Din nou Delia Sanderson:
   - Profesore?
   Vocea ei era foarte îndepărtată.
   În cele din urmă, am lăsat clanța și m-am dus în living, de-a lungul covorului oriental, și m-am holbat deasupra șemineului. Delia Sanderson m-a urmat:
   - Ești bine?
   Nu, nu eram bine. Și nu mă înșelasem. Dacă înainte am avut întrebări, toate au dispărut acum. Nicio coincidență, nicio greșeală, nicio îndoială: Todd Sanderson era bărbatul pe care l-am văzut căsătorindu-se cu Natalie cu șase ani în urmă.
   O simțeam mai degrabă decât o vedeam pe Delia Sanderson stând lângă mine.
   - Mă emoționează, spuse ea. Pot sta aici ore întregi și mereu găsesc ceva nou.
   Am înțeles. Se uita la lumina matinală blândă venind dintr-o parte, nuanța de roz adusă de o nouă zi, ferestrele întunecate ca și cum căsuța ar fi fost odată călduroasă, dar acum era abandonată.

   Era tabloul lui Natalie.
   - Îți place? mă întrebă Delia Sanderson.
   - Da, spusei eu. Îmi place foarte mult.

Capitolul 17

         M-am așezat pe canapea. De data aceasta Delia Sanderson nu mi-a oferit cafea. A turnat două degete de whisky Macallan. Era devreme și, cum se știe, nu sunt un mare băutor, dar l-am acceptat recunoscător și cu mâna tremurândă.
   - Vrei să-mi spui despre ce e vorba? întrebă Delia Sanderson.
   Nu eram sigur cum să explic fără să pară o nebunie, așa că am început cu o întrebare.
   - De unde ai acest tablou?
   - Todd l-a cumpărat.
   - Când?
   - Nu știu.
   - Gândește-te.
   - Ce contează?
   - Te rog, îi spusei, încercând să vorbesc calm. Poți să-mi spui de unde și când l-a cumpărat?
   Și-a ridicat privirea, gândindu-se.
   - Nu-mi amintesc de unde. Dar în ce privește când... era aniversarea noastră. Acum cinci, poate șase ani.
   - Șase, spusei eu.

   - Din nou acest șase, comentă ea. Nu pricep nimic.

   Nu aveam niciun motiv să mint și - mai rău - nu vedeam vreun mod de a-i spune mai pe ocolite, care să atenueze lovitura.

   - Ți-am arătat o fotografie cu o femeie care dormea, îți amintești?
   - În urmă cu doar două minute.
   - Exact. Ea a pictat tabloul.
   Delia se încruntă.
   - Ce tot spui?
   - Numele ei e Natalie Avery. Ea era în fotografie.
   - Adică...
   A dat din cap nelămurită.
   - Nu înțeleg. Credeam că predai științe politice.
   - Predau.
   - Atunci ești un fel de istoric de artă? Femeia asta e tot absolventă de Lanford?
   - Nu, nu are nicio legătură.
   M-am uitat din nou la căsuța de pe deal.
   - O caut pe ea.
   - Pe artistă?
   - Da.
   Mi-a aruncat o privire cercetătoare.
   - A dispărut?
   - Nu știu.

   Ochii ni s-au întâlnit. Nu a dat din cap, dar nici nu a fost nevoie.

   - Înseamnă mult pentru tine.
   Nu era o întrebare, dar, oricum, am răspuns.
   - Da. Îmi dau seama că toate astea nu au niciun sens.
   - Nu au, încuviință Delia Sanderson. Dar crezi că soțul meu știa ceva despre ea. De aia ai venit aici.
   - Da.
   - Care-i motivul?
   Din nou, n-am avut de ce să mint.
   - O să pară o nebunie.
   Așteptă.
   - Acum șase ani, l-am văzut pe soțul tău căsătorindu-se cu Natalie Avery într-o micuță capelă din Vermont.
   Delia Sanderson a clipit de două ori. S-a ridicat de pe canapea și s-a îndepărtat întorcându-mi spatele.
   - Cred că ar fi mai bine să pleci.
   - Te rog, ascultă-mă doar.
   Și-a închis ochii, dar, hei, nu-ți poți închide urechile. Am vorbit repede.
   I-am explicat cum m-am dus la nuntă în urmă cu șase ani, cum am văzut necrologul lui Todd, cum am mers la înmormântare și cum am crezut că, poate, m-am înșelat.

   - Te-ai înșelat, a spus după ce am terminat. Asta trebuie să fie.
   - Atunci tabloul. E o coincidență?
   Nu a spus nimic.
   - Doamnă Sanderson?
   - Ce anume cauți? întrebă cu o voce blândă.
   - Vreau s-o găsesc.
   - De ce?
   - Știi de ce.
   A dat din cap.
   - Pentru că o iubești.
   - Da.
   - Deși ai văzut-o căsătorindu-se cu un bărbat acum șase ani.
   Nu m-am ostenit să răspund. În casă era o liniște înnebunitoare. Ne-am întors amândoi și ne-am uitat la căsuța de pe deal. Voiam să se schimbe cumva. Voiam ca soarele să se ridice puțin mai sus sau să văd o lumină la una dintre ferestre.
   Delia Sanderson s-a mai îndepărtat câțiva pași de mine și a luat telefonul.
   - Ce faci? o întrebai.
   - Te-am căutat pe Google ieri. După ce m-ai sunat.
   - OK.
   - Am dorit să mă asigur că ești cine ai spus că ești.
   - Cine altcineva aș putea fi?

   Delia Sanderson mi-a ignorat întrebarea.
   - Era o fotografie de-a ta pe site-ul Lanford. Înainte să deschid ușa, m-am uitat pe vizor să mă asigur.
   - Nu pricep unde vrei să ajungi.
   - M-am gândit că paza bună trece primejdia rea. Mi-era teamă că cine mi-a ucis soțul...
   Acum am înțeles.
   - S-ar întoarce după tine.
   A ridicat din umeri.
   - Dar ai văzut că sunt eu.
   - Da. Așa că te-am lăsat să intri. Dar acum stau și mă întreb. Adică, ai venit cu pretexte false. Cum pot ști că nu ești unul dintre ei?
   Nu știam ce să răspund.
   - Așa că deocamdată păstrez distanța, dacă nu te deranjează. Stau destul de aproape de ușa din față. Dacă te văd că te ridici, apăs acest buton pentru 911 și fug. Înțelegi?
   - Nu sunt cu...
   - Înțelegi?
   - Desigur, îi spusei. Nu mă mișc de pe acest scaun. Dar îți pot pune o întrebare?
   Mi-a făcut semn să-i dau drumul.
   - De unde știi că nu am un pistol?
   - Te-am urmărit de când ai intrat. N-ai unde să-l ascunzi sub aceste haine.
   Am dat din cap. Apoi am spus:

   - Dar nu crezi că sunt aici să-ți fac rău, nu-i așa?
   - Nu. Dar, cum se spune, paza bună trece primejdia rea.
   - Știu că povestea aceea despre nunta din Vermont sună nebunește, spusei eu.
   - Așa e, recunoscu Delia Sanderson. Și, totuși, sună prea nebunește pentru a fi o minciună.
   Am mai așteptat amândoi o clipă. Ochii ni s-au întors la căsuța aceea de pe deal.
   - Era un om foarte bun, spuse Delia Sanderson. Todd putea face o avere la cabinetul particular, dar a lucrat aproape exclusiv pentru Fresh Start. Știi ce este?
   Numele nu îmi era cu totul necunoscut, dar nu-l puteam repera.
   - Mi-e teamă că nu știu.
   La asta chiar a zâmbit.
   - Uau, nu ți-ai făcut temele înainte să vii. Fresh Start este organizația caritabilă înființată de Todd și câțiva absolvenți de la Lanford. Era pasiunea lui.
   Acum mi-am amintit. Era menționată în necrologul lui, deși nu știam că are o legătură cu Lanford.
   - Ce făcea Fresh Start?
   - Operau în străinătate gura de lup. Tratau arsurile și cicatricile și executau diferite alte intervenții chirurgicale cosmetice. Proceduri care schimbau vieți. După cum spune numele, ofereau oamenilor un nou început. Todd și-a dedicat viața acestui lucru. Când ai spus că l-ai văzut în Vermont, am știut că nu poate fi adevărat. Lucra în Nigeria.
   - Numai că, îi replicai eu, nu lucra acolo.
   - Așadar, îi spui unei văduve că soțul ei a mințit-o.
   - Nu. Îi spun că Todd Sanderson era în Vermont pe 28 august în urmă cu șase ani.
   - Și se căsătorea cu fosta ta iubită, artista?
   Nu m-am ostenit să-i răspund.
   O lacrimă i s-a prelins pe obraz.

   - L-au rănit pe Todd. Înainte să-l ucidă. L-au rănit groaznic. De ce ar face cineva așa ceva?
   - Nu știu.
   A clătinat din cap.
   - Prin rănit, vrei să spui că au făcut mai mult decât să-l omoare? o întrebai eu încet.
   - Da.
   Din nou n-am știut cum să pun o nouă întrebare sensibilă, așa că m-am axat pe stilul direct:
   - Cum l-au rănit?
   Dar, chiar înainte să-mi răspundă, m-am gândit că probabil știu răspunsul.
   - Cu scule, spuse Delia Sanderson, înecându-se de plâns. L-au legat cu cătușele de un scaun și l-au torturat cu scule.

Capitolul 18

        Când avionul a aterizat în Boston, pe telefonul meu nou aveam un mesaj de la Shanta Newlin: „Am auzit că te-au dat afară din campus. Trebuie să vorbim”.

   Am sunat-o înapoi în timp ce traversam terminalul aeroportului. Când a răspuns, Shanta m-a întrebat unde sunt.
   - Aeroportul Logan, îi răspunsei.
   - Ai călătorit bine?
   - Minunat. Ai spus că trebuie să vorbim.
   - Personal. Vino direct de la aeroport la biroul meu.
   - Nu sunt bine-venit în campus, spusei eu.
   - O, așa e, am uitat o clipă. Tot la Judie? Să fii acolo într-o oră.
   Când am ajuns, Shanta stătea la masa din colț. În față avea ceva de băut. Băutura era de un roz strălucitor și avea un ananas deasupra. Am arătat spre el.
   - Tot ce-ți lipsește e o umbreluță, spusei eu.
   - Păi, credeai mai degrabă că prefer whisky cu sifon?
   - Fără sifon.
   - Scuze. Pentru mine, cu cât sunt mai multe fructe în băutură, cu atât mai bine.
   M-am așezat pe scaunul din fața ei. Shanta a ridicat băutura și a sorbit o înghițitură cu paiul.
   - Am auzit că ai fost implicat într-un atac asupra unui student, spuse ea.
   - Acum lucrezi pentru președintele Tripp?
   S-a încruntat sorbind din băutura de fructe.
   I-am spus întreaga poveste - Bob și Otto, furgoneta, uciderea în legitimă apărare, fuga din furgonetă, rostogolirea pe deal. Expresia nu i s-a schimbat, dar vedeam prin ochii ei că rotițele îi funcționează.

