Prietenie trădată, Christopher Bollen

 .............................................................
                           6-8

          Pe fața lui Gideon nu se zărește copilul pe care-l țin eu minte. Copilul acela a murit de mult în el, iar cicatricea crimei este o față cu obrajii supți și acoperită de sudoare.

   Fața asta m-ar împiedica să stau o oră la un bar și să depăn amintiri de la școală dacă m-aș întâlni întâmplător cu Gideon pe o stradă din Manhattan. Singur, pe o insulă de la Marea Egee, pe porțiunea asta de coastă dinadins pustie, mă face să-mi strâng protector portofelul.

   - Cum ai ajuns să lucrezi la Charlie? îl întreb.

   - Am ajuns, bine spus. Am ajuns, am naufragiat, am eșuat. Nu mi-a mers prea bine un timp. Am avut mare ghinion în New York și vreo câteva obiceiuri proaste. Cu mare lucru nu ne-am ales de pe urma educației noastre alese, nu? La ce ne-a servit la conversation francaise? Am păstrat legătura cu Charlie.

   Simulează că scrie la computer, dar ciotul degetului arătător nu e la fel de agil precum celelalte.

   - Știa că sunt la ananghie și am nevoie de bani, așa că m-a adus aici. Mai că l-am sărutat pentru șansa pe care mi-o dădea. Mi-a salvat viața. Și ce viață, frate, chiar pe plajă! Petreceam vara aici, lucram la firma Konstantinou Charters și iarna, în Turcia. Am o iubită în Istanbul. Sau aveam. E ciudat cum se destramă totul când, brusc, rămâi fără singura sursă de venit.

   Comentariul ăsta nu se încheie cu un râset, doar cu o limbă care se fixează pe pasajul îngust al buzei de jos.

   - Când te-am văzut la hotel în Atena, mi-am dat seama că te-a adus să mă înlocuiești. Tu și Charlie erați cei mai buni prieteni când eram mici. Apropo, te-am căutat pe internet. Doamne, Ian, în ce rahat te-ai băgat. Sunt sigur că lui Charlie i-a plăcut palmaresul tău. Dar, sincer, arăți extraordinar, exact ca în școală, încă nevinovat, fără un fir de păr alb măcar în chica aia de paiață. Mă bucur să te văd.

   Zâmbește.

   - Nu trebuie să-ți fie frică. Nu-ți fac nimic.

   Promisiunea aceea e de ajuns să-mi recapăt calmul. Și dezgustul.

   - Cum merge furtul de portofele? Probabil e o afacere înfloritoare în Patmos, la câți turiști beți sunt.

   Jignirea mea îl face să scoată bărbia în față. Vrând parcă să arate că nu-l deranjează, scoate nonșalant o țigară din buzunarul de la cămașă, o bate în palmă și o aprinde.

   - Faci ce trebuie ca să te descurci, spune în timp ce scoate fumul. Crezi că am vrut să iasă așa? Charlie e de vină. M-a tăiat de la porție fără un sfanț la ruperea contractului. Fără un sfanț, în pizda mă-sii! După tot ce-am făcut ca să ridic afacerea asta de jos. Uită-te la mine.

   Se apasă în colțul gurii, de unde începe cicatricea.

   - Vezi? Și ăsta.

   Ridică degetul mutilat.
   - Asta a fost plata mea inițială la Konstantinou Charters din primul an. Îmi datorează mai mult decât un bilet de avion de întoarcere la New York.
   - Charlie mi-a spus că ultimul tip care a avut postul meu l-a furat. Probabil ai devenit lacom. Ce-ar fi trebuit să facă dacă ai luat bani, să-ți dea o mărire de salariu?

   - Am devenit lacom.
   Ridică tonul, imitându-mă.
   - Bani. Așa ți-a spus? Poate am băgat puțin mâna în casa de valori, dar Charlie e cel lacom. Asta mă enervează la bogătași. Dau douăzeci de mii de dolari unor refugiați necunoscuți de la tabăra unui ONG, „da, cum să nu?”, cum a făcut Charlie în iunie, fără nicio problemă. Dar îți sar la gât dacă dispare măcar un elastic de birou.

   Zâmbește iar; mai calm, studiază docul.

   - Crezi că Charlie poate să se ocupe de o asemenea afacere fără mine? Crezi că are tupeul sau mintea necesare? Uită-te și tu, exact cum am bănuit. E terminat fără mine. Am avut răbdare în ultima lună, am stat în Atena, așteptându-l să-și bage mințile în cap și să mă angajeze la loc. Cum naiba face el toată treaba murdară? El n-ar îndrăzni să-și pună fața la bătaie. Știi care e talentul lui? El are talentul celui care a câștigat la loto. E talentul de a încasa cecul.

   Gideon trage din filtru, iar ochii lui de marmură strălucesc dincolo de capătul aprins, portocaliu, care se face tot mai mare.

   - Ei bine, în sfârșit am avut ocazia să-i „pun la bătaie” fața. Trebuie să recunosc că m-am simțit bine să-i trag un pumn măcar o dată în viața mea.

   Deci Gideon i-a făcut prima vânătaie lui Charlie. L-am văzut ascunzându-se pe aleea care duce spre casa lui Charlie în noaptea aia cu cina din Chora. Probabil că Gideon l-a așteptat.

   - Poate nu ești făcut pentru afacerea asta, îi răspund. Dacă ai reușit să te alegi cu atât de multe răni închiriindu-le iahturi turiștilor, ar trebui să-ți regândești viața profesională. Asta, dacă nu le-ai și furat din buzunare.
   - Turiști? Pieptul osos i se umflă de fericire când își îndreaptă privirea spre cer; are gâtul ca un stâlp alb, strâmb, cu vânătăi la bază. Asta crezi că e afacerea lui? Doamne! Nu-mi spune că ești atât de naiv.
   Mi se pune un nod în gât și, chiar dacă aș avea un răspuns, n-aș putea să-l scot.

   - Ian, amice, trezește-te! Ai văzut măcar un turist la debarcader? Cei câțiva care vin sunt doar de ochii lumii. Să fiu sincer, am încercat varianta asta la început, calea respectabilă a vacanțelor pe bărci închiriate. Dar n-a fost profitabilă. Și Charlie trebuia să arate că are ceva profit, altfel i-ar fi tăiat tăticul porția.

   Așa a spus și prințul Phillip: „Avea de ales între a-și face o carieră și a veni acasă...”, dar Charlie și-a dovedit priceperea și tatăl lui a devenit mai puțin strâns la pungă.

   Îmi vine să resping afirmațiile lui Gideon, însă celor câtorva bărci pe care le-am văzut ridicând ancora de la Konstantinou Charters le lipseau clienții bronzați, exigenți care să justifice întreg efortul. Este numai lux, dar niciun plătitor care să-l aprecieze.

   - Presupun că Charlie nu te-a pus la curent cu toate.

   Gideon clatină din cap cu o dezamăgire disprețuitoare.

   - Dă-mi voie să te ajut. La ce crezi că servesc plăcile alea pe care le sudează Ugur pe partea de jos a carenei? Am avut și eu un cuvânt de spus în invenția aia, spune mândru. Are un buton mic la pupitrul de comandă și, dacă, din întâmplare, paza grecească de coastă oprește un iaht, lucru care, desigur, nu se întâmplă niciodată, pentru că ei știu ce înseamnă K-ul roșu de la prora, dar dacă l-ar opri...

   Gideon își lasă țigara atârnată în gură și formează o trapă cu mâinile.
   - La o apăsare de buton, cade totul în mare.
   Deschide palmele.
   - „Sigur, poftiți la bord, domnule polițist. Puteți să căutați pe barcă”. Deșteaptă treabă, nu?

   - Ce vrei să spui?

   Dar deja a spus. Charlie m-a avertizat că afacerea lui nu e chiar curată ca lacrima, deși nu a menționat tipul de murdărie ascunsă sub lemnul lustruit de stejar cu care făcea contrabandă.
   - La câte nenorociri se întâmplă pe Marea Egee în ultimul timp, cine să devină suspicios din cauza unor iahturi albe cu personal în uniforme albastre? întreabă Gideon. Mai ales când sunt deținute și administrate de una dintre cele mai bogate familii. Cel mai bine ascunzi banii murdari dacă îi faci teanc.

   - Cu ce face Charlie contrabandă?

   Gideon trage pentru ultima oară din țigară și o aruncă. Un mic foc de artificii se declanșează lângă rulotă.
   - Trebuie să stai de vorbă cu Charlie. Poate să-ți răspundă el la restul întrebărilor. Nu sunt oracolul tău, Ian. Din păcate, nu te-am invitat aici pentru că mă preocupă binele tău.

   Își freacă palmele una de alta și ține degetul mare peste ciotul arătătorului.
   - De fapt, când mi-am dat seama că îmi iei postul, am decis că poate ar fi bine să vin aici și să-ți fac o propunere. Cum i se spune? Parașută de aur? Am încercat să discut cu Charlie în noaptea aia în Chora, dar n-a vrut să asculte. Așa că am nevoie de tine, mâna lui dreaptă, să-i transmiți un mesaj. Poți să faci treaba asta?
   Dă încurajator din cap, de parcă aș avea inteligență doar cât să înțeleg o engleză simplă.
   - Vreau bani să dispar.
   - Sunt sigur c-o să se mire când o să audă.
   Râde ranchiunos.
   - Ce amuzant ești, Ian. Să nu-ți pierzi niciodată simțul umorului.
   - L-am pierdut de mult.
   - Mda. Experiența din Panama ți l-a distrus? Mereu ai fost un dobitoc la Buckland.

   - Mersi.

   - Vreau două sute de mii. Nu-ți face griji, Charlie își permite. Sunt sigur că atât toacă lunar pe întreținerea pizdei ăleia de Sonny. Vă înțelegeți bine? Niciodată n-a fost prea drăguță cu mine, a stat tot timpul la cel puțin trei metri, ca să evite până și un „salut”.

   - Bine, dar ești un tip adorabil.

   - Tu transmite mesajul. Poate o să se mire că a crescut de la o sută șaizeci, dar n-ar fi trebuit să aștepte. Ar fi trebuit să discute cu mine luna trecută. Eram mai înțelegător atunci. Gideon își petrece mâinile pe abdomen. Zâmbetul iritat îi lungește cicatricea. Vreau bani gheață, dolari americani. Și spune-i că, dacă mai așteaptă, altcineva s-a arătat interesat de ce am de spus, cineva cu care Charlie n-ar vrea să vorbesc. S-ar putea să fiu nevoit s-o fac, dacă nu plătește.

   - Inspectorul din Kos? La el te referi?

   Glonțul meu pare să rateze ținta. Zâmbetul lui Gideon rămâne intact.

   - Te-am văzut intrând în secția de poliție din Skala. Încă n-ai aflat că polițiștii de pe insule nu sunt buni de nimic? N-o să conteze ce le spui. Nu vor decât să-și păstreze postul - așa înțeleg ei să mențină liniștea. Dacă îl torni pe unul cu posibilități, nu fac decât să treacă în fața ta la coada pentru mită. Și nu se ating de Konstantinou. Așa că fii băiat bun și transmite mesajul. Și succes, Ian. Sper să reușești să-ți ții capul la cutie pe aici.

   Gideon se întoarce să plece.

   - Nu-l găsesc, îi spun. Nimeni nu știe de el. E în Patmos, dar nu răspunde la telefon. Nu s-a dus la o întâlnire în Bodrum. Nici măcar Ugur nu știe unde e.

   Mă bucur că-i spun adevărul lui Gideon. Orice sabotare, cât de mică, a planurilor lui mi se pare o victorie.

   - Poftim?
   Ridică tonul.
   - Nu mă minți. Nu s-a dus în Bodrum? Trebuia să se ducă.
   - Nu s-a dus.
   - Și atunci cum...?

   O lumină albă se revarsă peste noi dintr-odată. Două faruri răzbat dinspre drum, trupurile înfiorate ni s-au albit, de parcă am fi fost prinși în lumina unui bliț uriaș. Strângem din ochi și ne punem mâinile streașină.

   - Te-a urmărit cineva când ai venit aici? șuieră Gideon.

   Ochii mi se obișnuiesc, astfel că disting capota breakului Mercedes alb și fluturii de noapte ce zboară în lumină. Petros, preotul crimelor vehiculare, se apropie acoperind un far cu silueta lui suplă. Dar se vede mișcare în spatele lui, contururile a doi oameni care coboară de pe bancheta din spate, masivi, îmbrăcați în culori de miezul nopții. Au fețele acoperite cu niște eșarfe negre, nu li se vede decât slaba urmă omenească a unor ochi mijiți.

   - Căcat! guiță Gideon. Căcat! O ia spre plajă și sprintează, ridicând nori de praf cu picioarele.

   Petros face un gest în laterală, de parcă ar arunca niște zaruri, și una dintre gorile o ia la fugă după Gideon. Le aud pașii gonind pe malul acoperit cu prundiș. Rămân lângă rulotă, frica mi-a pus stăpânire pe creier, care devine incapabil să transmită semnalele de bază către picioare. Gorila de lângă mașină își clatină pușca pe umăr, cu gura țevii îndreptată spre cer, în timp ce Petros, îmbrăcat în rasa lui lungă, simplă, vine spre mine. Are un zâmbet larg, încadrat de o barbă aranjată, și întinde mâna de parcă ar vrea să ajute un om rănit.

   - Nu vrei să vii cu noi? mă întreabă cu blândețe. Avem nevoie de tine în mașină.

   - Pentru ce? îmi aud vocea întrebând.
   Zâmbetul îi devine rigid, dar nu-i pălește. Eu aș prefera să nu zâmbească deloc.

   - O să fie mai simplu, e tot ce spune.

   Rămân la locul meu, incapabil să cedez în fața solicitării simple a lui Petros. Urmează un lung moment de liniște până ce Gideon intră împiedicându-se în lumină, iar norii de praf și-l recâștigă. Gorila îi ține arma la spate și văd cum o dâră udă îi pleacă dintre picioare și-i coboară pe interiorul cracului de la pantalon. Îmi aruncă o privire fioroasă în timp ce este împins înainte, bruma de tărie pe care o avea a capitulat în fața panicii de băiețel.

   - Nici măcar n-ai fugit, urlă. Ar fi trebuit să fugi, prostule. Ce-ai în capul ăla? Nici măcar n-ai încercat să fugi!

   Când ajunge la break are încheieturile legate și un sac de pânză pe cap. Este aruncat, precum cartonul pliabil, pe bancheta din spate. Petros mă ia de braț să traversăm terenul. Parcă am dansa. Nici măcar nu simt pământul sub picioare.

   - Frumoasă cămașă, spune Petros pipăind manșeta de mătase. E din America?

  Bărbații cu cagulele improvizate așteaptă lângă portierele deschise; unul ridică un sac să mi-l pună pe cap.

   - Te rog, nu mi-l pune, implor în timp ce mă uit în ochii căprui împrejmuiți de firele răzlețe ce ies din tivul eșarfei. Mi-e frică...
   Îmi trage sacul peste cap și descopăr că-mi vine la fix, precum husa de pe o colivie. Îmi leagă mâinile la spate.
   Materialul aspru îmi intră în gură când respir. Expir zgomotos și încerc să scuip stofa de pe limbă. O mână mă prinde de cap ca să nu mă lovesc în timp ce mă așază pe bancheta din spate. Gorila se strecoară lângă mine, astfel că trebuie să mă înghesui în Gideon, cu corpul cald și duhnind a urină.

   - Nu mergem mult, promite Petros de pe bancheta din față când trântește portiera.

   Peste încă o secundă, dăm în gropile de pe drumul de țară și fiecare adâncitură mă face să mă lovesc la șold. Degetele mi se agață de catarama unei centuri de siguranță înfipte între pernele de piele și piciorul stâng mi se lovește de pușca sprijinită de panoul de sub banchetă.
   Gideon încearcă să mă împingă, să nu mai stau lipit de umărul lui, și urlă în greacă. Bărbatul de lângă mine râde ușurel. Petros rostește două silabe pe tonul lui ca de fluier pentru câini, probabil o variantă a lui „Gura!”, pentru că Gideon tace.

   Simt netezimea betonului când intrăm pe drumul principal, urcăm și coborâm printre dealuri. O mașină trece pe lângă noi dopplerian, percep un foșnet lichid pe care-mi concentrez auzul până când i se evaporă fiecare atom. Nu se aud decât bărbați care respiră, zăngănitul brelocului și un răpăit electronic de butoane - sunete festive, ca atunci când câștigi potul cel mare, de parcă bărbatul de lângă mine ar juca un joc pe telefon.
   Apoi ne zguduim, cauciucurile merg pe un drum pietruit și, o clipă, niște voci se aglomerează în dreptul geamurilor - un italian urlă, o americană tânără strigă „Katie!” Oare, dacă aș țipa, s-ar întoarce în direcția banchetei din spate? Dar ce ar putea face, chiar dacă ne-ar vedea? „Katieee, adu-mi geanta!” Muzica izbucnește brusc în boxele mașinii, apoi e dată iute mai încet, sunetul slab al unor instrumente de percuție se lovește de un flaut tânguitor. Mărim viteza.

   Oricât de scurtă ar fi fost călătoria promisă, e prea lungă atunci când privești în față moartea. Oare Charlie știe la ce pericol m-a expus? Mă întreb dacă s-a folosit de mine ca să câștige timp și să-și plănuiască fuga. Oare se teme că asta o să i se întâmple dacă se întoarce acasă?
   Are dreptate să-i fie frică. Îmi imaginez toată libertatea pe care am avut-o preț de douăzeci și nouă de ani până acum cinci minute, libertatea irosită, zilele în care am tăiat frunză la câini, corvoada plină de resentimente a dimineții și a amiezii, pe Louise care acum stă în cabana ei, New York-ul în momentul ăsta, în negura puricoasă de la apropierea apusului, circulația care curge în uitare, urâta Panama, unde un sfârșit ca ăsta era de așteptat; din nou, sunt pe bancheta din spate a unui Mercedes cu un sac de pânză care mă zgârie pe obraji și cu un pat de pușcă lovindu-mă în gleznă. Cifrele o iau razna pe cadranul ceasului, fiecare secundă este defectă. Și totuși liniile dintre trecut și prezent par atât de drepte, încât plimbarea asta amintește foarte clar de o pedeapsă. Lumea a fost foarte răbdătoare; acum nu mai este.

