Idilă pe un turn, Thomas Hardy

 ........................................................................

3-4

              Sub ochii acestui grup de oameni inofensivi dar nedemni de încredere Swithin şi Viviette a lui nu putură decât să-şi strângă mâinile în tăcere.

   Totuşi ea reuşi să-i şoptească:
   - Fratele meu nu se întoarce decât mult mai târziu. A plecat la Paris. Diseară, dacă poţi veni, te aştept pe pajişte.

   Îi dărui un zâmbet neliniştit, dar nu exista nicio îndoială că sub rezerva pe care şi-o impusese, fiecare fibră din făptura ei vibra de nerăbdare la gândul întâlnirii.

   Aripile nopţii se lăsau acum devreme, şi Swithin se înfiinţă la locul întâlnirii la ceasul când îşi închipui că ea îşi isprăvise cina. Era chiar locul unde se întâlniseră la începutul anului, dar multe se schimbaseră de atunci. Răzoarele de flori de obicei îngrijit îngrădite, aveau acum marginile zdrenţuite şi fuseseră cotropite de bălării; stele negre se iveau pe suprafaţa aleii acoperite cu prundiş, arătând că smocurile de iarbă creşteau pe acolo în voie.

   Degradarea stării materiale a Lady-ei Constantine atinsese acel punct care sugerează necesitatea ca un sânge nou să fie infuzat în ramura familiei; şi, de bună seamă, un sânge nou fusese infuzat - dar cu ce rezultat social rămâne de văzut.
   Viviette apăru pe aceeaşi uşă de sticlă pe care ieşise în grădină cu atâtea luni în urmă.
   Se strânseră în braţe dintr-o suflare, iar St Cleeve o salută în şoaptă.
   - Suntem în siguranţă, iubitule, îi spuse ea.
   - Dar servitorii?
   - Sărăcăciosul meu personal constă acum doar din două femei şi un băiat; şi cu toţii se află în aripa cealaltă. M-am gândit că poate ţi-ar place să vezi interiorul casei mele, după ce mi-ai arătat locuinţa ta. Aşa că n-o să rămânem afară, ci o să intrăm.
   Pătrunseră înăuntru prin uşa-fereastră şi porniră să cutreiere încet prin încăperi, Swithin însufleţit de oarecare curiozitate, pentru că nu ajunsese niciodată mai departe de bibliotecă şi de camera alăturată acesteia. Întreaga aripă de vest a casei fusese închisă, viaţa Viviettei desfăşurându-se în două sau trei cămăruţe din aripa de sud-est.

   Marile încăperi prin care înaintau acum, tiptil şi vorbind în şoaptă, căpătaseră acea înfăţişare funerară care provine din lipsa de folosinţă şi de îngrijire. Pânze de păianjen triunghiulare se şi ţesuseră prin colţuri, ca nişte mici hamace ce legănau praful, şi un miros îmbâcsit, de lemn şi de piele, împănat cu izul excrementelor de şoareci, impregna atmosfera.
   Solitudinea acestor încăperi era atât de rar tulburată de intruziunea picioarelor omeneşti, încât deseori câte un şoricel stătea locului pe braţul unei canapele sau pe capacul vreunui scrin, uitându-se fără frică la cei doi vizitatori.
   Swithin nu nutrise nicicând ambiţia de a avea o reşedinţă dar locul îl interesa.
   - Casa asta va mai răsuna vreodată de veselie, aşa cum se întâmplă pe vremuri? întrebă el.
   - Numai când tu vei face avere, răspunse ea râzând. După cum ştii, îmi aparţine mie pe viaţă; dar domeniul e atât de împovărat de rentele anuale ce revin rudelor îndepărtate ale lui Sir Blount, dintre care unul va fi succesorul meu aici, încât eu nu trăiesc decât din modestul meu venit.

   - Şi eşti obligată să rămâi în casa asta?
   - Nu sunt obligată. Dar n-o pot lăsa de izbelişte.
   - Şi în testament au existat unele stipulări pentru cazul că te vei recăsători?
   - Nu se menţionează nimic.
   - Mă bucur, scumpa mea Viviette, să aflu că nu ai pierdut nimic măritându-te cu mine.
   - Sper că nici tu nu ai pierdut nimic - decât ceea ce decurge în mod firesc.
   - Adică ce?
   - Libertatea. Să presupunem că ai să devii un fizician de mare popularitate (se pare că în ziua de azi popularitatea şi-a răcit relaţiile cu arta şi cochetează cu ştiinţa), şi ţi se va oferi o şansă mai atrăgătoare, să zicem că-ţi iese în drum o fată care ar putea fi pentru tine o soţie mai potrivită şi mai strălucită decât îţi sunt eu. Nu vrei regreta niciodată? Nu mă vei dispreţui?

   Swithin îi astupă gura cu un sărut, după care continuară să înainteze prin casă; se furişau ca doi hoţi, temându-se să nu atragă atenţia bucătăresei sau a cameristei Green.
   Într-una din încăperile de sus, ochii lui Swithin căzură pe o mică orgă de cameră, care fusese cândva împrumutată bisericii. Tânărul îi spuse că îşi aminteşte de acel prilej, ceea ce o făcu să-şi reia o idee:
   - Asta îmi aduce aminte de ceva. În primăvară va avea loc o confirmare în parohia noastră şi tu mi-ai povestit odată că nu ai fost niciodată confirmat. Ce neglijenţă revoltătoare! Cum de s-a întâmplat?
   - Nici măcar nu ştiu. Cred că în zăpăceala care a urmat morţii tatălui meu. Au uitat de asta.
   - Swithin dragă, dacă vrei să-mi faci o plăcere, supune-te şi tu confirmării, odată cu ceilalţi.
   - Dacă am trăit atâta vreme fără această virtute, n-aş putea să mă lipsesc definitiv de ea?
   - Nu, nu! protestă Viviette cu seriozitate. Doresc mult să fii confirmat, sunt nefericită când mă gândesc că tu priveşti cu atâta uşurinţă chestiunile religioase. Dacă n-am avea biserica, de ce ne-am putea agăţa?
   - Unul de celălalt. Dar dacă ţii atâta, o să inversez ordinea stabilită a lucrurilor spirituale: oamenii întâi sunt confirmaţi şi numai după aceea se căsătoresc.

   - Asta nu are decât o importanţă minoră. Te rog să nu tratezi cu nepăsare lucrurile pe care atâţia oameni de bună credinţă au socotit că trebuie să fie făcute. Şi, dragul meu Swithin. Uneori simt că o anumită superficialitate, de care am dat poate amândoi dovadă în felul în care am tratat legătura sfântă a cununiei - transformând un ritual solemn într-o aventură clandestină - ar putea fi răscumpărată prin seriozitatea cu care trebuie privite celelalte chestiuni religioase. De aceea nu trebuie să laşi ca acest  prilej să treacă pe lângă tine. M-am gândit toată noaptea trecută la asta. Aminteşte-ţi că eşti fiu de preot şi, dacă ar fi trăit, tatăl tău ar fi stăruit s-o faci. Pe scurt, Swithin, fii băiat cuminte şi respectă cu stricteţe prevederile bisericii.

   În virtutea temperamentului ei, Lady Constantine era fie o amantă înflăcărată, fie o cucernică devotată, şi vibra cu atâta graţie între aceste două tendinţe, încât nimeni care ar fi cunoscut circumstanţele vieţii ei nu i-ar fi putut condamna inconsecvenţa. Când eşti împins în asemenea dificultăţi ca acelea în care o mânaseră dominatoarele ei sentimente lumeşti, devine firesc să năzuieşti la o evadare, cramponându-te de aparatul religios - ce nu poate fi pus în funcţiune decât de aceleaşi sentimente pe care ea le investise altundeva; în fond, toate acestea nu erau decât încercările disperate ale Convenţionalismului de a-i asigura liniştea conştiinţei în impasul în care o azvârliseră instinctele ei de femeie. Cum Viviette nu se mai putea confirma, şi cum Sâmbăta împărtăşaniei era încă departe, îl îmboldea pe Swithin să o facă.
   - Şi noul episcop e un om atât de binevoitor, continuă ea. L-am cunoscut vag pe vremuri, când nu era decât pastor parohial.
   - Foarte bina, iubita mea. Ca să-ţi fac ţie pe plac, mă voi lăsa confirmat. Bunică-mea o să fie încântată, fără îndoială.

   Continuară să hoinărească prin casă, Lady Constantine, intra prima în fiecare încăpere, ţinând o lumânare în mână, pentru a se asigura că nu se găseşte nimeni acolo, şi apoi îl chema şi pe el în şoaptă. Tăcerea era ştirbită doar de murmurele lor şi de scârţâitul câte unei scânduri sub paşii lor.

   În cele din urmă se aşezară şi, umbrind flacăra luminării cu un carton, începu să-i arate lucrurile fanate conţinute de cutare scrin sau de cutare sertar, sau garderoba unora dintre membrii familiei care muriseră pe la începutul veacului, când muselina era regina saloanelor, vestele înalte până la subţiori, iar manşoanele mari cât un sac de contrabandist.

   Aceste scormoneli prin cochilii şi găoace vestimentare, ale căror miezuri umane pieriseră de mult, se prelungi mai bine de jumătate de oră, până când cei doi tresăriră puternic, auzind sunetul insistent al clopoţelului de la uşa din faţă.

CAPITOLUL 22

         Lady Constantine scăpă din mână bucata de dantelă veche ale cărei splendori tocmai i le arăta lui Swithin, şi strigă:

   - Cine poate fi? Nu cred să fie Louis!
   Rămaseră ascultând. Sosirea cuiva la acest conac părăsit şi mai cu seamă la o oră atât de târzie, constituia un asemenea fenomen, încât niciunul dintre servitori nu era pregătit să răspundă la sonerie. Vizitatorul sună din nou, cu mai multă forţă decât înainte. În sfârşit, le ajunseră la ureche zgomote de uşi deschise şi închise în oficiile dinspre bucătărie, iar Viviette ieşi în coridor, ca să audă mai bine. După câteva minute se întoarse în camera de garderobă unde îl lăsase pe Swithin.
   - Da; e fratele meu, îl anunţă ea străduindu-se să-şi menţină stăpânirea de sine. I-am recunoscut vocea. Fără îndoială că s-a întors de la Paris ca să stea aici. Ăsta-i felul lui indolent şi inoportun de a se purta - să nu-mi scrie o scrisoare prin care să mă anunţe că vine!

   - Mi-e foarte uşor să plec.
   Între timp, fratele ei fusese poftit în casă, şi acum se auzeau paşii feciorului care venea s-o caute pe Lady Constantine.
   - Fii bun şi aşteaptă un moment aici, spuse ea introducându-l pe Swithin în dormitorul ei, care se afla alături. Nimeni n-o să dea peste tine în camera asta, iar eu mă întorc îndată.
   Luând lumânarea cu ea, îl lăsă pe Swithin să aştepte în întuneric.
   După vreo zece minute se auzi pe gaura cheii şoapta glasului ei. Swithin deschise uşa.
   - Da; are de gând să rămână. Acum îşi ia cina.
   Foarte bine, nu te nelinişti, iubito. Doreşti să mai rămân peste noapte, aşa cum am plănuit?
   - O, Swithin, mă tem că nu se poate, răspunse ea tulburată. Vezi bine cum stau lucrurile. În seara asta am încălcat jurământul ca tu să nu vii niciodată în casa mea şi iată rezultatul. Te-ai supăra dacă... ţi-aş cere să pleci?
   - Câtuşi de puţin. Dacă stau să mă gândesc, prefer modestul confort din cabana şi casa mea, bizareriilor şi alarmelor din casa asta.
   - Ei, mi-e teamă că te-am ofensat, spuse ea în timp ce o lacrimă i se adună în ochi. Cât de mult aş dori să mă întorc cu tine la cabană! Ce fericiţi am fost în cele trei zile cât am locuit împreună acolo! Dar poate că într-adevăr ar fi mai bine să pleci acum. Da, ai dreptate, camerele de aici sunt apăsătoare. Ar fi nevoie de un personal casnic numeros ca să le facă mai vesele... Totuşi, Swithin, adăugă ea după o clipă de gândire, nu vreau să-ţi cer să pleci. Procedează cum crezi tu că e mai bine. Am să-ţi aprind o lămpiţă de noapte şi te las aici să chibzuieşti. Eu trebuie să cobor imediat la fratele meu, altfel o să intre la bănuieli.

   Aprinse lampa de noapte şi se retrase din nou, trăgând uşa după ea.
   Swithin mai stătu un timp în aşteptare; apoi îşi spuse că, în general, e mai bine să plece. Prin urmare, ieşi şi înainta tiptil pe coridorul întunecat către capătul din fund, unde se găsea o scăriţă întortocheată, care-l ducea la o uşă dosnică, scoasă din uz.
   După ce coborî scara, ajunse la celălalt capăt al casei, situat în partea dinspre care bătea un vânt puternic şi unde, spre surpriza lui, auzi stropi de ploaie biciuind geamul. Probabil că vremea câinoasă de afară îl făcuse pe vizitator să sune cu atâta nerăbdare.
   St Cleeve se pomeni într-o mică dilemă. Ploaia îi aminti că-şi lăsase pălăria şi mantaua jos, în partea din faţă a casei şi dacă pe o vreme normală ar fi, putut renunţa cu uşurinţă la amândouă, în ploaia asta răpăitoare şi rece nu ar fi fost un lucru prea plăcut.
   Reîntorcându-se în dormitorul Viviettei, luă lămpiţa şi deschise uşa unei cămăruţe-debara care rămăsese întredeschisă. Aici se găseau felurite articole de îmbrăcăminte, bucăţi de stofă de tapiţerie şi unele mobile vechi. Swithin gândea că ar putea găsi vreo mantie a Viviettei, pe care să şi-o înfăşoare în jurul umerilor dar, în cele din urmă, desprinse de pe un cuier un veşmânt mult mai potrivit, singurul de acest fel care se găsea acolo. Era un palton mare, mâncat de molii, căptuşit şi tivit cu o blană grea; şi când îl luă jos, ieşi la iveală şi o căciulă din blană de focă.
   “Ale cui or fi fost?” se întrebă el, iar răspunsul sinistru îi veni de la sine. “Pfff! făcu dispreţuitor (chemând în ajutor latura ştiinţifică a naturii lui), în fond materia este materie, iar asociaţiile mentale nu sunt decât nişte amăgiri.”

   După ce se îmbrăcă, se întoarse în dormitorul Lady-ei Constantine ca să ducă înapoi lămpiţa, şi se pregăti iar de plecare.

   Dar când ajunse din nou în coridor, auzi pe palierul din faţă un pas uşor, care părea al Viviettei. Întrebându-se ce voia de la el, se opri, luându-şi însă precauţia de a intra în debara, pentru eventualitatea că n-ar fi fost ea.
   Femeia se opri în faţa dormitorului, se aplecă spre gaura cheii şi şopti (presupunând că el se afla încă înăuntru):

   - Swithin, m-am mai gândit şi am ajuns la concluzia că poţi rămâne aici fără grijă.
   Nemaiavând nicio îndoială asupra identităţii persoanei, Swithin, fără să se gândească, ieşi brusc din cămăruţa aflată în spatele ei. Aruncând o privire în jur, Viviette văzu dintr-o dată silueta estompată de întuneric, îmbrăcată în blană. Într-un gest de groază, îşi ridică braţul în faţa ochilor, ca şi cum ar fi vrut să se apere de el; scoase un ţipăt şi, tremurând toată, se lipi de perete, acoperindu-şi faţa cu mâinile.
   Swithin dădu s-o ia în braţe, dar în aceeaşi clipă auzi paşi grăbiţi care urcau scările, ca răspuns la strigătul ei, consternat, şi temându-se să n-o compromită, se retrase cât putu de repede, ajungând la capătul coridorului chiar în momentul când fratele ei, Louis, apăru, cu o lampă, în cealaltă extremitate.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Viviette, ce s-a întâmplat?
   - Soţul meu! exclamă ea fără voie.
   - Ce nonsens mai e şi ăsta?
   - Da, desigur că e un nonsens, adăugă ea, cu un efort. Nu a fost nimic.
   - Dar de ce ai ţipat?

   Viviette îşi redobândise judecata limpede.

   - O, a fost o nălucire a imaginaţiei mele, răspunse ea cu un râs uşor. Trăiesc aici atât de singură, încât încep să am vedenii... am devenit superstiţioasă şi... o clipă... mi s-a părut că văd o fantomă.

   - A răposatului tău soţ?

   - Da. Dar nu era nimic; doar conturul... pendulei aceleia înalte, şi cu scaunul din spate. Vrei să fii bun să coborî şi să-mi îngădui să mă retrag un moment în camera mea?
   Fratele ei coborî şi Viviette intră în dormitor. Swithin socoti că e mai prudent să o lase în pace şi, ieşind fără zgomot din casă, porni prin ploaie spre locuinţa lui. Era limpede că toate agitaţiile de un fel sau de altul prin care trecuse, slăbiseră nervii Viviettei, sensibilizând-o şi făcând-o susceptibilă la orice impresie. Când îmbrăcase paltonul şi căciula, lui St Cleeve îi trecuse prin minte că acestea trebuie să fie veşmintele scoase din uz, care îi aparţinuseră lui Sir Blount; dar în momentul când se apropiase de Viviette uitase de acest lucru şi, de bună seamă, înfăţişarea pe care i-o dădeau hainele îi crease bietei femei şocul unei nedorite amintiri.
   Rumegând toate acestea în minte, mergea cu paşi repezi, ca şi cum ar fi fost din nou cărturarul singuratic, disociat de întreaga omenire, care nu purta nicio umbră de interes casei Welland şi stăpânei sale.

   Paltonul greu şi căciula nu îi erau deloc plăcute; dar cum Swithin fusese educat, sau mai curând se autoeducase, la şcoala gândirii ştiinţifice, nu-şi îngăduia să se lase copleşit de senzaţii sinistre. Dacă s-ar fi întâmplat una ca asta, ar fi însemnat să-şi trădeze propriile-i crezuri şi năzuinţe.

   În apropiere de casa lui, într-un loc unde drumul pe care mergea el se întâlnea cu o cărare, văzu un grup de forme indistincte înaintând spre el. După glas, îi recunoscu pe Hezzy Biles, Nat Chapman, Fry şi alţi câţiva muncitori agricoli. Swithin fu pe punctul de a le adresa o vorbă, dar aducându-şi aminte de deghizarea lui, socoti mai înţelept să-şi ţină gura, ca nu cumva veşmintele să indice primejdiosul loc de unde venea. Treptat se apropiară de el, întrucât mergeau şi ei în aceeaşi direcţie,
   - Sara bună, străine, spuse Nat.
   Străinul nu răspunse.
   Întregul grup i-o luă înainte, dar Swithin putu desluşi în întuneric că mergeau cu capetele întoarse spre el. După aceea, un murmur păru să se propage de la unul la altul; apoi Chapman, cel mai curajos dintre ei, se răsuci pe călcâie, veni în spatele lui Swithin şi-l urmă de la oarecare distanţă, observându-i cu atenţie silueta. Pe urmă se alătură din nou celorlalţi şi se porniră cu toţii să şuşotească între ei. Gândind că e mai bine să-i lase să-l depăşească, Swithin încetini pasul, şi oamenii o luară înainte, aparent fără prea multă codeală.
   Nu exista nicio îndoială că fuseseră impresionaţi de hainele lui. Şi cum nu avea niciun chef să provoace aceeaşi reacţie bunicii sale şi lui Hannah, Swithin îşi luă precauţia, de îndată ce ajunse acasă, să intre prin bucătăria de vară. Acolo ascunse în siguranţă paltonul şi căciula, după aceea ocoli casa şi intră, ca de obicei, pe uşa din faţă.
   Din primul moment o întâlni pe Hannah care-i spuse:
   - Vai, de-aţi fi auzit numa ce s-a vorbit în sara asta aici, domnişorule Swithin! Au venit oamenii de la câmp numa ca să ne povestească.

   Într-adevăr, în bucătărie se adunaseră oamenii care îl depăşiseră pe drum. Peste trăsăturile greoaie şi noduroase ale feţelor lor, se aşternuse o expresie de îngândurată nelinişte. Intrarea lui Swithin păru firească şi nu trezi comentarii, de parcă se întorsese de la studiile lui din vârful turnului; nu făcură decât să-l includă şi pe el în audienţă.
   - În momentul acela noi vorbeam de zor, continuă Blore, şi Natty tocma şi-o adus aminte de povestea bătrânului Jeremiah Paddock, care o dată când o trecut prin parc, pe la vo unu noaptea, l-o văzut pe Sir Blount dând-o pe doamna afară din casă şi încuind uşa ca să nu poată intra. Şi tocmai ziceam noi c-o fost răsplata dreaptă c-o murit în ţară străină, departe de meleagurile lui. Gând numa ce ridic ochii şi-l văd pe Sir Blount mergând de unu singur.
   - Te-a depăşit ea pe dumneata, sau dumneata ai depăşit-o! şopti Hannah pe o voce sepulcrală.
   - Nu pot să zic ea, că nu ştiu dac-o fost stafie, răspunse Sammy. Ferit-a sfântu să vorbesc de scularea din mormânt a unuia care-o fi încă din carne şi din sânge, şi i-o veni şi lui rându să moară. Dar el sau ea, s-o apropiat de noi.
   - Da, s-o apropiat de noi. Confirmă Haymess.
   - Şi eu i-am zis “Sara bună, străine”, adăugă Chapman.
  - Da, “Sara bună, străine!”, aşa i-ai zis, Natty. Te-am auzit şi io.
   - Şi p-ormă s-o apropiat şi mai mult de noi.
   - Ba nu, noi ne-am apropiat de el, îl contrazise Chapman.
   - Mă rog, mă rog, în chestii d’astea e totuna. Şi forma era a lui Sir Blount. Mi-au zis-o şi nările mele, pencă... mirosea a el. Da, l-am putut mirosi, că se stârnise o pală de vânt.
   - Dumnezeule mare. Ce blestemăţii îndrugaţi acolo despre stafia unui domn cu frica lui Dumnezeu? întrebă bunica Martin, care tocmai intrase în bucătărie.