   - Ai spus poliției toate astea?
   - Oarecum.

   - Ce vrei să spui cu oarecum?

   - Eram destul de beat. Ei cred, se pare, că am inventat partea cu răpirea mea și uciderea tipului.

   S-a uitat la mine de parcă eram cel mai mare prost care a locuit vreodată pe această planetă.
   - Chiar ai spus poliției partea asta?
   - La început. Apoi Benedict mi-a amintit că, poate, nu era cea mai bună idee să recunosc că am ucis un om, chiar dacă am fost în legitimă apărare.
   - Primești sfaturi juridice de la Benedict?
   Am ridicat din umeri. Din nou m-am gândit la ideea că trebuie să-mi țin gura. Fusesem avertizat, nu-i așa? Mai era și promisiunea. Shanta s-a lăsat pe spate și a sorbit din băutură. A venit chelnerița și m-a întrebat ce doresc. Am arătat spre băutura de fructe și am indicat că vreau și eu o „virgină” de genul acela. Nu știu de ce. Urăsc băuturile de fructe.
   - Ce ai aflat cu adevărat despre Natalie? o întrebai eu.
   - Ți-am spus.
   - Da, nimic, zero, nimicuța. Așadar, de ce ai vrut să mă vezi?
   Pentru ea a venit un sandviș cu ciuperci portobello, iar pentru mine unul din pâine de secară cu bacon, curcan și salată.
   - Mi-am permis să comand pentru tine, spuse ea.
   Nu am atins sandvișul.
   - Ce se întâmplă, Shanta?
   - Asta vreau să știu și eu. Cum ai cunoscut-o pe Natalie?

   - Ce contează?
   - Fă-mi pe plac.
   Din nou, ea punea toate întrebările, iar eu dădeam toate răspunsurile. I-am povestit cum ne-am cunoscut în taberele din Vermont, în urmă cu șase ani.
   - Ce ți-a spus de tatăl ei?
   - Doar că a decedat.
   Shanta mă privea țintă în ochii.
   - Nimic altceva?
   - Cum ar fi?
   - Cum ar fi, nu știu - a tras o sorbitură lungă și a ridicat din umeri teatral - că a fost profesor aici.
   Am făcut ochii mari.
   - Tatăl ei?
   - Mda.
   - Tatăl ei a fost profesor la Lanford?
   - Nu, la restaurantul lui Judie, spuse Shanta dându-și ochii peste cap. Sigur că la Lanford.
   Încă încercam să-mi limpezesc mintea.
   - Când?

   - A început acum aproximativ 30 de ani. A predat aici șapte ani. La departamentul de științe politice.
   - Glumești?
   - Da, de asta te-am chemat aici. Pentru că sunt o glumeață de prima clasă.
   Am făcut socoteala. Natalie trebuie să fi fost foarte tânără când tatăl ei a început să predea aici - și încă un copil când el a plecat. Poate nu a ținut minte că a fost acolo. Poate acela a fost motivul pentru care nu a spus nimic. Dar nici măcar să nu fi știut Natalie de asta? Nu mi-ar fi spus „Hei, și tatăl meu a predat aici. La același colegiu cu tine”.
   M-am gândit cum a venit în campus cu ochelarii aceia de soare și pălăria pe cap, cum a vrut să vadă cât mai multe, cum devenise gânditoare în timpul plimbărilor prin împrejurimi.
   - De ce nu mi-a spus? întrebai cu voce tare.
   - Nu știu.
   - A fost concediat? Unde s-a dus ulterior?
   Shanta a ridicat din umeri.
   - O întrebare mai bună ar fi de ce mama lui Natalie a început să-și folosească numele de fată?
   - Ce?
   - Numele tatălui ei era Aaron Kleiner. Numele de fată al mamei lui Natalie era Avery. Și l-a luat înapoi. A schimbat cu numele ei de fată și numele de familie al lui Natalie și Julie.
   - Stai, când a murit tatăl ei?
   - Așadar, Natalie nu ți-a spus niciodată?
   - Am avut doar impresia că s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Poate asta e. Poate a murit și de asta au plecat din campus.
   Shanta zâmbi.

   - Nu cred, Jake.
   - De ce?
   - Pentru că, iată, unde lucrurile devin cu adevărat interesante. Iată cum tati se comportă la fel ca fetița lui.
   Am tăcut.
   - Nu există nicio dovadă că a murit.
   Am înghițit în sec.
   - Atunci unde e?
   - Cum e fata, la fel și tata, Jake.
   - Ce naiba înseamnă asta?
   Dar poate că știam deja.
   - Am încercat să aflu unde e acum profesorul Aaron Kleiner, spuse Shanta. Ghici ce am găsit?
   Am așteptat.
   - Ai ghicit - nimic, nada, zero, nimicuța. De când a plecat din Lanford acum un sfert de veac, profesorul Aaron Kleiner a dispărut cu desăvârșire.

Capitolul 19

          Am găsit niște anuare vechi în biblioteca școlii.

   Erau la subsol. Registrele miroseau a mucegai. Când am încercat să le răsfoiesc, paginile lucioase erau lipite. Dar iată-l. Profesorul Aaron Kleiner. Fotografia nu era una prea remarcabilă. Un bărbat tânăr, destul de chipeș, cu obișnuitul zâmbet studiat, destinat să exprime fericirea, dar cu un rezultat mai degrabă penibil. M-am uitat țintă la chipul lui pentru a vedea dacă pot identifica vreo asemănare cu Natalie. Poate să fi fost. Greu de spus. Mintea ne poate juca feste, după cum știm cu toții.
   Avem tendința să vedem ceea ce vrem să vedem.
   M-am uitat la chipul lui ca și cum așteptam un răspuns. Nu a făcut-o.
   M-am uitat prin celelalte anuare. Nu mai era nimic de aflat. Am răsfoit paginile de științe politice și m-am oprit la o poză de grup făcută în fața la Clark House. Erau acolo toți profesorii și personalul auxiliar. Profesorul Kleiner stătea exact lângă președintele colegiului, Malcolm Hume.
   Zâmbetele din această fotografie erau mai relaxate, mai naturale. Doamna Dinsmore arăta tot de vreo sută de ani.
   Stai. Doamna Dinsmore...
   Am pus sub braț unul dintre anuare și m-am grăbit spre Clark House.
   Era după ore, dar doamna Dinsmore locuia la birou. Da, fusesem suspendat și trebuia să stau departe de campus, dar mă îndoiam că poliția campusului va deschide focul. Așa că am traversat curtea în care hoinăreau studenții, cu un registru pe care nu-l înregistrasem când am plecat de la bibliotecă. Uitați-vă la mine, duc o viață periculoasă.
   Mi-am amintit cum mergeam pe aici acum șase ani cu Natalie. De ce nu spusese nimic? A existat vreun indiciu? A devenit tăcută sau a încetinit mersul? Nu-mi aminteam. În schimb, îmi amintesc cum pălăvrăgeam zgomotos și fericit prin campus ca un ghid al bobocilor, după prea mult Red Bull.
   Doamna Dinsmore s-a uitat spre mine pe deasupra ochelarilor ei de citit în formă de semilună.
   - Credeam că ai plecat de aici.
   - Poate cu trupul, spusei eu, dar sunt vreodată departe de inima ta?
   Și-a dat ochii peste cap.
   - Ce vrei?
   Am pus anuarul în fața ei. Era deschis la poza de grup. Am arătat spre tatăl lui Natalie.

   - Îți amintești de un profesor pe nume Aaron Kleiner?
   Doamna Dinsmore a luat-o pe îndelete. Ochelarii de citit erau agățați de gât cu un lănțișor. I-a scos, i-a curățat cu niște mâini tremurânde și i-a pus la loc. Chipul ei era neclintit.
   - Mi-l amintesc, spuse încet. De ce întrebi?
   - Știi de ce a fost concediat?
   S-a uitat spre mine.
   - Cine a spus că a fost concediat?
   - Sau de ce a plecat? Îmi poți spune ceva despre ce s-a întâmplat cu el?
   - A plecat de aici acum 25 de ani. Tu aveai poate zece ani când a plecat.
   - Știu.
   - Atunci de ce întrebi?
   Nici nu știam cum să jonglez în jurul acestei întrebări.
   - Îți amintești de copiii lui?
   - Fetițe. Natalie și Julie.
   Nicio ezitare. Asta m-a surprins.
   - Îți amintești de numele lor?
   - Și ce-i cu asta?
   - Acum șase ani am cunoscut-o pe Natalie la o tabără în Vermont. Ne-am îndrăgostit.
   Doamna Dinsmore a așteptat să spun mai multe.
   - Știu că pare o nebunie, dar încerc să o găsesc. Cred că poate fi în pericol și poate are legătură cu tatăl ei, nu știu.
   Doamna Dinsmore m-a privit insistent vreo două secunde. Și-a lăsat ochelarii de citit să-i cadă la loc pe piept.

   - A fost un profesor bun. Ți-ar fi plăcut. Cursurile lui erau pline de viață. Se pricepea de minune să-și însuflețească studenții.

   Privirea i-a căzut din nou pe fotografia din anuar.

   - În zilele acelea, câțiva dintre profesorii mai tineri aveau și rolul de monitor la dormitor. Aaron Kleiner era unul dintre aceștia. El și familia lui locuiau la parterul căminului Tingley. Studenții îi iubeau. Îmi amintesc cum, într-un an, studenții au pus mână de la mână și au cumpărat un set de leagăne pentru fetițe. L-au montat într-o duminică dimineața în curtea din spatele clădirii Pratt.
   Părea melancolică.
   - Natalie era o fetiță adorabilă. Cum arată acum?
   - E cea mai frumoasă femeie din lume, îi răspunsei.
   Doamna Dinsmore mi-a zâmbit strâmb.
   - Ești un romantic.
   - Ce s-a întâmplat cu ei?
   - Mai multe lucruri, spuse ea. Circulau niște zvonuri despre căsnicia lor.
   - Ce fel de zvonuri?
   - Ce fel de zvonuri sunt mereu în campusul unui colegiu? Copii mici, o nevastă neatentă, un bărbat atractiv într-un campus cu studente impresionabile. Te tachinez în legătură cu fetele care se opresc la biroul tău, dar am văzut prea multe vieți ruinate de această tentație.
   - A avut o aventură cu o studentă?
   - Poate. Nu știu. Așa se zvonea. Ai auzit de vicepreședintele Roy Horduck?
   - I-am văzut numele pe niște plăci.
   - Aaron Kleiner l-a acuzat pe Horduck de plagiat. Acuzațiile nu au fost niciodată înaintate oficial, dar poziția de vicepreședinte e una destul de puternică. Aaron Kleiner a fost retrogradat. Apoi a fost implicat într-un scandal legat de copiat.
   - Un profesor a copiat?
   - Nu, sigur că nu. A acuzat un student, poate doi. Nu-mi mai amintesc detaliile. Poate că asta a fost prăbușirea lui, nu știu. A început să bea. S-a comportat din ce în ce mai haotic. Au apărut zvonuri.
   S-a holbat din nou la fotografie.

