Ghici ce-i în cutie, M.J. Arlidge

 1-7

1.

       Ceața se ridica dinspre mare, sufocând orașul. Năvălea ca o oaste cotropitoare, înghițind reperele, obturând razele lunii, preschimbând Southamptonul într-un tărâm straniu, care-ți dădea fiori.

   În zona industrială Empress Road domnea o liniște de mormânt. La magazinele cu piese de schimb se terminase programul, mecanicii auto și angajații din supermarketuri plecaseră, iar plimbărețele începeau să-și facă simțită prezența.
   Îmbrăcate cu fustițe și bustiere, trăgeau adânc din țigări, disperate după orice grăunte de căldură capabil să mai țină un pic la distanță frigul pătrunzător. Umblau încolo și-ncoace, se străduiau din greu să-și vândă trupul, dar în lumina mohorâtă păreau mai degrabă spectre descărnate decât obiecte ale dorinței.

   Bărbatul conducea cu viteză redusă, trecând atent în revistă parada narcomanelor aproape despuiate. Le cântărea din priviri - cu câte o tresărire bruscă din când în când, crezând că a găsit ce-i trebuia - dar le respingea rând pe rând. Nu după așa ceva venise. În seara asta căuta ceva cu totul special.

   Speranța i se împletea cu teama și frustarea. De zile întregi nu semai gândea la nimic altceva. Și facă acum, când ajunsese atât de aproape, toată povestea se dovedea a fi doar o minciună? Un mit urban? 

   A izbit volanul cu pumnul. Trebuia să fie aici negreșit.

   Nimic. Nimic. Ni...

   Și iat-o. Singură, sprijinită de zidul acoperit cu graffiti. 

   Bărbatul a simțit un val neașteptat de emoție. Fata asta chiar avea ceva aparte. Nu-și pilea unghiile, nu fuma și nici nu stătea la taclale. Aștepta, pur și simplu. Aștepta să se întâmple ceva.

   A virat și a parcat mașina într-un loc mai ferit, lângă un parapet cu lanțuri. Se cerea să fie purdent, nimic nu trebuia lăsat la voia întâmplării. A cercetat cu grijă strada, uitându-se după eventualele semne de viață, dar negura îi izolase complet. Părea că ei 2 rămăseseră ultimii supraviețuitori pe pământ.

   S-a repezit să traverseze spre ea, dar s-a controlat, încetinind pasul. Nu era cazul să se pripească - așa ceva trebuia savurat pe îndelete. Din experiență știa că uneori anticiparea e mai plăcută decât atacul în sine. Trebuia să zăbovească mai mult. De mâine încolo va dori să retrăiască mental aceste momente, cât mai fidel cu putință.

   În spatele ei se întindea un șir de care părăsite. Nimeni nu mai voia să locuiască aici, iar clădirile astea erau în prezent niște văgăuni mizerabile. 

   În timp ce traversa strada spre ea, fata a ridicat capul, privindu-l printre șuvițele bogate ale bretonului. S-a desprins de zid, fără niciun cuvânt, făcându-i semn din cap către scheletul clădirii celei mai apropiate, înainte să pășească înăuntru.

   N-a existat nicio negociere, niciun preambul. De parcă era resemnată cu soarta ei. De parcă știa.

   Grăbindu-se s-o prindă din urmă, bărbatul i-a sorbit din ochi spatele, gambele, tocurile, cu o excitație crescândă. Odată ce ea a dispărut în beznă, a mărit și el pasul. Nu mai putea aștepta.

   Când a intrat, dușumeaua a trosnit zgomotos sub tălpile sale. Casa părăsită arăta exact așa cum și-o închipuise în fanteziile lui. Un damf de igrasie i-a umplut nările - totul era putred aici.

   S-a năpustit în fostul salon, actualmente depozit de chiloței și prezervative abandonate. Nici urmă de ea. Voia să se joace de-a baba oarba, vasăzică.

   În bucătărie. Nimic. Întorcându-se, a ieșit indignat și a urcat pe scări la etaj. Cu ochii scânteindu-i la fiecare pas în căutarea prăzii.

   A intrat în dormitorul din față. Un pat mucezit, un geam spart, un porumbel mort. Dar nici urmă de fată.

   Furia tindea să ia acum locul poftei carnale. Cine era ea de-și permitea să-l joace pe degete în felul ăsta? O târfă oarecare. Un rahat de câine pe talpa pantofului său. Avea de gând s-o învețe minte pentru că se purta așa cu el.

   A dat de perete ușa băii - nimic - după care s-a răsucit și a pătruns în cealaltă cameră. Avea să-i pargă fața aia tâmpi....

   Deodată capul i s-a dus pe spate. L-a săgetat o durere insuportabilă - era tras de păr foarte strâns, tras înapoi cu forța, înapoi, tot înapoi. Deja nu mai putea să respire - o cârpă îi astupa gura și nasul. O duhoare înțepătoare i-a inundat nările, iar reflexele i s-au declanșat prea târziu.

   Se lupta să trăiască, dar își pierdea deja cunoștința. Apoi s-a făcut întuneric.

2.

     Îi urmăreau fiecare mișcare. Sorbindu-i fiecare cuvânt.

   - Cadavrul aparține unei femei de rasă albă, cu vârsta cuprinsă între 20 și 25 de ani. A fost găsită ieri-dimineață de un agent voluntar de patrulare, în portbagajul unei mașini abandonate din zona Greenwood.

   Vocea inspectoarei Helen Grace era puternică și clară, în ciuda nodului din stomac. Vorbea echipei de la serviciul criminalistic, la etajul 7 al secției centrale de poliție din Southampton.

   - După cum puteți vedea din fotografii, dinții i-au fost sparți, cu ciocanul probabi, și i-au fost retezate ambele mâini. Are o sumedenie de tatuaje, ceea ce ne poate ajuta la identificare, și ar trebui să vă concentrați mai întâi eforturile în zona traficului de droguri și a prostituției. Pare mai degrabă ceva legat de conflictele dintre bande decât o crimă oarecare. Sergentul Bridges va prelua cazul și vă va informa referitor la persoanele care prezintă un interes aparte. Tony?

   - Mulțumesc, doamnă. S-o luăm pe rând. Aș vrea să verificăm mai întâi cazurile similare precedente...

   În vreme de sergentul Bridges își intra în rol, Helen s-a strecurat afară. Chiar și după atâta timp, nu suporta să se afle în centrul atenției, bârfei și intrigilor tuturor.

   Trecuse aproape 1 an de când pusese capăt înfiorătorului șir de crime al lui Marianne, dar interesul pe care îl suscita Helen nu scăzuse câtuși de puțin. Să-i vii de hac unui criminal în serie însemna deja ceva impresionant, dar să-ți împuști și sora cu această ocazie era cu totul altceva.

   În perioada imediat următoare, o mulțime de prieteni, colegi, ziariști și necunoscuți se repeziseră s-o asigure de compasiunea și susținerea lor. Dar în mare măsură nu era decât ceva de fațadă - detaliile îi interesau pe ei. Doreau s-o despice pe Helen și să scotocească prin ea - cum a fost să-ți ucizi sora? Te-a molestat tatăl tău? Te simți vinovată pentru toți acești morți? Te simți răspunzătoare?

   Helen își petrecuse toată viața de adult construind un zid înalt împrejurul său - până și numele Helen Grace era născocit - dar, mulțumită lui Marianne, acel zid se prăbușise pentru totdeauna. La început, Helen fusese tentată să fugă - i se oferie demisia, transferul, chiar și o pensie - însă reușise cumva să-și vină în fire și să se întoarcă la lucru la Southampton Central îndată ce i s-a permis s-o facă. Știa că oriunde s-ar fuce, lumea ar sta cu ochii pe ea. Mai bine să facă față acestui examen pe teren propriu, aici, unde atâția ani de-a rândul se bucurase de o viață plăcută.

   Așa suna teoria, dar în practică lucrurile se dovediseră dificile.

   Existau atâtea amintiri aici - legate de Mark și de Charlie - și atâția oameni gata să-și bage nasul, să facă supoziții sau chiar să glumească pe seama suferințelor ei. Chiar și acum, după luni de zile de când revenise la lucru, uneori trebuia pur și simplu să lase totul să dispară.

   - O seară bună, doamnă!

   Helen a tresărit, luată prin surprindere de sergentul de la recepție, pe lângă care tocmai trecea.

   - O seară bună, Harry! Să sperăm că Saints își va aminti să câștige astăzi de dragul tău.

   Glasul îi era vesel, dar cuvintele sunau ciudat, ca și când vioiciunea asta o solicita excesiv. 

   A ieșit în grabă din clădire, s-a urcat pe motocicleta ei Kawasaki și, apăsând pedala de accelerație, a demarat în trombă pe West Quay Road. Ceața care se lăsase mai devreme se ținea scai de oraș, iar Helen s-a pierdut în ea.

   Cu viteză mare și contantă, a lunecat până la stadionul St Mary`s printre mașinile care înaintau lent. Ajunsă la periferie, a ieșit pe autostradă. Și-a verificat din reflex oglinzile retrovizoare, însă n-o urmărea nimeni. Odată ce s-a mai domolit traficul, a accelerat și ea. După ce a atins 120 la oră, și-a tras o clipă sufletul, înainte de a urca la 140. Niciodată nu se simțea mai liberă decât atunci când se deplasa cu viteză.

   Localităție se succedau. Winchester, apoi Farnborough, înainte să se zărească, în cele din urmă, Aldershot. O nouă privire grăbită în oglinzi, pe urmă înainte spre centrul orașului. După ce și-a lăsat motocicleta în parcarea privată, Helen a evitat un grup de soldați beți și a grăbit pasul, dar nu-și putea permite să riște nici în aceste condiții.

   A trecut prin fața gării și, în scurt timp, se afla pe Cole Avenue, în inima cartierului de locuințe al Aldershotului. Nu era convinsă că procedează corect, dar simțise nevoia să revină. Instalându-se în tufișurile care flancau o latură a străzii, și-a reluat locul obișnuit de observație.

   Timpul trecea foarte lent. Îi chiorăia stomacul și și-a dat seama că nu mai mâncase nimic de la micul dejun. O mare prostie. Slăbea cu fiecare zi tot mai tare. Ce încerca să-și demonstreze? Existau căi mai potrivite să-ți ispășești păcatele decât înfometarea deliberată.

   Deodată, s-a produs agitație. O voce a strigat „pa”, după care ușa de la numărul 14 s-a închis zgomotos.

   Helen s-a lăsat pe vine. Ochii i-au rămas ațintiți asupra tânărului care mergea acum grăbit în josul străzii, tastând pe telefonul mobil. A trecut la 3 metri de Helen, fără să-i observe prezența, apoi s-a făcut nevăzut după colț. Helen a numărat până la 15, și-a părăsit ascunzătoarea și a pornit în urmărire.

   Tânărul - la vreo 25 de ani, copilăros - era chipeș, avea un păr negru bogat și o față rotundă. Îmbrăcat neglijent, cu blugii care-i atârnau la spate, arăta la fel ca o mulțime de alți tineri, disperați să pară imperturbabili și indiferenți. Această neglijență studiată i-a smuls un zâmbet lui Helen.