   - Stai o clipă, coană mare, io nu zic că era un miros rău, ferit-a Sfântu! Era un miros bun, ca la vânătoare, îţi trezea în minte aromă de carne de vânat şi de iepure, aşa cum se cuvine la un mare senior - nu mirosea a hoit de om sărac; şi asta mi-a întărit credinţa că era Sir Blount.

   (“Era mirosul blănurilor’”, îşi spuse Swithin în sinea lui.)

   - Zău aşa, nu i-am purtat pică strigoiului că ne-o lăsat să murim de foame douăjcinci de ani cu nouă şilingi pe săptămână, aşa că nu m-am spăriat de-un abur umblător, fie că mirosea bine sau nu, interveni Hezzy. Cred c-o venit vremea să mergem acasă.
   - Mai aşteaptă un pic, că viu şi eu, continuă Fry. Când mi-am dat seama că e Sir Blount, mi s-o uscat scuipatu-n gură, că nu era p-acolo niciun tufiş sau vun gard în care să te adăposteşti dacă s-ar fi luat de noi.

   - Ce-i curios e că-i pomenisem numele înainte, când am vorbit de confirmarea care o să vină, spuse Hezzy.
   - O să aibă loc o confirmare?
  - Da. În parohia noastră - pentru prima dată în biserica Weland de douăjcinci de ani încoace. Şi cum ziceam, tocma le povesteam că eu m-am confirmat la vârsta la care trebuia, şi că aveam numai gânduri curate în minte. Şi când am intrat la catehism, preotu mi-o zis: “Repetă lucrurile în care crezi”. Şi domnu’ Blount (c-aşa-i zicea pe atunci) care era pe lângă mine, mi-o suflat: “Femeile şi băutura”. Şi eu ca prostu am luat-o de bună şi-i răspund pastorului: “Femeile şi băutura”. Şi din cauza asta am fost amânat până la confirmarea viitoare. Da’ Sir Blount n-o recunoscut niciodată că el o fost ticălosu!
   - În ziua de azi confirmarea e altfel, zise Biles. Pe vremuri episcopu nu-i dădea atâta importanţă câtă îi dă azi. Acu episcopu îşi întinde amândouă mâinile peste creştetu oricui o fi, care îngenunche în faţa lui; pe când eram noi băieţi se dădea o singură binecuvântare la şase puşti odată. Episcopu de atunci îşi întindea palmele şi-şi trecea degetele peste şirul de capete, nepăsător ca un cuconaş care-şi numără banii câştigaţi la rişca într-un bâlci. Marii stăpâni ai bisericii de pe atunci nu se sinchiseau de-un suflet în plus sau în minus; şi eu cred că din cauza asta viaţa era mai uşoară.
   - Aud că noul episcop, e holtei; sau poate că văduv? întrebă doamna Martin.
   - Holtei, cred, coană mare. Da dumneata, domnule San Cleeve nu l-ai înfruntat niciodată, după câte ştiu.
   Doamna Martin clătină din cap.
   - Nu; a fost o mare scăpare. Nici nu-mi dau seama cum de s-a întâmplat.
   - Am de gând să mă confirm acum, spuse Swithin, şi apoi schimbă vorba.

CAPITOLUL 23

          Toată noaptea aceea, Swithin nu putuse închide un ochi, gândindu-se la Viviette a lui.
   Nimic nu era mai grăitor în ce priveşte purtarea primului ei soţ faţă de ea, decât persistenţa groazei de care dăduse dovadă când imaginea lui îi fusese brusc redeşteptată în memorie. Dacă n-ar fi fost acest lucru, spaima ei copilărească, atunci când dăduse ochi cu Swithin deghizat, ar fi apărut ridicolă.

   Aşteptă cu înfrigurare un prilej de a o revedea în următoarele câteva zile, dar nu i se ivi niciunul. Desigur că situaţia, era explicabilă prin prezenţa fratelui ei în casă. În cele din urmă, se hazardă să-i scrie un bilet, cerându-i să-i dea un semnal, într-un chip pe care-l mai folosiseră o dată sau de două ori: tragerea în jos a storului unei anumite ferestre, una dintre puţinele vizibile din vârful turnului de pe Rings-Hill; acesta era semnalul ca în seara respectivă îl putea întâlni, după cină, pe terasă.
   După ce-şi reglă lentila cinci seri la rând în dreptul ferestrei cu pricina, în sfârşit, în a şasea seară, văzu storul în poziţia mult aşteptată. Trei ore mai târziu, în plin amurg, apăru la locul întâlnirii.

   - Fratele meu e plecat în seara asta, îi explică ea, altfel n-aş fi putut ieşi din casă. Va lipsi doar câteva ceasuri, nu mai mult, nu prea poate călători acum din lipsă de bani. Se ţine tot timpul în preajma mea, de asta nu m-am putut aventura să te întâlnesc.
   - Bănuieşte ceva?
   - Aparent, nu. Dar mă cam indispune.
   - De ce, Viviette?
   Din felul ei de a vorbi, Swithin deduse, cu teamă, că era vorba de ceva serios.
   - Aş prefera să nu-ţi spun.
   - Dar... mă rog, cum vrei tu.
   - Ba nu, Swithin, am să-ţi spun. Între noi doi nu trebuie să existe secrete. Zi de zi mă pisează cu necesitatea de a mă remărita.

   - Pentru bani şi rang social, desigur?

   - Da. Dar eu nu-i dau nicio atenţie. Îl las să-şi bată gura de pomană.

   - E un lucru într-adevăr trist, răspunse tânărul. Va trebui să lucrez cu mai mult sârg ca oricând, altminteri nu voi putea niciodată să-ţi aparţin.

   - Da, da, toate la timpul lor, spuse ea pe un ton încurajator.

   - Aş fi nespus de fericit să te pot avea tot timpul alături de mine. Am simţit cu ascuţime tristeţea situaţiei noastre în noaptea aceea când am fost silit să dispar, fără să te pot înştiinţa că eu eram cel care se ascundea în cămăruţă. De ce te-ai înspăimântat în asemenea măsură de hainele acelea vechi pe care le împrumutasem?

   - Nu întreba... nu întreba! răspunse ea ascunzându-şi faţa în umărul lui. Nu vreau să discut despre lucrul ăsta. A fost atât de lugubru şi de înfricoşător să îmbraci tocmai hainele acelea; ar fi fost de dorit să te gândeşti şi să nu le atingi.

   Swithin o asigură că nu-şi pusese niciun moment întrebarea cui aparţinuseră.

   - Apropo, trebuie să ţi le aduc înapoi, spuse el.
   - Nu! Nu vreau să le mai văd vreodată! Şi nu mă pot împiedica să cred că e semn rău faptul că tu le-ai îmbrăcat.

   - În senina filosofie, nimic nu poate fi considerat ca semn rău, răspunse el, sărutând-o. Lucrurile ori sunt cauze, ori nu sunt cauze. Când ne vom mai putea revedea?

   În felul acesta se scurse un ceas. Întâlnirea era aidoma cu altele care aveau să-i urmeze la intervale neregulate. Şi în lunile de iarnă grea, frecventele căderi de zăpadă lungiră, chiar mai mult decât o făcuseră temerile, răstimpurilor lor de izolare.
   Swithin îşi respectă cu şi mai mare stricteţe făgăduinţa de a nu se insinua în casă, ştiind totodată prea bine că nedreptatea de a fi obligat să procedeze astfel ar fi putut să-l facă să se revolte. Învăţat doar cu marile forţe ale naturii, era lipsit, ca şi mulţi alţii, de forţa personală de a pleda o cauză umană, poate şi din pricină că nu-l interesau deloc rangurile şi formulele sociale. De aceea se supunea cu o docilitate de copil tuturor hotărârilor ei, când era vorba de asemenea probleme.

   Fratele Viviettei petrecu iarna la Welland; dar fie pentru că experienţa sa în climatul tropical îl dezvăţase de iernile şfichiuitoare ale Britaniei, fie din alte motive, se arăta rar pe afară, şi Swithin nu-l putu zări decât în, treacăt. Din când în când, Viviette izbutea să-i mai facă o vizită grăbită la cabană; şi alteori, iubirea ei impulsivă se dovedea mai puternică decât prudenţa, şi îi cerea lui Swithin să petreacă o noapte la ea, cu orice risc.

   Dar el refuza. Pentru mintea lui logică era limpede că taina pe care se legaseră amândoi să o păstreze trebuia să fie sau riguros respectată, sau abandonată cu totul.

   Acum era cam sâcâit în legătură cu testamentul unchiului său. Deocamdată nu existau raţiuni presante pentru a da un răspuns complet şi sincer avocatului, dat fiindcă plata rentei urma să înceapă din ziua când Swithin va împlini douăzeci şi unu de ani; dar timpul trecea şi în curând trebuia să întreprindă un pas hotărâtor. I-ar fi fost uşor să recunoască faptul că e căsătorit şi, deci, nu îndeplineşte condiţiile impuse de testament; dar acest lucru ar fi presupus să mărturisească măcar unui singur om ceea ce el şi Viviette se fereau cu atâta străşnicie să se afle. Mai mult, dorea cu tot dinadinsul ca Viviette să nu afle de pierderea pe care o acceptase el ca s-o ia de soţie. Aşa încât, singurul lucru ce-i rămăsese acum de făcut era să scrie avocatului unchiului său o scrisoare de amânare şi să aştepte ca lucrurile să se desfăşoare de la sine.

   Într-o noapte senină de aprilie se nimeri să fie o eclipsă de lună şi domnul Torkingham, după ce se sfătuise cu Swithin, aduse la observator o serie de muncitori agricoli şi de băieţi tineri, cărora le promisese o privelişte a fenomenului prin telescop. Se discută din nou despre apropiatul eveniment al confirmării, care urma să aibă loc în luna mai. St Cleeve află de la pastor că se aranjase ca episcopul să petreacă noaptea la vicariat, şi că a doua zi, imediat după oficierea slujbei, era invitat la un prânz de gală la Casa Welland.

   Acest lucru însemna o reîntoarcere la viaţă a stăpânei casei; St Cleeve era oarecum surprins de faptul că, în comunicările lui cu Viviette, aceasta nu-i pomenise un cuvânt despre asemenea probabilitate. A doua zi făcu o plimbare în jurul reşedinţei, mirându-se cum de puteau fi primiţi oaspeţi când totul arăta în asemenea hal de delăsare.
   Descoperi însă că toate obloanele fuseseră deschise, lucru care părea să fi dat dintr-o dată viaţă ferestrelor. Doi oameni reparau coşurile de pe acoperiş, şi alţi doi răzuiau mucegaiul verzui de pe zidul faţadei. De această dată, Swithin nu puse nicio întrebare.

   Trei zile mai târziu, porni însă din nou într-acolo. Acum avea loc o operaţie grandioasă de spălare a geamurilor, Hezzy Biles şi Sammy Blore fiind executorii, ceea ce însemna că fuseseră împrumutaţi de la fermierul vecin. Hezzy arunca apă în geamuri cu o forţă care ameninţa să le spargă, iar faţa lătăreaţă a lui Sammy se zărea de partea cealaltă, rânjind la fiecare asalt. În plus, Anthony Green şi încă un om pliveau buruienile de pe alei şi sădeau plante noi în răzoare. Niciuna dintre aceste operaţiuni rezonabile.

   Luată în sine, nu însemna cine ştie ce; dar viaţa pe care o dusese în ultima vreme Viviette şi scârba cu care privise până atunci casa dădeau faptelor o semnificaţie specială. Totuşi Swithin era mai curând curios decât neliniştit de toate aceste schimbări, şi se întoarse la turnul lui, muncit de nişte întrebări care nu se refereau strict la lumile de deasupra capului său. Se poate ca Lady Constantine să-l fi zărit din casă, şi se poate să nu-l fi zărit; dar în aceeaşi seară, o seară frumoasă şi uscată, în timp ce el se afla la observator curăţind de zor ocularul ecuatorialului, purtând tichia şi jacheta lui de observaţie şi pregătindu-se ca după aceea să măture, ca de obicei, treptele scării spiralate, o zări pe Viviette conturându-se în razele lanternei.
   Întâlnirea a fost cu atât mai plăcută cu cât era neaşteptată, şi Swithin aprinse pe dată o lampă mai mare, în onoarea acestei ocazii.

   - Nu-i decât o vizită scurtă, îi spuse ea când, după ce-şi oferi gura ca să fie sărutată, se aşeză pe scaunul scund, destinat observaţiilor. Gâfâia uşor în urma urcuşului grăbit. Dar în curând sper să pot veni mai des. Fratele meu locuieşte încă la mine. Da, are de gând să stea până după confirmare. După aceea pleacă în mod cert. Ce frumos din partea ta, iubitule, să accepţi ceremonia de dragul meu. Ştii, episcopul va lua masa cu noi. E de mirare că a consimţit să vină, pentru că e un om nesociabil şi în turneele sau circuitele astea de confirmare pe care le face, se menţine, pare-se, numai în compania clerului. Dar locuinţa domnului Torkingham e foarte strâmtă, şi a mea e atât de apropiată, încât aranjamentul ăsta de a-l scuti pe bietul om măcar de o masă s-a impus aproape de la sine. Şi episcopul l-a acceptat imediat. Ce-ai mai făcut tu cu observaţiile tale? Ţi-am lipsit la înregistrarea notelor?

   - Mă rog, în orice caz am fost nevoit să o fac fără ajutorul tău. Ia uită-te aici cât de mult am lucrat!
   Îi arătă un registru împărţit în coloane intitulate: “Obiect” “Ascensiune normală” “Declin” “Caracteristici” “Remarci”, şi aşa mai departe.
   Viviette îşi plimbă ochii peste acestea şi peste altele, dar mintea i se întoarse repede la subiectul care o obseda: confirmarea.
   - E ceva atât de neobişnuit pentru mine să primesc oaspeţi în casă, încât aproape că sunt emoţionată. Sper ca prânzul să fie un succes.
   - Îl cunoşti pe episcop? o întrebă Swithin.
   - Nu l-am mai văzut de foarte multă vreme. Îl cunoşteam pe când eram o fetişcană, iar el predica la bisericuţa din Puddle-sub-Mixen, de lângă casa noastră; dar de atunci, de când m-am mutat aici, nu l-am mai văzut. Şi se spune că în satul ăsta nu a mai avut loc o confirmare de douăzeci de ani încoace. Celălalt episcop îi chema la Warborne pe tinerii şi tinerele candidate; nu-şi dădea osteneala să vină într-un loc uitat de lume, ca parohia noastră.

   - Toată curăţenia şi preparativele astea care se fac trebuie să fie o povară pentru tine.

   - Fratele meu Louis supraveghează totul, ba mai mult, suportă şi cheltuielile.
   - Fratele tău? întrebă Swithin cu surpriză.
   - Da, el a insistat să facă reparaţiile, răspunse ea pe un ton şovăitor, uşor mâhnit. Deşi a fost necesar să împrumute bani pentru cheltuieli. A fost extrem de activ în toată chestiunea şi el a fost cel care mi-a sugerat să-l invit pe episcop. Mie nici nu mi-ar fi trecut prin cap.

   - Mă rog, eu o să mă ţin departe până ce se va termina întregul tărăboi.
   - Îţi mulţumesc, scumpule, că eşti atât de înţelegător. Aş fi preferat să nu fie nevoie de prudenţă. Dar o să te văd în ziua confirmării, şi o să-l urmăresc tot timpul slujbei, din colţul stranei noastre, pe învăţatul meu drag... Sper că eşti bine pregătit pentru ritual, Swithin? adăugă ea întorcându-se cu tandreţe spre el. Poate că ar fi de dorit să laşi deoparte astronomia până după confirmare, ca să-ţi poţi dedica întreaga atenţie acestei probleme mult mai serioase.

  - Mai serioase? Mă rog, o să fac tot ce-mi stă în putinţă. Regret teribil să constat că tu eşti mult mai puţin interesată de astronomie decât erai înainte, Viviette!
   - Nu-i adevărat. Numai că preparativele pentru episcop îmi îndepărtează mintea de la studiu. Acum îmbracă-ţi cealaltă manta, ia-ţi pălăria şi vino să mă conduci.

CAPITOLUL 24

      Sosise dimineaţa confirmării.
   Era pe la mijlocul lunii mai şi vremea nu se arăta, poate, chiar atât de înfloritoare ca aceea pe care o atribuiau acestei luni poeţii veseli de acum trei veacuri, dar era un mai foarte suportabil, care se purta bine şi pe care populaţia de la ţară îl preferă unei luni mai, să zicem, mai însorite dar mai capricioase.
   În boschetele şi răzoarele de flori ce alcătuiau mozaicul grădinilor Welland, liliacul, salcâmul galben şi călinii îşi etalau, respectiv, culorile purpurii, galbene şi albe; şi printre ele, îndreptându-şi tulpinile flexibile după fiecare furtună mai nemiloasă, îşi înălţau capetele căldăruşele, bujori, pintenaşi şi coada şoricelului. Printre făpturile însufleţite care mişunau în acest decor colorat, se numărau albinele truditoare, fluturii hoinari şi plimbăreţele tinere candidate la apropiata confirmare, care, după ce se gătiseră pentru ceremonie, se făleau acum cu propriile lor înfăţişări, plimbându-se câte două, câte trei, în aşteptarea momentului solemn.

   Swithin St Cleeve, ale cărui pregătiri fuseseră ceva mai simple decât ale frumoaselor oraşului, aşteptă până când ieşiră din casă Hannah şi bunică-sa, apoi încuie uşa şi o porni spre biserica îndepărtată. La poarta grădinii din faţa bisericii îl întâlni pe domnul Torkingham, care dădu mâna cu el în felul omului cu multe treburi pe cap, şi indicându-i lui Swithin unde să se aşeze, dispăru în căutarea câtorva candidate ce nu-şi făcuseră încă apariţia.

   Swithin aruncă o privire prin grădină, sperând să o zărească pe Viviette, dar nevăzând-o, intră în biserică. În partea de nord a navei se afla un grup de fete zâmbitoare, total uniformizate în ce priveşte îmbrăcămintea, vârstă şi o temporară înfrânare a tendinţei fireşti de “a ocoli, precum un iepure, capcanele poveţelor înţelepte”. Rochiile lor de muselină albă, pălăriile albe rotunde, de sub borurile cărora scăpau, parcă fără voie, şuviţe şi bucle de toate nuanţele castaniului, căzându-le pe umeri, luminau stranele întunecoase şi insuflau o neobişnuită viaţă şi căldură statuilor şi ornamentelor de piatră cenuşie. În partea de sud a navei stăteau bărbaţii tineri şi băieţii - greoi, ciolănoşi, solizi, după cum era şi firesc dacă te gândeai că o viaţă întreagă vor trebui să ţină piept vântului şi vijeliilor, înainte de a se reîntoarce, pentru cea din urmă oară, în această navă cu iz de mucegai.

   Pe deasupra capetelor acestora, Swithin reuşi să desluşească strana pătrată, de lângă locul rezervat corului, care aparţinea Casei Welland. Văzu că Lady Constantine sosise şi stătea lângă fratele ei, Louis.
   Swithin se aşeză în capătul unei bănci, iar ea, după ce-l căutase tot timpul din ochi, vădi pe dată, prin semnele subtile, că e conştientă de prezenţa tânărului care, din cauza ei, răsturnase ordinea prestabilită a ceremoniilor bisericeşti. Era îmbrăcată în negru, dar nu în doliu strict, o pată de roşu la bonetă punându-i în valoare frumuseţea tenului, fără să-i dea însă o notă frivolă. Era, fără îndoială, cea mai frumoasă femeie din biserică; şi totuşi, un spectator dezinteresat, cunoscând toate circumstanţele, ar fi gândit că, dacă s-ar ţine seama de viitor, perechea firească pentru Swithin ar fi fost una dintre fetele îmbrăcate în muselină, care urmau să fie prezentate, odată cu el, episcopului, în acea zi.
   Când intră episcopul, şi se postă în faţa altarului, şi îşi suflă nasul, congregaţia fu suficient de impresionată de prezenţa lui ca să înceteze de a se mai holba unii la alţii.
   Preacuviosul Cuthbert Helmsdale, doctor în teologie, cel de-al nouăzeci şi patrulea ocupant al tronului episcopal al diocezei, era un personaj cu faţă smeadă, a cărei nuanţă tuciurie era şi mai accentuată acum de protuberanţele mânecilor, ce i se umflau pe umeri ca emisferele estică şi vestică. Părea înalt şi impunător ca statură, dar ceva din această impresie se datora probabil şi veşmintelor maiestuoase.
   Slujba a fost, ca de obicei, de o lungime care a pus la grea încercare puterile de îndurare ale tineretului adunat acolo. Şi numai după ce toţi tinerii aparţinând altor parohii trecură prin ceremonia de confirmare, veni şi rândul celor din Welland. Swithin şi alţi câţiva dintre cei mai vârstnici fură aproape ultimii. Când, păşind în urma domnului Torkingham, trecu pe lângă strana Lady-ei Constantine, îşi înălţă privirea de la căptuşeala roşie a glugii prelatului şi întâlni ochii ei. Era foarte emoţionată, înlăcrimată - îl privi cu acel extaz în care se amestecau religia, iubirea, fervoarea şi speranţa, o stare de spirit pe care femeile o pot încerca în asemenea momente şi de care bărbaţii nu au habar.

   Cu câtă ardoare îl urmări pe episcop punându-şi mâna pe creştetul iubitului ei, cu câtă emoţie febrilă privi inelul mare, episcopal, scânteind printre buclele blonde ale lui Swithin; cu câtă îngrijorare aşteptă să audă dacă doctorul Helmsdale va rosti formula “acesta este copilul tău”, folosită pentru cei foarte tineri, sau “acesta este robul tău”, folosită pentru cei mai vârstnici. Şi când îl auzi rostind “acesta este copilul tău”, simţi o împunsătură de conştiinţă, de parcă ar fi fost o persoană care ademenise un copilandru inocent în mrejele căsătoriei, pentru a-şi satisface propria-i plăcere, până când îşi aduse aminte că, de fapt, prin căsătoria lor îi înălţase poziţia socială. Dar toate aceste stări n-ar fi putut fi descrise decât de ea însăşi.