   - Așadar, i s-a cerut să demisioneze?
   - Nu, spuse doamna Dinsmore.
   - Atunci ce s-a întâmplat?
   - Într-o zi, nevasta lui a intrat exact pe această ușă.
   A arătat spre spatele ei. Știam care ușă. Intrasem și eu pe acolo de o mie de ori, dar tot m-am uitat, ca și cum mama lui Natalie ar fi putut să intre din nou.
   - Plângea. Isteric, într-adevăr. Stăteam exact unde sunt acum, chiar în acest loc, chiar la acest birou...
   Glasul i s-a stins.
   - Voia să-l vadă pe profesorul Hume. Nu era aici, așa că l-am sunat. A venit repede. I-a spus acestuia că profesorul Kleiner dispăruse.
   - Dispăruse?
   - Își făcuse bagajul și fugise cu o altă femeie. O fostă studentă.
   - Cine?
   - Nu știu. După cum am spus, era isterică. Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile. Nu aveam cum să dăm de el. Am așteptat. Îmi amintesc că avea un curs în după-amiaza aceea. Nu a mai apărut. Profesorul Hume a fost nevoit să suplinească în ziua aceea. Ceilalți profesori l-au suplinit cu rândul până s-a încheiat semestrul. Studenții au fost foarte supărați. Părinții au sunat, dar profesorul Hume i-a împăcat acordând fiecăruia punctaj maxim.
   A ridicat din umeri, a împins anuarul spre mine și s-a prefăcut că se întoarce la lucru.
   - De atunci n-am mai auzit de el.
   Am înghițit în sec.
   - Așadar, ce s-a întâmplat cu soția și fiicele lui?
   - Același lucru, bănuiesc.

   - Ce vrea să însemne asta?
   - S-au mutat la sfârșitul semestrului. Nici de ele nu am mai auzit. Întotdeauna am sperat că vor ajunge cu toții la un alt colegiu - că se vor împăca. Dar cred că nu asta s-a întâmplat, nu-i așa?

   - Nu.
   - Atunci ce s-a întâmplat cu ele? întrebă doamna Dinsmore.
   - Nu știu.

Capitolul 20

          Cine ar putea ști?
   Răspuns: sora lui Natalie, Julie. Mă expediase când am vorbit la telefon.
   M-am întrebat dacă nu aș avea mai mult noroc să mă prezint în persoană.
   Mă înapoiam la mașină, când mi-a sunat telefonul mobil. Am verificat numărul apelantului. Prefixul era 802.
   Vermont.
   Am răspuns la apel și am salutat.
   - Hm, bună. Ți-ai lăsat cartea de vizită la cafenea.
   Am recunoscut vocea.
   - Cookie?
   - Ar trebui să vorbim, spuse ea.
   Am strâns mai tare telefonul.
   - Ascult.
   - Nu am încredere în telefoane, spuse Cookie.
   Avea un tremur în voce.
   - Poți veni până la mine?

   - Pot veni chiar acum cu mașina dacă vrei.
   Cookie mi-a explicat cum pot ajunge la ea acasă, nu departe de cafenea.
   Am urmat drumul 91 spre nord și am încercat fără succes să nu depășesc viteza legală. Inima îmi bătea în piept, ținând parcă ritmul cu nu știu ce cântec de la radio. Când am ajuns la granița statală, era deja miezul nopții.
   Începusem dimineața aceea zburând cu avionul să o văd pe Delia Sanderson. Fusese o zi lungă și, doar pentru o secundă, am simțit epuizarea. Mi-a venit brusc în minte momentul în care am văzut pentru prima dată tabloul lui Natalie cu căsuța de pe deal - și pe Cookie apropiindu-se din spate și întrebându-mă dacă îmi place.

   De ce, m-am întrebat din nou, se prefăcuse Cookie că nu-și amintește de mine când am oprit la cafenea?

   Mi-a mai venit ceva în minte. Toți cei pe care i-am întâlnit au spus că nu existase niciodată o tabăra de Reîncărcare Creativă, însă doar Cookie, atunci când a negat, a spus „Nu am lucrat niciodată în tabără”.
   Nu m-am prins în momentul acela, dar, dacă nu ar fi existat niciodată o tabără pe deal, nu ar fi fost răspunsul ei ceva de genul „A? Ce tabără?”
   Am încetinit când am trecut pe lângă cafeneaua-librărie a lui Cookie.
   Erau doar două felinare stradale, ambele aruncând umbre lungi, amenințătoare. Nu era nimeni. Centrul micului oraș era perfect liniștit, prea liniștit, ca în scena aceea din filmele cu zombi, de dinainte ca eroul să fie înconjurat de mâncătorii de carne. Am luat-o la dreapta la capătul cvartalului, am mai mers o jumătate de milă și am luat-o din nou la dreapta. Acum nu mai era niciun felinar. Singura lumină venea de la farurile mele. Dacă dădeam de case sau clădiri, și acolo toate luminile fuseseră stinse. Cred că nimeni nu folosea sisteme de iluminat automate pentru a descuraja spărgătorii. Inteligentă chestie. Mă îndoiam că spărgătorii puteau găsi casele în așa o beznă.
   Mi-am verificat GPS-ul și am văzut că mai am 800 de metri până la destinație. Încă două viraje. Ceva asemănător cu spaima a început să mi se strecoare în suflet. Am citit cu toții despre cum unele animale și creaturi marine pot presimți pericolul. Efectiv pot simți amenințările sau chiar dezastrele naturale iminente, aproape ca și cum ar avea un radar de supraviețuire sau tentacule invizibile care ajung în toate colțurile. Cândva, desigur, și omul primitiv trebuie să fi avut această abilitate. Acele calități instinctive de supraviețuire s-au păstrat. Poate sunt în stare latentă. Poate s-au atenuat din lipsă de utilizare. Dar acel instinct al omului de Neanderthal este mereu acolo, stând la pândă sub costumul și cămașa noastră.
   În acel moment, pentru a folosi jargonul din cartea de benzi desenate a copilăriei, simțurile mele de Spidey erau încordate.
   Am stins farurile și am parcat încet lângă bordură într-un întuneric beznă, folosindu-mă, practic, de simțul de percepție. Nu existau pietre care să încadreze strada. Caldarâmul se continua, pur și simplu, în iarbă.

   Nu știam ce aveam să fac, dar, cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai mult îmi spuneam că o măsură de prevedere era firească.

   Puteam merge pe jos de aici.

   Am ieșit încet din mașină. Odată ce am închis ușa, odată ce nu mai era nicio sursă de lumină, mi-am dat seama cât de întuneric era. Noaptea părea a fi o creatură vie mistuitoare, care îmi acoperea ochii. Am așteptat vreo două minute, doar stând acolo, lăsându-mi ochii să se adapteze.
   Adaptarea ochilor la întuneric - o altă aptitudine pe care, fără îndoială, am moștenit-o de la omul primitiv. Când am putut vedea la cel puțin câțiva metri în fața mea, am pornit la drum. Aveam și telefonul mobil la mine. Era încărcat cu aplicații pe care nu le foloseam niciodată, dar cea pe care o foloseam, cea care, probabil, era cea mai utilă și mai puțin tehnică, era banala lanternă. M-am gândit dacă să o aprind sau nu, dar am decis să nu o fac.
   Dacă exista vreun pericol - și nu-mi puteam imagina care ar putea fi acel pericol sau ce formă ar putea lua - nu voiam să atrag atenția cu o lanternă strălucitoare. Asta a și fost ideea când am parcat și m-am furișat, corect?
   Mi-am amintit brusc de momentul când am fost prins ca într-o capcană în spatele furgonetei. Nu aveam deloc remușcări în legătură cu ce fusesem obligat să fac pentru a scăpa – aș face-o din nou, desigur, de o mie de ori –, dar nu mai aveam nicio îndoială că ultimele momente ale lui Otto îmi vor bântui somnul până la moarte. Aveam să aud întotdeauna trosnitura înfundată a gâtului frânt, aveam să-mi amintesc întotdeauna de senzația pe care am avut-o când oasele și cartilajele au cedat, punând capăt unei vieți.
   Ucisesem pe cineva. Luasem o viață de om.
   Apoi gândurile mele s-au îndreptat spre Bob.
   Am încetinit pașii. Ce a făcut Bob după ce am scăpat rostogolindu-mă pe deal? Trebuie să se fi întors la furgonetă, să fi demarat, probabil să fi abandonat undeva cadavrul lui Otto și apoi...

   E posibil să încerce din nou să mă găsească?
   M-am gândit la încordarea din vocea lui Cookie. Ce dorea să-mi spună? Și de ce era brusc atât de urgent? De ce să mă cheme atunci, acolo, noaptea târziu, fără să-mi dea ocazia să cântăresc bine lucrurile?
   Ajunsesem la cvartalul lui Cookie. La câteva ferestre se vedeau niște luminițe, conferind caselor o licărire fantomatică, ca a unui felinar scobit dintr-un dovleac. Casa de la capătul fundăturii avea mai multe luminițe decât celelalte.
   Era a lui Cookie.
   M-am dus spre stânga pentru a nu fi văzut. Luminile de la terasa ei din față erau aprinse, așa că nu pe acolo trebuia să mă apropii. Nu dacă îmi doream să rămân nevăzut. Casa era o construcție amplă, cu un singur nivel, nefiresc de lungă și ușor inegală, de parcă anexele fuseseră alipite fără prea multă atenție. Rămânând aplecat, am dat un ocol spre partea laterală a casei. Am încercat să stau în întuneric. Literalmente m-am târât ultimii zece metri spre cea mai luminată fereastră.
   Și apoi?
   Eram în patru labe sub fereastră. Am stat nemișcat și am încercat să ascult. Nimic. Există liniște și mai există liniștea de la țară, liniștea pe care o poți simți și atinge, liniștea profundă și cuprinzătoare. Asta era în jurul meu în acel moment. O liniște reală, adevărată, de la țară.
   Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul. Genunchii mi-au trosnit, iar sunetul parcă a țipat în mijlocul tăcerii. Aveam picioarele sub mine, genunchii foarte îndoiți, iar mâinile pe coapse. M-am pregătit să mă înalț ca un piston uman, astfel încât să arunc o privire pe fereastră.
   Ferindu-mi în mare parte fața, m-am ridicat în colțul ferestrei astfel încât să-mi expun doar un ochi și sfertul de sus din dreapta al feței. Am clipit de la lumina bruscă și m-am uitat în cameră.
   Cookie era acolo.
   Stătea pe canapea. Spatele lui Cookie era drept ca o lumânare. Gura era nemișcată. Denise, partenera ei, stătea lângă ea. Se țineau de mână, dar fețele le erau palide și trase. Încordarea lor vizibilă se  transmitea în valuri.

