Frica de moarte, Robin Cook

 ...........................................................

2-5

        De data aceasta Helen clipi des și lui Jason i se păru că vede strălucirea lacrimilor.

   - M-am aflat lângă doctorul Hayes în clipa morţii, îi explică Jason, privind-o pe Helen cu atenţie.

   În afara ochilor înlăcrimaţi, pe chipul femeii nu se putea citi nicio emoţie şi Jason se întrebă dacă era şi aceasta o manifestare a durerii.
   - Cu puţin înainte de a muri, Hayes mi-a spus că făcuse o descoperire ştiinţifică majoră...
   Jason lăsă fraza neterminată, sperând într-un răspuns imediat.

   Acesta însă nu veni. Helene continua să se holbeze la el.

   - Ei bine, a existat aşa ceva? întrebă Jason aplecându-se înainte.
   - N-am ştiut că aţi terminat de vorbit, spuse Helen. Nu mi-am dat seama că aţi pus o întrebare.
   - Aşa este, admise Jason. Era numai o speranţă că îmi veţi răspunde. Sper sincer că ştiţi la ce se referea doctorul Hayes.
   - Mă tem că nu. Şi alte persoane de la administraţie au urcat deja până aici şi mi-au pus aceeaşi întrebare. Din nefericire, n-am nici cea mai mică idee despre ceea ce a vrut să spună doctorul Hayes.
   Jason crezu că Shirley fusese cea care venise s-o vadă pe Helen la primele ore ale dimineţii.
   - Sunteţi singura persoană care lucra alături de doctorul Hayes în acest laborator?

   - Da, spuse Helen. Am avut o secretară, dar doctorul Hayes a concediat-o în urmă cu trei luni. Era de părere că vorbea prea mult.
   - Despre ce se temea el că va vorbi?
   - Despre tot şi toate. Doctorul Hayes era foarte secretos. În special când era vorba de munca lui.
   - Aşa mi s-a spus şi mie.
   Impresia iniţială că Hayes devenise paranoic părea să se confirme acum. Şi totuşi Jason insistă:
   - Cu ce vă ocupaţi exact, domnişoară Brennquivist?
   - Sunt biolog în domeniul molecular. La fel ca doctorul Hayes, dar departe de capacitatea lui. Folosesc tehnicile de recombinare a ADN-ului pentru a determina colibacteria E să producă, diferite proteine care-l interesau pe doctorul Hayes.
   Jason dădu din cap ca şi cum ar fi înţeles. Auzise de termenul de recombinare a ADN-ului, dar nu avea decât cea mai vagă noţiune despre înţelesul adevărat al cuvântului. De când terminase facultatea de medicină, se produsese o explozie în ştiinţa ce se ocupă de acest domeniu. Dar exista un singur lucru de care îşi aducea aminte şi anume teama că studiile efectuate în domeniul recombinării ADN-ului ar putea produce bacterii capabile să dea naştere unor boli noi şi necunoscute.
   Cu moartea subită a lui Hayes în minte, Jason întrebă:

   - Aţi dat cumva peste nişte soiuri noi şi potenţial periculoase?
   - Nu, răspunse Helen fără să ezite.
   - Cum puteţi fi atât de sigură?
   - Din două motive. Întâi pentru că eu am făcut toată munca de recombinare şi nu doctorul Hayes. În al doilea rând, folosim un soi de colibacterii E care nu se pot dezvolta în afara laboratorului.

   - Aha, spuse Jason, dând din cap încurajator.
   - Doctorul Hayes era interesat de creştere şi dezvoltare. Îşi petrecea majoritatea timpului izolând factorii de creştere de axa hipotalamică-pituitară, răspunzătoare de pubertate şi de dezvoltarea sexuală. Factorii de creştere sunt proteinele. Sunt sigură că ştiţi acest lucru.
   - Bineînţeles, spuse Jason.
   Ce femeie ciudată, gândi el. La început abia îi smulgeai vorba din gură. Acum, dacă se află pe terenul ştiinţific, a devenit extrem de comunicativă.
   - Doctorul Hayes mi-a dat o proteină şi am pornit de la producerea ei prin metodele de recombinare a ADN-ului. De asta mă ocup eu aici.
   Helen se întoarse spre vasele unde se aflau culturile de bacterii şi, ridicând unul, îi desfăcu capacul. Îl întinse spre Jason.
   La suprafaţă pluteau cocoloaşe albicioase de bacterii.
   Helen puse vasul la locul lui.

   - Doctorul Hayes era fascinat de activarea/dezactivarea genelor, de echilibrul dintre reprimare şi exprimare şi de rolul de reprimator al proteinelor, precum şi de legătura lor cu ADN-ul. El folosea ca prototip gena hormonului de creştere. Doriţi să vedeţi ultima diagramă pe care o făcuse cromozomului 17?
   - Sigur, spuse Jason, forţându-se să zâmbească.
   În laborator răsună zgomotul unei sonerii, acoperind pentru câteva secunde bâzâitul slab al echipamentului electronic.
   Ecranul din faţa lui Helen se trezi la viaţă, arătând patru oameni şi un câine care se aflau în hol. Jason îi recunoscu imediat pe doi dintre ei - Shirley Montgomery şi detectivul Michael Curran.
   Ceilalţi doi erau străini.

   - O, Doamne, spuse Helen în timp ce întindea mâna spre întrerupător.

   Jason rămase pe loc în timp ce nou-veniţii invadară încăperea.
   Shirley avu un moment de surpriză văzându-l pe Jason, dar, cu calm, îl prezentă pe detectivul Curran lui Helen. În timp ce Curran începu să-i pună acesteia întrebări, Shirley îl luă de braţ pe Jason şi-l împinse spre cel mai apropiat birou, despre care Jason bănuia că fusese al lui Hayes.
   Pereţii erau acoperiţi de fotografii în prim-plan, luate pe toată perioada evoluţiei, reprezentând organele genitale umane de-a lungul evoluţiei anatomice a pubertăţii. Toate erau frumos încadrate în rame de oţel inoxidabil.
   - Ce decor interesant, comentă Jason cu o grimasă.

   Shirley se prefăcu că nici nu vede fotografiile. Chipul ei, de obicei calm, avea acum o expresie de îngrijorare şi de iritare.
   - Afacerea asta începe să ne scape din mână.
   - Ce vrei să spui? întrebă Jason.
   - Se pare că poliţia a prins noaptea trecută un tip necunoscut, cu care doctorul Hayes făcea comerţ cu droguri. I-au percheziţionat apartamentul şi au găsit o cantitate considerabilă de heroină, cocaină şi bani lichizi. Acum au mandat să-i percheziţioneze laboratorul.

   - Dumnezeule! exclamă Jason, înţelegând de ce aduseseră şi câinele.

   - Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi de ajuns, au aflat că trăia cu o femeie pe nume Carol Donner.
   - Numele îmi pare cunoscut, spuse Jason.
   - N-ar trebui să-ţi pară, comentă Shirley pe un ton aspru. Carol Donner e dansatoare de dansuri exotice la Clubul Cabaret din Combat Zone.
   - Să fiu al naibii! chicoti Jason.
   - Jason! se răsti la el Shirley. Nu e nimic de râs!
   - Dar nu râd, protestă el. Sunt doar uluit.

   - Dacă tu eşti uluit, îţi dai seama ce vor spune directorii din consiliu? Şi când te gândeşti că eu am insistat pentru angajarea lui Hayes. Numai moartea lui şi ar fi fost deajuns! Acum problema se transformă rapid într-un coşmar pentru departamentul relaţiilor publice!
   - Ce ai de gând să faci acum? întrebă Jason.

   - N-am nici cea mai vagă idee, recunoscu Shirley. Pentru moment, intuiţia îmi spune că, cu cât facem mai puţin, cu atât e mai bine.

   - Ce crezi despre potenţiala invenţie a lui Hayes?

   - Cred că omul căzuse pradă propriei imaginaţii, spuse Shirley. Vreau să spun că era amestecat în contrabanda cu droguri şi cu o dansatoare de cabaret, pentru numele lui Dumnezeu!

   Exasperată, ea se întoarse în secţia principală, unde detectivul Curran mai purta încă discuţii aprinse cu Helen.
   Ceilalţi doi bărbaţi, ajutaţi de câine, percheziţionau metodic laboratorul. Jason se uită la ei câteva clipe, apoi se scuză că trebuie să-şi termine programul de lucru. Mai avea de consultat câţiva pacienţi ambulatorii şi mai trebuia să facă vizita de după-amiază.

        Pe drumul spre casă, deşi era mai convins decât oricând că Hayes fusese mai degrabă la limita unei căderi nervoase decât la un pas de o invenţie, Jason trecu pe la bibliotecă şi luă un volum subţire „intitulat ADN-ul recombinant: o introducere pentru neiniţiaţi.

   Traficul în orele de vârf fusese, ca de obicei, o competiţie de genul „care-pe-care”, iar când trase frâna de mână în momentul în care ajunse la locul de parcare din faţa casei sale, Jason simţi obişnuita uşurare că a supravieţuit nevătămat. Îşi duse servieta în apartament şi o puse pe masa de lucru din micul birou cu vedere spre piaţă.
   Ulmii dezgoliţi de frunze se profilau acum ca nişte schelete pe cerul întunecat. Se trecuse deja la orarul de iarnă şi, cu toate că nu era decât 6.45 p.m., afară se lăsase noaptea. După ce se schimbă în ţinuta de jogging, Jason alergă pe Mt. Vernon Street, traversă Storrow Drive pe podul Arthur Fiedler şi merse în fugă de-a lungul râului Charles. Înainte de a se întoarce, fugi până în dreptul podului Boston University. Spre deosebire de anotimpul verii „acum erau puţini alergători.
   Pe drumul de întoarcere, Jason făcu o haltă la magazinul De Luca, de unde cumpără nişte peşte proaspăt, cele necesare pentru o salată şi o sticlă rece de California Chardonnay.

   Lui Jason îi plăcea să gătească şi, după ce făcu un duş, pregăti peştele la grătar cu puţin usturoi şi ulei de măsline. Amestecă salata, apoi scoase vinul din frigider, unde-l pusese să-l mai frapeze puţin. Îşi turnă un pahar. Când totul fu gata, puse mâncarea pe o tavă şi o duse în birou.
   Pregătirile fiind terminate, Jason deschise cărţulia despre recombinarea ADN-ului şi se pregăti pentru noapte.

      Prima parte a cărţii era o trecere în revistă.
   Jason ştia despre acidul dezoxiribonucleic, cunoscut mai bine sub denumirea de ADN, că era o moleculă care avea forma unei sfori răsucite de două ori. Era formată din subunităţi care se repetau, numite baze, care aveau proprietatea de a se împerechea cu fiecare dintre celelalte în moduri foarte specifice. Anumite părţi ale ADN-ului se numeau gene şi fiecare genă era legată de producerea unei proteine specifice.

   Jason avu un sentiment de încurajare când sorbi o înghiţitură din vinul său. Cartea era bine scrisă şi oferea explicaţii pe înţelesul oricui. Îi plăceau pasajele picante ca cel în care se spunea că fiecare celulă umană avea patru miliarde de astfel de perechi-bază. Următorul capitol al cărţii trata subiectul bacteriilor, precum şi faptul că bacteriile se reproduc uşor şi rapid. În câteva zile, bilioane de celule identice puteau lua naştere dintr-o singură celulă iniţială. Acest lucru era important deoarece, în ingineria genetică, bacteriile serveau ca destinatar al micilor fragmente de ADN.
   Acest ADN „străin” era încorporat în propriul ADN al bacteriei, ca apoi, o dată cu diviziunea celulei, să producă fragmentele originale. Bacteria, cu ADN-ul nou încorporat, era numit soiul recombinant şi noua moleculă ADN se numea ADN recombinant. Până aici toate bune şi frumoase.
   Jason mâncă puţin peşte cu salată şi bău din vin. Capitolul următor deveni un pic mai complicat. În el se vorbea despre modul în care genele din molecula de ADN ajungeau să producă respectivele proteine proprii. Prima parte trata despre problema segmentului de ADN în asociere cu molecula numită mesager, adică cu ARN-ul. Apoi mesagerul ARN dirija producerea proteinei într-un proces numit transcripţie. Jason mai bău puţin vin. Ultima parte a capitolului deveni deosebit de interesantă deoarece explica mecanismul complicat care declanşa şi stopa acţiunea genelor.

   Ridicându-se de la birou, Jason traversă livingul şi se duse la bucătărie. Deschise frigiderul şi-şi mai turnă un pahar de vin.
   Revenind în camera de lucru, privi afară pe fereastră la luminile aprinse în partea opusă a pieţei, la mănăstirea St. Margaret.
   Totdeauna îl amuzase ideea existenţei unei mănăstiri în cea mai râvnită zonă rezidenţială a Bostonului. Să renunţi la lumea materială, să devii călugăriţă şi să te muţi în Louisburg! Jason zâmbi şi privi la cartea despre ADN-ul recombinant. Aşezându-se din nou, Jason reciti pasajul care se referea la perioada de activare a genelor. Era complicat şi fascinant în acelaşi timp. Se pare că fuseseră descoperite o mulţime de proteine care serveau drept reprimator al funcţiei genelor. Aceste proteine se ataşau ADN-ului sau determinau încolăcirea în spirală a ADN-ului, pentru a acoperi genele încâlcite.

   Jason închise cartea. Citise destul pentru o singură noapte. În plus, el căutase în mod inconştient capitolul care trata despre controlul exercitat asupra funcţiei genelor. Citind ce scria în el, îi reveni în minte comentariul lui Hayes privitor la „felul în care genele erau declanşate şi stopate”. Helen vorbise despre acelaşi lucru, doar că folosise cuvinte diferite.

   Luând şi vinul cu el, Jason se duse în living. Plimbându-şi absent mâna pe suprafaţa de sticlă a sfeşnicului aşezat deasupra căminului, îşi lăsă în voie gândurile să analizeze posibilităţile.
   Ce-a vrut oare să spună Hayes când a pomenit despre o descoperire ştiinţifică majoră? Pentru o clipă, Jason renunţă la ideea că Hayes suferise de mania grandorii. De fapt, era un cercetător de nivel mondial şi muncise mult. Aşa că nu era exclus să fi spus adevărul. Dacă făcuse într-adevăr o descoperire, aceasta trebuia să fie din domeniul activării şi dezactivării genelor şi probabil că trata problema creşterii şi a dezvoltării. Imaginea fotografiilor reprezentând organele genitale întunecă pentru o clipă mintea lui Jason.

   Zbârnâitul telefonului îl trezi din visare pe Jason. Era sora şefă de la secţia de boli coronariene.

   - Brian Lennox a murit acum câteva minute. A înregistrat o ultimă linie în formă de V care a degenerat într-o asistolă.

   - Vin imediat, spuse Jason.

   Puse receptorul în furcă şi se gândi la jargonul ştiinţific al surorii, recunoscând că el ascundea un instinct de autoapărare.
   Încă o dată în plus, umbra morţii atârna deasupra capului său ca un nor otrăvitor.

4.