   Ne scufundăm în răcoare, în întunericul unui spațiu închis. Frânăm brusc și cauciucurile scârțâie pe beton. Mercedesul în care n-am vrut în ruptul capului să intru e acum mașina din care nu-mi mai vine să ies.
   Portierele se deschid și Gideon se agită, mă lovește cu cotul în coaste, dar probabil l-au scos de pe banchetă, pentru că nu mai e lângă mine.

   Pe mine mă tratează mai delicat. O mână îmi protejează iar capul când mă ridică în picioare. Nu știu dacă de la tandrețea mâinii mi se trage sau de la direcția în care mă duce, dar încep să plâng. Un brânci în spate mă informează că trebuie să merg.

  -  E o greșeală, strig.
   - Șșș, șuieră omul din spatele meu.
   Vorbesc mai încet.

   - E o greșeală. Ați luat pe cine nu trebuie. N-am făcut nimic.
   - Mergi.

   Pipăi podeaua cu piciorul și dau de marginea treptei. Mai sunt două trepte, până când un alt brânci mă conduce spre un tunel cu un miros rânced. Plutesc prin bezna amorfă. Când mă opresc, cineva mă împinge înainte. Podeaua este alunecoasă, o lumină portocalie pătrunzătoare se strecoară prin pânza aspră. Niște degete mă apucă de gât și-mi scot sacul.

   Aproape că mă așteptam să văd o măcelărie, cum găsești în subsolurile din Panama, cu plăci de faianță murdare, cu o masă cu fierăstraie și o scurgere pe podea cu sânge închegat. În schimb, mă aflu în interiorul unui sanctuar înghesuit, auriu, luminat cu candelabre electrice. Pereții sunt acoperiți cu fresce, sfinți pe steroizi și ciorchini de bărbați dezbrăcați. Într-un colț sunt strânse cruci de lemn sculptate, lângă un morman de scaune metalice puse unul peste altul. Două boxe căptușite cu linoleum sunt atârnate în lanțuri, una se leagănă pentru că a lovit-o gura puștii, și un microfon este încolăcit pe o masă de marmură. În zilele mai înălțătoare, probabil că biserica asta e un loc de rugăciune al comunității.

   Într-un separeu din lemn din partea opusă, ascuns pe jumătate în spatele unei draperii de catifea, stă un băiețel grec de vreo unsprezece - doisprezece ani. Are căști; bate ușor din picior în timp ce împăturește hârtii. Aștept să întoarcă capul spre noi, dar nu-l întoarce, împăturește în continuare hârtiile cu devotament, o dată, de două ori, în fascicule, apoi așază acatistierul terminat într-un teanc din ce în ce mai mare. Dar prezența lui e liniștitoare: răpitorii mei n-ar face niciun gest violent în fața unui copil.

    Și lui Gideon i-au scos sacul de pe cap; acum se sprijină pe masa de marmură, are dinții rânjiți, un amestec de rânjet de nebun și hotărâre de a-și ascunde frica. La fel ca mine, are mâinile legate încă la spate. Una dintre gorile se întinde să îndrepte boxa.

   - Nu-mi place că trebuie să fac lucrul ăsta, spune Petros obosit, răsucindu-și Rolexul pe încheietură. Ne pierdem timpul cu toții. Ce n-aș da să vă respectați termenele limită!

   - Mișto Dumnezeu aveți, spune Gideon plimbându-și privirea prin biserică. În pizda mă-sii, nu v-a fost de ajuns că m-ați lăsat fără deget? Se uită la gorila fără armă. Salut, Argus. Ce faci? Gorila își îngrămădește eșarfa mai sus pe puntea nasului. Sunteți de râsul lumii.

   Mă simt ușurat când văd proba de insolență a lui Gideon, deși încă are dâra de urină pe cracul pantalonului.
   - Se pare că înveți greu, răspunde Petros. Am și eu ordinele mele, la fel ca tine.

   Se întoarce spre mine, cel tăcut și ascultător, de parcă n-aș avea mâinile legate la spate, ci îndoite cu supușenie.

   - Ian, noi doi n-am lucrat prea mult împreună, dar mie îmi place să respect condițiile. Trebuie respectate.

   - N-am lucrat deloc împreună, îl corectez.
   Face gropițe în obraji.

   - Ba da, de la bun început. Din câte știi, Konstantinou Charters folosește docul nostru și vă bucurați de protecția și permisiunea noastră. Nu ești tu mâna dreaptă a lui Charlie?

   Deci subordonații trag ponoasele. Nu s-ar purta așa cu Charlie, n-ar îndrăzni să-l aducă aici sub amenințarea armei sau să-i taie un deget.
   Oare? Poate că singura afacere inaccesibilă unei familii puternice este biserica. Simt cum voma îmi țâșnește în sus pe gât. Oare întotdeauna îi taie un deget noului angajat? Mă bucur că am mâinile legate la spate; poate că, dacă ar fi la vedere, i-ar ispiti.

   - L-am tot căutat pe șeful tău, continuă Petros. Am așteptat, am căutat. Dar n-am reușit să dăm de el.
   Gideon îmi aruncă o privire, iar eu ridic din umeri, „ți-am zis”.
   - Nu-i stă în obicei să lipsească așa de mult. Nu-i stă în obicei să uite termenii aranjamentului nostru. Îmi amintește de prima noastră vară, când a trebuit să clarificăm importanța respectării condițiilor.
   Gideon râde sec.
   Petros se întoarce spre el.
   - De ce râzi?
   - Ești nostim. Auzi, să clarificăm!
   - Ți se pare amuzant?

   Petros își țuguie buzele cu un aer contemplativ.

   - S-ar putea să trebuiască să clarificăm iar. Vrem banii, cincizeci de mii de euro pentru luna august, și Charlie a întârziat cu trei zile. Trei zile în care a trebuit să ne amânăm obligațiile. E simplu de calculat: dacă ții banii peste data limită înseamnă că te împrumuți de la noi, deci tu câștigi pe seama pierderii noastre. Solicităm plata la timp. Charlie știe că asta presupune penalități.
   Petros a adoptat logica unui freelancer newyorkez neplătit, care, întâmplător, este logica datoriilor externe ale statelor. Presupun că simplifică la maximum mecanismul plăților ca să înțeleg eu. Merge în fața lui Gideon, care își îndreaptă postura, de parcă i-ar lua măsuri pentru un costum.
   - Gideon, unde e Charlie? Când ne primim banii?
   Băiatul din separeu bate din picior într-un ritm mai lent, iar degetele îi alunecă pe o îndoitură a hârtiei.
   Gideon zâmbește ostentativ.

   - Îmi pare rău, dar nu mai lucrez pentru Charlie.
   Zâmbetul lui se îndreaptă spre mine.
   - Acum Ian se ocupă de treaba asta. Cu el trebuie să discuți. El mă înlocuiește. Nu-i așa, Ian?

   Nu mă așteptam la loialitate din partea lui Gideon, dar, în timp ce Petros mă privește cu o apreciere de dată recentă, deturnarea atenției spre mine mi se pare o trădare. Oare există trădare în condiții de amenințare cu violența?
    Timp de o secundă, în ochii frumoși ai lui Petros se vede o scânteie de compasiune față de mine, de parcă l-ar îndurera că-mi face rău. E mult mai simplu să-i faci rău celui căruia i-ai mai făcut și înainte.
   - Da? spune Petros cu un oftat.

   Se întoarce iar spre Gideon.
   - Atunci la ce mai ești bun dacă nu poți să ne ajuți? Nu mai trebuie să te păstrăm.

   - Așa e, îi dă Gideon dreptate. Dar apoi zâmbetul îi înțepenește ca un steag când nu e vânt. Stai puțin? Cum?
   Preotul dă din cap spre gorila care se poate sau nu să fie Argus. Până în momentul ăsta aveam speranța că doar se joacă de-a bătăușii. Dar când bărbatul îi pune lui Gideon un sac pe cap și-i ocolește talia ca să-l desfacă la pantaloni, îmi dau seama de gravitatea numărului.

   - Ce faci? țipă Gideon. Ia mâna de pe mine!

   Un pumn în spate îi taie aerul. Gorila îi trage pantalonii în jurul gleznelor, lăsând la vedere niște chiloți albi fragili, al căror bumbac este ud și gri în față. Și ei îi ajung la nivelul genunchilor. Testiculele ca niște nuci mici sunt acoperite cu mușchi maro și, când se lasă pe vine să-și ascundă goliciunea, înflorește un dos scheletic. Bărbatul masiv îl împinge pe Gideon în masă, unde penisul de cinci centimetri, ca un vierme, atârnă pe marmură, și se apasă pe el ca să țină acolo capul zbârcit, circumcis.
   Petros își ferește dezgustat privirea și se uită în ochii mei.

   - Ian, unde e Charlie?

   - Nu știu, îngaim. E pe insulă, dar nu l-am văzut de câteva zile.
   - Gata cu scuzele! Charlie nu e chiar atât de iresponsabil. Vrei să spui că are probleme cu plata?
    Văzând că nu răspund, gorila desface o teacă de pe catarama curelei și scoate un cuțit de vânătoare de oțel. Gideon întoarce capul în sacul de pânză când aude șuierul lamei pe care gorila o pune chiar deasupra penisului lui.

    - Ce face? țip, iar întrebarea pare să fie contagioasă.

   - Ce face? țipă Gideon. Ce se întâmplă?
   Sacul de pânză oscilează între inspirări adânci și expirări.
   - Nu i-l tăia, îl implor pe Petros, zbătându-mă de parcă penisul meu ar fi pe masă.

   - Atunci spune-mi când primim banii.
   - Nu știu! Abia am sosit! Nu știu unde e Charlie!
   Petros dă din cap spre gorilă. Întorc capul spre băiat, care bate din picior și împăturește hârtii cu fața ascunsă în spatele perdelei. Apoi închid ochii, strâns ca pe pumn.

   - Deschide ochii, îmi ordonă Petros.
   Dar nu pot. Nu pot să văd cum îl mutilează. Pândesc sunetul odios al cuțitului care lovește marmura. Respirația nu a reușit să-mi elibereze gâtul și, amețit, simt că mi se înmoaie genunchii.

   - Am spus să deschizi ochii!
   Când vede că nu mă supun, niște pași se reped spre mine și moneda rece a unei arme mi se lipește pe tâmplă. Mă forțez să deschid ochii, de parcă aș fi într-o apă sărată. Toată încăperea se învârte, bucăți din Petros, sfinți, becuri electrice și o masă de marmură. Voma îmi urcă până pe limbă. O parte din ea mi se scurge pe buze.

    - Ian, te rog, ajută-mă! imploră Gideon.

   Tâlharul de ieri e victima de azi, dar eu sunt cel care trebuie să privească.
   - Uite!
   Petros mă ține de bărbie să nu-mi pot feri ochii.
   - Uite ce suntem nevoiți să facem când nu ne sunt îndeplinite condițiile!
   - O să-ți aduc banii. O să-l găsesc pe Charlie. Promit.

   Gorila ridică cuțitul cu o mișcare violentă și lumea se prăbușește atât de delicat, de parcă aș pluti. Mă scufund ușor în bătăile propriei mele inimi. Capcana se închide. Se rupe legătura. Caprele pasc într-o țară îndepărtată.

12.

       Transperantul plisat de pe fereastră sângerează în culoarea caisei.

   Zornăie când se lovește de cercevea, scuturat de o briză. O ușă de lemn este prinsă strâmb în zid, iar de clanță e atârnat un clopoțel pentru capre prins pe o sfoară înnodată. Probabil am adormit la loc, pentru că acum culoarea a trecut de la caisă la piersică și clopoțelul pentru capre zăngănește când se deschide ușa. Înainte să am timp să fac și altceva decât să-mi dau seama că sunt întins pe un pat de campanie, intră o femeie cu o tavă. Papucii ei muștar trec iute pe podeaua de cărămidă, ceea ce face două păsări cocoțate pe pervazul ferestrei să-și ia zborul, una lovindu-se cu aripa de transperant.
   Femeia este mai în vârstă, cu bucle de păr alb ca hârtia de mătase în jurul urechilor. Restul este prins la spate cu o clamă metalică. Zâmbetul timid, ezitant, cu afecțiunea dată la minimum, se luptă cu panica ce-și adună puterile în capul meu. Îmi fac o inspecție corporală rapidă, mă caut de răni sau abuzuri grave pe care le-aș fi putut suferi cât am fost inconștient. Cu excepția peliculei de transpirație de pe piele, n-am pățit nimic.

   - Încă ai febră? mă întreabă femeia cu o voce blândă și răgușită. Ai fost foarte bolnav azi-noapte.

  Pune tava pe saltea.

   Am pantalonii pe mine, dar cămașa de mătase e împăturită lângă pantofi pe comodă. Într-un pantof am telefonul și portofelul.
   - Unde sunt? Ce se întâmplă?
   Femeia se întinde cu încetinitorul după o cârpă udă de pe tavă și îmi tamponează fruntea.
   - Ai pierdut cunoștința, leșinat, în biserica noastră și adus în camera fiului nostru s-a odihnit. Sunt soția lui Petros.
   Nu știu care dezvăluire mă surprinde mai mult, că un preot ortodox grec se poate căsători sau că un om ca Petros și-a găsit soție. Mai mult de atât, are copii. Singurul semn că în camera asta văruită în alb locuiește un băiat este macheta prost îmbinată a unei corăbii de pe comodă. Oare e băiatul care împăturea hârtiile în confesional azi-noapte?

   Îmi pune cârpa caldă pe ochi și murmură:

   - Am fost atât de îngrijorați! Petros venit des la tine peste noapte. O să se bucure că e mai bine. Ne place când turiștii vin să ne viziteze biserica.
   - Asta v-a spus? Că am venit în vizită?
   Îmi coboară cârpa pe nas și mă curăță la gură, ca o mamă care își șterge bebelușul de mâncare. Pe gât are o broderie de chisturi și pistrui.
   - Nu-ți aduci aminte? Deschis Sfânta Sofia s-o vezi. E biserică mică. Sunt multe pe insulă. Trei sute, trei sute...
   Nu găsește cifrele potrivite în engleză.
   - Una pentru fiecare zi. Sper că îți place a noastră. Am grijă să fie frumoasă. Înăuntru...

   Dar „înăuntru” îmi amintește de Gideon, de locul și de felul în care l-am lăsat.

   - Și tipul cu care eram? întreb cu disperare, ferindu-mă de cârpă.
   O face mototol și o pune pe tavă.
   - Prietenul meu ras în cap? L-ați văzut?

   - Gideon.
   În jurul gurii i se formează niște adâncituri.
   - Cred că nu este prea prieten. Lăsat azi-noapte. Fugit.
   - A pățit ceva?
   Din reflex, îmi duc mâna între picioare, gest care pare s-o nedumerească.
   - Nu. Doar plecat. Nici măcar nu ajutat să te care.
   Își șterge mâinile ude pe cutele fustei.
   - Cred că el nu prea bun pentru Patmos. Petros spus că aduce necazuri. Apateonas, spune ea jignitor.
   Deci, până la urmă, frica era doar o tactică, o demonstrație, o lecție că părțile corpului au o viață la fel de lungă că bagajele dacă nu ai grijă să ți le păzești.

   - Petros e aici? o întreb trecându-mi picioarele peste marginea patului.
   Cum se poate să fi dormit câteva ore în casa lui?
   Femeia ridică tava; pare să-și imagineze că i-am pus întrebarea pentru că vreau să-l văd iar pe soțul ei.

   - Îmi pare rău, nu. Foarte ocupat. Muncește mult pentru mănăstire. E om bun. Nu ne e simplu aici. Pierdut fiul nostru anul trecut. Înecat.
   Nu era băiatul lor cel care împăturea hârtii. Așa se explică de ce e atât de gol dormitorul. Poate tot așa se explică cruzimea lui Petros, dar nu caut motive să-l iert.

   Îmi pun pantofii pe podea și mă chinui să-mi strecor picioarele înăuntru.

   - Îmi pare rău.
   - E greu să pierzi un copil. Acum avem doar biserica. Sfânta Sofia. Te rog, spune-le prietenilor să vină în vizită.
   - O să le spun, mint eu.
   Bag iute mâinile în cămașă. Ea mă privește, de parcă i-ar fi făcut plăcere chiar și un amărât de înlocuitor care să ocupe patul fiului ei măcar o noapte.
   - Mulțumesc, îi spun. Că ați avut grijă de mine.

   - Petros a cerut. Promis că avut grijă că te faci bine. Era foarte îngrijorat. Ți-e foame? Fac...
   E dezamăgită când scutur din cap. Am sentimentul că i-ar face plăcere tovărășia mea.
   - Motosiklete e afară, îmi spune. Adus Argus.
   Când ies din cameră împreună cu ea, o ia iute pe un hol acoperit cu plăci de ceramică.

   - Stai, strigă. Am pentru tine.

   Holul este decorat cu portrete de familie, multe cu un copil mic pe care mă străduiesc să nu-l studiez. Vreau să-l las uitării pe acest hol.
   Se întoarce fluturând un plic alb, sigilat.
   - De la Petros.

   Pare să aștepte cu curiozitate să-l deschid, dar mi-l strecor în buzunarul de la spate. Îi mulțumesc iar și ies în lumina soarelui. Soarele franjurat, galben este deja cocoțat mult deasupra bisericii albe, a cărei cupolă de tablă strălucește portocaliu farmaceutic în lumină. Lipită de peretele casei este o îngrăditură cu găini care-și bagă ciocurile verucoase prin plasă. Doi cocoși cântă, de parcă ar promite noi răsărituri, mai frumoase, atât de târziu dimineața.
   „Când pleacă următorul feribot spre Atena? De la Patmos la Atena. De la Atena oriunde. Toate degetele și organele mele scanate de detectoarele de metale și duse la bord”.

   Adevărata întrebare totuși este de ce m-a lăsat Petros să scap atât de ușor - doar cu jurământul că-i aduc banii.

   În timp ce stau pe motocicletă, rup plicul și despăturesc hârtia. Niște litere grecești sunt împrăștiate pe foaie ca niște bețe albe de chibrit aruncate la voia întâmplării pe zăpadă.