   Nu trebuia să fii expert în limbajul trupului pentru a vedea că erau agitate dintr-un anumit motiv. Am avut nevoie de alte câteva clipe pentru a-mi da seama care era acel motiv.
   Pe scaunul de vizavi stătea un bărbat.
   Bărbatul stătea cu spatele la mine, așa că, la început, nu i-am putut vedea decât partea de sus a capului.
   Primul meu gând a fost unul care m-a speriat: putea fi Bob?
   M-am mai ridicat câțiva centimetri, încercând să mă uit mai bine la bărbat. N-am avut noroc. Scaunul era mare și somptuos. Omul se afundase adânc în el, dispărând din vedere. M-am mutat în partea cealaltă a ferestrei, schimbându-mi sfertul expus al feței cu cel din partea stângă de sus. Acum puteam vedea că părul era creț și grizonant.
   Nu era Bob. Cu siguranță nu era Bob.
   Bărbatul vorbea. Cele două femei ascultau cu atenție, aprobând la unison tot ce spunea el. M-am întors și mi-am lipit urechea de fereastră.
   Geamul era rece. Am încercat să înțeleg ce spunea bărbatul, dar sunetele erau prea înăbușite. Am aruncat din nou o privire în cameră. Bărbatul de pe scaun s-a aplecat puțin în față, încercând să facă o remarcă. Apoi și-a înclinat într-o parte bărbia suficient de mult pentru a-i vedea profilul.
   Cred că am scos un icnet de surpriză.

   Bărbatul avea barbă. Asta era cheia. Așa am reușit să-l recunosc - barba și părul creț. Mi-a venit din nou brusc în minte momentul în care am văzut-o prima dată pe Natalie, așezată pe scaun cu ochelarii pe nas. Lângă ea, așezat la dreapta ei, era un bărbat cu barbă și păr creț.
   Exact bărbatul acela.
   Ce naiba...?
   Tipul cu barbă s-a ridicat de pe scaunul somptuos. A început să meargă, gesticulând violent. Cookie și Denise erau agitate. Se țineau de mână atât de strâns, încât jur că am văzut cum li s-au albit încheieturile. Atunci am mai observat ceva care m-a făcut să mă clatin - ceva ce m-a făcut să înțeleg deodată, ca un trăsnet, importanța acestei mici misiuni de recunoaștere pe care am desfășurat-o înainte de a mă aventura orbește în această situație.

   Bărbatul cu barbă avea un pistol.
   Am înghețat așa cum eram, pe jumătate ghemuit. Picioarele au început să-mi tremure de teamă sau din cauza efortului, nu știam care dintre ele.
   M-am lăsat din nou pe vine. Și apoi?
   Fugi, prostule.
   Mda, asta părea cea mai bună mișcare. S-o zbughesc înapoi la mașină. Să sun poliția. Să-i las pe ei să gestioneze situația. Am încercat să-mi imaginez cum s-ar derula acest scenariu. În primul rând, cât timp le-ar trebui polițailor să ajungă acolo? Stai, măcar m-ar crede? Le-ar suna pe Cookie și Denise mai întâi? Ar veni o echipă SWAT? Apoi, dacă stau și mă gândesc, ce anume se petrecea acolo, de fapt? Bărbosul le-a răpit pe Cookie și Denise și le-a pus să mă sune - sau erau toți în aceeași gașcă? Iar, dacă erau o gașcă, ce s-ar întâmpla după ce aș suna? Polițaii și-ar face apariția, iar Cookie și Denise ar nega totul. Bărbosul și-ar ascunde pistolul și ar face pe prostul.
   Dar apoi, ce alternativă aveam? Trebuia să aduc polițiștii, corect?
   Bărbosul a continuat să se miște. Tensiunea din cameră făcea ca aceasta să pulseze ca o inimă. Bărbosul s-a uitat la ceas. Și-a scos telefonul mobil și l-a ținut ca pe un walkie-talkie. A zbierat ceva în el.
   Cu cine vorbea?
   Stai, m-am gândit. Dacă erau și alții? Era timpul să plec. Să sun polițaii, să nu sun polițaii, în fine. Tipul acela era înarmat. Eu nu.
   Hasta luego, nemernicilor.

   Tocmai aruncam o ultimă privire pe fereastră, când am auzit un lătrat de câine în spatele meu. Am înghețat pe loc. Bărbosul nu. Capul i s-a întors repede spre lătrat - și, prin urmare, spre mine - de parcă ar fi fost tras de sfori.

   Ochii ni s-au întâlnit prin fereastră. Am văzut cum ai lui s-au făcut mari de surpriză. Pentru o fracțiune de secundă - o sutime de secundă, poate două - niciunul nu ne-am mișcat. Doar ne holbam șocați, neștiind ce să credem unul despre celălalt, până când Bărbosul și-a scos pistolul, l-a îndreptat spre mine și a apăsat pe trăgaci.

   M-am dat în spate în momentul în care glonțul a străpuns fereastra.
   Am căzut la pământ. Cioburi de sticlă s-au revărsat asupra mea. Câinele lătra în continuare. M-am rostogolit tăindu-mă în sticlă și m-am ridicat în picioare.
   - Stop!
   Era vocea unui alt bărbat venind din stânga. Nu am recunoscut vocea, dar tipul era afară. O, Doamne, trebuia să plec de acolo. Nu am avut timp de gândire sau ezitare. Am rupt-o la fugă în cealaltă direcție. Am dat colțul, cu picioarele pompând, până aproape de spațiul deschis.
   Sau așa am crezut.
   Mai devreme mă încrezusem în simțurile mele ascuțite de Spidey, care m-au înzestrat cu premoniția pericolului. Dacă așa stăteau lucrurile, atunci aceleași simțuri tocmai mă dezamăgiseră în mod lamentabil.
   Un alt bărbat stătea chiar după colț. Mă așteptase, cu bâta de baseball pregătită. Am reușit să-mi potolesc picioarele, dar nu am mai avut timp pentru nimic altceva. Partea groasă a bâtei a venit drept spre mine. Nicio șansă să reacționez. Nicio șansă să fac altceva decât să stau acolo ca prostul. Lovitura a aterizat drept în fruntea mea.
   Am căzut la pământ.

   Poate că mi-a mai dat o lovitură cu bâta. Nu știu. Mi-am dat ochii peste cap și mi-am pierdut cunoștința.

Capitolul 21

         Primul lucru când mi-am revenit: durerea.
   Nu mă mai puteam gândi la altceva decât la durerea imensă, copleșitoare pe care nu știam cum s-o domolesc. Mă simțeam de parcă țeasta îmi fusese sfărâmată, mici fragmente de os se desprinseseră, iar zimții lor tăioși îmi sfâșiau cele mai sensibile țesuturi cerebrale.
   Mi-am mișcat ușor capul într-o parte, dar asta nu a făcut decât să înfurie acei zimți tăioși. M-am oprit, am clipit din ochi, am clipit din nou într-o tentativă de a-i deschide, apoi am cedat.
   - E treaz.
   Vocea îi aparținea lui Cookie. Am încercat din nou să-mi deschid forțat ochii. Aproape că mi-am folosit degetele împotriva pleoapelor. Am fost copleșit de durere. Mi-a luat câteva secunde, dar, în cele din urmă, am reușit. Mi-a mai luat alte câteva secunde pentru a mă concentra și a începe să înțeleg unde mă aflam.
   Nu mai eram afară.
   Cel puțin asta era sigur. M-am uitat în sus la grinzile vizibile din lemn ale acoperișului. Nu eram nici în casa lui Cookie. Ea avea o locuință cu un singur nivel. Aceasta arăta mai mult ca un hambar sau o casă de la țară.
   Sub mine era o podea de lemn, nu pământ, așa că am exclus hambarul.
   Cookie era acolo. La fel și Denise. Bărbosul a venit și s-a uitat spre mine cu o ură pură, nemascată. Nu aveam idee de ce. Am văzut un al doilea bărbat stând lângă o ușă la stânga mea. Un al treilea bărbat stătea în fața unui ecran de calculator. Nu l-am recunoscut pe niciunul.
   Bărbosul a așteptat, privindu-mă dușmănos. Probabil s-a gândit că voi spune ceva previzibil precum „Unde sunt?” Nu am făcut-o. Am folosit timpul pentru a mă calma și a încerca să-mi adun gândurile.
   Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce era vorba.
   Am continuat să-mi mișc ochii, încercând să înțeleg ce e cu camera aceea. Am căutat o cale de scăpare. Am văzut o ușă și trei ferestre, toate închise. Ușa mai era și păzită. Mi-am amintit că cel puțin unul dintre ei era înarmat cu un pistol.

   Trebuia să stau liniștit.
   - Vorbește, îmi spuse Bărbosul.
   Dar nu am făcut-o. M-a lovit în coaste. Am scos un geamăt, dar nu m-am mișcat.
   - Jed, nu face asta, spuse Cookie.
   Jed Bărbosul s-a holbat la mine. În ochi i se putea citi furia.
   - Cum l-ai găsit pe Todd?
   Asta m-a zăpăcit. Nu știu ce întrebare mă așteptam să-mi pună, dar în niciun caz asta.
   - Ce?
   - M-ai auzit, spuse Jed. Cum l-ai găsit pe Todd?
   Capul îmi vâjâia. Nu vedeam cum mă putea ajuta o minciună, așa că am mers pe adevăr.
   - Necrologul lui.
   Jed s-a uitat la Cookie. Acum am văzut derută pe chipurile lor.
   - I-am văzut necrologul, continuai eu. Era pe website-ul colegiului. Așa am ajuns la înmormântarea lui.
   Jed s-a răsucit pentru a mă lovi din nou, dar Cookie l-a oprit dând din cap dezaprobator.
   - Nu vorbesc de acum, se răsti Jed. Vorbesc de înainte.
   - Ce înainte?
   - N-o face pe prostul. Cum l-ai găsit pe Todd?
   - Nu știu despre ce vorbești, spusei eu.
   Furia din ochi i-a explodat. A scos pistolul și l-a îndreptat spre mine.
   - Minți.
   Am tăcut.
   Cookie s-a apropiat de el.

