.............................................................................
7.
O nouă tăcere prelungită. Apoi:
- Pentru noi, a murit.
O nouă tăcere prelungită. Apoi:
Helen a clătinat din cap, exasperată de această femeie fanatică și fără minte.
- Cum așa?
- Nu sunt obligată să răspund la astfel de întreb....
- Ba sunteți. Și dacă nu începeți să vorbiți chiar acum, vă scot afară din casă cu cătușe la mâini. De față cu băieții, de față cu vecinii...
- De ce ne faceți una ca asta? De ce faceți...
- Deoarece cred că Ella v-a ucis soțul.
- Ba sunteți. Și dacă nu începeți să vorbiți chiar acum, vă scot afară din casă cu cătușe la mâini. De față cu băieții, de față cu vecinii...
- De ce ne faceți una ca asta? De ce faceți...
- Deoarece cred că Ella v-a ucis soțul.
Eileen a clipit de două ori la ea, după care s-a prăbușit pe canapea ca o cârpă.
În clipa aceea Helen a știut că indiferent ce altceva îi mai ascunsese, Eileen nici măcar nu se gândise vreodată că fiica ei putea să aibă vreun amestec în uciderea lui Alan.
- N-am... dar mai stă în Southampton? a îngăimat Eileen în cele din urmă.
- Bănuim că locuiește prin Portswood.
Eileen a dat din cap, însă era greu de estimat în ce măsură asimila informațiile. A urmat o tăcere lungă și grea, brusc și inoportun întreruptă de telefonul lui Helen care suna. Harwood.
Helen a respins apelul și și-a închis telefonul, după care s-a așezat alături de Eileen pe canapea.
- Spuneți-mi ce s-a-ntâmplat.
Eileen nu zicea nimic, aflată încă în stare de șoc.
- Pe Alan nu-l putem aduce înapoi. Dar putem salva alte vieți. Îți stă-n puteri s-o faci, Eileen, dacă accepți acum să stai de vorbă cu mine.
- A fost dintotdeauna oaia neagră.
Helen s-a strâmbat la auzul acestei fraze, dar n-a comentat.
- Când era mică, era o fetiță cuminte, dar în adolescență s-a schimbat. Nu mai asculta. Nici de mine. Și nici măcar de tatăl ei. Devenise răzvrătită, distrugătoare și violentă.
- Violentă cu cine?
- Cu sora și cu frații ei, cu alți copii mai mici.
- Și ce măsuri ați luat?
Tăcere.
- Ce s-a-ntâmplat cu ea după aceste incidente? a reformulat Helen.
- A fost pedepsită.
- Cine a pedepsit-o?
- Alan, firește, a răspuns femeia, derutată de întrebare.
- De ce n-ai făcut-o tu?
- Pentru că el e soțul meu. Capul familiei. Eu îi sunt tovarășă de viață și îl susțin cu tot ce pot, dar este datoria lui să ne îndrepte atunci când greșim.
- Să „ne” îndrepte? Te pedepsea și pe tine?
- Bineînțeles.
- Bineînțeles?
- Da, bineînțeles, a confirmat Eileen sfidătoare. Știu că-n ziua de astăzi lumea nu privește cu ochi buni pedepsele corporale, dar noi, împreună cu alți membri ai congregației din care facem parte, am fost mereu de părere că bătaia este necesară dacă vrem ca oamenii să învețe...
- Deci asta a primit Ella - bătăi?
- La început. Însă nu s-a-nvățat minte. În adolescență se încăiera, umbla cu băieți, se-mbăta...
- Și ce-a pățit pe urmă?
- Pe urmă Alan a pedepsit-o mai aspru.
- Adică?
- Adică a luat-o la pumni. Cu acordul meu. Iar atunci când refuza în continuare să se căiască, Alan o ducea în pivniță.
- Și?
- Se asigura că-și bagă mințile-n cap.
Helen a clătinat din cap, șocată de ce-i era dat să audă.
- Poți să tot dai din cap, a adăugat în grabă Eileen, dar am 3 copiii zdraveni și ascultători, care știu ce-i rău și ce-i bine, tocmai pentru că au fost crescuți așa. Pentru că i-am crescut să-și respecte tatăl și prin el...
- Lui Alan îi făcea plăcere să-și pedepsească copiii?
- Nu se ferea niciodată să-și îndeplinească datoria.
- Răspunde-mi dracului la-ntrebare!
Eileen a amuțit, năucită de izbucnirea neașteptată.
- Soțului tău îi făcea plăcere să-și pedepsească copiii?
- Nu se plângea niciodată că trebuie s-o facă.
- Și îi plăcea să te bată?
- Nu știu. Nu era vorba de plăcere...
- A mers vreodată prea departe? Cu tine?
- Eu... nu...
- L-ai rugat vreodată să se oprească și el a continuat totuși?
Eileen a lăsat capul în piept și n-a zis nimic.
- Arată-mi pivnița.
Eileen s-a opus inițial, dar nu mai avea putere să se lupte, așa că, după câteva minute, se afla alături de Helen în hruba înghețată.
Era întuneric și dezolant, patru pereți de cărămidă netencuiți, locul era gol, cu excepția unui scaun pliant și a unei lăzi de plastic încuiate, într-un colț. Pe Helen au trecut-o fiorii, dar nu din pricina frigului.
- La ce folosește scaunul?
Eileen a ezitat un pic, apoi a răspuns:
- Alan o lega pe Ella de scaun.
- Cum?
- Cu cătușe la mâini și la glezne. Pe urmă lua un bici sau un lanț din cutie.
- Și-o bătea până-și băga mințile-n cap?
- Uneori.
- Uneori?
- Trebuie să înțelegi cum era. Nu-l asculta. Nici nu voia s-audă. Așa că uneori el trebuia să apeleze și la alte metode.
- Ca de pildă?
Eileen s-a gândit câteva clipe.
- În funcție de faptele ei. Dacă hulea, o obliga să mănânce excremente. Dacă fura, îi umplea gura cu monede și o silea să le-nghită. Când umbla cu băieți... o lovea între picioare, să fie sigur că nu mai face niciodată așa ceva...
- O tortura? a urlat Helen.
- O corija, a ripostat Eileen. Tu nu-ți dai seama, era sălbatică. De nestăpânit.
- Era traumatizată. Traumatizată de acest tiran de soț al tău. De ce n-ai intervenit, pentru Dumnezeu?
Eileen n-o mai putea privi în ochi pe Helen. Cu toată convingerea ei, în absența soțului nimic nu mai părea de neclintit.
Helen a adăugat pe un ton mai blând:
- De ce ea, și ceilalți nu?
- Pentru că ei făceau ce li se cerea.
- Și câți ani avea Carrie când s-a măritat?
- 16. Și-a terminat școala, apoi s-a cununat cu un bărbat cumsecade.
- De la biserică?
Eileen a dat afirmativ din cap.
- Câți ani avea soțul ei când s-au căsătorit? a continuat Helen.
- 42.
Eileen a ridicat brusc capul, de parcă aștepta reacția dezaprobatoare a lui Helen.
- Fetele tinere au nevoie de disciplină...
- Ai mai spus-o, i-a tăiat Helen vorba cu fermitate.
A urmat o tăcere grea. Această încăpere cunoscuse atâtea suferințe, invective, ură și abuzuri. Ce neajutorată trebuie să se fi simțit fata, singură, aici, cu tatăl său despotic, care o tortura fizic și verbal! Pe Helen a asaltau amintiri de mult îngropate din propria sa copilărie, pe care se lupta să le respingă acum.
Gemenii începuseră să se agite și strigau după mama lor. Eileen a dat să plece, dar Helen a prins-o de braț, țintuind-o pe loc.
- De ce-a plecat de acasă?
- Pentru că era pierdută.
- Pentru că n-a vrut să-și abandoneze studiile și să se mărite cu un individ care ar fi putut să-i fie tată?
Eileen a ridicat din umeri, ofensată de prezența lui Helen, care o judeca.
- Voia să învețe, nu-i așa? Voia s-ajungă medic. Chiar după tot ce pătimise, își dorea să ajute oamenii.
- A fost vina școlii. Acolo le bagă fetelor tot felul de idei în cap. Noi știam că se va termina prost și așa s-a și-ntâmplat.
- Ce vrei să spui? a întrebat Helen.
- Ne-a părăsit. Și-a nesocotit tatăl, declarând că va găsi ea alte căi să-și finanțeze „studiile”. Am știut cu toții ce-nseamnă asta.