   Pe o tablă din afara biroului Blue Star din Skala sunt trecute plecările săptămânale ale feriboturilor spre fiecare port: Syros, Lipsos, Leros, Kalymnos, Kos, Symi, Rodos, Agathonisi, Samos, Pireu. În mod surprinzător, feriboturile spre Pireu circulă doar de două ori pe săptămână – și în plin sezon, probabil sunt rezervate. Insulele mai mici oferă călătorii zilnice, dar o plecare rapidă în capitală necesită o încâlceală de legături, să mergi spre est ca să ajungi spre vest.

   Mi-aș dori ca un dezvoltator să fi reușit să construiască un aeroport. Acum, un feribot înghițit de smog se cutremură în port. Călătorii care au deja bilete își încep pelerinajul spre porțile metalice. Intru în biroul Blue Star, care pare să fi fost amenajat de același designer de interior care s-a ocupat și de secția de poliție: un om a cărui moarte este înregistrată în microfișa ultimului secol, mulțumit că furnirul imitație de lemn, fișetele verde fosforescent și scrumierele crenelate de plastic aveau să reziste timp de mai multe generații falite.
   În birou domnește o atmosferă persistentă de descurajare. Timpul este etern pe insulele grecești, dar aici este un deget care apasă pe o tastă de computer la fiecare treizeci de secunde. Simt cum transpirația mi se cațără pe piele, febra imaginară de azi-noapte lasă locul uneia reale.

   Nu mai pot să stau în Patmos după tot ce-am văzut. Când îmi imaginez o altă întâlnire cu Petros sau Gideon mi se pune un nod în gât.
   Nici nu pot să-l aștept pe Charlie să apară și să pună ordine în haosul pe care l-a dezlănțuit absența lui - sau haosul pe care l-a dezlănțuit și pe care l-a lăsat să-și facă de cap în absența lui.
   „Nenorocitul de Charlie. Să te bag în pizda mă-tii, Charlie, salvatorul, prietenul meu”.

   Aștept blocat în spatele unei britanice zbârcite cu pălărie de paie care este hotărâtă să ajungă la Santorini joi - în orice joi - de parcă ar avea la dispoziție toate joile din lume. Dă impresia că și-ar fi cheltuit economiile de-o viață pe aurul bizantin din magazinele de bijuterii. Afară, echipajul feribotului îl leagă la chei, iar turiștii și localnicii se adună pe trotuar copleșiți de emoția întâmpinării sau despărțirii.

   În fiecare zi lumea explodează, în liniște, câte o viață odată, și fiecare viață conține în zăpăceala ei și bomba, și detonatorul, germenele care ar putea-o declanșa, secretul întunecat nedezvăluit încă. Oare când avea Charlie de gând să-mi spună care este, de fapt, obiectul de activitate al afacerii lui? După o săptămână? După ce mă instalam? La anul? Simt pierderea unui viitor care, de fapt, nu a existat niciodată. Pun brațul îndoit pe tejghea și mă lipesc cu capul de el.
   Doare până și pierderea unor viitoruri ipotetice. Și mai sunt și alte pierderi, ca, de exemplu, să-i spun lui Louise că plec după ce și-a prelungit șederea. E straniu, dar mă simt ușurat că azi-noapte mi-a spus fără ocolișuri că, dincolo de călătoria asta, nu ne datorăm prea mult unul altuia. Șapte zile nu i-ar fi de ajuns să se răzgândească.

   Când ridic ochii, britanica se uită iritată la mine în timp ce-și face vânt cu evantaiul.

   - Mi s-a luat de când aștept, bombăne ea. Acum e rândul tău.

   O lucrătoare se așază ușor pe scaun la biroul alăturat, soarbe dintr-o coca-cola dietetică și în cele din urmă îmi face semn. Dau fuga la ghișeul ei și-mi încleștez mâinile pe masă.

   - Când pleacă următorul feribot spre Pireu?
   Arată pe fereastră.
   - Acela, acum.
   Asta înseamnă că următorul e abia peste patru zile.
   - E vreun loc liber?
   Scrie la computer și studiază monitorul.
   - Un loc, da.
   Nu Louise e cea care mă oprește să-mi iau bilet, ci cei nouă mii de dolari din noptieră - ei și pașaportul din valiză. Nu aș ajunge la cabană și înapoi la timp. La toate celelalte aș putea să renunț - la haine, la obiectele de toaletă, la Charlie, chiar și la Louise.

   Care e definiția turistului, dacă nu persoana care dispare atât de frumos și de definitiv, încât nu lasă nicio urmă? Nu e de mirare că Louise ține atât de tare să facă fotografii - „am fost aici” - pentru că nimeni de aici nu ți-ar duce dorul. Le duce cineva dorul celor doi hipioți, acum, că rămășițele le-au fost trimise înapoi acasă? Îmi vine în minte un proverb, dintr-o vreme sau o țară greu de precizat: „Nu am niciun avantaj dacă te păstrez, nu pierd nimic dacă te distrug”.
   Nu-mi aduc aminte de unde e, dar este sloganul perfect al vacanțelor. N-are nevoie decât de un palmier.

   - Și următorul feribot spre Pireu după ăsta? întreb.
   Îmi confirmă ce era scris pe tablă.
   - Sâmbătă, dar nu sunt locuri. Ați putea verifica peste vreo zi-două dacă anulează cineva. Sau mergeți la Kos și apoi de la Kos la Mykonos și poate găsiți ceva de acolo. Feribotul spre Kos pleacă diseară la șase.
   Un cuplu tânăr oftează teatral în vreme ce eu îmi analizez opțiunile.
   - Bun. Bine.

   Îmi iau bagajele și mă întorc. Dar înainte să plec, scot scrisoarea lui Petros din buzunar și i-o pun în față.
   - Puteți să-mi spuneți ce scrie aici?

   Ia hârtia în timp ce-și duce coca-cola dietetică la buze. Dar mijește ochii și nu soarbe.
   - Spune, mă rog... spune că ați promis.
   Face o pauză. Îi aud sfârâitul gazului pe buze.

   - Atât?

   - Spune să nu uitați ce-ați promis. Și dacă plecați fără să vă luați la revedere, ar avea de suferit cei la care țineți.

   Se chinuie să înțeleagă.

   - E o scrisoare de dragoste?

   - Într-un fel.

   În cele din urmă, Louise e cea care mă împiedică să-mi rezerv bilet. Și poate că nu mai sunt turist aici, pentru că există ceva ce nu-mi permit să risc.

   În aerul strălucitor al portului, plin de șuvoaie de fum de tutun ieftin, îi privesc pe pasagerii bronzați îmbarcându-se și pe cei spălăciți debarcând. Doi hipioți cu rucsacul în spate coboară pe rampa feribotului, cel mai înalt, cu o față ca de cal, își răsucește un piercing de argint în obraz. Mi se pare cunoscut, l-am mai văzut, dar nu-mi dau seama unde.
   Poate că, într-adevăr, toți hipioții arată la fel, pentru că el este clar proaspăt sosit și merge pe chei cu bocanci de munte cu șireturi roșii și un tricou nou cu ♥ Atena și cu „Iisus era un pungaș” scris cu toate culorile curcubeului pe steagul grecesc.

   Din umbra fluturândă a unei taverne, un bărbat cu un tricou oliv și cu ochelari mari pornește în grabă spre feribot, trăgând după el o valiză de oțel. E Ugur, responsabilul cu bărcile lui Charlie, îl văd scoțându-și biletul din buzunarul tricoului. Mă grăbesc să-l prind din urmă, șerpuiesc printre trupuri și e cât pe ce să mă încurc într-o plasă de copii cu mâinile întrepătrunse.
   - Ugur! strig.

   Tresare și iuțește pasul spre feribot.
   Trec iute pe caldarâm, lunecând printre barele mașinilor blocate în ambuteiaj. Ajung lângă el când trece de porți. Nu mă bagă în seamă, parcă i-aș cere ceva mărunt cu un pahar în mână. „Ajutați. Ajutați-i pe cei fără adăpost”.

   - Ugur! repet. Sunt eu.
   - Bună, Ian, spune dezinteresat; nici nu încetinește, nici nu se deranjează să ridice privirea.
   - Unde te duci?
   Strânge tare biletul în mână.
   - Înapoi.
   - Unde înapoi?
   Ugur se așază la coada pasagerilor care așteaptă să le verifice paznicul biletele. Se ridică pe vârfurile degetelor și, nerăbdător, se apleacă într-o parte și în cealaltă, ca o cobră în coș. Ochelarii îi alunecă pe na s de la transpirația care-i face pielea să lucească.

   - Ugur, de ce pleci?
   Se uită în spatele lui, moment în care îl observ pe inspectorul Martis lângă bustul verde-bronz al unui militar în piață. Facem amândoi un pas înainte în rândul care se scurtează.

   - Charlie ar fi trebuit să ajungă la întâlnirea din Bodrum, șoptește Ugur. Ar fi trebuit să se ducă și acum să fie aici.

   Mă aplec aproape de el, atât de aproape, încât îi simt mirosul de parfum și transpirația pe care încearcă s-o neutralizeze.
   - Știu de plăci.
   Pentru prima oară, se uită la mine, cu ochii uriași și fără gene din spatele lentilelor.
   - Credeam că știi deja. Atunci știi că Charlie ar fi trebuit să ajungă la întâlnire. Ceva a mers prost.
   - De-aia ai făcut curățenie în birou?
   Nu răspunde. Mai facem un pas înainte. Printre dinții încleștați, de parcă aș încerca să filtrez sunetul în caz că trage cineva cu urechea, șoptesc:

   - Cu ce făcea trafic?
   Ugur flutură mâna între noi, ca și când ar alunga un țânțar.
   - Nu aduce vorba. Terminat. Nu pot să mai stau aici. Deja așteptat prea multe zile. Iau avionul înapoi spre Izmir. Nu mai sunt în siguranță aici.
   - Ugur, îl implor. Trebuie plătit Petros. Mă amenință pe mine și pe alții. De unde fac rost de bani? Te rog, stai măcar până la următorul feribot și ajută-mă.
   Stăm în fața unui paznic voinic, înarmat cu un cititor roșu de coduri de bare. Ugur întinde biletul. Paznicul trece aparatul peste el. Mă întind să-l apuc pe Ugur, dar se strecoară pe după paznic înainte să-l ating. Paznicul se uită indiferent la mâinile mele, așteaptă să scot biletul.

   - Ugur! strig. Te rog!
   Ugur se întoarce în timp ce coboară mânerul valizei.
   - Banii sunt la Bodrum. De ce crezi că era atât de important să ajungă acolo? Și acum prea mulți vin cu întrebări.
   Ridică valiza, urcă scările și dispare în măruntaiele metalice ale bărcii.
   Îi zâmbesc paznicului.

   - Domnule, pot să urc până pleacă feribotul? Trebuie să vorbesc cu prietenul meu.

   - Nevoie de bilet.
   - Stau doar un minut.
   Mă împinge într-o parte cu mâna și se ocupă de următorul pasager.
   - Pot să cumpăr biletul la bord? îl întreb.
   Dacă l-aș prinde pe Ugur la colț câteva minute, poate mi-ar spune adevărul despre întreaga operațiune, unde și de ce trebuie să se ascundă Charlie. Poate ar ști unde sunt și alți bani, asta, dacă nu sunt deja îndesați în valiza lui. E singurul om care cred că poate să-mi spună cât de mare e necazul de care a dat Charlie, sau eu, și ce să fac dacă nu se întoarce.

   - Plecăm acum, mormăie paznicul. Pireu epuizat.

   - Femeia de la ghișeu a spus că mai este un loc.
   Se uită la ceas.
   - Cumperi bilet la ghișeu etaj doi de pe feribot. Trebuie să te grăbești.
   Mă uit înapoi la Skala, la cuburile albe care strălucesc printre gazele de eșapament și praful auriu. În fața locului exploziei au fost puse din nou flori proaspete. Încerc să cântăresc cât de serioasă este amenințarea lui Petros. Este omul care taie vârfurile degetelor și poate chiar ia viața hipioților pe motocicletă. Aș putea s-o sun pe Louise de pe terasa de pe acoperiș a barului de la Grande Palace și să-i cer să-mi trimită valiza și pașaportul la hotel împreună cu punga cu bani. Ei aș avea încredere să-i încredințez banii. Aș putea chiar să-i explic pericolul în care ar putea fi și să-i spun să-mi aducă ea lucrurile. Cu cei nouă mii de dolari aș putea să plătesc o cameră în care să stăm amândoi la Atena. În definitiv, nu ăsta era scopul lor, „în caz de urgență”, din partea lui Edward Bledsoe pentru copiii lui predispuși la dezastre? Un singur copil ar fi avut vreodată nevoie să-i folosească.

   La început este un miraj, un vis discret care apare dintre tarabele cu costume de baie și prosoape la prețuri piperate. Clipesc și mă concentrez mai bine.
   Poartă o șapcă neagră și un tricou negru, iar cozorocul îi acoperă ochii. Stă în centrul orașului Skala, în direcția portului, ca un leu ieșit la plimbare printre buruienile verde-mazăre din savană, fără să bănuiască măcar că vânătorii și-au instalat tabăra de câteva săptămâni și-și fac treaba mare în borcane, doar să-l zărească prin luneta puștii.
   Apare atât de simplu, încât aproape că mă dezamăgește, nu tu încolțire strategică, nu tu bubuit asurzitor de trompetă. Dar preț de o milisecundă înalță capul, soarele își revarsă lumina și Charlie strânge din ochi. Se uită direct la mine, fața lui lată, rotundă ca o monedă strălucește printre valurile de mașini și turiști ieșiți la plimbare. Am sentimentul că simpla lui imagine a atins locul cel mai intim din mine, locul acela exploziv unde dragostea și ura respiră pe rând prin același aparat.

   O rup la fugă, mă îndepărtez de feribot și mă duc glonț direct spre el.

   Nici măcar nu-mi las timp să-l strig. Mă vede deja și începe să se retragă.
   Dau năvală prin fălcile porții gri a portului. O camionetă plină cu pepeni alunecă în calea mea, roțile i se învârt mai încet pe piatra cu făgașe și pentru scurt timp nu-l mai văd. Când trece, disting tricoul negru afundându-se în harababura de dinainte de prânz din Skala. Evit o bicicletă și sprintez pe partea cealaltă a străzii. Inspectorul Martis ridică un deget, îmi zâmbește cu căldură și picioarele lui groase se îndreaptă spre mine.

   - Domnul Ian! strigă. Vă rog, am putea să vorbim...

   - Mai târziu! strig, gonind la viteză maximă spre tricoul negru iute ca un pește.
   Nu vreau să-l pierd.

   „Distrugătorii” nu era singurul joc din copilărie la care aveam șanse. La Buckland îl băteam pe Charlie la sprint, în șapte din zece întreceri. Anii de fumat nu aveau cum să-i dea avantajul adultului.
   Îmi croiesc drum dincolo de secția de poliție cu cutia poștală galben aprins, printre terasele aglomerate ale tavernelor și chelnerii cu șorț sprijiniți pe gheretele lor, pe un drum principal pe jumătate blocat de motociclete și ATV-uri mari parcate. Tricoul negru galopează la zece metri în fața mea.
   - Charlie! strig. Charlie, stai!
   Dar chiar și cele câteva silabe par să se opună vitezei mele. Țâșnim pe o alee lungă și dreaptă cu magazine de rochii și bijuterii și baruri triste și goale în care bubuie muzica tehno ca să ademenească sau să sperie clienții cu sunet apotropaic de tobe. Lungimea aleii îmi dă speranță - dacă am fi fost la Chora, l-aș fi pierdut imediat în labirintul ei. Înainte e o poartă de fier forjat, pe care Charlie o împinge. Poarta se închide iar și bara cade pe zăvor. Când mă întind s-o ridic, văd tricoul negru cotind amplu și lunecând spre stânga, dincolo de un chiparos. În timp ce mă chinui să descui, corpul meu are timp să-și dea seama de efort și de lipsa de oxigen. Continui urmărirea cu ultima celulă înfometată de hrană și aer.
   Deschid poarta, o rup iar la fugă clătinându-mă și o iau la stânga.

   O potecă de beton se întinde între două clădiri de locuințe maro-ruginiu. Deasupra sunt atârnate sfori de rufe arcuite. Niște leagăne corodate sunt înfipte în fâșia centrală cu iarbă. Cele trei etaje cu balcoane

sunt baricadate de mormane de vechituri domestice, și copiii își scot capetele prin grilaj ca niște dispozitive de supraveghere arhaice.
   Radiourile și televizoarele se ciondănesc din colțuri opuse. Bare de fier-beton ca niște spaghete în lateralele clădirilor. Locul ăsta e ca un bloc sovietic, ascuns în spatele fațadei demne de Potemkin a unui sat de pescari prietenos. Îmi amintesc de cuvintele lui Duck - „unde trăiesc oamenii adevărați”.

   Aud ecoul picioarelor care urcă niște trepte interioare și fug după el.

   Când intru într-o cavernă întunecoasă de beton, aud picioarele lui Charlie trecând pe palierul de la etajul doi. Cât de ușor pot, urc câte două trepte.
   Deci aici s-a ascuns, s-a afundat în corvoada neatrăgătoare a muncitorilor din partea locului. Nimeni nu s-ar gândi să caute aici - este la fel de primitor cu străinii cum este un califat cu sărbătoarea Crăciunului. Când ajung în sfârșit pe palier, am timp cât să văd ultima ușă de pe coridorul exterior închizându-se. Profit de distanță ca să-mi trag răsuflarea și să-mi șterg transpirația de pe obraji, iar pulsul îmi zvâcnește de parcă ar prinde semnale radio rătăcite.

   Ușa s-a decolorat până la o nuanță de liliachiu. Nu are vizor. Un șir de ferestre de lângă ea sunt acoperite cu jaluzele de plastic.
   Bat.
   - Charlie, deschide ușa. Te-am văzut intrând. Aștept. Haide, la naiba! Trebuie să stăm de vorbă.
   Un bărbat musculos îmbrăcat cu un maiou iese clătinându-se din apartamentul învecinat. Mă cântărește din priviri în timp ce-și face mâinile pumn în pantalonii de trening. Zâmbesc blajin.
   - E prietenul meu aici, îi explic.