   Cât despre Swithin, se simţea ruşinat de totala lipsă a acelui entuziasm care radia cu atâta efervescenţă din ochii ei. Când trecu din nou pe lângă ea, întorcându-se la locul lui, faţa Lady-ei Constantine era îmbujorată de o căldură pe care fratele ei ar fi putut-o observa, dacă s-ar fi uitat la ea.

   Fie că o observase sau nu, de îndată ce St Cleeve se aşeză din nou, Louis Glanville se întoarse şi îl privi fix pe tânărul astronom. Era pentru prima oară când St Cleeve şi fratele Viviettei se aflau faţă în faţă într-o lumină clară, deoarece prima lor întâlnire se petrecuse în semiobscuritatea gării. Swithin nu prea obişnuia să observe trăsăturile oamenilor; aproape că nici nu remarca detaliile fizionomiei prietenilor săi, ideea lui despre ei generalizându-se la ansamblul înfăţişări. Abia acum îşi dădu seama că fratele Viviettei era un om de vreo treizeci de ani, cu un aspect nonşalant, dar în ai cărui ochi negri, mici, părea să se fi concentrat întreaga energie de care, în mod cert, restul făpturii lui era lipsit. Şi ochii acestui domn rămaseră, până la sfârşitul slujbei, pironiţi continuu asupra lui Swithin: dar cum aceasta era direcţia firească a privirii lui din locul unde şedea, incidentul nu atrase atenţia prin ciudăţenia lui.
   Swithin ar fi vrut să-i spună Viviettei:
   “Sper că acum eşti mulţumită; m-am conformat ideii tale despre datorie, neţinând seama dacă mie mi se potrivea sau nu”.
   Dar acum nu-i vedea decât boneta şi fruntea, nu-i putea transmite nici măcar din priviri această informaţie. Se întoarse mai mult spre stânga, în partea orgii, în spatele căreia şedea domnişoara Tabitha Lark.
   Dat fiind că în acest timp se ţinea predica, băiatul care-i umfla foalele orgii adormise peste mânerul foalelor, iar Tabitha dădu să-şi scoată batista, ca să-l plesnească pentru a-l trezi. Dar odată cu batista îi scăpă din pungă o întreagă familie de obiecte neaşteptate: un degetar de argint, o fotografie, o punguţă mică, o sticluţă de săruri, câteva monezi de jumătate de pence, nouă agrişe verzi, o cheie. Toate se rostogoliră la picioarele lui Swithin şi, urmându-şi pasiv primul instinct, tânărul culese de pe jos câte obiecte putu descoperi, şi le înmână posesoarei, în mijlocul zâmbetelor vecinilor.

   Tabitha era mai mult moartă decât vie din pricina umilinţei că un asemenea eveniment penibil se petrecuse chiar sub ochii episcopului, în cadrul unei asemenea ceremonii solemne. Se făcu albă ca varul şi aproape că se răsturnă de pe scaun. Temându-se că o să leşine, Swithin, care o compătimea din toată inima, se aplecă peste ea şi-i şopti pe un ton încurajator:
   - Nu face nimic, Tabitha. Vrei să te scot afară, la aer curat?
   Ea îl refuză şi, între timp, predica se încheie.
   Swithin zăbovi până ce întreaga congregaţie se împrăştie, ca s-o vadă pe Lady Constantine, însoţită de fratele ei, de episcop, de capelanul acestuia, de domnul Torkingham şi de alţi clerici cu soţiile lor traversând cimitirul bisericii şi întrând în Casa Welland, pentru prânzul de gală. Întregul grup părea să discute eu o vioiciune eu atât mai însufleţită, cu cât în ultimele două ore trebuiseră să-şi reprime toate instinctele şi calităţile de sociabilitate.
   Tânărul stătu nemişcat până se pomeni singur în cimitir, şi atunci o porni agale spre casă, peste deal, puţin cam amărât din cauza imposibilităţii de a se afla lângă Viviette a lui, în această unică zi a ei de veselie, şi de a lua şi el parte la conversaţia celor care o înconjurau.

   Nu-l rodea gelozia pentru situaţia soţiei lui în comparaţie cu a sa, înţelesese atât de profund, de la bun început că, în eventualitatea unei căsătorii, vieţile lor exterioare aveau să se desfăşoare separat, întocmai ca înainte, încât a se fi răzvrătit acum ar fi fost un lucru nedemn pentru el şi crud faţă de ea, sporind dificultăţile care şi aşa erau destul de numeroase.

   Îndoielile care-l munceau în momentul de faţă se refereau doar la capacitatea lui de a realiza lucruri destul de mari încât să devină altceva decât un tânăr favorit, patronat de ea, cu care se măritase sacrificându-şi rangul social. Acum, la douăzeci de ani, era condamnat la izolare până şi de soţia lui; s-ar fi putut, oare, ca la treizeci de ani, să fie primit pretutindeni cu braţele deschise?

   Dar tot mergând în soare şi în aer curat, dispoziţia lui se mai lumină şi, când ajunse acasă, îşi aduse aminte cu interes că planeta Venus se afla acum într-o poziţie foarte favorabilă observaţiei.

CAPITOLUL 25

          În acest timp, interiorul Casei Welland răsuna de voioşia prânzului ecleziastic.

   Episcopul, care şedea lângă Lady Constantine, părea încântat de compania ei, şi de la început doamna îi acaparase întreaga atenţie. Adevărul era că faptul de a nu-şi fi axat toate speranţele şi năzuinţele pe succesul acestui prânz şi pe plăcerea episcopului Helmsdale, îi conferea doamnei o dezinvoltură şi o bună dispoziţie care o făceau să atingă, fără voie, ambele ţeluri neurmărite. Fratele ei Louis concepuse întregul proiect al vizitei episcopului, iar ea consimţise cu indiferenţă. În inima ei, era legată de cu totul altcineva, pe cariera căruia îşi mizase fericirea.
    Interesul ei fiind deci plasat în cu totul altă parte, manifesta acum detaşarea celui care nu are nimic de pierdut, şi nu dădea niciun semn de acea permanentă preocupare gospodărească, atât de frecventă, care face din gazda de azi o persoană total diferită de femeia fermecătoare de ieri, când fusese doar musafirul vecinului. Măritându-se cu Swithin, Lady Constantine jucase cartea cea mare - nesăbuită, impulsivă, dezastruoasă, poate; dar o jucase, nu mai putea da înapoi; iar prânzul de acum nu însemna pentru ea decât un episod lipsit de orice alt scop în afara distracţiei.

   Aşadar, cu acea putere indirectă, necăutată, care izbuteşte să împlinească într-o oră ceea ce o strădanie deliberată n-ar putea realiza într-o viaţă, reuşise să-l fascineze pe episcop într-un chip nemaicunoscut de acesta până atunci. Fiind celibatar, se afla în acea perioadă critică a vieţii care se întinde între impulsurile devastatoare ale tinereţii şi vremea pasiunilor incipiente ale senectuţii, când o femeie poate cuceri inima unui bărbat fără să-i stârnească înflăcărarea pătimaşă a tânărului şi nici înamorarea domolită a bătrânului. În asemenea cazuri, bărbatul trebuie făcut întâi să admire, doar atât. Şi, fără nicio intenţie, în acest fel opera Viviette asupra musafirului ei.
   Aparent, Lady Constantine se afla în situaţia socială în care doreşti multe lucruri şi, în realitate, firea ei le şi dorea, Evident, avea un temperament impulsiv, înclinat spre impetuozitate. Dar în loc de a se manifesta în acest fel, iubirea recent satisfăcută împrumuta acum felului ei de a fi o dulce seninătate, o calmă mulţumire care, venind de la o tânără văduvă cu inima caldă, îl derutau pe învăţatul episcop şi-i sporeau clipă de clipă interesul. Aşa stăteau lucrurile când conversaţia viră spre confirmarea din acea dimineaţă.
   - Era acolo un tânăr extrem de atrăgător, printre candidaţii domnului Torkingham, i se adresă la un moment dat episcopul, într-o manieră cam abruptă, Lady-ei Constantine.
   Dar întrebările neaşteptate nu pot face ca o femeie inteligentă să se lase prinsă în laţ.
   - Despre cine vorbiţi? întrebă ea cu inocenţă.
   - Despre tânărul acela cu păr de culoarea “grâului copt”, cum ar spune unul dintre noii noştri poeţi, care stătea chiar lângă orgă. Ştiţi cine este?
   Pentru prima dată în acea zi Viviette dădu dovadă de oarecare nervozitate în răspuns:
   - Ah, da. E fiul unui nefericit domn care a fost pe vremuri paroh aici... un domn St Cleeve.
   - În viaţa mea nu am văzut un tânăr mai frumos, continuă episcopul, iar Lady Constantine roşi. Şi lipsa de sfială în felul în care mi s-a prezentat, m-a cucerit de-a dreptul. Un domn St Cleeve aţi spus? Fiul unui preot? Tatăl lui trebuie să fi fost acel St Cleeve coleg cu mine la colegiul “All Angels”. Cum de stă aici tânărul ăsta? Ce face?

   Domnul Torkingham care de-a lungul întregului prânz stătuse cu urechea ciulită la spusele episcopului, văzând că Lady Constantine nu era pregătită cu un răspuns exact, se grăbi să intervină:

   - Preasfinţitul are dreptate. Tatăl lui St Cleeve şi-a făcut studiile la colegiul “All Angels”. Tânărul are o situaţie vrednică de milă.

   - Taică-su era un om de talent, afirmă episcopul. Dar l-am scăpat din vedere.
   - A fost paroh aici, reluă pastorul, şi era foarte îndrăgit de enoriaşi; dar, având unele gusturi şi tendinţe ciudate, s-a însurat, în chip nesocotit cu fiica unui ţăran, şi văzând că nobilimea locală nu o acceptă, s-a pus rău cu toată lumea. Băiatul ăsta e unicul lor copil. Au existat destui bani ca să poată fi trimis la învăţătură, şi mai dispune de atâta ca să poată trăi independent, cât timp se mulţumeşte să locuiască în satul ăsta şi să ducă o viaţă chibzuită. Dar, desigur, asta nu-i oferă posibilităţi de a progresa.
   - Da, fireşte, reluă episcopul de Melchester. Mai bine ar fi fost lăsat fără niciun ban, să se descurce singur în viaţă. Jumătăţile de măsură, în materie de venituri, nu fac oamenilor niciun bine, decât dacă se întâmplă să fie sau idioţi sau genii.
   Lady Constantine ar fi fost gata să răspundă: “Dar el e un geniu, în care mi-am sădit întreaga speranţă a vieţii mele”, ceea ce ar fi fost fără doar şi poate riscant, în clipa următoare se dovedi însă şi inutil, pentru că domnul Torkingham preciza:
   - Uneori cred că omul ăsta are o scânteie de geniu.
   - Mă rog, în orice caz e cu totul ieşit din comun, conchise episcopul.
   - Geniile foarte tinere provoacă adeseori dezamăgiri, observă Viviette, fără să creadă o iotă din ceea ce spunea.
   - Da, încuviinţă episcopul. Totuşi, Lady Constantine, depinde de ceea ce înţelegeţi prin “dezamăgiri”. S-ar putea ca un om să nu producă nimic vizibil pentru ochii celorlalţi, şi totuşi să-şi desăvârşească propria-i împlinire până la ultimul grad. Realizările obiective, deşi ştiu bine că sunt singurele care contează, nu sunt şi unicele care există şi care au valoare. Şi eu n-aş putea să afirm că dacă un om de geniu moare la fel de necunoscut ca în clipa când s-a născut, constituie o pildă de material irosit.
   Oricum, realizările obiective erau acelea care o interesau pe Lady Constantine în momentul de faţă, şi continuă să-l întrebe pe oaspetele ei mai experimentat dacă socoteşte că dezvoltarea timpurie a unui talent, încă din fragedă tinereţe, e un indiciu favorabil.

   Episcopul fu de părere că o anumită înclinaţie nu trebuie să se manifeste prea de timpuriu, căci altminteri poate duce la blazare.
   - Şi totuşi, argumentă Lady Constantine cu fermitate (simţind că această părere a episcopului arunca umbra unui dubiu asupra lui Swithin), efortul de continuă realizare e compatibil cu o înclinaţie apărută de timpuriu. Tycho Brahe a vădit o pasiune pentru sistemul solar încă din prima tinereţe, la fel şi Kepler; iar James Ferguson dovedea o surprinzătoare cunoaştere a stelelor încă de la unsprezece sau doisprezece ani.
   - Da, efortul de continuă realizare, repeta episcopul (căruia îi plăcuse expresia) este, fără îndoială, compatibil cu o înclinaţie apărută de timpuriu. Fenelon a predicat la paisprezece ani.

   - El, - vreau să spun domnul St Cleeve - nu a îmbrăţişat cariera clericală, preciză Lady Constantine.
   - E un tânăr om de ştiinţă, Preasfinţite, explică domnul Torkingham.
   - E astronom, adăugă ea cu reţinută mândrie.

   - Astronom! Asta-l face şi mai interesant pentru mine decât faptul că e frumos şi că e fiul unui om pe, care l-am cunoscut. Unde şi cum îşi face cercetările astronomice?

   - Are un observator frumos. A folosit un turn vechi care a fost înălţat pe acest domeniu în memoria unui membru al familiei Constantine. L-a adaptat ingenios pentru scopurile lui şi îndeplineşte acolo o muncă foarte serioasă. Cred că din când în când trimite câte o comunicare Societăţii Regale de Astronomie, sau la Greenwich, sau la nu mai ştiu ce periodic de astronomie.
   - După înfăţişarea lui băieţească nu aş fi crezul că a ajuns atât de departe, răspunse episcopul. Şi totuşi mi-am dat seama după faţa lui că “înăuntru e o carte vrednică de studiat”. M-ar interesa foarte mult să-i urmăresc cariera.
   Un fior de plăcere străbătu inima Lady-ei Constantine la auzul acestui elogiu adus alesului ei. Era un compliment indirect la adresa gustului ei şi a discernământului de a şi-l fi însuşit pe Swithin, în pofida dezavantajelor temporare.
   La acest punct intră în vorbă fratele ei, Louis.
   - Am impresia că nu-i interesat numai de astronomie ci şi de una din semenele sale pământene, observă el cu un cinism uscat.
   - De cine? întrebă Lady Constantine cu sufletul la gură.
   - Da fata aceea blondă care cânta la orgă - o fată destul de drăguţă. Am observat în timpul predicii un soi de pantomimă între ei, ceea ce înseamnă că-s împreună.
   - De ea! strigă Lady Constantine. Nu-i decât o fată de ţară, fiica unui crescător de vaci
   - Tabitha Lark; obişnuia să vină şi să-mi citească!
   - În ce mă priveşte, poate fi şi o păpuşă; totuşi între ăştia doi tineri e ceva, întări Louis.
   Episcopul avea aerul că îşi îngăduise să meargă prea departe cu interesul lui faţă de un străin, iar domnul Torkingham era îngrozit de vorbăria irevenţioasă şi de familiaritatea uşuratică manifestate de Louis Glanville, în prezenţa unui episcop consacrat. Cât despre Viviette, îi pierise brusc toată volubilitatea. Simţea o slăbiciune la inimă, şi abia de reuşea să-şi menţină controlul asupra ei însăşi.

   - N-am observat niciodată aşa ceva, spuse domnul Torkingham.

   - Ar fi mare păcat, reluă episcopul, dacă ar merge pe urmele tatălui său, creându-şi o legătură care ar însemna un obstacol într-o carieră onorabilă; deşi, dacă ne gândim la chestiunea în sine, poate că o căsătorie timpurie nu i-ar strica. Un tânăr care arată ca un efeb din Grecia antică, poate fi supus multor ispite, dacă se lansează în lume fără să aibă alături un prieten sau un călăuzitor care să-l sfătuiască.
   În ciuda subitului acces de gelozie, ochii Viviettei se umeziră la imaginea inocentului ei Swithin lansându-se în lume fără un prieten sau un sfătuitor. Dar inima îi era grea şi încă neliniştită de oribilele insinuări ale lui Louis, care, neîncrezător cum era în virtutea umană, nu ar fi avut niciun motiv să-l înfăţişeze pe Swithin ca angajat într-o aventură amoroasă, dacă aceasta n-ar fi fost impresia lui sinceră.
   Tot restul prânzului fu atât de absorbită de asemenea gânduri, încât nici nu observă lumina binevoitoare pe care prezenţa ei o aprinsese în reverendul ecleziast de alături.
   Acesta o reflecta la rându-i prin tonul îndulcit de suavitatea funcţiei sale; clerul mai mărunt, care se afla de faţă, preluă razele irizate, aşa încât, asupra întregii mese plana o blândă influenţă.
   De îndată ce se isprăvi prânzul, societatea se împrăştie, şi restul zilei se desfăşură în linişte, episcopul fiind ocupat în camera sa de la vicariat cu scrierea corespondenţei sau a unei predici. Având de parcurs un drum lung a doua zi, îşi exprimă dorinţa de a fi găzduit peste noapte fără niciun ceremonial, şi ar fi luat cina singur cu domnul Torkingham, dacă acestuia din urmă nu i-ar fi venit gândul fericit de a-i invita şi pe Lady Constantine cu fratele ei.
   Totuşi, pe la ora şapte, când Louis traversă cimitirul şi intră în salonul vicariatului, sora lui nu-l însoţea. Louis anunţă că Lady Constantine suferea de o cumplită migrenă şi că regreta nespus că nu se simţise în stare să vină. La asemenea veste, scânteia de bunăvoinţă mondenă se stinse în ochii episcopului, care se aşeză la masă străduindu-se să dizolve în expresia-i de episcopală seninătate o deziluzie foarte umană.

   În scuzele prezentate, fireşte că Louis Glanville nu exprimase toate circumstanţele care însoţiseră refuzul surorii sale, survenit în ultimul moment, de a cina în casa preotului vecin. Louis insistase să-şi biruie uşoara indispoziţie - dacă era vorba de aşa ceva şi nu cumva de o aversiune - şi să ia parte împreună cu el la această ocazie unică, ce însemna poate un episod mai important în viaţa ei decât îşi dădea seama. Viviette ştia prea bine că Louis făcea aluzie la impresia favorabilă pe care o produsese asupra episcopului, cu toate că niciunul dintre ei nu menţionase numele acestuia. Dar nu cedă, deşi  conflictul devenea tot mai acut.
   Louis plecă furios, spunându-i:

   - Cred, Viviette, că te doare capul tot atâta cât mă doare pe mine. E vorba de o toană de a ta ca să mă provoci - nimic altceva.

   Şi vorbele lui aveau un substrat de adevăr. De îndată ce fratele ei plecă, şi-l văzu pe fereastră intrând în vicariat, Viviette păru mult mai uşurată şi aşteptă în dormitorul ei până când se întunecă de-a binelea, şi numai luminile din sufrageria parohială, care licăreau printre copaci, indicau ochiului unde era plasată acea clădire.

   Atunci se ridică, se înfăşură în mantia pe care o folosise de atâtea ori în asemenea ocazii, ieşi încuind după ea uşa dormitorului (pentru ca să se creadă că e înăuntru, dacă vreun servitor ar fi încercat din întâmplare uşa), şi se furişă afară din casă, Lady Constantine se opri o clipă sub ferestrele vicariatului, până când putu desluşi bine glasurile oaspeţilor, pentru a se asigura că se aflau cu toţii înăuntru, apoi îşi văzu mai departe de drumul ei, care ducea la coloana de pe Rings-Hill. Părea o simplă pată neagră, abia de se distingea de iarba întunecată, în timp ce străbătea câmpul deschis. După puţin, fu absorbită de masa sumbră a plantaţiei de brazi.

   Între timp, la cina de la vicariat, conversaţia domnului Torkingham nu era de natură să înveselească pe nimeni. Pastorul, după ce se sfătuise întreaga după-amiază cu sine însuşi, ajunsese la concluzia că sinodul diocezan a cărui sesiune anuală la Melchester avusese loc cu o lună în urmă, va furniza un subiect de discuţie solid şi ireproşabil în timpul cinei, ori de câte ori conversaţia avea să lâncezească şi, totodată, avea să-i câştige respectul căpeteniei sale spirituale. Drept care, convins că dintr-un lucru bun nu poţi avea niciodată prea mult, domnul Torkingham nu numai că îşi traduse ideea în practică, dar la fiecare pauză de conversaţie se întorcea la sinod, cu o fermitate neştirbită.

   Tot ce se discutase la acea sesiune - ca, de pildă, introducerea elementului laic în consiliile bisericeşti, reconstituirea curţilor ecleziastice, patronajul bisericii, chestiunea reintroducerii zeciuielii cuvenite bisericii - totul era acum reînsufleţit de domnul Torkingham, iar strălucitele remarci făcute de episcop cu prilejul acelor discuţii îi erau acum citate îndărăt.

   Episcopul Helmsdale părea însă înclinat să facă aluzii binevoitoare la aspectele plăcute ale zilei care trecuse: florile din răzoarele Lady-ei Constantine, vechimea conacului ei, - urmărind să afle mai multe de la Louis, care s-ar fi lăsat antrenat cu plăcere în discuţiile dorite de episcop, dacă domnul Torkingham i-ar fi lăsat vreun spaţiu de conversaţie.

   Louis Glanville se ridicase de la masă şi acum stătea la fereastră, privind cerul şi căscând pe ascuns, pentru că subiectele dezbătute nu-l amuzaseră nicidecum.

   - Ce noapte frumoasă! exclamă în cele din urmă.
   - Presupun că tânărul nostru astronom lucrează de zor, spuse episcopul urmărind direcţia privirii lui Louis, către cerul smălţuit de stele.

   - Da, confirmă pastorul; ori de câte ori e o noapte prielnică pentru observaţii, munceşte cu sârg. Uneori am urcat şi eu în turnul lui şi am privit prin telescop, îmbogăţindu-mi ideile despre fenomenele cereşti. Dar în ultima vreme nu am mai urmărit ce a lucrat.
    - Ce-ar fi să facem o plimbare într-acolo? propuse Louis. V-ar interesa să vizitaţi, observatorul, domnule episcop?
   - Cu mare plăcere, răspunse acesta, dacă distanţa nu e prea mare, şi n-am nimic împotrivă să fac cunoştinţă cu un tânăr atât de excepţional cum pare a fi acest domn St Cleeve. N-am văzut niciodată un observator.
   De cum îşi exprimă intenţia, aceasta şi fu tradusă în fapt, domnul Torkingham oferindu-se să le fie călăuză.