   O ceată de băiețandri gălăgioși a apărut la orizont, ieșiți în față la Taverna Gării. La 2 lire halba, 50 de pence un shot și biliard gratuit, cârciuma era mană cerească pentru cei tineri, lefteri și dubioși. Proprietarul, mai bătrâior, îi servea cu plăcere pe toți cei ajunși la pubertate, localul era mereu ticsit, iar gloata se revărsa până în stradă.

   Helen s-a bucurat de acoperire, strecurându-se printre trupuri ca să observe fără a fi observată.

   Gașca l-a întâmpinat pe tânăr cu urale atunci când el le-a fluturat o bancnotă de 20 de lire. Au intrat, iar Helen i-a urmat.

   Așteptând răbdătoare să-i vină rândul la bar, era invizibilă pentru ei - niciunul dintre cei care aveau peste 30 de ani nu exista în lumea lor.

   După două rânduri de băutură, grupul s-a îndepărtat de ochii iscoditori din local spre un loc de joacă aflat la periferie. Părculețul părăginit era pustiu, iar Helen trebuia să-i urmeze pe băieți cu băgare de seamă.

   O femeie care se aventurează singură printr-un parc după lăsarea nopții are darul de a atrage atenție, așa că Helen s-a ținut la distanță. A dat de un stejar bătrând, grav rănit de zeci de scrijelituri amoroase, și s-a oprit în dosul lui. De acolo îi putea privi în siguranță pe membrii găștii cum fumau iarbă, fericiți și lipsiți de griji în ciuda frigului.

   Helen fusese mereu ținută sub observație, dar aici era invizibilă. După moartea lui Marianne, viața ei fusese întoarsă pe dos și oferită publicului spre consum. Drept urmare, oamenii își închipuiau că o cunosc ca pe o carte deschisă.

   Exista însă ceva ce ei nu știau. Un secret pe care îl păstrase doar pentru ea.

   Iar el se afla acum la mai puțin de 15 metri distanță, ignorându-i cu desăvârșire prezența.

3.

       A deschis ochii, clipind, dar nu vedea nimic.

   Pe obraji i se prelingea un lichid, în vreme de globii oculari i se roteau zadarnic în orbite. Sunetele erau teribil de înfundate, ca și când ar fi avut urechile burdușite cu vată. Revenindu-și cu greu în simțiri, bărbatul simțea o durere cumplită care-i sfâșia gâtlejul și nările. O senzație de arsură intensă, ca o flacără constantă pe laringe. Îi venea să strănute, să vomite, să expectoreze chestia aia care-l chinuia. Dar avea căluș, gura îi era legată strâns cu bandă adezivă, și nu-i rămânea decât să-și înghită durerea.

   În cele din urmă, șuvoiul lacrimilor s-a potolit și ochii lui chinuiți au început să deslușească mediul ambiant. Se afla tot în clădirea părăsită, doar că acum zăcea în dormitorul de la stradă, pe patul jegos. Avea nervii întinși la maximum, și se lupta din răsputeri - trebuia să scape de-acolo - dar brațele și picioarele îi erau strâns legate de scheletul metalic al patului. Se smucea, trăgea și se zvârcolea, însă frânghiile de nailon nu cedau deloc.

   Abia acum a sesizat că e gol-pușcă. Un gând terifiant i-a trecut prin cap - aveau de gând să-l lase așa aici? Să moară de frig? Epiderma sa deja trecuse în defensivă - piele de găină zbârlită de frig și de spaimă - și el și-a dat seama ce frig cumplit domnea în încăpere.

   A urlat din toți rărunchii - dar n-a rezultat decât un geamăt surd, ca un zgomot de fond. Dacă ar putea să discute cu ei, să-i convingă... le-ar putea aduce mai mulți bani, iar ei l-ar elibera. Nu-l puteau lăsa așa aici. Rușinea se adăuga spaimei, în timp ce-și privea trupul puhav, de om între două vârste, răstignit pe plapuma pătată.

   Își încorda auzul, sperând în ciuda evidenței că nu era singur. Dar nu se auzea nimic. Îl părăsiseră. Cât timp îl vor lăsa să zacă aici? Până ce-i vor fi golit toate conturile? Până ce se vor putea considera scăpați? L-au trecut fiorii, îngrozit deja de perspectiva de a-și negocia libertatea cu vreun drogat sau vreo târfă. Și ce va face după ce-i vor da drumul? Ce va spune familiei? Poliției? Își blestema amarnic propria tâm....

   Un scârțâit în podea. Așadar nu era singur. Un licăr de speranță - poate că acum va putea să afle ce voiau de la el. A întors capul, încercând să-și înfrunte agresorul, dar acesta venea din spate și nu era în raza lui vizuală. Și-a dat deodată seama că patul de care era legat fusese tras în mijlocul camerei, ca în centrul scenei la un spectacol. Nimeni nu și-ar dori să doarmă astfel poziționat, și atunci de ce....?

   O umbră căzătoare.

   Înainte să poată reacționa în vreun fel, ceva i-a acoperit ochii, nasul și gura. Un soi de glugă. Simțea textura fină pe obraz și cum se strânge șiretul. Se chinuia acum să respire prin catifeaua densă trasă peste nările care protestau. A scuturat din cap furios în stânga și-n dreapta, luptându-se să creeze o pungă de aer respirabil. Dintr-o clipă într-alta, se aștepta ca șiretul să fie strâns și mai tare, dar spre surprinderea lui nu s-a întâmplat nimic.

   Și acum? Era din nou liniște, cu excepția respirației sale greoaie. Se încingea tot mai tare sub glugă. Oare oxigenul putea pătrunde aici? S-a silit să respire domol. Dacă-și pierdea cumpătul, intra în hiperventilație și apoi....

   A tresărit brusc, cu toate simțurile în alertă. Ceva rece i s-a oprit pe coapsă. Ceva dur. Un obiect metalic? Cuțit? Luneca acum pe piciorul lui, înspre...

   Bărbatul s-a cabrat cu furie, încordându-și la maximum mușchii și trăgând nebunește de frânghiile care-l imobilizau. Acum știa că se dă o bătălie pe viață și pe moarte.

   A zbierat din răsputeri. Dar banda adezivă rezista. Legăturile nu cedau. Și nu-l auzea nimeni.

4.

      - Cu treburi sau la distracție?

   Helen s-a răsucit, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Urcând pe scara întunecoasă spre apartamentul ei, își închipuise că era singură. Iritată că fusese luată prin surprindere, a simțit totodată un scurt fior de neliniște... dar nu era decât James, ieșit în pragul ușii sale.

   Se mutase în apartamentul de dedesubt cu 3 luni în urmă și, fiindcă era infirmier-șef la spitalul South Hants, avea un program imposibil.

   - Treburi, a mințit Helen. Tu?

   - Treburi care speram să se transforme în distracție. Dar... tocmai s-a urcat într-un taxi și-a plecat.

   - Păcat.

   James a ridicat din umeri și a schițat un zâmbet stâmb. Se apropia de 40 de ani și arăta bine în felul lui dezordonat, cu un farmec indolent care dădea de obicei rezultate la infirmierele tinere.

   - Gusturile nu se discută, a continuat el. Credeam că mă place, dar niciodată nu m-am priceput să interpretez semnele.

   - Zău? a întrebat Helen, fără să creadă niciun cuvânt.

   - Oricum, ce zici de puțină companie? Am o sticlă de vin de... ceai, am niște ceai..., a spus el corectându-se,

   Până în clipa aceea, Helen s-ar fi putut lăsa convinsă. Însă rectificarea a scos-o din pepeni. James era ca toți ceilalți - știa că ea nu bea, că preferă ceai, nu cafea și știa că este o ucigașă. Încă un voyeur care se zgâia la viașa ei făcută fărâme.

   - Mi-ar face plăcere, a mințit ea din nou, însă mai de parcurs un vraf de dosare până intru în tură.

   James a zâmbit și și-a recunoscut cu o plecăciune înfrângerea, dar știa bine ce se petrece. Și știa că nu trebuie să forțeze lucrurile. A privit-o cu o curiozitate fățișă pe Helen cum urca mai multe trepte deodată spre locuința ei. Ușa s-a închis după ea cu un aer definitiv.

      Ceasul arăta ora 5 dimineața. Cuibărindu-se pe canapea, Helen a sorbit lung din ceai și și-a pornit laptopul.

    Primele semne de extenuare se simțeau deja, dar avea ceva de făcut înainte să doarmă. Măsurile de securitate pe laptopul ei erau cât se poate de sofisticate - un zid inexpugnabil care proteja ceea ce mai rămăsese din viața ei particulară - și Helen a luat-o pas cu pas, bucurându-se de procedura complexă care presupunea introducerea de parole și desfacerea de lacăte digitale.

   A deschis fișierul despre Robert Stonehill. Tânărul pe care-l urmărise mai devreme nu avea habar de existența ei, dar ea o cunoștea pe a lui în detaliu.

   Helen a început să tasteze, conturându-i și mai bine portretul, adăugând toate detaliile legate de caracter și personalitate pe care le culesese de-a lungul acestei ultime runde de supraveghere.

   Flăcăului îi mergea mintea - îți dădeai seama de îndată. Avea un simț al umorului dezvoltat și, chiar dacă scăpa câte o înjurătură la fiecare două cuvinte, era spiritual și te cucerea cu zâmbetul lui. Se pricepea de minune să-i determine pe alții să-i facă pe plac. Nu se așeza niciodată la coadă la bar, izbutind de fiecare dată să lase asta în seama vreunui tovarăș, în vreme ce el stătea la caterincă împreună cu Davey, vânjosul care era, fără îndoială, lingăul găștii.

   Robert părea să nu ducă niciodată lipsă de bani, lucru de mirare dacă te gândeai că lucra la aprovizionarea rafturilor într-un supermarket. De unde veneau banii? Din furturi? Ceva și mai rău? Era unicul fiu al Monicăi și al lui Adam - centrul lumii lor - iar Helen știa că el îi învârte pe degete. Asta să fi fost oare sursa fondurilor sale care păreau nelimitate?

   Fetele roiau mereu în jurul lui - era voinic și chipeș - dar nu avea propriu-zis o iubită. Acest aspect o interesa cel mai tare pe Helen. Era oare gay sau hetero? Încrezător sau suspicios? Cui îi va permite să se apropie de el? La întrebarea asta Helen nu cunoștea răspunsul, dar era convinsă că-l va afla. Avea să pătrundă treptat și sistematic în fiecare colțișor din viața lui Robert.

   Helen a căscat. Trebuia să se întoarcă la secție curând, dar mai avea vreme să doarmă câteva ore dacă se oprea acum.

   Cu o dexteritate dobândită prin exercițiu, a rulat programele de criptare, și-a parolat fișierele, apoi a schimbat parola principală de acces. Mai nou, o schimba la fiecare utilizare a computerului. Era conștientă că exagerează, că e paranoică, dar nu voia să lase nimic la voia întâmplării. 

   Robert îi aparținea ei, și numai ei. Și așa dorea să rămână și pe viitor.

5.

      Se crăpa de ziuă, deci trebuia să se miște iute. Într-un ceas sau două razele soarelui aveau să străpungă negura deasă, dându-i la iveală pe cei care se ascundeau în ea. Îi tremurau mâinile, îl dureau toate încheieturile, dar s-a ambiționat să continue.

   Șutise ranga dintr-un magazin de scule de pe Elm Street. Indianul de la tejghea era prea absorbit de partida de crichet de pe tabletă ca să-l observe când o strecurase sub haină. Simțea acum metalul dur și rece foarte plăcut la pipăit și trudea din greu, împingând și trăgând, atacând drugii ruginiți, care protejau ferestrele.

   Primul drug s-a desprins leste, pentru al doilea a fost necesar mai mult efort, dar în scurt timp se crease suficient loc cât să încapă un trup. I-ar fi fost mai ușor să se ducă prin față și să forțeze intrarea pe-acolo, dar nu îndrăznea să se arate în cartier. Datora prea multora bani - indivizi gata să-l facă bucățele pentru o nimica toată. Așa că se ținea în umbră, asemenea tuturor creaturilor nopții.

   S-a mai asigurat o dată că nu e nicio primejdie, apoi a izbit un geam cu ranga. Acesta s-a făcut țăndări cu un trosnet grozav. Cu mâna înfășurată într-un prosop vechi, a îndepărtat la repezeală restul de cioburi, după care a încălecat pervazul și a pătruns înăuntru.

   A șovăit puțin după o aterizare lină. Nu puteai să știi niciodată peste ce dai în astfel de locuri. Nu se zărea niciun semn de viață, dar era indicat să fie prudent și ținea strâns ranga înaintând. În bucătărie nu exista nimic de folos, așa că a trecut degrabă în camera din față.

   Situația părea mai promițătoare aici. Niște saltele răsturnate, prezervative uzate, iar alături de ele partenerelor lor naturale: siringi folosite. A simțit speranța și neliniștea crescându-i în egală măsură. Doamne, rogu-te, fă să fi rămas acolo destul încât să se strângă de o doză ca lumea. 

   Și iată-l deodată în patru labe, trăgând de pistoane, vârându-și degetul mic înăuntru, scurmând cu disperare pentru un pic de praf care să-i aline suferința. În prima nimic, în a doua nimic - fir-ar să fie! - și abia o fărâmiță în cea de-a treia. Tot acest chin blestemat pentru o fărâmiță. Și-a frecat-o de gingii cu lăcomie - trebuia să se mulțumească doar cu atât deocamdată.

   S-a prăbușit pe salteaua împuțită și a așteptat să-l ia amorțeala. De ore întregi era cu nervii în piuneze, îi plesnea capul, își dorea liniște - de care avea atâta nevoie! A închis ochii și a răsuflat adânc, tânjind după repaus.

   Dar ceva era în neregulă. Ceva îl împiedica să se destindă. Ceva era...

   Pic! Asta era. Un sunet. Un sunet slab, dar constant, care tulbura liniștea, ca un semnal insistent de alarmă.

   Pic! De unde venea? I-au fugit ochii în toate direcțiile.

   Picura ceva într-un colț al încăperii. Să fi fost vreo scurgere? Stăpânindu-și nervii, s-a ridicat cu greu în picioare. Merita să se uite - poate se alegea și el cu niște țeavă de cupru din povestea asta.

   A pornit degrabă, dar s-a oprit brusc. Nu era o scurgere. Nu era apă. Ci sânge. Pic, pic, picurând din tavan. A luat-o la sănătoasa, speriat - nu mă privește pe mine - dar a încetinit pasul odată ajuns în bucătărie. Poate că se pripea. La urma urmei, era înarmat și nu se auzea nicio mișcare la etaj. Cine știe ce se întâmplase acolo. Și-o fi făcut felul vreunul, o fi fost jefuit sau ucis. Însă erau șanse să fi rămas niscaiva pradă pentru un hoitar și el nu-și permitea să dea cu piciorul ocaziei.

  După o clipă de ezitare, tâlharul s-a întors și a traversat încăperea, strecurându-se în hol pe lângă băltoaca de sânge închegat. A băgat iute capul, cu ranga ridicată, gata să lovească la cel mai mic semn de primejdie.

   Însă nu era nimeni acolo. A ieșit cu prudență și a început să urce pe scară.

   Scârț. Scârț. Scârț.

   Fiecare pas îl dădea de gol, iar el blestema în barbă. Dacă se afla cineva sus, știa deja că el vine. Ajuns pe palier, a strâns și mai tare ranga în mână. Paza bună trece primejdia rea. A vârât iute capul în baie și în dormitorul din fund - doar ageamii se lasă atacați pe la spate.

   Mulțumit că eliminase posibilitatea unei ambuscade, s-a întors către dormitorul din față. Orice s-ar fi petrecut, orice era, acolo era.

   Tâlharul a tras adânc aer în piept, apoi a pășit în camera întunecată.

6.

      Se scufunda tot mai adânc, iar apa sălcie îi umplea urechile și nările. Coborâse mult sub luciul apei și începea să rămână fără aer, dar n-a pregetat. Niște lumini stranii clipeau pe fundul lacului, dându-i un aer încântător și diafan și atrăgând-o pe ea și mai adânc.

   Își croia drum printre algele dese care creșteau pe fund. Vizibilitatea era foarte slabă, înaintarea anevoioasă, plămânii stăteau să-i plesnească. I se spusese că el se află aici. Unde era? Uite un prelungitor ruginit, un cărucior vechi dintr-un magazin, chiar și un butoi, dar nici urmă de...

   Brusc și-a dat seama că a fost trasă pe sfoară. El nu se afla aici. S-a întors să se ridice la suprafață. Dar nu se mișca din loc. Și-a răsucit capul și a constat că piciorul stâng i se agățase între alge. A tras cu toată puterea, însă algele nu cedau. Începea s-o ia cu leșin, nu mai putea rezista multă vreme, dar s-a silit să se calmeze, lăsându-și corpul la fund. Mai bine să încerce să-și desfacă piciorul în tihnă decât să se smucească și să intre într-un bucluc și mai mare.

  Cu capul înainte, a scotocit printre ierburile agasante, trăgând hotărâtă de ele. Apoi s-a oprit. Și a țipat, iar odată cu țipătul i-a ieșit și ultima gură de aer.

   Nu algele o țineau blocată sub apă. Ci o mână de om.

      Charlie s-a ridicat în capul oaselor, cu răsuflarea tăiată. Privea înnebunită în jur, străduindu-se să-și explice discrepanța dintre hățișul care o înghițise și dormitorul familiar unde se afla acum.

   Și-a pipăit trupul, convinsă că are pijamaua udă leoarcă, dar era perfect uscată, cu excepția unor broboane de sudoare pe frunte. Pe măsură ce i se liniștea respirația, a înțeles că nu fusese decât un coșmar, un blestemat de coșmar tâmpit.

   Făcând sforțări să-și păstreze calmul, s-a întors să se uite la Steve. Dormea, ca de obicei, de puteai să tai lemne pe el, și ea s-a bucurat să-l vadă cum sforăie ușurel alături. Coborând fără zgomot din pat pe partea ei, și-a luat halatul și a ieșit tiptil din cameră.

   A traversat palierul, îndreptându-se către scară. A trecut în grabă pe lângă cel de-al doilea dormitor, apoi s-a mustrat pe sine pentru asta. 

   Când aflaseră că vor avea un copil, Steve și Charlie discutaseră despre schimbările pe care le vor face în camera aceea - pătuț și fotoliu special pentru alăptare în locul patului dublu, tapet galben și vesel pe pereții albi, covorașe groase pe podeaua de lemn - însă tot acel entuziasm n-a dus, evident, nicăieri.

   Copilașul murise în pântecul lui Charlie cât stătuse închisă cu Mark. Ea știuse deja, înainte să ajungă la spital, dar spera că medicii îi vor dezminți cele mai negre temeri. N-o făcuseră însă.

   Steve a plâns la aflarea veștii. Charlie îl vedea pentru prima oară plângând, dar nu avea să fie și ultima. În lunime următoare au existat momente când Charlie avea senzația că deține controlul, că ar putea cumva să se împace cu întreaga grozăvie a situației, dar pe urmă se pomenea ferindu-se să intre în dormitorul secundar, temându-se să dea ochii cu amprenta camerei copilului așa cum și-o imaginaseră împreună, și atunci a înțeles că rănile nu se închiseseră deocamdată.

   A coborât în bucătărie și a pus ibricul pe foc. În ultima vreme visa foarte des. Pe măsură ce se apropia ziua în care urma să se întoarcă la lucru, angoasele ei se materializau în coșmaruri. Păstrase totul pentru ea, din dorința de a nu-i mai da apă la moară lui Steve.

   - Nu poți să dormi?

   Steve se furișase în bucătărie și o privea. Charlie a clătinat din cap.

   - Agitată?

   - Tu ce crezi? a răspuns Charlie, străduindu-se să-și controleze tonul.

   - Hai încoace.

   El și-a desfăcut brațele, iar ea s-a ghemuit recunoscătoare la pieptul lui.

   - O s-o luăm treptat, câte o zi o dată, a adăugat el. Știu sigur că o să te faci bine, că o s-o scoți la capăt... dar dacă vreodată simți că-i prea mult sau că nu-i în regulă, putem să ne mai gândim. Nimeni nu te desconsideră pentru asta. Bine?

   Charlie a încuviințat din cap. Îi era foarte recunoscătoare pentru sprijinul arătat, pentru capacitatea lui de a o ierta, dar înverșunarea cu care încerca s-o facă să renunțe la slujbă o scotea din sărite. Îl înțelegea că ajunsese să deteste instituția poliției, că ura munca ei și pe toți mizerabilii de pe pământ, și îi trecuse nu o dată prin cap să-i urmeze îndemnul și s-o lase baltă. Dar apoi?

   Să petreacă tot restul vieții cu gândul că a fost înfrântă. Scoasă pe tușă. Terminată. Faptul că Helen Grace revenise la serviciu după nicio lună de la moartea lui Marianne nu făcuse decât să toarne gaz pe foc.

   Astfel că Charlie își luase inima în dinți, insistând să se întoarcă la muncă la finele concediului medical. Poliția din Hampshire se arătase generoasă cu ea, o susținuseră cu toții din toate puterile, iar acum era rândul ei să le ofere ceva în schimb.

   Eliberându-se din înbrățișare, a pus de cafea pentru amândoi - nu mai avea sens să se întoarcă în pat acum. Apa fierbinte a curs de-a valma, stropind ceștile de sus până jos. Înciudată, Charlie a aruncat o privire acuzatoare ibricului, însă mâna ei dreaptă era de vină. A rămas uluită constatând cât de tare tremura.

   Rugându-se să nu fi observat Steve, a pus iute ibricul la loc pe suport.

   - Azi o să sar peste cafea. Doar duș și alergare, mă gândesc.

   S-a răsucit și a dat să iasă, dar Steve a oprit-o, strângând-o iarăăși în brațele sale puternice.

   - Ești hotărâtă, Charlie? a întrebat-o, privind-o iscoditor.

   După un scurt moment de tăcere, Charlie a zis:

   - Da, categoric.

   Și a ieșit din bucătărie.

   Urcând însă treptele către duș, își dădea perfect seama că optimismul ei de paradă nu înșală pe nimeni, cu atât mai puțin pe ea însăși.

7.

      - N-o vreau.

  - Am mai purtat discuția asta, Helen. Hotărârea e luată.

   - Dați-i la loc comanda, atunci. Mai limpede de-atât n-o pot spune - n-o vreau înapoi.

   Glasul lui Helen suna dur și ferm. În mod normal nu s-ar fi arătat așa de bătăioasă cu un superior, dar era prea pătimașă în această privință ca s-o lase mai moale.

   - Avem o mulțime de agenți pricepuți, alege-ți unul dintre ei. Eu îmi voi completa echipa, iar Charlie se poate duce la Portsmouth, Bournemouth, unde-o fi. O schimbare de decor i-ar putea prinde foarte bine.

   - Știu că ți-e greu, și te înțeleg, dar are și Charlie dreptul să fie aici ca și tine. Colaborează cu ea - e o polițistă foarte bună.

   Helen și-a înghițit replica tăioasă care-i stătea pe limbă - lăsându-se răpită de Marianne, Charlie nu dăduse dovadă de prea multă iscusință - și a reflectat la mutarea următoare.

   Inspectoarea-șefă, Ceri Harwood, îl înlocuise pe Whittaker cel căzut în dizgrație și începea să-și facă simțită prezența. Avea un stil de a conduce foarte diferit de Whittaker - dacă el fusese irascibil, agresiv, dar deseori jovial, ea se arăta a fi calmă, o comunicatoare înnăscută și în mare măsură lipsită de simțul umorului. Înaltă, elegantă și atrăgătoare, avea reputația unei persoane de nădejde și excelase în toate posturile ocupate până în prezent.

   Părea să fie simpatizată, însă lui Helen nu-i venea ușor s-o citească, nu doar pentru că aveau prea puține în comun - Harwood era femeie măritată, cu copii - ci fiindcă le lipsea experiența de lucru împreună. Whittaker se afla de mult timp la Southampton și o luase de la început pe Helen sub aripa lui, ajutând-o să avanseze în ierarhie. Harwood nu oferea astfel de favoruri. De obicei nu rămânea nicăieri prea multă vreme și nu era defel genul de om care să aibă preferați. Talentul ei principal era să țină lucrurile sub control. Helen știa că ăsta era motivul pentru care fusese transferată aici. 

   Un inspector-șef făcut de ocară, o inspectoare care o împușcase pe suspecta principală, un sergent care își luase viața ca să-și salveze colega de la moarte prin inaniție - era o harababură sinistră și presa se năpustise asupra subiectului, cum era de așteptat. Emilia Garanita de la Southampton Evening News se hrănise săptămâni de-a rândul din asta, la fel și publicațiile naționale. În aceste condiții nu se putea pune problema ca Helen să preia postul lăsat vacant de Whittaker. I se permisese doar să-și păstreze slujba, un gest considerat mai mult decât generos de către șeful poliției.

   Helen cunoștea aceste lucruri și le înțelegea, dar tot simțea că-i clocotește sângele.

   Oamenii aceștia știau ce fusese nevoită să facă. Știau că-și omorâse sora ca să pună capăt crimelor, dar continuau totuși s-o trateze ca pe o școlăriță obraznică.

   - Dați-mi voie măcar să discut eu cu ea, a continuat Helen. Dacă simt că putem colabora, poate reușim să gă...

   - Helen, chiar aș vrea să fim prietene, a întrerupt-o Harwood cu abilitate, și e puțin cam devreme să-ți dau ordine, așa că am să te rog frumos să faci un pas înapoi. Știu că există chestiuni pe care tu și Charlie trebuie să le rezolvați - știu cât de apropiată ai fost de sergentul Fuller, însă trebuie să privești situația în ansamblu. Cetățeanul obișnuit vă consideră pe tine și pe Charlie niște eroine pentru că i-ați venit de hac lui Marianne. Pe bună dreptate, după părerea mea, și n-am de gând să fac nimic de natură să schimbe această percepție. V-am fi putut suspenda, transfera sau demite pe oricare din voi la finele cazului, însă n-ar fi fost drept. Tot așa după cum n-ar fi drept nici să scindăm această echipă de succes tocmai acum când Charlie e gata să revină la serviciu - am da un semnal complet greșit. Nu, cel mai bine este s-o primim înapoi pe Charlie cu brațele deschise, să vă aplăudăm pe amândouă pentru ceea ce ați reușit împreună și să vă lăsăm să vă continuați munca.

   Helen a înțeles că nu mai are niciun sens să se împotrivească. Prin vorbe meșteșugite, Harwood îi reamintise cât de aproape fusese de concediere.

   Helen a renunțat la luptă cu toată eleganța de care era capabilă și a ieșit din biroul lui Harwood. 

   Își dădea seama că e nedreaptă cu Charlie, că ar trebui să fie mai înțelegătoare, dar adevărul era că și-ar fi dorit să nu mai dea niciodată ochii cu ea. Era ca și când s-ar pomeni față în față cu Mark. Sau cu Marianne. Or, cu toate că-și recăpătase forțele în ultimele luni, Helen nu se simțea în stare să înfrunte așa ceva.

      Îndreptându-se către serviciul de criminalistică, Helen a sesizat imediat agitația și forfota.

   Era încă dimineață devreme, dar locul se aglomerase mai tare ca de obicei. Echipa o aștepta, iar sergentul Fortune s-a grăbit s-o pună la curent.

   - Sunteți așteptată pe Empress Road, doamnă.

   Helen își lua deja haina din cuier.

   - Despre ce-i vorba?

   - O crimă, anunțată acum o oră de unul dintre narcomaniii care-și fac veacul pe-acolo. Agenții în uniformă s-au deplasat la fața locului, dar cred că ar fi mai bine să aruncați și dumneavoastră o privire.

   Helen a intrat în alertă. În vocea sergentului se distingea ceva ce ea nu mai auzise de pe vremea lui Marianne.

   Teamă.

8.

      Renunțând la motocicletă, Helen a parcat mașina spre locul crimei împreună cu sergentul Tony Bridges.

   Îl simpatiza - era un polițist sârguincios și devotat, pe care constatase că se poate bizui. Oricine l-ar fi înlocuit pe Mark ar fi avut mult de lucru ca să-șși câștige respectul echipei, dar Tony reușise. Se comportase foarte cinstit, fără să-și ascundă jena de a părea că profită de pe urma morții lui Mark. Grație modestiei și sensibilității lui, crescuse în ochii tuturor, iar în prezent își intrase foarte bine în rol.

   Relația sa cu Helen era mai complexă. Nu doar din pricina sentimentelor ei pentru Mark, ci și pentru că fusese de față atunci când Helen își împușcase sora. Văzuse tot - pe Marianne cum se prăbușea la pământ și încercările zadarnice ale lui Helen de a o resuscita.

   Tony își văzuse șefa în clipele cele mai vulnerabile, iar acest lucru avea să rămână mereu ceva stânjenitor pentru ei. Practic vorbind, funcționau în prezent ca oricare alt inspector și sergentul său, dar, de fapt, urmau să păstreze meu o relație specială, călită în focul bătăliei.

   Au trecut în viteză pe lângă spital, cu luminile albastre pornite, după care au tăiat-o pe o străduță lăturalnică îngustă spre zona industrială Empress Road. Destinația s-a dovedit lesne de găsit.

   Intrarea în casa părăsită fusese delimitată cu panglică de protecție și în față se adunase deja o ceată de gură-cască.

   Helen și-a croit drum printre ei, cu legitimația la vedere, iar Tony a urmat-o. Au schimbat câteva vorbe cu agenții în uniformă, în timp ce se echipau, apoi au intrat.

   Helen urca treptele câte două odată. Indiferent prin ce ai trecut, nu te poți deprinde vreodată cu violența. Lui Helen nu-i plăcea expresia de pe chipurile polițiștilor în uniformă - parcă le-ar fi deschis cineva ochii cu forța - și nu-și dorea decât să termine cât mai repede cu putință.

   Dormitorul îngust de la stradă era înțesat de legiștiși Helen i-a rugat din start să ia o pauză, astfel încât ea și Tony să poată studia bine victima. În astfel de ocazii te fortifici dinainte și îți reprimi sila, altfel nu ai reuși niciodată să faci față și să înregistrezi niște prime observații prețioase.

   Victima era de sex masculin, un alb, probabil spre 50 de ani sau puțin peste. Era dezbrăcat și nu se zăreau nicăieri haine sau bunuri. Avea mâinile și picioarele strâns legate de scheletul metalic al patului, cu ceva care arăta a cordelină de alpinism, și un soi de glugă trasă pe cap. Aceasta nu fusese croită special pentru asta - părea un soi de săculeț de fetru în care se ambalează de obicei pantofii scumpi sau cadourile de lux - dar se afla acolo cu un scop. Să-l asfixieze? Sau să-i ascundă identitatea? Indiferent de motiv, se vedea zdrobitor de limpede că nu asta era cauza morții.

   Trunchiul îi fusese spintecat pe mijloc de la buric până la beregată, apoi dezghiocat cu forța pentru a da la iveală organele interne. Sau ce mai rămăsese din ele. 

   Helen și-a înghițit nodul din gât observând că lipsea cel puțin un organ. S-a întors către Tony - era pământiu la faț și privea fix în cavitatea plină de sânge care odată fusese pieptul acestui bărbat. Victima nu fusese doar ucisă, ci și masacrată de-a binelea. Helen și-a înăbușit cu greu un atac de panică. Cu un pix pe care l-a scos din buzunar, s-a aplecat deasupra victimei și a ridicat cu grijă marginea glugii ca să vadă chipul bărbatului.

   Din fericire, era neatins și păstra o stranie expresie de calm, în ciuda ochilor goi care continuau să fixeze zadarnic interiorul săculețului. Helen nu-l cunoștea. Și-a retras pixul și a lăsat stofa să cadă la loc.

   Concentrându-se din nou asupra trupului, a înregistrat plapuma mânjită, băltoaca de sânge închegat pe podea, dârele care duceau către ușă. Leziunile bărbatului păreau a fi de dată recentă - mai puțin de o zi - prin urmare eventualele urme lăsate de criminal trebuiau să fie proaspete. Dar nu se vedea nimic - cel puțin nimic evident.

   Ocolind cu grijă patul, a călcat pe un porumbel mort și a traversat camera. Exista o singură fereastră, bătută în scânduri. După cât de ruginite erau cuiele, se afla de multișor în această stare. O casă părăsită într-o zonă neglijată a orașului, fără ferestre - era locul ideal unde să ucizi pe cineva.

   Fusese torturat mai întâi? Asta o preocupa pe Helen acum. Judecât după rănile atât de neobișnuite și de masive ale victimei, cineva dorea să transmită ceva aici. Ori, mai rău, se distra de minune. Ce îl motivase pe ucigaș să facă una ca asta? Ce demon îl poseda?

   Aceste întrebări mai aveau de așteptat un răspuns. Cel mai important lucru era să dea un nume victimei, să-i permită să-și recapete o fărâmă de demnitate. Helen i-a chemat înapoi pe legiști. Era timpul să facă fotografii și să pună ancheta în mișcare.

   Era timpul să afle cine era bietul om.

9.

      Era o zi obișnuită acasă la familia Matthews.

   Castoanele de porridge fusese golite și spălate, ghiozdanele stăteau aliniate în vestibul și gemenii își puneau uniformele. Mama lor, Eileen, îi muștruluia ca de obicei - nu-ți venea să crezi ce tare se puteau moșmondi la îmbrăcat. Când erau mici le plăcuse statutul pe care li-l oferea eleganta lor uniformă școlară și dădeau fuguța s-o îmbrace, dornici să pară la fel de maturi și de importanți ca surorile lor mai mari. Dar acum, când fetele plecaseră de-acasă și gemenii deveniseră adolescenți, toată chestia li se părea o teribilă pacoste și trăgeau de timp cât puteau, ca să amâne inevitabilul.

   Dacă ar fi fost prezent tatăl lor, s-ar fi mișcat repejos, însă doar cu Eileen de față își făceau de cap - numai amenințându-i că le taie banii de buzunar îi mai convingea să facă ceva în ultima vreme.

   - Cinci minute, băieți. Cinci minute și trebuie să ieșim de ușă.

   Timpul se scurgea rapid. Urma să se strige cât de curând catalogul la Kingswood Secondary, liceul particular unde învățau băieții, și nu era admisibil să întârzii.

   Școala păstra o disciplină foarte strictă, iar părinților consideranți indolenți și prea slabi li se trimiteau scrisori tăioase. Eileen trăia cu frica acestor misive, deși nu primise niciuna vreodată.

   Prin urmare, programul de dimineață era bătut în cuie, și în mod normal ei ar fi fost plecați deja la ora asta, însă astăzi Eileen era extrem de tulburată. În dimineața asta muștruluiala venea mai mult din obișuință decât din convingere.

   Alan nu ajunsese acasă noaptea trecută. Eileen își făcea mereu griji pentru el după lăsarea întunericului. Știa că e vorba despre o cauză nobilă și că el simte că era de datoria lui să-i ajute pe cei mai puțin norocoși, dar nu ai de unde să știi niciodată peste cine sau peste ce dai. Oameni rău existau cu duiumul - era suficient să citești ziarele ca să vezi că așa era.

   De obicei se întorcea pe la 4 dimineața. Eileen se prefăcea că doarme, știind că pe Alana îl deranja să-l aștepte, însă ea de fapt nu punea geană pe geană până nu-l vedea acasă teafăr și nevătămat.

   Pe la 6 n-a mai rezistat, s-a ridicat și l-a sunat pe mobil - dar a intrat direct căsuța vocală. S-a gândit să lase un mesaj, dar și-a luat seama apoi. El avea să se întoacă în curând și s-o acuze că-l bate la cap.

   Băieții erau gata acum și se uitau la ea. Își dădea seama că e agitată și nu prea știau dacă e cazul să facă haz sau să se îngrijoreze. La 14 ani erau acel amestec tipic de bărbat și copil, care-și dorește să fie independent, matur, cinic chiar, dar care totodată rămâne fidel practicilor și disciplinei insuflate de părinți. Așteptau să iasă, dar Eileen se codea încă. Instinctul puternic o îndemna să rămână pe loc și să aștepte întoarcerea soțului său.

   S-a auzit soneria, iar Eileen s-a repezit la ușă. Nătăflețul își uitase cheile. Poate că-l jefuiseră. Ar fi fost tipic pentru el să ajute vreun prăpădit și să i se șutească portofelul cu ocazia asta. 

   Venindu-și în fire, Eileen a deschis calmă ușa, cu cel mai strălucitor surâs pe figură.

   Însă nu era nimeni acolo. S-a uitat în jur după Alan sau oricine altcineva, dar pe stradă era liniște. Să fi fost niște puști care se țineau de prostii?

   - Mă mir că n-aveți altceva mai bun de făcut, a strigat ea, blestemându-i în minte pe copiii obreaznici care locuiau în capătul mai sărăcăcios al străzii.

   Se pregătea să trântească ușa când a observat cutia. O cutie de carton de genul folosite de frimele de curierat lăsată în pragul ușii. Fața superioară era împodobită cu o etichetă albă pe care stătea scris „Familia Matthews” și adresa lor dedesubt - cu greșeli, cu un scris mărunt, ilizibil.

   Arăta ca un soi de cadou, însă nu era ziua de naștere a nimănui.

   Eileen a mai scos o dată capul afară, așteptându-se să-l vadă pe Simon poștașul sau vreo furgonetă de curier parcată pe marcajul galben dublu, dar nu se zărea nimic.

   Băieții au tăbărât îndată pe ea, rugând-o să-i lase pe ei s-o desfacă, dar Eileen s-a ținut tare. Ea avea s-o desfacă și, dacă era ceva potrivit, să împartă momentul cu ei.

   Nu mai aveau timp deloc - se făcuse deja 8.40, Doamne sfinte! - dar mai bine s-o deschidă acum, să le curme suferița băieților și pe urmă să-și vadă de treburi.

   Lui Eileen i-a fost dintr-odată ciudă pe ea însăși fiindcă se mocăia atât și s-a hotărât să treacă la fapte - dacă se grăbeau, aveau șanse să ajungă la vreme la școală.

   Cu o foarfecă scoasă din sertar a tăiat drept de-a lungul bandei adezive care înfășura cutia. În timp ce făcea asta a strâmbat din nas - dinăuntru venea un miros puternic. Nu-și dădea seama exact ce este, dar nu-i plăcea câtuși de puțin. Să fi fost vreo substanță industrială? Ceva de origine animală? 

   Instinctul o îndemna să sigilize pachetul la loc și să aștepte întoarcerea lui Alan, însă băieții o tot pisau să continue... așa că a deschis cutia scrâșnind din dinți.

   Și a început să țipe. Țipa și nu se mai putea opri, deși copiii erau vădit îngroziți de acest zgomot. S-au repezit spre ea, cu ochii în lacrimi, dar ea i-a îndepărtat mânioasă.

   Când au opus rezistență, rugând-o să le spună ce se petrece, ea i-a înșfăcat de guler și i-a scos din cameră aproape pe sus, țipând neîncetat după ajutor.

   Cutia vinovată a rămas singură în cameră. Capacul atârna alene pe spate, dând la iveală inscripția „Necuratu” scrijelită pe partea inferiară cu litere stacojii. Era introducerea perfectă pentru conținutul oribil al pachetului.

   Așezată înăuntru, într-un cuib din ziare murdare, se afla o inimă de om.

10.

      - Unde sunt ceilalți?

   Strângându-și dosarul în mâini, Charlie măsura cu privirea biroul secției de criminalistică. Se simțea extrem de ciudat revenind la lucru, dar situația părea și mai stranie din cauză că biroul părea complet pustiu.

   - O crimă pe Empress Road. Inspectoarea Grace a convocat aproape toată echipa acolo, a răspuns sergentul Fortune, abia reușind să-și ascundă năduful că fusese lăsat la o parte.

   Era un polițist isteț, conștiincios și unul dintre puținii ofițeri de culoare din Southampton Central. Se considera destinat unei cariere mărețe și Charlie și-a dat seama că-l scoate din sărite situația, blocat acolo, să-i țină ei companie la întoarcerea la muncă.

   Charlie simțise cum îi piere vlaga la intrarea în clădire în urmă cu o jumătate de oră, iar absența unui comitet de întâmpinare nu făcea decât să înrăutățească lucrurile. Avea de-a face cu o desconsiderare fățișă? I se transmitea astfel că nu este dorită aici?

   - Ce știm despre cazul acesta? a întrebat Charlie, adunându-și tot calmul profesional de care era capabilă.

   - O prostituată găsită într-un portbagaj. Ucigașii s-au dezlănțuit asupra ei, nu glumă, ceea ce a făcut ca identificarea să fie nițel problematică la început, dar ADN-ul a rezolvat lucrurile. Se află în baza de date - poți să-i vezi cazierul la pagina 3.

   Charlie a răsfoit dosarul.

   Moarta - o poloneză pe nume Alexia Louczko - arăta impresionant în timpul vieții, cu un păr lung roșcat-închis, o sumedenie de piercinguri și tatuaje și niște buze moi și cărnoase. Era întruchiparea genului gotic. Până și fotografia de la poliție emana o sexualitate agresivă. Toate tatuajele ei reprezentau creaturi mitologice, conferindu-i un aer primitiv, de fiară sălbatică.

   - Ultima adresă cunoscută e un apartament de lângă Bedford Place, a adăugat sergentul Fortune, dornic să se facă util.

   - Atunci hai să mergem, a zis Charlie, fără să țină seama de zelul evident al colegului ei, dornic să isprăvească odată cu toată povestea.

   - Conduci tu sau eu?

      Majoritatea prostituatelor din outhampton locuiau în St Mary`s sau Portswood, laolaltă cu studenții, drogații și imigranții ilegali. Astfel că adresa din Bedford Place a Alexiei, nu departe de cluburile și barurile șic, constituia în sine un detaliu interesant.

   Fusese arestată în urmă cu 1 an pentru că făcea trotuarul, dar pasămite câștiga bani buni dacă își permitea să locuiască în această zonă deziderabilă.

   Interiorul apartamentului nu făcea decât să confirme această presupunere. La vederea legitimațiilor polițiștilor, administratorul clădirii i-a poftit reticent înăuntru, iar în timp ce sergentul Fortune îl lua la întrebări, Charlie a aruncat un ochi în jur.

   Era un spațiu deschis, decorat recent, echipat cu mobilier nu prea scump, dar modern. Pe lângă canapeaua care se întindea de-a lungul mai multor pereți și plasma de mari dimensiuni, se mai aflau acolo o măsuță de sticlă, un automat de cafea și un tonomat de epocă. Ce mama dracului, era mai frumos decât la Charlie acasă. Câștiga fata asta suficient pentru toate aceste farafastâcuri burgheze sau o întreținea cineva? Un iubit? Peștele ei? Cineva pe care-l șantaja?

   Fără să o preocupe bucătăria, Charlie s-a dus direct în dormitor. Era excepțional de ordonat și curat. Punându-și mănușile de cauciuc, a început căutarea. Dulapurile erau pline cu haine, sertarele cu lenjerie și accesorii sado-maso, iar patul fusese făcut cu grijă. Un singur roman - al unui autor polonez de care Charlie nu auzise niciodată - zăcea pe noptieră. Asta să fi fost tot?

   Baia prezenta prea puțin interes, așa că Charlie și-a îndreptat atenția spre debara, care servea drept uscătorie și spațiu de lucru miniatural. Un telefon și un laptop ieftin tronau pe un birou ponosit. Charlie a apăsat butonul de pornire al calculatorului. Acesta a prins a zumzăi amenințător, ca și când se trezea la viață, dar ecranul se încăpățâna să rămână orb. Charlie a apăsat pe câteva tase. Fără niciun rezultat.

   - Ai briceagul la tine? l-a întrebat pe sergentul Fortune.

   Știa că-l are (deși n-ar fi trebuit), fiindcă era acel gen de bărbat. Nimic nu-i făcea mai mare plăcere decât să repare vreun aparat defect în fața colegelor lui de sex feminin. Era un mascul de tip modern.

   Preluând briceagul de la ei, Charlie s-a folosit de brațul terminat cu șurubelniță ca să desfacă plăcuțele de pe spatele calulatorului. După cum se aștepta, bateria se afla la locul ei, însă hard-diskul lipsea.

   Așadar apartamentul fusese trecut prin sită. 

   Din clipa în care intraseră, Charlie avusese o bănuială că se făcuse curățenie acolo. Cineva care știa că urmează să apară poliția trecuse tot apartamentul prin sită, elimininând orice urmă a Alexiei, fizică și digitală deopotrivă. În ce fel câștigase ea toți acești bani? Și de ce era cineva atât de dornic să camufleze totul?

   Nu avea niciun sens să mai continue căutarea prin locurile obișnuite. Acum era o chestiune de mutat dulapuri și mese, ridicat saltele și cotrobăit prin buzunare. De uitat pe sub, prin spate, pe deasupra. Aveai senzația unei alergături după potcoave de cai morți, iar Charlie a fost silită să îndure o mulțime de oftaturi deloc subtile ale colegului său, care se imaginase probabil făcând arestări pe Empress Road, însă, după două ore și jumătate de căutări sârguincioase, cei 2 au dat în sfârșit de ceva.

   Bucătăria avea o insuliță cu o găleată de gunoi care se scotea. Găleata fusese extrasă și golită, dar cel care făcuse acest lucru nu observase o bucată de hârtie de pe fundul sertarului. Alunecase pesemne între marginea găleții și peretele sertarului atunci când fusese aruncată și zăcea acolo neobservată de-atunci. Charlie a scos-o la lumină.

   Spre surprinderea ei, era un fluturaș de salariu. Al unei femei pe nume Agneska Suriav, angajată al unui centru de sănătate din Banister Park.

   Părea autentic - cu contribuții sociale, cu număr de cod pentru plata impozitului - și afișa un salariu sănătos. Încă nu prea avea niciun sens. Cine era Agneska? O prietenă de-a Alexiei? O identitate falsă de-a ei? Aducea cu sine mai multe întrebări decât răspunsuri, dar reprezenta un punct de pornire. 

    După o veșnicie, Charlie se simțea din nou mulțumită de sine. Poate că exista totuși un viitor după Marianne.

11.

      - Vreau un embargo total asupra informațiilor din cazul acesta până vom ști mai multe. Nu iese nimic dintre acești 4 pereți fără aprobarea mea, s-a înțeles?

   Membrii echipei au dat supuși din cap ascultând-o pe Helen. Sergentul Bridges, agenții Sanderson, McAndrew și Grounds, polițiștii mai tine, cei care centralizau datele și cei de la biroul de relații cu presa stăteau înghesuiți cu toții laolaltă în centrul de comandă încropit în pripă. Ancheta prindea viață și încăperea fremăta de entuziasm reținut.

   - Ne confruntăm, fără îndoială, cu o persoană extrem de periculoasă sau chiar mai multe și este absolut necesar să ne mișcăm rapid și să punem mâna pe ei. Prioritatea o reprezintă identificarea victimei. Sanderson, aș vrea să ții legătura cu legiștii și totodată cu agenții în uniformă care perie zona în căutare de martori și de vehicule care ar fi pitut aparține victimei. Mă îndoiesc că există camere de supraveghere pe strada aia, dar verifică la supermarketurile și magazinele din apropiere. Ar putea să aibă ceva pentru noi.

   - Am înțeles, a răspuns Sanderson.

   Era o sarcină mai degrabă anostă, dar detaliile care păreau evidente avea deseori darul să pună investigația în mișcare. Și corvoada îți dădea câteodată prilejul să te acoperi de glorie.

   - McAndrew, vreau să stai de vorbă cu fetele de pe stradă. Trebuie să fi fost cel puțin o duzină prin zonă noaptea trecută. Poate că au văzut sau auzit ceva. Nu vor fi dispuse să discute cu noi, dar astfel de chestii dăunează afacerii, așa că fă-le să priceapă că au tot interesul să ne ajute. S-ar putea să se simtă mai în largul lor dacă au de-a face cu un ofițer în civil, așa că roagă-i pe polițiștii în uniformă să te îndrume, dar discută tu personal cu cât mai multe.

   Agenta McAndrew a încuviințat din cap, conștientă că toate planurile pentru seara aceea tocmai se risipiseră ca un fum. În astfel de condiții nici nu era de mirare că nu avea un iubit.

   Helen s-a oprit un moment, apoi a prins încet și sistematic în piuneze pe panoul de pe perete - una după alta - fotografiile de la locul crimei. În timpul acesta auzea oftaturi slabe, dar perceptibile din spatele ei. Puțini dintre ofițerii prezenți mai văzuseră vreodată un om literalmente întors pe dos.

   - Prima întrebare - care-i motivul? a spus Helen, întorcându-se cu fața spre echipă. Ce a făcut victima noastră ca să provoace o asemenea agresiune?

   A lăsat întrebarea să plutească în aer, urmărind reacțiile stârnite de fotografii, după care a continuat:

   - Casele părăsite de pe strada asta sunt frecventate zilnic de prostituate și drogați - ce căuta bărbatul acolo? Era vreun client care a refuzat să plătească? Vreun proxenet care a încercat să tragă pe sfoară pe cineva? Sau un furnizor care și-a dus de nas dealerii? Sălbăticia acestui atac denotă o furie autentică sau intenția de a face o declarație cât se poate de publică. Nu este o crimă pasională. Ucigașul s-a pregătit cum se cuvine - cu cordeline, bandă adezivă, o armă - și a lucrat pe îndelete. Legiștii vor confirma probabil, dar se pare că victima a sângerat până la moarte, judecând după cantitatea de sânge de pe cadavru și de pe podea. Nu s-a temut că va fi surprins și și-a văzut de treabă cu calm, spintecând victima, pentru ca în cele din urmă...

   Helen a făcut o scurtă pauză, înainte să-și termine fraza:

   - ... pentru ca în cele din urmă să-i smulgă inima.

   Fiindcă unul dintre cei responsabili cu centralizarea datelor începea să se înverzească la față, Helen s-a grăbit să continue.

   - Mie îmi dă impresia că i s-a întins o cursă. Ca o pedeapsă. Dar pentru ce? Să aibă oare legătură cu vreo dispută teritorială? Un avertisment dat uni bande rivale? Poate că victima datora bani cuiva? Să fi fost vreo tâlhărie? Peștii și târfele și-au mai torturat și cu alte ocazii clienții pentru coduri PIN și au cam luat-o razna. Sau este vorba despre altceva?

   De acest altceva se temea Helen. Oare inima reprezenta un soi de trofeu? Helen a alungat acest gând și a continuat prezentarea. Nu avea niciun sens să tragă concluzii pripite și să-și imagineze lucruri nebunești, care puteau avea explicații cumplit de banale.

   - Trebuie să întindem năvodul cât mai larg cu putință. Prostituția, grupuri organizate, trafic de droguri, dușmănii mai vechi. E foarte probabil ca ucigașul sau ucigașii să se dea de gol în următoarele 24 de ore. Ar putea să facă pe ei de frică sau să exulte - nu-i ușor să-ți păstrezi calmul după ce ai făcut așa ceva. Ochii în 4 și urechilr ciulite, așadar - orice sursă, orice informație. De-acum înainte cazul acesta reprezintă prioritatea voastră. De orice altceva se pot ocupa alții.

   Cu toții știau că prin asta se referă la Charlie. 

   Helen nu dăduse încă ochii cu ea, dar întâlnirea lor nu avea să mai întârzie mult. Helen era hotărâtă să se arate amabilă și protocolară, după cum obișnuia când era agitată, dar oare avea să reușească?

   Sala se golise după ce ofițerii se repeziseră să-și anuleze planurile, să-i îmbuneze pe cei dragi și să-și ia de mâncare în așteptarea unei nopți prelungite. Helen rămăsese singură, învăluită în propriile-i gânduri, când Tony Bridges a dat buzna înapoi înăuntru:

   - Se pare că l-am găsit pe omul nostru.

   Helen s-a trezit imediat din visare.

   - La recepție s-a primit un telefon de la o femeie extrem de tulburată, care s-a pomenit cu o inimă de om la ușă. Soțul ei nu s-a întors acasă azi-noapte.

   - Numele?

   - Alana Matthews. Căsătorit, 4 copii, cu domiciliul în Banister Park. Om de afaceri, filantrop și membru activ al parohiei baătiste locale.

   Tony încercase să rostească ultimele cuvinte fără să-i tremure glasul, dar nu reușise. Helen a închis ochii, conștientă că următoarele ore aveau să fie extrem de neplăcute pentru toți cei implicați. Un familist își găsise sfârșitul cumplit într-o speluncă faimoasă pentru prostituție - nu aveai cum s-o spui cu mănuși.

   Helen învățase din experiență că formulările ambigue nu ajută la nimic, așa că și-a luat poșeta și i-a făcut lui Tony semn s-o urmeze.

   - Hai să isprăvim cu povestea asta.

12.

      Eileen Matthews încerca să se țină tare, dar abia reușea.

   Stătea dreaptă pe canapeaua bombată, cu ochii țintă la polițistă, relatându-i îngrozitoarele întâmplări din cursul ultimelor ore. Inspectoarea era flancată de un ofițer de sex masculin, Tony, și de o femeie ofițer de contact al cărei nume Eileen îl uitase deja - nu avea ochi decât pentru inspectoare.

   Gemenii se aflau acum în siguranță la niște prieteni. Fusese o decizie înțeleaptă, dar Eileen o regreta deja. Oare ei ce gândeau și simțeau? Ea trebuia să stea aici, să răspundă la întrebări, însă toată ființa ei îi dădea ghes să fugă din această cameră, să-și regăsească băieții, să-i îmbrățișeze strâns și să nu le mai dea drumul vreodată.

   Și totuși rămânea nemișcată, țintuită de întrebările polițiștilor, paralizată de cele trăite.

   - Acesta este soțul dumneavoastră?

   Helen i-a întins lui Eileen un prim-plan cu fața victimei. Ea s-a uitat scurt, apoi a lăsat ochii în pământ.

   - Da.

   Glasul îi era stins, fără vlagă. Se afla încă în stare de șoc, nu-i curgea nicio lacrimă. Creierul ei se sforța să priceapă această înșiruire de evenimente bizare.

   - Este...? a reușit să îngaime.

   - Da, mă tem că este. Și îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră.

   Eileen a dat din ca ca și când Helen îi confirmase ceva evident, un lucru banal, însă nu asculta decât pe jumătate. Ar fi vrut să dea totul la o parte, să pretindă că nu se întâmplase nimic. Privea în gol la numeroasele fotografii de familie care tapetau peretele sufrageriei - tot atâtea crâmpeie de viață fericită.

   - Am putea suna pe cineva care să vină să stea cu dumneavoastră?

   - Cum a murit? a întrebat Eileen, ignorând întrebarea lui Helen.

   - Nu suntem siguri deocamdată. Dar trebuie să știți din capul locului că n-a fost un accident. Nici sinucidere. Asta este o investigație de crimă, Eileen.

   O nouă lovitură în moalele capului.

   - Cine ar fi în stare să facă așa ceva?

   Eileen o privea pe Helen în ochi pentru prima oară. Pe chipul ei se citea consternarea.

   - Cine ar fi în stare să facă așa ceva? a repetat ea. Cine ar putea....

   Cuvintele i s-au stins pe buze. Arăta spre bucătărie, unde 2 ofițeri legiști fotografiau inima, înainte să o preia într-o pungă de plastic.

   - Nu știm, a zis Helen. Dar vom afla. Mi-ați putea spune unde a fost soțul dumneavoastră azi-noapte?

   - A fost acolo unde se duce în fiecare seară de marți. Să dea o mână de ajutor la cantina săracilor de pe Southbrook Road.

   Tony și-a notat în agendă.

  - Prin urmare, e vorba de un angajament regulat?

   - Da, Alan e foarte activ la biserică - amândoi suntem - și credința noastră pune un accent special pe sprijinul acordat celor defavorizați de soartă.

   Eileen s-a pomenit vorbind despre soțul ei la prezent. Grozăvia subită a situației a copleșit-o din nou. Nu avea cum să fi murit! Un zgomot de la etaj a făcut-o să tresară.

   Însă nu era Alan care umbla prin birou, ci polițiștii ceilalți care scotoceau prin lucrurile soțului, îi demontau calculatorul, eliminându-l din casă.

   - Avea vreun motiv să se afle în zona Bevois Valley azi-noapte? Pe Empress Road mai precis.

   - Nu. Obișnuia să stea pe Southbrook Road de la ora 8 seara până... ei bine, până se termina supa. Numărul oamenilor este mereu prea mare în comparație cu resursele lor limitate, însă ei fac tot posibilul. De ce?

   Eileen nu voia să afle răspunsul, dar s-a simțit datoare să întrebe.

   - Alan a fost găsit într-o casă părăsită din zona industrială de pe Empress Road.

   - N-are niciun sens.

   Helen n-a spus nimic.

   - Dacă l-ar fi atacat cineva la cantina săracilor, cu siguranță nu l-ar fi târât prin jumătate de Southampton....

   - Mașina lui a fost găsită la o aruncătură de băț de casa aceea. Era parcată cu grijă și blocată cu telecomanda auto. Exista oare vreun motiv pentru care să se fi dus de bunăvoie acolo?

   Eileen a privit-o atent - ce voia să insinueze?

  - Să pun întrebări incomode face parte din slujba mea, Eileen. Și trebuie să le pun dacă vrem să aflăm adevărul despre cele întâmplate. Empress Road este deseori folosită de prostituate care agață clienții și uneori de furnizorii de droguri. Din câte cunoști, a avut Alan de-a face cu prostituate sau a luat droguri vreodată?

    Eileen a rămas perplexă o clipă, după care s-a dezlănțuit fără niciun avertisment:

   - N-ați ascultat nimic din ce-am spus? Suntem o familie cu frică de Dumnezeu. Alan face parte din consiliul parohiei.

   A pronunțat cuvintele rar, silabă cu silabă, ca și când se adresa cuiva greu de cap.

   - Era un om bun, căruia îi păsa de ceilalți. Avea conștiința propriei misiuni în viață. Dacă ar fi avut de-a face cu prostituate sau furnizori de droguri, ar fi fost numai și numai ca să-i ajute. El n-ar interacționa niciodată în felul acela cu vreo prostituată.

   Helen se pregătea s-o întrerupă, dar Eileen nu terminase încă.

   - Ceva groaznic s-a petrecut astă-noapte. Un om cinstit, cu suflet mare a oferit cuiva o mână de ajutor, și drept răsplată a fost jefuit și ucis. Așa că, în loc să insinuați toate aceste... chestii scârboase, ce-ar fi să ieșiți din casa mea și să-l găsiți pe individul care i-a făcut una ca asta!?

   Și atunci s-au pornit lacrimile.

   Eileen s-a smuls brusc de pe canapea și a părăsit camera în fugă - nu avea să plângă în fața acestor oameni, nu avea să le ofere satisfacție. Intrând în dormitor, s-a prăbușit pe patul pe care-l împărțise cu soțul ei vreme de 30 de ani și s-a pus pe un plâns sfâșietor.

13.

      Bărbatul urca pe scară tiptil, atent să evite treapta a cincea, care scârțâia.

   Traversând palierul, a trecut pe lângă camera lui Sally și s-a dus direct spre cea a soției sale. Ciudat cum o considerase mereu ca fiind a ei. După un moment de ezitare, a atins și a împins cu degetele ușa de lemn, care a protestat din țâțâni cu un vaiet sonor la deschidere.

   Bărbatul și-a ținut respirația.

   Dar ea n-a dat niciun semn că ar fi fost deranjată, și el a pășit în liniște înăuntru.

   Dormea dusă. Un impuls amoros l-a săgetat o clipă, urmat imediat de un spasm de rușine. Ce neprihănită și liniștită părea, întinsă acolo! Ce fericită! Cum de se ajunsese aici?

   El a ieșit în grabă, îndreptându-se către scară. Să mai zăbovească aici nu făcea decât să-i slăbească decizia. Vremea sosise, iar șovăielile nu-și mai aveau rostul.

   Deschizând fără zgomot ușa de la intrare, a mai aruncat o privire prudentă la etaj, apoi s-a furișat afară în noapte.

14.

      Tăblița era discretă - n-o remarcai dac n-ai fi știut că se află acolo.

   Centrul de sănătate Brookmire. Ciudat din partea unei firme să-și anunțe cu sfială prezența. Charlie a apăsat butonul interfonului și i s-a răspuns imediat.

   - Poliția, a strigat Charlie, încercând să acopere zgomotul din trafic.

   A urmat un moment de tăcere, mai lung decât s-ar fi cuvenit, după care i s-a dat drumul să intre. Charlie simțea deja că nu e binevenită.

   A urcat pe scară până la ultimul etaj. Zâmbetul care a întâmpinat-o era larg, dar prefăcut.

   O tânără femeie atrăgătoare și cu un aspect îngrijit, purtând o uniformă albă și scurtă, cu părul strâns ordonat într-o coadă la spate, a întrebat-o cu ce i-ar putea fi de folos - cu intenția vădită de a nu-i fi de niciun folos.

   Charlie n-a spus nimic, cercetând locul din priviri - arăta ca un soi de Champneys de top, cu mireasma parfumată a tuturor saloanelor spa. În cele din urmă, ochii lui Charlie s-au întors la recepționera care, potrivit insignei din piept, se numea Edina. Avea un accent polonez.

   - Aș dori să vorbesc cu directorul, a zis Charlie, arătându-i legitimația pentru a da mai multă greutate solicitării.

   - Nu este aici. Vă pot ajuta eu cu ceva?

   Același zâmbet forțat. Agasată, Charlie a ocolit biroul și a luat-o pe coridorul care dădea spre alte încăperi mai în spate.

   - Nu se poate să mergeți acolo...

   Însă Charlie și-a văzut de drum.

   Era destul de plăcut - o suită de săli de tratament și dincolo de ele o bucătărie comună. Un băiețel mulatru ședea la masă și se juca cu un trenuleț. A ridicat capul, a văzut-o și a rânjit cu gura până la urechi. Charlie nu s-a putut abține și i-a răspuns și ea cu un zâmbet.

   - Directorul se întoarce mâine. N-ați putea să reveniți atunci?

   Edina o ajunsese din urmă pe Charlie.

   - Poate. Între timp aș vrea să vă pun câteva întrebări despre o angajată. O femeie pe nume Agneska Suriav.

   Fiindcă Edina se uita fără nicio reacție, Charlie i-a întins o copie a fluturașului Agneskăi.

   - Ah, da. Agneska este una dintre terapeutele noastre. Momentan se află în concediu.

   - De fapt, e moartă. A fost ucisă acum două zile.

   Pentru prima oară Charlie a sesizat o reacție autentică - șoc. A urmat o tăcere lungă, timp în care Edina s-a străduit să proceseze vestea după care a bâiguit:

   - Cum a murit?

   - A fost sugrumată și apoi mutilată.

   Charlie a așteptat ca informația să-și facă efectul și a continuat:

   - Când ați văzut-o ultima dată?

   - Acum 3 sau 4 zile.

   - Erați prietene?

   Edina a ridicat din umeri, vădit hotărâtă să nu-și asume nimic.

   - Cu ce se ocupa aici?

   - Era nutriționistă.

   - Se bucura de succes?

   - Da, a răspuns Edina, deși se vedea că o uimise întrebarea.

   - Ce tarif percepea?

   - Avem aici o listă de prețuri. V-o pot arăta...

   - Oferea servicii complete sau era specializată pe anumite direcții?

   - Nu înțeleg la ce vă referiți.

   - Am verificat-o pe Agneska și n-am găsit cine știe ce diplome în știința nutriției. Se numea Alexia Louszko, de fapt, și era prostituată - una pricepută, din câte se pare. Era poloneză și ea. Ca tine.

   Edina n-a spus nimic, vizibil nemulțumită de turnura conversației.

   - Ce-ar fi s-o luăm de la început? a propus Charlie. De ce nu vrei să-mi spui ce făcea Alexia aici?

   O tăcere lungă, lungă de tot. Într-un târziu, Edina a zis:

   - Așa cum v-am spus, directorul se întoarce mâine.

   Charlie a izbucnit în râs.

   - Hai că ești bună, Edina, n-am ce să zic.

   Privirea i-a zburat înspre coridorul cu sălile de tratament.

   - Ce s-ar întâmpla dacă aș intra acum în vreuna dintre încăperile alea? Camera 3 e ocupată. Dacă aș izbi de perete ușa, peste ce aș da înăuntru? Să mergem și să vedem?

   - Poftiți, vă rog. Dacă aveți un mandat.

   Edina nici nu se mai străduia să pară amabilă. Charlie s-a oprit, ca să-și reconsidere strategia - fata asta nu era o novice.

   - Al cui e băiatul? a întrebat Charlie, arătând spre bucătărie.

   - Al unui client.

   - Cum îl cheamă?

   O scurtă ezitare, apoi:

   - Billy.

   - Adevăratul lui nume, Edina. Și dacă mă mai minți o dată, te arestez.

   - Richie.

   - Strigă-l.

   - Nu trebuie să...

   - Strigă-l!

   Ea s-a codit puțin, apoi l-a strigat:

   - RICHIE!

   - Da, mami, s-a auzit din bucătărie.

   Ochii Edinei s-au lăsat în pământ.

   - Cine e tatăl lui? și-a continuat Charlie atacul.

   Edinei i-au dat lacrimile dintr-odată.

   - Vă rog, nu-l amestecați pe el sau pe băiat. Ei n-au nicio legătură cu...

   - Au acte?

   Niciun răspuns.

   - Stau în această țară ilegal?

   O lungă tăcere. Edina a dat afirmativ din cap în cele din urmă.

   - Vă rog, a fost tot ce a reușit ea să spună stăruitor.

   - N-am venit ca să vă fac necazuri ție și băiatului, dar trebuie să aflu cu ce se ocupa Alexia aici. Și ce s-a întâmplat cu ea. Prin urmare, ori începi să vorbești, ori dau un telefon. Tu alergi, Edina.

   Nu putea fi vorba despre nicio alegere, evident. Și Charlie n-a fost surprinsă de răspunsul Edinei.

   - Nu aici. Să ne întâlnim la cafeneau de după colț în 5 minute.

   S-a repezit spre fiul său.

   Charlie a răsuflat ușurată. Era ciudat să se trezească din nou pe câmpul de luptă și s-a simțit epuizată brusc. Nu se așteptase ca prima ei zi să-i dea atât de furcă. Dar știa că greul abia acum urmează. Diseară avea să fie sărbătorită întoarcerea ei. Venise timpul să dea ochii cu Helen Grace.