O bucurie amară răzbătea din vocea lui Eileen.
- Ce s-a-ntâmplat cu ea?
- S-a apucat de prostituție. Lua bani de la străini care...
- De unde știi?
- Pentru că ne-a spus chiar ea. Când a venit acasă cu un bastard în pântece.
Helen a oftat, în timp ce tragicul tablou al vieții Ellei prindea contur în mintea ei.
- Al cui era?
- Nu știa nici ea, a zis Eileen, dar acum îi dispăruse orice bucurie din glas.
- Cum așa?
- S-a... a dat de bucluc. Un grup de bărbați care... au păcălit-o să meargă la ei acasă.
- Și au violat-o?
Eileen a început deodată să plângă, cu capul plecat, cu umerii tremurându-i ușurel. Dincolo de toate dogmele, poate că mai păstra undeva un sentiment matern.
- Eileen?
- Da. I-au... Au ținut-o acolo două zile.
Helen a închis ochii. Ar fi vrut să respingă aceste orori trăite de Ella, însă imaginile îi pătrundeau cu forța în minte.
- După care au amenințat-o că-i taie beregata dacă suflă o vorbă, a continuat Eileen cu voce stinsă.
- Și s-a întors acasă când a aflat că e gravidă?
Eileen a dat din cap că da.
- Și ce s-a-ntâmplat?
- Alan a gonit-o. Ce altceva putea face?
A privit-o rugător pe Helen, de parcă o implora să înțeleagă. Lui Helen îi venea să urle la ea, dar și-a stăpânit furia.
- Când a fost asta?
- Acum 6 luni.
- Și pe urmă ați exclus-o din familie?
Eileen a dat din cap.
- Înainte, Alan le spunea tuturor că a plecat în străinătate să lucreze... cu o organizație medicală de binefacere. Dar mai apoi, a spus că a murit.
- Și pozele? a întrebat Helen, sperând, în ciuda evidenței, că ar putea găsi o fotografie recentă a ucigașei pe care o căuta.
Eileen a ezitat înainte să ridice din nou capul, cu ochii în lacrimi.
- Le-a ars absolut pe toate.
106.
Helen a fugit spre motocicletă, pornindu-și din mers telefonul. Șapte mesaje audio. Pesemne toate de la Harwood, dar nu avea timp de așa ceva acum.
A apelat-o în schimb pe Sanderson.
A lăsat telefonul să sune la nesfârșit. Apoi:
- Alo?
- Sanderson, eu sunt. Poți să vorbești?
O scurtă ezitare, apoi:
- A, bună, mami, o secundă, te rog.
Deșteaptă fată. A urmat o pauză lungă și s-a auzit ușa de urgență în caz de incenciu care s-a deschis și s-a închis.
- Nu am voie să vorbesc cu dumneavoastră, a zis Sanderson în surdină. Harwood vă caută peste tot și umblă cu o falcă-n cer și cu alta-n pământ.
- Știu și îmi pare rău, dar trebuie să-ți cer încă o favoare, însă... am nevoie să dai de Carrie Matthews. Află dacă știe ceva despre sorta surorii sale și vezi dacă poți face rost de la ea de vreo poză. Dacă nu are, încearcă la universitate. Alan Matthews i-a distrus toate fotografiile după ce a venit acasă gravidă, după un viol în grup. Ella Matthews este criminala pe care o căutăm - sunt sută la sută sigură. Prioritatea pentru tine și restul echipei este s-o găsiți înainte să ucidă din nou.
- S-a-nțeles! Vă sunt îndată ce am noutăți.
Urcând scările spre apartamentul lui Jake, Helen simțea un amestec de panică și ușurare.
Era ușurată că avea să-l vadă, însă o neliniștea totodată negura care creștea înlăuntrul ei. Deși era o femeie puternică, în anumite momente se simțea copleșită. Răul din lume era covârșitor și uneori se pomenea aruncată în trecut, în vremurile când ea era sacul de box al lumii întregi, când ea și sora ei ispășeau parcă toate păcatele omeniri. Acum era agitată și nu reușea să-și controleze spaima imensă, senzația că în orice moment se va întoarce în hruba aceea.
Jake a dat s-o strângă în brațe, dar Helen nu i-a permis. S-a prins în lanțuri singură și l-a îndemnat să treacă la treabă. Își dădea seama că se poartă necivilizat și agresiv, dar avea nevoie disperată de asta.
- Acum.
Jake șovăia.
- Te rog.
Atunci el s-a înduplecat. A luat o caravașă de dimensiuni mijlocii de pe panoplie, a ridicat brațul și a plesnit-o strașnic peste spatele gol.
- Încă o dată!
A ridicat brațul din nou. De data asta n-a mai ezitat - simțea cum începe să se destindă corpul lui Helen și cum îi dispare neliniște. A izbit iar și iar, tot mai pornit pe măsură ce-și intra în ritm.
Helen gemea acum, cerând și mai multă durere. Jake i-o oferea... mai iute și mai iute.
În cele din urmă, loviturile s-au rărit, în timp ce Helen se relaxa, și în scurtă vreme totul era iarăși calm.
Helen savura această clipă de liniște. Viața ei fusese teribil de încordată și practic scăpată de sub control, dar indiferent ce avea să se mai întâmple, ea putea reveni mereu aici. Jake continua să fie medicamentul necear atunci când o copleșea negura. Nu-l iubea, dar avea nevoie de el. Poate că ăsta era primul pas.
Avea noroc. Își găsise pe cineva. Ella nu reușise. Nu fusese decât jucăria bărbaților care se distrau manipulând și agresându-le pe femei. La început tatăl ei, cu pasiunea lui pentru violență, sadism și cruzime. Apoi un grup de bărbați care se delectaseră sechestrând și torturând o tânără vulnerabilă. O maltrataseră și o lăsaseră gravidă. O femeie singură, purtând în pântece rodul unui viol.
Robert i-a venit în minte pe neașteptate. Și, odată cu el, ca-ntotdeauna, gândurile despre Marianne.
107.
E uimitor cât de calmi devenim atunci când știm că se apropie sfârșitul.
Odată luată decizia, Ella parcă prinsese aripi. Chicotea, îi cânta Ameliei, se comporta ca o puștoaică zăpăcită. Furia continua să pândească din străfunduri, așteptând ocazia să se dezlănțuie și să pună din nou stăpânire pe ea, dar în această dimineață nici nu voia să audă de așa ceva.
Șutise niște hăinuțe elegante de copii de la Boots, cu câteva zile în urmă. Acum îi părea bine că o făcuse. Ținea ca Amelia să arate bine când aveau s-o găsească. De când o adusese pe lume, singură și neîngrijită în acest apartament soios, nu știa cum să se raporteze la ea.
Era prețul plătit pentru păcatele ei, un cadoi otrăvit din partea celor care o violaseră, să-i aducă aminte ce crudă e lumea. Inițial se simțise tentată să înăbușe mogâldeața țipătoare. Era gata s-o facă, dar... fetița îi semăna leit. Agresorii ei erau oacheși, nerași și bruneți. Amelia era blondă și avea un năsuc rotund și drăgălaș.
Mai apoi se gândise s-o neglijeze pe fetiță, s-o pedepsească pentru că venise pe lume înfometând-o cu bună știință. Simțise încă cum laptele i se prelingea din sâni și a înțeles că era în joc ceva mai puternic decât ea. Așa că îi dăduse să sugă. Uneori își trecea sfârcul peste gura copilei, apoi și-l retrăgea, întărâtându-i foamea nepotolită. După o vreme însă și acest lucru i s-a părut prostesc și crud, și a hrănit-o cu dragă inimă.
A constatat că e fericită când alăptează și hrănește copilașul, iar în acele scurte momente cât erau legate una de alta izbutea să uite de tot restul - violența, fățărnicia, furia. Într-o bună zi, a înțeles că nu vrea ca fetița să sufere, că vrea s-o protejeze. Atunci, ori de câte ori ieșea noaptea, îi strecura un pic de somnifer în biberon. În felul ăsta, dormea liniștită până se întorcea mama ei.
O încerca tristețea, dar s-a scuturat de ea. Pornise pe drumul ăsta și regretele nu-și mai aveau rostul. Pastilele o așteptau în bucătărie. Nu mai trebuia decât să prepare amestecul și totul era gata.
