Ghici ce-i în cutie, M.J. Arlidge

 ........................................................

3-7

      - Grozav mă bucur să vă văd, inspectore.

   Sandra McEwan a rânjit cu gura până la urechi.
    - Cum mai merg treburile?
   - Aș putea să te întreb și eu același lucru, Sandra.

   - Mai bine ca oricând. Dar arătați minunat. Să nu-mi spuneți că a apărut vreun bărbat în peisaj.

   Helen n-a luat în seamă zeflemeaua.

   - Agentul Brooks investighează moartea Alexiei Louszko. Am impresia că a lucrat pentru tine la Brookmire, sub numele fals de Agneska Suriav.

   Sandra nu a negat, iar Helen a mers mai departe.

   - A fost ucisă, mutilată și aruncată în portbagajul deschis al unei mașini abandonate. Moartea ei s-a vrut a fi un mesaj. Ai putea eventual să ni-l traduci și nouă?

   - Cu cea mai mare plăcere v-aș ajuta, însă de-abia o cunoșteam pe fată. Am văzut-o doar de câteva ori.

   - Lucra pentru tine, trebuie s-o fi verificat personal și să fi stat de vorbă cu ea...

   - Sunt proprietara clădirii unde își are sediul Brookmire. N-aș putea spune cine conduce afacerea.

   Avocatul ei nu scotea nicio vorbă. Avea doar un rol decorativ, de fapt. Sandra știa exact cum să-și joace cărțile.

   - Ai cules-o de pe stradă, a intervenit Charlie continuând s-o preseze. Ai format-o, ai cizelat-o. Dar clanul Campbell s-a simțit ofensat, nu-i așa? Au răpit-o. Au omorât-o. După care au azvârlit-o din nou în stradă, unde-i era locul.

   - Dacă zici tu...

   - Protejata ta. Ți-au luat-o de sub nas și au ucis-o. Cum s-au simțit celelalte fete la aflarea veștii? Pun pariu că le-au cam trecut toate transpirațiile.

   Sandra n-a zis nimic.

   - Știai că trebuie să faci ceva, a continuat Charlie. Și de ce să nu-mpuști doi iepuri dintr-o lovitură? Povestește-mi despre proprietățile de pe Empress Road.

   În sfârșit, o reacție. Slabă, dar sesizabilă. Sandra nu se așteptase la asta.

   - N-am nicio....

   - Ia uite aici, Sandra, a continuat Charlie. E o listă de holdinguri legate între ele prin relații comerciale. Hai să lăsăm brașoavele și să admitem că tu le controlezi pe toate. Uite, asta - și Charlie a arătat numele unei firme - a achiziționat 6 case de pe Empress Road, aflate în paragină, acum aproape 2 ani. De ce le-ai cumpărat, Sandra?

   A urmat o lungă tăcere și apoi un semn aproape imperceptibil din cap al avocatului.

   - Ca să le restaurez.

   - De ce ai vrea să faci asta? Sunt putrede și abandonate, iar zona nu se pretează defel la modernizări.

   - Nu te interesează să le recondiționezi, a intervenit Helen, înțelegând dintr-odată. Vrei să le demolezi.

   O tresărire foarte vagă din partea Sandrei. Cel mai clar indiciu la care puteau spera, că se află pe pista corectă.

   - Nimeni n-are nevoie de clădiri situate în cartierul felinarelor roșii și folosite noaptea de fetele de pe stradă. Dar dacă le cumperi, le pui la pământ și pe urmă uiți să le mai reconstruiești, fetele ce-or să facă? Să-și riște viața urcând zi de zi în mașinile clienților sau să-și caute un loc de muncă? Unul mai sigur. Unul ca Brookmire. Pun prinsoare că dacă mai săpăm un pic vom afla că o groază de terenuri de pe Empress Road și-au schimbat recent proprietarul. N-am dreptate?

   Privirea Sandrei începea să devină tăioasă. Charlie a fructificat avantajul:

   - Și dacă ai vrut să mergi un pic mai departe? Alde Campbell ți-a dat o lovitură, încercând să-ți destabilizeze mâna de lucru. Dacă ai luat decizia să ridici ștacheta? Puteai să le ucizi o fată drept represalii, dar mult mai de efect era să hăcuiești vreo 2 mușterii. Articolele din presă erau de-ajuns ca să le pună garantat clientela pe fugă. Trebuie să-mi scot pălăria în fața ta, Sandra, e o mișcare deșteaptă.

   Sandra a zâmbit și a rămas tăcută.

   - L-ai ales anume pe Alan Matthews? Ori s-a nimerit să fie el?

   - Clienta mea nu are nicio idee la ce vă referiți și respinge categoric că ar fi implicată în orice acte de violență.

   - Ar putea atunci să-mi spună eventual unde se afla pe 28 noiembrie, între orele 21 și 3 dimineața, a atacat Charlie, hotărâtă să nu slăbească presiunea.

   Sandra a măsurat-o îndelung pe Charlie din priviri, după care a spus:

   - Am fost la o expoziție.

   - Unde? s-a răstit Charlie.

   - Într-un fost depozit reamenajat, pe lângă Sidney Street. Un artist local, o instalație vivantă unde publicul face parte din actul artistic, chestii din astea. Niște aiureli, evident, dar umblă vorba că individul o să valoreze ceva parale, așa că mi-am zis că merită s-arunc o privire. Și aici urmează partea amuzantă. Nu mă pricep la tehnică, dar flăcăul își cunoaște meseria și mi-a spus că toată treaba se transmite în direct pe internet. Așa ceva n-ai cum să falsifici - puteți verifica. Și dacă mai aveți îndoieli, vă pot confirma prezența mea și alți invitați care erau de față. Președintele Consiliului municipal al orașului Southampton se afla acolo, redactorul-șef al secției artistice de la BBC Siuth așijderea - a, și era să uit... și președintele Asociației ofițerilor superiori din poliție. Cum îl cheamă - Andreson? Unul cu niște dinți de iepure, care se încăpățânează să poate peruca aia oribilă - n-ai cum să-l confunzi.

   Sandra s-a lăsat pe spătarul scaunului și s-a uitat la Charlie, apoi s-a întors către Helen.

   - Păi, dacă am terminat aici, eu aș cam lua-o din loc. Diseară am o întâlnire pe care în niciun caz n-aș vrea s-o ratez.

   - De-a ce mama dracului te joci, agent Brooks?

   Vremurile în care Helen obișnuia să-i zică Charlie păreau foarte îndepărtate.

   - Ce te-o fi apucat s-o aduci încoace fără să verifici dacă e o suspectă cât de cât plauzibilă?

   - Continuă să fie. Avea motivul, ocazia...

   - Și un alibi beton. Ne-a făcut să părem niște proaste acolo. Termină cu comisioanele pentru inspectoarea-șefă Harwood și apucă-te să-ți faci dracului treaba. Află cine a ucis-o pe Alexia Louszko.

   Helen a plecat în viteză. 

   Trebuia verificat alibiul Sandrei, însă Helen nu se îndoia că spusese adevărul. Era o acoperire prea bună ca să fi fost inventată. Putea, firește, să-i însărcineze pe alții să-i omoare pe Matthews și Reid, dar cum să crezi că-i încredințase această misiune unei femei singure, atâta vreme cât avea la dispoziție o armată de handralăi? Nu, nu sătea în picioare.

   Ziua începuse prost și mergea tot mai rău. Pentru prima dată în cariera ei, Helen avea senzația clară că e sabotată, și nu sprijinită de colegi. Cazul era și-așa destul de bizar și dificil, fără s-o mai deturneze Charlie și Harwood prin tot soiul de fundături și să-i tragă mereu preșul de sub picioare.

   Adevărul era că nu ajunseseră nicăieri. Fuseseră curmate două vieți și urmau la rând altele. Iar Helen nu putea face absolut nimic ca să împiedice acest lucru.

36.

      Angie se obișnuise să fie în centrul atenției.

   Primise o săptămână de concediu de la Zenith Solutions și profitase din plin de ea, primind în vizită rude și prieteni, reluând întreg incidentul oribil iar și iar, înflorind povestea când îi venea cheful. Dar chiar și ea se cam săturase să se tot repete, și n-a mai luat acum în seamă țârâitul insistent al soneriei.

   Storurile erau trase, la televizor era emisiunea lui Jeremy Kyle, iar ea tocmai își preparase o ceașcă de nes Mellow Brid`s.

   S-a auzit soneria din nou. Angie a dat televizorul mai tare. Ce dacă în felul ăsta își confirma prezența acasă? Nu era obligată să deschidă nimănui dacă nu avea chef. Țârâitul soneriei a încetat, iar Angie a schițat un zâmbet.

   Și-a concentrat atenția asupra emisiunii - rezultatele testelor ADN urmau să fie dezvăluite. Pornise prea târziu televizorul ca să mai afle cauzele disputei dintre participanți, dar se lăsa de fiecare dată cu cafteală când veneau rezultatele ADN. Îi plăcea la nebunie partea asta a emisiunii.

   - Hei!

   Angie a înțepenit. Intrase cineva în casă.

   - Ești acolo, Angie?

   S-a ridicat de pe canapea, în căutarea unei arme. N-a găsit ceva mai potrivit decât o vază grea de sticlă. A ridicat-o deasupra capului în timp ce deschidea ușa sufrageriei.

   - Angie?

   Angie a rămas stană de piatră, iar spaima i s-a preschimbat în uimire. A recunoscut îndată chipul brăzdat de cicatrice. Emilia Garanita era o mică celebritate în Southampton.

   - Îmi cer mii de scuze că am dat buzna, dar ușa din spate era descuiată și am mare nevoie să stau cu tine de vorbă, Angie. Pot să-ți spun Angie?

   Șocul era prea mare ca să-i mai ceară socoteală pentru încălcarea proprietății, iar Emilia s-a considerat îndreptățită să înainteze și a apucat-o liniștitor de braț.

   - Cum te mai simți, Angie? Am auzit că ai trecut printr-o încercare teribilă.

   Se vede treaba că una dintre fetele de la firmă nu-și ținuse gura. Angie era agasată și încântată deopotrivă. Să ajungă în atenția presei locale era o experiență neobișnuită și agreabilă. 

   Emilia a condus-o ușurel pe Angie înapoi pe canapea și a luat loc alături.

   - Rezist, a spus Angie vitejește.

   - Sigur că da. Ești o femeie puternică - toată lumea spune asta despre tine.

   Angie a pus foarte tare la îndoială aceste cuvinte, dar îi făcea plăcere complimentul.

   - Și articolul nostru va reflecta acest lucru.

   Angie a dat afirmativ din cap, cu un amestec de emoție și îngrijorare.