   Continuă să se uite urât din ușa lui, își plimbă pumnii prin buzunare, cu ochii goi precum cojile de fistic. Dacă aș fi mai relaxat, dacă aș avea mai puțin de pierdut, aș putea să-i sugerez să scoată un scaun și să mă urmărească mai comod cum fac istericale prin ușă. Acum, în confruntarea care se derulează în liniște, nu putem decât să evaluăm potențialul violent al celuilalt.
   Ridic palmele și, deși nu sunt sigur că o să înțeleagă, spun:
   - Nu vreau să fac rău nimănui.
   După un minut, se desprinde din cadrul ușii și se retrage în celula lui.
   Bat iar. Cum nu aud pași apropiindu-se, încerc mânerul.
   - Te rog, Charlie. Deschide ușa. Hai să vorbim.
   Nimic.
   Lipesc buzele de crăpătură.
   - Nu sunt supărat pe tine, mint eu. Vreau doar să știu ce se întâmplă. Pot să te ajut. Putem să rezolvăm împreună ce e în neregulă. Sunt de partea ta.
   Nimic. Bat la ușă și decojesc vopseaua cu nodurile degetelor.

   - Nu plec până nu deschizi. Stau aici toată noaptea dacă trebuie. Te rog, Charlie. Am nevoie de tine.
   Sinceritatea acelor cuvinte mă face să lăcrimez, sau poate simplul fapt că sunt la câțiva centimetri de rumeguș compactat vertical de persoana pe care vreau cu disperare s-o regăsesc. Mă lipesc cu fruntea de ușă.
   Știu că ascultă pe partea cealaltă. Și poate că sunt mai bun catolic decât credeam, pentru că panoul ăsta subțire dintre două oaze de liniște pare tocmai un confesional.

   - M-ai ajutat când am avut nevoie de ajutor, șoptesc în crăpătură. Și acum îți sunt și eu alături. Indiferent ce-ai făcut, indiferent de ce necaz ai dat, putem s-o rezolvăm. Și eu am făcut lucruri groaznice. Nimic din ce-ai făcut tu nu e mai grav decât ce-am făcut eu. Te rog, Charlie. Știu de firma ta. Știu care e treaba cu Ugur și ce-ai...
   Mânerul ușii scoate un zornăit. Ușa liliachie se deschide larg. În dreptunghiul de întuneric plutește o formă ghemuită, greu de deslușit.
   Pierderea barierei dintre noi mă face să uit de promisiunea încrederii. Am nevoie de toată stăpânirea din lume să nu-i imit pe Gideon și pe Miles, înfigându-i un pumn direct în ochi.

   Apasă un întrerupător de pe un cablu sticlos, iar veioza de pe comodă se aprinde. Fața lui Charlie lucește pentru o clipă în lumină, după care se distorsionează, se lățește, îmbătrânește. Stefan. Simplul fapt că-l văd pe fratele lui Charlie e ca atunci când ți se face frig numai când îți amintești de iernile anterioare. Dezamăgirea de pe fețele noastre nu ar putea fi mai evidentă, pe amândouă se citește același dezgust.

   - În pizda mă-sii, de ce ai fugit de mine? izbucnesc. De ce m-ai lăsat să cred că ești Charlie?
   Mă dau înapoi împleticindu-mă și mă gândesc să o iau la fugă pe scări.
   - Stai, spune Stefan.

   Inspiră iritat și-și încrucișează brațele. Anii au zugrăvit pe fața lui o severitate ca de șopârlă, are ochii și buzele strânse, iar netezimea opalină a pielii sugerează un regim de creme care au efectul invers, acela de a scoate în evidență obsesia unui bărbat mai în vârstă față de riduri. E destul din Charlie pe fața lui încât să fie probabil obișnuit cu comparațiile defavorabile, ca ochii altora să se lumineze când îl văd de la distanță, pentru ca apoi să se întunece.

   - Ce cauți aici, în primul rând?
   - Îmi pare rău că te-am dezamăgit, răspunde Stefan insolent.

   Tonul familiar al vocii lui mă întoarce în timp la copiii despre care credeam că au rămas de mult în trecut.

   - Presupun că am făcut ce-ai făcut și tu. Doar că tu se pare că ai aflat mai multe despre îndeletnicirile lui frate-meu. Vrei să intri și să închizi ușa? Spre deosebire de tine, mie scenele în fața necunoscuților îmi repugnă.

   Intru supus și închid ușa. M-a părăsit orice urmă de spirit combativ, așa că nu-mi mai pot complica mai mult situația.
   Mirosul camerei urâte, cu tapet cu margarete amintește de orgiile cu nicotină până noaptea târziu ale ocupanților anteriori. Are un interior întunecos, de cameră ieftină pentru turiști, care practic își obligă chiriașii să se bucure de exterior. Ar fi nevoie de tăria unui pustnic ca să poți sta aici, iar în persoana lui Stefan și-a găsit omul ideal. Pe un scaun stă o valiză maro de piele deschisă, cu haine împăturite pe căptușeala de cașmir. Niște dosare sunt așezate frumos pe noptieră peste un laptop argintiu. Singurul obiect care dă o boare de personalitate este o rachetă de tenis de lângă ușă, într-o husă mov.
   Stefan stă sprijinit de tapet, jucându-se cu arcul opritorului ușii.
   Camera este invadată permanent de un ticăit, la început presupun că este un ceas, dar probabil e picuratul capului de duș care nu se închide bine.

   - Ia loc, îmi spune arătând spre patul acoperit cu o plapumă sintetică.

   Îi urmez ordinul și mă prăbușesc pe el. Prezența lui Stefan pe insulă miroase a vești proaste, dar, cum se întâmplă cu toate veștile proaste, măcar îți oferă sentimentul rezolvării. Veștile bune sunt cele care deschid larg porțile viitorului. Dacă e cineva care are mijloacele să dea de Charlie, Stefan e acela.

   - De cât timp ești în Patmos? îl întreb. Îți dai seama că e o cameră goală în casa lui Charlie cu numele tău pe ea?
   - Casa lui Charlie, repetă el caustic.
   Pune șapca pe comodă, lângă o mică provizie de flacoane portocalii cu medicamente. Seamănă cu cel pe care l-am văzut în baia lui din casă.
   Mă întreb dacă pastilele sunt pentru nervi sau durere. În timp ce Stefan se uită în jos la arcul opritorului care scârțâie ritmic, un nimb de lumină lucește pe chelia lui incipientă. Tot ce-mi vine în minte e cât urăște probabil Charlie chelia aia a fratelui mai mare - un indicator al dezastrului care-l așteaptă.

   - Scopul prezenței mele este să trec neobservat. De ce crezi că fugeam de tine? Doamne, Ian, dacă vreau să aflu cât de tare a dat-o frate-meu în bară în numele familiei, nu sunt atât de prost încât să mă expun. Crezi că Charlie o să mă conducă la portul pe care l-a închiriat și-o să-mi arate documentația?

   - Deci ești aici de câteva zile, răspund sarcastic.

   Stefan dă din cap, traversează camera spre un minifrigider, scoate o sticlă cu apă și o bea. În frigider mai sunt și alte sticle, dar nu-mi oferă și mie una. Se întinde după un flacon de pe comodă și ia două pastile.
   - Destul cât să-mi dau seama că Charlie te-a luat complice la dezastrul cu închirierea de bărci.
   Clatină din cap la sminteala acestui fapt - sau deoarece are un puseu migrenos pentru că a băut apă prea repede.

   Se apleacă, își duce mâna la ochiul stâng și-și plimbă vârful degetului în cercuri pe iris.

   - Polenul ăsta nenorocit de pe insulă!
   Clipește repede să-și pună la loc lentila de contact.
   - Știu că niciodată nu ne-am simpatizat prea mult, dar trebuie să spun că am sentimentul că mi-ai lăsat fratele de izbeliște.

   - Da? Eu l-am lăsat pe el?
   - Tu ai fost mereu cel înțelept, Ian. Iar familia mea a fost atât de cumsecade cu tine când erai mic și aveai toate problemele alea cu părinții tăi.
   După cum vorbește, parcă eram un orfan pe care familia Konstantinou a fost obligată să-l adopte din datorie morală. Mă uimește că Stefan a interpretat toată prietenia mea din copilărie cu Charlie ca pe un soi de operă caritabilă.

   - Când am ajuns acum câteva zile și te-am văzut printre tovarășii de băutură ai lui Charlie, m-am gândit că măcar a venit un prieten care poate să-i bage mințile în cap. Apoi am aflat că, pur și simplu, profitai.

   - Cred că ți-ai format o impresie greșită.
   Îmi zâmbește cu aroganța unui cercetător meticulos. Cum de mi-a trecut vreodată prin cap să mă întâlnesc cu fratele lui Charlie ca să fac rost de un post în afacerea familiei? Planurile de săptămâna trecută trec pe lângă mine de parcă ar exista într-o dimensiune separată, se duc Dumnezeu știe unde cu preafericita viteză a neștiinței.

   - Ai venit în Patmos ca să trăiești pe spinarea noastră.
   Desigur, nu contează cum prezintă Stefan trecutul. Jenanta acuratețe a prezentului e cea care contează.
   - Aveam necazuri. Charlie voia să mă ajute.
   Îi izbucnește un râs infantil printre buze.
   - Te ajuta să te servești de la noi? După ce i-ai făcut bietului tău tată în Panama...

   - Te rog, nu pomeni de tata, i-o retez.
   Nu e un cercetător atât de bun încât să fi consultat și ultimele necrologuri. Oare?
   - Fratele meu are niște cusururi anume, iar tu știi asta. Printre ele, depravarea, nesăbuința și cam multe slăbiciuni față de vechii prieteni.
   - Alea nu sunt toate defecte.
   - Ba da, atunci când sunt pe cheltuiala altuia! Nu sunt banii lui Charlie! îmi vine să ripostez: „Sunt ai tăi?”, dar Stefan ridică mâna în semn de armistițiu. Uite ce e, nu am venit să mă cert cu tine. N-am nimic de câștigat. Mă bucur că ai apărut, pentru că am nevoie de ajutorul tău. Una e să trăiești ca un animal - să ți-o tragi, să te bați, să fumezi, să bei, să tai frunză la câini și să navighezi cât e ziua de lungă. Nu e treaba mea ce face Charlie, chiar dacă mi se pare jalnic. Dar n-am nici cea mai mică intenție să-l las să distrugă numele familiei.

   - Așa că ai venit să-l spionezi.

   Mă privește trist și măcar o dată directorul nemilos din el este înlocuit de fratele responsabil, cel care nu a avut ocazia să se dedea la futai, la bătăi, la fumat, la băut, la tăiat frunză la câini și la navigat cât e ziua de lungă, pentru că cineva trebuia să fie înțelept. Dacă nu exista Stefan, nu mai exista nici Charlie.

   - Părinții mei l-au lăsat prea mult pe Charlie să se poarte ca un copil. Până la urmă, toată lumea trebuie să se maturizeze și să renunțe la viața de animal de companie prea răsfățat. Acum câțiva ani, l-am convins pe tata să nu mai pompeze permanent bani în el. Doar naiva de mama a permis ca lucrul ăsta să se întâmple atâta vreme. Charlie trebuia să-și facă o carieră. Era spre binele lui și al nostru. Așa că, tipic pentru Charlie, a cărui imaginație nu urcă mai sus de genunchiul broaștei, a născocit afacerea asta ridicolă cu bărci. Bun. Lasă-l să mai reducă din pierderi, să pornească în odiseea lui prin Grecia. Mai bine decât să se amestece în firma familiei. Cât timp arăta că a scos ceva profit, nu am fi intervenit.
   - Și care e problema? întreb de parcă n-aș întrezări-o deja, de parcă n- ar ieși în evidență ca o piuneză infestată cu tetanos pe biroul imaculat, placat cu alamă al lui Stefan.

   - Problema e că nu se numește Charalambos Charters, ci Konstantinou Charters! Se împunge cu degetul în piept și furia îi sporește. E numele nostru pe bărcile alea, K-urile alea mari, roșii! Ceea ce înseamnă că are legătură cu noi. Iar naivul de taică-meu a finanțat-o ca pe o sucursală pe la spatele meu! Ceea ce înseamnă, Ian, că dacă e ceva necurat în afacerea lui Charlie, pune în pericol Konstantinou Engineering! Înțelegi ce spun acum?

   Merge cu pași apăsați pe covorul maro-marsupial, care absoarbe surprinzător de bine zgomotele, și ia dosarele de pe noptieră.

   - Nu știu dacă ești la curent, nu știu dacă Charlie s-a deranjat să-ți spună, dar tata e foarte bolnav. Nu mai are mult și mi-a revenit mie sarcina de a prelua conducerea firmei de construcții. Am destule pe cap din cauza anumitor abateri închipuite pe care abia așteaptă să mi le arunce în față Confederația Internațională a Sindicatelor și grupurile mandatate de activiști care luptă pentru drepturile muncitorilor imediat ce moare tata. Așa ne mai șubrezesc relațiile cu clienții. Când moare o figură reprezentativă, atunci te lovesc din plin.
   Aruncă dosarele pe pat, însă trei, din cauza pleoștirii inerente a saltelei, se împrăștie imediat pe podea. Stefan se apleacă anchilozat, cu gura trădându-i durerea de picioare, și începe să le strângă. Caracterele sunt atât de mici și conțin atât de multe numerale și limbi diferite, încât ai spune că e Turnul Babel trecut prin aparatul de taxat al unui taxi din Manhattan.
   - Fac curățenie în Konstantinou Engineering la sânge, să scârțâie de curățenie, să fie atât de curată, încât să poți mânca de pe ea. Când inspectorii și jurnaliștii își vor pune mănușile albe ale ipocriziei și își vor trece degetele pe margini - se ridică iar și aruncă hârtiile căzute pe pat - să nu fie nici măcar o pată de murdărie.

   Charlie nu e o pată; e o deversare de petrol care se întinde.

   - Mi-a zis Charlie de tatăl vostru, îi spun cu blândețe, îmi pare foarte rău. Cum a decurs operația de zilele trecute?
   Această mică dovadă de compasiune pare să-l uluiască. Ochii lui studiază imediat camera, de parcă și-ar căuta telefonul mobil.

   - E drăguț din partea ta, îmi răspunde în cele din urmă. A mers bine. E tare. Nu și-a recăpătat cunoștința, dar l-au luat de la terapie intensivă. Medicii sunt optimiști. Trebuie să-l deschidă iar, când o să fie mai întremat, să-i înlocuiască o valvă.
   - I-ai spus tatălui tău că vii aici înainte să-l anestezieze?
   - Sigur că nu, se smiorcăie el. Ar fi putut să-i spună lui Charlie și atunci nu mai avea rost să vin în Patmos. Să-mi dau seama ce se întâmplă de fapt cu firma de închirieri de bărci, motiv pentru care am și
stat ascuns. Să mă asigur că pe Egeea nu plutește un morman de gunoaie care ar putea ajunge în ziare ca să dovedească lipsa de etică a familiei Konstantinou!
   Vocea lui Charlie, un copil plângăcios: „Noi am construit autostrăzile din Orientul Mijlociu”.

   Oare familia Konstantinou nu a fost mereu lipsită de etică? Nu ăsta e secretul succesului lor? Mă întreb cât de mult poate curăța Stefan un imperiu construit pe spinarea muncitorilor sezonieri tratați ca niște sclavi ca să construiască infrastructura regimurilor precare care iau puterea peste noapte. Câte afaceri necurate trebuie să fi făcut familia Konstantinou cu puteri aflate de decenii în conflict ca să-și asigure supraviețuirea în Orientul Mijlociu! Soldații încă sângerează zi de zi pe acele șosele ca să-și revendice teritoriul respectiv, iar refugiații le invadează ca să fugă. Este peste puterile mele să înțeleg politica acelei regiuni, dar bănuiesc că Stefan, după toți anii petrecuți la sediul din Dubai al Konstantinou Engineering, nu o înțelege nici el. Poate prințul Phillip ar înțelege. Nu poți să scapi atât de ușor de fantomele trecutului; nu poți decât să încerci să faci pace cu ele. Stefan mi se pare periculos, nu pentru că ar avea intenții necurate, ci pentru că nu are intenții necurate.
   Crede că poate face transformări rapide. Mă îndoiesc că firma Konstantinou Engineering va rezista mult sub supravegherea lui. De fapt, este mai probabil ca el să nu reziste mult în aceste condiții.
   Ridic capul și încerc să-l privesc direct. Ochii lui umezi de la alergie îi întâlnesc provocatori pe ai mei.

   - Și ce-ai descoperit? îl întreb.
   - Nu destule. Charlie a ridicat o barieră în jurul lui, formată din oameni care nu vor și, presupun, au fost plătiți să nu vorbească. Dar știu că firma lui de închirieri de bărci este un paravan pentru altceva.
   - De unde?
   - Crezi că am venit aici dintr-un capriciu?
   Pufnește.
   - Ți se pare că am timp liber la discreție? Am lucruri mai bune de făcut decât să-mi petrec zilele de vacanță verificându-l pe frate-meu. Acum ar trebui să fiu în Mallorca la academia de tenis!

   Mâna lui dreaptă strânge o rachetă invizibilă. Pe 1 august am primit un e-mail de la un fost angajat al lui Charlie, în care mă informa că s-ar putea să mă intereseze ce se întâmplă de fapt cu bărcile alea refăcute. Angajatul ăsta a cerut compensații în schimbul informației, lucru pe care, firesc, l-am refuzat. Dar nu pot să ignor o astfel de acuzație.

   Gideon. Probabil a luat legătura cu Stefan după ce m-a văzut pe mine la Atena și și-a dat seama că n-o să-și recupereze postul. Și acum speră să scoată 200.000 de la Charlie ca să nu i-l pârască lui frate-său.
   - Am anulat la Mallorca și am luat direct un zbor spre Patmos, încheie Stefan.

   - Cum așa? Aici nu e aeroport.