Nu avea cum să mai dea înapoi.
108.
Cele două femei se fulgerau reciproc din priviri și niciuna nu era dispusă să cedeze.
Harwood declanșase potopul, dojenind-o sever pe Charlie pentru iresponsabilitate, când aceata a detonat bomba. Demisiona din poliție începând chiar din clipa aceea.
Harwood, cu dezinvoltura proprie oamenilor ambițioși, s-a oprit o clipă, după care a continuat tăvălugul. Refuza să accepte demisia lui Charlie. Era gata să-i acorde tim ca să-și reconsidere hotărârea și să repare această greșeală majoră, să-și poată duce la îndeplinire destinul în cadrul forțelor de ordine.
Charlie se întreba dacă nu cumva Harwood se angajase în fața șefului poliției să preia toate sarcinile lui Helen, asigurându-l că această anchetă extrem de mediatizată nu va avea de suferit ca urmare a retragerii inopinate a lui Helen.
- Charlie, avem nevoie de tine. Echipa are nevoie de tine, a spus Harwood, și te rog să-ți reconsideri deocamdată poziția.
- Imposibil. Mi-am dat cuvântul de onoare.
- Te înțeleg, dar poate că aș putea eu să stau de vorbă cu Steve? Știu că a avut niște diferende cu Helen, însă ea nu mai contează acum.
- Ba pentru mine contează. De aceea, cu-atât mai mult...
- Îți apreciez loialitatea, crede-mă, dar am impresia că nu vezi pădurea din cauza copacilor. Suntem pe cale să punem mâna pe această criminală și am nevoie de toți oamenii disponibili. Trebuie să terminăm cu povestea asta. Spre binele tuturor.
„Spre binele carierei tale”, a corectat-o Charlie în gând, dar n-a zis nimic.
- Aștept de la tine măcar să continui să te prezinți la serviciu în perioada de preaviz. Doar știi ce suciți pot fi cei de la resurse umane când vine vorba de pensii și toate astea, dacă oamenii încalcă termenii contractului. Fă cel puțin atâta lucru pentru mine și ajută-ne să încheiem.
Charlie a capitulat în scurtă vreme. Adevărul era că se simțea într-adevăr foarte prost să-i lase baltă pe Sanderson, McAndrew și restul echipei în acest moment crucial.
Totuși, a avut un sentiment foarte ciudat reluându-și locul printre ceilalți în centrul de comandă. Fără Helen totul era foarte diferit.
Sanderson îi dăduse raportul lui Harwood. Aceasta dădea acum instrucțiuni echipei, însă Charlie își pierduse concentrarea, plictisită de regulile și metodele înspectoarei-șefe. N-o găsiseră încă pe Ella, dar era doar o chestiune de timp - cunoșteau o sumedenie de lucruri despre ea.
Harwoood se apropia de fondul problemei și Charlie a ieșit din visare exact când noua ei șefă își arăta finalmente colții.
- Important este s-o capturăm pe Ella Matthews cât mai rapid și mai curat cu putință, a declarat Harwood. Este o criminală în serie și va continua să ucidă dacă nu e oprită. De aceea am solicitat și am obținut un ordin judecătoresc de urgență, care permite inclusiv folosirea de mijloace letale la prinderea ei. Forțele Speciale au fost mobilizate și sunt gata să intervină în caz de nevoie.
Charlie s-a uitat la ceilalți, care păreau surprinși și stânjeniți, dar Harwood a continuat neabătut:
- Avem o sarcină simplă. S-o capturăm pe Ella Matthews. Vie sau moartă.
109.
Se apropiase de casă cu precauție extremă și a contatat cu uimire - și îngrijorare - că nu era necesar. Haita ziariștilor abandonase fără nicio explicație locuința lui Robert.
Se așternuse din nou calmul peste această alee liniștită, dar era o tăcere lugubră - căsuța modestă părea pustie, părăsită sub rafalel de ploaie care nu conteneau.
Helen a rămas țintuită locului, tot mai murată de ploaie cu fiecare clipă care trecea, întrebându-se ce era de făcut. Disperată să vadă cu ochii ei prin ce trecea Robert, venise într-un pelerinaj tăcut aici pe Cole Avenue, dar acum era evident că se petrecuse ceva. Ceva îi gonise pe ziariștii care se ținuseră scai de el.
Mai stătea încă acolo nehotărâtă, când s-a deschis ușa de la intrare. O femeie între două vârste s-a uitat în stânga și-n dreapta, de parcă se aștepta să-i sară cineva în față, apoi s-a dus iute la o mașină parcată pe alee. A băgat o valiză în portbagaj, după care a dat să se întoarcă înăuntru.
S-a oprit și s-a răsucit însă, cu ochii la femeia frumoasă îmbrăcată în costum de motociclist care înlemnise acolo. Pe fața Monicăi se citea nedumerirea, apoi a înțeles și a pornit pe neașteptate cu pas hotărât către Helen.
- Unde este? a întrebat Helen.
- Ce-ai făcut? s-a stropșit Monica la ea, cu limba împleticindu-i-se în gură de furie.
- Unde este? Ce s-a-ntâmplat?
- A plecat.
- Unde-a plecat?
Monica a ridicat din umeri și a întors capul. Era evident că nu voia să plângă în fața lui Helen.
- Unde?
Cu toată rușinea, vocea lui Helen era mânioasă și nerăbdătoare.
Monica o continuat să o privească fix.
- Pesemne că a plecat azi-noapte. Am găsit în dimineața asta un bilet. Zicea că... probabil nu ne vom mai vedea niciodată. Că este spre bi....
Au podidit-o lacrimile. Helen a venit la ea s-o susțină, dar a fost respinsă categori.
- Să te bată Dumnezeu pentru ce i-ai făcut.
Și a intrat în casă, trântind cu putere ușa după ea.
Helen a rămas neclintită în ploaie. Avea dreptate, firește. Helen intenționase s-o salveze pe Marianne. Intenționase să-l salveze și pe Robert. Și îi dusese pe amândoi la pieire.
110.
Lui Carrie Matthews îi tremura mâna când i-a întins agentei Sanderson fotografia Ellei.
Era un selfie pe care Ella îl trimisese prin e-mail surorii sale - un mesaj de solidaritate din exil și o amintire totodată.
Când Sanderson se prezentase acasă la Carrie, în Shirley, soțul acesteia, Paul, încercase să preia controlul și s-o îndepărteze pe tânăra lui soție. Era puternic ca un taur - membru în consiliul parohiei și fondatorul Ordinului Creștin Conjugal. Lui Sanderson îi făcuse o deosebită plăcere să-l dea afară din cameră, amenințându-l cu o arestare cât se poate de publică dacă nu se supune. El păruse șocat - sau mai bine zis consternat - dar în cele din urmă a făcut ce i s-a spus.
- Vă rog s-o găsiți. Vă rog, ajutați-o, implora Carrie în timp ce scotea fotografia din ascunzătoarea ei din comodă și i-o înmâna lui Sanderson. Ea nu este așa cum are lumea impresia.
- Știu, a zis Sanderson. Facem tot ce putem.
Numai că Sanderson era conștientă chiar în momentul în care rostea aceste cuvinte că existau șanse foarte mici ca totul să se termine cu bine. Lui Harwood îi intrase în cap s-o oprească pe Ella prin orice mijloace, iar Ella mersese prea departe ca să se mai teamă de moarte.
Cu toate astea, Sanderson a liniștit-o pe Carrie și a plecat, asigurând-o din pragul ușii că existau multe organizații și adăposturi gata s-o ajut dacă va avea vreodată nevoie.
Îndată ce a ieșit, a fost chemată prin stația radio.
O femeie care se potrivea descrierii Ellei tocmai fusse reperată furând dintr-un magazin Boots din Bevois. Scăpase de agenții de pază și se refugiase undeva pe proprietatea Fairview.
Sanderson a țâșnit în mașină și a demarat în câteva secunde, cu sirena urlând și făcându-și loc prin traficul orei de prânz.
Așa, deci. Începuse runda finală. Iar Sanderson ținea neapărat să ia parte la deznodământ.
111.
S-a strecurat înăuntru ca o hoață. Prezența ei aici părea greșită și reprobabilă, deși ea condusese atâția ani ostilitățile. Acum era doar o străină, inutilă și nedorită.