   - Evening News intenționează să facă un articol pe două pagini despre tine. Viața ta, rolul tău important la Zenith Solutions și curajul de care ai dat dovadă când te-ai confruntat cu un asemenea incident neplăcut. Am putea să-ți aducem un omagiu. Ce zici?

   Angie a dat din cap.

  - Hai să clarificăm câteva lucruri, așadar. Ne putem ocupa imediat și de istoricul tău profesional, dar mai întâi să ne concentrăm asupra acelei zice. Ai primit un colet pentru șeful tău....

   - Domnul McPhail.

   - Domnul McPhail. Îi citești probabil toată corespondeța, nu?

   - Desigur. Sunt secretara lui personală. Era un colet adus de un curier și pe acestea le deschis de fiecare dată pe loc.

   Emilia își lua febril notițe.

   - Și înăuntru...

   - Înăuntru... era o inimă. Duhnea îngrozitor.

   - O inimă? a întrebat Emilia, încercând să-și ascundă surescitarea.

   Nu se prea așteptase să fie adevărat, dar iată că se confirma.

   - Da. O inimă, o inimă de om.

   - Și ți-ar putea trece prin cap vreun motiv pentru care să-i trimită cineva domnului McPhail așa ceva?

   - Nu, a răspuns Angie cu hotărâre. E un șef excelent.

   - Bineînțeles. Și poliția și-a făcut apariția?

   - Am vorbit cu inspectoarea Grace.

   - O cunosc. E o gaboriță de ispravă. O interesa ceva în mod special?

   Angie a șovăit puțin.

   - Te înțeleg perfect dacă nu te simți în largul tău să dezvălui anumite detalii ale conversației, a zis Emilia. Vreau doar să-ți spun că pentru a-l convinge pe redactorul meu șef să acorde acestei relatări cele două pagini binemeritate din mijloc, am nevoie de toate detaliile.

   După un moment de tăcere lung, Angie a vorbit.

   - Părea interesată mai cu seamă să facă rost de o listă completă a personalului de la Zenith. Și, în primul rând, de cei care lipseau de la serviciu în ziua aceea.

   Mâna Emiliei s-a oprit o clipă, apoi a continuat să scrie grăbită. Nu voia să-și arate entuziasmul față de această turnură foarte interesantă. Totul se lega de minune și avea să iasă grozav.

   Încă o dată, îi căzuse în brațe o poveste de zile mari.

37.

         Violet Robinson își privea ginerele cu suspiciune.

   Nu se îndoise niciodată de dragostea lui pentru Nicola, dar îi punea la îndoială devotamentul. Era bărbat, iar bărbații se dovedeau nepăsători la detalii și înclinați să meargă la minima rezistență.

   Nicola se simțea fără îndoială confortabil acasă și nevoile elementare îi erau zilnic satisfăcute de Tony sau de Anna, când el se afla la muncă, numai că Nicola nu se limita la atât. Era o tânără femeie frumoasă, deșteaptă și cultivată. La fel ca mama ei, Nicola se preocupase mereu de propria înfățișase și nu ieșea niciodată din casă nemachiată și fără să se asigure că fiecare fir de păr se află la locul ei.

   - Cât timp vei lipsi? l-a întrebat Violet pe Tony.

   Se aflau amândoi în sufragerie, departe de camera și de urechile Nicolei.

   - N-o să lipsesc, a răspuns Tony, controlându-și cu grijă cuvintele și tonul vocii. Voi fi aici pe timpul zilei - probabil chiar mai mult decât în mod normal de fapt - e vorba doar de nopți. Anna s-a declarat fericită să preia cea mai mare parte a turelor de noapte, dar dacă ai putea cumva...

   - Am spus deja că o s-ajut și eu, Tony. O fac cu plăcere. E cel mai bine să aibă familia aproape.

   Tony a încuviințat din cap și a zâmbit, dar Violet știa că nu e de acord. O prefera pe Anna, nu pe ea, și dacă Anna ar fi putut sta de gardă noapte de noapte ar fi plătit-o bucuros, numai să nu apele la soacra lui pentru sprijin.

   - Cât va dura această.... muncă de noapte?

   - Eu sper că nu multă vreme.

   Un nou răspuns evaziv.

   - Păi, eu vă dau bucuroasă o mână de ajutor atâta cât va fi nevoie, dar știi care-i părerea mea. Nu-mi place deloc să mă gândesc că Nicola se trezește și dă cu ochii de o persoană străină la căpătâiul ei.

   Vocea lui Violet a prins să tremure, copleșită deodată de sentimentul mocnit al pierderii. Tony a dat înțelegător din cap, dar nu avea de gând să mai discute subiectul.

   - E periculos? Ce trebuie să faci?

   O tăcere mai lungă de această dată, urmată de o explicație liniștitoare prea amănunțită. Era periculos așadar. 

   Oare era nedrept din partea ei să-l urască pentru că se arunca așa cu capul înainte? Dacă pățea ceva?

   Soțul lui Violet, de pildă - un nemernic și-un terchea-berchea - spălase putina de ani de zile. Trăia acum cu cea de-a doua soție și cu cei 3 copii în Maidstone și nici nu mai voia să știe de ele. Dacă Tony pățea ceva, rămâneau doar ea și Nicola, legate una de alta, să aștepte și să spere.

   Violet s-a pomenit brusc traversând încăperea. Și-a pus mâna pe brațul lui Tony și, îndulcindu-și glasul, i-a spus:

   - Să ai grijă, Tony. AI grijă de tine.

   Iar el a părut să înțeleagă de data asta. Era un moment greu pentru amândoi - pentru Tony o trecere de la terapie intensivă la un stil de viață mai exuberant - și se aflau în asentiment o dată în viață.

   - Du-te, Tony. Nicola și cu mine o să fim bine aici.

   - Mulțumesc, Violet.

   Tony a părăsit încăperea ca să-și continue pregătirile, lăsând-o pe Violet, singură cu fiica ei.

38.

      În vreme ce echipa se strângea în sala de ședințe, Helen încerca să-și adune gândurile. Nu se mai simțise așa izolată în nicio altă investigație.

   Charlie ținea morțiș să se facă remarcată săltând-o pe McEwan pentru cime, iar Harwood părea hotărâtă s-o sprijine. Superioara ei refuza să dea credit convingerii tot mai puternice a lui Helen că se confruntau cu un criminal în serie. Prin urmare, ea era cea care trebuia să preia conducerea și să dirijeze căutările echipei în direcția relevantă.

   - Haideți să presupunem deocamdată, a început Helen, că ucigașa noastră este o prostituată și că-i omoară pe bărbații care plătesc pentru sex. Ceea ce s-a întâmplat nu este un accident - nu există nicio dovadă că ei ar fi încercat s-o violeze sau că a avut loc o luptă, ci i-a atras pe acești bărbați cu bună știință în locuri izolate, după care i-a omorât. E vorba de ceva premeditat, de o treabă planificată. N-avem niciun indiciu care să ne sugereze că ar lucra în echipă, deci suntem în căutarea unei persoane dereglate și periculoase în cel mai înalt grad, care a fost agresată sau violată probabil, care e posibil să aibă un istoric de tulburări mentale și care prezintă o agresiune majoră față de bărbați. Trebuie să controlăm spitalele, clinicile, adăposturile și hostelurile și să vedem dacă cineva care corespunde acestei descrieri s-a prezenta pe-acolo în ultimul an. Să căutăm, de asemenea, în baza de date HOLMES 2 dacă există cazuri recente sau nerezolvate de viol sau agresiuni sexuale. Ceva trebuie s-o fi pus în mișcare, Indiferent cât ar fi înclinată spre violență, ceva trebuie să fi declanșat această furie turbată. Să căutăm totodată și alte infracțiuni pe care ar fi putut ea să le comită - atacuri, înjunghieri - și să-și facă încălzirea înainte de a trece la crimă. Agent Sanderson, poți te rog să te ocupi tu de asta?

   - S-a făcut, șefa.

   - Pe cine căutăm, așadar? a continuat Helen. Cunoaște în mod cert locurile - Empress Road, Eling Great Marsh - deci probabil a activat în ultimul timp ca prostituată. Greșelile de orografie, atât în ceea ce privește cuvântul „Necuratu” cât și adresa poștală a familiei Matthews, sugerează o posibilă educație precară și că ar putea chiar să fie dislexică, însă nu-i în niciun caz proastă. Nu lasă practic nicio urmă pe unde trece - legiștii au recoltat un fir de păr negru din mașina lui Reid, dar este sintetic, de la vreo perucă pesemne - și are curaj cu toptanul. A intrat și a ieșit de la Zenith Solutions fără s-o remarce nimeni. Doar cineva care consideră că era o misiune de îndeplinit își riscă libertatea în felul acesta. Cineva care vrea să dovedească ceva.

   Echipa a rămas tăcută, sub impresia cuvintelor lui Helen.

   - Prin urmare, ținta noastră primară o reprezintă prostituatele active în prezent sau în trecutul apropiat. Trebuie să verificăm la toate nivelurile - prostituatele de lux, escortele studente, imigrantele ilegal, drogatele care se vând în port - dar să ne concentrăm pe segmentul de jos al pieței. Gusturile lui Matthews și Reid par să încline spre fete mai vulgare, sordide și ieftine. Trebuie să acoperim tot orașul, dar aș deplasa majoritatea efetivelor noastre în zona de nord. Criminala noastră își agață clienții prin locuri unde nu există camere de supraveghere, dar am reușit să identificăm mașinile lui Matthews și Reid pe imaginile din trafic. Se pare că l-a cules pe Matthews pe Empress Road, iar pe Reid de undeva din aproprierea parcului Common. Probabil că alege aceste locuri fiindcă sunt mai aproape de casa ei, pentru că le cunoaște și pentru că le consideră sigure. Să nu excludem nicio posibilitate, dar estimez că locuiește sau lucrează în partea de nord a orașului. Agenta McAndrew va coordona operațiunile noastre în această zonă.

   - Am alcătuit deja o echipă, șefa, a răspuns McAndrew, și am împărțit zona pe sectoare. Ieșim pe teren după-amiază.

   - Următoarea întrebare este de ce i-a ales pe Matthews și Reid? Au fost aleși la întâmplare sau i-a selectat anume? E posibil ca ucigașa să-l fi remarcat pe Matthews și să-i fi aflat obiceiurile și preferințele. Dar Reid era mult mai tânăr și pare să fi fost relativ nou în branșă. Dacă într-adevăr l-a selectat pe el anume, trebuie s-o fi făcut prin mijloace mai subtile. Amândoi aveau soții și copii, ceea ce poate constitui un indiciu important, dar se mișcau în cercuri foarte diferite și se găseau în stadii foarte diferite în viețile lor de familie - Matthews avea 4 copii mari deja, iar Reid o fetiță de câteva luni.