         Alarma radio-deşteptătorului îl făcu pe Jason să sară din pat.
   Dăduse volumul mai tare ca să nu adoarmă la loc. Petrecuse o mare parte din noapte consolând-o pe soţia lui Brian Lennox. Îşi luă ziarul de pe treptele din faţa casei, se bărbieri şi făcu un duş, în timp ce „doamna Cafea” îşi îndeplinea zilnicul act miraculos. După ce se îmbrăcase, apartamentul era scăldat în mirosul aromat al cafelei proaspăt preparate.
   Cu cana în mână, Jason se retrase în camera de lucru, scoţând din învelişul protector şi alb de plastic ziarul Boston Globe.

   Avea de gând să treacă direct la rubrica sportivă când îi sări în ochi titlul de pe prima pagină: DOCTOR, DROGURI ŞI O DANSATOARE. Nu era un articol măgulitor la adresa doctorului Hayes. Se făcea o legătură nu prea cinstită între moartea şocantă a lui Hayes şi drogurile ce au fost găsite în apartamentul lui şi chiar o comparaţie între legătura amoroasă a acestuia cu dansatoarea şi cazul profesorului de la Tufts Medical School, care fusese condamnat pentru o crimă comisă împotriva unei prostituate.
   Articolul era însoţit de două fotografii: coperta revistei Time pe care apăruse Hayes şi, lângă a doua, care reprezenta o femeie intrând în Club Cabaret, stătea scris: „Carol Donner intrând la locul ei de muncă”.
   Jason încercă să vadă mai bine cum arată Carol Donner, dar îi fu imposibil. Ţinea o mână ridicată, ascunzându-şi chipul. Pe fundal se puteau citi pe o inscripţie următoarele cuvinte: STUDENTE FĂRA SUTIEN. Sigur, gândi Jason zâmbind în barbă.
    Citi restul articolului şi-i păru rău pentru Shirley. Poliţia. Raportase că fusese găsită o cantitate semnificativa de heroină şi de cocaină în apartamentul din South End, pe care Hayes îl împărţea cu Carol Donner.

   Jason se duse la spital, unde îşi găsi pacienţii, în general, în stare proastă. Matthew Cowen, care suferise o cateterizare în urmă cu a zi, avea simptome ciudate şi alarmante, de natura celor suferite de defunctul Cedric Harring: artrită, constipaţie şi uscăciune a pielii. În mod normal, nici unul din aceste simptome nu l-ar fi îngrijorat prea mult pe Jason. Dar în perspectiva recentelor evenimente, îl făceau să se simtă nelalocul lui. Din nou, spectrul unei boli infecţioase necunoscute şi incontrolabile plutea deasupra lui.
   Avea presentimentul că starea lui Matthew se va schimba în rău.

   După ce ceru un consult dermatologic pentru Cowen, Jason se îndreptă posomorât spre biroul său, unde Claudia îl salută cu ştirea că scosese cazurile examenelor medicale până la litera P.
   Îi sunase pe pacienţi şi aflase că doar doi se plângeau de probleme de sănătate.
   Jason întinse mâna după caietul de statistică şi-l deschise.
   Prima era Holly Jennings, al doilea Paul Klingler. Amândoi îşi făcuseră examenul medical în urmă cu o lună.

   - Cheamă-i înapoi, spuse Jason şi roagă-i să vină cât pot mai repede, dar fără să-i alarmezi.
   - Va fi greu să nu-i supăr. Ce să le spun?
   - Spune-le că vrem să repetăm nişte teste. Foloseşte-ţi imaginaţia.
   Mai târziu, în aceeaşi zi, Jason hotărî să vadă dacă nu cumva o putea vrăji pe tehniciana de laborator a lui Hayes, pentru a obţine ceva mai multe informaţii, dar în clipa în care o văzu pe Helen, îşi dădu pe loc seama că nu avea de gând să se lase vrăjită.

   - Poliţia a găsit ceva? întrebă el, ştiind deja că răspunsul va fi „nu”.
   Shirley îl sunase şi-i spusese că poliţiştii plecaseră, adăugând: „îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceste mici favoruri.”
   Helen dădu din cap că nu.
   - Ştiu că eşti ocupată, spuse Jason, dar crezi că poţi să-mi acorzi şi mie un minut? Aş vrea să-ţi mai pun câteva întrebări.
   În cele din urmă Helen se opri din lucru şi se întoarse spre el.
   - Mulţumesc, spuse el zâmbind.
   Expresia întipărită pe chipul femeii nu se schimbase. Nu era o expresie neplăcută, ci doar neutră.
   - Nu-mi place să tot amintesc de acest subiect, spuse Jason, dar afirmaţiile doctorului Hayes despre importanta lui descoperire nu-mi ies din cap. Eşti sigură că nu ai idee despre ce-ar putea fi? Ar fi o tragedie dacă s-ar pierde o adevărată invenţie în domeniul medical.
   - V-am spus tot ce ştiu. Aş putea să vă arăt ultima schiţă a cromozomului 17 pe care a făcut-o doctorul Hayes. Credeţi că v-ar folosi?

   - Hai să încercăm.
   Helen îl conduse în biroul lui Hayes, neluând în seamă fotografiile care îmbrăcau pereţii, dar Jason nu putu să le ignore.
   Se întreba ce fel de bărbat putea munci într-un asemenea mediu. Helen scoase o foaie mare de hârtie, pe care era desenată în amănunt desfăşurarea succesivă a perechilor-bază ale moleculei de ADN şi care cuprindea şi o porţiune a cromozomului 17. Era un număr ameţitor de astfel de perechi-bază: sute şi sute de mii.

   - Zona care-l interesa pe doctorul Hayes e aici.
   Helen îi arătă o porţiune mare, în care perechile erau colorate cu roşu.
   - Acestea sunt genele legate de hormonul de creştere. Este foarte complicat.
   - Ai dreptate, spuse Jason, dându-şi seama că mai avea mult de citit până când va înţelege fenomenul în totalitatea lui.
   - Există vreo şansă ca această schemă să fi dus la o descoperire ştiinţifică majoră?

   Helen se gândi o clipă înainte de a răspunde, apoi clătină din cap:

   - Tehnica este cunoscută deja de o bucată de vreme.

   - Crezi că ar putea folosi în vindecarea cancerului? întrebă Jason, tatonând terenul. Ar fi putut doctorul Hayes să descopere ceva în domeniul cancerului?

   - Pe noi nu ne preocupa deloc cancerul, spuse Helen.
   - Dar dacă era interesat de diviziunea celulară şi maturizare, e posibil să fi descoperit ceva în legătură cu această maladie. În special în cercetările lui despre declanşarea şi stoparea acţiunii genelor.

   - Bănuiesc că e posibil, spuse Helen fără entuziasm.

   Jason era sigur că Helen nu vroia să-l ajute cât ar fi putut-o face. În calitate de asistentă a lui Hayes, ar fi putut şti mai multe despre cercetările acestuia. Dar Jason nu putea forţa situaţia.

   - Ce-mi poţi spune despre însemnările sale de laborator?
   Helen se întoarse la locul ei pe banca din laborator.
   Deschizând al doilea sertar al mesei, scoase un registru.
   - Asta e tot ce am, spuse ea şi i-l dădu lui Jason.
   Registrul era umplut pe trei sferturi. Jason îşi putu da seama că era doar un carnet de notiţe, fără înregistrările experimentelor, iar fără aceste date, notiţele nu aveau niciun sens.

   - Nu mai există şi alte caiete de laborator?
   - Au mai fost câteva, admise Helen, dar doctorul Hayes le păstra tot timpul la el, în special în ultimele trei luni. Dar ţinea totul în minte. Avea o memorie fantastică, mai ales a cifrelor...
   Pentru o secundă, Jason văzu o lumină în ochii lui Helen şi se gândi că poate îşi va deschide sufletul, dar nu dură mult.
   Helen se cufundă din nou în tăcere. Îi luă lui Jason caietul din mână şi-l puse la loc în sertar.
   - Permite-mi să-ţi mai pun o întrebare, încercă Jason, căutându-şi cuvintele. Ai putea să-mi spui dacă doctorul Hayes a avut un comportament normal în ultima vreme? Părea înfricoşat şi extenuat când l-am văzut.
   Jason insistă în mod intenţionat asupra stării lui Hayes.
   - Mi s-a părul normal, spuse Helen pe un ton neutru.

   La naiba! gândi Jason. Acum era sigur că Helen nu fusese sinceră cu el. Din nefericire, nu putea face nimic în acest sens.

      Mulţumindu-i şi scuzându-se, Jason se retrase din biroul lui Hayes. Coborî cu liftul, se feri de privirile lui Sally şi urcă la secţia patologie.
   Îl găsi pe Jackson Madsen în laboratorul chimic, unde se ivise o problemă la una din maşinile automate. Erau prezenţi şi doi reprezentanţi ai companiei şi Jackson fu fericit că se putea întoarce în biroul său cu Jason, pentru a-i arăta mostrele din ţesuturile inimii lui Harring.
   - Stai să vezi asta, îi spuse Jackson aşezând o lamelă la microscop.
   Se uită prin lentilă, mişcând cu multă îndemânare lamela cu degetul mare şi cu indexul. Apoi se retrase un pas înapoi şi-l lăsă pe Jason să arunce şi el o privire.
   - Vezi vasul acela? întrebă el.
   Jason dădu din cap că da.
   - Observă lumenul distrus. Este cel mai grav caz de ateroscleroză pe care l-am văzut vreodată. Partea aceea roz seamănă cu un amiloid. Este uimitor, mai ales dacă spui că ecografia lui a fost bună. Şi acum să-ţi mai arăt ceva.
   Jackson puse la microscop o altă mostră.
   - Ia uită-te aici.
   Jason privi din nou prin obiectivul microscopului.
   - Ce ar trebui să văd?
   - Observă cât de mărite sunt nucleele, spuse Jackson. Şi partea aceea roz... Precis e amiloidă.
   - Ce înseamnă asta?
   - E ca şi cum inima tipului s-ar fi aflat sub asediu. Observă celulele inflamatorii.

   Neobişnuit să privească la microscop, Jason nu le remarcase la început, dar acum îi săreau în ochi.
   - Ce crezi despre ele? întrebă el.
   - Nu ştiu sigur. Ce vârstă zici că avea tipul?
   - Cincizeci şi şase de ani.
   Jason îşi îndreptă spinarea, apoi continuă:
   - Există vreo posibilitate, după părerea ta, să fi dat peste vreo nouă boală infecţioasă?
   Jackson se gândi o clipă, apoi clătină din cap.
   - Nu cred că inflamaţia e destul de mare pentru aşa ceva. Pare mai mult metabolică, dar nu pot afirma mai mult. O, încă un lucru, adăugă el, punând o altă mostră la microscop. Aceasta este o parte din nucleul roşu din creier, spuse Jackson în timp ce focaliza lentila. Spune-mi ce vezi.
   Jason privi din nou la microscop. În interiorul neuronului era un nucleu proeminent, precum şi o zonă granulară închisă la culoare. I-o descrise lui Jackson.

   - E lipofuscin, spuse Jackson. În totalitate nespecific, dar poate sugera că domnul tău Harring era un tip bolnav. Mostrele ar fi putut aparţine bunicului meu.

   - Este pentru a doua oară când aud aceste cuvinte, spuse Jason încet. Nu-mi poţi furniza şi alte amănunte mai clare?

   - Îmi pare rău, spuse Jackson. Aş fi vrut să-ţi pot fi de mai mult folos. O să mai fac nişte teste pentru a fi sigur că aceste depozite din interiorul inimii sunt amiloizi. O să te anunţ dacă aflu ceva.
   - Mulţumesc, spuse Jason. Ce mai e cu mostrele de la Hayes?
   - Nu sunt încă gata.

   Jason reveni la etajul doi şi traversă secţia pacienţilor ambulatorii. În calitate de doctor, totdeauna s-a îndoit de eficacitatea unor teste, proceduri sau medicamente. Dar nu avusese motiv să se îndoiască de competenţa sa profesională.
   De fapt, în majoritatea situaţiilor, a crezut totdeauna că se situează deasupra mediei. Acum nu mai era atât de sigur.
   Aceste îndoieli îl tulburau, mai ales pentru că, de la moartea Daniellei, se dedicase în exclusivitate muncii sale, făcând din ea ţelul major al vieţii.
   - Unde aţi fost? îl întrebă Sally, zărindu-l pe Jason în momentul în care el încerca să se strecoare neobservat în birou.
   În numai câteva minute, Sally îl îngropă pe Jason într-o multitudine de probleme mărunte, care, din fericire, îi absorbiră întreaga atenţie. Când în sfârşit putu să-şi tragă sufletul era trecut de ora 12. Consultă ultimul pacient, care dorea sfaturi şi vaccinuri în vederea unei călătorii în India, apoi se hotărî să sfârşească aici programul de lucru.
   Claudia încercă să-l convingă să ia prânzul cu ea şi cu câteva alte secretare, dar Jason refuză politicos. Se retrase în birou şi începu să reflecteze. Pentru Jason, partea cea mai rea era sentimentul de frustrare. Simţea că ceva mergea îngrozitor de prost, dar nu ştia ce anume şi ce să facă. Un sentiment de singurătate puse stăpânire pe el.
   - La naiba! spuse Jason, lovind biroul cu palma deschisă, suficient de tare pentru a face să zboare câteva foi.
   Trebuia să evite alunecarea într-o depresiune nervoasă.
   Trebuia să facă ceva. Îşi schimbă halatul alb cu sacoul, luă din mers pager-ul şi coborî la maşină. Ocoli Fenway, trecând pe lângă Gardner Museum, iar pe dreapta lăsă în urmă Museum of Fine Arts. Apoi se îndreptă spre sud pe Storrow Drive şi coborî la Arlington. Destinaţia lui era cartierul general al poliţiei din Boston.

  

          Ajungând la locul stabilit, un poliţist îl îndrumă la etajul al cincilea. De îndată ce coborî din lift, îl văzu pe detectiv venind pe culoar cu o cană plină ochi cu cafea.
   Curran nu avea haină, nasturele de sus al cămăşii era descheiat, iar cravata desfăcută. Sub braţul stâng i se balansa un toc de pistol din piele uzată.
   Păru surprins să-l vadă pe Jason, până când acesta îi reaminti că se mai întâlniseră la morgă şi la GHP.
   - A, da, spuse Curran cu uşorul lui accent irlandez. Cazul Alvin Hayes.
   Îl invită pe Jason în biroul său auster, în care se aflau o masă şi un fişet, ambele din metal. Pe perete era atârnat un calendar cu meciurile echipei de baschet Celtics.
   - Doriţi puţină cafea? îl invită Curran, punând cana pe birou.
   - Nu, mulţumesc.
   - Sunteţi inteligent, spuse Curran. Ştiu că toată lumea se plânge de cafeaua din instituţii, dar asta e otravă curată.

   Detectivul trase de la perete un scaun de metal şi-l pofti pe Jason să se aşeze.
   - Cu ce vă pot fi de folos, domnule doctor?
   - Nu sunt sigur. Cazul doctorului Hayes mă obsedează. V-amintiţi că v-am spus că doctorul Hayes a afirmat că făcuse o descoperire importantă? Ei bine, acum cred că există o mare şansă s-o fi făcut. De fapt, Hayes a fost un cercetător de nivel mondial şi lucra într-un domeniu cu mari posibilităţi.
   - Aşteptaţi o clipă. Nu mi-aţi spus chiar dumneavoastră că Hayes suferise o depresiune nervoasă?
   - Pe vremea aceea consideram că avusese un comportament nepotrivit, spuse Jason. Credeam că e paranoic şi că bate câmpii. Acum nu mai sunt sigur. Şi dacă a făcut într-adevăr o descoperire pe care n-a dezvăluit-o pentru că încă mai lucra la perfecţionarea ei? Să presupunem că cineva aflase şi, dintr-un motiv sau altul, vroia s-o treacă sub tăcere.
   - Şi l-a omorât? îl întrerupse Curran cu un aer superior. Domnule doctor, uitaţi un fapt major: Hayes a murit din cauze naturale. N-a existat nici o trădare, nici o rană la cap provocată de vreo armă, nici un cuţit înfipt în spate. Am găsit heroină, cocaină şi bani în casa lui. Nu e de mirare că se purta ca un paranoic. Problema drogurilor e cât se poate de serioasă.
   - Informaţia aceea anonimă nu a fost puţin cam ciudată? întrebă Jason devenind dintr-o dată curios.
   - Se întâmplă mereu. Cineva se şucăreşte dintr-un motiv oarecare, aşa că ne sună ca să-şi ia revanşa.
   Jason se uită mirat la detectiv. Era convins că filiera drogurilor era lipsită de morală, dar nu ştia ce-l făcea să aibă această impresie. Apoi îşi aduse aminte că Hayes trăise cu o dansatoare.
   Poate că nu era chiar atât de lipsită de morală.
   Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Curran spuse:
   - Ascultă, doctore, apreciez faptul că ţi-ai pierdut timpul ca să baţi drumul până aici, dar faptele sunt fapte. Nu ştiu dacă tipul ăsta a făcut sau nu vreo descoperire, dar lasă-mă să-ţi spun ceva. Dacă era traficant de droguri, le şi lua. Asta-i cert. Am cerut brigăzii de droguri să-i caute numele în computerele lor. N-au dat de nimic, dar asta înseamnă că încă nu a fost prins. E norocos că a murit din cauze naturale. În orice caz, nu pot justifica timpul pierdut de secţia de criminalistică pentru cercetarea acestui deces.

   - Eu tot mai cred că mai e ceva la mijloc.

   Curran clătină din cap.

   - Doctorul Hayes încerca să-mi spună ceva, insistă Jason. Cred că avea nevoie de ajutor.

   - Sigur, spuse Curran. Probabil că vroia să te atragă în cercul lui de traficanţi. Ascultă, doctore, îţi dau un sfat: uită de această afacere.

   Curran se ridică în picioare, dându-i de înţeles lui Jason că discuţia se încheiase.

        Coborând în stradă, Jason luă tichetul de parcare de pe ştergătorul de parbriz.
   Aşezându-se apoi la volan, se gândi la convorbirea avută cu detectivul Curran. Acesta fusese cordial, dar, în mod evident, dăduse prea puţină crezare gândurilor şi intuiţiei lui Jason. În timp ce porni motorul, Jason îşi aduse aminte de un lucru pe care Hayes i-l spusese în legătură cu descoperirea lui. Spusese că era „paradoxală”. Asta părea o modalitate neobişnuită de a caracteriza o descoperire ştiinţifică majoră, mai ales în cazul în care povestea ar fi fost născocită.
   Revenit la GHP, Jason îşi vizită bolnavii, mergând din salon în salon, ascultând, pipăind, atingând, împărtăşind necazurile şi dând sfaturi. Acest lucru îi plăcea cel mai mult la meseria sa.
   Oamenii îşi deschideau inima în faţa lui, atât la propriu cât şi la figurat. Se simţea privilegiat şi necesar. Îi mai reveni puţin încrederea în sine.
   Era aproape ora patru când se apropie de salonul de consultaţii C şi luă fişa bolnavului. Îşi reaminti cum îl cheamă.
   Era Paul Klinger, bărbatul căruia îi făcuse examenul medical periodic. Înainte de a intra, Jason revăzu repede rezultatele analizelor. Bărbatul părea a fi sănătos, colesterolul se afla în limitele normale, la fel şi trigliceridele şi EKG-ul. Jason intră în salon.

   Klinger era un tip zvelt, cu părul blond roşcat şi avea încrederea calmă caracteristică yankeului bogat.
   - Ce n-a ieşit bine la testele pe care le-am făcut? întrebă el îngrijorat.
   - De fapt, au ieşit bine.
   - Dar secretara mi-a spus că aţi vrea să repetaţi unele dintre ele şi că trebuie să mă prezint astăzi.
   - Îmi pare rău. Nu trebuia să vă impacientaţi. Când secretara a auzit că nu vă simţiţi prea bine, s-a gândit că ar fi bine să mai aruncăm o privire.
   - Tocmai am scăpat de o gripă, spuse Paul. Au adus-o copiii de la şcoală. Acum mă simt mult mai bine. Singura problemă este că nu am mai făcut mişcare de peste o săptămână.
   Gripa nu-l speria pe Jason. Totuşi îl examină pe Paul Klinger cu atenţie şi repetă diferitele teste cardiace. În cele din urmă, îi spuse lui Klinger că-l va suna în cazul în care analiza sângelui nu va ieşi tocmai bine.
   După ce mai consultă doi pacienţi, Jason ajunse la Holly Jennings, director executiv al uneia dintre cele mai mari firme de publicitate din Boston. Holly nu era prea bucuroasă şi nici nu se sfia să-şi ascundă sentimentele. Şi, în ciuda faptului că în salonul de examinări exista un afiş care interzicea fumatul, ea fumase tot timpul cât aşteptase.
   - Ce naiba se întâmplă? îl întrebă ea pe Jason când acesta intră în salon.
   Examenul medical pe care-l făcuse cu o lună în urmă dovedise că era sănătoasă, chiar dacă Jason o sfătuise să se lase de fumat şi să dea jos cele 10-15 kilograme pe care le pusese în ultimii cinci ani.
   - Am auzit că nu vă simţiţi prea bine, spuse Jason prietenos.

   El observă că femeia părea obosită şi nu-i scăpară din vedere nici cearcănele negre de sub ochii acesteia.
   - Asta-i tot? se răsti femeia. Secretara mi-a spus că vreţi să repetaţi nişte analize. Ce n-a ieşit bine data trecută?
   - Au fost bune. Vrem doar să discutăm puţin. Vorbiţi-mi despre starea sănătăţii dumneavoastră.
   - Dumnezeule! Mă târâţi până aici, speriindu-mă ca dracul, făcându-mă să pierd două prezentări importante doar ca să purtăm o conversaţie? Nu puteam vorbi la telefon?
   - Ei bine, din moment ce tot aţi venit, de ce nu-mi spuneţi cum vă simţiţi?
   - Obosită.
   - Altceva?
   - În general, nu grozav de bine... Nu mai dorm bine. N-am avut poftă de mâncare. Nimic special... Ei bine, trebuie să recunosc că n-am spus adevărul. M-au durut ochii. A trebuit să port mult ochelarii de soare, chiar şi la birou.
   - Altceva? întrebă Jason simţindu-se cuprins de un soi de frică.
   Holly dădu din umeri.
   - Nu ştiu din ce motive, dar şi părul a început să mi se rărească.

   Jason o examină cu cea mai mare atenţie. Pulsul şi tensiunea îi erau puţin mărite, dar asta se putea datora şi stresului. Avea pielea uscată, în special la extremităţi. Când îi repetă ecografia, constată că ritmul inimii era puţin modificat, dovedind o oxigenare redusă. Când îi sugeră femeii să mai facă o altă ecografie la efort, aceasta refuză.

   - Nu pot să vin altă dată pentru acest test?

   - Aş prefera să-l fac acum, spuse Jason. De fapt, ce-aţi zice să vă internaţi pentru câteva zile?
   - Glumiţi? Nu am timp de aşa ceva. Sincer vorbind, nici nu mă simt chiar atât de rău. De ce îmi faceţi această propunere?
   - Vreau să facem toate analizele. Aş vrea să vă vadă atât un cardiolog, cât şi un oftalmolog.
   - Săptămâna viitoare. Luni sau marţi. Acum am de rezolvat nişte treburi care nu suportă amânare.
   Fără tragere de inimă, Jason o lăsă pe Holly să plece, nu înainte însă de a-i lua puţin sânge. Nu o putea forţa să rămână şi, pe deasupra, nici nu avea vreo dovadă clară ca s-o convingă că se afla în pericol. Era doar un presentiment... un presentiment rău.
   Ajuns acasă, Jason îşi făcu programul obişnuit. Alergă, se opri pe la magazinul De Luca, de unde cumpără un pui pe care-l puse apoi în cuptor, făcu un duş şi se retrase în birou cu o bere rece ca gheaţa. Făcându-se comod, îşi continuă lectura despre ADN. Începu să înţeleagă cum reuşise Hayes să izoleze genele specifice. Asta făcea probabil şi Helen Brennquivist în dimineaţa respectivă.
   O dată ce era descoperită o colonie de bacterii adecvată, aceasta era cultivată pentru a produce miliarde de alte bacterii. Apoi, folosind enzimele, bacteria ADN-ului era separată şi fragmentată, iar gena dorită era izolată şi purificată.
   Ulterior putea fi recombinată cu diferite bacterii în zone ale ADN-ului care puteau fi „activate” de către cercetător. În forma respectivă, bacteriile recombinante se comportau ca nişte uzine în miniatură în producerea proteinei pentru care fusese codificată gena respectivă. Această metodă o folosise Hayes când produsese hormonul lui de creştere. El a început cu o parte de ADN uman, gena care producea hormonul de creştere, a clonat-o cu ajutorul bacteriei, apoi a combinat-o în bacteria ADN-ului într-o zonă controlată de o genă care răspundea de digestia lactozei. Adăugând la această cultură şi lactoză, specia de bacterii recombinante a lui Hayes fusese „stimulată” să producă hormonul uman de creştere.

   Jason îşi bău berea şi se duse la bucătărie să-şi mai desfacă una. Era copleşit de ceea ce aflase. Nu era de mirare că unii cercetători de talia lui Hayes erau ciudaţi. Ei erau conştienţi de puterea pe care o deţineau în manipularea vieţii. Această înţelegere a fenomenului îl înspăimânta şi îl tulbura în acelaşi timp pe Jason. Tehnologia ADN-ului avea o putere de temut în a face bine sau rău. Direcţia era, după părerea lui Jason, aleatorie.
   Înarmat cu aceste informaţii, Jason înclina şi mai mult să creadă că Hayes, deşi se afla sub influenţa stresului general, spusese adevărul, cel puţin în privinţa descoperirii ştiinţifice.
   Jason nu era la fel de sigur de afirmaţia lui Hayes că cineva vroia să-l omoare. Ar fi vrut să fi petrecut mai mult timp cu Hayes în cursul ultimelor luni. Îşi dorea să fi ştiut mai multe despre el.
   Deschizând cuptorul, Jason cercetă puiul. Acesta se rumenea frumos şi părea delicios. Puse la fiert apă pentru orez şi se întoarse în birou. Punându-şi picioarele pe masa de lucru şi împingând înapoi scaunul de sub el, Jason începu să citească următorul capitol care trata despre tehnicile de laborator şi ingineria genetică. Prima parte se referea la metodele prin care erau fragmentate moleculele ADN-ului cu ajutorul enzimelor numite endonucleaze restrictive.
   Jason trebui să citească textul de mai multe ori. Era un material foarte dificil.

          Sunetul strident al detectorului de fum îl surprinse pe Jason.
   Sărind în picioare de pe biroul pe care adormise adânc, alergă în bucătărie. Apa pentru orez fiersese şi se evaporase, iar fundul de teflon fumega, umplând bucătăria cu fum înecăcios. Jason puse vasul sub un jet de apă, unde acesta începu să stropească şi să fâsâie. Dădu drumul ventilatorului şi deschise una din ferestrele aflate în living, iar bucătăria se goli treptat de fum. În cele din urmă detectorul de fum încetă să mai sune. Jason se bucură că proprietarul nu se afla nici de această dată în oraş.
   Când cina fu gata, fără orez, Jason o duse pe birou, împingând hârtiile şi cărţile deoparte. În timp ce începu să mănânce, privirea îi căzu pe prima pagină a ziarului Boston Globe, cu articolul „Doctor, droguri şi o dansatoare”.

   Luă ziarul cu mâna stângă şi se uită din nou la Carol Donner. Gândul că Hayes ar fi putut trăi cu femeia aceea îl buimăcea. Jason se întreba dacă Hayes nu căzuse cumva pradă imaginaţiei bărbaţilor în vârstă de a salva o prostituată care, în ciuda meseriei, are o inimă de aur. Gândindu-se la Hayes ca la un coleg care a trăit într-un mediu similar cu cel în care trăise şi el, inclusiv aceeaşi şcoală de medicină, Jason consideră că în ceea ce-l privea pe Hayes, un asemenea clişeu era tras de păr. Dar, după cum a spus Curran, faptele erau fapte. Era cât se poate de clar că Hayes trăise cu fata. Jason aruncă ziarul deoparte.

   După ce citi tot ce putuse găsi în legătură cu uscăciunea pielii, Jason duse vasele murdare la bucătărie şi le clăti.
   Imaginea lui Carol Donner, cu mâna pe care o ţinea ridicată ca să-şi ascundă faţa, nu-i ieşea din minte. Se uită la ceas. Era zece şi jumătate.
   - De ce nu? se întrebă el cu voce tare.
   La urma urmei, dacă Hayes a trăit cu femeia aceasta, poate că ea ştia ceva care să-i poată da un indiciu în legătură cu descoperirea făcută de Hayes. Oricum, n-avea nimic de pierdut. Se îmbrăcă cu un pulover şi cu o haină de tweed şi ieşi din apartament.

   De la Beacon Hill nu erau decât cincisprezece minute de mers pe jos până în Combat Zone. Dar în cele cincisprezece minute, Jason traversă o imensă distanţă socială. Beacon Hill era simbolul bogăţiei şi al proprietăţii confortabile, cu străzi pavate şi felinare de gaz. Combat Zone era opusul sordid. Pentru a ajunge acolo, Jason ocoli Boston Common, ajunse la Washington Street, cu şirul său nesfârşit de baruri până la Boylston Street.
   Aici hoinăreau oamenii străzilor, amestecaţi printre grupuri zgomotoase de studenţi şi printre muncitorii din Dorchester, îmbrăcaţi în haine de piele şi salopete albastre. Clubul Cabaret se afla la mijloc, între un cinematograf la care rulau filme porno şi o librărie pentru adulţi, în a cărei vitrină erau expuse o varietate de accesorii sexuale. Firma STUDENTE FĂRA SUTIEN era vopsită într-o culoare fosforescentă.
   Jason se îndreptă spre uşă şi intră. Se trezi într-un bar, care nu era altceva decât o încăpere lungă şi întunecată, luminată în mijloc de un reflector care cădea pe un podium din lemn. Barul, în formă de U, înconjura podiumul. În spate erau câteva separeuri mici, iar muzica se auzea în surdină prin nişte difuzoare mari care flancau treptele ce duceau spre podium.
   Atmosfera era îmbâcsită de fum de ţigară şi de mirosul acela special de deodorant ieftin de interior. Barul era aproape plin de bărbaţi ce şedeau aplecaţi peste paharele cu băutură. Era greu să vezi ceva în interiorul separeurilor, dar, în timp ce trecu pe lângă ele, Jason putu zări numeroase femei îmbrăcate în rochii scurte şi franjurate. Găsi un scaun lângă bar. O chelneriţă îmbrăcată într-o bluză albă şi pantaloni negri scurţi şi strâmţi veni imediat să ia comanda.
   Când îi fură aduse berea şi paharul, o dansatoare pe jumătate dezbrăcată coborî treptele şi începu să se plimbe cu un aer plin de sine pe podium. Jason se uită în sus spre ea, iar privirile li se întâlniră pentru o clipă. Părea plictisită. Femeia avea faţa machiată din abundenţă, iar părul decolorat avea consistenţa paielor. Jason îi dădu peste treizeci de ani, nici vorbă să fi fost studentă.
   Privind în jurul lui, Jason observă aceeaşi expresie de plictiseală şi pe feţele bărbaţilor în timp ce ochii lor urmăreau din reflex plimbările în sus şi-n jos ale dansatoarei de pe podium. Jason îşi sorbi berea direct din sticlă. În nici un caz, n-ar fi atins cu buzele vreun pahar în locul acesta.

   Când rock-and-roll-ul luă sfârşit, dansatoarea păru pentru o clipă dezorientată. Îşi mută greutatea de pe un toc de 10 cm pe celălalt, aşteptând următorul număr.

   Jason remarcă tatuajul în formă de inimă pe care dansatoarea îl avea pe coapsa dreaptă. Următorul număr începu anunţat de o bătaie puternică de tobe şi blonda îşi reîncepu ondulările. În timp ce se legăna, îşi scoase sutienul sumar. Acum nu mai avea pe ea decât o bentiţă ce se căznea să-i acopere părţile intime şi pantofii. Şi totuşi, bărbaţii de la bar continuau să rămână nepăsători. Singurele mişcări pe care le făceau erau cele prin care îşi duceau la buze băutura sau ţigara. Cel puţin până când dansatoarea începu să se mişte de-a lungul podiumului. Apoi câţiva clienţi începură să scoată la vedere bancnotele.
   Jason privi scena pentru un timp, apoi se uită din nou prin încăpere. Nu departe se afla un separeu ocupat de un bărbat îmbrăcat într-un costum de culoare neagră, care fuma trabuc şi studia o agendă prin nişte ochelari fumurii. Jason nu avea nici cea mai mică idee cum putea vedea ceva, dar decise că precis făcea parte din direcţiune. Mai mulţi tipi solizi, cu gâturi groase, purtând tricouri albe, stăteau de ambele părţi ale separeului, cu braţele lor cărnoase încrucişate, întorcându-şi capetele întruna la dreapta şi la stânga, pentru a supraveghea barul.
   Când muzica se termină, stripteuza cea blondă îşi ridică hainele şi fugi pe scări. Se auziră doar câteva aplauze răzleţe.
   Când muzica reîncepu, pe trepte coborî o nouă dansatoare, care se roti pe podium. Îmbrăcată într-un costum de ţigancă, ţipător şi înfoiat, ea ar fi putut fi sora primei dansatoare - sora mai mare.

   Jason pricepu rapid „ideea” programului. O fată, îmbrăcată într-o costumaţie de sălbatică, apăru şi dansă, scoţându-şi din ce în ce mai multe haine pe măsură ce numărul se derula.
   Trecură 45 de minute şi Jason se întreba dacă şi Carol Donner era programată să apară în seara respectivă. O întrebă pe una dintre chelneriţe.

   - Ar trebui să urmeze ea. Mai doriţi un rând, domnule?

   Jason scutură din cap. Îi era deajuns o singură bere pentru toată seara. Privind din nou în jur, el observă că unele dintre stripteuze coborâseră în bar. Ele se opreau să stea de vorbă cu bărbatul ce purta ochelari fumurii, ca apoi să colinde prin încăpere şi să stea la taclale cu clienţii. Jason încercă să şi-l imagineze pe Hayes, faimosul biolog molecular, stând aici la bar şi, oricât se străduia, nu reuşea deloc.
   Muzica se opri pentru o clipă şi luminile de pe podium se micşorară. Pentru prima dată se auzi o voce în difuzor, care anunţa următoarea apariţie: faimoasa Carol Donner. Clienţii plictisiţi, sprijiniţi de bar, părură că se trezesc dintr-o dată. Se auziră câteva fluierături.
   Muzica se schimbă într-un rock mai domol şi pe podium apăru o siluetă. Când luminile se reaprinseră, Jason rămase uimit. Spre surpriza lui, Carol Donner era o tânără frumoasă. Pielea ei avea o strălucire sănătoasă şi ochii ei aruncau scântei. Era îmbrăcată într-un costum mulat pe corp, pe cap avea o banderolă, iar în picioare purta jambiere, de parcă s-ar fi aflat la o lecţie de aerobic. Picioarele îi erau goale. Se mişca pe podium cu graţie şi dezinvoltură, iar Jason remarcă în zâmbetul ei că îi făcea plăcere.
   Pe măsură ce numărul se derula, fata îşi scoase jambierele, cordonul de mătase din jurul taliei şi apoi costumul. Publicul îndobitocit de băutură începu să ovaţioneze în timp ce fata urca scara, dansând în bustul gol. De îndată ce dispăru, clienţii se cufundară din nou în amorţeală.
   Jason o aşteptă pe Carol să apară în bar, ca celelalte fete, dar după ce se scurseră 20 de minute, îşi dădu seama că s-ar putea să nu vină. Îşi împinse scaunul şi se îndreptă spre bărbatul cu ochelari de soare. Unul dintre bodyguarzi îl observă şi-şi desfăcu braţele.

   - Scuzaţi-mă, spuse Jason bărbatului cu agenda. Pot să vorbesc cu Carol Donner?

   Bărbatul îşi scoase trabucul din gură.
   - Dar tu cine dracu mai eşti?
   Jason ezită să-şi dea numele adevărat, timp în care bărbatul cu ochelari de soare îi făcu un semn unuia dintre bodyguarzi.
   Jason simţi cum o mână mare îl apucă de braţ şi-l împinge spre uşă.
   - Vreau numai...
   Dar nu reuşi să spună mai mult. Fusese apucat de haină şi purtat în viteză de-a lungul barului şi prin draperia neagră, iar cu picioarele abia dacă atingea pământul. Când se trezi împins în stradă, fu cuprins de un puternic sentiment de umilinţă.

5.

       După ce alarma deşteptătorului îl trezi, Jason simţi nevoia să stea sub duş mai multe minute, până când se simţi capabil să înfrunte o nouă zi.
   Cu o seară înainte, după ce se întorsese din neplăcuta vizită de la Club Cabaret, a fost rechemat a spital.
   Unul dintre pacienţii lui bolnavi de SIDA, un bărbat pe nume Harvey Rachman, făcuse stop cardiac. Când Jason sosise la spital, personalul de serviciu îi făcea reanimare de cincisprezece minute. Abia după două ore de încercări zadarnice, s-au recunoscut învinşi. Comentariul surorii şefe conform căruia bărbatul scăpase astfel de suferinţă, nu constituia o prea mare consolare pentru un Jason şocat. Pe el îl necăjea de fiecare dată când moartea câştiga competiţia.

   Singurul aspect pozitiv înregistrat în timpul vizitei din dimineaţa respectivă fusese externarea unuia dintre cazurile de hepatită. Lui Jason îi părea rău că fata pleca. Acum nu mai avea decât un singur pacient care se simţea bine.
   La secţia de boli coronariene, Matthew Cowen nu se simţea deloc mai bine. La indispoziţiile de care se plânsese, se mai adăugase acum şi o deteriorare a vederii. Simptomele îl nelinişteau pe Jason. Harring şi Lennox se plânseseră şi ei de scăderea acuităţii vizuale cu câteva săptămâni înainte de a muri şi Jason se gândi din nou la posibilitatea apariţiei unei boli noi, multisistemice. Ceru un consult oftalmologie. După ce-şi încheie vizita, Jason se duse la secţia de patologie să vadă dacă eşantioanele de la autopsia lui Hayes erau gata. Poate că ele îi vor putea da o explicaţie de ce atât de mulţi oameni, aparent sănătoşi, sufereau stopuri cardiace.
   Trebui să aştepte până ce Jackson dădu un raport asupra unui test secţiei de oncologie. Era vorba despre o biopsie a sânului şi era pozitivă.

   - Asta mă face să mă simt întotdeauna îngrozitor, spuse Jackson punând receptorul în furcă.
   Apoi adăugă pe un ton puţin mai vesel:
   - Pariez că vrei să vezi rezultatele lui Hayes.
   Căută pe birou până găsi mapa care-i trebuia. Deschizând-o, scoase un eşantion şi-l arătă lui Jason.
   - Aşteaptă să vezi asta... E aorta lui Alvin Hayes, explică Jackson în timp ce Jason o privea la microscop.
    Moartea celulelor şi dezorganizarea erau evidente chiar şi pentru ochiul lui neformat.
   - Nu e de mirare că a clacat! continuă Jackson. N-am mai văzut o asemenea deteriorare la nici un caz sub 70 de ani, cu excepţia pacienţilor cărora le-a fost găsită o boală a aortei. Şi să-ţi mai arăt ceva.

   Jackson înlocui eşantionul cu altul.

   - Asta este inima lui Hayes. Uită-te la vasul coronarian. Arată la fel cu cel al lui Cedric Harring. Toate vasele coronariene sunt aproape obturate. Dacă aorta lui Hayes n-ar fi cedat, el ar fi murit de un atac de inimă. Tipul era o bombă ambulantă cu efect întârziat. Şi nu e numai asta, mai avea şi o inflamaţie a tiroidei, tot ca Harring. De fapt, sunt atâtea asemănări, încât m-am uitat din nou la aorta lui Harring. Şi ce crezi că am descoperit? Şi aorta lui Harring era pe punctul de a crăpa.
   - Mai exact, ce vrei să spui cu asta? întrebă Jason.
   Jackson îşi desfăcu braţele a neputinţă.
   - Nu ştiu. Există mari asemănări între aceste două cazuri. Cum ar fi inflamaţia larg răspândită, dar care nu cred că e de natură infecţioasă. Pare mai mult de natură autoimunitară, ca şi cum sistemul lor imunitar ar fi început să atace propriile lor organe.

   - Vrei să spui ca la lupus?

   - Da, ceva de acest gen. Oricum, Alvin Hayes era foarte bolnav. Aproape toate organele îi erau într-o avansată stare de uzură. Începuse să se dezintegreze de-a dreptul.
   - Spunea că nu se simte prea bine, comentă Jason.
   - Ha! exclamă Jackson. Asta-i eufemismul anului.
   Jason plecă de la secţia de patologie, încercând să înţeleagă afirmaţia lui Jackson. În ciuda opiniei lui Jackson, Jason se gândi din nou că ar fi posibil să fie vorba de o boală infecţioasă necunoscută. De fapt, ce fel de boală autoimunitară ar fi putut evolua atât de rapid? Jason îşi răspunse singur la întrebare: niciuna.
   Înainte de a începe din nou consultaţiile pacienţilor ambulatorii, Jason decise să treacă pe la laboratorul lui Hayes.
   Nu pentru că s-ar fi aşteptat din partea lui Helene să-i fie de folos, dar considera că ar putea-o interesa faptul că Hayes fusese atât de bolnav în ultimele sale săptămâni de viaţă. Spre surprinderea lui, observă că Helene plânsese.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Nimic, răspunse ea scuturând din cap.
   - Nu lucrezi?
   - Am terminat.

   Dintr-o dată, Jason îşi dădu seama că fără Hayes lângă ea ca să-i dea indicaţii, Helene era pierdută. Se părea că nu fusese informată despre marea lucrare, fapt ce-l determină pe Jason să se îndoiască de cunoştinţa ei în privinţa descoperirii lui Hayes, în cazul în care ar fi existat vreuna. Discreţia de care dăduse dovadă Hayes era o pierdere pentru societate.
   - Te superi dacă vreau să stau de vorbă cu tine câteva minute? întrebă Jason.
   - Nu, răspunse Helene în felul ei laconic, apoi îi făcu semn să intre în biroul lui Hayes.
   Jason o urmă şi fu din nou şocat de fotografiile reprezentând organele genitale.
   - Tocmai am trecut pe la secţia de patologie, începu Jason după ce se aşezară. Se pare că doctorul Hayes era foarte bolnav. Eşti sigură că nu s-a plâns de starea sănătăţii lui?
   - Ba s-a plâns, admise Helene, afirmând contrariul faţă de declaraţia iniţială. Spunea tot timpul că se simte slăbit.
   Jason o privi mirat. Helene părea mai vulnerabilă, mai deschisă şi Jason mai remarcă faptul că, în contrast cu dăţile anterioare, acum părul ei atârna pe umeri în loc să fie prins la spate în coc.

   - Ultima dată mi-ai spus că avea acelaşi comportament neschimbat.
   - Aşa a fost. Dar spunea că se simte îngrozitor.
   Neînţelegând această distincţie semantică, Jason fu convins pentru o dată în plus că Helene încerca să ascundă ceva. Se întrebă care o fi motivul, dar simţea că nu va afla nimic dacă o va înfrunta.
   - Domnişoară Brennquivist, spuse Jason pe un ton răbdător, vreau să te mai întreb o dată. Eşti absolut sigură că nu ştii la ce s-ar fi putut referi Hayes când mi-a spus că a făcut o descoperire ştiinţifică majoră?

   Ea scutură din cap:
   - Zău că nu ştiu. Adevărul e că lucrurile nu stăteau bine în laborator. În urmă cu trei luni, şobolanii care au fost trataţi cu factorii de stimulare ai hormonului de creştere au început să moară în chip misterios.
   - De unde proveneau aceşti factori?
   - Doctorul Hayes îi extrăgea singur din creierul de şobolan. Mai ales din hipotalamus. Apoi îi producea prin tehnicile de recombinare a ADN-ului.
   - Deci experienţele au dat greş?
   - Complet, spuse Helene. Dar ca orice mare cercetător, doctorul Hayes nu s-a simţit descurajat. Din contră, s-a dedicat şi mai mult muncii sale. A testat diferite proteine, dar, din nefericire, cu aceleaşi rezultate fatale.

   - Crezi că doctorul Hayes a minţit când mi-a spus că a făcut o descoperire?

   - Doctorul Hayes nu minţea niciodată, spuse Helene indignată.

   - Atunci cum îţi explici? întrebă Jason. La început am crezut că Hayes suferea de o cădere nervoasă. Acum nu mai sunt atât de sigur de acest lucru. Ce părere ai?
   - Doctorul Hayes nu a avut nicio cădere nervoasă, spuse Helene, ridicându-se şi dându-i lui Jason de înţeles că discuţia se încheiase.
   Helene nu avea de gând să asculte calomniile la adresa defunctului ei şef.

         Cu un sentiment de frustrare, Jason coborî la biroul său, unde Sally pregătise deja doi pacienţi pentru examenul medical.
   Între cele două consultaţii, Jason reuşi să scape de Sally destulă vreme pentru a putea cerceta rezultatele analizelor de laborator ale lui Holly Jennings. Singura schimbare mai semnificativă faţă de cele anterioare era o valoare mai ridicată a gamma globulinei, determinându-l pe Jason să se gândească din nou la o boală, alta decât SIDA, prin care era afectat sistemul autoimunitar. În loc să inhibe sistemul imunitar, ca în cazul virusului HIV, problema părea să ia o formă destructivă.
   Pe la jumătatea dimineţii, Jason fu sunat de Margaret Danforth, care-i spuse fără altă introducere:

   - M-am gândit că ar trebui să ştii că în urina doctorului Hayes au fost găsite uşoare urme de cocaină.
   Deci Curran a avut dreptate, gândi Jason în timp ce punea receptorul în furcă. Dar Jason nu putea spune dacă faptul era legat sau nu de afirmaţia lui Hayes despre descoperirea făcută, sau de frica de a fi atacat.

   Jason fu obligat să renunţe la speculaţiile sale în faţa marelui număr de pacienţi care-l aşteptau pentru consultaţii. Tensiunea crescu datorită unui telefon de la Shirley, care se pare că aflase despre vizita lui la Helene.
   - Jason, spuse ea pe un ton aspru, te rog să nu mai răscoleşti lucrurile. Lasă spiritele să se calmeze în privinţa cazului Hayes.

   - Cred că Helen ştie mai multe decât ne spune.
   - De fapt de partea cui eşti tu? întrebă Shirley.
   - Bine, bine, spuse el, întrerupând-o cu mojicie, în momentul în care Madaleine Krammer, o veche pacientă, fusese adusă la urgenţă.
   Până acum, inima ei funcţionase în condiţii normale. Dintr-o dată, i se umflaseră gleznele şi începuse să horcăie. În ciuda medicamentaţiei puternice, boala ei congestivă de inimă se agravase atât de tare, încât Jason insistase ca femeia să fie spitalizată.

   - Nu săptămâna asta, protestase Madaleine. Vine în vizită fiul meu din Carolina cu noul lui bebeluş. Nu mi-am văzut niciodată nepoţica. Vă rog!
   Madaleine era o femeie de şaizeci şi cinci de ani, veselă, cu părul de un gri argintiu. Lui Jason îi plăcuse totdeauna de ea pentru că plângea foarte rar şi pentru că îi era mereu foarte recunoscătoare pentru tratamentul medical prescris.
   - Îmi pare rău, Madaleine. N-aş fi făcut acest lucru dacă nu l-aş fi considerat necesar. Singura modalitate prin care îţi putem schimba tratamentul este numai sub o strictă observaţie.
   Mormăind ceva, Madaleine acceptă resemnată. Jason îi spuse că va veni s-o vadă mai târziu şi o lăsă pe mâinile pricepute ale Claudiei. Pe la ora patru după-amiază, Jason reuşise să recupereze întârzierea din planificare. Ieşind din birou, Jason dădu peste Roger Wanamaker, a cărei siluetă impresionantă bloca în întregime holul îngust.
   - E rândul meu, spuse Roger. Ai puţin timp liber ca să stăm de vorbă?

   - Bineînţeles, spuse Jason, care nu refuza niciodată un coleg.
   Îl conduse pe Roger înapoi în birou. Acesta, ceremonios, lăsă să cadă pe masă o fişă medicală.
   - Aşa, ca să nu te simţi singur, spuse el. E fişa unui director executiv de la Data General, în vârstă de cincizeci şi trei de ani, care a fost adus la camera de gardă mort de-a binelea. Cu mai puţin de trei săptămâni în urmă, i-am făcut un examen medical complet.
   Jason deschise fişa şi aruncă o privire asupra rezultatelor examenelor medicale, inclusiv a EKG-ului şi a analizelor de laborator. Colesterolul era mărit, dar nu foarte tare.

   - Un alt atac de inimă? întrebă el răsfoind fişa la rezultatul radiografiei pulmonare. Şi acesta era normal...

   - Nu, spuse Roger. Comoţie cerebrală. Tipul a suferit de un atac chiar la mijlocul unei şedinţe de consiliu. Soţia lui e supărată foc. M-a făcut să mă simt îngrozitor. Mi-a spus că soţul ei a început să se simtă rău de când a venit la noi.
   - Ce simptome avea?
   - Nimic deosebit, spuse Roger. În special insomnii şi agitaţie, lucruri de care se plâng tot timpul majoritatea directorilor.
   - Ce dracu se petrece? întrebă Jason ca pentru sine.
   - Mă depăşeşte, spuse Roger. Dar încep să am un sentiment ciudat - ca şi cum ne-am afla în faţa unei epidemii sau ceva de genul acesta.

   - Am vorbit cu Madsen de la patologie. L-am întrebat ce crede despre eventualitatea unei boli infecţioase necunoscute. A spus că nu e cazul. Mai degrabă e vorba de ceva metabolic, poate autoimunitar.
   - Cred că ar trebui să facem ceva. Ce zici de întâlnirea pe care ai propus-o?
   - Încă n-am convocat-o, recunoscu Jason. Am pus-o pe Claudia să scoată toate fişele tuturor examenelor medicale pe care le-am făcut în ultimul an şi am rugat-o să verifice cum se simt pacienţii. Poate că ar trebui să faci şi tu acelaşi lucru.
   - E o idee bună.
   - Ce spune autopsia acestui caz? întrebă Jason, dându-i înapoi fişa lui Roger.

   - E la medicul legist.
   - Să-mi dai şi mie rezultatul.
   După plecarea lui Roger, Jason îşi făcu o notiţă să nu uite să convoace o întâlnire cu ceilalţi internişti la începutul săptămânii următoare. Chiar dacă nu vroia să ştie cât de răspândită era problema, îşi dădea seama că nu putea să stea deoparte şi să privească în timp ce pacienţii cu rezultate bune la analize terminau prin a ajunge la morgă.

   În drum spre ultimul pacient, Jason se surprinse din nou gândindu-se la Carol Donner. Venindu-i brusc o idee, făcu cale întoarsă la fişierul central, unde o găsi pe Claudia. O rugă să meargă la serviciul personal să vadă dacă poate face rost de adresa de acasă a lui Alvin Hayes. Jason era sigur că dacă cineva putea face acest lucru, aceasta era Claudia.
   Îndreptându-se din nou spre pacienţii ambulatorii, Jason se întrebă de ce nu încercase să obţină adresa lui Hayes mai devreme. Dacă această Carol Donner trăise cu el, era mult mai simplu să stea de vorbă cu ea la ea acasă decât la Club Cabaret.
   Poate că ea avea vreo idee despre descoperirea lui Hayes, sau dacă nu, măcar despre sănătatea lui. Când Jason termină cu ultimul pacient, Claudia făcuse deja rost de adresă. Era în South End.
   După ce consultă toţi pacienţii ambulatorii şi dictă corespondenţa necesară, Jason se îndreptă spre liftul principal pentru a începe vizita pacienţilor săi internaţi. Madaleine Krammer fu prima.
   Arăta deja mai bine. O diureză puternică îi dezumflase considerabil picioarele şi mâinile, dar când o mai consultă o dată, Jason fu din nou tulburat să constate că pupilele femeii păreau foarte dilatate şi nu reacţionau la lumină. Jason însemnă ceva pe fişa ei, apoi îşi continuă vizita.

   Înainte de a merge să-l vadă pe Matthew Cowen, Jason îi scoase mai întâi fişa pentru a vedea ce se constatase în urma examenului oftalmologie. Şocat, Jason citi: „Cataractă slabă la ambii ochi. A se repeta consultul peste şase luni.” Lui Jason nu-i veni să-şi creadă ochilor. Cataractă la 35de ani? Îşi aduse aminte că în autopsia lui Connoly apărea şi cataracta. Îşi aminti, de asemenea, de pupilele dilatate ale Madaleinei Krammer. Ce dracu mai era şi asta? În timp ce se îndrepta pe culoar să-l vadă pe Matthew, Jason era în continuare deosebit de derutat.

   - O să-mi daţi iarăşi medicamentele acelea ciudate? întrebă Matthew de îndată ce-l văzu pe Jason.
   - Nu, de ce întrebi?
   - Pentru că a început să-mi cadă părul.
   Ca să demonstreze ceea ce spunea, Matthew trase de nişte şuviţe, care, într-adevăr, se desprinseră imediat. Le împrăştie pe pernă.
   Jason ridică o şuviţă şi o plimbă între degetul mare şi index.
   Părul părea normal, în afara unei albeţe la rădăcină. Apoi Jason examină pielea capului lui Matthew. Şi aceasta părea normală şi nu prezenta inflamaţii sau locuri dureroase.
   - De când se petrece treaba asta? întrebă el, revenindu-i în minte, uimitor de clar, amintirea lui Brian Lennox, precum şi afirmaţiile doamnei Harring că soţul ei începuse să-şi piardă părul.
   - Astăzi e mult mai rău, spuse Matthew. Nu vreau să par un paranoic, dar se pare că totul mi se întâmplă numai mie.
   - E doar o coincidenţă, îi răspunse Jason, încercând să-şi dea curaj în acelaşi timp şi sieşi. Îl voi ruga pe dermatolog să te mai consulte o dată. Poate că are vreo legătură şi cu uscăciunea pielii. Care mai e situaţia în această privinţă? Ai constatat vreo îmbunătăţire?
   - E mai rău. N-ar fi trebuit să vin la spital.

   Jason fu ispitit să-i dea dreptate, mai ales pentru că toţi pacienţii săi se simţeau atât de rău. După ce-şi termină vizita, era sleit de oboseală. Aproape că uitase că nişte prieteni bine intenţionaţi insistaseră să meargă în seara aceea la o petrecere ca să-l prezinte unei frumoase juriste de treizeci şi patru de ani, al cărei nume era Penny Lambert. Mai avea la dispoziţie o oră şi hotărî că nu mai avea rost să meargă acasă. Aşa că scoase o hartă a oraşului Boston, pe care o avea în maşină şi căută Springfield Street, pe care se afla apartamentul lui Hayes. Era dincolo de Washington Street.
   Considerând că era ora potrivită pentru a o prinde pe Carol Donner, Jason se hotărî să meargă chiar acolo. Uşor de spus, greu de făcut!

          Îndreptându-se spre sudul oraşului, Jason intră într-un trafic aglomerat şi merse bară în bară pe Massachusetts Avenue. Dând dovadă de multă voinţă, reuşi să intre pe Washington Street, de unde viră la stânga şi apoi din nou la stânga, pe Springfield. Localiză clădirea unde era apartamentul lui Hayes şi găsi un loc de parcare.

    Zona era un amalgam de clădiri renovate şi nerenovate. A lui Hayes făcea parte din a doua categorie. Pe scara de la intrare erau numeroase inscripţii graffiti.
    Jason intră în hol şi observă că multe cutii poştale fuseseră desfăcute şi că uşa de intrare din interior nu era încuiată. De fapt, încuietoarea fusese smulsă de multă vreme şi nu mai fusese înlocuită. Apartamentul lui Hayes era la etajul al treilea. Jason începu să urce scara prost luminată. Mirosea a mucegai şi a igrasie.
   Clădirea era mare, cu câte un apartament pe fiecare etaj. La etajul al treilea, Jason călcă peste nişte ziare Boston Globe, care încă mai erau în învelitoarea lor de plastic. Nu găsi nici o sonerie, aşa că bătu la uşă. Neprimind nici un răspuns, Jason bătu încă o dată şi mai tare. Uşa se întredeschise scârţâind.
   Uitându-se în jos, Jason observă că încuietoarea fusese forţată de curând şi că lipsea o parte din tocul uşii. Folosindu-se de degetul arătător, Jason deschise uşa. Aceasta scârţâi din nou, ca de durere.

   - E cineva acasă? strigă Jason.

   Nu primi niciun răspuns. Intră în apartament.
   - E cineva acasă?
   Nu se auzea niciun zgomot, doar apa curgând la toaletă.
   Jason închise uşa în urma lui şi privi prin holul întunecat spre o uşă întredeschisă.
   Jason aruncă o privire şi aproape o zbughi înapoi.
   Apartamentul fusese răscolit. Livingul, odinioară decorat cu antichităţi atrăgătoare şi cu reproduceri, era în întregime răvăşit. Toate sertarele biroului şi ale bufetului fuseseră trase afară şi trântite pe jos. Pernele de pe canapea fuseseră tăiate şi conţinutul unei biblioteci mari era împrăştiat pe jos.
   Călcând cu grijă peste această dezordine, Jason îşi aruncă privirea într-un dormitor mic, care era în aceeaşi stare ca şi sufrageria, apoi merse pe culoar spre locul unde îşi închipuia că trebuia să fie dormitorul cel mare. Şi acolo era aceeaşi dezordine. Toate sertarele fuseseră trântite pe jos, iar hainele din şifonier fuseseră smulse de pe umeraşe şi aruncate pe podea. Ridicând câteva, Jason observă ca erau numai haine bărbăteşti.
   Deodată, uşa de la intrare scârţâi, iar Jason simţi un fior pe şina spinării. Lăsă să-i cadă hainele din mână. Vru să întrebe din nou dacă era cineva acasă, sperând să fie Carol Donner, dar era prea speriat ca să poată articula vreo vorbă. Îngheţă de spaimă, cu urechile ciulite să prindă cel mai mic zgomot. Poate că a fost un curent de aer...

   Apoi Jason auzi o bufnitură surdă, care părea a fi zgomotul făcut de un pantof lovind o carte sau un  sertar căzut. Era clar că cineva intrase în apartament şi Jason avea sentimentul că oricine ar fi fost, acesta ştia de existenţa lui acolo. Broboanele de transpiraţie care îi apăruseră pe frunte începură să-i picure de-a lungul nasului. Avertismentul pe care i-l dăduse detectivul Curran în legătură cu pericolul pe care-l prezenta lumea drogurilor îi reveni în minte. Se întrebă dacă exista vreo cale să se strecoare afară. Îşi dădu însă seama că se afla la capătul unui culoar lung.
   Dintr-o dată, în pragul uşii apăru o siluetă înaltă. Chiar dacă era întuneric, Jason îşi dădu seama că omul avea armă.
   Jason fu cuprins de panică. Dar tot nu făcea nicio mişcare.
   După o clipă, o siluetă mai scundă i se alătură primeia şi, împreună, pătrunseră în încăpere. Apoi înaintară implacabil spre Jason, pas cu pas. Părea că trecuse o veşnicie.
   Jason ar fi vrut să ţipe şi să fugă.

6.

           În clipa imediat următoare, Jason crezu că a murit. Văzuse o străfulgerare.
   Abia după aceea îşi dădu seama că nu fusese foc de armă, ci că un bec fusese aprins deasupra capului său. Era încă în viaţă. În faţa lui stăteau doi poliţişti în uniformă. Lui Jason îi veni să-i îmbrăţişeze, atât se simţea de uşurat.
   - Mă bucur să vă văd, băieţi, spuse Jason.
   - Întoarce-te! îi ordonă poliţistul mai corpolent, neluând în seamă comentariile lui Jason.
   - Vă pot da o explicaţie... începu Jason, dar i se spuse să-şi ţină gura, să-şi pună mâinile pe perete şi să-şi desfacă picioarele.
   Cel de-al doilea poliţist îl percheziţionă, scoţându-i portofelul.
   După ce se convinseră că Jason nu avea armă asupra lui, îi traseră mâinile de pe perete şi-i puseră cătuşe. Apoi îl duseră de-a lungul apartamentului, pe scări în jos şi ajunseră în stradă.
   Câţiva trecători se opriră să urmărească cum Jason era împins pe bancheta din spatele unei maşini fără însemne.
   Poliţiştii nu scoaseră nicio vorbă cât dură drumul până la secţie, iar Jason consideră că nu are nici un rost să le dea vreo explicaţie până nu ajung la destinaţie. Acum, că se calmase, începu să reflecteze la ce avea de făcut. Bănuia că i se va permite să dea un telefon şi se întreba dacă s-o sune pe Shirley sau pe avocatul pe care-l consultase când îşi vânduse casa.

   Dar când sosiră la secţie, poliţiştii îl duseră într-o încăpere mică şi goală, unde îl şi lăsară. Uşa făcu un mic zgomot după ce ieşiră şi Jason îşi dădu seama că fusese încuiat pe dinafară. Nu mai fusese niciodată până atunci la închisoare şi nu se simţea deloc bine.
   Pe măsură ce minutele treceau, Jason îşi dădu seama de gravitatea situaţiei. Îşi aduse aminte de rugămintea lui Shirley de a nu mai răscoli cazul. Numai Dumnezeu ştia ce efecte va putea avea arestarea lui asupra imaginii clinicii, în cazul că va deveni publică.
   Într-un târziu, uşa încăperii se deschise şi intră detectivul Curran, urmat de poliţistul mai scund. Jason se bucură să-l vadă pe Curran, dar îşi dădu seama imediat că plăcerea nu era reciprocă. Ridurile de pe chipul lui Curran păreau mai adânci ca niciodată.
   - Scoateţi-i cătuşele, spuse Curran fără să zâmbească.
   Jason se ridică în picioare în timp ce poliţistul în uniformă îi eliberă mâinile. Jason se. Uita la Curran, încercând să-i ghicească gândurile, dar chipul acestuia rămânea impenetrabil.
   - Vreau să vorbesc cu el între patru ochi, îi spuse Curran poliţistului care înclină capul şi ieşi.

   - Ia-ţi portofelul ăsta blestemat! spuse Curran, vârându-l în palma lui Jason. Nu prea iei în seamă sfaturile ce ţi se dau, nu-i aşa? Ce trebuie să fac ca să te conving că afacerile cu droguri sunt o problemă serioasă?
   - Dar am încercat numai să stau de vorbă cu Carol Donner...
   - Minunat! Aşa că ţi-ai vârât nasul să ne strici toate aranjamentele.
   - Ca de exemplu? întrebă Jason, simţind că începe să se enerveze.
   - Brigada de moravuri a pus sechestru pe apartamentul lui Hayes deoarece am aflat că s-a cotrobăit prin el. Speram să prindem pe cineva care prezintă puţin mai mult interes decât dumneata!

   - Îmi pare rău.

   Curran scutură capul, nemulţumit:

   - Putea fi şi mai rău. Puteai fi rănit. Te rog, domnule doctor, ce-ar fi să te întorci la meseria dumitale?
   - Acum sunt liber să plec? întrebă Jason nevenindu-i să creadă.
   - Da, spuse Curran întorcându-se spre uşă. N-am de gând să te mai reţin. N-are rost să pierdem vremea.

   Jason plecă de la secţia de poliţie şi luă un taxi care-l duse înapoi pe Springfield Street, de unde îşi recuperă maşina. Privi în sus la clădirea care adăpostea apartamentul lui Hayes şi se înfioră. Trăise o experienţă îngrozitoare.
   Cu destulă adrenalină în sistemul său nervos pentru a putea alerga o milă în patru minute, Jason se bucura că-şi făcuse planuri pentru seara respectivă. Prietenii lui, familia Alic, invitaseră un grup de persoane vesele, iar vinul şi mâncarea erau într-adevăr grozave. Fata cu care vroiau să-i facă cunoştinţă, Penny Lambert, era o tânără tipică pentru clasa funcţionarilor mijlocii, îmbrăcată într-un stil cam conservator, într-un taior de mătase albastră şi cu un jabou bogat, tot din mătase.
   Din fericire era prietenoasă şi vorbăreaţă şi părea potrivită să compenseze neputinţa lui Jason de a nu se mai gândi la apartamentul lui Hayes şi nevoia de a vorbi cu Carol Donner.

   După ce terminară de servit cafeaua şi coniacul, lui Jason îi veni o idee. Poate că dacă se oferea să o conducă pe Penny acasă, ar fi putut s-o convingă să treacă pe la clubul lui Carol.
   Era evident că fata nu mai locuia în apartamentul lui Hayes şi Jason îşi imagina că ar avea mai multe şanse să vorbească cu ea dacă era însoţit de o altă femeie. Penny îi acceptă bucuroasă oferta de a o conduce şi, o dată ce intrară în maşină, Jason o întrebă dacă îi place aventura.
   - Ce vrei să spui? îl întrebă ea cu prudenţă.
   - M-am gândit că poate ţi-ar plăcea să vezi şi cealaltă faţă a Bostonului.
   - Ca de exemplu o discotecă?
   - Ceva de genul ăsta, spuse Jason.
   Într-un mod puţin pervers, Jason se gândi că experienţa respectivă nu i-ar strica lui Penny. Era destul de drăguţă, dar prea previzibilă.
   Penny se relaxă, zâmbi şi trăncăni până când opriră în faţa clubului Cabaret.

   - Eşti sigur că e o idee bună? îl întrebă ea.
   - Haide, o îndemnă Jason.
   Pe drum îi făcuse o scurtă introducere, explicându-i că vroia să o vadă pe fata cu care trăise doctorul Hayes. Penny îşi aduse aminte că citise povestea în ziare, dar nu fusese prea convinsă, aşa că Jason fu nevoit s-o mai ducă puţin cu vorba până ce Penny îl lăsă să parcheze maşina şi să intre.
   Spectacolul de vineri urma să fie ceva deosebit. Prinzând-o pe Penny de mână, Jason îşi croi drum prin încăpere, sperând să nu dea peste bărbatul cu ochelari fumurii şi de cei doi bodyguarzi ai acestuia. Cu ajutorul unei bancnote de cinci dolari, reuşi s-o convingă pe una dintre chelneriţe să le dea un separeu lângă peretele din margine, mai ridicat cu câteva trepte de podea. De acolo puteau vedea podiumul în timp ce rămâneau parţial ascunşi de dansatoare de către siluetele întunecate ale bărbaţilor care şedeau la bar.

   Intraseră exact într-o pauză dintre numere. Tocmai comandaseră băutura când difuzoarele se treziră la viaţă. Jason se obişnuise cu întunericul şi putea distinge chipul lui Penny.
   Ceea ce vedea cel mai bine la ea era albul ochilor. Femeia abia dacă mai clipea.
   Apăru o stripteuză înfăşurată într-un văl diafan. Se auziră câteva fluierături. Penny rămase tăcută. Când îi dădu chelneriţei banii pentru băutură, Jason o întrebă dacă cumva Carol Donner avea să danseze în seara respectivă. Fata îi răspunse că primul ei număr era la unsprezece. Jason avu un sentiment de uşurare - cel puţin nu avusese de suferit o dată cu răscolirea apartamentului.
   După plecarea chelneriţei, Jason văzu că dansatoarea ajunsese deja la şiretul din jurul şalelor, iar Penny îşi ţinea buzele lipite strâns.

   - E dezgustător, spuse ea cu dispreţ.

   - Nu e „Boston Symphony”, fu de acord Jason.
  -  Are şi celulită.

   Jason se uită cu mai multă atenţie când dansatoarea urcă treptele. Aşa era, dosul coapselor era plin de gropiţe. Jason zâmbi. Ciudat ce simţ al observaţiei aveau femeile.
   - Bărbaţii ăştia chiar se distrează? întrebă Penny cu dezgust.
   - Bună întrebare. Nu ştiu. Majoritatea dintre ei par plictisiţi.
   Dar plictiseala le trecu tuturor când apăru Carol Donner. Ca şi în seara trecută, mulţimea se învioră de îndată ce fata îşi începu programul.

   - Ce părere ai? întrebă Jason.
   - E o dansatoare bună, dar nu-mi vine să cred că prietenul tău era încurcat cu ea.
   - Asta este şi părerea mea, spuse Jason.
   Dar acum nu mai era atât de sigur. Carol Donner emana o personalitate diferită de cea la care se aşteptase.
   După ce Carol îşi termină programul şi, la fel ca data trecută, nu mai apăru printre meseni, Jason simţi că a stat destul. Penny abia aştepta să plece şi Jason observă că nu prea avusese multe de spus pe drumul spre casă. Îşi dădu seama că nu rămăsese cu o impresie prea bună despre cabaret. Când o lăsă în faţa uşii, Jason nici măcar nu mai făcu efortul să-i spună că o s-o mai caute. Ştia că familia Alic va fi dezamăgită, dar îşi spuse că ei ar fi trebuit să-l cunoască mai bine, nu să-l încurce cu un jabou.
  
      După ce se întoarse acasă, Jason se dezbrăcă şi luă de pe birou studiul despre ADN. Se vârî în pat şi începu să citească.

   Aducându-şi aminte de oboseala prin care trecuse în aceeaşi după-amiază, crezu că va adormi repede. Citi despre bacteriofagi, particulele virale care infectau bacteriile şi despre modul cum erau folosiţi aceştia în ingineria genetică. Apoi trecu la capitolul despre plasmide, despre care nu auzise până când începuse să citească despre ADN. Se minună când află că acestea erau molecule circulare şi mici de ADN, care existau în bacterii şi care se reproduceau cu fidelitate o dată cu bacteriile.
   Şi ele aveau un rol enorm de important de vehiculare în introducerea segmenţilor de ADN în interiorul bacteriei.
   Treaz încă, Jason se uită la ceas. Era trecut de ora două şi nici vorbă de somn. Ridicându-se din pat, se duse în living şi privi afară la piaţa Louisburg. O maşină opri. Era chiriaşul care ocupa apartamentul dinspre grădină din casa în care locuia Jason. Şi el era doctor şi, cu toate că erau în bune relaţii, Jason ştia puţine despre el în afară de faptul că se întâlnea cu o mulţime de femei frumoase. Jason se întreba unde le găsea oare pe toate. Fără să se dezmintă, bărbatul ieşi din maşină însoţit de o blondă atrăgătoare cu care dispăru printre râsete înfundate. Jason auzi închizându-se uşa de la intrare. Tăcerea se aşternu din nou.
   Jason nu şi-o putea scoate din minte pe Carol Donner, dorindu-şi să stea de vorbă cu ea. În timp ce se uita la ceasul de pe poliţă, îi veni o idee. Se întoarse repede în dormitor, se îmbrăcă din nou şi ieşi în stradă să-şi ia maşina.

   Având unele îndoieli despre posibilele consecinţe, Jason conduse maşina înapoi, spre Combat Zone. În contrast cu restul oraşului, aici era încă multă activitate. Trecu o dată pe lângă Club Cabaret, apoi înconjură clădirea şi intră pe o stradă lăturalnică, unde şi parcă. Opri motorul. Prezenţa unor tipi suspecţi care zăboveau pe pragul caselor sau pe străduţa lăturalnică îl făcea pe Jason să nu se simtă în largul său.
   Controlă dacă erau încuiate toate portierele.
   La un sfert de oră de la sosirea lui, un grup mare de oameni ieşiră din club şi apoi se împrăştiară care încotro. După alte zece minute apărură şi dansatoarele. Stătură puţin de vorbă în faţa clubului, apoi se despărţiră. Carol nu era printre ele. În momentul în care crezu că o pierduse, Carol ieşi şi ea însoţită de unul din bodyguarzi. Acesta purta peste tricoul alb o jachetă de piele cu fermoarul neîncheiat. O luară spre dreapta, îndreptându-se spre Washington Street, către magazinul Filene.
   Jason porni motorul maşinii, neştiind ce trebuia să facă în continuare. Din fericire, traficul era intens, atât cel pietonal, cât şi cel rutier. Pentru a nu o pierde pe Carol din ochi, Jason trase maşina pe dreapta. Un poliţist îl văzu şi-i făcu semn să plece de acolo. Carol şi prietenul ei o luară la stânga pe Boylston Street, se îndreptară spre o parcare în aer liber şi intrară într-un Cadillac mare, de culoare neagră.

   Cel puţin nu-mi va fi greu să-l urmăresc, gândi Jason. Dar nemaifăcând acest lucru până atunci, Jason descoperi că nu era la fel de uşor cum îşi imaginase, mai ales dacă vroia să nu fie observat. Cadillacul trecu pe lângă Consiliul municipal, o luă spre nord pe Charles Street, apoi la stânga pe Beacon Street, trecând de Hampshire House. După câteva intersecţii, maşina trase pe stânga carosabilului şi opri. Era o zonă a oraşului numită Black Bay, unde se aflau case mari din secolul trecut, construite din piatră. Majoritatea dintre ele fuseseră transformate în întreprinderi rentabile sau societăţi mixte. Jason trecu de Cadillac în momentul în care Carol tocmai cobora.
   Încetinind, Jason o privi prin oglinda retrovizoare cum alerga pe treptele unei clădiri mari cu ferestre boltite. Jason o luă la stânga pe strada Exeter, apoi se îndepărtă pe Marlborough.

   După ce aşteptă să se scurgă vreo zece minute, Jason făcu un nou înconjur. Ajuns din nou pe Beacon Street, se uită după Cadillacul negru. Acesta dispăruse.
   Jason parcă maşina în faţa unei guri de apă, la jumătatea drumului între intersecţie şi clădirea în care intrase Carol. La ora trei noaptea, cartierul Black Bay era liniştit - nu trecea niciun pieton, doar câte o maşină din când în când. Luând-o pe aleea care ducea spre casa lui Carol, Jason supraveghe faţada cu şase etaje şi nu văzu nici o lumină la nici una dintre ferestre. Intră în holul exterior, se uită la numele din dreptul soneriilor. În total erau paisprezece. Spre dezamăgirea lui, nu găsi nici un Donner.

   Ieşind din nou afară, Jason se gândi la ce trebuia să facă în continuare. Aducându-şi aminte că văzuse o alee ce trecea printre străzile Beacon şi Marlborough, înconjură ansamblul de clădiri, numărându-le, până o localiză pe cea a lui Carol. La etajul al patrulea se vedea o lumină aprinsă. Jason bănui că trebuia să fie a lui Carol din moment ce era puţin probabil ca altcineva să mai fie treaz la ora aceea.

   Intenţionând să se întoarcă în hol şi să apese pe soneria potrivită, Jason o luă înapoi pe alee. Văzu imediat o siluetă singuratică, dar îşi continuă drumul, sperând că bărbatul va trece pur şi simplu pe lângă el. Pe măsură ce distanta dintre cei doi se micşora, Jason îşi încetini paşii, apoi se opri. Spre disperarea lui, Jason îl recunoscu pe bodyguard. Jacheta din piele a acestuia era tot desfăcută şi sub ea se vedea tricoul alb, întins la maximum de muşchii puternici. Era acelaşi individ care îl aruncase în stradă de la Club Cabaret cu o seară înainte.

   Bărbatul continua să se apropie de Jason, îndoindu-şi degetele ca pentru a anticipa ce avea de gând să facă. Jason bănui că avea vreo 25 de ani, iar faţa buhăită a bărbatului trăda cura cu steroizi. Era clar că vroia gâlceavă. Iar speranţa că tipul nu-l va recunoaşte se dovedi nefondată când namila mârâi:

   - Pervesu’ dracului ce eşti! ţipă el, oprindu-l pe Jason din mers.

   Jason se eschivă făcând o mişcare la stânga şi-l prinse pe vlăjgan de coapsă, încercând să-l surprindă pe picior greşit. Din nefericire, parcă ar fi apucat de picior un pian. În schimb, Jason fu smucit în sus. Pentru el, inegalitatea acestui meci deveni evidentă, astfel că se hotărî să aleagă calea dialogului.
   - De ce nu cauţi pe cineva de calibrul tău? strigă el exasperat.
   - Pentru că nu-mi plac perverşii, spuse musculosul, ridicându-l pe Jason de la pământ.

   Zvârcolindu-se într-o parte şi în alta, Jason reuşi să iasă din haină şi o luă la goană în jos pe alee, lovind un tomberon de gunoi.
   - Te-nvăţ eu minte să-i mai dai târcoale lui Carol! urlă namila, lovind cu piciorul tomberonul de gunoi în momentul în care începu să alerge după Jason.
   Dar anii de jogging ai lui Jason îşi spuseră cuvântul. În ciuda greutăţii sale, bărbatul era destul de rapid şi totuşi Jason auzi cum respiraţia urmăritorului său devine din ce în ce mai greoaie.

   Aproape ajunsese la capătul aleii când Jason alunecă pe nişte pietricele, pierzându-şi echilibrul pentru o clipă. În momentul în care încerca să se ridice, o mână grea îl apucă de umăr şi-l întoarse cu faţa în sus.

7.

        - Nu mişcaţi! Poliţia! se auzi o voce care sparse liniştea nopţii.

   Jason şi bodyguardul îngheţară. Portierele unei maşini de poliţie fără însemne, parcată la intrarea pe alee, se deschiseră brusc şi trei poliţişti în haine civile coborâră. Pentru a doua oară, lui Jason i se ordonă:

   - Faţa la perete! Desfă picioarele!

   Jason se supuse, dar bodyguardul ezită o clipă. În cele din urmă acesta mârâi spre Jason:

   - Ai avut noroc, ticălosule!
   Apoi se conformă şi el.
   - Ţine-ţi gura! ţipa unul dintre poliţişti.

   Jason şi urmăritorul lui fură percheziţionaţi repede, apoi li se spuse să se întoarcă cu faţa şi să-şi ţină mâinile deasupra capului. Un poliţist scoase o lanternă şi le verifică actele de identitate.

   - Bruno Demarco? întrebă poliţistul ţinând lanterna îndreptată spre bodyguard.
   Bruno dădu afirmativ din cap. Lumina se mută pe Jason.
   - Doctorul Jason Howard?
   - Da.
   - Ce se petrece aici? întrebă poliţistul.
   - Târâtura asta încerca să-mi deranjeze prietena, îl informă Bruno ca ieşit din minţi. A urmărit-o.
   Poliţistul se uita când la Jason, când la Bruno, apoi se duse la maşină, deschise portiera şi luă ceva de pe bancheta din spate.
   Când se întoarse, îi înapoie portofelul lui Bruno şi-i spuse să plece acasă şi să se culce.
   La început, Bruno păru că nu pricepe, dar în cele din urmă îşi luă portofelul.
   - Te ţin eu minte, ticălosule, îi ţipă el lui Jason, apoi dispăru în direcţia străzii Beacon.
   - Tu, spuse poliţistul către Jason, tu treci în maşină.
   Jason era uluit. Nu-i venea să creadă că-l lăsaseră pe agresor să plece, nu pe el. Era pe punctul de a se plânge când poliţistul îl apucă de mână şi-l împinse pe bancheta din spate.
   - Ai început să ne deranjezi foarte tare, spuse detectivul Curran, care şedea în maşină şi fuma cu indiferentă. Trebuia să las namila aia să te lucreze.
   Jason nu-şi putea găsi cuvintele.
   - Sper că ai idee, continuă Curran, despre cât de mult ne strici cazul ăsta. Întâi punem sub observaţie apartamentul lui Hayes. Te bagi şi strici totul. Apoi o urmărim pe Carol Donner şi te bagi şi aici. Putem clasa întreaga operaţiune. Cu siguranţă, n-o să mai aflăm nimic de la ea în această situaţie. Unde dracu ţi-ai lăsat maşina? Presupun că ai venit cu o maşină, nu?
   - Imediat după colţ, spuse Jason cu umilinţă în glas.

   - Te sfătuiesc să te urci la volan şi să te duci acasă, spuse Curran încet. Şi-ţi mai dau un sfat: să te întorci la medicina dumitale şi să laşi pe seama noastră investigaţiile. Ne faci munca imposibilă.

   - Îmi pare rău, începu Jason, n-am crezut că...

   - Acum pleacă, spuse Curran concediindu-l cu un gest al mâinii.

   Jason coborî din maşina poliţiei, simţindu-se ca un prost. Sigur că o urmăreau pe Carol. Dacă trăise cu Hayes, era probabil şi ea amestecată în comerţul cu droguri. De fapt, ţinând cont de meseria ei, era o treabă aproape sigură. După ce se urcă la volanul maşinii lui, Jason se gândi la haina pe care o pierduse, apoi o dădu dracului şi porni spre casă.

 

         Se făcuse deja ora trei noaptea când îşi târî picioarele pe treptele care duceau spre apartamentul său şi, făcându-şi datoria, dădu drumul la robot.
   Nu-şi luase cu el pager-ul când plecase în urmărirea lui Carol Donner şi spera să nu-l fi sunat nimeni. Era prea obosit pentru a mai face faţă unei urgenţe. Nu era nici un apel de la spital, dar Shirley îi lăsase un mesaj, rugându-l să o sune de îndată ce ajunge acasă, indiferent de oră. Centralista îi spunea că este urgent.
   Uimit, Jason formă numărul. Shirley răspunse la primul apel.
   - Pe unde naiba ai umblat?
   - E o poveste lungă.
   - Vreau să-mi faci un serviciu. Vino imediat până la mine.

   - E trei şi jumătate, imploră Jason.
   - Nu ţi-aş cere-o dacă n-ar fi important.
   Jason îmbrăcă o altă haină, coborî la maşină şi conduse spre Brookline, întrebându-se ce urgenţă putea fi din moment ce nu suporta nici o amânare. Cu siguranţă că era ceva în legătură cu Hayes.
   Shirley locuia pe Lee Street, o stradă ce înconjura Brookline Reservoir şi care şerpuia în sus spre o zonă cu locuinţe bune şi vechi. Casa în care locuia Shirley era construită din piatră folosită în forma ei naturală, frumos proporţionată, cu acoperiş în formă de mansardă şi cu două frontoane identice. Când intră pe aleea pietruită, văzu că toată clădirea era luminată.
   Opri în dreptul intrării şi în momentul când coborî din maşină - Shirley deschisese deja uşa.

   - Îţi mulţumesc că ai venit, spuse ea, îmbrăţişându-l scurt.

   Era îmbrăcată într-un jerseu de caşmir şi nişte jeanşi decoloraţi şi, pentru prima dată de când o cunoştea, părea total zăpăcită.
   Îl conduse într-un living mare şi-l prezentă la doi directori executivi de la GHP, care erau şi ei în mod vizibil supăraţi. Jason dădu mâna întâi cu Bob Walthrow, un bărbat scund şi chel şi cu Fred Ingelnook, care semăna mult cu Robert Redford.
   - Vrei un cocteil? întrebă Shirley. Arăţi de parcă ţi-ar prinde bine unul.
   - Numai un sifon, te rog, spuse Jason. Sunt mort de oboseală. Ce se petrece?
   - Alte necazuri. Am fost sunaţi de la securitate. Azi-noapte s-a comis o spargere în laboratorul lui Hayes şi, practic, a fost distrus.
   - Vandalism?
   - Nu suntem siguri.
   - Probabil, spuse Bob Walthrow. A fost percheziţionat.
   - Lipseşte ceva? întrebă Jason.
   - Nu ştim încă, spuse Shirley. Dar nu asta e problema. Vrem să nu afle presa. GHP nu-şi mai poate permite o publicitate nefavorabilă. Suntem pe cale de a încheia contracte cu două mari corporaţii care şi-au manifestat dorinţa de a se asocia cu Programul. S-ar putea speria dacă ar afla că poliţia crede că laboratorul lui Hayes a fost răvăşit pentru a se căuta acolo droguri.

   - E posibil, spuse Jason. Medicul legist mi-a spus că Hayes avea cocaină în urină.
   - Dar-ar dracii! spuse Bob Walthrow. Să sperăm că presa nu va afla de acest lucru.
   - Trebuie să reducem paguba la minimum! interveni Shirley.

   - Şi ce propunere ai în acest sens? întrebă Jason, întrebându-se de ce fusese chemat.

   - Consiliul de conducere vrea să păstrăm sub tăcere acest ultim incident.

   - Asta poate fi destul de greu, spuse Jason sorbind o gură de sifon. Presa va afla probabil despre eveniment din registrele poliţiei.
   - Tocmai aici e problema, spuse Shirley. Am hotărât să nu anunţăm poliţia. Dar vroiam să aflăm şi părerea ta.
   - A mea? întrebă Jason surprins.

   - Ei bine, continuă Shirley, vrem să cunoaştem opinia personalului medical. Eşti şef în exerciţiu. Ne-am gândit că ai putea afla în mod discret ce părere au ceilalţi medici.

   - Presupun că da, spuse Jason, întrebându-se cum ar putea face un sondaj în rândul celorlalţi internişti fără a da în vileag acest episod. Dar dacă vreţi să cunoaşteţi părerea mea personală, nu cred că e deloc o idee buna. De altfel, n-o să puteţi încasa asigurarea dacă nu informaţi mai întâi poliţia.

   - E o problemă, spuse Fred Ingelnook.
   - E adevărat, fu de acord Shirley, dar e minoră în raport cu cea a relaţiilor cu publicul. Pentru moment, n-o s-o raportăm. Dar vom studia problema asigurării şi vom cere părerea şefilor de departament.
   - Cred că aşa e bine, spuse Fred Ingelnook.
   - Bine, zise şi Bob Walthrow.
   Discuţia se încheiase şi Shirley îi trimise acasă pe cei doi directori executivi. Când Jason vru să-i urmeze, ea îl reţinu, propunându-i să se întâlnească în aceeaşi dimineaţă la ora opt.
   - Am rugat-o pe Helene să vină mai devreme. Poate reuşim să înţelegem ceva din ceea ce se întâmplă.
   Jason încuviinţă din cap, continuând să se întrebe de ce nu putuse Shirley să-i spună toate astea la telefon. Dar era prea obosit ca să-i mai pese şi, după ce o sărută scurt pe obraz, coborî în stradă la maşină, sperând să mai prindă două sau trei ore de somn.

8.

       În dimineaţa aceea de sâmbătă, trecuse de ora opt când Jason, cu ochii împăienjeniţi, intră în biroul lui Shirley.
   Pereţii erau îmbrăcaţi în lambriuri de mahon, pe jos era un covor verde închis şi toate armăturile erau din alamă, astfel că părea mai degrabă biroul unui bancher decât cel al unui director executiv dintr-o instituţie de medicină preventivă. Shirley vorbea la telefon cu un funcţionar de la asigurări, aşa că Jason se aşeză şi aşteptă. După ce termină convorbirea, Shirley îi spuse:
   - Ai avut dreptate în legătură cu asigurarea. Nu au de gând să plătească nici o despăgubire dacă spargerea nu a fost raportată.

   - Atunci raporteaz-o.
   - Mai întâi să vedem cât de mari sunt pierderile şi ce lipseşte.

   Trecură în clădirea destinată pacienţilor ambulatorii şi luară liftul până la etajul şase. Acolo îi aştepta un paznic care le descuie uşa interioară. Nu-şi mai puseră papucii de protecţie şi nici halatul alb.

   La fel ca apartamentul lui Hayes şi laboratorul era întors pe dos. Toate sertarele şi cutiile fuseseră golite pe jos, dar echipamentul de înaltă tehnicitate părea neatins, astfel că pentru amândoi fu clar că fusese căutat ceva şi că nu fusese o vizită în scopul distrugerii. Jason aruncă o privire în biroul lui Hayes. Era la fel de murdar, conţinutul biroului şi al multor cutii cu dosare fiind împrăştiat pe jos.
   Helene Brennquivist, albă şi trasă la faţă, apăru în pragul uşii camerei pentru animale. Avea din nou părul prins la spate, dar, fără obişnuitul ei halat larg de laborator, Jason putu să-şi dea seama că era chiar atrăgătoare.

   - Poţi să spui dacă lipseşte ceva? o întrebă Shirley.
   - Nu-mi văd carnetul de date, spuse Helene. Şi câteva din culturile de bacterii E. Coli au dispărut. Dar lucrul cel mai grav s-a petrecut cu animalele.
   - Ce-i cu ele? întrebă Jason, observând pe faţa ei de obicei inexpresivă că tremura de frică.
   - Poate că ar fi mai bine să aruncaţi o privire. Au fost ucise toate.

   Jason trecu pe lângă Helene şi intră în camera animalelor pe uşa din oţel. Fu imediat lovit de o duhoare puternică de grădină zoologică. Aprinse lumina. Era o încăpere mai mare, de aproximativ cincisprezece metri lungime şi nouă metri lăţime. Cuştile animalelor era aranjate în şiruri şi una peste alta, uneori chiar şase.
   Jason începu să se uite la primul şir, aruncând o privire în cuştile individuale. În urma lui, uşa se închise cu un clic decisiv.
   Helene nu exagerase: toate animalele pe care le vedea Jason erau moarte, contorsionate în poziţii. Hidoase, multe dintre ele cu limbile însângerate, ca şi cum şi le-ar fi ros în timpul agoniei finale.
   Brusc, Jason se opri. Uitându-se la un grup de cuşti mai mari, văzu ceva care-i întoarse stomacul pe dos: şobolani dintr-o specie pe care n-o mai văzuse niciodată. Erau uriaşi aproape de mărimea unui porc şi cozile în formă de bici erau groase ca încheietura mâinii lui Jason. Dinţii ieşiţi în afară erau lungi de zece centimetri. Apoi văzu nişte iepuri tot atât de mari şi şoareci albi de mărimea unor câini.

    Acest aspect al ingineriei genetice îl înspăimânta pe Jason.

   Desi îi era frică de ce mai avea să vadă, curiozitatea îl împinse să mai facă câţiva paşi. Încet, privi şi în celelalte cuşti, văzând creaturi familiare, contorsionate în poziţii care-i făceau rău.

   Ştiinţa o luase razna: iepuri cu mai multe capete şi şoareci cu mai multe labe şi ochi. Pentru Jason, manipularea genetică a bacteriilor primitive era un lucru, iar deformarea mamiferelor cu totul altceva.

   Jason se întoarse în partea centrală a laboratorului, unde Shirley şi Helene se uitau la culturile de bacterii.

   - Ai văzut animalele? o întrebă cu scârbă Jason pe Shirley.
   - Din nefericire. Când era Curran aici. Nu-mi aduce aminte!
   - GHP a autorizat aceste experimente? întrebă Jason.
   - Nu, răspunse Shirley. Nu l-am întrebat niciodată pe Hayes. N-am crezut niciodată că ar trebui s-o facem.
   - Forţa celebrităţii, comentă Jason cu cinism.

   - Animalele făceau parte din cercetările doctorului Hayes asupra hormonului de creştere, încearcă să se apere Helene.

   - Indiferent, spuse Jason, pe care nu-l interesa pentru moment să se certe cu Helene pe motive de etică. Oricum, sunt toate moarte.

   - Chiar toate? întrebă Shirley. Ce ciudat! Ce crezi că s-a întâmplat?

   - Au fost otrăvite, spuse Jason încruntat. Totuşi, nu înţeleg de ce cineva interesat de droguri şi-ar bate capul să omoare animalele de laborator.

   - Ai vreo explicaţie pentru toate astea? întrebă Shirley furioasă, întorcându-se spre Helene.
   Femeia mai tânără scutură din cap că nu, plimbându-şi agitată privirea prin încăpere.
   Shirley continua să se uite la Helene, care începu să se mute neliniştită de pe un picior pe altul. Jason privea scena, intrigat de purtarea brusc agresivă a lui Shirley.

   - Ai face mai bine să fii cooperantă, spuse Shirley, sau vei avea mult de furcă. Doctorul Howard e convins că ne ascunzi ceva. Dacă e adevărat şi dacă aflăm ceva, sper că-ţi dai seama ce pot face din cariera ta.
   Spaima Helenei deveni în sfârşit vizibilă.
   - N-am făcut decât să urmez ordinele doctorului Hayes, spuse ea cu o voce pierdută.
   - Ce ordine? îşi coborî Shirley vocea pe un ton ameninţător.
   - Făceam şi un fel de colaborare externă...
   - Ce fel de colaborare?
   - Doctorul Hayes lucra clandestin pentru o companie numită Gene, Inc. Am dezvoltat o specie de E. Coli recombinant ca să producem un hormon pentru ei.

   - Ştiaţi că munca de colaborare şi cu alte firme era interzisă în mod expres prin contractul încheiat cu noi?

   - Mi-a spus, recunoscu Helene.
   Shirley se uită fix la Helene timp de un minut. În cele din urmă spuse:

   - Nu vreau să spui nimănui nimic despre acest lucru. Vreau să-mi faci o listă detaliată cu toate animalele şi lucrurile care lipsesc sau au fost stricate în acest laborator şi să mi-o aduci direct mie. Ai înţeles?
   Helene dădu din cap că da.
   Jason o urmă pe Shirley care ieşi din laborator. Era evident că ea reuşise unde el dăduse greş şi anume spargerea faţadei lui Helen. Dar Shirley nu-i pusese întrebările esenţiale.
   - De ce n-ai forţat-o să ne spună despre invenţia lui Hayes? o întrebă Jason când ajunseră în faţa liftului.
   Shirley lovi butonul de mai multe ori, foarte nervoasă.
   - Nu m-am gândit la asta. De fiecare dată când cred că afacerea Hayes se află sub control, apare ceva nou. Am specificat o clauză în contract, prin care era interzisă colaborarea şi cu alte firme.

   - Oricum, nu mai contează acum, spuse Jason, urmând-o pe Shirley în lift. Omul a murit.
   Ea oftă:

   - Ai dreptate. Poate că exagerez. Aş vrea să se termine o dată toată afacerea asta.

   - Tot mai am convingerea că Helene ştie mai multe decât ne spune.

   - O să mai stau de vorbă cu ea.
   - Şi după ce ai văzut animalele alea, nu crezi că ar trebui să chemi poliţia?

   - O dată cu poliţia vine şi presa, îi reaminti Shirley. Iar presa înseamnă necazuri. În afară de animale, nu pare că ar fi fost stricat ceva deosebit de valoros.

   Jason îşi ţinu gura. Raportarea unei spargeri era o decizie a administraţiei. Pe el îl interesa mai mult să afle în ce consta descoperirea făcută de Hayes şi ştia că mei poliţia şi nici presa nu vor ajuta la rezolvarea enigmei. Se întrebă dacă descoperirea avea legătură cu monstruoasele animale. Gândul că ar putea fi aşa îl făcu să se cutremure.

     Jason îşi începu vizita cu Matthew Cowen. Din nefericire, starea sănătăţii lui se înrăutăţise.
   Pe lângă celelalte probleme, Matthew începuse să aibă un comportament bizar. Numai cu câteva minute în urmă, surorile îl găsiseră umblând pe coridoare, mormăind pentru sine cuvinte de neînţeles. Când Jason intră în salon, Matthew fusese aşezat în pat, dar acesta se uita la Jason ca la un străin. Matthew era total dezorientat şi nu mai ştia nici ce zi e, nici locul unde se află şi nu recunoştea pe nimeni.
   După părerea lui Jason, asta însemna un singur lucru: omul suferise o embolie şi, probabil, cheagurile de sânge de la valvele inimii lui bolnave ajunseseră la creier. Cu alte cuvinte, suferise o congestie sau, poate, chiar mai multe congestii.

   Fără să mai piardă nicio clipă, Jason ceru un consult neurologic. De asemenea, îl chemă şi pe chirurgul care făcuse intervenţia. Cu toate că era pentru o anticoagulare rapidă, Jason hotărî să aştepte părerea neurologului, între timp, îi dădu pacientului aspirină şi persantin, pentru a reduce aderenţa tromocitară. Congestiile erau o evoluţie îngrijorătoare şi în acelaşi timp un semn rău.

   Termină repede celelalte vizite şi se pregătea. Să meargă acasă să-şi facă somnul de care avea atâta nevoie, când fu anunţat să se prezinte la salonul de urgenţe pentru unul din pacienţii lui. Înjură în barbă, alergă pe scări în jos, sperând că oricare ar fi problema, va putea fi rezolvată uşor.
   Din nefericire, lucrurile nu stăteau deloc aşa.

   Când ajunse cu respiraţia tăiată în salonul principal de tratamente, găsi un grup de rezidenţi care făceau eforturi să reanimeze un pacient aflat în stare comatoasă. O privire scurtă aruncată asupra monitorului îi arătă că nu exista niciun fel de activitate cardiacă.
   Jason se apropie de Judith Reinhard, care-i spuse că pacienta fusese găsită inconştientă de către soţul ei când acesta a încercat s-o trezească dimineaţa.

   - Aparatul a înregistrat vreo activitate cardiacă sau respiratorie?
   - Niciun fel, spuse Judith. De fapt mie mi se pare că e rece.
   Jason atinse piciorul femeii şi-i dădu dreptate. Faţa acesteia era întoarsă în direcţie opusă.
   - Cum o cheamă pe pacientă? întrebă Jason, pregătindu-şi în mod intuitiv moralul pentru o lovitură.
   - Holly Jennings.
   Jason se simţi ca şi cum cineva l-ar fi lovit în stomac.
   - Dumnezeule! murmură el.
   - Vă simţiţi bine? întrebă Judith.
   Jason dădu din cap că da şi insistă ca echipa să continue eforturile de reanimare mai mult decât perioada rezonabilă.
   Jason bănuise unele tulburări când o văzuse pe Holly joi, dar nu atât de grave. Nu putea accepta faptul că, la fel ca Cedric Harring, Holly va muri la mai puţin de o lună după ce rezultatele examenului medical dovediseră că era sănătoasă şi la două zile după ce Jason o văzuse din nou.

   Şocat, Jason ridică receptorul şi o sună pe Margaret Danforth.

   - Deci nici de data asta nu există antecedente cardiace?

   - Nici.

   - Ce se-ntâmplă acolo la voi? întrebă Margaret.

   Jason nu răspunse. Vroia ca Margaret să renunţe la caz, pentru ca autopsia să se efectueze la GHP, dar Margaret ezită.

   - Ne vom ocupa de caz chiar astăzi, spuse Jason. Îţi vom trimite un raport la începutul săptămânii viitoare.

   - Îmi pare rău, spuse Margaret, încercând să ia o hotărâre. În mintea mea există o mulţime de întrebări şi cred că legea mă obligă pe mine să fac autopsia.
   - Înţeleg. Dar bănuiesc că nu ai nimic împotrivă dacă ne-ai da şi nouă nişte probe, pentru a le putea cerceta şi aici.

   - Aşa cred, spuse Margaret fără entuziasm. Ca să fiu sinceră, nici măcar nu cunosc legislaţia. Dar mă interesez. Aş prefera să nu aştept două săptămâni rezultatele examenului microscopic.
 

       Jason se duse acasă şi se culcă. Dormi patru ore, întrerupt fiind de un apel telefonic al neurologului în privinţa lui Matthew.
   Vroia să-i administreze anticoagulante şi să-i facă o tomografie computerizată axială. Jason îl imploră să facă ce credea că e mai bine.

   Încercă să adoarmă din nou, dar nu putu. Se simţea în pragul unei psihoze şi era speriat. Se ridică din pat. Era o zi de toamnă târzie şi mohorâtă, cu o burniţă măruntă, ce făcea ca Bostonul să fie îngrozitor.
   Luptând împotriva unei depresiuni nervoase, Jason începu să se plimbe încoace şi încolo prin apartament, căutând ceva care să-i ocupe gândurile. Dându-şi seama că nu mai putea rămâne în casă, se îmbrăcă într-o ţinută sport şi coborî la maşină. Ştiind că poate va da de necazuri, trecu de Beacon Street şi parcă în faţa apartamentului lui Carol.

   După zece minute, ca şi cum Dumnezeu s-ar fi hotărât în sfârşit să-i dea un răgaz, apăru Carol. Îmbrăcată în jeanşi şi un pulover pe gât, cu părui castaniu bogat prins într-o coadă de cal, părea a fi tânăra studentă căreia clubul Cabaret îi făcea reclamă. Simţind că burniţează mărunt, ea îşi deschise umbrela cu motive florale şi o porni pe stradă în sus, trecând la câţiva paşi de Jason care se făcu mic pe scaunul din maşină, temându-se fără vreun motiv întemeiat ca ea să nu-l recunoască.

   Lăsându-i un avans bunicel, Jason coborî din maşină pentru a o urmări pe jos. O pierdu din ochi pe Dartmouth Street, dar o zări din nou pe Commonwealth Avenue. În timp ce continua s-o urmărească, era foarte atent ca nu cumva să dea peste Bruno sau Curran. La intersecţia dintre străzile Dartmouth şi Boylston, Jason se opri la un stand de ziare şi răsfoi o revistă. Carol îl depăşi, aşteptă ca lumina semaforului să devină verde şi traversă în grabă strada Boylston.

   Jason se uită cu atenţie la oameni şi la maşini, în căutarea vreunui element suspect. Dar nu exista niciun indiciu că fata n-ar fi fost singură.

   Acum Carol trecea pe lângă Biblioteca Publică a oraşului şi Jason bănui că se îndrepta spre Copley Piaza Shopping Mall.

   După ce cumpără revista, care se dovedi a fi The New Yorker, Jason îşi continuă urmărirea. Când Carol îşi închise umbrela şi intră în Copley Piaza, Jason grăbi pasul. Îşi dădea seama că o poate pierde uşor într-un complex comercial şi hotelier atât de mare ca acesta.

   Următoarele trei sferturi de oră, Jason şi le petrecu prefăcându-se că priveşte atent aranjamentele din vitrine, că citeşte ziarul sau că se uită la lumea din jur. În tot acest timp, Carol trecuse cu pas vioi pe la magazinele Louis Vuitton, Ralph Lauren şi Victoria’s Secret. La un moment dat, Jason crezuse că era urmărită, dar până la urmă se dovedi că cel în cauză încercase doar să o acosteze. Când acesta o abordase, se pare că îl respinsese, pentru că bărbatul dispăruse rapid.

   La puţină vreme după ora trei şi jumătate, Carol îşi luase pachetele cu cumpărături şi umbrela şi se retrăsese în Au Bon Pain. Jason intră după ea şi se aşeză la coadă chiar în faţa ei. În timp ce aşteptau să li se ia comanda, profită de ocazie pentru a-i privi frumosul chip oval, tenul fin, măsliniu şi ochii negri şi umezi.

   Era o tânără frumoasă. Jason presupunea că avea în jur de 24 de ani.

   - Frumoasă zi pentru o cafea, spuse el sperând să poată astfel intra cu ea în vorbă.
   - Eu una prefer ceaiul.
   Jason zâmbi tâmp. Nu se pricepea la acostat femei şi la flirt.
   - Şi ceaiul e bun, continuă el temându-se să nu se fi făcut de râs.

   Carol comandă supă, ceai şi un croissant simplu, apoi îşi duse tava la una din mesele comune. La rândul său, Jason ceru un cappuccino, apoi, ezitând o clipă de parcă nu găsea un loc liber, se apropie de masa ei.
   - Pot să mă aşez? întrebă el trăgând scaunul.
   Mai mulţi consumatori aşezaţi la masă îşi ridicară privirile şi printre ei se numărase şi Carol. Unul dintre bărbaţi îşi mută pachetele. Jason se aşeză, trimiţându-le tuturor un zâmbet neputincios.

   - Ce coincidenţă, se adresă el lui Carol. Ne întâlnim din nou.

   Carol îl privi pe deasupra ceştii de ceai. Nu spuse nimic, dar nici nu era nevoie s-o facă pentru că expresia de pe chipul ei trăda iritarea.

   Brusc, Jason recunoscu că gestul lui putea fi luat drept o intenţie de acostare şi că risca să fie trimis la plimbare.

   - Scuzaţi-mă, spuse el, nu intenţionez să vă deranjez. Mă numesc doctor Jason Howard şi am fost coleg cu doctorul Alvin Hayes. Sunteţi Carol Donner şi aş vrea foarte mult să stau de vorbă cu dumneavoastră.

   - Lucrezi la GHP? îl întrebă suspicioasă Carol.
   - Sunt actualul şef al personalului medical.
Era pentru prima dată când Jason folosea acest titlu care într-un spital academic obişnuit avea o mare importanţă, dar care la GHP nu era decât o corvoadă plictisitoare.

   - De ce te-aş crede? îl întrebă Carol.
   - Dacă vrei, pot să-ţi arăt legitimaţia.
   - Bine.
   Jason duse mâna spre buzunar, dar Carol îl prinse de braţ.
   - Nu e nevoie, spuse ea. Te cred. Alvin îmi vorbea câteodată despre tine. Zicea că eşti cel mai bun clinician de acolo.
   - Mă simt flatat, interveni Jason, surprins în acelaşi timp, ţinând cont de puţinele contacte pe care le avusese cu Hayes.

   - Îmi pare rău dacă am fost suspicioasă, spuse Carol, dar am avut multă bătaie de cap, mai ales în ultimele câteva zile. Despre ce ai vrea să discutăm?

   - Despre doctorul Hayes. În primul rând, aş vrea să-ţi spun că moartea sa a fost o mare pierdere pentru noi. Condoleanţele mele.

   Carol ridică din umeri într-un gest de nepăsare. Jason nu ştiu cum să interpreteze reacţia ei.
............................................................