După confruntaea cu mama lui Robert, Helen plutise în derivă, doborâtă de amploarea răului săvârșit. I-a dat un telefon lui Jake, dar el era prins cu un client. Pe urmă s-a împotmolit, neștiind ce să mai facă. Nu mai avea pe cine să sune.
Treptat, emoțiile s-au potolit și a triumfat rațiunea. Putea să facă ceva ultil.
Deși îi fusese luat cazul, majoritatea dosarelor se aflau încă la ea și, de altfel, era foarte important să noteze pentru Sanderson, Harwood și ceilalți tot ce aflase despre Ella. Dacă se ajungea vreodată la tribunal, fiecare detaliu, oricât de minor, trebuia să fie bine pus la punct. Nu-și putea permite vreo greșeală care să văduvească familiiile victimelor de dreptatea pe care o meritau.
Luându-și inima-n dinți, Helen a pornit spre Southampton Central, să-și facă datoria.
Sergentul de la recepție credea că ea plecase în concediu și a fost surprins să o revadă.
- Nelegiuții nu cunosc odihna? a întrebat-o voios.
- Hârțogăraie, a răspuns Helen cu un aer blazat.
El i-a dat drumul înăuntru. Helen a luat ascensorul până la etajul 7. Un traseu parcurs de atâtea ori, dar niciodată ca proscrisă.
Ajunsă în sală, și-a scris raportul și a lăsat dosarele pe biroul lui Harwood.
Se pregătea să plece, când un zgomot a făcut-o să tresară. În prima clipă, a fost derutată - Harwood și echipa sa se aflau pe teren - apoi uimită. Era Tony Bridges, o altă victimă a naufragiului.
S-au privit reciproc un moment, după care Helen l-a întrebat:
- Ai aflat?
- Da, Helen, și îmi pare foarte rău. Dacă e vina mea, aș putea să....
- N-are de-a face cu tine, Tony. E ceva personal. Vrea să se descotorosească de mine.
- E o tâmpită.
Helen a zâmbit.
- Chiar dacă-i așa, ea are pâinea și cuțitul, deci...
- Sigur. Voiam doar să-ți las... adică să-i las... ăsta. Raportul meu.
- Gând în gând, a zis Helen, surâzând încă o dată. Lasă-i-l pe birou.
Tony a ridicat melancolic o sprânceană și s-a îndreptat spre biroul lui Harwood.
Privindu-l, Helen nu se putea gândi decât la cât de mare era pierderea. Un ofițer dibaci și devotat, doborât de un moment de slăbiciune. Acționase prostește, dar nu merita așa ceva. Melissa era o femeie vulgară și șmecheră, care prinsese ocazia și exploatase fără pic de milă sentimentele lui Tony în scopuri personale.
Acum toată lumea era de acord că „Lyra” fusese doar o plăsmuire.
Lui Helen îi era necaz că se lăsase dusă de nas. Cât de ușor îi dusese Melissa de nas! Iar ei, bazându-se pe afirmațiile unei singure persoane, se năpustiseră orbește într-o fundătură și periclitaseră anghe...
Monologul interior al lui Helen s-a oprit brusc, întreurpt de un gând fulgerător. Poate că nu doar Melissa o „cunoscuse” pe Lyra. Mai era o persoană care pretindea că se intersectase cu această stafie imaginară. O tânără. O tânără cu un bebeluș.
Gândul i-a fugit la discuția aceea - o revedea în minte pe prostituata din fața ei, legănându-și cu stângăcie copilașul care i se zbătea în brațe, cum declara că o „cunoscuse” pe Lyra.
Fata vorbea monosilabic și părea cam necioplită, însă Helen văzuse și altceva la ea. Țeasta rasă și numeroasele piercinguri îi ascundeau identitatea, dar forma feței îi amintea de cineva.
Ridicând ochii spre cea mai recentă poză a Ellei, pe care Sanderson o pusese la panou, Helen și-a dat seama pe loc că fata aceea - cu pomeții proeminenți și gura mare și senzuală - fusese chiar Ella.
Și-a revenit la realitate și l-a văzut pe Tony privind-o fix. Părea îngrijorat.
- Ești OK, șefa?
Helen s-a uitat lung la el, parcă neîndrăznind să creadă. Apoi a spus:
- Am prins-o, Tony. Am prins-o.
112.
Helen a traverat centrul orașului, gonind spre zona de nord.
Depășea flagrant limita de viteză permisă, dar nu-i păsa. Se pricepea de minune să-și strunească motocicleta, putea să întreacă orice mașină de poliție și o însuflețea gândul că va da ochii cu criminala.
Tony încercase să o oprească, dar Helen i-o tăiase scurt:
- Nici nu m-ai văzut, Tony.
Ceea ce se pregătea să facă era periculos și contravenea tuturor regulamentelor. Dacă se stabilea vreo legătură între Tony și acțiunile ei, el risca să-și piardă pensia, plățile compensatorii, totul. Ea nu putea să-i facă una ca asta. În plus, cu cât știa mai multă lume, cu atât mai mare era probabilitatea să i-o ia altcineva înainte și s-o prindă pe Ella. Iar Helen era hotărâtă să nu permită așa ceva.
Nu avea idee cum să procedeze. O cuprinsese pur și simplu sentimentul că e pe cale să se întâmple ceva ireparabil, simțea că se apropie oribilul punct culminant și își dădea seama că trebuie să facă tot ce-i stă în putință să oprească vărsarea de sânge.
Era în joc viața unui copilaș. Și a Ellei. În ciudat tuturor faptelor ei, în ciuda repulsiei și a ororii pe care le stârneau aceste crime, Helen o compătimea pe Ella și voia s-o escorteze în siguranță la secție.
A ajuns în curând pe Spire Street.
Oprind în fața blocului părăginit, a oprit motorul și a sărit de pe motocicletă fără greutate, dintr-o singură mișcare. S-a uitat împrejur - niciun semn de viață pe această stradă uitată de Dumnezeu. Prinzându-și bastonul la centură, a pășit înăuntru.
Casa scării era pustie și rece, plină de rămășițele festinului drogaților din noaptea precedentă. Clădirea istovită urma să fie restaurată peste un an, dar până una-alta devenise căminul unui grup pestriț de narcomani și indivizi fără căpătâi. Aici părea să funcționeze politica ușilor deschise - lumea intra și ieșea la orice oră din zi și din noapte - astfel că nu i-a fost greu să ajungă la apartamentul de la etajul 3.
Aici o văzuse Helen ultima oară pe Ella cu 4 zile în urmă, tolănită pe canapeaua slinoasă laolaltă cu alte drogate și prostituate. Tovărășia celor bătuți de soartă.
Însă acum Ella nu se afla acolo.
Pomenindu-se cu legitimația sub nas „proprietarul” urât mirositor al apartamentului a îndrumat-o mai sus. Conform spuselor sale, Ella locuia la ultimul nivel, într-o splendidă izolare - doar ea și bebelușul, la adăpost de ochii iscoditori ai asistenților sociali. Nefiind genul de clădire unde se pun întrebări, reprezenta ascunzătoarea perfectă pentru o criminală invizibilă.
Helen s-a oprit în fața apartamentului cu numărul 9 și a apăsat ușurel pe clanță. Era încuiat.
Și-a lipit urechea de ușă, străduindu-se să prindă vreo mișcare. Nimic. Apoi un plânset slab. A ciulit urechea și mai tare, așteptând. Dar se făcuse din nou liniște.
A scos un card de credit din buzunar și l-a strecurat în crăpătura dintre ușă și toc. Zăvorul vechi și slăbit a cedat în 20 de secunde. Helen era înăuntru.
A închis ușa după ea fără zgomot și a rămas pe loc. Nimic. A înaintat cu grijă. Dușumelele vechi protestau, așa că a schimbat traseul, furișându-se pe lângă perete.
Ajunsă în dreptul ușii de la bucătărie, s-a oprit. A băgat iute capul înăuntru, dar încăperea era goală. Doar o chiuvetă murdară și un frigider de mari dimensiuni, care zumzăia fericit.
Helen a înaintat tiptil spre sufragerie, sau, mai bine zis, spre ceea ce rămăsese din ea. Presupunea cumva că Ella va fi aici, dar când a intrat a constatat că și această cameră era pustie. Apoi l-a auzit - același scâncet, din nou.
Teama îi depășea prudența acum. Scoțând bastonul, Helen a traversat încăperea și a împins ușa dormitorului.