   - Am venit cu elicopterul. Ideea e, Ian, că nu am ajuns prea departe cu cei pe care i-am abordat. Și nu pot să abordez prea mulți fără să afle Charlie. Mereu am fost apropiat de Therese, e o binecuvântare de femeie, dar se poate să-i spună lui Christos, iar bătrânul e căpitanul lui Charlie. El aproape că depinde de banii lui frate-meu. Din fericire, a existat cineva, o sursă de încredere, care a făcut puțină lumină. Însă a putut să-mi spună doar ce nu este Konstantinou Charters - o firmă care plimbă turiștii pe insule.
   Îmi vine să-l întreb cine este sursa lui, dar deja știu că n-o să-mi spună.
   - Eram atât de sătul, încât l-am încolțit pe omulețul ăla ciudat, pe Ugur, ieri în port. Nu mi-a servit la nimic. Se poate ca Charlie să-l fi constrâns să nu vorbească.
   Stefan face ceva neașteptat: zâmbește larg. Se sprijină cu un picior pe comodă și-și lasă greutatea pe el, așa cum încearcă un comerciant să pară relaxat chiar înainte să-și prezinte cea mai bună ofertă.

   - Așa că aici intervii tu, adaugă peste câteva clipe. Mă refer la ce-ai spus prin ușă, că știi adevărul despre firma lui.
   Așteaptă nerăbdător un răspuns.
   Dacă perdelele blănoase de twill n-ar fi fost trase, poate căutăm pe fereastră ceva să mă distragă. Dar nu pot decât să mă uit la husa lucioasă, mov a rachetei de tenis. Stefan este încă înțepenit într-o poziție nenaturală, pe jumătate în picioare, sprijinit de comodă, a abandonat aerul comerciantului și l-a adoptat pe cel al unui procuror districtual care așteaptă primul curent al scaunului electric să declare problema rezolvată oficial.

   - Spune-mi ce știi, Ian, îmi ordonă. Îmi dau seama că lucrezi pentru Charlie și ai putea crede că ai tot interesul să-l protejezi, dar afacerea lui n-o să reziste nici până la sfârșitul anului. O să mă ocup personal.

   Nu-i trece prin cap că aș putea să-l protejez pe Charlie din loialitate față de prietenia care ne-o mai lega, că nu-mi urmăresc doar interesul. Aș putea să-i spun despre Bodrum, despre vreo operațiune incertă de contrabandă și despre plăcile sudate pe carene. Dar cum îl va ajuta pe Charlie faptul că Stefan știe adevărul? Și nu ar fi mai multe șanse să-l caute pe Charlie dacă nu știe?

   Stefan ridică piciorul de pe comodă și se duce la noptieră. Scoate un carnet de cecuri și și-l lovește de două ori de palmă. Ia un pix, mâzgălește o cifră în căsuță și semnează.

   - Știu că ai nevoie de bani, mi-a spus sursa mea. A spus că ai dat de necazuri și că tatăl tău te-a dezmoștenit. Sunt dispus să te plătesc pentru ajutorul tău.

   Rupe cecul pe linia perforată.
   - De ce nu-l plătești pe fostul angajat? N-ar fi mai simplu?

   E evident după zâmbetul lui că sunt un novice de partea cealaltă a fileului.

   - Șantajiștii o să-ți ceară mereu. Dacă plătești o dată, o să plătești toată viața. Și cum pot să am încredere în informațiile lui? Din partea ta știu că sunt corecte. Ne cunoaștem de mult. I-ai face o favoare familiei care a fost bună cu tine. Și am sentimentul că este important să ajuți un prieten.
   Îmi întinde hârtia verde între degete, de parcă i-ar da bacșiș unui șef de sală. În căsuță scrie 50.000 de dolari.
  - De-aia ai venit, nu? Nu fi mândru. Oamenii mândri nu dorm bine.

   Ar trebui să iau banii. Ar trebui să-i bag în cont, să-i dau lui Lex cei nouă mii de dolari și să plec de pe insulă cu Louise cât mai repede posibil. Ce mai contează încă o tranzacție dubioasă între adulți în istoria camerelor de închiriat? Charlie credea că poate să mă cumpere și el, dar în cazul lui ceream să fiu vândut.

   - Am înțeles, spune Stefan văzând că nu iau cecul. Crezi că Charlie ar putea să-ți dea mai mult. Ei bine, nu poate. Când tata o să-și recapete cunoștința, o să-i transmit ce am aflat și Charlie n-o să mai aibă cu ce să-ți dea nici de băut. O să-l aștepte vremuri grele. Tatălui meu nu-i place să fie tras pe sfoară. Imediat ce-și recapătă cunoștința și este destul de întremat ca să vorbească, Charlie o să aibă noroc dacă poate să strângă destui bani cât să-și ia un bilet de avion până la New York.
   Fluturând cecul între degetele galbene, adaugă stăruitor:
   - O să aflu adevărul. Dacă tu nu vorbești, o să vorbească altcineva, pentru mult mai puțin. Fii deștept. Sper că am scris corect „Bledsoe”, o, e, nu?
   E ca și când un meteorit ar fi căzut de pe cer și ar fi aterizat la câțiva centimetri de picioarele mele. Poți să fii fixat pe imposibilitatea statistică de a fi strivit de resturi din univers sau poți fi obsedat de toate schimbările în timp - pauza până vine liftul, viteza cu care fierbe apa - care ți-au permis să stai la numai câțiva centimetri de metrul acela pătrat de spațiu de aterizare. În oricare din cazuri, pleci cu un pas mai sprinten, de supraviețuitor al unui accident evitat la mustață.

   O căldură se răspândește prin mine în timp ce-mi asum decizia. E de parcă m-aș degusta din nou, Ianitatea mea, aroma neutră, de pământ a mălaiului din Michigan. Fără să vrea, Stefan mi-a dat rara ocazie să devin ce mi-am dorit - omul care nu cedează mereu în fața celui care plătește mai mult.
   - Nu. Nu-i accept. Ai dreptate. Sunt lefter. Dar nu-l trădez.
   Singura armă a lui Stefan este banul. Când acesta eșuează, eșuează și el. Gura lui seamănă cu fotografia aeriană pe care am văzut-o odată cu o vilă din Los Angeles prinsă într-o alunecare de teren. Jumătate de vilă rămăsese imaculată, dar jumătatea de jos era scursă pe panta dealului, iar piscina se eliberase de elipsa ei perfectă. Împăturește cecul și-l bagă în buzunar.

   - Dar dacă te preocupă binele lui Charlie, continui, poți să faci ceva să-l ajuți.
   Râsul infantil revine când Stefan se duce la ușă să mi-o deschidă.
   - Are necazuri. A dispărut. Și cel mai rău e că toată lumea crede că e bine, pentru că fiica lui Sonny te-a văzut în Skala și a făcut aceeași greșeală ca mine.
   - Fetița aia cu gura mare? întreabă Stefan. M-am gândit că e copilul ei. Am auzit multe despre Sonny Towsend, ce fel de femeie este, dar n-am avut plăcerea. A îmbrăcat-o Charlie ca să se asorteze cu casa?
   Ignor insulta.
   - A dispărut de patru zile. Nu l-a văzut nimeni. Nici măcar nu știu sigur dacă e pe insulă. Dar n-ar fi lăsat totul baltă. Nu ne-ar fi părăsit, mai ales pe...
   Mă opresc înainte să adaug „mine”.
   Stefan stă și mă privește, încleștând și descleștând falca într-un soi de aerobic facial.

   - M-ai auzit? strig. Fratele tău a dispărut. Afacerea care te îngrijorează atât de tare e practic de domeniul trecutului.

   - Exact! șuieră el. Exact asta ar face Charlie ca să evite o confruntare.
   Stefan vede cum mi se cațără îndoiala pe față.
   - Nu ți se pare o coincidență că fratele meu dispare exact când sunt eu pe insulă? Probabil a aflat că sunt aici. Îi este mult mai simplu să dispară decât să-și asume consecințele. Și cum poți să ascunzi mai bine adevărul despre afacerea cu bărci decât punând lacătul pe ușă? Pun pariu că, dacă aș pleca azi, ar organiza o petrecere în Chora până să apună soarele.

   Fără îndoială, Charlie s-ar fi panicat dacă ar fi descoperit că fratele lui e pe insulă și adulmecă. Lacrimile și dispoziția violentă din noaptea aia din Skala ar putea fi reacția celui care e în primejdie să-l părăsească norocul.

   Îmi amintesc ce a spus, că New York-ul nu este locul în care s-ar duce dacă s-ar prăbuși Grecia, și poate că exact în momentul ăla Grecia lui se prăbușea, micul lui regat își dădea duhul, în timp ce noi stăteam, beam votcă și ne așteptam să achite el nota. Oare se gândea unde să fugă?

   Louise m-a întrebat dacă Charlie joacă încă „Distrugătorii”: recurge la orice unealtă disponibilă ca să câștigi timp și să cauți o cale de scăpare.

   - Singurul mod în care putem fi siguri e dacă-l găsim, spun. Nu ai oameni?

   - Oameni? Ce fel?

   - Cum se numesc cei care au grijă de bogați, le îndeplinesc ordinele și fac diferite treburi murdare ca să-i scape de necazuri? Îmi aduc aminte de armata de servitori îmbrăcați în negru din duplexul de pe Fifth Avenue al familiei Konstantinou, anonimi, interschimbabili, eficienți - cei care niciodată nu păreau să aibă dureri de cap, mahmureli, zile de naștere sau copii. Personal. Oameni care pot să-i dea de urmă și să se asigure că e bine.

   Înțelegerea copilărească a noțiunii de bogăție de care dau dovadă îl face pe Stefan să strângă din ochi.

   - Adică dădace? Mă tem că până și pentru Charlie e prea târziu pentru așa ceva. Nu, Ian, n-am de gând să angajez „oameni” să dea de el și apoi să plâng când descopăr că e bine mersi și să-i spun că l-am iertat.

   Face o pauză, apoi urlă:
   - N-am de gând, n-am de gând! - de parcă pentru o clipă acea posibilitate mototolită ar fi tras cu ochiul peste marginea tomberonului.

   - Atunci trebuie să te duci acasă la el, să-i spui lui Sonny că a dispărut și că familia nu se implică.

   - Și de ce aș face așa ceva? Dacă nu ești dispus să mă ajuți, bine, dar ți-aș fi recunoscător dacă nu mi-ai da ultimatumuri.

   - Un lucru măcar trebuie să-l faci.

   Curiozitatea lui Stefan este doar puțin disimulată de furie. Desface capacul altui flacon și mai înghite o pastilă.

   - Charlie datorează cincizeci de mii de euro mănăstirii, îi spun. Sunt pentru port și a întârziat cu plata. Stefan, e urgent. Trebuie să plătești.

   Râde.
   - De ce Dumnezeu i-aș plăti eu facturile lui Charlie?
   - Pentru că-i amenință pe cei din jurul lui.
   Nu pot să pomenesc de mine. Stefan ar exploata informația în avantajul lui. Cosmetizez adevărul ca să ajut cauza.
   - De exemplu, pe Therese și familia ei. Știi că mănăstirea e stăpână pe insula asta și călugării sunt în stare să le facă rău celor care locuiesc aici. Măcar fă-o pentru ea.

   Stefan lasă capul într-o parte și-și suge limba de parcă ar fi o pilulă. Nu vorbește, dar faptul că nu pare dornic să apese pe trăgaciul unui refuz profund satisfăcător înseamnă că am reușit totuși să-l înmoi.
   - Trebuie să-i dai banii unui tip pe nume Petros. E preotul de la biserica Sfânta Sofia din Chora. E o biserică albă cu cupole, cu acoperișul...
   - Știu unde e Sfânta Sofia, mi-o retează. Nu uita că și eu vin pe insula asta de când eram copil.
   - Deci accepți.
   - O să mă gândesc.
   - Ar trebui să ai grijă. Cu Petros nu e de glumit.
   Stefan își încrucișează iar mâinile și-mi zâmbește afectat, de parcă ar vrea să spună: „Conduc o firmă de construcții de un miliard de dolari și principalii mei clienți sunt dictatori militari și emiri. Pot să mă descurc cu un preot care slujește într-o parohie muribundă de pe o insulă neînsemnată din Egeea”.
   O parte din mine se delectează cu gândul că Stefan o să intre în biserica lui Petros și o să încerce să se ia la ceartă cu el din cauza cheltuielilor lui Charlie. Oare cât va dura până când Argus și celelalte gorile își iau instrumentele preferate de convingere ca să-i demonstreze cât de puțin îi intimidează un nume de familie luxos?

   Stefan deschide ușa și aduce lumina soarelui în cameră, făcând-o să pară și mai mică, și mai strâmbă. Ticăitul dușului se oprește, de parcă inima camerei a cedat în cele din urmă.

   - Sunt sigur că o să mai vorbim curând, îmi spune.

   Mă opresc în fața lui.

   - Țin la fratele tău.

   Nu tresare, nu zâmbește afectat, nu-mi dă o replică arogantă.

   - Și eu. Foarte mult. Și de aceea, până la urmă, o să-i facă bine.

   Charlie se pricepe de minune să se vâre în necazuri până în gât, dar niciodată nu a învățat să și scape de ele. Dacă ar fi putut, Charlie poate nu ar fi sfârșit ca tine.

   - Ca mine?

   - Dezmoștenit. Unii oameni trebuie să fie capabili să-și asume răspunderea pentru viața lor.

   În timp ce merg pe alee, mă opresc la fereastra învecinată. Bărbatul cu maiou stă în mijlocul camerei cu o halteră înțepenită în mână, cu corpul glasat de lumina de la televizor. Pe ecran, refugiați cu haine zdrențuite, murdare de sânge, se reped să coboare dintr-o barcă, călcând prin valuri și peste ceilalți, trăgând cadavrele a doi copii pe mal.

   Asemenea imagini ar fi fost interzise în America pentru conținutul lor violent, dar aici se tot derulează, fețele de înecați, tumefiate, cu picioarele și pantofii umflați de apă. Ți se rupe inimă, dar bărbatul se uită în continuare, nu ridică nicio clipă greutatea la îndoitura bicepsului. Sunt și alte bărci în spatele primei, se reped și alții să coboare, și mai este cadavrul unui bătrân care nu e târât din apă, de parcă marea ar putea să și-l ia înapoi.

13.

             Mă trezește SMS-ul lui Louise.
   E aproape două și jumătate după-amiaza, iar lumina albă e searbădă în comparație cu visul pe care-l aveam eu, că sunt într-un castel fără ieșiri. Louise și Sonny sunt pe plaja Petra, nu foarte departe de satul Grikos. „De ce nu vii și tu?”
   În timp ce mă chinui să iau pe mine șortul de înot negru, încerc să decid dacă discuția mea cu Stefan a neutralizat amenințarea lui Petros. Oare Louise mai e în pericol? Oare ar fi bine să iau un taxi în loc de o motocicletă? Mă uit în portofel. Ultimii bani din avansul lui Charlie însumează șapte euro și ceva mărunțiș. Mai am câteva sute de dolari în contul bancar și cam astea sunt fondurile mele, în afară de ce am în pungă. Mă încearcă un regret pasager că am refuzat cei 50.000 de dolari ai lui Stefan, dar aștept să treacă în timp ce mă uit prin mesajele de pe telefon.
   Lex a trimis un e-mail azi-noapte cu titlul „Scrisoare de la avocat, te rog, citește”. Nu o citesc. Dau dublu click pe adresa de e-mail și scriu: Da, eu am luat banii. Doamne, Lex, chiar așa de mult contează pentru tine? Dacă ești așa de pornită să mă lași fără un sfanț, doar ca să dovedești cât de puțin însemn pentru familie, ți-i trimit înapoi. Acum ești mulțumită?
   Dar șterg mesajul și cuvintele zboară de pe ecran, de parcă ar fi fost scrise pe apă. Chiar și eu știu că un asemenea e-mail ar fi sinonim cu recunoașterea vinovăției și i l-ar trimite mai departe avocatului. O iau de la capăt:
   Bună, Lex. Nu sunt în țară și, nu știu de ce, toate mesajele tale sunt fără text. Sper că nu s-a întâmplat nimic, îmi pare rău că n-am venit la înmormântare. Poate, într-o bună zi, tu, Ross și Lily mă veți ierta. Întrebare, în caz că o să-ți primesc următorul mesaj: care e adresa ta poștală? Vreau să-ți trimit ceva. Cu drag, I.

   Am încercat să-mi aduc aminte de momentul în care eu și frații mei vitregi ne-am declarat război unii altora. Când și-au format acești copii cu ochi de căprioară și cu părul negru axa răului în ansamblul rezidențial din West Village, opunându-se vizitelor mele o dată la două săptămâni în luxosul lor dominion? Oare simpla mea prezență le strica aranjamentele altfel indiscutabile legate de locul la masă, de ierarhia paharelor și de programul de intrat în baie? Sau, pur și simplu, era faptul că ajunsesem înaintea lor pe lume și acea dovadă de dispreț, dat fiind teritoriul limitat al inimii tatălui meu, i-a făcut să pornească împreună cruciada împotriva mea?
   Lex și Ross sunt amândoi mai mici decât mine, dar când vârstele lor combinate au depășit-o pe a mea, au format un front neîmblânzit contra primului născut. Poate că ura față de mine a fost liantul care i-a ținut împreună. Sau poate m-au văzut așa cum sunt, monstrul roșcovan care ar fi în stare să distrugă familia dacă ar avea ocazia și spațiul necesar.

   Când traversez insula, sunt în alertă maximă să depistez Mercedesul alb lunecând în oglinda mea retrovizoare. Până să o iau pe drumul neasfaltat de lângă plaja Petra, umbrele după-amiezii se adună precum băltoacele de după reflux de-a lungul țărmului acoperit cu pietricele.
   Câmpurile pline de buruieni, nu foarte departe de locul accidentului, sunt acoperite cu anemone roșii. Din apă iese o stâncă uriașă pe care scufundătorii cu tub de respirat încearcă fără succes să se cațăre. În spatele stâncii și al unui stol de cormorani este ancorat Domitian, o săgeată neagră, cu Christos pe punte, strângând pânzele. Pietricelele din Petra sunt mai mari decât cele de pe plajele din nord, au mărimea brichetelor de cărbune albite de foc. Ici-colo, pietricelele se termină și se văd fâșii cretoase de nisip.