CAPITOLUL 26

        Cu o jumătate de oră înaintea celor petrecute mai sus, Swithin St Cleeve şedea în cabana lui de la coloană, examinând nişte calcule făcute în urma observaţiilor din nopţile precedente, în vederea unei teorii legate de mişcarea aşa-ziselor stele fixe, teorie care-i bântuia mintea.
   Seara fiind cam răcoroasă, aprinsese un foc în sobă care, împreună cu lampa adumbrită din faţa lui, dădeau încăperii un aer intim. Dintr-o dată, fu deşteptat din reverie de o zgâriere în sticla geamului, uşoară de parcă o frunză de iederă s-ar fi frecat de fereastră, dar despre care ştia bine că e pricinuită de vârful unghiei soţiei lui.
   Se ridică şi deschise uşa, mirat că Viviette fusese în stare să se smulgă de lângă musafiri.
   - Viv, iubito, ce s-a întâmplat? o întrebă el desluşind în lumina lămpii expresia de tristeţe, ba chiar de furie a feţei ei.
   - M-am gândit să dau o fugă să te văd. Am auzit ceva atât... atât... de defavorabil în ce te priveşte, şi simt că nu poate fi adevărat. Ştiu că eşti fidelitatea întruchipată, dar fidelitatea ta produce efecte ciudate în ochii altor oameni.
   - Dumnezeule Mare! Nu cumva a aflat cineva...
   - Nu, nu! Nu-i vorba de asta. Tu ştii, Swithin, că eu sunt întotdeauna sinceră şi gata să recunosc atunci când am greşit. Vrei şi tu să-mi dovedeşti că eşti la fel, şi să-ţi recunoşti vina în faţa mea?
   - Da, scumpa mea, desigur; dar nu mă pot gândi la nicio vină care să merite s-o recunosc.
   - Mă întreb dacă nu-ţi vine chiar acum una pe buze?
   - Mărturisesc că am devenit destul de fariseu încât să nu mă încerce, asemenea spontaneitate.

   - Swithin, nu vorbi atât de afectat când ştii prea bine la ce mă refer. Pentru tine nu înseamnă nimic faptul că, după toate jurămintele noastre eterne, ai găsit, cu cale să... flirtezi cu o fată din sat?
   - O, Viviette! o întrerupse Swithin luându-i mâna care era fierbinte şi tremura. Tu care eşti însufleţită de sentimente nobile şi generoase, şi care mă tratezi cu o tandreţe şi un devotament, niciodată întrecute de vreo altă femeie, - cum te poţi înşela în halul ăsta? Eu să flirtez, Viviette? Dacă poţi gândi aşa ceva, te insulţi singură în ochii mei. Vai de mine, sunt atât de departe de asemenea lucru, încât, dimpotrivă, mă dojenesc că eu sunt cel care te urmăreşte cu gelozie, ca azi de pildă, când m-am temut de efectul pe care l-ar putea avea asupra ta o societate de oameni străini, în absenţa mea, şi când m-am gândit că, de fapt, când ai de-a face cu oameni de vază, mie îmi trânteşti uşa în nas.

   - Aşa simţi, Swithin? strigă ea.
   Evident, onestitatea cuvintelor lui izbutise să împrăştie norii. Apoi, Viviette adăugă cu un zâmbet şovăielnic:
   - Dar cum pot să te cred, după cele ce au fost observate astăzi? Fratele meu, fără să ştie că-ţi port vreun dram de interes, mi-a povestit că a fost martorul unui schimb de giugiuleli între tine şi Tabitha Lark, azi dimineaţă în biserică.
   - Ah! strigă Swithin, izbucnind în râs. Acum înţeleg ce vrei să spui şi ce anume a prilejuit toată neînţelegerea. Ce bine ai făcut, Viviette, că ai venit imediat să clarifici lucrurile, în loc să plăsmuieşti tot felul de imagini false şi să gândeşti lucruri urâte despre mine, cum ar fi procedat altă femeie!
   Îi povesti pe scurt întreaga mică aventură a Tabithei, din acea dimineaţă. Şi cerul se însenină brusc de ambele părţi.
   - Când voi fi oare în stare să te numesc a mea şi să punem capăt unor incidente penibile de felul ăsta?
   Viviette oftă. Ideile ei din ultima vreme despre lumea exterioară, destul de deformate la început de solitudine, apoi de tovărăşia iubitului ei, fuseseră reînsufleţite astăzi în urma primirii pe care o oferise episcopului, clerului şi, mai cu seamă, nevestelor preoţilor, şi nu îi diminuaseră deloc teama de dificultăţile care stăteau în calea lui Swithin, dimpotrivă, o făcuseră să înţeleagă o dată în plus cât de puţină valoare aveau marile talente - intelectuale şi spirituale - atâta timp cât nu erau susţinute de vremelnicele substanţialităţi şi materialităţi.
   În orice caz, cei doi îşi reînnoiră speranţele, atât cât le permiteau împrejurările, şi întrevederea era gata să se termine când, deodată, fără cel mai mic avertisment, se auziră nişte uşoare ciocănituri în uşă.

   - Doamne, sunt pierdută! şopti Viviette apucându-l de braţ. De ce-am fost atât de nesocotită?

   - Nu te teme, îi murmură Swithin. Probabil că bunică-mea a trimis pe cineva să se intereseze când vin acasă.

   Nimeni nu-i putea vedea de afară, căci singura fereastră care ilumina cabana era acum acoperită de o perdea.

   În acel moment auziră însă glasurile vizitatorilor şi amândoi rămaseră la fel de împietriţi când îi recunoscură pe domnul Torkingham şi pe episcopul de Melchester.
  - Unde să mă ascund? Ce să fac? murmură sărmana doamnă, încleştându-şi mâinile.
   Swithin privi de jur împrejur în cabană, deşi nu-ţi trebuia mult ca să te convingi de puţinele şanse pe care le putea oferi. Aşa cum am mai arătat, în capătul dinspre uşă se găseau o masă, o sobă, un scaun, un dulap; celălalt era ocupat de un divan, ascuns de nişte perdele din creton roz cu alb. Între divan şi zid, exista un spaţiu îngust de vreo treizeci de centimetri. În acest refugiu se strecură şi se chirci Viviette, tremurând îndărătul perdelelor.
   Bătaia în uşă deveni mai puternică, întrucât lumina care se cernea prin perdea era o dovadă că cineva se afla înăuntru. Swithin netezi un pic patul, deschise uşa, şi domnul Torkingham îi prezentă pe vizitatori.
   Episcopul dădu mâna cu tânărul astronom, îi spuse că i-a cunoscut tatăl şi, la invitaţia lui Swithin, deşi rostită fără nicio tragere de inimă, intră în cabană. Pastorul şi Louis Glanville rămaseră în prag, pentru a nu aglomera spaţiul strâmt al încăperii.
   Episcopul Helmsdale aruncă o privire binevoitoare în jur şi spuse:
   - Un cuib în pădure - da; destul de departe de lume pentru a-i oferi celui ce s-a dedicat ştiinţei izolarea de care are nevoie, dar nu chiar atât de departe încât să-i limiteze sursele. S-ar zice că un sihastru ar putea găsi aici tot atâta singurătate cât şi în codrii primari.
   - Preasfinţitul a avut bunăvoinţa de a-şi exprima interesul pentru activitatea ta, i se adresă domnul Torkingham lui St Cleeve. Aşa că am venit să-ţi cerem să ne arăţi observatorul.

   - Cu mare plăcere, bâigui Swithin.
   - Unde e observatorul? întrebă episcopul privind iarăşi de jur împrejur.
   - Scara e în afara acestei uşi, răspunse Swithin. Sunt la dispoziţia Sfinţiei voastre şi vă voi conduce de îndată sus.
   - Şi ăsta-i patul dumitale, pentru nopţile când lucrezi târziu? continuă să întrebe episcopul.
   - Da; îmi pare rău, cred că e cam deranjat, se scuză Swithin.
   - Şi aici îţi sunt cărţile, urmă episcopul îndreptându-se spre masa cu lampa umbrită. Presupun că îţi execuţi, observaţiile sus, în vârful coloanei, şi pe urma coborî aici sa înregistrezi rezultatele,
   Tânărul îi explică procesul său, de lucru, atât cât îi era cu putinţă s-o facă în starea de spirit în care se afla. În acest timp, domnul Torkingham şi Louis aşteptau cuminţi afară, privind din când în când în noapte, sau pe uşă, la cei doi interlocutori, şi ascultând conversaţia lor ştiinţifică.
   După ce îi arătă tot ce era de văzut jos, Swithin luă o lampă şi, invitându-şi musafirii, să-l urmeze, îi conduse spre coloană, simţindu-se vădit uşurat când auzi paşii celor trei tropăind pe scări, în urma lui. Ştia foarte bine că, odată ce vor pătrunde pe scara spiralată, nu mai exista niciun pericol pentru Viviette, buna ei cunoaştere a împrejurimilor dându-i posibilitatea de a-şi găsi drumul, în siguranţă, prin plantaţie şi apoi în parcul casei.
   Ajunşi în vârf, Swithin desfăcu învelişul ecuatorialului şi simţindu-se, în sfârşit, la largul lui, le explică celor trei toate minunile aparatului, revelându-le, cu ajutorul lui, splendorile stelelor care puteau fi observate. Episcopul discută inteligent, atât cât te puteai aştepta din partea unui om care nu se afla în domeniul său de specialitate; dar, într-un fel, părea puţin distrat, mai neatent decât se arătase la început. Swithin îşi spuse că poate urcuşul lung al scărilor, după o zi grea de lucru, îi mai temperase spontaneitatea, în timp ce domnul Torkingham se temu că Preasfinţitul începuse să se plictisească.

   Totuşi nu acesta părea a fi cazul, căci, deşi nu vorbea decât foarte puţin, petrecu un timp lung  examinând construcţia cupolei, după ce se săturase de telescop. Din când în când, Swithin se pomenea cu privirile episcopului pironite asupra lui, cu ciudată stăruinţă. “Poate că descopere în mine asemănări cu tatăl meu”, îşi spuse tânărul.
   Când grupul se pregăti să plece, Swithin îi conduse până la baza turnului.
   Nu era deloc pregătit pentru ce a urmat la coborâre. Stăteau cu toţii la piciorul scării.
   Astronomul, cu lampa în mână, se oferi să le lumineze drumul prin plantaţie, dar domnul Torkingham răspunse că el cunoştea perfect cărarea şi nu era nevoie ca tânărul lui prieten să se mai ostenească. Cu aceste spuse, porni înainte şi Louis îl urmă, după ce aşteptă o clipă şi se convinse că episcopul nu ţine să-l precedeze.
   Acesta din urmă şi Swithin rămaseră un moment singuri, iar episcopul i se adresă:
   - Domnule St Cleeve, îi spuse el pe un ton bizar, aş dori să discut cu dumneata între patru ochi, mâine dimineaţă, înainte să plec. Poţi veni... stai să văd... în cimitirul bisericii, la zece şi jumătate?
   - Da, Preasfinţite, desigur, răspunse Swithin.
   Şi, înainte de a-şi fi revenit din surpriză, episcopul se şi alăturase celorlalţi în umbrele plantaţiei.
   Swithin deschise pe dată uşa cabanei şi se uită în spaţiul îngust de lângă pat. După cum se aşteptase, pasărea lui îşi luase zborul.

CAPITOLUL 27

      Întreaga noapte astronomul se perpeli măcinat de curiozitate, în legătură cu cele ce avea să-i comunice episcopul. O sumedenie de ipoteze îi străbăteau creierul, dar fiecare dintre ele era pe rând alungată. Lucrul care până la urmă i se păru cel mai plauzibil fu acela că episcopul, interesat de cercetările lui şi păstrând o amintire duioasă tatălui său, avea să-l întrebe ce ar putea face pentru el ca să-l ajute în profesia pe care şi-o alesese.
   Dacă aşa ar fi stat lucrurile, îşi spuse optimistul tânăr, va da din nou dovadă de acea fermitate care-l determinase să respingă oferta unchiului răposat, pentru că o acceptare ar fi implicat renunţarea la Lady Constantine.
   În cele din urmă adormi; şi când se deşteptă se făcuse atât de târziu, încât aproape că sosise ceasul care avea să dezlege enigma. După ce luă o gustare în pripă, traversă câmpul şi intră în curtea bisericii, pe poarta dinspre sud, exact în minutul fixat pentru întâlnire.
   Cimitirul îngrădit era un loc potrivit pentru o întâlnire particulară, fiind împrejmuit pe toate cele patru laturi de tufe de dafin şi de anini. Swithin se uită în jur, dar episcopul nu era acolo. În afară de el, nu se mai afla ţipenie de om. Se aşeză pe o lespede de mormânt, aşteptând sosirea episcopului Helmsdale.
   În timp ce aştepta i se păru că aude zvon de glasuri în vecinătate şi, ascultând mai atent, se convinse că veneau de pe pajiştea Lady-ei Constantine, despărţită de curtea bisericii doar printr-un gard înalt, mărginit de nişte arbuşti. Cum episcopul îşi tot amâna sosirea, deşi ceasurile erau aproape unsprezece, şi cum doamna al cărei glas dulce se amesteca printre cele ce răzbăteau de pe pajişte era proprietatea lui personală, Swithin deveni extrem de curios să afle ce se întâmplă pe acea promenadă de dincolo de zid. Îi veni în minte un mijloc prin care ar fi putut afla.

   Cheia era în uşa bisericii; o deschise, pătrunse în interior şi urcă în clopotniţa din turnul de vest. În spate era o fereastră ce oferea o privelişte completă asupra părţii frontale a grădinii Casei Welland.
   Florile erau în plină splendoare şi plantele agăţătoare de pe zidurile casei dăduseră frunzuliţe de un verde fraged. De la un capăt la celălalt al faţadei se întindea o alee lată, acoperită cu prundiş şi care se termina printr-o seră spaţioasă. Pe această alee se plimbau în sus şi în jos trei persoane. Lady Constantine era figura centrală, având de o parte pe fratele ei, Louis, iar de cealaltă o formă impunătoare, cu o pălărie cu boruri late, blană lucioasă de biber şi pantaloni negri. Acesta era episcopul. Viviette purta, rezemată de umăr, o umbreluţă de soare cu dungi roşii, pe care o răsucea lenevos. Râdeau şi sporovăiau vesel, şi când grupul se apropie de zidul ce-i despărţea de curtea bisericii, multe dintre remarcile lor străpunseră tăcerea turnului prin fereastra deschisă.
   Conversaţia se purta pe teme generale, dar foarte interesante pentru Swithin. După un timp, Louis călcă pe iarbă şi culese de pe jos ceva care se dovedi a fi o bilă de lemn; o aruncă şi ridică o a doua, azvârlind-o în direcţia celei dintâi şi atingând-o. Episcopul, aflat evident într-o dispoziţie foarte zglobie, se angajă în joc şi aruncă o a treia bilă ce descrise o curbă în direcţia celei dintâi, care constituia ţinta. După această ispravă, se întoarse către Lady Constantine, vorbindu-i.
   Cum se îndepărtase de pe aleea cu prundiş, îşi înălţă glasul, astfel încât Swithin îi putu auzi distinct cuvintele:
   - Nu vă alăturaţi jocului nostru? întrebă pe un ton jucăuş.
   - Nu am dibăcia necesară, răspunse ea. Arunc întotdeauna bila alături.

   Episcopul se opri locului, cu un aer meditativ.

   - Momentul acesta îmi aminteşte, spuse el, de una din scenele din Richard al doilea. Mă refer la grădina ducelui de York, prin care zburdă regina împreună cu cele două doamne care o însoţesc; regina spune: “Ce joc am putea născoci în această grădină, Ca greaua povară de griji s-o putem izgoni?” la care doamna de companie îi răspunde: “Doamnă, să ne jucăm cu bile.”
   - Acesta nu e un citat prea fericit, replică Lady Constantine. Pentru că regina refuză, spunând: “Mi-ar aminti că lumea-i plină de gropi şi că soarta mea trece pe lângă ţintă”.
   - Atunci a fost un citat mal a propos. Dar e un joc vechi, interesant, şi poate că a fost jucat, chiar pe această pajişte, atunci când Shakespeare şi-a scris stihurile.

   Episcopul aruncă nonşalant o altă bilă, şi în clipa când se aplecă, privirea Viviettei se înălţă din întâmplare către fereastra clopotniţei, unde zări faţa lui Swithin. Nu se lăsă surprinsă decât o singură clipă; şi aşteptând până când ambii ei parteneri se întoarseră cu spatele la ea, îi zâmbi şi îi suflă o sărutare din vârful degetelor. După un minut, i se ivi încă un prilej şi îi suflă o a doua sărutare; şi după aceea o a treia.
   Lanţul sărutărilor fu întrerupt de episcop şi de Louis care abandonară bilele şi i se alăturară pe alee. În acel moment ceasornicul casei bătu ora unsprezece şi jumătate.
   “Frumos fel de a-şi respecta o întâlnire, îşi spuse Swithin în sinea lui. Eu aştept de o oră şi dumnealui se amuză cu tot felul de fleacuri.”

   Fierbând de furie se întoarse şi văzu că cineva se afla alături de el: Tabitha Lark.
   Swithin tresări şi o întrebă:
   - Ce cauţi dumneata aici, Tabitha?

   - Sunt în exerciţiul funcţiunii mele, domnule St Cleeve, răspunse fata, zâmbindu-i. Am venit să exersez la orgă. Când am intrat, te-am zărit prin arcadă, şi am urcat şi eu să văd la ce te uiţi. Episcopul e un om foarte impresionant, nu-i aşa?
   - Da, foarte, răspunse Swithin.
   - Cred că e foarte devotat Lady-ei Constantine, şi mă bucur de acest lucru. Dumneata nu eşti bucuros?
   - O, da... desigur, răspunse Swithin, întrebându-se dacă Tabitha surprinsese tandrele semne pe care le schimbase cu Lady Constantine.
   - Dar nu cred că ea se sinchiseşte prea mult de el, adăugă Tabitha, în mod logic. Sau chiar dacă o măguleşte, l-ar lăsa în orice minut pentru un bărbat mai tânăr.
   - Eh, toate astea nu înseamnă nimic, răspunse Swithin cu nervozitate.
   Tabitha observă apoi că băiatul care o ajuta nu venise şi că trebuia să se ducă să-l caute; drept care coborî scările, lăsându-l pe Swithin din nou singur.
   Câteva minute mai târziu, episcopul îşi consultă ceasul, în timp ce Lady Constantine se retrăgea spre casă. Dând impresia că se scuză faţă de Louis, episcopul se îndepărtă de pe terasă şi intră în cimitirul bisericii pe poarta din spate. Swithin coborî şi el într-o clipită scările şi îl ajunse pe cărare, lângă zidul    însorit al bisericii.

   Privirile li se întâlniră şi tânărul constată cu consternare schimbarea care se produsese în cele câteva minute pe faţa prelatului. Când se aflase pe pajişte cu Lady Constantine, un surâs aproape neîntrerupt îi luminase chipul întunecat, asemenea unei flori răsărite într-un loc umbros; acum zâmbetul îi pierise cu desăvârşire de pe faţă: trăsăturile îi erau dârze; ochii negri şi favoriţii stufoşi radiau gravitate; şi când se uită la Swithin cu calmul figurii lui hotărâte, s-ar fi zis că un rigă de pică evanghelist venise să se răfuiască cu valetul de cupă.

        Să ne reîntoarcem pentru o clipă la Louis Glanville.
   Acesta fusese puţin şocat de maniera abruptă în care îl părăsise episcopul şi, mai cu seamă, de faptul că-l văzuse intrând în curtea bisericii pe portiţa dosnică, în loc să iasă din parc pe poarta oficială.
   Adevărat, se spune că marile personalităţi au lapsusuri de memorie, şi probabil ca episcopul Helmsdale, amintindu-şi vag că ieri la prânz intrase pe portiţa asta, se îndreptase acum, instinctiv, tot spre ea. În fond, lui Louis îi păsa prea puţin de toate astea şi acum, rămas singur pe pajişte, se aşeză într-un umbrar şi începu să fumeze. Umbrarul se afla lângă zidul despărţitor al bisericii. Atmosfera era liniştită precum aerul dintr-o seră; doar paisprezece centimetri de zid îl despărţeau pe Louis de întrevederea episcopului cu St Cleeve şi, tot aşa cum vocile de pe pajişte fuseseră audibile pentru Swithin în curtea bisericii, şi glasurile de dincolo de zid puteau fi auzite acum cu uşurinţă din colţişorul lui Louis.
   De cum îşi aprinse trabucul, dialogul începu:

   - A, eşti aici, St Cleeve, spuse episcopul cu o voce morocănoasă, aproape fără să răspundă la “Bună dimineaţa” pe care i-o adresase Swithin. Mă tem că am cam întârziat. Mă rog, cererea mea de a ne întâlni aici ţi s-a părut probabil neobişnuită, dat fiindcă până cu o zi în urmă eram doi străini unul pentru celălalt.
   - Pentru mine acest lucru nu are nicio importanţă, din moment ce Sfinţia voastră doreşte să mă vadă.
   - M-am gândit că ar fi bine să discutăm în legătură cu confirmarea dumitale de ieri. Şi dacă am ţinut să adopt faţă de dumneata o atitudine mai activă decât în alt caz, aceasta se datoreşte faptului că-ţi port oarecare interes întrucât ţi-am cunoscut tatăl, pe când eram amândoi studenţi. La colegiul “All Angels”, camera lui era pe acelaşi palier cu a mea, şi am fost în relaţii de prietenie cu el, până când timpul şi împrejurările ne-au despărţit, chiar mai total decât se întâmplă de obicei. Mă rog, să revenim la faptul că te-ai prezentat pentru confirmare. (Vocea episcopului deveni severă.) Dacă ieri dimineaţa aş fi ştiut ceea ce mi-a fost dat să aflu cu douăsprezece ore mai târziu, aş fi refuzat să te confirm.
   - Cum aşa, Preasfinţite?
   - Da, gândesc sincer ceea ce spun. Am vizitat aseară observatorul dumitale.
   - L-aţi vizitat.

   - Şi examinându-l, am observat ceva care poate fi considerat într-adevăr incalificabil. Au mai existat cazuri de tineri care s-au prezentat la confirmare şi care s-au dovedit total nepotriviţi, fie din pricina beţiei, fie din cauza lipsei de credinţă sau a necumpătării, sau a altor deprinderi rele. Dar niciodată nu am avut de-a face cu vreun caz de vinovăţie lucidă care să-l egaleze pe al dumitale. Din moment ce erai conştient că încalci principiile moralei, ai fi putut dovedi măcar atâta respect pentru legea bisericească încât să te abţii de a participa la o ceremonie sacră. Acum te-am chemat aici ca să văd dacă o ultimă stăruinţă şi un apel direct la simţul dumitale de bună cuviinţă bărbătească vor avea vreo influentă asupră-ţi, făcându-te să-ţi schimbi felul de viaţă.

   Vocea cu care îi răspunse Swithin vădea ce efect puternic avusese atacul episcopului asupra simţămintelor sale.
   Louis, care asculta, nu-şi putea da seama, desigur, de ce cuvintele episcopului îl afectaseră în asemenea mod pe Swithin. Cineva care ar fi cunoscut taina, ar fi înţeles că dubla încurcătură, provenită pe de o parte dintr-o etică greşit înţeleasă şi pe de alta din neputinţa unei clarificări care ar fi implicat violarea unui secret ce nu-i aparţinea, era pricina puternicelor emoţii ale tânărului astronom.
   - Îmi pare foarte rău dacă Sfinţia voastră a văzut ceva lipsit de cuviinţă, spuse Swithin. Pot să întreb ce anume a fost?
   - Ştii bine ce a fost. Ceva în camera dumitale, care m-a împins la concluziile de mai sus. În momentele respective mi-am înfrânat consternarea din motive lesne de înţeles, dar în întreaga mea viaţă nu am fost mai şocat.
   - De ce, Sfinţia voastră?
   - De ceea ce am văzut.
   - Iertaţi-mă, domnule episcop Helmsdale, dar chiar adineauri aţi afirmat că suntem doi străini; aşa încât ceea ce aţi văzut în cabana mea mă priveşte numai pe mine.
   - Aici am să te contrazic. Cu 24 de ore mai devreme, asemenea remarcă ar fi fost logică; dar prezentându-te ca să te confirm cu mâinile mele, m-ai obligat să-ţi investighez principiile.
   - Recunosc, răspunse Swithin oftând.
   - Şi ce-am constatat?
   - Afirmaţi că aţi descoperit ceva condamnabil. Dar daţi-mi voie să aud şi eu ce dovadă aveţi.
   - Pot face chiar mai mult, domnule. Te pot face s-o vezi.

   Urmă o pauză. Louis Glanville era atât de stârnit, încât se cocoţă pe o bancă şi privi prin frunzişul care acoperea marginea zidului. Episcopul scoase un obiect din buzunar.

   - Ce-i asta? întrebă Swithin, examinând obiectul de parcă n-ar fi ştiut bine ce reprezintă.

   - Cum aşa, nu vezi? răspunse episcopul, ţinând obiectul între degetul mare şi arătător, şi legănându-l în faţa ochilor lui Swithin. O brăţară - o brăţară de coral. Am găsit-o pe patul din cabana dumitale. Cât despre sexul persoanei căreia îi aparţine, cred că nu există niciun dubiu. Mai mult de atât, persoana era ascunsă îndărătul perdelelor, pentru că le-am văzut mişcându-se.
   Ca să-şi manifeste dispreţul, episcopul aruncă brăţara, care căzu pe o piatră de mormânt.
   - Preasfinţite, în camera mea nu a fost nimeni care să nu fi avut dreptul de a se găsi acolo, răspunse tânărul.
   - Mă rog, mă rog, asta afirmi dumneata. Te rog nu te lăsa stăpânit de furie, pentru că ai să-mi spui lucruri de care te vei căi mai târziu.
   - Nu sunt furios, vă asigur. Sunt prea întristat pentru a fi furios.
   - Foarte bine; ăsta e un lucru promiţător. Acum dă-mi voie să-ţi pun o întrebare ca de la bărbat la bărbat. Socoteşti că a veni la mine, episcopul acestei mari şi importante dioceze, aşa acum ai venit ieri, şi a pretinde că eşti ceea ce nu eşti, înseamnă o purtare onestă, ca să nu mai vorbim de latura religioasă? Gândeşte-te bine la asta. S-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată. Dar întipăreşte-ţi în minte ceea ce-ţi spune episcopul şi îndrumătorul tău spiritual, şi vezi dacă nu-ţi poţi remedia păcatul, înainte de a fi prea târziu.

   Swithin era blând ca un mieluşel, dar încercă să pară dârz.

   - Preasfinţite, mă aflu într-o situaţie foarte grea, spuse el posomorit; cât de grea, numai eu singur ştiu. Nu vă pot da explicaţii; există motive de nebiruit care se împotrivesc acestor explicaţii. Dar vreţi să mă credeţi pe cuvânt că nu sunt chiar atât de rău pe cât par? Într-o bună zi, am să v-o dovedesc. Până atunci, vă cer doar să suspendaţi judecata la care m-aţi supus.
   Episcopul clătină din cap a neîncredere şi se îndreptă spre vicariat, de parcă brusc îşi pierduse auzul. Swithin îl urmări din ochi, iar Louis urmări direcţia privirii lui Swithin.
   Înainte ca episcopul să fi intrat în vicariat, Lady Constantine trecu prin faţa lui. Purta un coş pe braţ şi se ducea să facă vizite de binefacere la câteva cocioabe amărâte. Cine ar fi putut crede că episcopul de acum era acelaşi om care fusese cu un moment înainte?
   Întunecimea i se risipi de pe chip, asemenea cuiva care ar fi ieşit brusc la lumină venind din tenebrele unei caverne; iar faţa îi era numai lapte şi miere, şi strălucire, şi voioşie, când o salută din nou pe Viviette.

CAPITOLUL 28

     Conversaţia care se legă din nou între episcop şi Lady Constantine era atât de stimulatoare şi de fertilă, încât nu putea fi încheiată în timpul unei întâlniri întâmplătoare între doi oameni care merg în direcţii opuse.
   Episcopul se întoarse din drum şi o însoţi de-a lungul zidului mărginit de tufe de dafin care îngrădea cimitirul, până când glasurile li se stinseră în depărtare. Numai atunci Swithin îşi desprinse privirea îngândurată de la ei şi ieşi din cimitir pe altă poartă.
   Văzându-se rămas singur în scenă, Louis Glanville coborî de la postul său de observaţie. Ieşi pe portiţa dosnică, şi se îndreptă spre locul dintre morminte unde episcopul stătuse. de vorbă cu St Cleeve. Pe piatra de mormânt zăcea încă brăţara de coral aruncată de doctorul Helmsdale în indignarea sa: căci în starea de agitaţie şi de zbuciumată introspecţie în care fusese zvârlit Swithin, acesta nu se gândise niciun moment să ia bijuteria şi s-o vâre în buzunar.
   Louis culese mica brăţară roşie ce iscase atâta scandal şi, în timp ce mergea cu ea în mână, o zări pe Tabitha Lark apropiindu-se de biserică, în compania băiatului care umfla foalele şi pe care se dusese să-l caute pentru a putea exersa la orgă. Louis, cu acea rară isteţime diplomatică de care era atât de mândru, puse imediat cap la cap mica scenă dintre Tabitha şi Swithin, al cărei martor fusese în timpul confirmării, şi grava acuzaţie a episcopului în legătură cu locul unde găsise brăţara. Nu mai avea nicio îndoială că îi aparţinea Tabithei.
   “Biata fată!” îşi spuse în sinea lui şi fredonă cu voce scăzută:
   “Tra deri, dera,
   L’histoire n’est pas nouvelle!”

   Când fata se apropie, Louis o strigă pe nume. Tabitha îl expedie pe băiat în biserică, roşind că se auzise chemată de un domn atât de fin. Louis îi întinse brăţara:

   - Uite ce-am găsit sau, mai bine zis, a găsit-o altcineva, i se adresă el. N-am să spun unde. Pune-o deoparte, nu mai sufla o vorbă despre ea şi îţi promit că şi eu o să tac chitic. Acum du-te la biserică, şi fie ca cerul să se îndure de sufletul tău, draga mea.
   - Vă mulţumesc, domnule, spuse Tabitha cu oarecare nedumerire, dar bucuroasă într-un fel, pentru că nu se putea gândi la altceva decât că hazosul frate al Lady-ei Constantine îi făcea un cadou.
   - Îmi eşti foarte îndatorată?
   - O, da!
   - Bine, domnişoară Lark, după cum vezi, am descoperit un secret.
   - Şi care e acesta, domnule Glanville?
   - Că eşti îndrăgostită.
   - Nu recunosc aşa ceva, domnule. Cine v-a spus una ca asta?
   - Nimeni. N-am făcut decât să constat că unu şi cu unu fac doi. Dar urmează sfatul meu: fereşte-te de iubiţi. Sunt soi rău, şi nu fac decât să aducă lacrimi în ochii fetelor tinere.
   - Unii da, aşa aş zice. Alţii însă, nu.
   - Şi crezi că în cazul dumitale se aplică cea de-a doua alternativă? Cu toţii gândim că noi, în speţă, vom avea noroc, deşi toţi cei dinaintea noastră, care au gândit la fel, nu au fost fericiţi.
   - Da; sau vom fi fericiţi, sau vom muri de deznădejde.
   - Mă rog, în cazul dumitale nu cred că vei avea mult noroc.
   - Vă rog, domnule, cum puteţi şti atât de multe când cazul meu încă nici nu s-a ivit? întrebă Tabitha, zvârlindu-şi capul pe spate într-un gest de sfidare, dar o sfidare mai temperată decât dacă Louis nu şi-ar fi câştigat dreptul la acest discurs prin brăţara pe care i-o dăruise.

   - Haide, haide, Tabitha!
   - Vă spun că încă nu s-a ivit! repetă ea uşor înfuriată. Eu nu am niciun iubit, şi toată lumea ştie că nu am, şi e o insinuare din partea dumneavoastră dacă vorbiţi cum vorbiţi.
   Louis râse, spunându-şi cât e de natural ca o fată să nege cu atâta putere lucruri în care un străin nu trebuie să se amestece.
   - Ei, eu mă gândeam la mine, glumi el ca s-o împace. Aşadar, nu mă accepţi?
   - N-am ştiut că vă referiţi la dumneavoastră, replică ca. Dar nu v-aş accepta. Şi cred că nu e bine să faceţi haz pe asemenea subiecte.
   - Mă rog, poate că nu. Oricum, fereşte-te să vadă episcopul brăţara asta. Atunci totul va fi bine. Şi ţine minte, iubiţii sunt înşelători.
   Tabitha râse şi se despărţiră, fata intrând în biserică. Fusese aproape sigură că Louis, găsind din întâmplare brăţara cine ştie pe unde, i-o dăruise ei, dintr-un capriciu, fiind prima fată care-i ieşise în care. Totuşi, acum începură s-o muncească unele îndoieli, dacă nu cumva el se înşelase, crezând într-adevăr că brăţara îi aparţine ei. Nu era o brăţară valoroasă; mai curând o jucărie - perechea uneia identice pe care Swithin i le dăruise, în mod simbolic, Lady-ei Constantine în ziua căsătoriei lor. Şi aceasta nu le purtase îndeajuns de des încât Tabitha să o recunoască sigur pe cea de faţă ca aparţinându-i înălţimii sale.

   Dar când, fără ca băiatul care umfla foalele s-o observe, încercă brăţara pe mâna ei, avu impresia că s-ar putea ca podoaba să-i aparţină Lady-ei Constantine. Acum când boabele roşii străluceau la încheietura propriei sale mâini, îşi aminti că parcă văzuse cândva o brăţară cu acelaşi efect coloristic împodobindu-i braţul Lady-ei Constantine.
   Gândul trecător că dacă domnul Louis Glanville avea chef să dea în dar ceva ce aparţinea surorii lui, ea, Tabitha, avea dreptul să accepte fără a pune întrebări, fu repede strunit de hotărârea de a duce încă în acea seară ispititoarele şiraguri de mărgeluţe roşii Lady-ei Constantine, şi de a o întreba pe aceasta care e adevărul. Odată luată această hotărâre, strecură brăţara în buzunar şi începu să-şi facă exerciţiile, cu inima uşoară.
   Episcopul Helmsdale nu se smulse din Welland decât pe la ora două a acelei după-amieze, adică trei ore mai târziu decât intenţionase. Swithin, privind de pe acoperişul turnului său, urmări cu un sentiment de uşurare trăsura care ieşi din curtea vicariatului şi o luă pe drumul dinspre barieră, purtându-l deci pe preţiosul şi preacucernicul domn îndărăt spre Warborne.
   Ţărmul fiind acum liber, Swithin se gândi cum să facă s-o vadă pe Viviette, ca să-i explice tot ce se întâmplase. Cu aceste lucruri în minte, aşteptă să se întunece.
   Între timp, Lady Constantine şi fratele ei luau împreună cina la Casa Welland. Nu se mai văzuseră de dimineaţă şi, de îndată ce rămaseră singuri, Louis spuse:

   - Până acum te-ai descurcat de minune. Deşi ai fi putut să te arăţi mai afectuoasă.

   - M-am descurcat de minune? întrebă ea surprinsă,
   - Da, cu episcopul. Problema care se pune în prezent e cum să facem să continue această legătură, spre avantajul, nostru, al amândurora. Cum să-l faci să te mai vadă?
   - Doamne sfinte, Louis! Doar nu-ţi închipui că episcopul de Melchester nutreşte pentru mine altceva decât un sentiment de prietenie?

   - Viviette, asta-i făţărnicie. Ştii şi tu la fel de bine ca şi mine.
   - Da, răspunse ea, cu un suspin. Mărturisesc că am avut şi eu o bănuială. Ce pacoste!

   - Pacoste? Se vede că lumea s-a întors cu susu-n jos. Mă, aduci la disperare cu felul tău de a vedea lucrurile anapoda. Dă-ţi silinţa să faci ceva ca să transformi acest prim episod într-o trambulină spre poziţii mai înalte. Şi cuconaşul ăsta o să ne scape printre degete dacă nu întreprindem imediat ceva care să consolideze relaţia.

   - Louis, nu pot să te aud vorbind în felul ăsta, strigă ea cu nervozitate. Nu-mi pasă de episcop mai mult decât îmi pasă de Papa de la Roma. Nici măcar n-aş fi vrut să-l invit aici la masă. Tu m-ai pisat că ar trebui s-o fac, şi că e o ocazie rară, şi atunci am gândit că e de datoria mea să dau dovadă de ospitalitate când vine atât de aproape de noi, mai ales că locuinţa domnului Torkingham e atât de mică. Dar, de bună seamă, am crezut că va fi o ocazie pentru tine, întrucât perspectivele tale sunt atât de incerte în momentul de faţă, şi în niciun caz o ocazie pentru mine.

   - Dacă nu pui mâna pe şansa asta de a deveni regina spirituală a Melchesterului, niciodată n-o să mai ai vreo şansă de a deveni cineva. Bagă-ţi în cap, Viviette: nu mai eşti la fel de tânără cum ai fost. Înaintezi cu paşi repezi spre vârsta mijlocie, şi părul tău negru face parte din acea specie care încărunţeşte rapid. Trebuie să iei hotărârea de a te mărita cu un burlac cu ghiocei la tâmple sau cu un văduv. Bărbaţii tineri neînsuraţi n-or să se uite la tine; sau dacă s-ar uita acum, peste un an sau doi or să te considere o piesă scoasă din uz.

   Lady Constantine păli vizibil.

   - Ce-i cu bărbaţii tineri? Ia mai spune o dată.

   - Am spus că nu are niciun rost să te gândeşti la bărbaţi tineri; ăştia n-or să se mai uite la tine; sau dacă încă o fac, foarte curând îşi vor întoarce privirea.

   - Vrei să-mi dai a înţelege că dacă m-aş mărita cu un bărbat mai tânăr decât mine va ajunge foarte curând să mă dispreţuiască? Cu câţi ani trebuie să fie un bărbat mai tânăr decât soţia lui... ca să ajungă la un sentiment de dispreţ?

   În timp ce rostea aceste cuvinte, cu o voce foarte moale, îşi rezemase cotul de braţul scaunului şi îşi acoperise ochii cu mâna.

   - Cu foarte puţini ani, răspunse Louis sec. Pe când episcopul e cu cel puţin 20 de ani mai în vârstă decât tine, ceea ce e un argument în plus, pe lângă toate celelalte avantaje, ca să fie o partidă excelentă. Vei fi capul bisericii în această dioceză - ce poţi dori mai mult după toţi aceşti ani de mizerabilă absurditate? Ba mai mult, n-o să ai nici acel ghimpe care se înfige în carnea nevestelor de episcopi, anume că lor li se spune numai “doamnă”, în timp ce soţii lor sunt consideraţi nobili.

   Lady Constantine nu-l mai asculta; observaţia lui anterioară îi rodea mintea.

   - Louis, îl întrebă ea, în cazul când o femeie se mărită cu un bărbat mult mai tânăr decât ea, acesta ajunge s-o dispreţuiască chiar dacă prin cununie el a dobândit un avantaj social?

   - Da - asta nu contează. Întreabă pe orice persoană cu experienţă. Dar ce rost au toate astea? Haide să discutăm despre problemele noastre. Tu spui că nici nu te gândeşti la episcop. Şi totuşi, dacă ar mai fi rămas o zi sau două în plus, sunt convins că ţi-ar fi cerut mâna.

   - Serios. Louis, n-aş putea să-l accept.
   - De ce nu?
   - Pentru că nu-l iubesc.
   - Ah, ah! Mă dau în vânt după cuvintele astea îi strigă Louis trântindu-se pe speteaza fotoliului şi privind în tavan cu un amuzament sarcastic. O femeie care la 22 de ani s-a măritat din convenienţă, pretinde la treizeci de ani că nu se poate mărita fără dragoste. Regula inversului, asta e, în care mai multul doreşte mai puţin, şi mai puţinul doreşte mai mult. În calitate de unicul tău frate, mai în vârstă decât tine şi cu mai multă experienţă, îţi cer insistent să-l încurajezi pe episcop.

   - Nu te certa cu mine, Louis, îi spuse ea pe o voce jalnică. Nici nu ştim precis dacă el simte ceva pentru mine; ghicim numai.

   - Ba eu ştiu, şi ai să afli şi tu cum de ştiu. Mă cunoşti că sunt curios şi bănuitor din fire. Noaptea trecută, când toată lumea se dusese la culcare, am ieşit pentru 5 minute pe pajişte ca să fumez un trabuc, şi m-am plimbat până în dreptul ferestrelor vicarului. În timp ce stăteam acolo în întuneric, una dintre ferestre s-a deschis şi episcopul Helmsdale s-a aplecat în afară. Dreptunghiul iluminat al ferestrei tale strălucea printre copaci, drept în faţa lui şi, la un moment dat, umbra ta a trecut prin faţa ferestrei. Şi-a fluturat mâna şi a murmurat câteva cuvinte tandre, deşi nu am putut auzi exact ce a spus.

   - Ce poveste stupidă şi aiuristică - de parcă el ar fi putut şti că e umbra mea! Şi, apoi un om de demnitatea episcopului nu s-ar preta la asemenea gesturi. Când l-am cunoscut cu ani în urmă, nu era deloc un tânăr romantic, şi n-aş crede că a devenit la bătrâneţe.

   - Ba e foarte plauzibil să fi devenit. Niciun îndrăgostit nu se poate compara în intensitate cu specia bătrânilor înamoraţi. Haide, Viviette, nu te mai juca atâta cu mine. M-am vârât până în gât în proiectul ăsta - cu atâta râvnă încât mi-am amânat plecarea până după realizarea lui.

   - Louis - dragul meu Louis - ai să mă aduci la disperare, strigă ea încleştându-şi mâinile. Te implor să nu te amesteci şi să nu faci niciun gest pripit în legătură cu mine. Lucrul pe care mi-l ceri e imposibil, într-o bună zi va trebui să-ţi povestesc ceva. Trebuie să trăiesc mai departe şi să îndur...

   - Orice în afară de sărăcia asta, replică Louis, neîmblânzit. Eu am început campania invitându-l pe episcopul Helmsdale, şi eu îmi iau răspunderea de a o duce la bun sfârşit. Tot ce-ţi cer ţie este să nu te prosteşti. Hai, promite-mi!

   - Nu, nu pot... nu ştiu cum să procedez. Nu ştiu decât un singur lucru, că eu nu mă grăbesc deloc...

   - Nu te grăbi, fir-ar să fie! Acceptă, în calitate de soră devotată, să-l vrăjeşti pe episcop.

   - Trebuie să mă mai gândesc, răspunse ea tulburată, urmărind să dea replici cât mai evazive.

   Fiind o seară frumoasă, Louis ieşi afară să-şi savureze trabucul printre boschete. Când ajunse la umbrarul lui favorit, constată că-şi uitase cutia cu ţigări de foi, şi se întoarse imediat în casă. Apropiindu-se de uşa-fereastră pe care ieşise, îl văzu pe Swithin St Cleeve stând acolo, în întuneric, şi discutând cu Viviette.

   St Cleeve era cu spatele spre Louis, dar fie în urma unui semn făcut de ea, fie din întâmplare, se întoarse repede şi-l recunoscu pe Glanville, după care, scoţându-şi pălăria în faţa Lady-ei Constantine, tânărul porni mai departe pe drumul din faţa terasei şi ieşi pe poarta cimitirului.

   Louis se apropie de sora lui:

   - N-am ştiut că îngădui ca peluza grădinii să devină drum public pentru oamenii din sat, spuse el.

   - De când am devenit atât de săracă, am încetat să mai fiu exclusivistă.

   - Şi laşi ca toată lumea să treacă pe aici, sau numai pe acest tânăr ilustru pentru frumuseţea lui?

   - Nu am niciun fel de regulă strictă. Domnul St Cleeve e o cunoştinţă a mea, şi poate trece prin parc oricând îi face plăcere.

   Obrajii i se îmbujoraseră şi vorbea cu ardoare.

   Louis era o vulpe prea şireată ca să-i spună ceea ce tocmai îi trăsnise prin minte - şi anume că sora lui, deopotrivă cu nefericita de Tabitha Lark (după părerea sa) fuseseră îndeajuns de nebune încât să se înamoreze, de acel fenomen al parohiei, ştiinţificul Adonis. Dar hotărî pe loc să o vindece de sentimentele ei duioase, dacă acestea existau într-adevăr, dezvăluindu-i un secret care avea să genereze un conflict între demnitatea şi slăbiciunea ei.

   - E un tânăr arătos, spuse el urmărind din ochi direcţia în care dispăruse Swithin. Dar nu-i atât de inocent pe cât pare. Adevărul este că-i dea dreptul un tânăr păcătos.

   - Ce vrei să spui?
   - O, doar o mică întâmplare pe care am descoperit-o în viaţa lui St Cleeve. Dar presupun că are şi el dreptul să-şi facă de cap, ca orice alt tânăr.

   - Spune-mi la ce faci aluzie - te rog spune-mi, Louis!

   - Nu s-ar cuveni să-ţi spun. Oricum, însă, întâmplarea e destul de picantă. Azi dimineaţă şedeam în umbrar şi, fără voia mea, am fost martorul celei mai ciudate discuţii pe care am ascultat-o vreodată. Prietenul nostru, episcopul, a descoperit, aseară, când am vizitat observatorul, că astronomul nostru nu era singur în sihăstria lui. O doamnă împărţea cu el cabana-i romantică; şi constatând acest lucru, episcopul a considerat, fireşte, că ceremonia confirmării a fost profanată. Aşa încât Sfinţia sa l-a chemat azi dimineaţă pe domnişorul Swithin şi, întâlnindu-se cu el în cimitir, i-a ţinut o predică şi numai că nu l-a excomunicat. Te asigur că tânărul n-o s-o uite toată viaţa lui. Ha, ha, ha! I-a prins bine, foarte bine!
   În timp ce vorbea cu atâta aparentă nepăsare, Louis urmărea cu atenţie reacţiile oglindite de faţa ei. Dar în locul geloziei întărâtate pe care se aşteptase să o aţâţe aluzia lui la prezenţa altei femei, nu văzu decât o expresie curioasă, care semăna mai mult a fâstâceală decât a orice altă reacţie provocată de cele povestite.
   “Să mă fi înşelat?” se întrebă Louis în sinea lui. Ipoteza că s-ar fi putut înşela îi restitui întreaga bună dispoziţie.
   Servitorii aduseră lămpile, şi Glanville mai rămase un timp la taclale cu sora lui, accentuând în mod deliberat asupra originii umile a lui Swithin în ce priveşte ramura maternă şi a luptelor sordide pe care le va avea de biruit. St Cleeve, spuse el, se găsea în nefericita situaţie de a-şi fi tras seva existenţei prin două canale sociale, ceea ce însemna că aparţinea ba unuia, ba celuilalt, în funcţie de punctul de vedere al celui ce trebuia să aprecieze.
   Louis proiectă lumina reflectorului exclusiv asupra laturii ţărăneşti a lui Swithin, scoţând-o distinct în evidenţă pe doamna Martin şi legăturile ei şi felul ei de viaţă, până ce reuşi s-o deprime îngrozitor pe Lady Constantine. Aceasta, în exaltarea ei, uitase cu totul de elementul bucolic, atât de acut reprezentat de domnii Hezzy Biles, Haymoss Fry, Sammy Blore şi restul, care făceau parte integrantă din condiţia lui Swithin; în ultima vreme, ea nu văzuse în el decât pe fiul academicului său tată.

   Dar se ferea să-şi dea la iveală deprimarea în care o aruncase acea resuscitare a jumătăţii ţărăneşti din bietul Swithin. Puse capăt discuţiei, începând să se învârtească şi să cotrobăiască prin cameră.

   - Ai pierdut ceva? o întrebă Louis, urmărindu-i mişcările.

   - Nimic important - o brăţară.

   - De coral? întrebă el cu un calm desăvârşit.
   - Da. Dar de unde ştii că era de coral? Doar n-ai văzut-o niciodată, nu-i aşa?
   Louis fu pe punctul de a-i răspunde; dar înţelegerea uimită pe care cuvintele ei o deşteptaseră în mintea lui, căci ştia prea bine unde găsise episcopul acel obiect, îl făcu să se abţină, pentru a chibzui bine înainte de a vorbi. Apoi, ca un diplomat ce era, şi nefiind sigur de dimensiunile intrigii pe care ar putea-o descoperi, răspunse cu indiferenţă:
   - Am găsit o asemenea brăţară astăzi în cimitir. Dar, mi-am dat seama că nu-i de valoare şi am dăruit-o uneia dintre fetele din sat, care tocmai trecea pe acolo.

   - Şi a luat-o? Cine era? întrebă Viviette, fără să bănuiască nimic.
   - Zău că nu mai ţin minte. Nu văd ce importanţă are.
   - O, nu; ca valoare nu înseamnă nimic. Făcea parte dintr-o pereche de brăţări identice, aşa cum poartă fetele tinere.
   Lady Constantine nu putea adăuga că, în pofida lipsei de valoare reală, ea preţuia brăţara ca fiind un dar de la Swithin, singurul pe care şi-l putuse el permite îngrozit de deducţiile lui, deşi înfăţişarea nu-i trăda nicio schimbare, Louis urcă după scurt timp în camera sa, sub pretextul că are de scris nişte scrisori. Când se găsi singur, scoase un soi de şuierat a pagubă. De buna seamă, îşi amintea perfect cui dăruise brăţara de coral, şi luă hotărârea să o caute chiar a doua zi dimineaţa pe Tabitha, şi să se asigure dacă şi ea posedase o brăţară la fel ca aceea a surorii lui - lucru de care, în momentul de faţă, se îndoia amarnic, deşi în adâncul inimii spera ca aşa să fi stat lucrurile.

CAPITOLUL 29

      Întrevederea cu episcopul îl marcase adânc pe Swithin. Ştia prea bine că are motive întemeiate de a se simţi jignit de tonul folosit de demnitar, care pornise de la trufaşele lui idei preconcepute că tot ce te poate face să roşeşti înseamnă păcat săvârşit şi care, în îngustimea lui, refuzase să acorde unui tânăr măcar beneficiul îndoielii. Certitudinea lui Swithin că într-o bună zi se va afla în situaţia de a clarifica totul, fusese primită cu o dispreţuitoare incredulitate.
   “Poate fi mai virtuos decât un sfânt, dar în acelaşi timp e şi un catâr bătrân cu ochelari de cal”, îşi spuse St Cleeve cu năduf.
   Totuşi, pe de altă parte, firea lui Swithin era atât de ingenuă şi de curată, cu toate că recentele întâmplări i-o denaturaseră în oarecare măsură, încât faptul că un om cu funcţie de episcop gândea despre el că e imoral, îl copleşea de amărăciune, ca şi cum aceasta ar fi fost însăşi realitatea, şi uneori simţea că nu mai poate îndura o bănuială atât de grosolană. La ce bun se căsătorise cu Lady Constantine dacă, tocmai din această pricină, unicul om, aproape, care manifestase interes faţă de activitatea lui îl putea socoti un desfrânat?
   Fireşte, în contrast cu imaginea pe care şi-o construise singur despre el însuşi ca un astronom de valoare, recunoscut de lumea întreagă, şi ca invidiatul soţ al Viviettei, imputarea care i se adusese acum era mai mult decât umilitoare. Lumina sacră a pasiunii lui duioase şi elevate fusese înjosită, printr-o simplă întâmplare, până la limitele burlescului, şi atât simţul lui estetic cât şi cel etic fuseseră insultate de asemenea spectaculoasă dezumflare. El, care se avântase printre cele mai grandioase splendori ale naturii, să fie chelfănit pe o chestiune de morală elementară, problemă care nu se pusese niciodată în legătură cu purtarea lui! Iată în ce situaţie critică îl adusese un ataşament greşit conceput; dar Swithin condamna exclusiv circumstanţele, şi niciun moment pe Lady Constantine.

   Înverşunându-se acum împotriva necesităţii de a mai ţine ascunsă căsătoria lor, tânărul îşi spuse că cea mai strălucită cale de a face începutul revelării tainei ar fi să-i scrie o scrisoare confidenţială episcopului, expunându-i toate detaliile cazului său. Dar era cu neputinţă să comită asemenea act pe propria lui răspundere. Înţelegerea dintre el şi Viviette, care avusese loc înaintea căsătoriei, constituia încă pentru el un legământ pe viaţă - astfel încât iniţiativa dezvăluirii secretului trebuia să pornească de la ea. Dar se îndoia că Viviette va lua o asemenea iniţiativă când va auzi de crunta săpuneală la care fusese supus în cimitir.

   În acest scop venise să o vadă, când Louis îl găsise în faţa ferestrei. Înainte însă de a fi apucat să rostească primele cuvinte, Viviette îi făcuse semn să plece, şi el se executase în mod mecanic, fără să-şi fi putut aduna gândurile ca să judece dacă e înţelept sau nu.

   Totuşi, nu făcu cale prea lungă. În timp ce Louis şi sora sa discutau în salon despre originea lui, Swithin zăbovi îngândurat prin cimitirul bisericii, sperând că, mai devreme sau mai târziu, Viviette se va elibera şi va putea avea cu ea consultaţia mult dorită. În cele din urmă, i se ivi şi ei asemenea prilej. De îndată ce Louis părăsi salonul şi se închise în camera lui, Viviette zbură pe uşa-fereastră şi o porni în direcţia pe care o luase Swithin. Când auzi scrâşnetul prundişului sub paşii ei, Swithin îi ieşi în întâmpinare, intrând în parc pe portiţa dinspre cimitir.
   Se îmbrăţişară în grabă şi apoi, prin câteva cuvinte gâfâite, ea îl lămuri că Louis auzise şi fusese martor la scena care avusese loc între el şi episcop, şi că-i relatase esenţa acuzaţiilor acestuia, fără să ştie că ea fusese femeia din cabană.
   - Dar nu pot înţelege următorul lucru, adăugă Viviette: cum de a descoperit episcopul că persoana care se ascundea pe după perdele era o femeie?
   Swithin o lămuri că prelatul găsise brăţara pe pat şi că o adusese cu el la cimitir, în chip de dovadă.
   - Oh, Swithin, ce grozăvie îmi spui? A găsit brăţara, de coral? Şi ce-ai făcut cu ea?
   Swithin îşi pipăi buzunarul.
   - Vai de mine! Acum îmi aduc aminte... Am lăsat-o pe mormântul lui Reuben Heath.
   - Dragul, dragul meu Swithin! strigă ea cu disperare. Prin omisiunea ta m-ai compromis îngrozitor. Fără să ştiu, am recunoscut că obiectul îmi aparţine. Fratele meu nu mi-a spus că episcopul a adus brăţara din cabană. Ce să fac, ce pot să fac, ca nici episcopul nici fratele meu să nu ajungă la concluzia că eu eram femeia din cabană?
   - Dar dacă anunţăm public faptul că suntem căsătoriţi...
   - Chiar şi în calitate de soţie a ta, situaţia era prea nedemnă... ar fi prea nu ştiu cum... să admit vreodată că eu am fost acolo! Fie că-i drept sau nu, trebuie să declar că brăţara nu e a mea. O asemenea escapadă - Doamne, m-ar face de râsul întregului comitat. Şi prefer orice decât o astfel de situaţie!

   - Eu speram că vei fi de acord să dăm în vileag taina noastră, răspunse Swithin, oarecum dezamăgit. Am crezut că cele întâmplate vor constitui o dublă justificare pentru a anunţa căsătoria,
   - Da. Dar există şi alte justificări, mult mai puternice, care pledează împotriva anunţării. Lasă-mă să procedez cum cred eu că e mai bine.
   - Desigur, dragostea mea. Doar ţi-am făgăduit acest lucru înainte de ai acceptat să fii a mea. Reputaţia mea - ce contează! Poate că o să fiu mort şi dat uitării înainte de următoarea trecere a lui Venus prin faţa soarelui!
   Viviette îl domoli cu multă tandreţe, dar nu putu să-i explice de ce socotea că justificările împotriva anunţării publice a căsătoriei erau mai puternice decât cele care ar fi pledat pentru. Cum ar fi putut face aşa ceva, când sentimentele ei de castă fuseseră alimentate cu grijă şi aţâţate de expunerea lipsită de orice menajamente făcută de fratele ei asupra stării materiale şi sociale a lui Swithin, în ochii lumii? Situaţie care era aceea a unui tânăr vlăstar al unei familii de ţărani, până de curând arendaşii ei, şi care locuia într-o căsuţă împreună cu bunica sa, doamna Martin.
   Ca să-şi mai îndulcească refuzul, îi făcu următoarea declaraţie:
   - Însă o anumită concesie, Swithin, voi face totuşi. Ne vom vedea mai des. Voi veni mult mai des la cabană; şi o să aranjez în aşa fel lucrurile, încât şi tu să poţi veni din când în când în casa mea. Iarna trecută au fost săptămâni întregi când nu ne-am întâlnit deloc. Să nu mai lăsăm ca aşa ceva să se întâmple.

   - Foarte bine, iubita mea, răspunse Swithin ceva mai bine dispus. În fond, ce-mi pasă mie de părerea babalâcului ăluia despre mine? Deci, deocamdată lăsăm lucrurile aşa cum sunt.
   Cu toate acestea, tânărul era mult mai afectat de refuzul Viviettei decât ţinea să arate; dar temperamentul labil, inerent vârstei lui Swithin, mereu gata să cadă în stări depresive în ceea ce-l privea pe el, era la fel de gata să se exalte în ceea ce o privea pe ea. Aşa încât, uitând trecutul cu uşurinţa unui copil, prelua pe dată punctul ei de vedere.

   Când se despărţiră, Viviette intră în grabă în casă. Fratele ei nu mai reapăruse; dar fu informată că Tabitha Lark o aştepta să o vadă, dacă înălţimea sa binevoia s-o ierte că venise atât de târziu. Lady Constantine nu formulă nicio obiecţie şi acceptă pe dată să o primească.

   Când Viviette intră în camera unde se afla Tabitha, zări în mâna întinsă a fetei brăţara de coral care-i provocase atâta îngrijorare.

   - Înălţimea voastră, când am stat să mă gândesc mai bine, mi s-a părut că brăţara asta e a dumneavoastră, spuse fata, cu o expresie speriată pe faţă. Aşa că v-am adus-o înapoi.

   - Dar cum ai ajuns la ea, Tabitha?

   - Domnul Glanville mi-a dat-o; probabil că s-a gândit că e a mea. Am luat-o, fiindcă pe moment mi s-a părut că mi-a dăruit-o pentru că am fost prima fată care i-a ieşit în cale după ce a găsit-o.
   Lady Constantine întrezări pe dată posibilitatea de a premedita situaţia, eliberându-se din neplăcutul păienjeniş al dovezilor.

   - O, poţi s-o păstrezi, răspunse ea cu voioşie. Foarte frumos din partea ta că te-ai gândit să o aduci înapoi. Dar acum te rog să consideri, că-ţi aparţine. Ia de bun ce ţi-a spus domnul Glanville şi nu da nicio explicaţie. Şi, Tabitha, te mai sfătuiesc ceva, împarte şiragul în două brăţări: sunt destule mărgele ca să-ţi poţi confecţiona o pereche.
   A doua zi dimineaţa, hotărât să-şi traducă hotărârea în fapt, Louis hoinări prin sat până când o văzu intrând în biserică pe fata pe care o căuta. O opri dincolo de zid. Dar, în chip cu totul derutant, câte o brăţară de coral strălucea la încheietura fiecăruia dintre braţele ei tinere, pentru că fata ţinuse seama de sugestia Lady-ei Constantine.
   - Văd că porţi brăţara, Tabitha, împreună cu cealaltă, murmură el. Deci ai de gând s-o păstrezi?

   - Bineînţeles că am de gând să păstrez ceea ce îmi aparţine.
   - Eşti sigură că nu-i aparţine Lady-ei Constantine? Ştiu că şi ea are una la fel.

   - Bineînţeles. Dar dacă vă îndoiţi de mine, domnule, mai bine duceţi-o înălţimii sale şi întrebaţi-o, răspunse fata cu impertinenţă.

   - O, nu, nu-i nevoie, replică Louis, a cărui convingere era puternic zguduită.
   Când, după scurt timp, Louis o întâlni pe sora sa, nu reuşi să o prindă în capcană, aşa cum intenţionase, spunându-i brusc:
   - Ştii, ţi-am găsit brăţara, mi-am amintit cui i-am dat-o.
   - N-ai putut s-o găseşti, răspunse Viviette foarte calmă, pentru că am descoperit că nu se pierduse.
   Şi întinzând ambele braţe, îi arătă câte o brăţară la fiecare încheietură, întrucât şi Viviette executase la brăţara rămasă aceeaşi operaţie pe care i-o sugerase Tabithei.
   Louis era cu totul descumpănit, dar sub niciun chip convins. În ciuda acestei încercări de a-l îmbrobodi, gândurile i se întorceau întruna la aceeaşi problemă. Nu exista nicio îndoială că sau Tabitha sau Viviette se aflase în acea noapte în cabana lui Swithin. Începu să recapituleze fiecare împrejurare, de când se afla în vizită la Welland, în care purtarea surorii sale ar fi putut justifica bănuiala care-i încolţise.
   Întâi avusese loc incidentul acela straniu de pe coridor, când Viviette ţipase, explicând după aceea că văzuse ceva care avea o fantomatică asemănare cu soţul ei răposat; era improbabil ca asemenea fantezie
să fi fost singura cauză a agitaţiei ei. După aceea, în timpul ceremoniei de confirmare, observase roşeaţa din obrajii Viviettei, când Swithin trecuse prin faţa stranei lor, în drum spre episcop, şi strălucirea din ochii ei când episcopul îşi lăsase mâinile pe creştetul lui. Şi deodată izbucni o altă amintire, noaptea aceea din gară, când avusese loc incidentul cu biciul şi când, ajungând o oră mai târziu la Casa Welland, aflase că Viviette era plecată din localitate.
   Imaginaţia lui parcurse astfel drumul de la incident la incident şi bănuielile i se înteţiră, fără să izbutească însă să extragă din circumstanţe ceva care să semene a dovadă. Dar acum era hotărât să adune dovezi, fără să sufle cuiva vreo vorbă.

   Planul lui era crud: să le întindă o cursă în care cei doi să păşească orbeşte, dacă într-adevăr exista între ei o legătură secretă de natura pe care o suspecta el.

CAPITOLUL 30

       Louis începu să-şi pună în aplicare stratagema, făcând într-o după masă o vizită la turn, ca şi cum ar fi acţionat sub îndemnul unui impuls subit.

   După o pălăvrăgeală amicală cu Swithin, pe care-l găsise acolo (după ce aşteptase să-l vadă intrând), Louis îl invită pe tânăr să vină în aceeaşi seară la masă la Casa Welland, pentru a-i arăta câteva interesante vechi opere ştiinţifice în folio, pe care, pretindea el, le descoperise din întâmplare în bibliotecă. Propunerea lui Louis nu constituia cine ştie ce atracţie pentru Swithin, căci ştiinţa veche e cu totul altceva decât arta veche, care, după ce s-a desăvârşit, a murit păstrându-şi secretele ascunse în ea însăşi. Dar Swithin era o fire receptivă şi acceptă cu plăcere să vină; cu atât mai mult cu cât era oricând bucuros de un prilej de a o întâlni pe Viviette en familie. De altfel spera să-i împărtăşească un plan al lui care-i venise în minte în ultima vreme şi care ar fi putut să le fie de mare folos amândurora: anume, să plece pentru o vreme, dacă ar fi reuşit să-şi procure fondurile necesare, şi să viziteze marile observatoare din Europa, în vederea descoperirii unei slujbe într-unul din ele.
   Până acum, singurul obstacol în calea acestui plan era venitul lui extrem de modest, suficient pentru existenţa lui actuală, dar cu totul incompatibil cu nevoile unui astronom itinerant.
   Între timp, Louis Glanville se întorsese acasă şi o anunţase pe sora sa, cu aerul cel mai nevinovat, că petrecuse după-amiaza în tovărăşia lui St Cleeve şi dobândise unele informaţii legate de astronomie; şi că fascinantul subiect îi legase atât de tare, încât îl invitase pe St Cleeve la cină în aceeaşi seară, pentru a face împreună câteva cercetări în bibliotecă.
   - Aproape că i-aş putea ierta păcatele lui tinereşti, continuă Louis pe un ton sentenţios, din moment ce, ca om de ştiinţă, e admirabil. Fără îndoială că predica episcopului va avea o influenţă asupră-i; cât despre originea şi relaţiile lui sociale - aici n-are ce face.

   Lady Constantine vădi atâta zel în acceptarea ideii de a-l avea pe Swithin ca musafir la masă, şi atâta nepăsare în ce priveşte “păcatele lui tinereşti”, încât fu cât p-aci să se trădeze. În urma promisiunii ei de a se întâlni mai des, intenţionase să dea o fugă până la Swithin chiar în acea seară. Acum, osteneala îi era cruţată într-un fel încântător, fiind obligată să-i ofere o ospitalitate pe care Viviette singură n-ar fi cutezat să o sugereze.
   Ora cinei sosi şi odată cu ea şi Swithin, manifestând o stângăcie şi o nervozitate menite, din nefericire, să le trădeze taina în mai mare măsură decât purtarea, mai antrenată, a Viviettei. În timpul cinei, Louis şedea ca un păianjen aruncând cu îndemânare câte un fir când unuia, când altuia, pândind să-i prindă în plasă. Dar amândoi trecură prin ordalie surprinzător de bine. Poate că legătura dintre ei, fiind mult mai strânsă şi de o natură mult mai practică decât cea bănuită de criticul lor, constituia prin ea însăşi o pavăză împotriva exteriorizării acelei ultrareciprocităţi de atitudini care, dacă ar fi fost doar simpli amanţi, poate că i-ar fi trădat.
   După cină, cei trei zăboviră prin bibliotecă, aşa cum plănuiseră; volumele erau scoase din rafturi de Louis, cu râvna unui bibliofil. Swithin văzuse multe dintre de înainte şi nu fu prea impresionat, dar plăcerea de a se afla în acea casă făcea ca orice pretext să fie binevenit, şi se uită cu interes la tot ce i se punea în faţă, de la Ptolomeu al lui Bertius la Enciclopedia lui Rees.
   Astfel se scurse seara şi începu să se facă târziu. Swithin care, printre altele, plănuise să plece a doua zi la Greenwich pentru a vizita Observatorul Regal, încerca tot mereu să se ridice şi să se pregătească de despărţire, dar de fiecare dată Glanville mai dezgropa câte un volum şi îl mai reţinea câte o jumătate de oră.