Se aștepta la un atac în orice moment, dar camera era goală - cu excepția unui pat vechi, cu așternutul boțit, și a unui pătuț pliant, pe care se zvârcolea o fetiță foarte mică. Helen a aruncat o privire peste umăr, să nu fie luată prin surprindere, dar domnea liniștea, așa că a intrat în grabă.
Asta era, deci. Copilul pe care Ella nu și-l dorise niciodată. Dar pe care îl îngrijea cu toate acestea. Helen avusese dreptate să vină.
Lăsându-și bastonul pe pat, s-a aplecat și a luat-o în brațe pe fetiță, care își freca ochii somnoroși cu pumnișorul strâns, pe care să se trezească din somn. Imaginea i-a adus un surâs pe buze lui Helen. Văzând-o, fetița i-a zâmbit la rândul ei.
Cine știe la ce grozăvii asistase acest bebeluș, prin câte trecuse, dar putea să mai zâmbească încă. Un dram de candoare mai dăinuia.
- Ce dracului faci?
Helen s-a întors și a dat cu ochii de Ella, care se afla la nici 3 metri distanță, în sufragerie.
Pe chipul Ellei se citea mai degrabă iritarea decât mânia, dar imediat ce Helen s-a întors spre ea, expesia feței i s-a schimbat. Recunoscând-o pe Helen, a dat drumul plasei de cumpărături și a zbughit-o. Helen se aștepta să audă ușa de la intrare trântindu-se, dar în schimb a auzit un dulap care s-a deschis și s-a închis zgomotos. Peste câteva clipe, Ella era înapoi, cu un cuțit uriaș de măcelărie în mână.
- Las-o jos și dă-i drumul de-aici!
- Nu pot să fac asta, Ella.
Tânăra a făcut o grimasă auzindu-și numele.
- LAS-O JOS! a urlat.
Copilașul a început să se smiorcăie, speriat de aeastă înfruntare gălăgioasă.
- S-a terminat, Ella. Știu prin ce-ai trecut, știu cât ai suferit. Dar s-a sfârșit. De dragul tău și al copilului, a venit vremea să te predai.
- Dă-mi-o în clipa asta, altfel îți scot nenorociții de ochi!
Helen a strâns bebelușul la piept, iar Ella a făcut un pas înainte.
- Cum o cheamă? a întrebat Helen, retrăgându-se, dar păstrând contactul vizual.
- Nu face pe nebuna cu mine!
- Spune-mi, te rog, cum o cheamă.
- Dă-mi-o!
Vocea îi era amenințătoare și nesigură, dar nu a mai făcut niciun pas. Îi fugeau ochii de la fetiță la Helen, cântărind opțiunile.
- N-am să fac asta, Ella. Va trebui să mă omori mai întâi. Nu mă preocupă decât soarta ta și binele copilului. N-o duceți bine deloc și meritați amândouă ceva mai bun de-atât. Dă-mi voie să te ajut.
- Ai impresia că nu știu ce se va-ntâmpla? Imediat ce ieșim de-aici, mă pomenesc în cătușe și n-o s-o mai văd niciodată.
- Nu se va....
- Crezi că pun botul la chestii de-astea? Nici să nu te gândești. Fetița nu iese de-aici și nu ieși nici tu.
În timp ce Ella se apropia, Helen s-a tras într-o parte, să protejeze copilul. Ella avea ochii întunecați de furie și respira precipitat, iar în clipa aceea Helen și-a dat seama că a comis o greșeală fatală.
113.
Charlie se îndepărta cu pași mari de proprietatea Fairiew, chinuindu-se să țină pasul cu superioara sa. Harwood era foc și pară că pontul se dovedise a fi o pierdere de vreme.
Se năpustiseră spre Fairview, urmați de Forțele Speciale și aproape toată echipa de criminalistică - spre mare surpriză a fetișcanei de 16 ani care se ascundea în apartamentul prietenei sale după o tentativă neîndemânatică de a șterpeli niște farduri de la Boots. Semăna întru câtva cu Îngeraș, dar era mult prea tânără, iar pletele ei negre și lungi erau naturale.
Odată ce și-au revenit din șoc, cele două au prins curaj, devenind chiar impertinente, întrebând dacă de fiecare dată trimiteau tipi înarmați până-n dinți ca să se ia de fete - ceea ce n-a avut darul s-o binedispună pe Harwood.
- Ce dracu` caută ăsta aici?
Charlie a ieșit din starea de prostrație și a văzut-o pe Harwood gesticulând spre Tony, care stătea de vorbă cu un agent în uniformă, un prieten de-al lui.
Harwood a fixat-o pe Charlie cu niște ochi foarte bănuitori, însă de această dată Charlie nu avea nicio vină.
- Habar n-am.
S-au dus în grabă la el.
- N-ai ce să cauți aici, l-a anunțat Harwood fără niciun preambul. Indiferent ce-ți închipui că ai avea de câștigat venind încoace...
- Mai taci dracului din gură! s-a răstit Tony la ea, reducând-o pe loc la tăcere.
Privirea lui era inflexibilă, nu suporta nicio obiecție.
- Helen știe unde este Ella. S-a dus după ea.
- Poftim?
- N-a vrut să-mi spună unde merge. Sau cum de știe unde se află Ella. Dar cred că e-n primejdie. Trebuie s-o ajutăm.
Vorbele îi ieșeau ca o avalanșă, era foarte îngrijorat.
- De unde naiba știe?
- N-a spus. Eu am urcat la etajul 7 să-mi predau raportul și... Mi-a zis să nu suflu o vorbă... dar nu pot să fac așa ceva.
- Să se ocupe agenții în uniformă. Dacă a văzut-o cineva pe ea sau motocicleta aia tâmpită, să-mi dea de știre urgent. Verificați camerele de supraveghere din trafic - să vedem dacă-i putem afla traseul, a zis Harwood, întorcându-se către Charlie. Trimite-o pe McAndrw înapoi la secție. Să se uite prin hârtiile lui Helen. Poate dă de ceva pe-acolo.
- Dar telefonul ei? Poate o localizăm prin triangulație...
- Fă-o!
Charlie a pornit în viteză, urmată îndeaproape de Harwood.
- Și eu? Eu ce pot să fac? a întrebat Tony.
Harwood s-a oprit și s-a întors spre el:
- Tu poți să te duci dracului!
114.
Nu avea scăpare.
Helen bătuse în retragere din fața Ellei în dormitorul minuscul, iar acum era înghesuită într-un colț. De zile întregi se rugase să vină clipa asta - să se afle față-n față cu ucigașa - și iată că ruga i se îndeplinise, dar moartea părea să fie unica ieșire.
Helen a strâns și mai tare fetița la piept, iar Ella a mai făcut un pas spre ele.
Se amăgise singură că ar putea-o salva pe Ella? Că tânăra mai păstra ceva omenesc în ea? Trebuia neapărat să ajungă la ea. Să treacă dincolo de toată nebunia și să găsească o portiță.
- Bun. Mă omori? Și apoi? Toată poliția e pe urmele tale. Ți se cunoaște numele, se știe cum arăți și că ai un bebeluș. Mizerabilul care stă sub tine știe că sunt la tine și te cunoaște, prin urmare nu poți rămâne aici. Ce-o să faci - fugi cu fetița-n brațe?
- N-o iau cu mine?
- Cum adică?
- N-am idee ce se va-ntâmpla cu mine, însă drumul ei se sfârșește aici. A trecut prin destule deja.
- Nu pot să cred că vorbești serios.
- De ce mama dracului crezi că am luat laptele praf? a urlat Ella. Am și pastilele. Mă pregăteam să i le dau astăzi. Totul se putea rezolva... perfect.
- E doar un prunc nevinovat. Pentru Dumnezeu, Ella, doar ai destulă minte!
- Nu-mi mai tot spune pe nume. Ella e moartă. Copila va avea aceeași soartă, și dacă trebuie să te omor și pe tine ca s-ajung la ea, fii sigură că am s-o fac.
A mai înaintat un pas. Aproape că ajunsese lângă Helen. Aceasta s-a încordat, așteptându-se să fie atacată în orice clipă. Apoi a zis:
- Atunci, fă-o! Îți ușurez sarcina.
Helen s-a aplecat și a lăsat-o pe Amelia pe pat.
- Dacă ai într-adevăr intenția s-o ucizi, îți ușurez eu sarcina. Poftim. Fă-o.