   Îi găsesc pe Louise, Sonny și Miles stând pe un cearșaf vernil cu diamante albastre imprimate. Prosoapele negre de pe Domitian sunt întinse pe marginile lui ca mesele dintr-o rulotă, iar pe ele sunt aranjate vase albe din porțelan în care mai sunt câteva smochine, roșii și anșoa. O sticlă de șampanie scoate abur dintr-o frapieră argintie, iar paharele de plastic sunt înfipte printre pietricele la picioarele lor. Vântul dă paginile unui album de artă despre stilul rococo. Miles amestecă un pachet de cărți în timp ce Louise se apleacă spre Sonny râzând. Louise poartă un bikini galben, iar Sonny, unul roșu, au pielea unsă, expusă la soare.
   Este o zi obișnuită la plajă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă nu ar fi dispărut unul dintre noi. Duck bate apa cu brațele într-o zonă mai puțin adâncă, se preface că se îneacă.

   - Ian, ai reușit să vii! strigă Louise agitând excesiv din mâini. Văd adânciturile fragede ale toracelui ei mărit. Începeam să cred că nu-ți place la plajă.

   Miles zâmbește larg și se uită la mine cu toată fața boțită când mă las să cad pe cearșaf. Pare mai puțin neliniștit și abătut decât ieri când era încuiat în casă, ca și când orele petrecute cu Sonny i-au amintit că merită să privești cu speranță viața și că sistemul nervos nu este singura forță determinantă a corpului.
   Sonny se uită cu răceală la mine. După câteva secunde, se străduiește să-și depășească reacția inițială și-mi oferă un zâmbet slab.
   - Bună, Ian.
   Parcă și-ar ascuți un cuțit. Își mai toarnă șampanie. Louise ia sticla, toarnă lichidul de culoarea topazului într-un pahar curat și mi-l dă.

   - Am fost toată ziua pe barcă, altfel te invitam mai devreme, îmi spune. Miles era să cadă în apă.

   - Nu că am vrut! strigă el. Christos n-a fost atât de calm azi. I-a lipsit dibăcia obișnuită. Sincer, cred că încerca să mă arunce peste bord.

   - Dragule, numai așa o să înveți, îl mustră Sonny.

   Se uită la Miles și la Louise - nu și la mine - și râde. Coloana groasă a lui Miles se întinde când se apleacă s-o lovească ușor pe genunchi.

   - Prințul Phillip este de acord, jură ea. Mi-a spus să te împing. Mi-a spus că ești văduvit de una dintre ultimele plăceri pe care omenirea încă nu și-a dat seama cum s-o distrugă. Și are dreptate.
   Dând jos cu mâna o scamă de la prosop de pe umărul lui Louise, adaugă:
   - Păcat că n-ai putut veni la cină aseară. Acum a plecat și n-o să mai ai ocazia să-l cunoști.
   - S-a dus să liniștească fantomele, spun într-o jalnică încercare de a mă alătura conversației.
   - Poftim?
   Expresia lui Sonny se ofilește când se uită spre mine.

   - Prințul Phillip. S-a dus la Viena să rezolve un caz de bântuire. E un mistic.

   Sonny întoarce capul să studieze spirala plajei unde un grup de adolescenți italieni supli se rostogolesc unii peste alții, subțiri în talie ca niște pomi tineri și cu pielea închisă la culoare precum coaja de sequoia.
   - Cum a fost întâlnirea de aseară? mă întreabă Louise.
   Sonny întoarce iute capul.

   - Ce întâlnire?
   - Pentru firma de închirieri de bărci, explică Louise. Ian a muncit.
   - Ai muncit. Cu cine te-ai întâlnit?
   Vocea lui Sonny pare acuzatoare, dar buzele îi tremură ca unei victime în boxa martorilor.
   Decid să fiu cinstit.
   - Cu Gideon Frost. Îl știi, nu? El și Charlie erau prieteni la școală.
   Sonny se ridică în picioare și corpul ei suplu se apropie de pragul albastru de apă.
   - Duckie, haide. Ajunge cu înecatul, strigă.
   - Nu vreau, se plânge fetița lovind apa pulverizată a mării. N-am terminat.
   - Nu-mi pasă că nu vrei.

   Ceva din valul mării îi reține privirea lui Sonny. Se apleacă și ia un inel de plastic. Îl agită spre noi în timp ce Duck iese de-a bușilea din apă.
   - Uitați! strigă furioasă. Gunoaiele turiștilor. Serios, nu e nici urmă de respect față de mediu.
   Are o expresie atât de supărată, încât este îngrijorător.
   - Cred că aici s-a terminat. Lumea e pe moarte. Apele mărilor se încălzesc, ghețarii se topesc, zi de zi vezi noi zone secetoase și pier animale. Și noi continuăm să poluăm. Atacăm întruna nava-mamă. Cred sincer că s-a terminat.
   Dusă e femeia care jura la un pahar în Skala că lumea nu se sfârșește. Sonny își ia fiica pe după talie și o îmbrățișează tare, trăgându-și spre sâni umerii dolofani ai copilei, de parcă ar încerca s- o topească și să redevină parte din trupul ei. O sărută pe multele dâre de apă de pe cap.
   - Îmi pare rău, Duck. Îmi pare rău că moștenești o asemenea lume. Îmi pare rău că nu ne-am descurcat mai bine și tu o să plătești pentru greșelile noastre.

   Fața lui Duck se albește de nedumerire.
   - Ce?
   - În curând n-o să mai poți nici măcar să înoți aici. Ți-am înșelat așteptările. Nu ți-am lăsat nimic la care să speri.
   - Stai liniștită, mămico. Nu mă deranjează.
   Sonny îi dă drumul și-și acoperă fața cu mâinile, iar spatele ei lucios tresaltă precum soarele pe mare. Miles se uită cunoscător la mine: „Ți-am spus că așa o să se întâmple mai devreme sau mai târziu”, după care lasă pachetul de cărți și se duce s-o liniștească.
   - Se simțea atât de bine azi, șoptește Louise în timp ce mă strânge de gleznă. A spus doar cât i-ar plăcea lui Charlie să fie aici și ce idioată a fost că a ratat o după-amiază atât de frumoasă.
   - Până să apar eu, îi spun.
   Ar fi trebuit să-mi dau seama. Și totuși, o parte din mine este geloasă pe Charlie. Dispare patru zile și viața tuturor se duce de râpă. Când eu dispar pe o perioadă nelimitată, rudele mele vor să-și recupereze banii.
   Sonny se smulge din brațele lui Miles.

   - Nu a dispărut! țipă ea.
   Adolescenții italieni se opresc din frecat. Îl observ pe Adrian mai departe în apă, scufundat până la umeri, lucitor ca o focă albinoasă. Îl caut pe Rasym printre valuri, dar nu-l găsesc.
   - Ce înseamnă, în primul rând, că a dispărut? continuă Sonny. Așa mi-a spus inspectorul azi-dimineață. Nu dispari. Fie ești dispărut, fie nu ești. Pleci sau te răpește cineva.
   Pășește apăsat pe pietricele, venind furioasă spre noi. Se apleacă la doi centimetri de fața mea și văd că are ochii albaștri încețoșați de lacrimi, precum ploaia de pe ferestrele avionului.

   - Unde e? strigă. Tu ai vorbit ultimul cu el! De ce nu e acasă? Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce știi!
   Mă trag înapoi, târând și farfuriile odată cu cearșaful și răsturnând sticla de șampanie.
   - Sonny, spune Louise. Termină. Calmează-te.
   Sonny se ridică brusc și se șterge la ochi cu podul palmei. Miles stă în spatele ei cu brațele deschise, de parcă ar aștepta să se întoarcă între ele.
   - Miles, hai în apă, propune Louise.
   Sare în picioare și își rearanjează materialul galben pe fund.
   - Haide. Te învăț să înoți, fără proteste. Mă ajută Duck, nu-i așa?
   - Nu.
   - Poți să înoți lângă noi și să-i arăți cum se procedează.
   Duck țâșnește în valuri.

   - Succes, spune Sonny râzând, cu respirația deja mai calmă.
   Nu se mai uită la mine, limitându-și câmpul vizual la spuma șampaniei de pe pietricele.
   - Pot să intru doar până la brâu, se smiorcăie Miles în glumă.
   - Atunci poți să te descurci și la doi centimetri deasupra brâului, după care mai vedem.
   - Șmecheria, spune Sonny obosită. Șmecheria...
   Dar renunță să mai spună care e șmecheria.

   Louise îl ține pe Miles de cot și-l conduce ca o asistentă medicală spre mare. Prind neliniștit cearșaful cu degetele de la picioare în timp ce Sonny continuă să se uite la bulele de șampanie cum se dizolvă și la două muște care aterizează pe pietricelele îndulcite. Se prăbușește pe prosoape de parcă a lovit-o cineva peste gambe, dar nu-și ia ochii de la muște. Corpul lor păros, aurit este de un verde fosforescent, rivalizând cu inelul de opal pe care-l poartă ea. Sonny își lipește degetul mijlociu de cel mare, dar mâna îi îngheață în poziția aceea, nu duce gestul până la capăt.
   Are cuticulele atât de bine tăiate, încât par niște dungulițe perfecte, albe.
   Are mai multă grijă de fiecare cuticulă decât am eu de părul meu. Și totuși este trasă la față.
   - Ne-am certat în noaptea aia, înainte să ne întâlnim cu toții, îmi spune încet. Înainte să-l lovească Miles. Din cauza lui Duck. Voia să așteptăm un an până s-o ducem înapoi în Cipru. A zis că deodată totul a luat-o razna și nu e momentul să luăm decizii pripite. Nu l-am mai văzut niciodată atât de furios. Și, apropo, am trimis flori.
   Dându-și seama că nu înțeleg, mă lămurește:
   - Tatălui lui, la spital. Ieri am trimis un buchet imens și am trecut numele amândurora pe cartonaș. Așa că, atunci când se trezește...

   - A fost frumos din partea ta.
   Fie nu mă aude, fie n-o interesează aprobarea mea.
   - M-am gândit că poate Charlie vrea un moment de pauză din cauza discuției noastre. Acum știu că nu ăsta poate fi motivul.
   Muștele zboară învârtindu-se dinspre pietre. Sonny duce mâna spre cearșaf, nu foarte departe de picioarele mele, și în cele din urmă flutură din degete spre nimic.
   - Mai ții minte ciudățenia aia pe care mi-a spus-o în Skala? Că mă iubește și că o să aibă mereu grijă să mă protejeze? Să mă protejeze de ce? De ce s-ar deranja să spună așa ceva și apoi să dispară? N-ar pleca pur și simplu, Ian. E în multe feluri, dar nu și neatent. Ce n-aș da să-mi spui adevărul!

   Și i-l spun. Îi repet conversația pe care am avut-o cu Charlie în biroul lui în dimineața aia, că trebuia să se ducă la Bodrum cu treabă și că eu i-am promis să-i ofer un alibi ca să nu se neliniștească ea. Sonny roșește când pomenesc de paranoia ei și roșeața îi sporește când aude de încrengătura de minciuni pusă la cale s-o liniștească. Oamenii vor să fie mințiți; ne înfuriem doar când o minciună nu reușește să sufoce pe deplin adevărul. Plimbă limba prin gură și o oprește la fiecare dinte, de parcă ar fi opririle din Drumul Crucii.

   - Aș fi înțeles, spune pe un ton ofensat, care sugerează că nu ar fi înțeles. Nu sunt copil. Înțeleg că trebuie să se ocupe de afacere. Și dacă ne gândim bine, o bombă este un motiv destul de întemeiat să fii

paranoic. Așa se asigură el că sunt în siguranță? Turnându-mi o grămadă de porcării?
   Afundându-și mâna între pietricele, murmură:

   - Deci ai mințit pentru el. De unde știu că nu mă minți și acum?

   - Nu trebuie să mă crezi. Dacă nu ți se pare că e genul de poveste pe care ar pune-o la cale Charlie, ai tot dreptul să te îndoiești. Tu îl cunoști mai bine decât mine.
   Sonny nu răspunde. Se lovește cu bărbia de umăr și se uită spre apă, unde Louise și Miles s-au băgat până la brâu în panglica bleu, chiar înainte de locul în care fundul mării se scufundă în beznă.

   - Charlie e copilul, șoptește. Nu-i trece niciodată prin cap că siguranța lui, nu a mea, mă preocupă? Sigur că nu.
   Aș putea să mă opresc aici și s-o las pe Sonny să creadă în continuare că Charlie doar o evită în timp ce se ocupă de afaceri. Dar am făcut destul rău încercând să ajut un prieten.

    - Uite ce e, Sonny. Ar trebui să-ți faci griji. Eu îmi fac. Bărbatul pe care l-a văzut Duck în Skala nu era Charlie.

   - Poftim?
   Mă rog să nu pomenească de regina cioplită de mână. Nu mai pot să recunosc încă o înșelătorie.
   - Dacă nu era Charlie și tu nu ai vorbit cu el a doua zi...

   - Nu l-a mai văzut nimeni din noaptea aia în Skala. Și nu s-a dus la Bodrum.
   - Deci chiar a dispărut, strigă ea. Și în tot timpul ăsta, mi-ai dat de înțeles că e bine!
   Strânge genunchii la piept. Lacrimile încep să se adune din nou unde le ștersese mai devreme.
   - Ar putea fi mort sau rănit pe undeva de câteva zile, iar tu mi-ai dat de înțeles că e în siguranță! Nenorocitule! De ce ai venit aici, Ian? De ce ți-am dat drumul în casa noastră?
   Firele de salivă i se agață de dinți. Se întinde după încălțăminte, telefon sau poate după o armă din geanta de paie cu care să mă atace.
   - Ba chiar m-am dus și la secția de poliție azi-dimineață și l-am întrebat pe inspectorul ăla dacă a vorbit cu Charlie, când, de fapt, ar fi trebuit să-i anunț dispariția!
   Nu are încălțămintea și telefonul în geantă. Sunt pe Domitian. Nu are niciun mijloc de a pleca de pe plajă.

    O apuc de braț, dar se smucește să scape.
   - Cred că e posibil ca Charlie să se ascundă dinadins.
   - Nu vreau să te mai ascult! De când ai venit aici n-ai făcut decât să-mi torni minciuni!
   - Bărbatul din Skala pe care l-a văzut Duck era fratele lui, Stefan.
   Dezvăluirea o face să se oprească din zbatere. Ea chiar îl cunoaște pe Charlie mai bine decât oricine. Văd că dincolo de ochii ei piesele puzzle-ului încep să contureze o imagine. A venit să verifice firma lui Charlie, îi spun. Crede că e ceva necurat cu ea.

   - Necurat?

   - Ilegal. Și mă tem că se poate să aibă dreptate.

   Clatină din cap și pe față i se așterne răceala. Slăbesc strânsoarea și-și smulge brațul.

   - Nu știu despre ce vorbești, spune automat, de parcă așa ar fi fost instruită să răspundă dacă vine vreodată vorba despre asta.

   Sau poate, dacă avea bănuieli, jurând că nu știe absolut nimic își alunga acele gânduri.

   - Ți-am spus, nu mi-a dat niciodată voie să aflu. Dar dacă Stefan e aici, de ce nu stă în camera din casă?

   - Încerca să rămână neobservat. Credea că o să descopere mai multe în felul ăsta. A închiriat o cămăruță modestă în complexul ăla de locuințe de dincolo de Skala. Sunt sigur că o să-ți facă o vizită, acum, că l-am deconspirat. Dar cred că Charlie s-ar putea să se țină departe, ca să evite o confruntare cu el.
   Răsuflă și se clatină înainte și înapoi, surprinsă fără o strategie în loialitatea ei față de Charlie. Dacă îl declară dispărut, poliția ar putea să investigheze ceea ce este necurat la firma lui de închirieri de bărci.
   - Minți, Ian? Jur pe ce am mai sfânt...

   - Charlie a mințit. Eu am fost doar mesagerul. Și am aflat de Stefan doar acum câteva ore.
   - Dacă Stefan a venit cu gândul să-l prindă pe Charlie, n-ar fi exclus ca el să stea la fund până pleacă. N-am înțeles niciodată animozitățile dintre ei. Dar dacă Stefan află ceva...
   - Atunci o să-i spună tatălui lor.

   Nu trebuie să mai explic nimic. Face ochii mari și apoi îi închide. Timp de câteva minute nu vorbește niciunul dintre noi. Louise și Duck iau apă de mare în căușul palmelor și i-o toarnă pe cap lui Miles, de parcă l-ar boteza.
   - Banii, spune Sonny în cele din urmă. Banii sunt răspunsul scurt la orice întrebare. Dacă aș fi alergat pe plajă strigând „bani”, toată lumea ar fi înțeles imediat.
   Râde exasperată din cauza acestei entități pe care Charlie ar putea-o prețui mai mult decât atașamentul față de ea. Sau, presupun, își dă seama că banii sunt singurii care-i pot garanta siguranța.

   - N-o să-și piardă moștenirea, izbucnește ea. Nu se poate. Nu-mi pasă ce  ți-a spus fratele lui. Tatăl lui îl adoră și nu l-ar abandona niciodată în felul ăsta. Un părinte nu-i poate face așa ceva copilului lui. Nu e destul de copleșită de gânduri încât să nu sesizeze că remarca ei m-ar fi putut răni. N-am vrut...
   - Nu-i nimic.
   - De ce n-ai fost de la început corect cu mine?

   Se uită la Duck, care acum înoată în jurul lui Miles, cu mâna pe cap ca o aripioară, ca un rechin la pândă.
   - Poate reușeam să fac ceva. Crezi că Charlie știa în noaptea aia în care am ieșit să bem? Nu e de mirare că era atât de supărat. Oare de-aia a luat-o totul razna deodată?
   Nimic din atitudinea lui Charlie din rulotă, din dimineața în care am pus la cale alibiul, nu sugera că ar fi știut de prezența fratelui lui în Patmos. Și totuși, comportamentul din noaptea aia în Skala pare să confirme că era la curent. Mă întreb dacă atunci și-a schimbat planurile - a redirecționat alibiul spre un alt avantaj, mai sumbru. Nu mă lasă inima să spun că poate Charlie nu așteaptă să plece Stefan, ci e posibil să fi dispărut de tot, lăsându-ne pe noi să ne ocupăm de dezastrul pe care l-a lăsat în urmă.