   - Jed?
   - Înapoi, o repezi el. Știi ce-a făcut? Știi?
   Cookie a încuviințat dând din cap și a făcut ce i se ceruse. Am rămas complet nemișcat.
   - Vorbește, se răsti el din nou.
   - Nu știu ce vrei să-ți spun.
   Am aruncat o privire la tipul care stătea lângă calculator. Părea speriat. La fel și tipul de lângă ușă. M-am gândit din nou la Bob și Otto. Ei nu păruseră speriați. Păruseră operativi și experimentați. Acești tipi nu păreau. Nu știam ce însemna asta, dacă putea însemna ceva, cu excepția faptului că, oricum, aveam mari probleme.
   - Încă o dată te întreb, începu Jed cu dinții încleștați. Cum l-ai găsit pe Todd?
   - Deja ți-am spus.
   - L-ai ucis! zbieră Jed.
   - Ce? Nu!
   Jed s-a așezat în genunchi și mi-a pus gura pistolului la tâmplă. Am închis ochii și am așteptat bubuitura. Și-a apropiat buzele de urechea mea.
   - Dacă minți din nou, șopti el, te ucid acum pe loc.
   Cookie:
   - Jed?
   - Taci!
   A apăsat gura pistolului în tâmpla mea destul de tare încât să lase o urmă adâncă.
  - Vorbește.
   - Nu l-am...
   Am citit în ochii lui că o nouă negare mi-ar pecetlui soarta.

   - De ce l-aș omorî?
   - Tu să ne zici, spuse Jed. Dar mai întâi vreau să știu cum l-ai găsit.
   Lui Jed îi tremura mâna, iar gura pistolului clănțănea pe tâmpla mea. Spumele de la gură i se amestecau în barbă. Durerea îmi dispăruse, fiind înlocuită de o frică primară. Jed voia să apese pe trăgaci. Voia să mă omoare.
   - Ți-am zis, spusei eu. Te rog, ascultă-mă.
   - Minți!
   - Nu mint.
   - L-ai torturat, dar el n-a vrut să vorbească. Oricum Todd nu te putea ajuta. Nu știa. Era doar neajutorat și curajos, iar tu, tu, ticălosule...
   Eram la câteva secunde de moarte. Auzeam chinul din glasul lui și știam că nu va asculta de rațiune. Trebuia să fac ceva, să-mi asum riscul să pun mâna pe pistol, dar eram întins pe spate. Orice mișcare ar fi durat prea mult.
   - Nu i-am făcut rău niciodată, jur.
   - Și-mi închipui c-o să mai spui că n-ai fost azi pe la văduva lui.
   - Ba am vizitat-o, spusei eu repede, fericit să fiu de acord cu el.
   - Dar nici ea nu știa nimic, nu-i așa?
   - Ce să știe?
   Gura pistolului s-a înfundat și mai mult.
   - De ce te-ai dus să vorbești cu văduva?
   L-am privit în ochi.
   - Știi de ce, spusei eu.
   - Ce căutai?
   - Nu ce, pe cine, îi răspunsei. O căutam pe Natalie.
   Acum a dat din cap aprobator. Un zâmbet înghețat i-a apărut pe față.
   Zâmbetul mi-a spus că îi dădusem răspunsul corect... și răspunsul greșit.
   - De ce? mă întrebă.
   - Cum adică de ce?

   - Cine te-a angajat?

   - Nu m-a angajat nimeni.

   - Jed!

   De data aceasta nu era Cookie. Era tipul de la ecranul de calculator.
   Jed s-a întors, enervat de întrerupere.
   - Ce?
   - Mai bine te-ai uita la asta. Avem musafiri.
   Jed și-a îndepărtat pistolul de capul meu. Am scos un suspin puternic de ușurare. Tipul de la calculator a întors monitorul astfel încât Jed să vadă ecranul. Era o cameră de supraveghere în alb și negru.
   - Ce caută ăștia aici? întrebă Cookie. Dacă îl găsesc aici...
   - Sunt prietenii noștri, spuse Jed. Să nu ne facem griji până când...
   N-am mai așteptat. Am văzut o șansă și am profitat de ea. Fără niciun avertisment, am sărit în picioare și am alergat spre tipul care bloca ușa.
   Mi se părea că alerg cu încetinitorul, ca și cum dura prea mult să ajung la ușă. Mi-am lăsat în jos umărul, pregătit să intru în el.
   - Stop!
   Eram poate la doi pași de tipul care păzea ușa. Era ghemuit, încordându-și toate puterile pentru atacul meu. Creierul continua să-mi lucreze, calculând și recalculând. În mai puțin de câteva secunde - mai puțin de câteva nanosecunde - am văzut tot scenariul care avea să urmeze.
   De cât timp aveam nevoie pentru a-l doborî pe tip? În cel mai bun caz, două sau trei secunde. Apoi trebuia să mă întind după mânerul sferic, să-l răsucesc, să deschid rapid ușa, să fug afară.

   Cât timp mi-ar lua toate astea?
   Concluzie: prea mult.

   Până atunci, încă doi bărbați și poate două femei ar fi tăbărât peste mine. Sau poate, pur și simplu, Jed ar trage. De fapt, dacă ar reacționa destul de rapid, probabil ar putea trage un foc chiar înainte să ajung la tip.
   Pe scurt, calculându-mi sorții de izbândă, mi-am dat seama că nu am nicio șansă să ies pe ușă. Așadar, iată-mă, încă alergând spre adversar plin de avânt. El era pregătit. Se aștepta să mă arunc asupra lui. Am presupus că la fel și Jed cu ceilalți.
   Atunci nu ține, nu?
   Trebuia să-i surprind. În ultima clipită, am virat la dreapta și, aruncând o privire fugitivă în spate, fără nici cea mai mică ezitare, am făcut un salt în față și am plonjat direct prin fereastră.
   Încă plutind, cu încă o fereastră fărâme în jurul meu, l-am auzit pe Jed strigând:
   - Puneți mâna pe el!
   Mi-am îndoit brațele și capul, aterizând în rostogolire, sperând să-mi folosesc inerția pentru a ajunge lin în picioare. A fost o fantezie. Am reușit să mă ridic în picioare, dar inerția nu a dispărut brusc. M-a menținut în mișcare, punându-mă din nou la pământ, ducându-mă în tumbe. Când, în cele din urmă, m-am oprit, m-am străduit să mă ridic din nou.
   Unde naiba eram?
   Nu era timp de gândire. Eram în curtea din spate, cred. Am văzut o pădure. Strada și fațada, am presupus, erau în spatele meu. Am pornit într-acolo, dar apoi am auzit ușa din față deschizându-se. Și-au făcut apariția cei trei bărbați.
   Hopa.
   M-am întors și am alergat în pădure. Bezna m-a înghițit cu totul. Nu vedeam mai mult de câțiva metri în față, dar nu era o alegere bună să încetinesc. Erau niște bărbați pe urmele mele - dintre care cel puțin unul avea un pistol.

   - Acolo! auzii pe cineva țipând.

   - Nu putem, Jed. Ai văzut ce era pe ecran.
   Așa că am alergat. Am intrat în pădure ferm și rapid și, în cele din urmă, am intrat cu capul într-un copac. A fost ca atunci când Wile E. Coyote intră într-o greblă - o lovitură surdă urmată de vibrații. Creierul a început să trepideze. Lovitura m-a înlemnit și am căzut la pământ. Capul deja chinuit mi-a țiuit de durere.

   Am văzut apropiindu-se lumina unei lanterne.

   Am încercat să mă rostogolesc într-un fel de ascunzătoare. M-am lovit lateral de un alt copac sau, la naiba, poate era același. Capul mi-a protestat țiuind. M-am rostogolit în cealaltă direcție, încercând să rămân cât se poate de jos.
   Auzeam cum se apropie niște pași.
   Trebuia s-o iau din loc.
   În direcția casei am auzit un scrâșnet de anvelope pe pietriș. Pe stradă venea o mașină.
   - Jed?
   Era ca un țipăt în șoaptă. Lumina lanternei s-a oprit. Am auzit pe cineva strigându-l din nou pe Jed. Apoi lumina lanternei s-a stins. Eram din nou în întuneric beznă. Am auzit pașii îndepărtându-se.
   Ridică-te și fugi, prostule!
   Capul n-a vrut să mă lase. Am mai rămas întins o clipă și apoi am privit în spate spre casa veche de la țară din depărtare. Acum, în sfârșit, o puteam vedea pe din afară pentru prima dată. Am rămas neclintit și m-am uitat îndelung. Din nou, pământul părea că-mi fuge de sub picioare.

Era principala clădire a taberei Reîncărcarea Creativă.

    Am fost ostatic în locul în care stătuse Natalie.

   Ce naiba se petrecea?
   Mașina s-a oprit. M-am ridicat doar pentru a arunca o privire. Când am făcut-o, când am văzut mașina, am avut o senzație de ușurare cu totul nouă.

   Era o mașină de poliție.

   Acum le-am înțeles panica. Jed și grupul lui aveau o cameră de supraveghere la intrare. Văzuseră mașina de poliție venind în salvarea mea și se panicaseră. Acum totul avea sens.
   Am pornit spre salvatorii mei. Jed și complicii lui nu mă puteau ucide acum. Nu în fața polițiștilor care veniseră să mă salveze. Eram aproape la marginea pădurii, poate la 30 de metri de mașina de poliție, când un alt gând mi-a venit în cap.

   Cum de știuseră polițiștii unde sunt?
   De fapt, cum de știuseră polițiștii că sunt în pericol? Și, dacă erau aici ca să mă salveze, de ce venise mașina atât de încet? De ce comentase Jed zicând despre ei că erau „prietenii noștri”? Pe măsură ce încetineam, ușurarea mea sufletească risipindu-se, mi-au venit în minte și alte întrebări. De ce s-a îndreptat Jed spre mașina de poliție cu un zâmbet larg și făcând familiar cu mâna? De ce au coborât din mașină cei doi polițiști făcând la fel de familiar cu mâna? De ce și-au strâns toți mâinile și s-au bătut pe spate ca niște vechi amici?
   - Hei, Jed, strigă unul.
   Oh, la naiba. Era Îndesatul. Celălalt polițai era Jerry Slăbănogul. Am decis să rămân acolo unde eram.
   - Hei, fraților, spuse Jed. Ce mai faceți, prieteni?
   - Bine, omule, când te-ai întors?
   - Acum vreo două zile. Care-i treaba?
   Îndesatul îi răspunse:
   - Știi un tip pe nume Jake Fisher?
   Stai așa. Se poate să fie aici ca să mă salveze?
   - Nu, nu cred, spuse Jed.
   Ceilalți erau acum cu toții afară. Alte strângeri de mână și bătăi pe spate.
   - Prieteni, știți un... cum se numea?
   - Jacob Fisher.

   Toți au dat negativ din cap și au bolborosit că nu știu.

   - E un mandat de arestare pe numele lui, spuse Îndesatul. Profesor de facultate. Se pare că a ucis un om.
   Mi-a înghețat sângele în vine.
   Jerry Slăbănogul a adăugat:
   - Gogomanul a și mărturisit.
   - Pare periculos, spuse Jed, dar nu înțeleg ce legătură avem noi cu asta.
   - În primul rând, l-am reperat când a încercat să intre pe proprietatea ta acum câteva zile.
   - Pe proprietatea mea?