   - Probabil că au dat de ea pe internet. În zilele noastre, dacă vrei o felație, cauți pe Google, nu? a intervenit Sanderson, stârnind chicoteli înăbușite.

   - Se poate. Să cercetăm atunci amprentele digitale ale lui Reid și Matthews. Agent Grounds, ai putea tu să preiei această sarcină? Hai să vedem dacă tipii ăștia au fost ținte premeditate ori s-au nimerit pur și simplu în locul nepotrivit la ora nepotrivită. E lămurită toată lumea?

   Helen s-a ridicat și s-a îndreptat din nou spre centrul de comandă. Era plină de energie și hotărâre - cu sentimentul unei misiuni de îndeplinit. Dar la intrarea în sală a încremenit brusc, iar proaspătul optimism i s-a evaporat într-o clipită.

   Cineva lăsase televizorul din colț să meargă, fără sonor, iar Helen a înșfăcat telecomanda și a dat volumul mai tare. Se derula buletinul de știri de la prânz pe BBC South. Graham Wilson, reporterul de serviciu, lua un interviu detaliat. Iar oaspetele său de azi din studio era Eileen Matthews.

      Helen ardea de ciudă și de supărare, gonind spre locuința familiei Matthews.

   Pe Eileen o doborâse durerea - era de înțeles - dar intervenția ei directă în anchetă risca să compromită totul. Îi intrase în cap că Alan nu avusese de-a face cu femei cu moravuri ușoare și, convinsă că poliția se află pe o pistă greșită, luase hotărârea să demareze propria căutare a ucigașului soțului său.

   Eileen se întorsese acasă de la studiourile TV cu puțin timp înainte de sosirea lui Helen. Arăta vizibil sleită de efortul de a vorbi în public despre moartea soțului și voia să-i trântească ușa în nas lui Helen, care încă era mult prea inflamată ca să permită așa ceva. N-a durat mult până să înceapă ostilitățile.

   - Ar fi trebuit să te consulți cu noi mai întâi, Eileen, o chestie ca asta poate stânjeni efectiv ancheta.

   - Nu m-am consultat cu voi pentru că știam dinainte ce veți spune.

   Eileen nu se căia deloc. Helen trebuia să facă mari eforturi să se stăpânească.

   - Știu că tot ce s-a abătut asupra ta în ultimele zile te-a copleșit de durere și necaz și că-ți dorești cu disperare niște răspunsuri, dar nu așa se procedează. Dacă vrei dreptate pentru tine și pentru copii, trebuie să ne lași pe noi să ne ocupăm.

   - Și să vă las să pângăriți memoria lui Alan? Să-i târâți familia în noroi?

   - Eu nu-ți pot ascunde adevărul, Eileen, indiferent cât este de crud. Soțul tău avea de-a face cu prostituate și sunt convinsă că din cauza asta și-a găsit sfârșitul. L-a ucis o femeie - suntem 99% siguri de asta - și orice deturnare a atenției publicului într-o altă direcție riscă să-i permită acestei femei să lovească din nou. Oamenii trebuie să fie vigilenți, iar pentru asta noi trebuie să le dăm informația corectă. Înțelegi?

   - Să lovească din nou?

   Glasul lui Eileen suna mai puțin tăios acum. Helen ezita, nehotărâtă cât să dezvăluie.

   - Un tânăr a fost ucis azi-noapte. Credem că aceeași persoană se face vinovată de ambele crime.

   Eileen o privea fix.

   - A fost găsit într-o zonă frecventată de prostituate...

   - Nu.

  - Îmi pare rău....

  - Nu-ți voi permite să continui această... această campanie defăimătoare. Alan era un om bun. O persoană cucernică. Știu că mai avea câteodată probleme de sănătate... suferea de anumite infecții, dar multe dintre ele se pot contracta la piscină. Alan era un înotător pasionat...

   - Pentru Dumnezeu, Eileen, avea gonoree. Nu te alegi cu așa ceva de la înot.

   - NU! Mâine e înmormântarea lui și tu vii aici cu toate minciunile astea blestemate... NU! NU! NU!

   Eileen țipa din toți rărunchii, acoperind-o pe Helen. Apoi s-au dezlănțuit lacrimile. Helen simțea un amalgam de emoții - compasiune, mânie, neîncredere.

   În tăcerea grea care s-a instalat, și-a rotit ochii prin cameră, înregistrând forografiile de familie care păreau să confirme imaginea lui Eileen despre Alan. Era însăși întruchiparea capului de familie onest, jucând fotbal cu băieții lui, însoțindu-și mândru fiica, pe Carrie, la festivitatea de absolvire, dirijând corul bisericii sau ciocnind un pahar cu mireasa la propria nuntă odinioară. Dar totul nu era decât publicitate.

   - Eileen, trebuie să colaborezi cu noi. Trebuie să vezi situația în ansamblu. Altfel vor pieri oameni nevinovați. Înțelegi?

   Eileen n-a ridicat privirea din pământ, însă hohotele de plâns i s-au mai potolit.

   - Nu vreau să te fac să suferi, dar trebuie să privești adevărul în față. Istoricul lui Alan de pe internet a arătat că era foarte interesat atât de pornografie, cât și de prostituate. Dacă nu cumva vreo altă persoană - tu sau băieții - a folosit acel calculator, atunci Alan este singurul care ar fi putut accesa acele site-uri.

   Deoarece Eileen le spusese deja că Alan nu permitea nimănui să pătrundă în biroul lui, darămite să intre pe computer, Helen știa că vestea avea efect.

   - Acele site-uri n-au fost accesate din întâmplare. Le avea salvate... Am controlat și situația lui financiară.

   Eileen nu mai scotea nicio vorbă acum.

   - Administra un cont destinat reparațiilor la biserică. Acum 2 ani, suma se ridica la câteva mii de lire. S-au dus aproape toți, extrași în tranșe de 200 de lire de-a lungul ultimelor 18 luni. Dar nu s-a desfășurat nicio lucrare la biserică. Am trimis acolo un ofițer care a discutat cu preotul. Știm că Alan nu avea un veni foarte mare și se vede treaba că folosea banii bisericii ca să-și finanțeze activitățile.

   Îndulcind tonul, Helen a adăugat:

   - Îmi dau seama ce rătăcită te simți în clipa asta, dar singura modalitate ca tu și familia să puteți ieși din acest... coșmar este să priviți realitatea în ochi. N-ai să crezi, dar știu prin ce treci. Am trăit și eu lucruri îngrozitoare, am îndurat chinuri teribile și cea mai greșită reacție este să bagi capul în nisip. Pentru fetele și pentru băieții tăi, pentru tine, e nevoie să ții seama de ceea ce-ți spun. Să-l vezi pe Alan așa cum a fost - cu bune și cu rele - și să accepți situația. E foarte probabil ca biserica voastră să demareze o anchetă financiară proprie și sunt sigură că vom mai avea întrebări pentru tine. Nu luptându-te cu noi vei depăși momentul. Trebuie să ne ajuți, iar noi te vom susține la rândul nostru.

   Eileen s-a uitat în cele din urmă la ea.

   - Eu vreau s-o prind pe cea care l-a ucis pe Alan, a continuat Helen. Vreau asta și vreau să-ți pot oferi răspunsurile de care ai nevoie mai mult decât orice altceva. Dar n-o pot face dacă te războiești cu mine, Eileen. Hai să colaborăm, te rog.

   Rugămintea lui Helen era onestă și venită din inimă. A urmat o tăcere lungă, apoi Eileen a privit-o.

   - Te compătimesc, inspectore.

   - Poftim?

   - Te compătimesc fiindcă-ți lipsește credința.

   Și a ieșit valvârtej din cameră fără să se uite înapoi. 

   Helen a privit-o cum pleacă. Îi pierise mânia și nu mai simțea decât milă acum. Eileen crezuse orbește în Alan și nu avea să se împace niciodată cu ideea că mentorul ei, stânca ei, fusese doar un om de paie, de fapt.

39.

      Agenta Rebecca McAndrew ieșise pe teren doar de câteva ore, dar se simțea deja mânjită și descurajată.

   Abordase împreună cu oamenii ei bordelurile de lux mai întâi. Acestea se dovediseră a fi mult mai aglomerate decât își amintea. 

   Trecuseră pe urmă la campusurile studențești, unde situația era deprimant de asemănătoare. Fiecare fată cu care stăteau de vorbă cunoștea cel puțin o colegă care să fi recurs la prostituție pentru a-și plăti studiile. Tindea să devină ceva tot mai banal, atâta vreme cât bursele dispăreau și studenții se chinuiau să-și finaințeze anii numeroși de facultate. Însă poveștile cu dependență de alcool și automutilări lăsau să se înțeleagă că acest nou fenomen nu era lipsit de urmări.

   McAndrew și oamenii săi se aflau acum la clinica Claymore, un centru medical fără plată pus pe picioare de un grup de angajați ai sistemului național de sănătate și voluntari inimoși. Oricine se putea prezenta aici să primească tratament gratuit, numai că era situat într-o zonă rău famată, aveai de stat la coadă și trebuia să-ți supraveghezi permanent bunurile de valoare, astfel că-i atrăgea în general pe alcoolici și pe cei aflați într-o situație disperată.

   Multe dintre clientele centrului erau prostituate tinere - fete cu infecții, fete cu răni care trebiau cusute în urma bătăilor încasate, fete care născuseră recent și care pur și simplu nu mai făceau față. 

   Rebecca McAndrew blestema adesea orele lungi de program - nu avea niciun iubit de mai bine de 2 ani, parțial din cauza turelor de noapte - dar și-a dat seama că sacrificiile ei nici nu se comparau cu cele făcute de femeile care lucrau la Claymore. În ciuda epuizării și lipsei dureroase de fonduri, trudeau fără odihnă pentru binele acestor fete, fără să le judece sau să-și iasă vreodată din fire. Erau niște sfinte moderne - chiar dacă nimeni nu le recunoștea ca atare.

   În timp ce membrii echipei luau declarații și puneau întrebări, pe Rebecca a frapat-o un paradox. Într-o lume unde părea din ce în ce mai greu să legi relații semnificative - iubire, căsnicie, familie - nu fusese niciodată mai simplu să găsești companie plătită. Planeta era întoarsă pe dos, țara continua să se zbată în ghearele recesiunii, dar un lucru era cât se poate de clar.

   Southamptonul înota în sex.

40.

      Străzile erau mohorâte, întocmai ca starea de spirit a lui Charlie.

   După ce o luase Helen la trei păzește, primul ei impuls fusese să-și predea legitimația și să fugă acasă. Dar o împiedicase ceva, iar acum își revenise și se rușina de propria-i fragilitate. La ce se așteptae? Helen nu vedea cu ochi buni întoarcerea ei, iar Charlie îi picase fix în plasă, periclitând din entuziasm investigația în cazul Sandrei McEwan.