15.

      Era pentru prima dată după ani de zile când Helen simțea nevoia să bea ceva.

   Văzuse efectul alcoolului asupra părinților săi și o scârbise pe viață, dar cu toate astea tânjea uneori după senzație. 

   Era foarte crispată astă seară. Discuția cu Eileen Matthews o luase pe arătură complet, după cum se grăbise să puncteze cu iritare ofițerul de contact. Helen nu prea ar fi putut să procedeze altfel - trebuia să pună întrebările dificile - însă avea mustrări de conștiință din cauză că-i provocase neplăceri unei persoane inocente și îndurerate. Nu avuseseră încotro și fuseseră nevoiți să plece în cele din urmă, fără să fi aflat nimic de folos.

   Helen a mers pe motocicletă de la casa lui Eileen direct la localul Papagalul și cei doi președinți, cu Tony în urma ei.

   Aflat la două străzi distanță de Southampton Central, era locul tradițional de întâlnire pentru petrecerile de rămas-bun și alte ocazii speciale. În seara asta o botezau pe Charlie cu prilejul revenirii la lucru - o altă tradiție stupidă.

   Helen și-a luat inima în dinți și a intrat, urmată de Tony care se străduia puțin cam tare să se arate vesel și relaxat... dar Charlie nu se afla acolo. Încă era pe teren, trebuia să apară curând.

   Echipa stătea la taclale, dar nimeni nu prea știa cum să se comporte. Priviri furișe erau aruncate la răstimpuri spre intrarea în local, când deodată ea și-a făcut apariția. Charlie s-a dus țintă spre grup - dornică să poată bifa și acest hop? - iar lumea s-a dat la o parte ca printr-un miracol, oferindu-i lui Charlie acces direct la superioara sa.

   - Bună, Charlie, a spus Helen.

   Nu cine știe ce inspirată, dar trebuia să se mulțumească doar cu-atât.

   - Șefa.

   - Cum a fost prima zi?

   - Bine. A fost bine.

   - Bine.

   Tăcere. Tony s-a milostivit de Helen și i-a sărit în ajutor:

   - Ai găbjit pe careva?

   Charlie a râs și a clătinat din cap.

   - Ți-ai cam pierdut îndemânarea, fetițo, a spus Tony. Sanderson, îmi datorezi 5 lire.

   Membrii echipei au râs și s-au strâns încet împrejur, bătând-o pe umăr pe Charlie, oferindu-i de băut, asaltând-o cu întrebări. 

   Helen și-a dat toată silința să participe la discuție - a întrebat-o despre Steve, despre părinți - dar nu-i stătea mintea acolo. Profitând de un moment oportun, a zbughit-o la toaletă. Avea nevoie de singurătate.

   A intrat în cabină și s-a așezat. Se simțea amețită și și-a sprijinit capul în mâini. Îi pulsau tâmplele, avea gâtul uscat.

   Charlie arăta surprinzător de bine - foarte diferită de femeia distrusă care înainta atunci poticnindu-se, la eliberarea dintr-o captivitate înfiorătoare - dar pentru Helen se dovedise mai dificil s-o revadă decât se așteptase.

   Fără s-o aibă pe Charlie prin preajmă ca să-i amintească mereu, Helen se reacomodase cu viața din secție. Odată cu promovarea lui Tony la gradul de sergent și cu sosirea unor forțe proaspete, era aproape ca și când ar fi pornit la drum cu o nouă echipă. Întoarcerea lui Charlie o ducea direct înapoi la momentele acelea, reamintindu-i tot ce pierduse.

   Helen a ieșit din cabină și s-a spălat pe mâini îndelung. În spatele ei, cineva a tras apa și s-a deschis ușa unei alte cabine. Helen a aruncat o privire în oglindă și i-a căzut fața.

   Spre ea venea Emilia Garanita, reporter-șef pe investigații la Southampton evening News.

   - Ce fain că ne întâlnim aici, a zis Emilia, cu cel mai larg zâmbet al său.

   - Aveam impresia că ăsta-i habitatul tău natural, Emilia.

   Era o glumă de prost-gust, dar Helen nu s-a putut abține. Această femeie îi displăcea atât profesional, cât și personal. Faptul că suferise - o jumătate a feței Emiliei rămăsese deformată sever ca urmare a unui atac mai vechi cu acid - n-o impresiona defel pe Helen. Toată lumea suferă - nu înseamnă că asta trebuie să te transforme într-un rahat nemilos.

   Surâsul Emiliei nici nu s-a clintit; îi plăcea confruntarea, după cum aflase Helen pe propria ei piele.

   - Chiar speram să ne întâlnim, inspectore, a continuat ea.

   Helen s-a întrebat dacă nu cumva accentul pus pe ultimul cuvânt era felul Emiliei de a sublinia stagnarea ei în carieră.

   - Aud că te-ai ales cu o crimuliță nasoală pe Empress Road.

   Helen încetase să-și mai pună problema de unde primea Emilia informațiile. Se găsea mereu câte un novice care să scuipe informația odată nimerit în fasciculul ei de raze. Intimidat sau numai dornic să se descotoroseasă de ea, sfârșea prin a-i oferi ce-și dorea.

   Helen a privit-o, apoi a luat-o din loc, împingând ușa și intrând din nou în loc. Emilia s-a ținut după ea.

   - Vreo ipoteză de lucru, ceva? Am auzit că a fost destul de brutală.

   Nicio mențiune despre inimă. Oare nu cunoștea detaliul sau o tachina pe Helen omițându-l?

   - Aveți deja idee cine-i victima? 

   - Nu e nimic confirmat, dar îndată ce va fi, tu o să afli prima.

   Emilia a zâmbit strâmb, însă n-a mai apucat să răspundă.

  - Emilia, ce bine-mi pare să te văd! Vii să-mi faci cinste cu ceva de băut?

   Ceri Harwood venea spre ele în viteză. De unde răsărise?

   - Dintr-o leafă de ziaristă? a contraatacat Emilia bine dispusă.

   - Atunci dă-mi voie mie, a spuse Harwood, conducând-o spre bar.

   Helen le-a privit îndepărtându-se, fără să-și poată da seama dacă Harwood o salvase pe Emilia ori intervenise ca s-o împiedice pe Helen să zgândăre cea de-a patra putere în stat. Indiferent care era explicația, s-a bucurat de intervenție.

   A aruncat o privire echipei. Fericiți, relaxați și cu câteva rânduri de băutură la bord, sporovăiau cu însuflețire, vizibil încântați s-o aibă pe Charlie din nou printre ei.

   Helen s-a simțit ca ursitoarea cea rea la botez. Singura persoană incapabilă s-o primească înapoi pe Charlie cu inima deschisă. Membrii echipei uitaseră de Helen, oferindu-i astfel ocazia perfectă.

   Trebuia să ajungă undeva.

      Helen s-a suit pe motocicletă și și-a pus casca, devenind temporar anonimă.

   A pornit motorul, a testat pedala de accelerație, apoi a călcat-o până la fund și a demarat zgomotos pe strada întunecată. Îi părea bine să le lase în urmă pe Charlie și pe Emilia. Era suficient pentru o singură zi - mai mult decât suficient.

   Ora de vârf trecuse de mult și Helen străbătea nestingherită străzile pustii. În astfel de momente se simțea cu adevărat acasă la Southampton. Părea că străzile s-au golit pentru ea, de parcă numai ei i-ar fi aparținut întreg orașul, un loc unde putea să-și vadă de viața ei, netulburată și ferită de primejdii. 

   Treptat a început să-i crească moralul. N-o entuziasma doar drumul, ci și destinația.

   După ce și-a parcat motocicleta, a țârâit de 3 ori la ușă și a așteptat. S-a auzit interfonul - ca un călduros bunvenit - și ea a intrat.

   Jake o aștepta cu ușa larg deschisă. Helen știa că el nu făcea asta pentru alți clienți - pericolele inerente meseriei presupuneau ca el să verifice de fiecare dată prin vizor identitatea clientului înainte să deschidă ușa metalică. Însă știa că ea este - triplul țârâit reprezenta codul lor - și, în plus, acum aflase și cu ce se ocupă ea.

  Nu fusese așa dintotdeauna, firește.

  În primul lor an de colaborare, ea nu-i spusese nimic, în pofida numeroaselor lui tentative de a provoca o discuție. Dar întâmplările recente schimbaseră totul - dominatorii citeau și ei presa. Din fericire el era prea profesionist ca să aducă vorba despre asta. Helen simțea că-l tentează s-o facă, dar el știa cât de mult suferise ea și cât de tare îi repugna să fie expusă în public. Așa că a păstrat tăcerea.

   Aici era cotlonul lui Helen. Un loc unde putea rămâne ca o carte închisă, așa cum obișnuia să fie înainte. O întoarcere la vremurile în care viața ei se afla sub control. Chiar dacă nu era fericită pe-atunci, cel puțin era împăcată cu ea însăși. După liniște tânjea și în prezent.

   Risca, desigur, venind aici - mulți alți gabori se pomeniseră îndepărtați din poliție și făcuți de ocară din cauza unui stil de viață „neconvențional” - dar era un risc pe care Helen era pregătită să și-l asume.

   Și-a scos mai întâi geaca de piele, apoi costumul și bluza, așezându-le pe umerașele scumpe din șifonierul lui Jake. S-a descălțat de pantofi și a rămas doar în lenjerie. Deja își simțea corpul cum se destinde.

   Jake stătea cu spatele la ea, discret, ca de obicei - însă Helen știa că el își dorește s-o privească. O bucura lucrul acesta - îi dădea o stare de bine - și voia să fie privită. Dar nu le putea avea pe ambele: caracterul privat și relațiile intime se exclud reciproc.

   Închizând ochii, Helen a așteptat ca el s-o lovească. Ajunsă în sfârșit pe culmile ușurării, s-a pomenit cu gânduri negre care se iveau nepoftite, uimind-o și tulburând-o. Imagini cu Marianne și Charlie, oameni pe care-i jignise și trădase, tot răul pe care-l făcuse și pe care continua să-l facă.

   Jake a plesnit-o zdravăn cu biciul pe spate. Și încă o dată, mai tare. S-a oprit, lăsând trupul lui Helen să reacționeze la lovituri, după care, tocmai când începea să se destindă, a biciuit-o din nou.

   Helen a simțit cum se împrăștie spasmul ascuțit de durere într-o puzderie de furnicături pe tot corpul. Inima îi bătea cu putere, durerea de cap se stingea, creierul elibera o cascadă de endorfine. Gândurile ei negre se risipeau în plină derută acum - pedeapsa, ca de obicei, izbăvind-o. Odată cu cea de-a patra lovitură de bici a lui Jake, Helen și-a dat seama că, pentru prima oară după zile întregi, se simțea cu adevărat relaxată. 

   Și, mai mult decât atât, se simțea fericită.

16.

      Își păstrase verigheta pe deget.

   Rotind volanul și întrând pe Redbridge Causeway, ia- sărit în ochi cingătoarea de aur înfășurată pe degetul inelar. A mormăit o înjurătură - era un ageamiu încă. Ridicând ochii, a constatat că ea îi remarcase jena.

   - Nu-ți face probleme, dragule. Majoritatea clienților mei sunt însurați. Nu te judecă nimeni aici.

.............................................