   Oare Charlie o fi deja în Cipru, luându-și banii pe care i-o fi pus deoparte, în timp ce Sonny îl așteaptă și eu țin frâiele unui grup de contrabandiști? Nu se poate să fie atât de insensibil.
   - Când spui ilegal...
   - Nu știu, răspund, chircit între minciună și adevăr. Sincer, nu vreau să știu. Nu mai lucrez la el. Poți să mă crezi pe cuvânt.

   - Aproape că mă bucur că l-a pocnit Miles. Numai că asta a fost intenția lui Charlie, nu? El a pornit cearta ca să-mi dea un motiv să vreau să plece de acasă.
   Râcâie o dungă de lac maro de pe unghia de la picior.
   - Stefan chiar e atât de groaznic cum a spus Charlie dintotdeauna? Crezi că m-ar asculta dacă aș vorbi cu el? Aș putea liniști lucrurile. Aș putea să-i cer sprijinul, din respect pentru fratele lui sau pentru fiica mea și pentru mine.

   E patriotă în vanitatea ei. Am sentimentul că patriotismul i-a adus victoria în mai multe bătălii de la început și a făcut-o să creadă în capacitatea lui excepțională.
   - Cred că ar fi ca o discuție cu o corporație cu un rever foarte puternic.
   Perplexă, Sonny își mută privirea de la Domitian la mănăstirea de pe deal din Chora, apoi se uită din nou la fiica ei, în mare. Parcă ar cântări ce riscă să piardă, trecându-le pe toate pe o listă înainte să-i fie smulse din mâini.

   - Îmi pare rău pentru ce am spus în noaptea aia. Că Charlie nu merită. Merită. Pentru mine. E așa cum ți-am zis. Nu-mi pasă de restul. Nu am nevoie decât de Charlie și de Duck. Asta e, Ian. Singura valoare a banilor acelora e pentru Duck, să fim din nou o familie. Iar acum, că Rasym este aici și Stefan a apărut și el, e casa lor, nu-i așa? Așa cum Ciprul este țara lor și nu va fi loc și pentru noi. Cum poate fi ceva sigur? Poți să te pregătești pentru tot ce e mai rău, poți să te înjunghii în inimă de un milion de ori ca s-o pregătești pentru lovitură, dar când vine lovitura, tot te distruge. Pentru că acționează în feluri pe care nu le poți anticipa. Când eram mică, șoptește ea tristă, decojind și restul lacului de unghii, tata lucra pentru o familie bogată care avea o cabană în munții San Gabriel, lângă Los Angeles. Vara mergeam acolo, eu și mama, să avem grijă de casă. Stăteam în fiecare an din iunie până în septembrie, ne plăcea la nebunie, nu trecea o zi fără să dansăm printre pini, să desenăm păsări, iar mama recita poeziile ei feministe despre Pământ.
   Îmi vine s-o întreb cum a ajuns, din fiica unei poete feministe, actriță la Hollywood și apoi iubita fiului unui miliardar, dar știu că numai în închipuire căutarea unei vieți mai bune este mereu progresivă. Nu evoluăm, ci mai degrabă înotăm să scăpăm cu viață.

   - Era paradisul, refugiul nostru, reia Sonny. Familia stătea acolo numai o săptămână în iulie. Înainte să vină, trebuia să ne mutăm toate lucrurile din casa principală în căsuța pentru oaspeți. Iar timp de șapte zile ne uitam cum stăteau în casă, spărgeau lucrurile la care noi țineam, călcau pe florile pe care le plantam noi și dormeau în paturile noastre. Știam că ei erau proprietarii, dar știam și că domeniul acela ne aparținea. Stările alea erau complet separate în mintea mea. Și la fel sunt și acum. Dar nu contează. Când l-au dat afară pe tata, s-a terminat cu verile petrecute acolo.
   Se lipește cu fruntea de genunchi.
   - Presupun că n-am de ales, trebuie să aștept să văd. Să devin musafiră acum. Să-i spun lui Duck că e posibil să nu se întoarcă cu noi. Cum îi spun așa ceva lui Duck? Charlie mi-a promis!

   Expiră adânc și se ridică în picioare, privind cum Miles se dă înapoi, acum, că apa i-a urcat până la buric. Louise îl apasă pe spatele rigid, de parcă ar încerca să-l împingă prin ieșirile de urgență ale unui avion pe cale să se prăbușească.

   - Mulțumesc că mi-ai spus adevărul, adaugă Sonny. Că m-ai avertizat.

   Îmi pare rău că am țipat la tine. Nu știam că Charlie ne fraierea pe amândoi. Are loc o schimbare vizibilă în timp ce stă în fața mea în picioare, se observă la umeri și șolduri. Dar n-o să-mi pierd speranța, oftează ea. Vreau să spun că poate Stefan n-o să afle nimic. Și, de fapt, cât de ilegală poate să fie afacerea aia? În fond, Charlie nu devorează copii. Și e plecat de numai câteva zile. Nu m-ar părăsi. Știu că nu m-a abandonat. E pe undeva, își face planuri. Iar cât timp trăiește și e bine, noi încă suntem aici.

   - E important să-ți păstrezi optimismul.

   Mă privește cu ochii mijiți, cu un zâmbet abia reținut; vârfurile părului ondulat formează un nimb delicat pe fundalul soarelui transparent.
   - Tu nu știi tot. Eu știu că Charlie e bine. Mi-a trimis un mesaj că e bine.
   - Ai vorbit cu el?
   Pentru o clipă, mă întreb dacă toată discuția noastră nu a fost decât o piesă de teatru. Oare știa că o mint chiar din prima după-amiază când am fost în vizită la ea? A știut în tot timpul ăsta de mișcările lui Charlie?
   - Sonny, dacă ai vorbit cu el...

   Clatină din cap.
   - Mi-a lăsat ceva, un semn pe care numai eu aș putea să-l interpretez.
   Nimeni altceva nu ar înțelege. Vezi tu, noi avem un joc al nostru. Își lovește cu piciorul geanta. Mi-a lăsat ceva să-mi transmită că e alături de mine.

   Vocea ei emană atâta siguranță, optimismul de pe fața ei americană bronzată e atât de strălucitor, încât nu găsesc puterea să-i mărturisesc adevărul. Nu pot să-i smulg ultimul lucru în care mai crede, o bucată de lemn de cinci centimetri, singura care mai dă trăinicie lumii ei.

   Miles nu înoată nicio secundă. Se apropie. Eu și Sonny ne uităm de pe plajă, dar când vine momentul să lase capul sub apă, ajunge la o limită peste care nu poate trece. Se întoarce spre mal, alunecând pe pietricelele care plutesc în curentul furios, și se repede pe uscat la adăpost.

   - Am încercat, îi spune lui Sonny pe un ton jignit. Știu că te-ai uitat. Am încercat. Serios, am încercat de dragul tău.
   Poate vrea să scape de critici invocând devotamentul când își declară eșecul. Dar, după felul în care se uită la Sonny cu ochi cercetători de golden retriever, am sentimentul că e sincer.
   - Ar trebui s-o faci pentru tine, îi răspunde, dar e vizibil încântată de ideea că simpla ei prezență poate alunga fobii de-o viață.
   - Când bag capul sub apă, parcă mi l-aș înfășură în plastic. Mi-e teamă să respir, deși știu că nu trebuie să respiri. Parcă aș fi blocat într-un lift cu pești.
   - Nu e așa, serios, îi promite Sonny. Mai devreme sau mai târziu va trebui să înveți. E apă cât vezi cu ochii.
   Miles își șterge părul cu un prosop.
   - Am rezistat până acum.
   Louise iese din valuri ridicându-și brațele subțiri și cafenii ca să sugereze că a făcut tot ce putea. În spatele ei, bărcuța iahtului gonește direct spre plajă, cu părul argintiu al lui Christos strălucind pe fundalul norilor care atârnă până jos. Miles începe să strângă porțelanurile și Duck se cuibărește în poala maică-sii.
   Sonny îi dă cu cremă pe umeri gângurind:

   - Împărăteasa mea mică. Nu prințesă. Cine vrea să fie prințesă, când poate fi împărăteasă?
   - Împărat, o corectează Duck, dar îi dă dreptate.
   Louise îmi face cu ochiul, apoi își pune ochelarii de soare în stil aviator.
   - Vrei să vii cu noi înapoi pe Domitian?
   - Am venit cu motocicleta, spun. Ne vedem mai târziu la cabane?
   - Stai puțin. Ce se petrece între voi?

   Sonny îi zâmbește întâi lui Louise și apoi mie, de parcă ar fi ceremonii separate; își ascunde foarte bine anxietatea.
   - Simt ceva, exclamă ea. Împărăteasa și slujnica ei vor să știe.
   - Nimic, se bâlbâie Louise.
   - Aha.
   Se întoarce spre mine.
   - Măcar treci mâine să luăm prânzul. I-am spus lui Therese să facă tocana ei de pește tradițională din Patmos.
   - Îhhh, face Duck.
   - Oare o să vină și Stefan? Crezi că până atunci renunță la cuibușorul lui din Skala? Sau ar trebui să-i trimitem o invitație? Când vede că nu răspund, zâmbește mecanic. Mă rog, o să fie o după-amiază plăcută indiferent de situație.

   - Deci nu pe Charles l-a văzut Duck în dimineața aia în Skala? intervine Miles. Îmi pare rău. Dar asta nu înseamnă că Charles nu este...
   - Nu-i nimic, răspunde Sonny. E insula familiei Konstantinou, nu a mea. Lucrul ăsta e clar. Va trebui să zâmbim frumos și fals, Duckie. Poți să-mi faci favoarea asta, nu? O să fie un fel de joc.
   - Nu poate Therese să gătească altceva? imploră Duck.
   Miles îi pune palma pe capul ud.
   - Îți dau eu un hamburger pe sub mână.

   Și așa, ziua revine la normal. Mă întreb cât ar putea continua, după-amiezi pe plajă, planuri pentru masa de prânz, plimbări cu iahtul, toate fără Charlie și totuși cocoloșite în banii și numele lui.
   Christos vine până la mal și se întinde după provizii să le pună în barca pneumatică. Din greșeală, îi scapă două farfurii în apă și coboară înjurând să le ia. Evită dinadins să se uite la mine. Îmi vine să-l întreb dacă și-a găsit fiul și fiica, dar e limpede că nu are chef de contact cu cei din jur, mai ales cu cel pe care l-a catalogat deja ca pe un intrus cu gura mare. Bate nerăbdător din palme să sară toată lumea în barcă. Chiar și când e Charlie plecat trebuie să muncească, să asigure relaxarea apropiaților celui care-i plătește salariul. E mai bine decât să nu-i scrie nimeni cecul, un pericol pe care-l percepe la fel de acut ca Sonny.
    Dintre toți cei prezenți pe plaja asta, Christos cred că e singurul care înțelege gravitatea situației. Ce s-ar face familia Stamatis fără ultimul Konstantinou care se bazează pe ei?
   O trag pe Louise deoparte în timp ce-și pune cămașa.
   - Ai grijă în drum spre casă. Cu motocicleta.
   Se încruntă.
   - De ce, tată?

   - Pune-ți casca. E un preot nebun care conduce un Mercedes alb. Dacă vezi mașina aia, ieși de pe șosea. Pe mine era să mă lovească. Vorbesc serios.
   - Bun. Mai întâi n-ai venit acasă azi-noapte. Acum îmi ții predici despre siguranța în trafic. Vrei să-mi spui și mie ce se întâmplă?
   - Putem să vorbim în seara asta. Aș – zice că sunt pe cale să mă îndrăgostesc de tine – vrea să te conving să facem o excursie la... Dar nu-mi vine în minte numele nici unei insule din apropiere. Vorbim în seara asta.

   Fac cu mâna în timp ce ei se reduc la niște molecule de culoare în huruit de motor. Iau două cărți de joc pe care le-a scăpat Miles din vedere. O ruptură micuță strică partea de sus a unui as de cupă; fie a ajuns așa dintr-o întâmplare, fie e semnul lăsat de un trișor.
   O gașcă de hipioți face gălăgie mai jos pe plajă. Sunt cinci, poate cei mai tineri din grupul lor. Au pielea de culoarea unui amestec de pământ și soare, accentuată de centurile cu scoici, șlapii plini de noroi, slipurile decorate cu cranii și fețe zâmbitoare, codițe rasta care amintesc de armătura unui candelabru de alamă, gurile străpunse de inele deschise ca ale înghițitorilor de flăcări, iar doi dintre ei au bentițe de piele pe frunte.

   Tipul gol până la brâu, cu mustața răsucită, face un salt înapoi pe pietricele, un truc pe care trebuie să-l fi făcut de mii de ori, pentru că prietenii lui nu-l bagă în seamă când aterizează ca la carte. Pe spate are tatuat un crucifix uriaș, verde. Chicotele și hârjoneala lor sunt atât de pure, de vesele, încât par amenințătoare, sunt niște tineri pe culmile tărâmului făgăduinței. Seamănă cu odraslele mutante care încă bântuie Spahn Ranch, planează însetate de viață la un orizont scanat și pixelat. Câțiva câini maidanezi le dau târcoale și latră, dar ei încearcă să ademenească în apă un dalmațian de rasă pură.
   Ar trebui să mă simt ușurat că am recunoscut în fața lui Sonny povestea cu alibiul. Dar e ca și când, dovedindu-i ei, mi-aș fi dovedit și mie că mă agățam de o înșelătorie. Minciuna trăda nevoia mea de speranță, întrucât o parte din mine mai credea că Charlie poate reapărea pur și simplu.

   În timp ce rătăcesc pe plajă, sunt din nou șocat de absența lui, de faptul că a dispărut complet și fără urmă. Sau aproape fără urmă. A fost pe Domitian în noaptea aia după ce am mers în Skala și încă sunt șanse ca sângele de pe podea să fi fost al lui. Încerc să mă gândesc cine ar fi avut motiv să-l elimine pe Charlie. Nu Gideon, nici Petros sau cineva care aștepta să-și primească banii. Mă gândesc la Miles, dar simplul fapt că-l suspectez pare să-l disculpe: cine îi dă cuiva un pumn în public, ca să-l ucidă câteva ore mai târziu în privat? Asta, dacă n-a fost premeditat, dacă nu, dacă nu, dacă nu... Mă agăț de trupuri invizibile pe care să le învinovățesc pentru o moarte invizibilă. Singura altă sursă de conflict de care-mi aduc aminte din zilele de dinainte de dispariția lui Charlie sunt hipioții, pentru el, cea mai disprețuită formă de invadator de pe insulă. Mă uit cum se hârjonesc fericiți pe țărm, drojdia societății, soldații voluntari care luptă pentru sfârșitul lumii.
   Dacă domnul K. ar fi măcar semiconștient, l-aș suna și l-aș convinge să trimită ajutoare. Stefan nu este o opțiune. Mă uit pe plajă după cealaltă rudă aflată la îndemână. Doar pe Rasym îl am.
   Adrian stă în mare, lasă capul pe spate ca apa să-i îndrepte părul. Iese din val, părțile proeminente ale spatelui i se îngustează spre discul mic și rotitor al șoldurilor. Mă surprinde îndrăzneala lui, mă vede, ridică mâna exact când iese de ajuns din valuri cât să se vadă că nu are șort de baie - numai urma albă a nevoii ocazionale de șort în jurul unui triunghi blond-închis și creț. Un penis gros necircumcis se lovește de pruna scrotului.
   Goliciunea îi este accentuată de pantofii negri de plajă din picioare.

   Picăturile de apă de mare i se răspândesc pe arcuirea feselor. Până și hipioții se opresc să se uite la el, de parcă ar fi o specie nouă și posibil distrugătoare care evoluează în ritm rapid din adâncuri, sărind peste dezvoltarea complicată și anevoioasă a primatelor. Speram la dramul de dreptate care s-ar fi făcut dacă avea penisul mic.
   Vine țopăind spre mine, zâmbitor, aproape ai zice că nu știe că e frumos, aproape, pentru că mușchii lui abdominali sunt prea sculpturali ca să fie o întâmplare.
   - Ai pierdut barca, îi spun.
   Mă prinde de mână ca să se echilibreze în timp ce-și desface pantofii.
   - N-am venit cu ea.
   Dă din cap spre două prosoape fixate în colțuri cu pietre.
   Două prosoape, e încurajator.

   - E cu tine Rasym? Trebuie să vorbesc cu el.
   - Nu încă. Ar trebui să vină curând. Cât e ceasul?
   Se apleacă să-și ia iPad-ul, crăpătura feselor ca o pană dezvăluie vederii un roșu iritat. Mă  miră că nu i-a fost teamă că ar fi putut să i-l fure cineva cât era în apă, dar îmi amintesc ce-a zis Louise despre familia Kromer, miliardarii din Cracovia. Adrian își poate permite să piardă un lucru.
   - O să vină din clipă în clipă, îmi spune el. De ce nu stai cu mine? Ia prosopul lui, acum e prea frig să mai intre.
   Se întoarce pe spate, se afundă în prosop să-și facă un crater comod și îndoaie brațul sub cap. Dinspre subrațul acoperit cu puf pleacă vene albastre. Zâmbetul lui nu e cochet, e tandru, indiferent și calm.
   În timp ce mă las pe o parte pe prosopul alăturat, am satisfăcătorul sentiment că mă aflu în compania unei persoane care nu are nicio legătură cu Charlie – nu are niciun mobil, nu-i resimte pierderea, nu-l îndurerează, n-are nimic de câștigat. Adrian este un moment de respiro după ultimele câteva zile de necazuri, o parte neimplicată care plutește în propria ei trapă de urgență. Îl invidiez, absoarbe soarele prin pori, apa i se aglomerează la picioare, împletirea statornică și armonioasă dintre trup și minte. Nici măcar nu-i pasă cine se uită la el. Un bărbat gol are avantajul onestității: nu are ce buzunare să golească. Poliția i-ar cere unui bărbat gol să se îmbrace ca să-l scotocească prin buzunare pentru a-i afla secretele.

   - Cum reușești? întreb, doi la sută sarcastic și nouăzeci și opt la sută serios.
   - Ce?
   - Să fii atât de fericit tot timpul.
   - E atât de frumos aici, atât de primitor și de cald. Sincer, cred că se referă la Pământ. Cum să nu fii fericit?
   - Se pare că te-ai gândit la toate.