Luată pe nepregătite, Ella și-a mutat privirea de la Helen la fetiță și înapoi. Copila dădea din piciorușe pe pat și - eliberată din strânsoarea caldă a lui Helen - s-a pus pe plâns.
- DĂ-I DRUMUL! a strigat Hele deodată.
Ella însă șovăia. Helen se încordase ca un arc, gata să țâșnească la cel mai mic gest al Ellei spre bebeluș, dar nu s-a întâmplat nimic. Iar în această clipă, Helen a știut că are o șansă.
- Ella, ascultă-mă! Știu că treci prin iad și ți se pare că lumea toată e-mpotriva ta, că mustește de ticăloși violenți care nu voi decât să te facă să suferi. Și ai dreptate. Așa este.
Ella i-a aruncat o privire suspicioasă, bănuind că e vreun șiretlic la mijloc. Helen a tras adânc aer în piept și a continuat:
- Am fost și eu violată în copilărie. De mai multe ori. Aveam 16 ani, încercam să-mi croiesc un drum în viață, dar am făcut niște alegeri greșite. Și am plătit pentru asta. Încă plătesc. Așa că știu prin ce treci. Știu că ți se pare că nu mai e loc de-ntoarcere, însă există.
Ella o sfredelea din priviri.
- Inventezi tot căcatul ăsta.
- Uită-te la mine! a ripostat Helen, scoasă deodată din fire. Uite în ce hal îmi tremură mâinile... N-am mai spus nimănui aceste lucruri, niciunui suflet de om. Să nu mă acuzi pe mine că mint.
Ella n-o slăbea din priviri. Strângea cuțitul în mână.
- N-am cum să pretind că te cunosc, a adăugat Helen. Nu știu exact ce ți-a făcut tatăl tău și ce ți-au făcut bărbații ăia, dar știu bine că nu trebuie să se termine așa. O poți scoate la capăt. Oentru tot ce-ai făcut, ai avut motive întemeiate, iar Amelia o să vrea să-i fii alături când va crește mai mare. Va avea nevoie de tine. Te rog, n-o abandona, Ella, te implor!
Pentru prima dată, Ella a lăsat ochii în jos, spre bebeluș.
- Știu că ai un suflet bun. Știu că ești capabilă să faci ce trebuie pentru fetița ta. Te rog, dă-mi voie să te-ajut. De dragul ei.
Helen a întins mâna. Își dădea seama că în clipa aceea se joacă ultima carte. Încercarea finală de izbăvire. Ultima șansă să o salveze pe Ella.
115.
Se zbăteau în beznă - bâjbâiau orbește, în timp ce pământul le fugea de sub picioare.
Întoarsă de urgență la secție, Charlie preluase frâiele. Poate că Harwood era șefa, dar ea avea experiență operativă și refuza să lase lucrurile în seama altcuiva - miza era mult prea mare. Doar că nu ajungeau nicăieri.
McAndrew citise deja de două ori însemnările lui Helen, dar nu putuse trage nicio concluzie cu privire la ascunzătoarea Ellei. Încercaseră s-o localizeze pe Helen prin triangulație, dar nu descoperiseră decât că aceasta avea telefonul închis. Ultima oară îl utilizase cu 6 ore în urmă, când se afla la secție, deci nu le servea la nimic. Camerele din trafic înregistraseră motocicleta lui Helen gonind spre nord, însă o pierduseră după ce ieșise din centrul orașului.
Unde naiba era? Ce anume văzuse doar ea și nimeni altcineva?
Charlie a străbătut coridorul, a coborât scările și a ieșit din clădire. Echipa urma să-și continue eforturile conform indicațiilor, dar ea simțea că trebuie să iasă să facă ceva.
Apropiindu-se de mașină, a încetinit pasul. Se contura ungând, își amintea un dialog mai vechi. Treptat a prins viață o idee și, electrizată, Charlie a sărit în mașină și a demarat în viteză. Dintr-odată, a știut exact unde trebuie să meargă.
S-au întors mai multe capete după ea în timp ce trecea printre șirurile de birouri, ducându-se glonț spre cel din fundul sălii.
Agenții de pază și secretarele, ale cărori proteste le ignorase cu desăvârșire, se repeziseră pe urmele ei, dar Charlie avea un avans mare și ajunsese deja în biroul Emiliei până să pună ei mâna pe ea.
Trântind ușa, a împins spătarul unui scaun sub clanță și s-a întors cu fața spre ziarisa năucită.
- Unde e?
- Unde-i cine?
- Helen Grace.
- Habar n-am și, drept să-ți spun, nu-mi prea dau seama ce-ți închipui că...
- Cum reușești?
- Ce să reușesc? Vorbește lămurit, te rog, Char...
- Știi unde e, știi cu cine e...
- Ferească sfântul, cum să....
Charlie deja străbătuse încăperea până să-și termine Emilia fraza. Înșfăcându-o pe ziaristă de beregată, a izbit-o cu putere de peretele de cărămidă.
- Ascultă-mă cu mare atenție, Emilia. E-na joc viața lui Helen și ai cuvântul meu că dacă nu-mi spui chiar acum ce trebuie să știu, te fac afiș pe peretele ăsta.
Emilia se sufoca, iar mâinile lui Charlie o strângeau tot mai tare de gât.
- Am pătimit prea multe ca s-o las de izbeliște. Spune-mi cum faci. I-ai instalat ceva pe telefon? Îi interceptezi mesajele?
Emilia scutura din cap. Charlie a lovit-o strașnic de zid.
- SPUNE-MI!
Emilia a bolborosit ceva, încercând să vorbească, iar Charlie a slăbit strânsoarea. Emilia bâiguia ceva.
- Cum?
- Motocicleta, a bolborosit Emilia.
- Ce-i cu ea? a întrebat Charlie.
- Are un dispozitiv de localizare pe motocicletă.
Deci asta era.
- Și cum o urmărești?
- E conectat la telefonul meu. Câtă vreme se află pe o rază de 8 kilometri în jurul meu, pot s-o găsesc.
- Bine, a zis Charlie, eliberând-o. Du-mă la ea.
116.
Fetița orăcăia amarnic pe pat, înfuriată la culme. Niciuna dintre femei nu a făcut vreun gest s-o liniștească. Parcă încremeniseră pe o muchie îngustă, oscilând între salvare și pieire.
Helen nu o scăpa pe Ella din ochi. Aceasta refuzase să apuce mâna lu Helen sau să lase deoparte cuțitul. Se uita fix la copilașul care zbiera, de parcă încerca să dezlege cine știe ce engimă de nepătruns.
Helen se gândea că ar putea-o dezarma pe Ella cu o mișcare bruscă, acum când nu era atentă, însă n-a îndrăznit să riște. Mai ales că părea atât de aproape s-o convingă!
- Nu asta a fost intenția mea.
Helen a tresărit la auzul vorbelor Ellei.
- N-am vrut să se întâmple așa.
- Știu.
- E vina lui.
- Știu că tatăl tău a fost un om crud...
- Le-am făcut un serviciu celorlalți copii.
- Gemenii?
- Și Carrie. I-am eliberat.
- Ai dreptate, Ella. Era un tiran sadic.
- Și-un ipocrit de tot căcatul. Știi ce mi-a spus? A spus că unt necuratul. Că sunt murdară. Mi-a spus că am o inimă neagră.
- Se înșela.
- După ce tipii ăia... au făcut ce-au făcut, m-am apucat de alcool, droguri, pastile, tot ce prindeam... curată sinucidere... și mi-am jurat să nu mai apelez niciodată la ei. Îl uram. Și pe ea la fel.
I-a aruncat o privire Ameliei.
- Dar eram în 7 luni. Și... și m-am rugat de ei să mă ajute. I-am implorat să găsească un cămin pentru ea. Undeva, departe de mine. Iar ei mi-au trântit ușa-n nas. Cică violul era un tratament prea bun pentru una ca mine.
Cuvintele se rostogoleau, bolovănoase și amare.
- M-a privit în față... și mi-a zis toate blestemățiile.. și pe urmă... pe urmă...
- L-ai revăzut, nu-i așa? Mai târziu? L-ai văzut cum lua în mașină o prostituată.
Ella s-a întors și ochii îi scăpărau de furie.
- Peste doar câteva săptămâni... Și se cunoșteau. Era clientul ei fidel, porcul dracului. Atunci m-am prins - în fiecare marți seara, Dumnezeu știe de când, el... După tot ce zisese, după tot ce făcuse...