   - Dumnezeule! exclamă el, uitându-se la ceas, când Swithin se ridică de-a binelea ca să plece. Nici nu mi-am dat seama că s-a făcut atât de târziu. De ce nu înnoptezi aici, St Cleeve? E foarte întuneric afară şi drumul peste câmp e destul de anevoios.

   - Domnule St Cleeve, nu ne-ar incomoda deloc dacă ai rămâne peste noapte aici, stărui şi Lady Constantine.

   - Mi-e teamă... de fapt voiam să fac o observaţie la ora douăzeci, spuse Swithin.
   - Ei, mai dă-o încolo de observaţie, interveni Louis. Asta nu-i decât o scuză. Fă-o mâine noapte. Acum rămâi aici. S-a aranjat. Viviette, spune-i tu că trebuie să rămână, ca să mai petrecem o oră de asemenea fermecătoare discuţii ştiinţifice.
   Viviette se supuse cu încântare:
   - Te rog, rămâi, domnule St Cleeve, rosti ea cu miere în glas.
   - Mă rog, de fapt mă pot lipsi de observaţia asta, replică tânărul, cedând insistenţelor. Nu-i chiar atât de importantă.

   Astfel încât lucrurile fură stabilite, dar cercetarea tomurilor nu se prelungi atât cât sugerase Louis. Trei sferturi de oră mai târziu se retraseră cu toţii în respectivele camere de culcare. Dormitorul Lady-ei Constantine era în partea de vest a coridorului, cel al lui Swithin peste drum de al ei, iar camera lui Louis, la capătul din fund.
   Dacă cineva l-ar fi urmărit pe Louis după ce se retrase la culcare, şi ar fi privit pe gaura cheii, l-ar fi văzut angajat într-una din cele mai bizare ocupaţii pentru un om de genul lui.
   Şi anume, desprinzând de pe tavan, cu ajutorul unui baston, un fir lung de păianjen, care atârna într-un colţ. Ţinând firul întins la capătul bastonului, Louis deschise încetişor uşa şi aşeză lumânarea pe jos, într-o poziţie din care lumina întregul coridor. Îşi scoase papucii de casă şi, ghidat de raza luminării, ajunse la uşa camerei lui St. Cleeve unde prinse firul oscilant în aşa fel, încât se întinse până la uşa Lady-ei Constantine, barând cu fragilitatea lui orice intrare sau ieşire. După ce isprăvi această operaţie, se retrase din nou şi, stingând lampa, ieşi pe fereastra dormitorului sau afară, pe acoperişul plat al porticului aflat chiar dedesubt.
   Aici Louis se instală confortabil pe un scaun, savurând aroma unui trabuc. Rămase astfel vreo jumătate de oră. Din locul în care se afla, vedea cele două ferestre ale camerei Lady-ei Constantine, şi lumina scăzută care continua să ardă pe noptiera ei.
   Fereastra dormitorului său fiind parţial deschisă în spatele lui şi uşa întredeschisă, Louis era în măsură să prindă orice zgomote care s-ar fi produs în casă.

   După un timp, se auziră unele mişcări; imediat, Louis reintră în dormitor, de unde ieşi iar în coridor, ciulind urechea. Totul era din nou cufundat în tăcere, şi întunericul domnea de la un capăt la celălalt. Totuşi Glanville îşi dibui drumul, de-a lungul coridorului până în dreptul uşii lui Swithin, şi aprinse un chibrit de ceară, la lumina căruia examină firul de păianjen. Dispăruse; cineva îl luase pe propriul său trup. Cu alte cuvinte, o persoană ieşise pe uşă.
   Continuând să ţină în mână chibritul aproape stins, Louis se întoarse spre camera Lady-ei Constantine şi observă că uşa, deşi era împinsă astfel încât să pară închisă, rămăsese uşor crăpată. Aruncă chibritul şi îl stinse cu talpa piciorului. Trăgând cu urechea, auzi un glas înăuntru - glasul Viviettei, într-un murmur înăbuşit, dar părând să rostească ceva cu multă seriozitate.

   Fără nicio urmă de şovăială, Louis se întoarse spre uşa lui Swithin, o deschise şi intră în cameră. Acum că ochii i se obişnuiseră cu întunericul, lumina stelelor îi fu suficientă ca să constate că nu se afla nimeni înăuntru şi că patul era neatins.

   Louis ieşi din cameră cu un pas greu, tropăi zgomotos pe coridor, bătu în uşa Lady-ei Constantine şi strigă: “Viviette!”

   - Da, răspunse ea prompt, pe un ton alarmat.

   O clipă mai târziu, deschise uşa şi apăru în prag, îmbrăcată în rochia de casă şi ţinând o lumânare în mână.

   - Ce s-a întâmplat, Louis? întrebă.
   - Sunt foarte îngrijorat. Musafirul nostru a dispărut.
   - A dispărut? Domnul St Cleeve?
   - Da. Tocmai îmi terminam trabucul, când mi s-a părut că aud un zgomot venind din direcţia camerei lui. Am intrat la el, şi am descoperit că nu e acolo.
   - Dumnezeule mare! Ce s-o fi întâmplat? exclamă ea, aparent foarte speriată.
   - Mă întreb şi eu, răspunse Glanville încruntat.
   - Te pomeneşti că e somnambul. Dacă e aşa, e posibil să fi ieşit afară şi să-şi fi frânt gâtul. N-am auzit niciodată că ar fi, dar se spune că nopţile petrecute în case străine tulbură minţile oamenilor cu asemenea predispoziţii şi îi provoacă la somnambulism.
   - Din nefericire pentru teoria ta, patul lui e neatins.
   - O, atunci ce poate să fie?
   Louis o privi drept în faţă.
   - Viviette! se adresă el cu severitate.
   Lady Constantine părea derutată.
   - Ce e? răspunse ea pe un ton simplu.
   - Am auzit voci în camera ta.

   - Voci?
   - O voce - a ta.
   - Da, e posibil. Era vocea mea.
   - Atunci când cineva vorbeşte, se presupune că are un ascultător.
   - Adevărat, Louis.
   - Ei bine, cui îi vorbeai?
   - Lui Dumnezeu.

   - Viviette! Mă faci să-mi fie ruşine.
   - Îmi rosteam rugăciunile.
   - Rugăciuni... adresate lui Dumnezeu! Poate că sfântului Swithin.
   - Ce vrei să spui, Louis? întrebă ea roşind ca para focului şi trăgându-se îndărăt din faţa lui. Era o anumită formă de rugăciune pe care o folosesc mai ales când sunt tulburată. Mi-a recomandat-o episcopul, şi domnul Torkingham o susţine din toată inima.
   - Jură-mi pe onoarea ta, dacă mai ai aşa ceva, că nu se găseşte nimeni acum în camera ta, i se adresă el pe un ton amar.
   - Nici o făptură omenească.
   - Pur şi simplu nu te cred.
   Ea îi făcu o plecăciune foarte demnă şi, invitându-l cu mâna să intre în cameră, îi spuse:
   - Foarte bine; atunci vino înăuntru şi convinge-te.

   Louis intră, se uită de jur împrejurul camerei, pe după perdele, sub pat, afară pe fereastră - deşi o evadare pe această cale ar fi fost eu neputinţă - pe scurt, în toate locurile posibile şi imposibile de a oferi un ascunziş unei fiinţe umane. Dar nu descoperi nimic. Tot ce observă fu lămpiţa de noapte de pe măsuţa joasă de lângă pat; o carte de rugăciuni deschisă pe pat, şi cuvertura neatinsă, cu excepţia unei mici scobituri, lângă cartea de rugăciuni, probabil acolo unde Viviette îşi rezemase capul când îngenunchease.
   - Dar unde e St Cleeve? întrebă el, întorcându-se uluit, după constatarea acestor dovezi de cucernicie.
   - Unde poate fi? repetă şi ea, cu vizibilă mâhnire. Aş vrea şi eu să ştiu. Caută-l! Sunt îngrijorată.
   - Îl caut, cu o singură condiţie: recunoaşte că îl iubeşti.
   - De ce vrei să-mi forţezi asemenea mărturisire?
   - Răspunde! Îl iubeşti?

   - Ei bine, da.
   - Acum mă duc să-l caut.
   Louis luă o lampă şi se îndepărtă, mirat că Viviette nu avusese o reacţie de indignare în faţa intruziunii lui şi a naturii întrebărilor pe care i le pusese.
   În acel moment se auzi pe scară un zgomot uşor, şi amândoi desluşiră o siluetă care urca treaptă cu treaptă, profilându-se în razele de lumină aruncate pe ferestrele lunguieţe de lângă scară. Era Swithin, complet îmbrăcat şi ţinându-şi ghetele în mână. Când îi văzu pe amândoi stând nemişcaţi în capul scării, păru foarte încurcat, dar se îndreptă totuşi spre camera lui.
   Lady Constantine era prea agitată ca să poată vorbi, Louis însă i se adresă:
   - Mă bucur că te văd. Auzind un zgomot acum câtva timp, am venit să văd ce se întâmplă. Am constatat că ai dispărut şi eram amândoi foarte alarmaţi.
   - Îmi pare rău, răspunse Swithin spăşit. Vă datorez o mie de scuze, dar adevărul este că atunci când am intrat în camera mea şi am văzut pe fereastră cât de senin e cerul, cu toate că v-am spus că observaţia pe care urma s-o fac nu era de mare importanţă, am mai chibzuit şi am simţit că nu trebuie s-o las să-mi scape. Aşa încât am fost tentat să dau o fugă până la observator, fără să deranjez pe nimeni. Dacă ştiam că o să vă alarmaţi, n-aş fi făcut-o pentru nimic în lume.
   Swithin vorbea cu mare sinceritate, adresându-se lui Louis, şi nu observă reproşul tandru din ochii Viviettei, pricinuit de povestea lui ce demonstrase că folosinţa pe care prefera să o dea nopţilor senine era aceea de a face noi observaţii astronomice.

   Toate fiind acum clarificate, cei trei se retraseră din nou în camerele lor şi Louis nu mai auzi vreun zgomot nici în acea noapte şi nici în zori. Încercările lui de a rezolva misterul vieţii Viviettei şi relaţiile ei cu St Cleeve se soldase până acum doar cu perplexitate.
   Adevărat, reuşise să smulgă o mărturisire de la ea; dar chiar şi dacă n-ar fi recunoscut, era limpede că nutrea sentimente tandre pentru Swithin. Cum să stingă această nebunie, devenise acum preocuparea lui de prim ordin.

CAPITOLUL 31

        Excursia nocturnă la turn, în slujba ştiinţei, l-a făcut pe Swithin să doarmă mai târziu a doua zi dimineaţa, şi nu apăru când fratele şi sora se întâlniră la micul dejun.
   - Nu-l deranja - nu-l deranja, îi spuse Louis, laconic Viviettei, ce citeşti acolo de ţi s-au aprins obrajii în halul ăsta?

   Citea o scrisoare pe care tocmai o deschisese, şi la întrebarea lui Louis înălţă ochii cu suspiciune.
   Incidentul petrecut noaptea trecută îi lăsase o stare de îndoială în ce priveşte conduita pe care ar fi trebuit s-o adopte faţă de fratele ei. În primul moment, nu-şi manifestase resentimentele stârnite de procedeul lui, deoarece presupusese că îi aflase taina. Pe urmă, când îşi dăduse seama că nu ştia nimic, i se păruse prea târziu ca să se mai prefacă indignată de bănuielile lui. Aşa încât păstra o tăcută neutralitate. Dar chiar dacă ar fi decis să adopte un rol artificial, în momentul de faţă ar fi uitat să-l joace, deoarece scrisoarea pe care o citea era de natură să alunge orice altă consideraţie.
   - E o scrisoare de la episcopul Helmsdale, bâigui ea.
   - Bună treabă! Sper, pentru binele tău, că e o cerere în căsătorie.
   - Asta şi este.
   - Nu mai spune? răspunse Louis, începând să râdă.
   - Da, replică ea indiferentă. Dacă vrei, poţi s-o citeşti.
   - Nu vreau să mă amestec într-o comunicare atât de intimă.
   - Poţi s-o citeşti, repetă ea, împingându-i scrisoarea.
   Drept care Louis citi:

   Melchester, Palatul,
   28 iunie 18...
   Draga mea Lady Constantine, în timpul celor două sau trei săptămâni care s-au scurs de când am avut marea plăcere de a reînnoi cunoştinţa cu dumneavoastră, starea de agitaţie a simţămintelor mele m-a făcut să înţeleg că unica soluţie este aceea de a vă adresa o scrisoare, şi încă foarte prompt. Fie că lucrurile pe care vi le voi comunica vor fi acceptate de dumneavoastră sau nu, sunt convins că ar fi mult mai puţin firesc şi mai puţin recomandabil dacă mi-aş înăbuşi sentimentele în loc de a vi ie declara cu francheţe, chiar dacă după aceea îmi voi relua pe vecie seninătatea.
   Marea schimbare care a survenit în viaţa mea în ultimii doi ani, schimbare rezultată din promovarea la un episcopat, m-a făcut adeseori să-mi spun că discontinuitatea solitudinii care a caracterizat existenţa mea particulară e o problemă ce ar trebui să-mi dea de gândit. E îndoielnic însă dacă această problemă mi-ar fi dat într-adevăr de gândit, în cazul în care n-aş fi avut marele noroc de a vă întâlni pe dumneavoastră. Oricum, până la urmă am chibzuit serios asupra acestei chestiuni şi, fără să mai lungesc preambulul, vă întreb cu toată sinceritatea dacă aţi fi de acord să renunţaţi la viaţa dumneavoastră la Welland.
   Şi să-mi uşuraţi povara singurătăţii devenind soţia mea.
   Departe de mine gândul de a forţa din partea dumneavoastră o hotărâre luată în pripă; în cazul în care aveţi unele incertitudini în ce priveşte momentul sau pasul pe care urmează să-l faceţi, voi aştepta cu nerăbdare şi cu plăcere până când veţi lua o decizie. Deprinderile şi experienţa mea mă fac inapt ca într-o asemenea încântătoare împrejurare să folosesc limbajul arzător care s-ar potrivi pentru o doamnă ca dumneavoastră, şi care ar putea exprima simţămintele mele cele mai lăuntrice. Într-adevăr, un cleric prozaic în vârstă de 51 de ani are nevoie de oarecare încurajare pentru a deveni elocvent.   

   De un singur lucru, însă, puteţi fi sigură: dacă admiraţia, stima şi devotamentul pot compensa în vreun

fel lipsa acelor calităţi care ard cu mult mai multă strălucire exterioară în bărbaţii mai tineri, atunci stă în puterea mea să vi le dăruiesc pe toată durata vieţii mele pământene.

   Ferma dumneavoastră aderenţă la principiile bisericii şi interesul ce-l purtaţi organizării politice ecleziastice (manifestat prin strălucitoarele întrebări puse în dimineaţa când ne-am plimbat prin parcul dumneavoastră) au fost, pentru mine, un indiciu preţios asupra graţiei şi aptitudinilor cu care veţi ocupa locul unei soţii de episcop, şi a măsurii în care aţi putea contribui la sporirea bunului renume al acestuia din urmă, dacă aţi binevoi să-l onoraţi cu mâna dumneavoastră. Pe vremuri au existat momente când gândeam - şi sper că veţi aprecia la justa ei valoare sinceritatea cu care recunosc asemenea lucruri - că o soţie ar însemna un impediment în activitatea unui episcop; dar o îndelungă şi constantă observaţie m-a convins că, dimpotrivă, o consoartă adecvată infuzează viaţa influenţei şi învăţămintelor episcopale.

   Dacă răspunsul dumneavoastră va fi afirmativ, atunci voi veni de îndată să vă văd şi, cu permisiunea dumneavoastră, vă voi spune, printre altele, câteva reguli simple şi practice pe care am ţinut să le schiţez în vederea unei corecte îndrumări a vieţilor noastre pe viitor. Dacă, însă, veţi refuza să renunţaţi la condiţia dumneavoastră actuală, va fi, nu e nevoie s-o mai spun, o cruntă lovitură pentru mine. Oricum, nu aş fi putut să nu vă scriu această epistolă, după ce am cumpănit bine problema în mintea mea.
   Chiar dacă în ceea ce vă priveşte există o anumită lipsă de căldură legată de persoana mea, îmi exprim speranţa că un spirit atât de cuprinzător ca al dumneavoastră va înţelege imensa putere de bine pe care aţi putea-o exercita din locul înalt în care v-ar plasa o alianţă cu mine, şi că va face ca asemenea argument să cântărească greu în hotărârea pe care o veţi lua.
   Rămân, draga mea Lady Constantine, cu cel mai înalt respect şi cu cea mai profundă afecţiune, al dumneavoastră, pentru totdeauna,
   C. Melchester”

   - Ei bine, nu vei comite nebunia de a refuza acum, când problema s-a copt atât de rapid, cel puţin aşa sper, spuse Louis după ce isprăvi de citit scrisoarea.
   - Ba e cert că voi refuza, răspunse ea.
   - N-ai să fii chiar atât de tâmpită, Viviette?

   - Vorbirea ta e lipsită de orice politeţe. Nici prin cap nu-mi trece să-l accept.
   - Doar n-ai să te laşi ghidată de capriciul tău pentru tânărul acela, acum când ţi-am deschis ochii asupra părţii vinovate a caracterului său? Îţi place să te consideri o femeie cucernică, îţi rosteşti rugăciunile cu voce tare, urmezi toate practicile reînviate ale bisericii şi mai ştiu eu ce, şi totuşi nu poţi judeca obiectiv o persoană care nu numai că nu poartă religia în suflet, dar încalcă cele mai elementare porunci ale decalogului?
   - Nu sunt de acord cu tine, răspunse ea ferindu-şi faţa, pentru că nu ştia în ce măsură spusele fratelui ei erau sincere sau numai nişte simple presupuneri.
   Cât descoperise Louis din legătura ei secretă constituia încă un mister pentru ea. În unele momente îi venea să- i mărturisească întregul adevăr, şi să termine o dată cu povara. Dar acum ezită şi până la urmă, lăsă cuvintele nerostite. Louis îşi continuă micul dejun în tăcere.
   Când termină de mâncat, în timp ce Viviette abia de pusese ceva în gură, o întrebă încă o dată:
   - Cum intenţionezi să răspunzi la această scrisoare? Uită-te la tine, cea mai săracă nobilă din comitat, abandonată de toţi cei care altădată se mândreau să te cunoască, ducând o viaţă posomorâtă şi pustie ca de călugăriţă, şi ţi se oferă şansa de a sălta brusc într-un loc de conducere din această parte a Angliei. Episcopii se bucură de ospitalitatea tuturor; vei fi bine primită pretutindeni. Într-un cuvânt, răspunsul tău trebuie să fie da.
   - Şi totuşi va fi nu, ripostă ea, cu glas coborât.

   Din tonul ultimei remarci a fratelui său, Viviette îşi dăduse seama că Louis nu ştia despre căsătoria ei, şi că o suspecta de o legătură vinovată.
   Auzindu-i răspunsul, Louis nu mai putu să se ţină în frâu.
   - Atunci, procedează cum te taie capul! Ştiu că duci o viaţă care n-ar suporta vreo investigaţie, aşa că eu nu mai am ce căuta în casa asta!
   Rostind aceste cuvinte, Louis îşi împinse scaunul şi ieşi furios din încăpere. În mai puţin de un sfert de oră, şi înainte ca ea să se fi putut urni de la masă, îl auzi plecând definitiv.

CAPITOLUL 32

     Nu ştia, pentru nimic în lume, cum să procedeze. Pasul pe care-l făcuse în urma implorărilor lui Swithin, oricât de reprobabil şi de prematur ar fi fost din punctul de vedere al rangului ei, ar fi putut să o salveze însă din această dilemă. Dacă i-ar fi îngăduit lui Swithin să-i destăinuiască episcopului povestea în întregimea ei, probabil că înaltul personaj şi-ar fi înfrânat cu generozitate propriile-i impulsuri, ar fi privit cazul cu înţelegere, şi ar fi încurajat chiar concret proiectele lor de viitor, ţinând seama de interesul pe care i-l purtase tatălui lui Swithin şi de perspectivele promiţătoare ale carierei tânărului astronom.
   O rafală de vânt care răzbi pe fereastra deschisă făcu să zboare de pe masă scrisoarea episcopului şi o smulse pe Viviette din reveria ei.
   Cu un suspin, se apleacă şi o ridică, o parcurse din nou, apoi se ridică de la masă şi, cu deliberarea ce ţi-o conferă o acţiune inevitabilă, aşternu următorul răspuns:

   “Casa Welland
   29 iunie 18...
   Dragă domnule episcop de Melchester,
   Vă mărturisesc că scrisoarea dumneavoastră atât de amabilă şi de măgulitoare a surprins-o pe prietena dumneavoastră total nepregătită. Singurul lucru şi cel mai neînsemnat, pe care îl pot face în schimb, este să vă răspund cât mai repede cu putinţă. Nu cred să existe cineva pe lume care să preţuiască înaltele dumneavoastră calităţi mai mult decât o fac eu, sau care să aibă mai multă încredere în chemarea dumneavoastră de a onora scaunul episcopal pe care îl deţineţi. Dar la cererea pe care mi-aţi făcut-o nu pot da decât un singur răspuns, şi acesta este negativ.
   Vă rog să credeţi că nu e o afectare când afirm că dacă ar trebui să argumentez hotărârea mea inevitabilă, m-ar deprima cumplit. Şi sunt încredinţată de convingerea dumneavoastră că, deşi declin onoarea de a vă deveni soţie, nu voi înceta niciodată să fiu interesată de tot ce ţine de persoana şi de activitatea dumneavoastră. Aş încerca cel mai sfâşietor regret dacă acest refuz al meu ar afecta câtuşi de puţin prietenia pe viaţă dintre noi.
   Rămân, dragă domnule episcop de Melchester,
   a dumneavoastră sinceră
   Viviette Constantine”.
  