   - Da. Dar nu de asta suntem acum aici.

   M-am tupilat în tufiș, nesigur de ce anume puteam face acolo.

   - Vezi, avem un GPS care a luat urma unui telefon celular, spuse Îndesatul.
   - Și coordonatele ne-au condus drept aici, adăugă Jerry Slăbănogul.
   - Nu înțeleg.
   - Simplu, Jed. Îi putem localiza iPhone-ul. Nu e atât de greu în zilele noastre. Ce naiba, am pus unul și la telefonul copilului meu. Localizatorul ne arată că ucigașul este aici, pe proprietatea ta, chiar în acest moment.
   - Un ucigaș periculos?
   - Ar putea fi, mda. De ce nu așteptați cu toții în casă?
   S-a uitat înapoi spre partenerul lui.
   - Jerry?
   Jerry s-a întors la mașină și a scos la iveală un fel de dispozitiv manual. L-a cercetat câteva momente, a atins ecranul tactil și apoi a afirmat:
   - Se află pe o rază de 50 de metri - în direcția asta.

   Jerry Slăbănogul a arătat direct înspre locul în care mă ascundeam.

   Mai multe scenarii mi-au trecut prin minte. Unu, cel mai evident: să mă predau. Să ridic mâinile, să ies din pădure cu ele în sus și să strig cât de tare pot „Mă predau!” Odată ce ajungeam în custodia poliției, aș fi fost măcar salvat în ce-l privește pe Jed și grupul său.
   Mă gândeam serios să fac asta - să ridic mâinile, să strig și să mă predau - când l-am văzut pe Jed scoțându-și pistolul.
   Hopa.
   Îndesatul spuse:
   - Jed, ce faci?

   - E pistolul meu. Îl dețin legal. Și suntem pe proprietatea mea, corect?
   - Corect, și?
   - Și criminalul pe care îl urmăriți..., începu Jed.
   Acum eram un criminal.
   - Ar putea fi înarmat și periculos. Nu vă lăsăm, prieteni, să-l urmăriți fără ajutor.

   - Nu avem nevoie de ajutor, Jed. Pune-l deoparte.

   - Totuși este proprietatea mea, nu?
   - Este.

   - Atunci, dacă nu vă deranjează, voi rămâne exact aici.

   Brusc, scenariul evident nu mai părea atât de evident. Jed intenționa să mă omoare din două motive. Unu, credea că am de-a face cu uciderea lui Todd. Acela era motivul pentru care mă înhățaseră de la bun început. Dar apoi, doi, morții nu vorbesc. Dacă m-aș preda, aș putea spune polițiștilor ce s-a întâmplat în seara aceea, cum m-au răpit și au tras în mine. Ar putea fi cuvântul meu împotriva cuvântului lor, dar glonțul din casa lui Cookie ar dovedi că e pistolul lui. Erau și înregistrările telefonice care dovedeau că primisem un apel de la Cookie. Ar putea fi greu de dovedit, dar pun pariu că Jed nu-și dorea să-și asume acest risc.

   Dar, dacă Jed m-ar împușca - chiar dacă ar trage în timp ce aș încerca să mă predau s-ar putea considera fie legitimă apărare, fie, în cel mai rău caz, ucidere din neglijență. Ar trage și m-ar ucide și ar spune că a crezut că am un pistol sau ceva de genul ăsta și, pe bună dreptate, chiar ucisesem un om, potrivit Îndesatului și Slăbănogului Jerry. Și toți acești amici din Vermont ar susține povestea lui Jed, iar singurul tip care i-ar contrazice - subsemnatul - ar fi mâncare pentru viermi.

   Trebuia să mai țin cont de ceva. Dacă m-aș preda, cât timp m-ar reține poliția? Mă apropiam de adevăr. O simțeam. Ei cred că am ucis pe cineva. La naiba, într-un fel am mărturisit. Cât timp m-ar putea ține? O anumită perioadă, pun pariu.
   Dacă ar pune mâna pe mine, probabil n-aș avea niciodată ocazia să stau față în față cu Julie, sora lui Natalie.

   - Pe aici, spuse Jerry Slăbănogul.

   Au pornit-o spre mine. Jed și-a ridicat pistolul, ținându-l gata pregătit.
   Am început s-o iau înapoi. Îmi simțeam capul de parcă ar fi fost încasetat în melasă.
   - Dacă e cineva în pădure, strigă Îndesatul, ieși afară acum cu mâinile ridicate!

   S-au apropiat. M-am furișat înapoi încă vreo câțiva pași și m-am ascuns în spatele unui copac. Pădurea era deasă. Dacă m-aș putea afunda bine în ea, aș fi asigurat cel puțin un timp. Am ridicat o piatră și am aruncat-o cât de mult am putut la stânga. Toți ochii s-au întors. Lanternele s-au aprins și au luminat în direcția aceea.
   - Acolo! strigă cineva.
   Jed era în frunte, cu pistolul ridicat.
   Să mă predau? O, nu prea cred.
   Îndesatul s-a apropiat de Jed. Jed a grăbit pasul, aproape alergând, dar Îndesatul a ridicat brațul pentru a-l opri.
   - Mergi încet, spuse Îndesatul. Poate e înarmat.
   Jed, desigur, știa mai bine, nu?
   Jerry Slăbănogul nu s-a clintit.
   - Chestia asta spune că e tot pe-acolo.
   Din nou a arătat înspre mine. Erau la 40, 50 de metri. Stând tupilat în tufăriș, mi-am îngropat rapid telefonul – a doua pierdere în ultimele trei zile - sub o grămadă de frunze și m-am îndepărtat repede, încercând să fac cât mai puțin zgomot posibil. Am început să mă deplasez în direcția opusă, să mă afund în pădure, din nou străduindu-mă să nu fac niciun zgomot. Am păstrat câteva pietre în mână. Le voi arunca dacă va trebui să le distrag atenția.
   Ceilalți s-au adunat din nou în jurul lui Jerry, deplasându-se cu toții încet spre telefon.

   Am grăbit pasul, afundându-mă tot mai mult în pădure. Nu-i mai vedeam, zăream doar luminile lanternelor.

   - E pe-aproape, spuse Jerry Slăbănogul.
   - Sau, adăugă Jed văzând lumina, cred că e telefonul lui.
   Am continuat să merg mai departe, aplecat. Chiar nu aveam un plan. Nu aveam nicio idee în ce direcție să o iau sau până unde ajungea pădurea. Puteam să scap de ei, puteam să ies din aici, dar nu aveam nicio idee cum puteam ieși din această situație.
   Poate, m-am gândit, aș putea face cale întoarsă spre casă.
  Am auzit voci murmurând. Acum erau prea departe pentru a-i vedea. Era un lucru bun. Am văzut cum mișcarea a încetat. Luminile lanternelor s-au lăsat în jos.
   - Nu e aici, spuse cineva.
   Îndesatul, iritat:
   - Văd și eu asta.
   - Poate localizatorul tău e închis.
   Erau, cred, chiar în locul unde îmi îngropasem la întâmplare telefonul.
   M-am întrebat cât timp îmi va asigura stratagema asta. Nu mult, dar probabil suficient. M-am ridicat să fug mai departe și atunci s-a întâmplat.
   Nu sunt doctor sau om de știință, așa că nu prea vă pot spune cum funcționează adrenalina. Știu doar că funcționează. M-a ajutat să depășesc durerea aceea de la lovitura la cap, de la săritura prin fereastră, de la aterizarea dură pe pământ. M-a ajutat să mă recuperez când am intrat cu fața în acel copac, chiar și atunci când am simțit cum mi se umflă buzele și am simțit gustul amar al sângelui pe limbă.
   Dar ceea ce știu - ce am aflat chiar în momentul acela - este că adrenalina nu este nelimitată. Este un hormon limitat aflat în corpul nostru, nimic mai mult. Poate fi cel mai puternic imbold pe care îl cunoaștem, dar efectele, după cum aveam să constat repede, sunt doar de scurtă durată.

   În cele din urmă, imboldul acela dispare.
   Durerea nici vorbă să cedeze, ci și-a făcut din nou prezența ca lovitura zdravănă de coasă a unui secerător. O durere fulgerătoare mi-a sfâșiat capul, făcându-mă să cad în genunchi. A trebuit neapărat să-mi acopăr gura cu mâna ca să nu țip.
   Am auzit o altă mașină venind pe stradă. Solicitase Îndesatul ajutoare?
   În depărtare am auzit voci:
   - E telefonul lui!
   - Ce mama... l-a îngropat!
   - Împrăștiați-vă!
   Am auzit foșnete în urma mea. M-am întrebat ce avans aveam și cât de eficient era avansul față de lanterne și gloanțe. Probabil nu era prea mare și nici prea eficient. Din nou, mi-a venit ideea să mă predau și să-mi încerc norocul. Din nou, nu mi-a plăcut.
   L-am auzit pe Îndesat spunând:
   - Vezi-ți de treabă, Jed. Ne descurcăm.
   - E terenul meu, răspunse Jed. Nu puteți doar voi doi să acoperiți atâta suprafață.
   - Totuși...
   - E proprietatea mea, Jerry.
   Era ceva tăios în vocea lui Jed.
   - Vă aflați aici fără mandat.
   - Mandat?
   Era Îndesatul.
   - Vorbești serios? Pur și simplu suntem îngrijorați pentru siguranța ta.

   - Și eu, răspunse Jed. N-aveți nicio idee unde se ascunde ucigașul ăsta, corect?
   - Păi...
   - După voi, ar putea fi în casă. Ascuns. În așteptarea noastră. Nu, fratele meu... stăm aici cu voi.
   Tăcere.
   „Scoală-te”, mi-am spus.
   - Vreau să stați toți la vedere, spuse Îndesatul. Fără fapte eroice. Vedeți ceva, strigați după ajutor.
   Am auzit murmure de aprobare, apoi luminile lanternelor tăind întunericul. Se împrăștiau. Nu vedeam oamenii în întuneric, doar fasciculele săltărețe de lumină. Era suficient pentru a ști că eram total terminat.
   Scoală-te, prostule!
   Capul mi se învârtea în agonie, dar am reușit să mă ridic în picioare.
   Am înaintat poticnindu-mă, la fel ca un monstru cu picioare țepene din filme. Făcusem cam trei pași, poate patru, când o lumină s-a întretăiat cu spatele meu.
   Am sărit repede după un copac.
   Fusesem reperat?
   Am așteptat să strige cineva. Nu a strigat nimeni. Am rămas lipit cu spatele de coaja trunchiului. Singurul zgomot era acum respirația mea. Mă atinsese fasciculul acela de lumină? Eram aproape sigur că o făcuse. Dar nu știam sigur. Am rămas acolo unde eram și am așteptat.
   Niște pași veneau spre mine.
   Nu știam ce să fac. Dacă mă zărise careva, eram terminat. Nu aveam cum scăpa. Am așteptat ca cineva să strige după ajutor.
   Nimic, cu excepția pașilor care se apropiau.
   Stați o clipă. Dacă am fost reperat, de ce n-a strigat nimeni? Poate era în regulă. Poate fusesem confundat cu un copac sau cu altceva. Sau poate nu striga nimeni pentru că voia să mă împuște?

   Am încercat să analizez calm situația pentru o clipă. Să spunem, de pildă, că era Jed. Ar striga? Nu. Dacă ar striga, aș putea fugi, iar atunci Îndesatul și Jerry Slăbănogul ar sări și ei după mine, iar atunci ar fi mai greu să mă ucidă. Dar să spunem că m-a reperat cu lanterna. Atunci ce? Dacă într-adevăr m-ar fi văzut, dacă ar ști că mă ascund în spatele acestui copac, ei bine, s-ar putea ca Jed să se apropie pe furiș de mine, cu pistolul pregătit și...
   Buuum.
   Pașii se auzeau tot mai tare.
   Creierul meu a încercat să facă chestia aia reptiliană de evaluare rapidă - mă salvase deja, nu? - dar după o secundă sau două de ardere neuronală, am ajuns la o concluzie înspăimântătoare, dar evidentă. Eram terminat. Nu aveam cum să scap.
   Am încercat să-mi adun forțele pentru un sprint de zile mari, dar, sincer, la ce ar fi ajutat? M-aș expune cu siguranță și, în situația în care eram, nu aș ajunge departe. Ori eram împușcat, ori eram prins. Dacă stăteam să mă gândesc, acestea erau cele două opțiuni ale mele acum: împușcat sau prins. Preferam prins, mulțumesc foarte mult. Acum întrebarea era cum îmi puteam maximiza șansele de a fi prins și nu împușcat?
   Nu aveam nicio cea mai vagă idee.
   Un fascicul de lumină a dansat în fața mea. Mi-am sprijinit spatele de copac și m-am ridicat pe vârfurile picioarelor. Ca și cum ar fi ajutat la ceva. Pașii se apropiau. Judecând după sunet și după strălucirea luminii, bănuiam că cineva se afla cam la zece metri de mine.

   Opțiunile zburau înainte și înapoi prin capul meu. Aș putea rămâne aici și aș sări pe tip. Dacă era Jed, de exemplu, l-aș putea dezarma. Dar orice acțiune de luptă din partea mea nu numai că mi-ar dezvălui poziția cu siguranță, dar, dacă nu era Jed - dacă era, de exemplu, Îndesatul - atunci acesta ar avea liber să folosească forța letală împotriva mea.
   Așadar, ce să fac?
   Speram să nu fi fost reperat.
   Desigur, speranța nu reprezenta un plan și nici măcar o opțiune. Era ceva de dorit. Era un mod de gândire fantezistă. Însemna să-mi las soarta în mâinile... sorții, chiar așa.
   Pașii erau acum la doar un metru sau doi depărtare. Mi-am adunat toate puterile, neștiind ce să fac, lăsându-mă în grija acelei părți reptiliene a creierului meu, când am auzit o șoaptă:
   - Nu spune nimic. Știu că ești în spatele copacului.
   Era Cookie.
   - Voi trece pe lângă tine, spuse ea cu o voce scăzută. Când trec, vino exact în spatele meu și mergi. Stai aproape de spatele meu cât poți de mult.
   - Ce?
   - Doar fă-o, foarte aproape.
   Tonul ei nu lăsa loc de discuții.
   Cookie a trecut pe lângă copacul meu, aproape ciocnindu-se de el, și a continuat să meargă. Nu am ezitat. Am intrat în rând exact în spatele ei și am urmat-o. Vedeam luminile lanternelor în depărtare, atât în stânga, cât și în dreapta mea.
   - N-ai jucat teatru, nu-i așa? spuse Cookie.
   Nu știam ce vrea să spună.

   - Ai iubit-o pe Natalie, nu-i așa?

   - Da, șoptii eu.
   - Te voi duce cât de departe pot. Vom ajunge la o cărare. Ia-o la dreapta. Lasă-te în jos și nu sta la vedere. Cărarea te va duce în luminișul în care se află capela albă. De acolo vei ști cum să dispari. Voi încerca să-i țin ocupați. Du-te cât poți de departe. Să nu mergi acasă. Acolo te vor găsi.
   - Cine mă va găsi?
   Am încercat să mă mișc în același timp cu ea, potrivindu-mi pașii așa cum ar face un copil enervant care îl imită pe altul.
   - Trebuie să te oprești, Jake.
   - Cine mă va găsi?
   - E ceva mai mare decât îți imaginezi. N-ai idee ce ai în față. Nicio idee.

   - Spune-mi.
   - Dacă nu te oprești, ne vei omorî pe toți.
   Cookie a cotit la stânga. M-am ținut după ea.
   - Cărarea e în față. Eu o voi lua la stânga, tu vei merge în jos spre dreapta. Înțelegi?
   - Unde e Natalie? E vie?

   - În zece secunde vom fi pe cărare.
   - Spune-mi.
   - Nu mă asculți. Trebuie să renunți la asta.
   - Atunci spune-mi unde e Natalie.
   În depărtare îl auzeam pe Îndesat strigând ceva, dar nu înțelegeam cuvintele. Cookie și-a încetinit pașii.
   - Te rog, îi spusei.
   Vocea i-a devenit distantă, seacă.

   - Nu știu unde e Natalie. Nu știu dacă e vie sau moartă. Nici Jed nu știe. Niciunul dintre noi nu știe.
   Am ajuns la o cărare făcută din pietriș. Ea a început să o ia la stânga.
   - Încă ceva, Jake.
   - Ce?
   - Dacă te întorci, n-am să fiu cea care o să-ți salveze viața.
   Cookie mi-a arătat pistolul din mână.
   - Am să fiu cea care îi pune capăt.

Capitolul 22

          Am recunoscut cărarea.
   La dreapta era un mic heleșteu. Natalie și cu mine înotasem acolo într-o seară târziu. Am ieșit, trăgându-ne sufletul, zăcând goi unul în brațele celuilalt, cu pielea lipită unul de altul.
   - N-am mai făcut niciodată asta, a spus ea încet. Adică, am mai făcut asta, dar... niciodată asta.

   Am înțeles. Și eu simțeam la fel.
   Am trecut pe lângă vechea bancă din parc pe care Natalie și cu mine obișnuiam să stăm după ce beam cafea și mâncam biscuiți la Cookie.
   Deasupra, în față, vedeam conturul estompat al capelei. Nu m-am uitat prea mult la ea, nu aveam nevoie ca amintirile să mă încetinească. Am urmat cărarea în jos spre oraș. Mașina mea se afla la mai puțin de o jumătate de milă depărtare. Mă întrebam dacă polițaii o localizaseră deja.
   Nu vedeam cum. Nu aș putea să conduc foarte departe - probabil era emis un mandat și pentru ea - dar nu vedeam altă cale să ies altfel din oraș. Trebuia să risc.

   Strada era atât de întunecată, încât nu am putut să-mi găsesc mașina decât bazându-mă pe memorie. Practic, am mers drept la ea. Când am deschis ușa, lumina interioară a mașinii a erupt în noapte. M-am strecurat repede înăuntru și am închis ușa. Și apoi? Eram, cred, un fugar. Îmi amintesc că am văzut o emisiune TV în care fugarul a schimbat numerele de înmatriculare cu cele ale unei alte mașini. Poate ar ajuta. Poate aș găsi o mașină parcată pentru a face treaba asta. Da, sigur, cu excepția faptului că nu aveam o șurubelniță. Cum aș putea face așa ceva fără o șurubelniță? M-am căutat prin buzunare și am scos o monedă de zece cenți. Ar putea merge drept șurubelniță?
   Ar dura prea mult.
   Aveam deja o destinație în minte. Am luat-o spre sud, atent să nu conduc prea repede sau prea încet, apăsând constant pe accelerație și pe frână, ca și cum viteza potrivită m-ar face cumva invizibil. Șoselele erau întunecate. Asta, probabil, mă ajuta. Trebuia să nu uit că un mandat nu este atotputernic. Probabil aș avea ceva timp de partea mea dacă aș putea evita drumurile principale.

   IPhone-ul meu era, desigur, pierdut. Mă simțeam gol și neputincios fără el. E nostim cât de mult ne atașăm de aceste dispozitive. Am continuat să merg spre sud.
   Și apoi?
   Aveam la mine doar 60 de dolari. Nu puteam ajunge departe cu ei. Dacă aș folosi un card de credit, polițaii ar observa și m-ar sălta imediat. Ei bine, nu imediat. Ar trebui să vadă încasarea plății și apoi să trimită un echipaj sau ceva. Nu știu cât ar dura, dar mă îndoiesc că ar fi instantaneu.
   Polițaii sunt buni. Nu sunt omnipotenți.
   Practic, nu aveam de ales. Trebuia să-mi asum un risc calculat.
   Interstate 91, cea mai mare autostradă din zonă, era drept înainte. Am mers spre primul popas și am parcat lângă cel mai puțin luminat loc pe care l-am putut găsi. Mi-am ridicat și gulerul, de parcă așa m-aș fi deghizat, și am pornit să intru. Când am trecut pe lângă micuțul magazin din popas, ceva mi-a atras privirea.
   Vindeau pixuri și markere. Nu multe, dar poate...
   M-am gândit o clipă, poate două și apoi am intrat în magazin. Când am verificat mica ofertă de ustensile de scris, dezamăgirea m-a lovit mai puternic decât m-aș fi așteptat.
   - Vă pot ajuta?
   Fata din spatele tejghelei nu putea avea mai mult de 20 de ani. Avea părul blond cu șuvițe roz. Mda, roz.
   - Îmi place părul tău, îi spusei eu, veșnicul cuceritor.
   - Rozul? A arătat spre șuvițe. Este pentru conștientizarea cancerului de sân. Hei, ești bine?
   - Da, de ce?
   - Ai o umflătură mare la cap. Cred că sângerează.
   - O, asta. Sigur. Sunt bine.

   - Vindem truse de prim ajutor, dacă crezi că te-ar ajuta.
   - Da, poate.
   M-am întors spre pixuri și markere.
   - Caut un marker roșu, dar nu văd niciunul aici.
   - Nu ținem. Doar negre.
   - O!
   Mi-a cercetat fața.
   - Dar am unul aici.
   A căutat într-un sertar și a ales un marker roșu Sharpie.
   - Îl folosim la inventariere, să tăiem chestiile greșite.
   Am încercat să nu arăt cât de neliniștit eram.
   - Cum aș putea să-l cumpăr?
   - Nu cred că putem face asta.
   - Te rog, îi spusei. E foarte important.
   Reflectă o clipă.
   - Uite cum facem. Tu cumperi trusa de prim ajutor și îmi promiți să te ocupi de umflătură și eu îți dau markerul.
   Am bătut palma și m-am grăbit spre toaleta bărbaților. Ceasul probabil ticăia. Întotdeauna o mașină de poliție venea în popasurile principale și verifica mașinile, corect? Sau greșit? Nu aveam nicio idee. Am încercat să respir ușor și echilibrat. Mi-am cercetat fața în oglindă. Brrr! Aveam o umflătură pe frunte și o tăietură deschisă deasupra ochiului. Am curățat-o cât am putut de bine, dar un bandaj mare m-ar fi făcut să ies în evidență și aș fi fost luat la ochi.