   Îi ardeau obrajii de rușine - ce se alesese de polițista talentată care fusese odată? - și rușinea o mâna acum înainte. După ce dăduse greș în prima tentativă de a o demasca pe ucigașa Alexiei, Charlie revenise la principiile de bază și bătea străzile în căutare de informații. Poate că în discuțiile cu fetele de pe stradă, care păreau să se afle în centrul războiului dintre McEwan și clanul Campbell, reușea să dea de vreun fir.

   Abia trecuse de ora 16, dar începea deja să se întunece. Bezna insidioasă și apăsătoare la care iarna se pricepe de minune. Dispoziția lui Charlie a mai scăzut cu o treaptă.

   Prostituatele care-și făceau veacul prin port s-au uitat cu dragă inima la poza pe care le-o arăta Charlie, odată ce se lămuriseră că nu intenționa să le salte. Memoria le cam juca feste, dar una dintre fete, mai veche în branșă, a îndrumat-o în cele din urmă pe Charlie spre hotelul Liberty, o coșmelie jegoasă și părăginită care-și punea la dispoziție camerele nu cu ziua, ci mai degrabă cu ora. 

   Charlie mai trecuse și altă dată pe-acolo și a simțit un gol în stomac la gândul că trebuia să se ducă din nou.

   A apăsat butonul interfonului. O dată, de două, de trei ori, după care ușa s-a deschis în sfârșit. I-a vârât sub nas legitimația mardeiașului polonez care o întâmpinase. El i-a dat drumul înăuntru cu un mârâit și i-a întors spatele, apucând-o pe scări.

   Charlie știa că n-are să-i fie de niciun ajutor - era plătit să vadă tot, dar să nu spună nimic - drept care și-a concentrat atenție asupra lucrătoarelor care își făceau apariția cu o regularitate impresionantă din spatele numeroaselor uși închise. 

   Charlie discuta acum cu o fată pe nume Denise, care nu avea mai mult de 17 ani. Era dependentă de droguri, ca și iubitul ei, și îi revenea ei sarcina să căștige banii necesari amândurora. De ce se vindeau aceste fete pe nimica toată? Aici era cel mai de jos punct al pieței - tipele mai de soi își desfășurau activitatea în nordul orașului. Prin port erai silită să faci orice pentru câteva lire, indiferent cât de jenant sau neplăcut.

   Mulți gabori le tratau pe fete ca pe niște zdrențe, dar Charlie simțise mereu nevoia să le ajute. Deja se străduia s-o desprindă pe Denise de ibovnicul ei parazitar, îndrumând-o spre un adăpost pe care-l cunoștea, când deodată s-a dezlănțuit infernul.

   Un urlet. Puternic, prelung și disperat. Pe urmă tropot de pași care coborau, uși trântite, iadul pe pământ.

   Charlie a sărit și s-a năpustit pe scară. A dat colțul și s-a ciocnit cap în cap cu o prostituată îngrozită. Pe moment a văzut stele verzi, dar urletele continuau, iar Charlie s-a adunat și a mers înainte, trecând pe lângă chipuri neliniștite, luptându-se să tragă aer în piept în timp ce urca scările. Ajunsă pe palierul de sus, a constatat surprinsă că avea cămașa pătată de sânge.

   Urletele veneau din spatele ultimei uși de pe dreapta. Scoțându-și bastonul telescopic din toc, l-a desfăcut, gata de luptă. Dar imediat ce a intrat în cameră a constat că nu avea nevoie de el. Bătălia se terminase și fusese pierdută deja.

   Într-un colț al încăperii, o prostituată adolescentă țipa fără încetare, împietrită de groază. În apropiere, pe patul îmbibat de sânge, zăcea un bărbat. Pieptul său despicat scotea la iveală inima care continua să pulseze.

   Totul a căpătat sens dintr-odată. Charlie avea sânge pe cămașă pentru că se ciocnise cu ucigașa care părăsea scena celui mai recent atac.

   Stupefiată, Charlie a dat s-o ia la goană după ea, dar s-a oprit. Omul trăia încă.

   Trebuia să ia urgent o decizie.

   S-a repezit la bărbat, scoțându-și haina și apăsându-i-o pe piept într-un efort de a opri sângerarea. Preluându-i capul în brațe, l-a îndemnat insistent să țină ochii deschiși și să vorbească cu ea. Charlie știa că ucigașa avea un avans foarte mare și că scăpase probabil deja, astfel că șansa cea mai bună de a o identifica era să culeagă vreo informație de la victimă înainte să-și dea duhul.

   - Cheamă salvarea! s-a răstit ea la fata care țipa, înainte să se ocupe din nou de bărbat.

   Din gura bărbatului a țâșnit sângele. O burniță de stropi a ajuns pe fața lui Charlie.

   - Poți să-mi spui cum te cheamă, iubitule?

   Omul a bolborosit ceva nedeslușit.

   - Salvarea e pe drum, o să fie totul bine.

   Ochii lui începeau să se închidă.

   - Poți să-mi spui cine ți-a făcut asta?

   Bărbatul a deschis gura. Charlie s-a aplecat cu urechea la gura lui, ca să audă ce avea de zis.

   - Cine te-a atacat? Îi știi numele?

   Omul se chinuia să respire, dar intenționa să și spună ceva.

   - Numele ei. Spune-mi, te rog, cum o cheamă.

   Însă el n-a zis nimic. Charlie n-a mai prins decât ultima lui suflare. Criminala scăpase, iar Charlie rămăsese cu ultima ei victimă în brațe.

41.

       Helen pășea mânioasă pe stradă, prin fața hotelului Liberty, scormonind cu privirea pereții terasei dărăpănate în căutarea unor camere de supraveghere.

   Avuseseră noroc - Charlie dăduse efectiv nas în nas cu criminala - și, în urma depoziției sale coroborate cu firmiturile extrase de la prostituata poloneză care întrerupsese atacul, aveau cea mai bună descriere a suspectei de până în prezent.

   Era albă, de vreo 20 de ani, și înaltă, cu o statură peste medie, cu picioare lungi și musculoase. Purta haine de culoare închisă, probabil de piele, avea fața palidă, iar părul lung și negru era tuns cu breton. Însă nimeni nu-i văzuse chipul suficient de bine încât s-o poate descrie altfel decât în termeni generici.

   Individul care încasa banii de la fete era clar că nu-și dezlipea niciodată ochii de pe televizor suficient timp cât să vadă cu adevărat cine intra și ieșea din clădire. Celelalte lucrătoare au afirmat că nu era o obișnuită a locului - vreo două se intersectaseră cu ea în timp ce urca cu clientul, dar își ținuse capul plecat, nu li se întâlniseră privirile și în afară de asta aveau și ele proprii lor clienți de care trebuiau să se ocupe.

   Ce frustrant era să fii așa de aproape și totuși să ai doar atât de puțin! O captură de-a vreunei camere de supraveghere ar fi putut schimba însă totul, și Helen cerceta atent zidurile. Dar cercetarea ei n-a dat la iveală decât o singură cameră, cocoțată deasupra intrării unei jalnice prăvălii de spirtoase. Atârna flască de-a lungul zidului și se vedea că fusese vandalizată. Să fi fost opera puștanilor din cartier sau chiar ucigașa o scosese din uz?

   Întorcându-se la intrarea în hotel, Helen a zărit-o pe Charlie, îmbrăcată acum într-un costum de protecția și învelită cu o pătură. Hainele îi fuseseră luate pentru analiza de laborator și o însoțea o agentă în uniformă.

   - Să-l sun eu pe Steve?

   Charlie a ridicat capul și a dat cu ochii de Helen.

   - Lloyd... Agentul Fortune a făcut-o deja.

   - Bun. Du-te acasă, Charlie. Ai trecut printr-un șoc major și ai făcut tot ce se putea. Vorbim mai târziu.

   Charlie a încuviințat din cap, încă amuțită de șoc. Helen i-a pus o mână încurajatoare pe umăr, apoi a trecut mai departe, nerăbdătoare să vadă ce le putea oferi scena crimei.

   Urcând pe scări până la ultimul etaj, s-a oprit să discute cu un grup de legiști adunați în jurul unei urme parțiale de talpă. Conturul unui toc și al unui vârf de pantof se imprimase cu sânge pe planșeul de lemn.

   - E al ei? a întrebat Helen.

   - Păi al lui Charlie nu este, deci....

   - Puteți să deduceți mărimea?

   Legistul a dat afirmativ din cap, iar Helen și-a continuat drumul. Aceste detalii se puteau dovedi surprinzător de însemnate. Se însuflețise pentru o clipă,dar buna dispoziție i s-a volatilizat îndată ce a dat cu ochii de locul faptei. Era scăldat în sânge.

   Victima zăcea pe pat, cu mâinile și picioarele încă legate de scheletul metalic, cu pieptul desfăcut ca o cutie de conserve. Inima sa, care în urmă cu o jumătate de oră pompa din plin, se oprise acum. Helen s-a aplecat asupra cadavrului, atentă să nu-l atingă.

   Studiind rana, a constatat că țesutul din jurul inimii era intact. Se cunoștea că ucigașa fusese întreruptă înainte de a-și putea recolta trofeul. Helen s-a uitat o secundă la fața omului - fără să-l recunoască - era schimonosită de durere.

  S-a tras înapoi, să-i lase pe legiști să-și facă treaba. Pe lângă probele recoltate de pe cadavrul victimei, urmau să analizeze și o cutie de plastic Tupperware de dimensiune medie care zăcea pe podea. Acolo punea criminala inimile? O cutie Tupperware. Era un obiect atât de banal și de casnic, aproape că te umfla râsul. Nu le rămânea decât să spere că ucigașa lăsase o fărâmă din identitatea ei înăuntru. Helen știa că nu prea putea să conteze pe asta - femeia aproape că nu făcuse niciun pas greșit deocamdată.

   Studiind locul faptei, pe Helen o asaltau nenumărate întrebări. De ce această schimbare bruscă în modul de operare? Criminala se arătase până acum extrem de prudentă - de ce să-și aducă cea mai recentă victimă într-un loc unde putea să fie deranjată sau, și mai rău, identificată? Devenea mai neglijentă? Se răspândise zvonul despre pericol? Clienții căutau protecție în locuri mai publice? Îl adusese aici pe timpul zilei, când știa că va fi lume prin preajmă. Să fi fost o persoană specială? Nu putea da de el decât la orele astea?

   Era o situație ciudată.