   O repulsie subită faţă de subterfugiul de a scrie ca şi cum ar fi fost încă văduvă iscă în inima ei o nemulţumire faţă de întregul lor plan de tăinuire a căsătoriei; împinse deoparte scrisoarea încă neîmpăturită şi cu adresa nescrisă. Câteva minute mai târziu, îl auzi pe Swithin apropiindu-se; ascunse scrisoarea şi se întoarse spre el ca să-l întâmpine.

   Swithin intră în tăcere şi se uită în jur. Constatând cu neaşteptată bucurie că era singură, veni lângă ea şi o sărută. Tulburarea Viviettei, pricinuită de cine ştie ce supărare prin care trecuse, era vizibilă.

   - Ţi-a provocat vreo neplăcere faptul că am rămas aici peste noapte? întrebă el în şoaptă. Unde e fratele tău în dimineaţa asta?

   Viviette îi luă mâna şi se strădui să-i zâmbească.
   - Mie mi se întâmplă întotdeauna cele mai bizare lucruri, Swithin, dragule. Doreşti neapărat să ştii ce mi s-a întâmplat acum?
   - Da, dacă nu ai nimic împotrivă să-mi povesteşti.
   - Am multe împotrivă. Dar trebuie să-ţi povestesc. Printre altele am hotărât să-ţi îngădui să divulgi secretul nostru - parţial, cel puţin. Ar fi foarte bine să-i povestim totul episcopului şi fratelui meu, dacă nu altora.

   - Mă bucur realmente să aud acest lucru, Viviette, răspunse el cu bună dispoziţie. De multă vreme gândeam că onestitatea ar fi cea mai bună dintre tactici.

   - Eu gândesc abia acum acest lucru. Dar e o tactică pentru care e necesară o foarte mare doză de curaj.
   - Fireşte că e nevoie de oarecare curaj - dar n-aş spune că în doză foarte mare; cel puţin, în ce mă priveşte, îmi trebuie mai puţin curaj ca să vorbesc decât mi-a trebuit ca să tac.

   - Dar, prostuţule. Nu ştii încă ce s-a întâmplat. Episcopul m-a cerut în căsătorie.
   - Dumnezeule mare, ce babalâc impertinent! Şi ce-ai făcut tu, iubito?

   - Ei bine, n-am acceptat, răspunse ea râzând. Asta-i întâmplarea care mi-a dat idea să fac din refuzul meu un motiv de a-i destăinui situaţia noastră?
   - Şi ce-ai fi făcut dacă nu aparţineai altuia?
   - Asta-i un mister inscrutabil. E un om de mare valoare; dar are nişte idei foarte inflexibile în legătură cu propria-i poziţie, şi alte câteva calităţi indezirabile. Totuşi, cine ştie? Trebuie să-ţi binecuvântezi steaua pentru că ai reuşit să mă pui deoparte. Acum, haide să vedem cum să redactăm confesiunea noastră. Îmi pare rău că nu ţi-am dat ascultare de la bun început şi nu te-am lăsat să i te destăinui înainte de a.fi sosit declaraţia lui. Acum s-ar putea să ne poarte pică pentru că i-am ascuns adevărul. Oricum, n-aveam încotro.

   - Am să-ţi spun ceva, Viviette, reluă Swithin după o pauză de gândire, dacă episcopul e un om cu instincte atât de pământeşti, un om care se îndrăgosteşte şi care vrea să se însoare cu tine, şi aşa mai departe, nu mai am niciun chef să mă destăinuiesc lui. Vedeam în el cu totul altfel de persoană.

   - Dar lucrul ăsta nu-l face mai rău, dragule.
   - Cred că e... să-mi ţină mie predica pe care mi-a ţinut-o şi, în acelaşi timp, să se îndrăgostească de tine - amândouă deodată!
   - Totuşi, asta nu-i decât o fază trecătoare; şi ideea de a ţi-l face confesor a fost a ta.
   - Da... Foarte bine. Atunci nu spunem nimănui altcuiva decât episcopului?
   - Şi fratelui meu, Louis. Trebuie să-i spun, e inevitabil. Mă suspectează într-un fel de care nu l-aş fi crezut în stare.
   Swithin, aşa cum se stabilise dinainte, urma să plece în acea dimineaţă la Greenwich, unde obţinuse din partea Societăţii Regale de Astronomie aprobarea de a vizita observatorul. Hotărârea lor finală fu următoarea: cum nu aveau timp să stea împreună şi să-i scrie episcopului în colaborare, fiecare dintre ei avea să alcătuiască pe parcursul zilei o scrisoare bine gândită, prin care să dezvăluie realitatea din punctul lui şi al ei de vedere; Lady Constantine va ajunge la confesiune ca o justificare a refuzului de a accepta cererea în căsătorie a episcopului. Era însă necesar să ştie şi ce avea de gând Swithin să-i mărturisească, pentru ca afirmaţiile lor să concorde. În cele din urmă, se înţeleseră ca el să-i trimită scrisoarea lui prin primul curier de a doua zi dimineaţa, şi, ea, după ce o va fi citit, să le expedieze pe amândouă.

   Îndată ce-şi isprăvi micul dejun, Swithin porni la drumul lui, făgăduindu-i să se întoarcă la sfârşitul săptămânii.

   Viviette petrecu restul lungii zile de vară, în timp ce soţul ei se îndepărta în direcţia capitalei, într-o stare vecină cu apatia. Din când în când exulta de bucurie la ideea de a anunţa în mod oficial căsătoria lor şi de a sfida opinia publică. În alte momente simţea că o părăseşte curajul şi era răvăşită de teama ca Swithin să nu o acuze într-o bună zi că, prin romantismul ei insidios, îl făcuse să rateze planul bine chibzuit după care voise să-şi modeleze viaţa. Acesta era un truc folosit adeseori de bărbaţii, care, în tinereţea lor lipsită de experienţă, pecetluiseră prin căsătorie dragostea pentru o persoană pe care judecata lor mai matură ar fi respins-o, pe temeiul unei mari disproporţii de vârstă.
   În orice caz, acum era prea târziu ca să se lase copleşită de asemenea meditaţii lugubre şi, îmbărbătându-se singură, începu să-şi contureze în minte noul răspuns către episcopul Helmsdale - povestea adevărată, nepoleită, care avea să înlocuiască versiunea camuflată din prima scrisoare. Această dificilă îndeletnicire o ţinu ocupată până ce lumina zilei începu să scapete înspre apus; şi o lună cu faţa lată, ca o tipsie de aur vechi, se arătă deasupra ulmilor, înspre sat. La ora asta Swithin ajunsese de câtva timp la Greenwich; fratele ei plecase Dumnezeu ştie unde; iar ea, cu singurătatea ei, rămăseseră din nou împreună, ca mai înainte, între zidurile Casei Welland.
   La acest ceas dintre amurg şi răsăritul lunii, noua ei fată în casă intră şi o informă că funcţionarul principal al domnului Cecil din Warborne ţinea să-i vorbească.
   Domnul Cecil era avocatul ei şi Viviette nu vedea niciun motiv de intervenţie a acestuia în momentul actual. Dar dacă n-ar fi existat vreo raţiune serioasă, n-ar fi trimis pe cineva până la ea la această oră, aşa încât dădu dispoziţii ca tânărul să fie introdus în camera unde se afla ea. Când intră, primul lucru pe care-l observă Lady Constantine era că ţinea un ziar în mână.

   - Lady Constantine, în cazul când nu aţi citit acest ziar de seară, domnul Cecil mi-a dat indicaţii să vi-l aduc cât mai repede, pentru relatarea care o priveşte pe înălţimea voastră. Domnul Cecil a văzut-o abia cu puţin timp în urmă.
   - Ce este? în ce fel mă priveşte pe mine?
   - Citiţi-o şi o să vă lămuriţi.
   - Citeşte-mi-o dumneata, deşi mi-e teamă că nu e suficientă lumină aici.
   - Văd foarte bine, răspunse funcţionarul avocatului, apropiindu-se de fereastră. Despăturind ziarul, citi:

   “Ştiri din Africa de Sud
   Cape Town, 17 mai (via Plymouth) — Un corespondent al ziarului Cape Chronicle declară că a luat un interviu unui cetăţean englez recent sosit din interiorul continentului african şi că a aflat de la acesta că în Anglia circulă o versiune cu totul falsă asupra morţii călătorului şi vânătorului Sir Blount Constantine...”

   - Oh, trăieşte! Soţul meu e viu! strigă Lady Constantine prăbuşindu-se într-un fotoliu, gata să leşine.
   - Nu, înălţimea voastră. Îmi pare rău, dar Sir Blount e mort.
   - Mort, ai zis?
   - Desigur, Lady Constantine, nu încape nicio îndoială în privinţa acestui fapt.
   Viviette se ridică din fotoliu şi sentimentul ei de intensă uşurare aproape că se făcu simţit în cameră, ca o adiere de aer proaspăt.
   - Da. Şi atunci pentru ce-ai mai venit? întrebă ea cu glas foarte calm.

   - Faptul că Sir Blount a murit este incontestabil, replică funcţionarul avocatului. Dar a existat o versiune greşită în jurul datei morţii sale.

   - A murit de un atac de malarie, pe malul râului Zouga, la 24 octombrie 18...
   - Nu; acolo se pare că a zăcut numai, multă vreme bolnav. La acea dată a murit altul dintre partenerii săi de expediţie. Dar cu îngăduinţa înălţimii voastre vă voi citi relatarea în continuare:

     “Decesul acestui excentric nomad nu a survenit la data şi împrejurările presupuse, ci abia în luna decembrie a anului trecut. Redăm mai jos informaţiile furnizate de englezul la care ne-am referit, folosind, pe cât e cu putinţă, propriile sale cuvinte:
   În timpul bolii lui Sir Blount şi a prietenului său, boală survenită pe malurile râului Zouga, trei dintre servitorii lor au fugit, luând cu ei o parte din îmbrăcămintea şi efectele lui Sir Blount; probabil că aceştia au răspândit vestea morţii lui, la acea dată. După decesul partenerului său, Sir Blount şi-a revenit, şi când s-a simţit în puteri, a plecat împreună cu mine într-o regiune cu climă mai sănătoasă. ”

      Am încercat să-l conving să nu-şi mai amâne întoarcerea în Anglia; dar refuza cu îndărătnicie să se întoarcă acolo şi a devenit atât de dur în felul de a se purta cu mine, încât, cu primul prilej favorabil, ne-am despărţit. Eu m-am alăturat unui grup de negustori albi care se întorceau pe coasta de vest. Am locuit acolo, într-o colonie portugheză, timp de câteva luni. Apoi am descoperit un nou grup expediţionar englez, care urmărea să exploreze o regiune învecinată cu aceea străbătută de mine, în trecut, împreună cu Sir Blount. S-au declarat bucuroşi de ajutorul meu şi m-am integrat în echipa lor. Când am traversat teritoriul de la sud de Ulunda şi ne-am apropiat de Marzambo, am auzit zvonuri despre un alb care ar fi trăit prin acele părţi şi pe care l-am bănuit a fi Sir Blount, deşi nu era cunoscut sub acest nume. Aflându-mă atât de aproape, m-am simţit tentat să mă duc să-l văd şi am descoperit că era într-adevăr dânsul.
   Renunţase la vechiul nume şi se căsătorise cu o principesă dintr-un trib băştinaş...
   - Se căsătorise cu o principesă dintr-un trib băştinaş! exclamă Lady Constantine.

   - Asta-i ceea ce scrie aici, Înălţimea voastră... se căsătorise cu o principesă dintr-un trib băştinaş, după toate ritualurile tribale, şi trăia foarte fericit alături de ea. Mi-a declarat că nu se va mai întoarce niciodată în Anglia. Mi-a mai adăugat că, văzând-o pe principesă curând după ce se despărţise de mine, s-a simţit foarte atras de ea, şi a hotărât să se statornicească acolo, fiind o ţară în care cunoscuse mult mai multă fericire decât ar fi putut să atingă vreodată prin alte părţi. Mi-a cerut să rămân şi eu, renunţând la expediţie, cu condiţia însă de a nu revela niciodată celor din trib adevăratul său nume şi titlu. După oarecare ezitare, am consimţit să rămân şi la început recunosc că m-am simţit destul de bine. Dar curând am descoperit că Sir Blount bea mult mai vârtos decât atunci când îl cunoscusem eu, şi că uneori trecea prin crunte stări depresive legate de situaţia lui. Anul trecut, într-o dimineaţă din mijlocul lunii decembrie, am auzit o împuşcătură răsunând dinspre locuinţa lui. Soţia sa alergă nebuneşte într-acolo, depăşindu-mă şi, când am ajuns, am constatat că Sir Blount îşi pusese capăt vieţii, folosind propriul lui pistol. Principesa a fost zdrobită de durere. După ce l-am îngropat, am găsit în locuinţa sa o casetă împachetată adresată avocaţilor săi din Warborne, în Anglia, şi un bilet adresat mie, prin care mă sfătuia să profit de primul prilej de întoarcere în ţară care mi se va oferi, cerându-mi totodată să iau caseta cu mine. Conţine, după câte presupun, hârtii şi articole adresate-prietenilor din Anglia, care l-au socotit mort de multă vreme.”

       Funcţionarul se opri din lectură şi urmă un răstimp de tăcere.

   - Pe la mijlocul lunii decembrie a anului trecut? rosti în cele din urmă Lady Constantine, în şoaptă. Caseta a sosit?
   - Încă nu, Înălţimea voastră. Deocamdată nu avem nicio dovadă concretă. De îndată ce va sosi coletul, vă vom înştiinţa.
   Aceasta fusese misiunea funcţionarului; şi, lăsându-i ziarul, se retrase. Vestea avea următoarea importanţă: Sir Blount fiind în viaţă până, cel puţin şase săptămâni după căsătoria ei cu Swithin St Cleeve, în ochii legii acesta din urmă nu putea fi soţul ei; căsătoria devenind nulă, trebuia să se gândească la felul în care ar putea-o repeta, pentru a deveni soţia legală a lui Swithin.

CAPITOLUL 33

         A doua zi dimineaţa, Viviette primi vizita domnului Cecil în persoană.
   Avocatul o informă că pachetul despre care îi vorbise funcţionarul său sosise chiar după plecarea acestuia, în seara anterioară. Nu avusese încă suficient timp să examineze hârtiile în profunzime, dar din câte văzuse, putea afirma că scrisorile conţinute, filele de jurnal datate şi scrise în caligrafia lui Sir Blount, precum şi diverse note referitoare la evenimente care avuseseră loc după presupusa dată a morţii acestuia, atestau, fără nicio posibilitate de tăgadă, că relatarea publicată în ziar era corectă în ce priveşte informaţia capitală - anume data relativ recentă a decesului lui Sir Blount.
   Lady Constantine îşi înălţă privirile şi vorbi cu neajutorarea iresponsabilă a unui copil.
   - Când stau şi mă gândesc, nici nu-mi dau seama cum de-am putut să mă bizui pe primele zvonuri.
   - Toată lumea le-a dat crezare, de ce nu le-aţi fi crezut dumneavoastră? întrebă avocatul.
   - Cum e posibil să se fi dat curs testamentului, din moment ce nu existau probe complete? întrebă ea. Dacă eu aş fi fost executoarea acestui testament, n-aş fi cutezat. Dar cum nu am fost, cunosc foarte puţin despre felul cum s-au desfăşurat lucrurile. Bănuiesc că într-un fel scandalos.

   - Mă rog, nu s-ar putea afirma aşa ceva, răspunse domnul Cecil, simţind că e de datoria lui morală să apere procedura legală de asemenea imputare. S-a procedat în felul uzual cazurilor în care dovada morţii e numai prezumtivă. Probele, atâtea cât au existat, au fost expuse tribunalului de către solicitanţi, adică de către rudele soţului dumneavoastră. Şi servitorii care-l însoţiseră în expediţie au depus mărturii cu privire la moartea lui, aducând detalii care păreau suficiente. Greşeala lor a constat nu în faptul înregistrării decesului - căci cineva a murit într-adevăr la acea dată - ci într-o confuzie de persoană, decedatul nefiind Sir Blount Constantine. Tribunalul a fost de părere că dovezile erau suficiente pentru a se putea deduce, în mod rezonabil, că decedatul era Sir Blount Constantine, şi în virtutea acestei concluzii s-a dat aprobarea executării testamentului. Cum exista un dubiu asupra zilei exacte din luna decesului, solicitanţii au fost puşi să jure că sir Blount a murit la data sau după data considerată a fi ultima zi din viaţa sa - ceea ce, în ciuda erorii de atunci, s-a dovedit acum a corespunde cu realitatea.

   - Nici prin cap nu le-a trecut ce rău mi-au făcut mie, arătându-se gata să jure asemenea lucru! murmură Lady Constantine.
   Domnul Cecil, presupunând că făcea aluzie la greutăţile pecuniare la care fusese redusă prematur prin executarea testamentului cu un an înainte de data cuvenită, răspunse:
   - Adevărat. Acţiunea a fost în dezavantajul înălţimii voastre şi în avantajul lor. Dar, fără îndoială, vor fi impuşi la restituiri, şi totul se va rezolva în mod satisfăcător.
   Lady Constantine n-ar fi putut să-i explice că nu la acest aspect se gândise ea; şi, după o scurtă conversaţie de natură pur tehnică, domnul Cecil o părăsi.
   Când se văzu eliberată de necesitatea menţinerii aparenţelor decente, gândul că fusese grav păgubită băneşte din cauza grabei executorilor testamentari căpătă o pondere minimă pe lângă gravitatea situaţiei ei personale. Ce însemna poziţia ei de moştenitoare în comparaţie cu poziţia ei ca femeie? Faţa i se  înroşi în asemenea măsură, încât aproape că se ruşină să se arate la lumina zilei. Primul lucru pe care-l făcu fu să-i scrie în mare grabă următoarea scrisoare lui Swithin la Greenwich - fără îndoială unul din cele mai necontrolate documente pe care le semnase vreodată.

      “Welland, joi.
   O, Swithin, scumpul meu Swithin, ceea ce trebuie să-ţi spun e atât de trist şi de umilitor, încât abia de reuşesc să scriu — totuşi trebuie să-ţi spun. Deşi ne suntem mai dragi unul celuilalt decât tot ce există pe lume, şi cu toate că suntem atât de strâns uniţi încât formăm aproape o singură persoană, din punct de vedere legal nu sunt soţia ta! Sir Blount a murit la multă vreme după data pe care am cunoscut-o noi în Europa. Oficierea cununiei trebuie imediat repetată. N-am putut închide un ochi toată noaptea. Sunt atât de speriată şi de ruşinată, încât nici nu-mi mai pot controla gândurile. Tăieturile de ziar pe care ţi le trimit împreună cu această scrisoare îţi vor lămuri totul, dacă nu le-ai citit până acum. Vino la mine cât de curând poţi, trebuie să ne consultăm asupra celor ce urmează să facem. Arde imediat această scrisoare.
   A ta,
   Viviette.”

       După ce expedie misiva de mai sus, îşi aduse aminte că mai exista o chestiune aproape tot atât de importantă care aştepta un răspuns, anume cererea în căsătorie a episcopului. Această problemă fusese complet aneantizată de veştile zdrobitoare care o buimăciseră.
   Cele două scrisori de răspuns zăceau în faţa ei - versiunea pe care o scrisese la început şi prin care refuzase pur şi simplu să devină soţia doctorului Helmsdale, fără să-i dea explicaţii; şi cea de a doua, pe care o elaborase atât de grijuliu cu o zi înainte, relatându-i episcopului amănuntele confidenţiale ale poveştii ei de dragoste cu Swithin, căsătoria lor secretă, speranţele lor de viitor; şi, cerându-i în încheiere, sfatul cum să procedeze pentru a evita criticile unei lumi atât de cenzoriale.

   Tocmai terminase de scris această versiune când apăruse funcţionarul domnului Cecil cu veştile lui, care echivalau cu declaraţia că nu mai e soţia lui Swithin.
   Distruse cea de-a două epistolă - cu conştiinţa oarecum uşurată de faptul că Swithin se împotrivise la destăinuire de îndată ce aflase că episcopul Helmsdale căzuse la rândul său victima unor sentimente legate de ea. Prima scrisoare, în care, la vremea când o concepuse, suppressio veri fusese prea dur pentru conştiinţa ei, devenise acum un răspuns onest şi, împăturind-o cu grijă, o trimise pe drumul ei.
   Povara situaţiei de nedefinit în care se afla o împiedică şi în cea de-a doua noapte să cunoască odihna. Dar dimineaţa următoare îi aduse un neaşteptat mesaj de la Swithin, scris aproape la aceeaşi oră când îi scrisese şi ea; aşa încât se simţi mult mai consolată.

        Swithin citise relatarea din ziare cam pe la vremea când îi ajunsese şi ei la cunoştinţă, şi-i trimisese câteva rânduri ca să-i liniştească tulburarea în care presupunea că se află. Îi spunea că nu există nicio pricină de alarmare. Ei doi erau soţ şi soţie în intenţia morală şi în buna lor credinţă anterioară, iar fisura legală care, în mod accidental, fusese atât de ciudat dezvăluită, putea fi remediată într-o jumătate de oră. El avea să se întoarcă cel mai târziu sâmbătă noaptea, dar cum ora va fi probabil târzie, îi cerea să se furişeze din casă şi să-l întâlnească în turn duminică, la orice oră din timpul slujbei, când, desigur, vor fi foarte puţine persoane pe câmp care să o poată vedea. Între timp, îi cerea să, reflecteze dacă cea mai bună soluţie, în nenorocirea de faţă, n-ar fi ca, în loc să destăinuie cuiva că între ei se oficiase deja o căsătorie, să aranjeze recăsătoria într-o manieră cât mai făţişă, ca şi cum amândoi ar fi ajuns la punctul culminant al unei afecţiuni subite; şi, în loc să revină la un vechi punct de plecare, să prefaţeze noul eveniment printr-un anunţ public, aşa cum se obişnuia.

...........................