   - Încerc să nu mă gândesc. Nu fac decât să-mi creez premise favorabile. Sunt viu.
   „Sunt viu”, dau ușor din buze. Un jet ski trece rapid în jurul stâncii, o mașinărie destinată distracției în formă de cap de balenă ucigașă. După câteva minute în care ascult mareea jucându-se pe pietre, îl întreb unde este Rasym.

   - Un grup de refugiați a ajuns pe țărm azi-noapte, îmi spune.
   Până și despre o criză umanitară care degenerează vorbește cu un zâmbet neobosit. Nimic nu-i va distruge fericirea lui Adrian.
   - Rasym le împarte femeilor baticuri și exemplare din Coran bărbaților. A chemat aici un transport și s-a împrietenit cu câțiva dintre funcționarii de la ONU care se ocupă de migranți. M-am oferit să ajut și eu, dar spune că prezența mea ar putea să-i tulbure. Vrea să se simtă ca acasă.

   Da, un Adonis homosexual și blond ar strica atmosfera pioasă. Dacă Adrian ar împărți exemplare din Coran, refugiații ar lua neliniștiți contact cu Occidentul - mai promițător și mai amenințător decât o să-l descopere.
   - Ești credincios? îl întreb.
   - Complet ateu, spune, în timp ce studiază o mușcătură de țânțar de pe cot.
   Buricul i se reduce la o crăpătură.
   - În lungile partide de înot de dimineața, mă apropii de ceva. De caprele de pe insulița asta pustie. Cred în ele.
   Zâmbetul i se lărgește.
   - Da, până la urmă sunt credincios. Credincios față de ce e aici.

   - Ți se pare ciudat că Rasym e atât de religios? L-am văzut rugându-se în ziua când am ieșit cu barca.
   - Te referi la faptul că noi suntem împreună și Rasym e musulman.
   Adrian se întoarce pe o parte și-și folosește bicepsul pe post de pernă.
   - Ești hotărât să avem o conversație serioasă, nu?
   - Sunt doar curios, spun roșind.
   - Da, întâmpinăm anumite dificultăți. Nu atât eu, cât el. Când l-am cunoscut pe Rasym acum câțiva ani la Londra, era mult mai credincios. Sau, cel puțin, credincios în sensul tradițional. N-ar trebui să-ți dezvălui lucrurile astea, zice, râzând anticipativ. Rasym m-ar omorî. M-a pus să jur că n-o să aduc niciodată vorba. Dar făcea un curs de scriere la Londra. Voia să fie scriitor de ficțiune, iar profesorii lui îi tot încurajau pe elevi să se bage pe sub pielea cititorului. Să-i atace la punctul sensibil. Așa că Rasym a făcut cum l-au învățat. Eu am citit povestea mai târziu. Un om de afaceri american urcă în avion și are loc lângă un musulman cu tunică și turban. Omul de afaceri e neliniștit, îi e frică. Are prejudecăți. Dar, în cele din urmă, încep să vorbească și își dau seama ce multe au în comun. Rasym a scris scena aia cu foarte multă tandrețe. Fiecare îi arată celuilalt fotografii cu soția și copiii, râd de politicieni și se ceartă pe teme sportive. Stabilesc o legătură. Fiecare îl vede pe celălalt ca pe un seamăn, iar omul de afaceri este atât de emoționat de schimbarea de atitudine, încât îl invită pe tovarășul de drum să ia cina la el acasă. Este foarte emoționant.
   - Și el acceptă?
   - Musulmanul spune că nu se poate. „Nu e niciun deranj. Vreau să-mi cunoști familia, putem să luăm masa împreună, să vadă și ei un alt trăitor pe acest pământ”. Ceva de genul ăsta. „Nu, nu se poate, dar îți mulțumesc”. În sfârșit, musulmanul spune: „Mi-a făcut mare plăcere să discut cu tine”. Se ridică de pe scaun, îi taie gâtul însoțitorului de zbor și deturnează avionul. Chiar înainte să se prăbușească, omul de afaceri strigă prin ușa carlingii: „Credeam că suntem prieteni”. Vocea răspunde: „Suntem prieteni și așa o să te consider cât o să trăiesc. Dar te rog să te întorci la locul tău. Trebuie să-mi fac până la capăt datoria”. Sfârșit.
   Nu zâmbesc de mulțumire, ci pentru că nu știu ce expresie să adopt.

   - Profesorii lui ce părere au avut?
   - Practic l-au dat afară din program, răspunde Adrian. Cred că l-au bănuit că ar fi un terorist în formare. Da, e o poveste cumplită. Dar voiau crudul adevăr și el li l-a oferit. Cred că ei voiau de fapt compasiune brutală, o versiune pur ficțională a lumii.
   Pentru prima oară, gura lui Adrian se crispează. Soarele mută umbra unui copac pe fruntea lui.
   - N-ar fi trebuit să-ți spun povestea asta. Creează o impresie greșită despre Rasym. Dar răspunde la întrebarea ta. L-am cunoscut pe Rasym în săptămâna în care l-au dat afară. Avea îndoieli în privința religiei lui. Te rogi, urmezi poruncile și ritualurile, dar vezi de atâtea ori cum băieți homosexuali nevinovați sunt duși la spânzurătoare sau aruncați de pe acoperișuri în numele islamului, încât nu poți să nu începi să te îndoiești de versiunea Dumnezeului pe care îl slujești - mai ales dacă, din întâmplare, ești și tu homosexual. Nu sunt prea tineri ca să fie osândiți?

   - Ce vârstă ar trebui să aibă?
   - Ideea e că Rasym a trebuit să învețe să fie Rasym, adică musulman, dar și el însuși. În cele din urmă a găsit o cale mai îngăduitoare, calea lui, nu aceea la care aderă mama lui. Ea s-a apropiat tot mai mult de fundamentalism în zona din Nicosia în care stă, partea turcească.
   - Iar tatăl lui e unchiul lui Charlie, partea grecească.
   Adrian dă din cap, îi reapare zâmbetul, întâi un foc de probă și apoi o adevărată explozie de dinți.
   - S-au căsătorit de tineri. Se pare că a fost un adevărat scandal pentru o familie atât de importantă. În Nicosia e încă un fel de Zid al Berlinului, estul contra vestului. Sau, în cazul lor, nordul contra sudului. I se spune Linia Verde. Cred că a păstrat abordarea fundamentalistă ca s-o simtă aproape pe mama lui după ce ea s-a mutat înapoi în ministatul din nord. Acum nu mai vorbește cu el. E trist. Ea crede că Rasym a trecut de partea păgânilor din Vest. De parcă ea n-ar fi ales odinioară dragostea în detrimentul religiei.

   - Măcar Rasym te are pe tine.
   - Între noi fie vorba, cred că homosexualitatea a salvat mulți bărbați. Îi face mai buni dacă și-o acceptă.
   Adrian se întinde pe spate și se uită la mine. Umbra cade pe locul dintre noi.
   - Ție îți plac băieții, Ian?
   Clatin din cap.
   - Am încercat și eu la școală ca toată lumea.
   Adrian nu pare dezamăgit de vești, de parcă eu în versiune homosexuală n-aș fi fost tentant.

   - Mă întrebam dacă nu cumva tu și Charlie, când erați mai mici, pentru că aștepta cu mare nerăbdare sosirea ta...

   - N-a fost așa.
   Ideea că Charlie era nerăbdător să vin e ca o lovitură în stomac.
   - Rasym ține foarte mult la Charlie. Îl admiră. Dintre toți membrii familiei Konstantinou, pe Charlie îl iubește cel mai mult.
   - Tatăl lui Rasym este și el implicat în afacerea familiei, nu?
   - Nu prea mai e. Tatăl lui Charlie l-a dat deoparte acum câțiva ani. Încă primește o parte din profit. Sunt convins că toți își fac griji în legătură cu ce se va întâmpla când va prelua Stefan controlul. „Fii drăguț cu Stefan dacă-l întâlnești vreodată”, îmi spune Rasym mereu. Și presupun că așa o să fac în curând, dat fiind că e pe insulă.
   De unde știe Adrian că fratele lui Charlie e aici? Desigur, probabil că Rasym este sursa de încredere a lui Stefan - cel care l-a informat ce nu este firma de închirieri de bărci. Mă pregătesc să-l întreb, dar începe să râdă:

   - Am devenit prea serioși. Suntem pe plajă, frate!

   - Scuze.
   - Se întâmplă imediat ce intră în discuție banii. Te sleiesc de orice urmă de viață.
   Mă las pe spate și prind marginea prosopului.
   - Îți place să stai la Nicosia?

   Presupuneam că întrebarea asta se situează în zona mai puțin serioasă a scalei, dar Adrian se ridică în coate și mă privește atent.

   - Nu stau cu Rasym. În mare parte din timp sunt împărțit între Cracovia și Londra. Vine la mine în vizită timp de o săptămână în fiecare lună, dar în rest suntem fiecare pe cont propriu. Când cunoști un om, îl răpești vieții lui de dinainte. Noi doar ne răpim unul pe celălalt un pic mai puțin. Mie îmi place să fiu răpit mai mult decât îi place lui Rasym.

   - L-ai întâlnit vreodată pe Miles la Londra?
   - Niciodată, mormăie el.

   Își mută atenția spre mare, privindu-i crestele prin valea albită de soare a coapselor și părului pubian.
   - Cercul ăla cu pretenții de care el e atât de obsedat nu a însemnat niciodată nimic pentru mine. Presupun că nu mai înseamnă prea mult nici pentru el, acum, că nu și-l mai poate permite. Sau, mai degrabă, nu mai sunt ei atât de pasionați de Miles cel lefter. Bietul de el. Am auzit că a trebuit să-și vândă apartamentul ca să-și plătească datoriile. Nu, eu sunt opusul. Eu m-am dus la Londra la douăzeci de ani ca să scap. Voiam mai mult alegând să am mai puțin. Are vreo logică?
   Printre ecourile râsetelor hipioților și valurile care se întunecă în căldura după-amiezii târzii, Adrian îmi povestește despre primii lui ani la Londra; s-a dus acolo cu trenul din Polonia, refuzând banii părinților, nu din resentimente față de bani, ci din dorința de a supraviețui prin propriile puteri. A dormit în parcuri, apoi a împărțit un apartament cu alții, și-a luat slujbe mărunte, unele șocante - a făcut curățenie gol prin case, a fost animator în baruri; niciodată n-a ajuns la înșelătoria propriu-zisă, dar a trecut prin toate etapele ei posibile.

   Îmi povestește despre călătoriile la Amsterdam și Stockholm, făcând autostopul și descurcându-se cu mâncarea de la automate sau din frigiderele aventurilor de-o noapte.
   Mulți dintre prietenii lui se prostituau și nu le-a mărturisit niciodată că acasă, la Cracovia, avea la dispoziție case de valori pline cu bani. Adrian zugrăvește perioada aia cam prea mult în culori de basm, din prinț, cerșetor, fără cicatricele de rigoare.
   Am sentimentul că timpul pe care l-a petrecut ghemuit pe bănci în parc și unduindu-se ca să  primească bacșiș, fiul rătăcitor al omului care privatizase Polonia, a durat mult mai puțin decât dă el impresia. Dar nu e vina lui: experiențele din tinerețe tind să devină mai consistente chiar dacă au durat doar câteva zile, în timp ce ani întregi de stabilitate se topesc într-o clipită.
   - A trebuit să încetez când Fakt, un ziar polonez, a aflat de mine. De dragul familiei, a trebuit să mă prefac că sunt fiul răsfățat. Toată lumea a acceptat mai ușor varianta asta.

   Îmi spune că încă trăiește modest la Londra, nu chiar atât de modest, dar prietenii lui sunt în majoritate cei pe care i-a cunoscut pe străzi și în baruri. Își ia iPad-ul și-mi arată câteva fotografii: homosexuali, cu privirea și pielea mai aspre decât ale lui Adrian, pe față li se citește chinul, dar și mai multă putere, pentru că au supraviețuit ricoșeurilor din tinerețe.
   Adrian le zâmbește cu tandrețea cu care priveau oamenii pe vremuri fotografiile, nu ca pe niște vectori ai concurenței, ci ca pe niște mementouri ale unor porturi îndepărtate. După ce trece prin mai multe albume, interesul meu începe să scadă. Adrian pare să-mi sesizeze plictiseala.

   - Vrei s-o vezi pe prietena ta, Louise? mă întreabă. Am dat de contul ei pe Instagram. Nu era public, dar mi-a acceptat cererea de prietenie.
   Apasă pe un icon și îi apare louisealtheawheeler (pe Louise o cheamă și Althea? Probabil că părinții ei, înainte să fie născuți din nou, au fost fani Greatful Dead).

   Mă uit la fotografiile pe care le-a făcut în Patmos - apusuri, plaje, o farfurie cu caracatiță prăjită, o fotografie cu mănăstirea făcută de pe ghidonul motocicletei. Nu a urcat niciuna dintre fotografiile pe care ni le-a făcut mie și lui Charlie. Nici urmă de like-urile pe care le-a strâns prima noastră fotografie de pe balcon. „Doi bandiți care au fugit în paradis”.
   Continui să caut, îi urmez traseul până la Paris (o fotografie cu ea și Sonny în fața piramidei de sticlă de la Luvru), Londra, Copenhaga, Berlin. Acum opt săptămâni era în Lexington, Kentucky, strângea în brațe un tip înalt, bărbos, cu cămașă de cowboy, iar dedesubt e un emoji cu o inimă mare. Înainte să caut și mai mult prin inventarul vieții ei, Adrian smulge tableta și o îndreaptă spre hipioții ocupați să facă un foc mic pe plajă cu ierburi și pagini rupte dintr-o carte. Face câteva fotografii.
   Eu am rămas cu gândul la momentul de acum opt săptămâni din Lexington, iar în mintea mea îi smulg mâinile lui Louise din jurul gâtului tipului cu barbă. Gelozia este principalul sentiment care domină internetul - se hrănește la festinul rezoluției scăzute și al momentelor aranjate la perfecție, care dăinuie veșnic. „Cine e tipul?”, îmi imaginez c-o întreb la cabană în seara asta, întrebarea ca o torpilă care-și captează ținta. Și îmi închipui un răspuns care dizolvă întreaga scenă: „Idiotule, e frate-meu, dependentul de droguri, Luke. Cum îndrăznești să mă acuzi? Șapte zile, atât ți-am promis”. Și ar avea dreptate.

   - Uită-te la ei, jubilează Adrian cu ochii la hipioții aplecați în jurul focului, cu fețele ca niște lei de piatră, privindu-l cum se întețește. Îmi plac. Cui îi pasă dacă citesc Apocalipsa Sfântului Ioan? Poate așa știu ei să se bucure de fiecare minut.
   Folosind ecranul pe post de tavă, începe să-și facă un joint dintr-o mică rezervă din geantă.
   - Rasym e convins că hipioții au pus bomba luna trecută. Crede că sărbătoresc distrugerea. După părerea mea, mai degrabă par să sărbătorească viața.

   Un scaun gol la ora 11, la Taverna lui Nikos. Scaunul lui Charlie, cel pe care se așeza în fiecare dimineață. O bombă cu ceas într-un port aglomerat. Dacă Sonny are dreptate și bomba îi era destinată lui? Dacă i s-a întâmplat într-adevăr ceva groaznic lui Charlie în noaptea aia pe Domitian, dacă nu se ascunde pur și simplu până pleacă fratele lui? Oare a fost o a doua încercare menită să reușească acolo unde prima eșuase?
   În tot timpul ăsta, Charlie se poate să fi avut o țintă pe spate - cu un mobil mai serios decât o bătaie într-o piață. Mă uit la hipioții cocoțați în jurul focului de tabără ziua în amiaza mare. Poate sărbătoresc înfrângerea celor fără Dumnezeu. Scot zgarda de la gâtul dalmațianului și o arunc râzând în flăcări.

   - Ușurel, bubuie o voce deasupra noastră.
   Ridic privirea și-l văd pe Rasym uitându-se în jos; ochelarii negri de soare îi dau aspectul unei insecte.

   - Vreau doar să trag câteva fumuri, protestează Adrian aprinzându-și jointul prost rulat.
   Jumătate din hârtie ia foc, de buză îi atârnă un Hindenburg în miniatură. Niște fire albe de scrum zboară prin aer.
   Mă ridic în picioare. Rasym este îmbrăcat cu un tricou și pantaloni kaki stropiți cu noroi. Dă drumul unei genți grele cu fermoar lângă prosopul lui Adrian și observ că greutatea ei i-a lăsat urme pe umerii inegali.
   - Mă gândeam să stăm puțin de vorbă, îi spun. Facem o plimbare pe plajă?
   Rasym se mușcă de buze în timp ce-și scoate pantofii. După ce ezită o clipă, pornește în direcția opusă celei în care sunt hipioții. Merg sprinten să-l prind din urmă.
   - Mi-a spus Adrian ce ai făcut pentru refugiați.
   Comentariul meu este întâmpinat cu tăcere.
   - E foarte frumos din partea ta.

   - Oamenii suferă, răspunde lipsit de emoție. În fond, pe insulele grecești nu sunt rezerve nelimitate de Coranuri și hijaburi.

   Mă gândesc la baticul elegant, maro găsit lângă cadavrele hipioților în accidentul de pe șosea. Peste tot în jurul meu, detaliile disparate par să se acumuleze, dar, ca în cazul visării la ora de mate, nu înțeleg ecuația.
   - O să fie și mai rău, murmură el.
   - Ce anume?
   Fruntea i se încrețește.
   - Criza asta. Taberele sunt deja la capacitate maximă. Nici măcar iarna n-o să-i oprească. E o poveste fără sfârșit.
   Mergem în continuare de-a lungul țărmului, iar Rasym se duce spre marginea apei să-și afunde picioarele printre pietricelele ude. Gleznele lui, expuse sub manșetele pantalonilor, sunt fragile și brăzdate de fire lungi și negre de păr, ca niște gene palpitânde.

   - Charlie, spun tare ca să dau direcția conversației, însă asta nu-i suscită niciun comentariu.

.............................................................