- Te-a mințit și pe tine, a mințit-o și pe mama ta.
- Când l-am aranjat, nici n-a știut că sunt eu. Un mizilic de perucă neagră și câteva piercinguri... dar aș fi putut să port și uniforma mea școalră, și să zâmbesc cu gura până la urechi. Nu-i stătea capul decât la ce urma să primească, la ce-o să-l lase să-i facă. Era un porc și a primit ce merita.
Helen n-a spus nimic. Amelia se învinețise la față de plâns, scuturată de accese de tuse.
- Trebuie luată în brațe, Ella. Trebuie s-o iei în brațe.
Ella și-a revenit, privind-o cu suspiciune pe Helen.
- N-o putem lăsa să plângă așa. Se sufocă.
Amelia a început să zbiere și mai tare, apoi a pornit din nou să tușească violent. Ella șovăia.
- Te rog, Ella, pune cuțitul pe pat, ia-ți copilașul și hai să ieșim împreună.
Ella s-a uitat la Amelia, apoi la cuțitul din mâna ei. Asta era - ori, ori.
- Hai să terminăm cu toate astea.
117.
Sus, sus, sus.
Forțele Speciale urcau scările în mare viteză, îndreptându-se către punctul de observație de la ultimul etaj al clădirii care stătea să se prăbușească. Scările erau ciobite, șubrede, iar Harwood trebuia să calce cu grijă, venind pe urmele lor. A auzit-o în spatele ei pe McAndrew, căreia îi scăpase piciorul printre niște scânduri, slobozind o înjurătură cruntă.
- Fără gălăgie, pentru Dumnezeu! s-a stroșit Harwood la ea.
N-a durat mult și se aflau pe poziții.
Privind în jos, Harwood putea să vadă motocicleta lui Helen parcată în fața blocului dărăpănat de vizavi. Charlie intrase deja - vagabonzii care-și făceau veacul pe-acolo confirmaseră că Ella Mathews locuia sus de tot. Forțele Speciale se instalaseră și cercetau prin lunetă, în căutarea obiectuvului.
- Ce-avem acolo? a întrebat Harwood, cu nervii întinși la maximum.
- Două femei.
- Grace?
- Și încă una.
- Ce se petrece?
O lungă tăcere.
- Nu văd bine. Sunt încleștate cumva. N-am unghi bun din poziția asta.
- Nu putem să mergem nicăieri altundeva, descurcă-te cu ce ai. Vezi vreo armă?
- negativ.
- Ai cale liberă spre țintă?
- Negativ.
- Atunci ce mama mă-sii poți să-mi spui?
- Dacă doriți să ajungeți în fața I.P.C.C.-ului, poftiți, vă rog, i-a răspuns lunetistul scos din sărite. Dar eu nu fac nimic până nu prind cale liberă. Vă pricepeți dumneavoastră mai bine? Poftiți, treceți în locul meu.
A aruncat vorbele fără să ridice măcar o dată privirea, concentrat la drama care se derula pe cealaltă parte a străzii.
Harwood știa că el avea dreptate, dar asta n-o ajuta cu nimic. Investise foarte mult în această anchetă și trebuia să iasă perfect.
Ce naiba se întâmpla acolo?
118.
Helen refuza să coboare privirea. Acum stătea practic ochi în ochi cu Ella. Îi simțea izul acru al respirației și lama rece de oțel presată pe coapsa ei.
Ella tot nu se îndura s-o lase din mână.
- De ce ții să mă salvezi, Helen?
- Deoarece cred că ai fost nedreptățită. Și cred că lumea ți-a rămas datoare.
- Tu crezi că sunt un om bun?
A sesizat o nuanță de amenințare în vocea Ellei.
- Știu că ești bună.
Ella a zâmbit amar.
- Atunci, ascultă-mă. Vreau să știi ceva.
Se pregătea să vorbească, dar s-a oprit, distrasă de un scârțâit neașteptat venind din sufragerie. Trosnise dușumeaua.
Helen și-a dat imedat seama că aveau musafiri. Charlie? Tony? Forțele Speciale? Îi venea să urle la ei să stea dracului deoparte, dar a rămas neclintită, fără să întrerupă contactul vizual, fără să respire.
Ella a șovăit o secundă, după care s-a tras și mai aproape de Helen.
- Nu regret, Helen. Indiferent ce-am să declar mai târziu, vreau ca tu să știi asta. Nu regret absolut nimic.
Helen a rămas tăcută. Ella avea pupilele dilatate și respira precipitat.
- Indivizii ăia... ipocriții ăia... meritau să fie demascați, a continuat ea. Erau încântați să-și etaleze verighetele, să se joace de-a soții și tații. Se fereau să fie văzuți cu fete de teapa mea. Ei bine, am schimbat situația. Le-am dezvăluit eu adevărata față. Uneori lumea are nevoie de un semnal de alarmă, nu?
S-a uitat la Helen cu sălbăticie, apoi scânteile din ochii ei au părut să se stingă.
- Dar vreau să fac ce trebuie pentru Amelia. Așa că mă voi bizui pe tine. Pot avea încredere-n tine, Helen?
- Ai cuvântul meu. Nu te voi dezamăgi.
- Atunci îți mulțumesc.
A întors încet cuțitul. Apucându-l de lamă, i l-a întins lui Helen cu mânerul înainte.
În secunda următoare s-a auzit un pocnet ascuțit, iar Ella s-a clătinat și s-a prăbușit peste dulapul de lângă ea.
Helen a rămas neclintită o clipă, înmărmurită. Revenindu-și, s-a năpustit spre Ella. Îngenunchind lângă ea, și-a dat seama că nu mai era nimic de făcut. Glonțul îi pătrunsese Ellei în tâmplă și tânăra murise pe loc.
Charlie a dat buzna înăuntru, dar era prea târziu. Helen ținea în brațe trupul ucigașei, în timp ce pe pat, stropită cu sânge, fetița ei plângea în continuare.
119.
Helen a ieșit din clădire, ținând-o strâns pe Amelia la piept.
Colegii s-au repezit s- ajute, fotografii forfoteau în jurul său, dar ea nu vedea pe nimeni. I-a dat la o parte fără menajamente și și-a continuat drumul, dorindu-și să se îndepărteze cât mai mult de masacru.
Oamenii o strigau, însă vocile lor erau simple zgomote. Tremura din tot corpul după trauma trăită, iar mintea ei derula iar și iar pocnetul ascuțit al glonțului lunetistului, într-o buclă fără sfârșit. Își dăduse atâta osteneală s-o salveze pe Ella, s-o scape din naufragiu. Însă dăduse greș și din nou avea mâinile pătate de sânge.
Trecând prin fața unei mașini de poliție sosite la fața locului, Helen și-a văzut imaginea reflectat în parbriz. Arăta monstruos - un aer demen, răvășită, cu părul alandala și veșmintele pătate. De-abia acum șia-dat seama de prezența lui Charlie, care o conducea spre paramedici, implorând-o cu blândețe să accepte asistență medicală pentru ea și copil.
Nu s-a împotrivit să urce în ambulanță, dar a refuzat să coopereze mai mult de-atât.
În ciuda strădaniilor paramedicilor, Helen nu i-a dat drumul din brațe Ameliei, care acum se calmase și se agăța de Helen cu mânuțele ei delicate. Umezindu-și cu salivă degetul mare, Helen a început să curețe de sânge fața copilei. Fetița zâmbea fericită, ca și când îi făcea plăcere să fie atinsă și gâdilată.
Helen îi auzea vorbind pe cei din jur.
Aveau impresia că ea era în stare de șoc, că nu gândește limpede, dar se înșelau - Helen știa perfect ce face. Atâta timp cât Amelia era în brațele ei, nu avea ce să pățească. Măcar pentru scurtă vreme, era la adăpost de lumea sinistră și necruțătoare.
Epilog
120.
Helen s-a oprit o clipă în fața primăriei, scoțându-și oglinda pliabilă din poșetă ca să-și verifice înfățișarea.
Trecuseră două săptămâni de la moartea Ellei și, chiar dacă încă mai era trasă la față și extenuată, de pe chipul ei dispăruse expresia de groază pură pe care o avusese zile întregi după eveniment. Aproape că nu ieșise deloc din casă de-atunci, și a cuprins-o brusc panica.