   Bancomatul era chiar lângă automat, dar trebuia să mai aștepte câteva secunde.
   M-am repezit la mașină. Pe plăcuța mea de înmatriculare scria „704 LI6”. Inscripția din Massachusetts este făcută cu roșu. Folosind markerul am transformat 0 în 8, L în E, I în T, 6 în 8. Am făcut un pas în spate. Nu ar fi mers niciodată la o cercetare de aproape, dar de la distanță pe plăcuță se putea citi „784 ET8”.
   Aș fi zâmbit la ingeniozitatea mea, dar nu era timp. M-am întors la ATM și m-am gândit cum să abordez mașinăria. Știam că ATM-urile aveau camere de filmat - cine nu știa? - dar, chiar dacă evitam să fiu văzut, autoritățile ar fi știut că este cardul meu de credit.
   Viteza părea mai importantă aici. Dacă aveau o poză de-a mea, aveau o poză de-a mea.
   Am două carduri de credit. Am scos suma maximă de pe ambele și m-am grăbit spre mașină. Am părăsit autostrada la prima ieșire și am început să o iau pe drumuri secundare. Când am ajuns la Greenfield, am parcat mașina pe o stradă laterală din centrul orașului. M-am gândit să iau primul autobuz, dar ar fi fost prea evident. Am găsit un taxi și l-am luat spre Springfield. Evident, am plătit în numerar. Am luat autobuzul Peter Pan de acolo până la New York. Pe tot parcursul călătoriei mi-am aruncat ochii în toate părțile, așteptând - nu știu - ca un polițist sau un tip rău să mă zărească și să pună mâna pe mine.
   Destul de paranoic?
   Odată ajuns în Manhattan, am luat un alt taxi să mă ducă în Ramsey, New Jersey, unde știam că locuia Julie Pottham, sora lui Natalie.
   Când am ajuns la Ramsey, șoferul a spus:
   - OK, prietene, unde să te duc?
   Era patru dimineața - evident prea târziu (sau, în funcție de punctul de vedere, prea devreme) pentru a o vizita pe sora lui Natalie. Plus că aveam nevoie de odihnă. Mă durea capul. Aveam nervii întinși la maxim. Îmi simțeam corpul tremurând de epuizare.

   - Să găsim un motel.
   - E un Sheraton pe stradă în sus.
   Mi-ar cere un document de identificare și, probabil, un card de credit.
   - Nu. Ceva... mai ieftin.
   Am găsit unul dintre acele moteluri discrete concepute pentru camionagii, soți adulteri și pentru noi, fugarii. Avea un nume potrivit, Fair Motel. Mi-a plăcut sinceritatea aceasta: nu suntem grozavi, nu suntem nici măcar buni, suntem „fair - rezonabili”. O reclamă de deasupra marchizei anunța „Tarife cu ora” (la fel ca Ritz-Carlton), „TV color” (o batjocură la adresa concurenților care foloseau tot alb-negru) și partea mea favorită: „Acum avem prosoape!”

   Stabilimentul acela nu cerea documente de identitate, carduri de credit și nici măcar care-i pulsul.

   Femeia din spatele pupitrului avea vreo 70 de ani. S-a uitat la mine cu aerul că le-a văzut pe toate. Pe ecusonul ei se putea citit MABEL. Avea părul de consistența fânului. Am cerut o cameră în spate.

   - Aveți rezervare? mă întrebă ea.

   - Glumiți, nu-i așa?
   - Da, spuse Mabel. Dar camerele din spate sunt ocupate. Toată lumea vrea o cameră în spate. Trebuie să fie de la priveliștea containerelor de gunoi. Am o cameră drăguță care dă spre un magazin Staples, dacă vreți.
   Mabel mi-a dat cheia de la camera 12, care s-a dovedit a nu fi atât de îngrozitoare pe cât mi-am imaginat. Locul părea rezonabil de curat. Am încercat să nu mă gândesc la ce a văzut camera asta la viața ei, dar, iarăși, dacă aș sta să mă gândesc, nu mi-ar plăcea să mă gândesc la așa ceva nici într-un hotel Ritz-Carlton.

   M-am prăbușit pe pat cu hainele pe mine și am căzut într-un somn din acelea în care nu-ți amintești când ai adormit și nu ai habar cât e ora când te trezești. Când s-a făcut dimineață, m-am întins după iPhone-ul de pe noptieră, dar, vai, mi-am amintit că nu îl mai am. Poliția îl are. Îl verificau? Oare vedeau toate locurile pe care le căutasem, toate SMS-urile pe care le trimisesem și toate e-mailurile pe care le expediasem? Făceau același lucru acasă la mine în campus? Dacă primiseră un mandat să mă depisteze prin intermediul iPhone-ului meu, nu se înțelege de la sine că aveau tot ce le trebuia pentru a-mi percheziționa locuința? Dar, din nou, și ce-i cu asta? N-ar găsi nimic incriminator. Poate jenant, dar cine nu ar avea câteva căutări pe Internet jenante?
   Capul încă mă durea. Mult. Miroseam ca o capră. Un duș ar ajuta, dar nu dacă ar trebui să mă îmbrac cu aceleași haine. Când am dat de lumina strălucitoare a dimineții, mi-am acoperit ochii ca un vampir sau ca un tip care a petrecut prea mult timp într-un cazinou. Mabel era tot în spatele tejghelei.
   - Uau, la ce oră te trezești? o întrebai.
   - Te dai la mine?
   - Ah, nu.
   - Pentru că poate vrei să te speli puțin înainte să faci marea mișcare. Am niște principii.
   - Ai o aspirină sau un Tylenol?
   Mabel s-a încruntat, s-a căutat în poșetă și a scos un mic arsenal de analgezice. Tylenol, Advil, Aleve, Bayer. Am ales Tylenol, am dat două pe gât și i-am mulțumit.
   - Magazinul Target din josul străzii are un raion pentru tipii mari și înalți, a spus Mabel. Poate vrei să-ți cumperi niște haine noi.

   Grozavă sugestie. M-am dus acolo și am cumpărat o pereche de blugi și o cămașă, pe lângă câteva articole de lenjerie de corp. Am cumpărat și o periuță de dinți de voiaj, pastă de dinți și deodorant. Planul meu era să nu stau pe drumuri prea mult, dar mai era ceva de făcut înainte să mă predau autorităților.
   Să vorbesc personal cu sora lui Natalie.
   Ultima achiziție: un telefon celular de unică folosință. L-am sunat pe Benedict pe numărul de mobil, acasă, la birou. Niciun răspuns nicăieri.
   Era, probabil, prea devreme pentru el. M-am întrebat cu cine ar mai trebui să încerc și am hotărât să o sun pe Shanta. A răspuns la primul apel.

   - Alo?
   - Sunt Jake.
   - De pe ce număr suni?
   - E un telefon de unică folosință, îi spusei.
   Făcu o pauză.
   - Vrei să-mi spui ce se întâmplă?
   - M-au căutat doi polițai din Vermont.
   - De ce?
   I-am explicat rapid.
   - Stai, spuse Shanta, ai fugit de polițiști?
  - Nu-mi inspira încredere situația. Am crezut că oamenii aceia mă vor ucide.
   - Atunci predă-te acum.
   - Nu încă.
   - Jake, ascultă-mă. Dacă ești un fugar, dacă ofițerii te caută...
   - Doar trebuie să fac ceva mai întâi.
   - Trebuie să te predai.

   - O voi face, dar...
   - Dar ce? Ai înnebunit?
   Poate.
   - Mmm, nu.
   - Unde naiba ești?
   Am tăcut.

   - Jake? Nu e un joc. Unde ești?
  - Te sun eu din nou.
   Am închis, furios pe mine însumi. Fusese o greșeală să o sun pe Shanta. Era o prietenă, dar mai avea și alte responsabilități și ordine de zi în treaba asta.
   OK, am respirat adânc. Și acum?
   Am sunat-o pe sora lui Natalie.
   - Alo?

   Era Julie. Am închis. Era tot ce aveam nevoie să știu. Numărul de telefon al unei companii de taxi fusese expus la vedere în camera mea de hotel. Cred că multora nu le place să vină sau să plece din Fair Motel cu mașinile lor proprii. Am sunat la numărul acela și am chemat un taxi care să vină să mă ia de la Target. M-am furișat în toaleta pentru bărbați, m-am spălat cât mi-a permis chiuveta și m-am schimbat în țoalele mele noi.
    Cincisprezece minute mai târziu, am sunat la ușa lui Julie Pottham.
   Avea o ușă de tip panou de sticlă, alături de cea din lemn, astfel încât atunci când deschidea, putea vedea cine e, dar tot rămânea încuiată în spatele geamului. Când Julie a văzut cine stă în fața verandei ei, a făcut ochii mari, ducând repede mâna la gură.
   - Încă vrei să te prefaci că nu știi cine sunt? o întrebai.
  - Dacă nu pleci chiar acum, sun la poliție.
   - De ce m-ai mințit, Julie?
   - Ieși de pe proprietatea mea.
   - Nu. Poți suna la poliție și ei mă pot lua de aici, dar mă voi întoarce. Sau te voi urmări la serviciu. Sau mă voi întoarce noaptea. Nu plec până nu-mi răspunzi la întrebări.
   Ochii lui Julie fugiră la stânga și apoi la dreapta. Părul ei era tot șaten deschis. Nu se schimbase foarte mult în acești șase ani.
   - Lasă-mi sora în pace. Are o căsnicie fericită.
   - Cu cine?
   - Ce?

   - Todd a murit.
   Cuvintele astea au potolit-o.
   - Despre ce vorbești?
   - A fost ucis.
   Ochii i s-au făcut mari.
   - Ce? O, Doamne, ce-ai făcut?
   - Ce? Eu? Nu. Crezi că...?
   Conversația noastră o lua rapid razna.
   - Nu are nimic de-a face cu mine. Todd a fost găsit în casa pe care o împărțea cu soția și cu cei doi copii ai săi.
   - Copii? Nu au copii.
   M-am uitat la ea.
   - Adică, mi-ar fi spus...
   Vocea lui Julie s-a stins. Părea uluită. Nu mă așteptasem la așa ceva.
   Îmi închipuiam că știa ce se întâmplă, participa la asta, orice naiba ar fi fost „asta”.

.............................................................