   Helen știa un singur lucru, și anume c ucigașa își va pierde capul acum. Fusese deranjată în plină activitate și fugise cu mâinile goale. Ba, și mai rău, se ciocnise de un polițist cu legitimația la vedere și scăpase doar printr-un noroc chior. Pesemne acum se temea că poliția dispune de o bună descriere a ei și poate și de probe judiciare. 

   Experianța o învățase pe Helen că o astfel de spaimă îl putea determina pe criminal să reacționeze în două moduri. Ori să se dea la fund de-a binelea, ori să-și intensifice șirul crimelor. Care avea să fie opțiunea ei?

   Rămânea de văzut.

42.

      Venise vremea să-și ia rămas-bun.

   Tony tot amânase momentul, dar se făcea deja târziu. A șovăit un moment în pragul camerei Nicolei, după care a intrat.

   - Poți să ne lași o clipă, Anna?

   Anna s-a întrerupt din lectura cu voce tare și a ridicat ochii din carte, luată prin surprindere de apariția lui Tony, după care și-a recăpătat siguranța.

   - Desigur.

   A ieșit discret. Tony s-a oprit, privindu-și soția întinsă în pat. Pleoapa ei dreaptă a tremurat - astfel își saluta Nicola soțul.

   - Trebuie să plec acum, iubito. Anna va rămâne cu tine restul zilei și la noapte. O să vin să te văd dimineață, da? Putem să citim un pic din Dickens, dacă vrei. Anna zice că aproape ai terminat cartea.

   Nicio reacție de la Nicola. Oare pricepuse vorbele lui? Sau era supărată și refuza să comunice? Tony s-a simțit din nou cuprins de remușcări.

   - O să-i spun Annei că poate să-ți citească până târziu dacă vrei. Poți să dormi mâine mai mult. Întind și eu patul alături și ne cuibărim amândoi. Ca în vremurile bune.

   Tony avea glasul gâtuit de emoție. De ce tărăgăna oare lucrurile, în loc să plece pur și simplu?

   S-a aplecat să-și sărute soția pe frunte. A mai stat un pic și a sărutat-o din nou, de data aceasta pe buze. Fiindcă păreau uscate, chiar crăpate puțin, a scos balsamul din sertarul noptierei și i le-a uns cu blândețe.

   - Te iubesc.

   Tony s-a întors, a ieșit, iar peste 30 de secunde ușa casei se închidea încet în urma lui.

      A cotit după colț unde-și parcase automobilul nemarcat.

   Era un Vauxall sedan, mașina preferată a comis-voiajorilor care băteau țara în lung și în lat. A deblocat ușile cu telecomanda. Aplecându-se să deschidă portiera, și-a văzut imaginea reflectată și a rămas puțin pe gânduri. Purta un costum cam boțit, avea șuvițe cărunte vopsite și o pereche de ochelari de director. Era și nu era el. Imaginea unui om singur, obosit și nefericit. Conținea ceva mai mult adevăr, însă Tony nu voia să persiste asupra acestui gând.

   Urcându-se în mașină, a pornit și a demarat. Venise vremea să danseze cu diavolul.

43.

      „O cutră care ți-a furat inima.”

   Emilia Garanita sorbea titlul din ochi fără să-și ascundă plăcerea. O încânta mai ales jocul de cuvinte pe care-l găsise și pe care, la fel de încântat ca și ea, redactorul-șef îl trântise pe prima pagină. Avea să fie oare numărul cel mai bine vândut al Evening News din toate timpurile? Spera din tot sufletul să fie așa. Cu un pic de baftă, putea chiar să reprezinte pașaportul ei pentru presa națională.

   Ziarele se aflau deja pe tarabe de vreo două ore. Veștile circulau cu repeziciune - mobilul îi suna fără încetare și fluxul de pe Twitter explodase pur și simplu. Nimic nu vinde un ziar mai bine ca un criminal în serie, iar Emilia era hotărâtă să profite la maximum.

   Articolele scrise anul trecut despre seria de crime a lui Marianne îi aduseseră celebritatea pe plan local, dar din cauza blocajului instituit de Grace ajunsese prea târziu la miezul poveștii. Nu avea să mai repete greșeala.

   Emilia își înfrâna cu greu speranța vinovată că ucigașa n-o să fie prinsă prea curând. Știa că nu se cade să gândească astfel, dar la drept vorbind se bucura că Grace are parte de zile fripte, că ucigașa părea să lovească după bunul ei plac, fără să lase vreo urmă, și cum naiba să simți vreo compasiune sinceră pentru vitctime? Erau niște bărbați tipici - ipocriți, mincinoși, mânați de potfe animalice. Deja se vedea din mesajele postate pe forumul ziarului și pe Twitter că publicul larg considera că oamenii aceștia nu primiseră decât ceea ce meritau.

   Nu exista decât un singur nor pe bolta senină, iar acela era eșecul Emiliei de a o intervieva pe văduva lui Chritopher Reid, Jessica.

   Sunase și trecuse pe-acolo în repetate rânduri, dar ofițerul de contact cunoștea bine tacticile Emiliei și o ușuise de fiecare dată. Ea revenise ulterior, strecurând o ofertă financiară pe sub ușă, însoțită de un bilețel în care arăta ce bine ar prinde banii respectivi de-a lungul lunilor grele care urmau și făgăduind un reportaj plin de înțelegere, dar deocamdată nu primise niciun răspuns și se îndoia că va primi.

   Grace urma s-o țină pe Jessica departe de ochii publicului câtă vreme criminala era în libertate. Totuși, Emilia depășise obstacole mai mari decât acesta, trebuia doar să fie ingenioasă. Se găseau mereu soluții alernative.

   Redacția începea să se golească. Emilia nu prea mai avea motive să stea - elogiile și lingușelile primite mai devreme încetaseră odată cu plecarea colegilor.

   Luându-și poșeta și haina, Emilia s-a îndreptat către lifturi. Se deschisese pe malul mării un nou bar pe care voia să-l viziteze de ceva vreme, iar acum părea să fi venit exact momentul potrivit.

   Abia ieșise din redacție când i-a sunat telefonul. Era unul dintre credincioșii ei polițiști în uniformă, care se dovedise o sursă valoroasă de informații de-a lungul ultimelor luni.

   Ascultându-l cum povestea gâtuit de emoție, pe fața Emiliei a apărut un zâmbet larg. O nouă crimă, iar de data asta era implicat un chip cunoscut: agenta Charlie Brooks. Făcând stânga împrejur, Emilia s-a întors direct în birou.

    Povestea asta devenea tot mai grozavă.

44.

      - Doarme acum. N-o poți vedea.

   Steve nu se pricepea să mintă, dar Helen nu l-a contrazis. În ochii lui se citea o furie autentică și Helen a avut grijă să nu-l provoace.

   -  Am ceva important de discutat cu ea, poți s-o rogi să mă sune când se trezește?

   - Nu te lași deloc, zău așa, a spus Steve, râzând amar.

   - Trebuie să-mi fac datoria, Steve. Nu încerc să te zgândăr pe tine sau s-o deranjez pe Charlie, dar trebuie să-mi fac datoria și n-o să las relațiile de prietenie personale să-mi stea în cale.

   - Relațiile de prietenie? Asta-i gluma anului. Mă îndoiesc că ești capabilă de prietenie.

   - N-am venit aici să mă cert cu tine...

   - Nu-ți pasă decât de tine, și de nimeni altcineva, așa-i? Atâta vreme cât obții ce-ți do....

   - DESTUL!

   S-au întors amândoi și au văzut-o pe Charlie apropiindu-se. Nu fusese în pat, ci doar trăgea cu urechea din sufragerie, după cum bănuise Helen de la bun început. O umbră de mânie a trecut peste chipul lui Steve, jenat că minciuna lui fusese dată în vileag, după care și-a revenit și s-a grăbit spre Charlie. Ea rămăsese însă cu privirea țintă la Helen.

   - Hai înăuntru mai bine.

      - Gândește-te, Charlie. Nu-ți amintești și altceva? Trăsăturile? Mirosul? Expresia de pe chipul ei?

   - Nu, ți-am spus deja.

   - A spus ceva când s-a ciocnit de tine? Ai sesizat vreun accent oarecare?

   Charlie a închis ochii, plonjând fără pic de chef înapoi în trecut.

   - Nu. A scos doar un icnet.

   - Icnet?

   - Mda, i s-a tăiat respirația.

   Lui Charlie i-a cam pierit glasul, sesizând iritarea și dezamăgirea lui Helen. Prostituata poloneză care greșise camera și perturbase atacul vorbea o engleză foarte stricată și se temea de polițiști. Descrierea pe care o făcuse criminalei era foarte simplistă, de aceea o presa Helen pe Charlie acum, doar-doar o sări iepurele de undeva. Vreun amănunt pe jumătate uitat le putea oferi breșa de care aveau nevoie cu disperare.

   - Bine, hai s-o lăsăm baltă deocamdată. Ești frântă de oboseală, evident, a spus Helen ridicându-se de pe scaun. Poate că se mai limpezesc lucrurile mâine, după ce tragi un pui de somn.

   Aproape ajunsese la ușă când Charlie a zis:

   - Uite.

   Helen s-a întors și a văzut-o cum îi întindea legitimația.

   - Ai avut dreptate.

   - Ce vrei să spui?

   - Nu pot să fac asta. Credeam că pot, dar nu pot.

   - Charlie, nu trebuie să te pripești...

   - Azi mi-a murit în brațe un om, a strigat Charlie, cu voce tremurândă. A murit chiar sub ochii mei și a trebuit să-mi clătesc obrazul și părul de sângele lui. A trebuit să mă spăl de sângele lui de pe....

   A izbucnit în hohote zguduitoare de plâns, hohote care-i tăiau respirația. Și-a îngropat fața în mâini, refuzând s-o privească pe Helen. Legitimația ei rămăsese pe măsuța de cafea, acolo unde o aruncase.

   Așa, deci. Lui Helen nu-i mai rămânea decât s-o ia. Își dorise să scape de Charlie, dar acum, la un pas de victorie, Helen se rușina de egoismul și de lașitatea ei. Cu ce drept o respingea pe Charlie, condamnând-o la amărăcăiune și regret perpetuu? Ea trebuia să-i ajute pe oameni. Să-i salveze, nu să-i osândească.

   - Iartă-mă, Charlie.

   Suspinele lui Charlie au încetat o clipă, după care au continuat mai înăbușit. Helen a luat loc lângă ea.

   - Am fost o nemernică. Și-mi pare rău. Este... eu sunt de vină, nu tu... Marianne continuă să trăiască în mine, în sângele meu. Nu pot scăpa de ea. Sau de Mark. Sau de tine. De ziua aceea. Am țipat și-am urlat, am fugit unde-am făcut cu ochii, cu speranța că mă voi putea descotorosi de amintiri dacă dau totul și pe toți la o parte. Am vrut să te dau la o parte pe tine. O dovadă de cruzime și egoism din partea mea. Îmi pare sincer rău, Charlie.

   Charlie a ridicat privirea spre ea, cu ochii înlăcrimați.

   - Știam cum te simți, dar nu ți-am întins o mână de ajutor. Te-am lovit când erai la pământ, iar asta-i de neiertat. Dar aș vrea să mă ierți dacă poți. N-a fost niciun moment vina ta.

   Helen s-a oprit puțin înainte de a continua:

   - Dacă vrei să te desprinzi, să-ți vezi de familie, să faci ce fac toți oamenii normali, eu nu-ți voi sta în cale. Voi avea grijă să primești tot ce-ți trebuie ca s-o poți lua de la capăt. Dar dacă te răzgândești, vreau să vii înapoi... am nevoie de tine.

   Charlie se oprise din plâns, dar refuza în continuare să ridice capul.

   - Suntem pe urmele unei criminale în serie, Charlie. N-am mai spus-o până acum cu glas tare, pentru că aș fi vrut să nu fie adevărat. Și n-aș fi crezut că e posibil să se întâmple din nou. Dar este. Și deocamdată... n-o pot opri.

   I-a tremurat puțin vocea până să-și revină. Când a deschis gura din nou, vocea îi era fermă, dar potolită.

   - N-o pot opri.

      Helen a plecat la scurt timp după ce vorbise prea mult și totuși nu suficient. Nu reușise să fie șefă, polițistă sau prietenă bună. Oare era prea târziu să mai salveze ceva dintre ruine? Îl pierduse pe Mark și ar fi fost o mare prostie s-o piardă și pe Charlie. Dar poate că era prea puțin și prea târziu. Poate că era sortită acum să se confrunte de una singură cu această criminală.

   Nu era deloc convinsă că va câștiga bătălia, însă era hotărâtă să lupte.

45.

      De ce nu i-l ascunsese? Doar era sarcina ei să pareze toată mizeria cu care o asalta lumea și s-o țină la adăpost. În loc să-și facă datoria, fiind ocupată să se joace cu Sally, Allison nu auzise clănțănitul fantei de scrisori și ziarul care ateriza pe preș. Și astfel ajunsese la Jessica.

   „O cutră care ți-a furat inima.”

   Jessica a scăpat ziarul din mâini de parcă frigea și a luat-o la fugă pe scări. I se învârtea capul când a ajuns la etaj, și toată grozăvia situației părea că i se îndeasă din nou pe gâtlej. I s-a făcut greață și a simțit că se sufocă. Împleticindu-se spre baie, simțea voma cum suie. A dat buzna înăuntru și a vomitat în cadă, cu stomacul contractându-i-se iar și iar. Într-un târziu a terminat, dar i se scursese toată vlaga. S-a ghemuit pe covorașul din baie, cu capul în mâini.

   Voia să moară. Era absolut cumplit. Încetase să-l mai urască pe Christopher pentru trădare și pentru prostie, iar în prezent îi ducea dorul și îl voia înapoi cu fervoare. Asta era partea ușoară. Celelalte chestii nu-i ieșeau însă din cap. Moartea lui violentă, faptul că nu-l putea înmormânta deocamdată, că inima... biata lui inimă... se afla undeva într-o pungă sigilată....

   Jessicăi i-a venit să verse din nou, dar nu mai avea nimic în stomac și a rămas locului, eșuată pe pardoseală.

   De ce era de crudă lumea? Se așteptase la tărăboi și la lipsă de înțelegere din partea propriei familii - și avusese parte de ele din plin - dar ceilalți? Poliția o sfătuise să nu-și acceseze e-mailurile sau contul de Twitter, dar cum să duci o astfel de viață? Acum își dorea să le fi urmat sfatul.

   La doar câteva minute după ce explodase știrea în presă, trolii trecuseră la treabă. Prin e-mailuri adresate ei direct, cu postări pe forumuri, împroșcându-și în toate părție ura. Christopher meritase să fie ucis. Jessica era o ștoarfă rigidă care-și dusese bărbatul la moarte. Christopher era un perves infectat cu SIDA care avea să ardă în flăcările iadului. Fiica lor avea sigilis și urma să orbească.

   Polițiștii o asiguraseră că-i sunt alături, că o protejează. Dar pe cine-și închipuiau că prostesc? Nu mai exista nici pic de milă și de bunătate pe lume. Numai vulturi care ciuguleau din măruntaie, hrănindu-se cu jale și durere.

   Jessica fusese mereu optimistă, dar acum își dădea seama de naivitatea ei.

   Un zgomot puternic la parter. Sally care zdrăngănea la xilofon. Urmat de râsul copilei, care și-a continuat melodia. Parcă fetița trăia într-un univers paralel - un tărâm unde fericirea și inocența continuau să existe. 

   Jessica simțea nevoia să încuie ușa și să-și astupe urechile, însă n-a făcut-o. Acum nu-i mai rămăsese decât acest univers paralel, care putea constitui salvarea ei. În orele însingurate ale nopții, Jessica își dorea moartea, dar înțelesese acum că trebuia să trăiască. Trebuia să-și înghită suferința și s-o crească pe Sally, să fie încrezătoare și să se bucure de viață.

   Viața ei se încheiase, dar a lui Sally abia începea. Și asta trebuia s-o susțină pe Jessica deocamdată.

46.

      Christopher Reid zăcea pe masa de autopsie, fixând cu ochii lui sticloși plăcile murdare ale tavanului.

   Niciuna dintre victimele ucigașei nu-și meritase soarta, dar Helen avea sentimentul că Christopher o meritase chiar mai puțin decât Matthews. Matthews fusese un ipocrit scârbos căruia îi plăcea să domine femeile. Însă Reid era doar un tip care ducea lipsa sexului. De ce nu discutase cu soția lui? Să fi găsit împreună o cale de a se apropia din nou unul de altul în loc să recurgă la a plăti pentru sex. Își considera soția prea pudică sau neprihănită?

   Din experiență, Helen știa că femeile posedă o imaginație sexuală la fel de bogată ca bărbații dacă li se dă ocazia să se exprime. Oare simpla neputință de a comunica îl condamnase pe Christopher la o moarte respingătoare?

   - Tipul seamănă cu prima voastră victimă, dar este în același timp diferit, a declarat Jim Grieves venind spre targa cu rotile. L-a adormit cu cloroform, administrat cu un soi de cârpă îmbibată. Legiștii ar putea să-ți dea mai multe informații. Nu există urme de constrângere în acest caz și niciun detaliu care să sugereze că i s-ar fi pus vreo glugă.

   - Deci se simțea probabil confortabil în prezența ei.

   - Asta rămâne să decizi tu, a continuat Grieves, ridicând din umeri. Eu pot doar afirma că „operația” a fost mai izbutită de această dată și că pesemne gagica se perfecționează și nu mai trebuie să se bazeze la fel de mult pe forța brută, nici atunci când inițiază atacul și nici când trece la mutilare.

   Helen a încuviințat din cap.

   - Cauza morții?

   - Păi a fost scos din luptă în mașină, dar omorât în șanț. Prea mult sânge ca să-l fi ucis în altă parte. Moartea a intervenit printr-o singură tăietură de cuțit care i-a secționat artera carotidă.

   - O singură tăietură?

   - Mda. N-a pierdut mai mult timp cu el decât era strict necesar. Inima a fost extrasă relativ curat, chiar dacă ea a demarat procedura probabil când el încă nu-și dăduse complet duhul.

   Helen a închis ochii - groaznica imagine i s-a întipărit în creier și nu se mai urnea de-acolo. A așteptat ca Jim să continue, dar el n-a mai spus nimic. Când a deschis ochii, a văzut îndată de ce se oprise.

   Inspectoarea-șefă Ceri Harwood se afla lângă ei.

      Grieves s-a scuzat și a plecat - nu-i plăceau femeile cu capsa pusă. Harwood clocotea, iar Helen s-a pregătit să pareze atacul.

   - Ai văzut ziarul? a întrebat Harwood, trântind pe masă pagina de titlu cu „O cutră care ți-a furat inima”.

   - Da, a zis Helen cu naturalețe. L-am luat când am venit încoace.

   - A trebuit să cer întăriri de la poliția din West Sussex - oamenii noștri de la relații cu presa nu mai fac față interesului suscitat de titlul ăsta tâmpit. Și nu-i vorba doar de publicațiile din Mare Britanie - ne-au sunat din Franța, din Olanda, până și de la mama dracului din Brazilia. Cine se ocupa de Angie? Cum a ajuns acolo Garanita?

   - Ofițerul de contact a discutat cu ea, dar nu era victima unei infracțiuni și nu aveam nicio justificare să deleg acolo un agent în uniformă, acum când se întâmplă atâtea...

   - Ce i-ai spus Garanitei? Te citează direct.

   - Nimic special. I-am prezentat elementele principale și i-am promis colaborarea noastră, așa cum ați cerut.

   - I-ai spus că suntem pe urmele unui criminal în serie? Ai folosit acest termen?

   - Nu.

   - Ei bine, Garanita l-a folosit, fir-ar al dracului de treabă! Numai despre asta vor toți să vorbească din nou. O prostituată care-și ucide clienții. Răzbunare pentru Spintecător. Doar tâmpenii din astea.

   - Nu-i prea plăcut. Dar ăsta este adevărul, doamnă.

   Harwood i-a aruncat o privire iscoditoare.

   - Ai eliminat-o pe Sandra McEwan de pe lista suspecților?

   - Da.

   - Și ce putem să le dăm atunci?

   - Cui să dăm?

   - Nu te preface că nu pricepi, Helen. Presei. Ce dracu` putem să dăm presei?

   - Păi avem o descriere parțială pe care putem s-o dăm publicității. Și cred că trebuie făcut un apel direct la potențialii clienți să nu umble pe străzi. Aș fi fericită să...

   - Și să riscăm ca tipa să se dea la fund?

   - E vorba să salvăm vieți. N-avem încotro. Au murit 3 oameni deja.

   - Deci n-avem nimic să le dăm?

   Mânia lui Harwood era cât se poate de evidentă acum.

   - Păi, avem o mulțime de piste pe care le cercetăm, însă nu cred că o astfel de deschidere față de presă ne va fi de vreun folos și, cu tot respectul, a continuat Helen fără să se lase întreruptă de Harwood, nu cred că presa trebuie să ne dicteze nouă agenda.

   - Maturizează-te, Helen, a venit replica nimicitoare a lui Harwood. Și să nu cutezi să-mi mai spui vreodată „cu tot respectul”. Pot să-ți iau cazul ăsta cât ai zice pește.

   - Numai că așa ceva n-ar da prea bine în ziare, nu-i așa? a ripostat Helen. Eu sunt polițistă, doamnă, nu specialistă în relații publice. Urmăresc piste și vânez criminali. Prind criminali. Așa ceva nu se face pe bază de protocol, de relații sau intrigi politice. Se face culegând informații, asumându-ți riscuri și muncind pe rupte.

   - Și această discuție îți irosește timpul valoros? a replicat Harwood, provocând-o pe Helen să-i dea dreptate.

   - Aș vrea să mă întorc la treabă acum, a fost tot ce-a avut ea de spus.

   Helen a plecat curând după aceea, revenind în viteză pe motocicletă la Southampton Central. Îi era necaz că deschisese un nou front în acest război, dar nu avea de ales. Ce urma să se întâmple în continuare era greu de estimat. Un lucru era clar: nu mai avea în Harwood o prietenă, ci un dușman.

47.

      În cele din urmă, a mușcat nada.

   Tony se plimbase cu mașina pe străzi ore în șir, acomodându-se cu noua sa identitate de om de afaceri singuratic aflat în căutare de sex. Colindase prin Bevois în lung și în lat, dar străzile erau ciudat de liniștite. Era o noapte de marți - foarte departe de ziua de leafă - și totuși se așteptase să vadă mai multă mișcare.

   Încercase pe Empress Road, dar pe-acolo bătea vântul. Prea multă forfotă polițienească prin zonă în ultima vreme pentru un comerț nocturn palpitant. S-a avântat un pic mai spre nord, prin Portswood. Situația părea mai promițătoare, însă fetele care băgau capul pe geamul mașinii nu corespundeau semnalmentelor. 

   Exasperat, a luat-o spre sud, către docuri. Absența oricărui progres îl enerva și-l făcea să respire ușurat deopotrivă. Voia să dea de fata asta, voia să pună capăt poveștii, și totuși inima i se zbătea în piept, vădindu-i teama și neliniștea. Presupunea că va fi capabil să-i facă față, dar cum putea fi sigur de asta? Criminala era organizată, nemiloasă și brutală. Dacă-l răzbea?

   Tony și-a alungat gândul din minte. Trebuia să rămână concentrat pe misiune. Parcurgând străzile lăturalnice din zona docurilor vestice, se uita întruna în toate părțile după semne de activitate.

   Fetele care lucrau aici erau cele mai ocupate, servind un șuvoi neîntrerupt de mușterii de pe vasele de croazieră și de la țantierul naval. Se mai ivea câte o prostituată când și când, dar el își putea da seama de la distanță că nu corespundea semnalmentelor.

   Și apoi, deodată, a văzut-o.

   Se limba în sus și în jos pe strada pustie, iar atunci când a redus viteza și s-a apropiat de ea, Tony a sesizat că era agitată și abătută. Din instinct i-a venit să apese pedala de accelerație, de parcă ceva îl îndemna să fugă de această femeie, dar rațiune a prevalat și el a oprit motorul.

   - La lucru? i-a strigat, cu o voce indiferentă.

   Fata a tresărit, luată prin surprindere, ca și când nu auzise mașina apropiindu-se. Purta niște colanți negri care-i scoteau în evindeță picioarele lungi și musculoase. Partea de sus a corpului era înfășurată într-o haină militară care părea prea mare pentru ea și nu se potrivea cu restul ținutei - să fi fost furat? Figura ei însă era remarcabilă - ochi închiși la culoare, nas puternic și buze cărnoase.

   Recăpătându-și stăpânirea de sine, ea l-a studiat - făcându-și niște calcule mentale - după care a venit încet și cu grijă spre el.

   - Ce cauți? l-a întrebat.

   - Companie.

   - Ce fel de companie?

   - Nimic ieșit din comun.

   - O oră sau toată noaptea?

   - Doar o oră, te rog.

   Lui Tony i-a venit să-și muște limba. Ce mușteriu vorbește cu „te rog”?

   Fata și-a mijit ochii, încercând probabil să-și dea seama dacă el era într-adevăr așa de ageamiu precum se arăta.

   - 50 de lire.

   Tony a dat din cap și, fără să aștepte vreo invitație, fata a deschis portiera și s-a suit pe scaunul de alături. El a băgat în viteză și au pornit.

   - Eu sunt Samantha, a zis ea deodată.

   - Peter, a spus Tony.

   - E numele tău real, Peter? a parat ea.

   - Nu.

   Fata a chicotit.

   - Însurat, nu? l-a întrebat ea.

   - Mda.

   - Bănuiam.

   Conversația se încheiase. Ea i-a spus unde să meargă și mașina s-a pierdut în noapte.

48.

      Centrul de comandă forfotea de activitate când Helen a sosit.

   Era abia 6.30 dimineața, dar ea le ceruse să înceapă devreme și echipa n-o dezamăgise. În timp ce se înghesuiau în sala de ședințe, Helen a fost surprinsă s-o vadă pe Charlie printre ei. 

   Cele două femei s-au privit - un salut grăbit și tăcut. Charlie se hotărâse. Cu ce preț? s-a întrebat Helen.

   - Un lucru este clar așadar, a început Helen. E vorba despre o demascare. Criminala vrea să-și facă victimele de rușine, vrea să le expună oprobiului public, să-și exprime dezgustul față de ele. Când scoți inimi și le trimiți acasă, în cazul lui Alan Matthews, sau la serviciu, în al lui Christopher Reid, poți fi sigur că se va lăsa cu tămbălu. Și după articolul principal din ultimul Evening News putem presupune că ucigașa a primit ce-și dorea. Viețile particulare ale victimelor sale vor fi scotocite de-a fir a păr. S-au întrecut pe sine cu Alan Matthews - un membru în consiliul bisericii baptiste locale, cu o propensiune pentru relații sexuale nesănătoare - și în prezent procedează la fel cu Christopher Reid - secretele tainice ale unui cap de familie ireproșabil și așa mai departe. Avem de-a face deci cu o demascare. E ceva personal.

   - Să înțelegem atunci că-i cunoștea? a intervenit agenta Fortune.

   - Tot ce-i posibil, cu toate că nu există vreo dovadă că ar fi apelat la serviciile ei mai de mult. Acestea fiind spuse, agentul Grounds și echipa lui au descoperit ceva interesant. Andrew?

   - Am găsit o legătură concretă între cele două victime, a anunțat agentul Grounds. Frecventau amândoi un forum numit Târfest.

   S-a strâmbat puțin pronunțând numele după care a continuat repede.

  - În principiu este vorba despre un forum unde localnicii care au apelat la prostituate își împărtășesc experiențele. Discută despre cum poți să dai de anumite fete, cum le cheamă, ce tarife percep. Le clasifică după mărimea sânilor, pricepea în materie de sex, cât de strâmt au...vaginul, și lista continuă.

   Agentul Grounds părea bucuros că trecuse de acest prim hop. Era căsătorit, avea 3 copii și nu se prea simțea în largul lui împărtășind asemenea detalii colegelor sale mai tinere.

   - Matthews și-a adus acolo contribuția, cu pseudonimul „Babanu”. Reid n-a scris recenzii, dar a discutat cu alți bărbați de pe forum, sub numele „SoiRău”. Forumul are o istorie lungă și încă mai facem săpături, dar se pare că alți bărbați au povestit recent despre o fată nouă care te lasă să-i faci „orice”.

   Grounds s-a uitat în jur la marea de chipuri abătute. Era o pistă promițătoare, dar un rechizitoriu trist al ființei uane. Sesizând o scădere a moralului, Helen a preluat ștafeta.

   - Am primit și niște informații dinpartea legiștilor care au recoltat probe de la scena crimei. Sângele prelevat de pe hainele lui Charlie - capetele s-au întors către Charlie - aparținea victimei numărul 3. Potrivit actelor din portofel, se numea Gareth Hill. Verificăm și paraverificăm acest lucru înainte de a-i contacta familia și vă voi confirma imediat ce am certitudinea. Sângele nu ne-a fost așadar de folos, dar s-au recuperat de la fața locului niște eșantioane care bănuim că sunt ADN-ul criminalei. Legiștii le-au prelevat aseară târziu.

   Un freamăt a străbătut încăperea.

   - Nu se potrivesc cu nimic din bazele noastre de date, însă e prima probă palpabilă de care dispunem și ar putea fi crucială pentru obținerea unei condamnări. La fel de importat, ne dezvăluie câte ceva despre fata noastră. ADN-ul a fost găsit în saliva de pe fața victimei, depusă într-o serie de straturi subțiri succesive. Deci nu l-a scuipat ea intenționat și n-a fost nicio excreție accidentală de salivă produsă atunci când îl tranșa. Dispunerea stropilor sugerează că ea îi vorbea sau mai degrabă striga la el, judecând după cantitatea de salivă și după modul de răspândire. Îl înjura în timp ce-i lua viața? Spunându-i exact ce credea despre el? Posibil. Ce deducem din faptul că nicio urmă de salivă nu s-a găsit pe primele două victime?

   - Că la celelalte omoruri a acționat mai în pripă? Că n-a avut atâta timp de distracție? a intervenit Charlie.

   - Da. Sau că și-a curățat celelalte victime. Există niște urme de soluție de curățare pe bază de alcool pe fețele lor - încă nu suntem siguri dacă era ceva ce foloseau ei în mod obișnuit sau modul femeii de a distruge probele. Dacă cea de a doua variantă este corectă, reiese că ucigașa noastră posedă o anumită iscusință și în același timp o ură profundă și concretă față de victimele sale.

   Un nou elan părea să însuflețească echipa - lucrurile duceau în sfârșit undeva. Helen s-a folosit de această energie.

   - Vom urma toate aceste piste, dar aș vrea totodată să privim și dintr-o altă perspectivă. Dacă-i urăște pe acești bărbați și vrea să-i demaște, va dori pesemne să-și savureze triumful. Am solicitat întăriri ca să putem ține sub observație familiile victimelor, în caz că ea își face apariția. Vreau supraveghere la înmormântări, la domiciliile lor, la locurile de muncă - l-am însărcinat pe agentul Fortune cu această operațiune deocamdată. De asemenea, ați remarcat, fără îndoială, absența sergentului Bridges. Lui i s-a repartizat o misiune sub acoperire pe care o coordonez chiar eu și pentru moment nu trebuie să știți mai mult. Dacă va deveni relevantă pentru cerceătrile noastre, veți fi informați. Dar până una-alta presupuneți că el nu există - agenta Brooks îi va prelua atribuțiile temporar.

   Toate privirile s-au rotit din nou către Charlie, pe care Helen o promovase brusc, chiar dacă numai provizoriu. Aveau să fie oare de acord cu această decizie sau le va displăcea? Charlie a rămas cu ochii ațintiți drept înainte.

   - Și un ultim lucru - o vom zgâlțâi nițel pe-această ucigașă. Probabil că e deja destul de buimăcită în urma semieșecului și vreau să strângem și mai tare plasa. Voi da de știre presei că avem ADN-ul ei și că nu mai este decât o chestiune de timp până la identificare. Vreau s-o scoatem din pepeni, s-o facem să devină neatentă.

   Helen s-a oprit o clipă, după care a concluzionat:

   - E timpul să mutăm lupta pe teritoriul inamicului.

49.

      Cafeneaua Nero era ticsită de lume și chiar din acest motiv o și alesese Helen.

   Se afla pe o arteră principală a cartierului elegant Shirley. La o distanță uriașă de bordelurile abjecte și de străzile prost luminate de unde-și făceau veacul lucrătoarele sexuale din Southampton.

   Helen s-a bucurat să vadă că Tony sosise și o aștepta, ascuns într-un separeu din fund, după cum stabiliseră.

   - Ce mai faci, Tony?

   Arăta cam vlăguit, dar ciudat de bine dispus.

   - Sunt bine. Sunt chiar... bine.

   - Bun așa. Acesta va fi deci locul nostru regulat de raport. Vom stabili întâlnirile prin SMS și ne vom întâlni doar aici. Trebuie să-ți spun de la bun început că, dacă vei simți vreodată că nu merge treaba sau că urmărind această pistă îți pui viața în primejdie, ești liber să mă suni și să te retragi imediat. Siguranța ta este prioritatea mea.

   - Știu lecția, șefa, și nu trebuie s-o luăm așa în tragic. E chiar în regulă. Am cam făcut pe mine azi-noapte, dar s-a terminat cu bine. Ba chiar am impresia că s-ar putea să fi aflat ceva.

   - Povestește-mi.

   - Păi, inițial n-am prea avut noroc. Am tot bătut străzile fără niciun succes după care m-am îndreptat spre sud, pe la docuri, și am agăățat acolo o tipă. Samantha. Douăzeci și ceva de ani, dar cu vechime pe străzi.

    Helen îl urmărea cu toată atenția acum.

   - Ne-am dus la un hotel pe care-l știa ea. I-am spus că mie-mi place să privesc, așa că am lăsat-o să-și facă numărul și pe urmă am tras-o de limbă în timp ce o conduceam acasă. Inițial s-a arătat reticentă, dar evident că auzise zvonurile despre o fată care-și hăcuiește clienții. Ea nu știe nimic, dar există o altă tipă care lucrează din când în când pe la docuri și care a vorbit. Pasămite ar fi văzut-o pe gagică. Se pare că e căutată pentru niște chestii, și prin urmare nu-i dispusă să iasă la înaintare, dar dacă aș ajunge la ea, atunci...

   Inima lui Helen bătea mai repede, dar ea și-a stăpânit emoția.

   - Bine, mergi pe firul ăsta. Dar ai mare grijă, Tony. Ar putea fi o capcană - n-avem cum să știm în ce fel poate profita cineva de o astfel de situație. Sună promițător însă.

   Helen nu și-a putut stăpâni un zâmbet discret, la care Tony i-a răspuns cu aceeași monedă.

   - Oricum, du-te acasă și culcă-te puțin. O meriți.

   - Mulțumesc, șefa.

   - Apropo, ce mai face Nicola?

   - E bine. O luăm ușor, pas cu pas.

   Helen a încuviințat din cap. Ținea la Tony și-l respecta pentru atenția și răbdarea cu care își îngrijea soția. Trebuie să fie greu să duci o viață pe care nu ți-ai dorit-o niciodată, atunci când viața plănuită ți-a fost smulsă așa de brutal. Era un om bun, și Helen spera că le va fi bine.

   Plecând pe jos de la cafenea, Helen pășea cu vioiciune. Drumul pe care-l urmau era plin de pericole, dar Helen avea sentimentul că în sfârșit se apropie de criminală.

50.

      Suindu-se într-o mașină fără niciun fel de însemne, Charlie a plecat în viteză pe intrarea din dos, dornică să termine odată cu asta.

  Jennifer Lees, ofițerul desemnat s-o însoțească, urma să preia conducerea, încă Charlie era cea care trebuia să pună întrebările neplăcute. În mod normal, Helen discuta cu familiile victimelor mai întâi, dar ea dispăruse într-o misiune secretă, lăsând-o pe Charlie să tragă ponoasele.

   Au oprit în fața unei clădiri cam dărăpănate, cu etajul retras, din Swaythling. Aceasta era casa pe care Gareth Hill o împărțise cu mama lui - o împărțise la timpul trecut, având în vedere că trupul său mutilat zăcea în prezent pe o masă de autopsie din morga lui Jim Grieves.

   Nu-l puteau identifica oficial înainte s-o facă o rudă de-a lui, dar știau că el e omul. Primise niște condamnări mărunte pentru furt din magazine, stare de ebrietate și chiar și o tentativă jalnică de expunere. Odată încheiate formalitățile, acel dosar urma să fie marcat „Decedat” și trimis sus la centrul de comandă pentru evaluare.

   O matahală de femeie trecută de 70 de ani le-a deschis ușa. Avea gleznele pestrițe și umflate, burdihanul i se revărsa generos și îi atârnau ditamai fălcile de pe fața bucălată. Ascunși în mijlocul acestui morman de cărnuri se aflau însă doi ochi distonanți, de șobolan, care acum o fixau cu ferocitate pe Charlie.

   - Dacă vindeți ceva, puteți să-i dați dru...

   Charlie i-a prezentat legitimația.

   - E vorba despre Gareth. Putem intra?

   Toată casa duhnea a pisici. Păreau să fie pretutindeni și, ca și când ar fi simțit pericolul, se agitau zgomotoase în jurul stăpânei, solicitându-i atenția. Ea a mângâiat-o pe cea mai dolofană - un motan roșcat pe nume Harvey - în timp ce Jennifer și Charlie îi dădeau vestea.

   - Băiețaș ticălos....

  Jennifer s-a întors spre Charlie, amuțită momentan de această reacție neașteptată.

   - Ați înțeles ce v-am spus, doamnă Hill? a întrebat-o Charlie.

   - Domnișoară Hill. N-am fost niciodată doamnă.

   Charlie a dat înțelegătoare din cap.

   - Gareth a fost ucis, iar noi....

   - Așa. Ai mai zis-o. Ce-a făcut - a încercat s-o șteargă fără să plătească?

   Intonația ei era greu de interpretat. Părea furioasă, dar se simțea oare și durerea cum răzbătea? Această femeie avea o platoșă foarte groasă, întărită de ani mulți de decepții, și nu era ușor s-o citești.

   - Investigăm încă împrejurările, dar bănuim că a fost un atac neprovocat.

   - Al naibii de neprovocat. Păi când te bagi în cocină...

   - Unde v-a spus Gareth că se duce noaptea trecută? a intervenit Charlie.

   - A zis că merge la film. Tocmai își încasase ajutorul social, așa că... am crezut că s-o fi întors după ce-am adormit eu. Am crezut că tontălăul ăsta puturos e încă în pat...

   Glasul îi tremura, în sfârșit, acum când conștientiza realitatea morții fiului său. Iar atunci când avea să-i cedeze scutul de protecție, avea să cedeze complet. 

   Charlie a mai continuat dialogul o vreme, după care s-a scuzat și a urcat la etaj.

    Intrând în camera lui Gareth, a încercat să-și adune gândurile. Priveliștea era într-adevăr memorabilă. Ambalaje goale de fast-food zăceau împrăștiate pe podea laolaltă cu șervețele murdare, reviste vechi și haine aruncate vraiște. Încăperea arăta și mirosea oribil, de parcă cineva mai degrabă existase decât locuise aici. Era râncedă. Râncedă și stearpă.

   Gareth nu fusese un bărbat atrăgător și n-ar fi putut oricum să aducă vreo fată pe-aici. Dezordinea în sine era un motiv suficient, dar ar fi avut oare tupeul să defileze cu altă femeie prin fața maică-sii, presupunând că mai întâi ar fi convins-o pe vreuna să-l însoțească acasă? Charlie se îndoia.

   În tot acest talmeș-balmeș, singurul obiect valoros era calculatorul. Stătea mândru, cocoțat într-o izolare semeață pe biroul de proastă calitate. Carcasa de aluminiu și logoul familiar arătau noi-nouțe, ca și când acest articol totemic fusese păstrat curat, în siguranță, în vreme ce tot restul fusese lăsat de izbeliște.

   Fără îndoială că acest obiect prețios era fereastra lui Gareth spre lume și viață, iar Charlie avea convingerea că și cheia morții sale se afla acolo, înăuntru.

51.

      La Taurul și Calapodul găseai cel mai bun sendviș cu friptură din Southampton. Era totodată un local al clasei de mijloc, preferat de mămici aranjate și de oameni de afaceri și ignorat de majoritatea gaborilor, prin urmare unul dintre cotloanele favorite ale lui Helen atunci când simțea nevoia să fie puțin singură.

   După ce se despărțise de Tony, o pălise brusc o foame de lup. Nu mâncase mai nimic în ultimul timp, supraviețuind cu cafea și țigări, iar acum avea o nevoie disperată de combustibil. 

   Înfingându-și dinții în sendvișul gros, Helen s-a simțit îndată mai bine - doza de proteine și hidrocarburi pica la țanc.

   Trebuia să-și abată atenția de la caz măcar câteva minute. Când ești cufundat într-o investigație de o asemenea magnitudine, devii complet obsedat. Te bântuie zi și noapte. Cu cât se prelungește mai mult, cu atât mai lesne rișită să orbești, să-ți pierzi simțul orientării și claritatea viziunii.

   O publicație locală zăcea uitată pe masă.  Helen se ferise s-o deschidă și, chiar și acum, când o făcea în sfârșit, mânată de curiozitate, a trecut în grabă de primele pagini.

   Abundau în știri despre crimele recente, trâmbițând vestea că poliția avea ADN-ul ucigașei, însă Helen n-a zăbovit asupra lor. Prefera să sape mai adânc prin aceste fițuici, pe la anunțurile modeste, infracțiunile mărunte reflectate în deciziile judecătorești sau pe la rubrica de horoscop - și tot restul nimicurilor care umpleau aceste publicații.

   Helen răsfoia absentă ziarul, apoi a înlemnit dintr-odată.

   S-a uitat în altă parte, pe urmă s-a uitat iar la pagină, sperând că fusese doar o închipuire. Dar era acolo. Fotografia unei case. Aceeași casă unde-i văzuse pe Robert și amicul său Davey cum pătrundeau alaltăieri.

   Și deasupra, titlul incrimantor:

   „Un pensionar se luptă să supraviețuiască după ce a surprins niște spărgători”

........................................................