La primărie evoluau de obicei diverse formații și actori de comedie, dar astăzi sala era ticsită de cei mai bună polițiștri din Hampshire, întruniți ca să-i sărbătorească pe ofițerii cu merite deosebite - printre care se număra și Helen. Ar fi putut găsi modalități mai ușoare de a se întoarce la viața normală, iar instinctul îi spunea să le-ntoarcă spatele și s-o rupă la fugă.
Însă imediat ce a pășit înăuntru, a întâmpinat-o un val enorm de simpatie. Zâmbete, bătăi pe spate, ropote de aplauze. Echipa de la etajul 7 s-a înghesuit în jurul ei, salutând întoarcerea șefei, primind-o cu entuziasm ca o familie.
Se cunoștea că fuseseră îngrijorați pentru ea, temându-se că ar fi fost posibil să nu mai revină niciodată, iar Helen a fost mișcată de afecțiunea și preocuparea subalternilor. Primind felicitările lor, a înțeles că oricât de mult s-ar fi învinovățit pe sine pentru eșecuri, Charlie, Sanderson și ceilalți o vedeau ca pe o eroină.
Emoțiile îi tot sporeau pe măsură ce se acordau premiile, iar apoi i-a venit în fârșit și ei rândul. O diplomă oficială înmânată de șeful poliției din Hampshire în persoană.
Alături de el, așteptând răbdătoare să-i strângă mâna lui Helen, se afla inspectoarea-șefă Harwood.
- Felicitări, Helen!
Helen i-a mulțumit din cap înainte să coboare de pe podium. Întorcându-se la locul ei din primul rând, a simțit cum o cuprinde un sentiment de satisfacție secretă.
Cazul fusese reflectat pe larg în presă de-a lungul ultimelor două săptămâni - imagini cu Helen părăsind clădirea cu Amelia în brațe umpluseră paginile de deschidere ale tuturor ziarelor, atât locale, cât și naționale. Echipa ei tapetase pereții cu ele, mândră nevoie mare, păstrând locul central pentru articolele din Southampton Evening News, care se întrecuse pe sine lăudând caracterul și faptele lui Helen.
Numele lui Harwood aproape că lipsea cu desăvârșire din reportaje. O prezență uitată.
Poate că exista totuși dreptate pe lume.
Membrii echipei au scos-o pe Helen din primărie pe umeri. Acordându-și cu toții o pauză de prânz prelungită, au purtat-o în triumf la Coroana și doi președinți ca să serbeze deznodământul acestei investigații care ținuse prima pagină a ziarelor.
Polițiștii sunt ciudați - deși știau bine că Helen nu bea, nici nu încăpuse vorbă să meargă în altă parte decât la acest local atât de frecventat. Helen nu avusese nimic împotrivă. Se simțea bine în acest colțișor failiar și se bucura să-și vadă iarăși subalternii fericiți și realaxați.
După ce și-a terminat băutura, Helen s-a furișat la toaletă, dornică să stea câteva clipe departe de adulații și laude. Dar chinul nu se isprăvise încă.
- Prietene?
Emilia Garanita. Luse parte la ceremonia de premiere și apăruse și aici. Umbra lui Helen.
- De unde ai moșteni fascinația asta pentru toalete, Emilia? a întrebat-o Helen.
- E greu să te prindă omul singură.
Helen n-a zis nimic.
Încheiase un armistițiu cu inamica sa imediat după terminarea anchetei, consimțind să n-o acuze pe ziaristă de tentativă deșantaj asupra unui ofițer de poliție aflat în exercițiul funcțiunii și chiar mai rău de-atât, în schimbul promisiunii acesteia de a nu o hăitui pe Amelia odată ce va crește și-și va vedea de viața ei.
Helen știa că familia Matthews urma să fie disecată la nesfârșit - ploua cu articole în care brutalitatea și perversiunile lui Alan erau întoarse pe toate fețele - dar voia să se asigure că nevinovații vor fi la adăpost.
Emilia respectase învoiala, păstrând reflectorul ferm îndreptat spre Alan Matthews și, în același timp, nemaicontenind cu laudele la adresa inspectoarei Grace și a echipei sale, în articole pe câte două pagini, însă acestea n-o încălzeau deloc pe Helen. Căzuse la învoială cu Emilia din rațiuni practice. Cât despre celelalte - mai ales intratul cu bocancii în viața lui Robert - ea nu era dispusă nici să uite, nici să ierte.
- Mă bucur că am ajuns la o înțelegere, a spus Emilia, spărgând tăcerea, fiindcă mi-ar plăcea să colaborăm și pe viitor.
- Nu-ți iei zborul spre Londa?
- N-am renunțat la idee.
Se vedea treaba că știrea senzațională a Emiliei nu fusese de-ajuns ca să-i aducă mutarea pe care o visa, dar Helen s-a abținut să învârtă cuțitul în rană.
- Păi, îți urez succes.
Helen a dat să plece, dar Emilia a împiedicat-o.
- Aș vrea să fie un nou început pentru noi și... aș vrea să-mi cer iertare.
- Pentru că m-ai urmărit peste tot? Pentru amenințări? Sau că ai distrus viața unui tânăr? a ripostat Helen.
- Pentru că am dat dovadă de amatorism.
Tipic pentru Emilia. Sfidătoare și când își cerea scuze.
- Îmi pare rău, nu se va mai repeta.
Nu era mare lucru, dar Helen știa cât o costă pe Emilia să spună și atât. A acceptat scuzele și a plecat. Emilia ar fi vrut să facă cinste cu un rând, ca să cimenteze relația, însă Helen s-a împotrivit. Cârciumile nu constituiau habitatul ei natural și nu-i prea ardea de sărbătorit.
În afară de asta, trebuia să ajungă undeva.
121.
Cu un buchețel de flori în mână, Helen mergea grăbită pe alee.
Peste tot căzuseră frunze uscate, un covor sângeriu-auriu de o stranie frumusețe. Până și soarele se arătase binevoitor în dimineața asta, scoțând capul printre nori și adăugând o strălucire caldă și voalată decorului.
Cimitirul era practic pustiu. Era un cimitir fără nume, situat la marginea orașului. Foarte puțini știau de el - era destinația finală a celor nedoriți și nerevendicați. Ella Matthews se încadra în ambele categorii.
Mama ei și majoritatea rudelor o abandonaseră și după moarte, la fel ca în timpul vieții. Ai ei își scoseseră locuința la vânzare, evitaseră presa și se străduiseră să se comporte ca și când nu se făceau cu nimic vinovați de cele întâmplate. Helen le disprețuia lașitatea.
Dar exista cineva care nu uitase. Cineva care nu acceptase să renunțe așa de ușor la o soră iubită.
Carrie Matthews a întors capul la apropierea lui Helen și i-a surâs cu sfială.
Au stat împreună tăcute o vreme, cu ochii la crucea de lemn anonimăă, reflectând amândouă la răsplata și prețul dragostei între surori. Cel puțin ele nu aveau s uite niciodată.
La câțiva pași mai încolo, un cărucior roșu-aprins stătea printre rândurile de lespezi cenușii. În el dormea liniștită Amelia, fără să aibă habar de ce era înjurul ei.
După moartea Ellei, fetița fusese încredințată asistenților maternali, în așteptarea unor soluții definitive. Așa cum se obișnuia, fuseseră contactate rudele, însă nimeni nu părea dornic să preia pruncul neprihănit, până când în ultima clipă Carrie Matthews și-a oferit serviciile. Carrie nu putea să aibă copii și era hotărâtă să nu-și lase nepoțica pe mâinile altora.
Helen a fost mișcată până la lacrimi la auzul veștii - extrem de ușurată că Amelia va scăpa de soarta hărăzită ei și surorii sale Marianne cu ani în urmă. Aveau să urmeze neîndeoielnic multe bătălii în justiție, dar până una-alta Amelia era sănătoasă în sânul familiei.
Carrie a schimbat câteva vorbe cu Helen, apoi a depus florile pe mormânt și a sărutat crucea. Își înfruntase soțul ca să vină aici, luptând cu dogmatismul și tirania lui, ca să-și poată plânge sora așa cum se cuvenea. Venise, conștientă fiind de toate consecințele posibile.
Privind-o, Helen a observat la ea ceva diferit - o forță proaspătă și o hotărâre născute din dorința de a face totul pentru Amelia.
Poate că asta era moștenirea Ellei, florile care aveau să înflorească pe morântul ei. Poate că totuși, și-a spus Helen, mai există speranță.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu