Prietenie trădată, Christopher Bollen

 ................................................................
                             4-8

           Mă întind după ea s-o dau mai departe și, din greșeală, răstorn sticla de votcă de pe masă.

   - Ian, strigă Charlie.
   A salvat sticla, dar descoperă că e goală. Se uită la mine cu furie, cu dinții rânjiți. Nu mă așteptam să-mi arate atâta ostilitate.
   - Când te-ai apucat să bei atât de mult? se răstește. Nu mi-ai spus că ai o problemă.
   - Sunt doar agitat, bâigui, înecându-mă.
   - Nu mai suport, strigă Miles lovind cu mâinile în brațele scaunului.

   Întâi presupun că se referă la dispoziția lui Charlie, dar aruncă o privire răutăcioasă spre trotuar, în direcția în care s-a dus Bence. Se pare că nu mai suportă liniștea impusă.
   - Individul ăla e un idiot! De ce ar ajuta afacerile ieșirea din Uniunea Europeană? Nu înțelege că turiștii nu vor vrea să petreacă două săptămâni într-o țară instabilă? Când au încetat să mai conteze faptele?
   - Tu parcă tăceai, mârâie Charlie.
   Miles răsuflă iritat.
   - Am voie să spun ce gândesc, Charles. Să știi că nu-mi place...
   - Atunci de ce nu ne povestești despre faptele tale? îl îndeamnă Charlie aproape cu căldură. Ce-ar fi să ne spui despre perioada pe care ai petrecut-o la Londra? Am întrebat câțiva prieteni.
   Miles se uită la el cu gura căscată, speriat, de parcă nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că reputația ar putea trece granițele, mai puțin obosită decât oamenii care fug de ea. Mi-e cunoscută problema asta de aritmetică de pe fața lui Miles; e imaginea lumii care te prinde din urmă.
   - Câți bani datorezi acolo? Poți să fii cinstit cu noi.
   - Termină!
   Sonny strigă atât de tare, încât atrage priviri de la mesele învecinate.
   - Nu știu ce intenții ai, dar încetează imediat.
   Miles îi pune mâna pe picior ca s-o liniștească, dar acest simplu gest îl aruncă pe Charlie în starea pe care o urmărise în tot acest timp.
   - Sonny, dacă nu-i spui să înceteze cu pipăitul, îi spun eu.
   Cei doi se uită amândoi în jos la mâna lui Miles, de parcă, din nebăgare de seamă, s-ar fi strecurat în șortul lui Sonny.
   - N-am...
   - Măcar ai decența să recunoști ce ești. Un parazit. O gânganie care se hrănește cu sângele altora. Nu-i nicio nenorocire. Ești așa din copilărie. Dar recunoaște. „Sunt un mic parazit”. Zi: „O tot pipăi pe Sonny în speranța că o să-i fie destul de milă de mine...”
   - Nu mă pipăie, intervine Sonny. E prietenul meu. Tu te porți...
   - Charlie, șoptesc, încercând să-l retrag din misiunea kamikaze la care s-a înhămat doar să poată dispărea două zile de acasă. Poate ar trebui să facem o plimbare pe mal.
   Mă ignoră, nu-l slăbește din ochi pe Miles.

   - Presupun că ar trebui să-ți fim recunoscători că încă nu ne-ai furat ceva.
   Charlie mă bate pe umăr, primul lui gest de prietenie în noaptea asta.
   - Ian, tu poți să fii obiectiv. Tu ești cel mai cinstit om pe care-l cunosc. Ai avea încredere să-l lași pe Miles un minut singur cu portofelul tău? Gândește-te bine. Din câte am auzit eu, există riscuri serioase.
   Miles se ridică în picioare, o ultimă fărâmă de mândrie îi pulsează în pumni. Ocolește amenințător masa, se oprește în fața lui Charlie și-l săgetează cu privirea. Are dinții înfipți în ceapa amară și albă a buzei și un fior îi străbate mușchii obrajilor. Există o vârstă în viața omului când implicarea într-o bătaie pare la fel de improbabilă ca celebritatea sau studiile postuniversitare de medicină. Miles ezită, evident șocat să descopere că limita de vârstă s-a prelungit.
   Charlie îi zâmbește. Dar acum văd fără nicio îndoială lacrimile, pungile pline și umflate de sub ochi, de parcă Charlie ar fi cel jignit, de parcă ar sacrifica tot ce are el mai bun să-i dea lui Miles ocazia să se apere.
   - Nu-l lovi! strigă Sonny.
   E cât pe ce să răstoarne masa și Louise țâșnește în picioare s-o prindă.
   - Miles, nu. Nu merită.
   Rasym se duce să-l prindă pe Miles de braț, dar este blocat de șirul de scaune. Exact când Miles pare să-și fi înăbușit furia, Charlie se uită la ei.
   Are un zâmbet arogant lipit pe față.
   - Nu poți să faci rău nimănui, nu? șoptește. Nici măcar când încerci.

   E nevoie de o anume doză de curaj ca să lovești un om care plânge. În secunda de dinainte de lovitură, o briză străbate portul, purtând cu sine șervețele de la mesele învecinate și nisip de pe insule îndepărtate. Briza e atât de delicată, încât aproape mă gândesc că l-ar putea îmblânzi pe Miles, dar nu e așa.
   Când lumânările se sting, Charlie primește ce și-a dorit: al doilea ochi vânăt asortat cu primul.

7.

              - Ce întuneric e aici, spune Louise când se împiedică.

   După mai multe ore de soare matinal albicios, în peșteră e întuneric de parcă am fi legați la ochi, și facem pași minusculi de oposum în timp ce așteptăm să ni se obișnuiască ochii. Sfârșitul lumii este categoric întunecos. Scânteieri galbene firave pâlpâie slab pe lumânările înfipte în farfurii cu nisip.

   Un călugăr înalt cu barba căruntă stă tăcut de pază printre dârele dense de fum. Are nodurile degetelor parcă de alamă, asemenea felinarelor atârnate în jurul lui în nișa de dincolo de intrare.

   Fața îi pulsează de la flăcări. Pereții încep să capete contur, valuri de lână de oțel, și, în timp ce ne furișăm mai departe, două bănci de lemn taie zona cea mai lată a peșterii. O turistă stă cu capul aplecat, se roagă, iar cel care o însoțește, lucind de sudoare, mănâncă discret niște struguri maro ca niște bănuți dintr-o pungă de plastic. Din câte scrie în ghidul lui Louise, tavanul de granit are „trei crăpături făcute, din câte se afirmă, de glasul lui Dumnezeu”. Dar tavanul jos, amenințător are o puzderie de crăpături care desenează bucle de-a latul lui.

   Ne oprim la o icoană înfățișând un bărbat care își dăscălește ucenicul împuținat, apoi la o catapeteasmă care-l reprezintă pe Iisus stând în mijlocul unui grup de îngeri ca un nor de musculițe. Un paralelogram de lumină albă, pătrunzătoare străpunge întunericul din colț pe o ferestruică ce încadrează Egeea ca o gaură într-un craniu. Jumătatea estică a peșterii, cea cu fereastră, e mai spațioasă și asemănătoare cu o capelă, din piatră lucrată cu migală, cu podelele din terrazzo și un păienjeniș de candelabre.

   Presupun că Ioan a fost exilat în crevasa vestică, populată de șopârle.
   Sfinții trebuie să sufere, asta pare să fie singura regulă. Louise se apropie de o țesătură roșie întinsă pe o cornișă de stâncă. Ține mâna deasupra ei, de parcă ar vrea să simtă vibrațiile divine.

   Celor mai multe atracții turistice le asociem automat anumite calități: Veneția, romantism ponosit; Empire State Building, cucerire nemiloasă.

   Dar în peștera Apocalipsei nu găsesc răspunsul potrivit. Pare apăsătoare, scufundată, un adăpost antiaerian rămas în urma războiului altcuiva.

   Prețul de doi euro al biletului de intrare pare pe deplin justificat pentru locul nașterii anihilării în masă.

   Totuși, Louise s-a blocat.
   - Ce întuneric e aici, repetă solemn.

   Tonul blând, specific celor din Kentucky i se rostogolește în voce ca aburul în lumina lunii, dar nu răsună prin peșteră. Înghite glasurile.

   - Cel mai întuneric de pe tot Pământul, murmură ea. Gândește-te ce coșmaruri au venit de aici, molimele, demonii și vârtejurile distrugerii, tot ce noi considerăm încă sfârșitul lumii. Mai că auzi galopul călăreților.

   - Cred că e apa care picură de la robinetul de afară.

   Scoate o Biblie din geanta pentru cărți, care încă are eticheta jerpelită a zborului de la CDG la ATH prinsă de curea. Răsfoiește până la final.

   Ochii ei fac mai bine față întunericului decât ai mei.

   - „După aceea trebuie să fie dezlegat câtăva vreme”. 

   Citează blând, saliva de pe buze îi lucește în umbre.
   - Înspăimântător, nu-i așa? „Trebuie să fie. Trebuie să fie dezlegat”.
   Niciodată nu m-am gândit s-o întreb pe Louise dacă este credincioasă.
   Pare să fie genul de întrebare din seria marilor întrebări depășite, menite să te ajute să-ți cunoști mai bine interlocutorul. Pentru o clipă mi-o imaginez mică, sărind pe o trambulină în curtea casei părintești, încercând să plutească prin aer, să se desprindă de gravitație și să ajungă în cămările unui cer încleștat de ploaie, în timp ce în casa ei din Kentucky e o masă de bucătărie șubredă plină cu revolvere încărcate.
   Louise îmi pune palma pe piept. Îmi încordez mușchii pectorali. Dintr-un motiv pe care nu-l înțeleg prea bine, azi-noapte am dormit fiecare în patul lui.
   - Mă așteptam să fie mai mulți vizitatori, spune ea.

   - E ciudat să vizitezi un loc închinat unui eveniment care încă nu s-a produs. Și presupun că nu e chiar înălțător nici pentru pelerinaje. Șase, șase, șase. Fiara cu șapte capete. Desfrânata din Babilon. Poate că Ioan ar fi trebuit să colecționeze pisici.
   Mai degrabă simt decât să văd ochii lui Louise încordându-se, în timp ce încearcă să înțeleagă ce vreau să spun.
   - Ce?
   - E precum casa lui Hemingway din Key West. E doar o cameră de lucru, nu? Probabil că pe undeva e o scurgere de gaz, pentru că, sincer, din câte îmi amintesc eu, cam asta e rețeta unei petreceri sălbatice pe bază de LSD. E ca și când te-ai uita într-o oglindă mânjită cu rahat. Indiferent cum arăți, nu poate fi chiar atât de rău.
   Louise se duce într-un colț. Am sentimentul că am dezamăgit-o, n-am luat în serios Armagedonul; prin urmare, îmi iau un aer cât mai grav cu putință în timp ce merg în urma ei. Am ajuns iar la icoana lui Ioan, o sabie din cer este îndreptată spre ceafa lui, de parcă ar recita o listă de cereri dintr-o negociere de ostatici.
   - Am citit-o azi-noapte în pat, spune Louise. Și când treaba devine tare urâtă, m-a surprins ce bine m-am simțit.
   Parcă ar vorbi despre pornografie; și poate că asta e pentru credincioși, un mod de eliberare a tensiunilor, mă gândesc.
   - Partea cu arderea Babilonului, continuă ea dând pagina. Ioan devine atât de exact, parcă ar citi un catalog de licitații de la Sotheby. „Marfă de aur și de argint, pietre prețioase și mărgăritare, vison și porfiră, mătase și stofă stacojie, tot felul de lemn bine mirositor și tot felul de lucruri de fildeș, de lemn de mare preț și marfă de aramă și de fier și de marmură14”. Mai pomenește mărgăritarele de încă vreo zece ori. Chiar nu putea să sufere mărgăritarele. Dar exagerează în așa măsură, încât parcă se delectează cu fiecare lucru pe care-l distruge, ca un cunoscător rușinat.
   - Știi ce nu pot eu să sufăr? Cățelușii de companie plimbați cu avionul privat. Ce n-aș da să fi anticipat și lucrul ăsta.
   În sfârșit, reușesc s-o fac să râdă. Se asigură că nu se uită călugărul la noi.

   - Ciudat e că mi-am făcut și eu lista mea azi-noapte. Telefoanele mobile cu diamante. Suporturile de șampanie cu monogramă. Mașinile Lamborghini portocalii. O masă de la cantină plină cu puștoaice de-a opta cu nasul pe sus.
   - Arde-le. Arde-le pe toate. Ai dreptate, ce sentiment plăcut.

   - Iahturile negre din stejar, cu servitori angajați la bord.

   E o aluzie sarcastică la Charlie, mai evidentă pentru mine, poate, decât pentru ea, pentru că Louise continuă să se amuze de gluma noastră. Mă prefac că mă uit mai atent la catapeteasmă. După scena de azi-noapte din Skala, Charlie merită să suporte consecințele.
   Toată dimineața am încercat să-l readuc la suprafață pe Charlie cel bun și iubitor din amintirea în care ne ocăra pe toți. Chiar dacă asta era metoda lui să poată pleca la Bodrum câteva zile nedepistat, exagerase, fiecare atac era prea țintit și exact. Poate că Louise își permite să-l urască, dar eu, nu. Eu am nevoie de Charlie, șeful meu, prietenul generos. Mă agăț de cuvintele lui de la debarcader: „mai mult decât frați”. Cred, pentru că am pus-o la încercare și a ținut.
   Călugărul ia un mănunchi de lumânări neîncepute dintr-o ascunzătoare și îmi face semn să iau una. Dă din cap spre o cutie de alamă pentru monede de lângă farfurii și strecor un euro într-o fantă, un fel de tonomat pentru rugăciuni. 

   În timp ce aprind lumânarea și o înfig în nisip, îmi scotocesc prin memorie după o rugăciune nimerită. Duck a rezolvat problema păcii pe pământ și mi se pare prea mărunt și interesat să cer să rămână Louise. „Să nu fie niciun sfârșit”, mă gândesc. „Sau mai bine, un sfârșit rapid pentru toată lumea, fără avertisment. Poate doar cu un minut înainte. De fapt, treizeci de secunde. Zece. M-am răzgândit. Mă rog pentru refugiați, pentru toți cei care fug, să scape cu bine de acasă și să nu se mai întoarcă niciodată”.
   Louise scoate telefonul să facă o fotografie, dar călugărul îi lansează un avertisment în greacă în timp ce face cu mâna gestul universal pentru „fotografierea interzisă”.

   Mai facem o tură de peșteră, dar găsim doar niște firide de stâncă plumburie, reci și măturate de praf. Nici măcar nu e o gură care să ducă la o peșteră mai de jos. Par să lipsească informații vitale, un motiv sau un indiciu. Într-un târziu, ieșim și pătrundem în lumina soarelui.
   Aerul uscat și tufărișul încins de pe coasta dealului îmi dau sentimentul că m-am întors acasă. Nu a pierit încă lumea stridentă și albastră.
   - Știi cum se termină? mă întreabă Louise, fluturând Biblia în timp ce urcăm scările spre ieșire.

   - Da, e literatură apocaliptică. Nu se poate termina decât într-un fel.

   - Se termină cu o nuntă, spune ea îndesându-și cartea în geantă. Mireasa îl așteaptă pe mire la altar. Și el vine.
   Îmi trece degetul mare pe buza de sus, explicându-mi:
   - Aveai transpirație pe buză.

   Mă întind după rucsacul ei și fac și eu modificări, smulg eticheta de la aeroport de pe curea. Nu-mi place să mi se amintească de faptul că e în tranzit.
   Se oprește, de parcă ar fi vrut s-o păstreze, așa cum atunci când eram copii păstram etichetele de la telecabină pe fermoarele de la haină, pentru ca fosilele de hârtie adezivă să rămână acolo drept simboluri eroice ale vacanțelor de Crăciun, în care coborâserăm pantele abrupte din Aspen sau Klosters-Serneus.

   - Scuze. Voiai s-o păstrezi?

   - Nu, spune ea roșind. Hai să mergem.
   Trecem printr-o curte cu pietriș, apoi prin arcada albă și strâmbă de la intrare și ajungem pe asfalt. O siluetă încovoiată, îmbrăcată cu o pânză de sac maro, stă așezată pe un pătrat de carton în buruienile de pe marginea drumului. În pumn are înfipt un pahar din hârtie cerată de coca- cola, iar măruntul e destul de mult cât să-i acopere fundul și să scoată un zăngănit tânguitor - ca și când monedele ar fi contribuția lui la încurajarea obiceiului de a da de pomană. Pare acuarela stricată de ploaie a unui bătrân, arsurile și iritațiile i se aglomerează pe brațele umflate și piciorul întins.
   Îmi ia o clipă până să-mi dau seama că nu are un picior, e doar o dungă de pantalon suflecată sus, pe coapsă. Nu e niciun semn care să sugereze cum a ajuns până aici în jumătatea de oră cât am fost noi în peșteră. Interpretează o melodioară la mărunțișul din pahar. Cunosc melodia mărunțișului atât de bine din New York, încât aș putea să cânt odată cu el - ajutați, ajutați săracii, ajutați, ajutați săracii.
   - Milostenie pentru unul dintre ultimii credincioși, croncăne, surprinzându-ne cu engleza lui.

   Louise se caută în buzunar, scoate doi euro și-i pune în pahar.

   - Drăguță. 

   Se uită în sus admirativ, mijind ochii, deși fața lui murdară e acoperită de umbră.
   - Sunt infirm. Se atinge în zona piciorului amputat. Am rămas fără el în lunga bătălie cu c... c... c...
   Încerc să mi-l imaginez soldat, cu treizeci de ani mai tânăr, înainte să descopere religia, când încă avea speranță și aspirații bipede. Vreau să-i umplu cu ceva bâlbâială: C, C, C... Cipru? Cecenia? Cusur?
   - Circulația, rostește într-un final. Au trebuit să mi-l taie. Nu aveam de ales. Dar credeți că le păsa ce se alege de mine? Dă din cap spre mănăstirea cenușie de deasupra noastră. Aveți de gând să vizitați moaștele de acolo?
   - Nu azi, spune Louise. Merită o vizită?
   Pare că a gustat din carne stricată.
   - Nu, se stropșește el. Am făcut și eu parte din ordinul lor cândva. Dar m-au dat afară. Știți de ce?
   Habar nu avem. Dar în anii în care am lucrat cu dependenții fără adăpost, am învățat să-mi parchez așteptările foarte aproape de trotuarele relelor tratamente și ale neglijenței. Indiferent dacă e corect sau nu, vina e întotdeauna a celui care trântește ușa, nu a celui în fața căruia se trântește.
   - Pentru că numai eu am urmat regulile Domnului. 

   Se lovește pe piciorul care i-a mai rămas și degetele negre i se agită cu pricepere, ca niște animale de companie răsfățate. 

   - Nu le-am tolerat păcatele. Toți sunt putrezi până la oase, deși se pretind slujitori ai lui Dumnezeu. Dar știți ce zeu slujesc ei în castelul ăla? Banul. 

   Cuvântul îi amintește de paharul lui; îl clatină spre mine, iar contribuția lui Louise adaugă un clinchet ca de maracas. 

   - Tu n-ai dat.

   Deschid portofelul și bag o bancnotă de cinci euro în instrument. Fața i se luminează.

   - Să nu căutați oameni drepți în mănăstirea aia. Sunt ca florile sălbatice, le găsiți mai la vedere. M-au dat afară, pe mine, un infirm, să mă descurc singur. Sunt niște moșieri negri la suflet, fac tot felul de grozăvii și inventează în fiecare an un păcat nou. Vă vine să credeți că încă mai găsesc? Găsesc și nimeni nu-i poate opri. Mereu câte un păcat nou!

   Gura lui e ca o toaletă industrială aspirantă. Presupun că o să scuipe, parcă pe amintirea lor, însă nu face decât să-și dreagă glasul. Duce mâna înapoi să ia o sticlă de apă, iar sigiliul se rupe când răsucește capacul.
   Cineva are grijă de el, îl aduce aici cu mașina după-amiaza să-și joace rolul de nebun și are grijă să aibă apă proaspătă de băut. Când ne îndepărtăm, strigă după noi:
   - Ar trebui să se termine cu Iuda, nu cu Ioan! Spre binele vostru, rupeți ultimele pagini! Sfârșitul e groaznic!
   - Începeam să cred că nu sunt cerșetori în Patmos, spune Louise. Pe drum am trecut pe lângă un adevărat convoi de refugiați, înghesuiți unii în alții între stâncile de lângă port. A fost foarte trist. Femeile se țineau de copiii lor ca de niște veste de salvare. Dar nu cerșeau. Oare unde se duc?
   - Presupun că nu la mănăstire.
   - Asta ai putea să faci, dacă încă te gândești cum să ajuți.
   Îmi înfige degetul în mână; crucea neagră tatuată s-a șters sub nodul cel mai de jos.
   Zâmbesc crispat.

   - Doar nu crezi în Apocalipsă, nu? Nu ești creștină cu adevărat. Ce vreau să spun e...

   - Poftim? icnește Louise, de parcă aș fi acuzat-o că a pus mucuri de țigară în paharul cu mărunt al omului. Dumnezeule, Ian, nu!

   Mă bucur că-i provoc furie. Asprimea vocii i se ridică la suprafață și un mic episod de vreme instabilă își face loc prin nemilosul front atmosferic al controlului ei.

   - Deși sunt momente când mi-aș dori să pot să fiu. Rezolvă atât de multe probleme, nu?
   Se oprește pe șosea și se uită la mine. Pielea ei are culoarea pânzelor bărcii când le îmbăiază ultimele raze ale soarelui, un roz cețos, deșertic.
   - Părinții mei erau foarte credincioși. Genul extrem, născuți din nou. Și-mi aduc aminte că la paisprezece ani le-am spus să se așeze și le-am mărturisit că nu cred, că mă mulțumesc că m-am născut o dată și că nu mă mai duc la biserică. Mă gândeam că o să urmeze o ceartă, chiar îmi pregătisem o geantă. Dar au primit vestea incredibil de bine. Ne-am îmbrățișat. A fost bine. Ei mă iubeau. Eu îi iubeam pe ei. Ei se duceau la biserică și eu stăteam acasă. Erau niște părinți cu adevărat minunați.
   Mijește ochii căprui și întoarce capul spre circulația care șerpuiește prin vale. Un autobuz turistic cu geamuri fumurii se oprește și dă înapoi până la porțile spre peșteră. Paharul începe să se clatine insistent.
   - Dar începând din noaptea în care le-am spus și în fiecare noapte până am plecat la facultate, mi-am încuiat ușa la dormitor înainte să mă culc.

   - De ce?

   Încerc să-mi imaginez o familie iubitoare din Kentucky, în care copiii, ca într-un ritual, își baricadează ușile înainte să se culce.
   - De ce ți-era teamă?

   - A trecut atât de mult de atunci, încât nici nu mai știu. Ciudat, nu? Eram ciudată. Deși ei credeau în diavoli, așa că eram cu toții un pic demenți. Așa sunt majoritatea familiilor, nu? Ciudate?

   Mă trage de mână să mergem mai departe. Mă abțin să n-o sărut; mie nu mi-a încuiat ușa de la dormitor.

   - Nu poți să mă condamni că întreb, îi spun. Ai o cruce tatuată.

   - Ah, eu o numesc greșeala mea de după facultate, murmură ea frecându-și degetul. Nu știu ce-a fost în capul meu. Putea să fie un diamant sau fața lui Jerry Garcia dacă-l făceam în altă zi. Poate am vrut să-mi însușesc trecutul, să-l fac să fie al meu. Dar încerc doar să dau o interpretare matură unei decizii stupide. Am fost mai multe persoane de la cea pe care ai cunoscut-o tu la facultate până la cea de acum. Nu toate înțelepte. E un suvenir de la una dintre ele, presupun.
   Își studiază greșeala tatuată pe deget.
   - Vezi toate crucile astea și aproape uiți că e un simbol al execuției publice. Ar putea să fie la fel de bine un scaun electric.

   Râde.

   - Mergem să înotăm, nu? Hai pe plaja Petra. E aproape și e o tavernă frumoasă unde m-a dus Sonny.

   - Unde ai parcat motocicleta?

   Eu și Louise ne-am întâlnit la peșteră. Azi-dimineață am plecat tiptil sub pretextul că mă duc să-l văd pe Charlie pe Domitian. Nu pot să-i fac un raport convingător lui Sonny despre starea lui dacă n-am stat singur câteva ore. Ce mi-a zis să-i spun? Că încă e supărat și nu e pregătit să vină acasă? În loc de asta, m-am dus la un restaurant din Kampos și am comandat micul dejun - humus și ouă. Mă simțeam om în toată puterea cuvântului prin simplul fapt că puteam să aleg orice voiam din meniu, fără să-mi fac griji din cauza prețului.
   I-am trimis un SMS lui Charlie cât mâncam: „Ai reușit să pleci?” Niciun răspuns. „În momentul ăsta sunt la tine. Îți pare foarte rău că ai fost un măgar”. Niciun răspuns. I-am scris iar, în timp ce achitam nota de plată. „Aștept să-mi dai de veste. Între timp, s-ar putea să-mi acord o mărire de salariu”.
   Îmi iau telefonul acum să văddacă mi-a răspuns Charlie. Ecranul e plin de o serie de mesaje trimise de mine, bule de vorbire de un verde strălucitor, dar nici măcar un răspuns.
   - Am lăsat-o lângă peretele de stâncă, spune Louise.
   Aruncă privirea în jos la telefonul meu și, când îl acopăr cu mâna, rânjește:
   - E Charlie?
   - M-am întâlnit cu el mai devreme.
   - Presupun că nu și-a cerut scuze.
   Ridic vag din umeri. O mint pe Louise și simt că-mi depășesc puțin obligațiile.
   - N-am mai văzut de mult pe cineva să se poarte ca el, spune ea.
   - Nu se poartă așa niciodată. Cred că e copleșit de muncă. Îl afectează stresul.
   - Copleșit.
   Testează cuvântul și i se pare că-i lipsesc caii-putere.
   - Când ești copleșit îi iei la rost pe cei care se presupune că țin la tine?
   - Și-a luat un pumn pentru treaba asta, nu?
   Louise își umflă obrajii.

   - Nu știam că Miles e în stare de așa ceva. Chiar am fost impresionată.
   Se freacă pe gât. Nu impresionată.
   - „Speriată” e cuvântul potrivit. Aveam impresia că Miles nu e în stare nici să strivească un țânțar, doar dacă risca s-o muște pe Sonny.
   - Crezi că e obsedat de ea?
   - Nu mă îndoiesc. Dar cui îi pasă? Chiar e atât de îngrozitor să fii îndrăgostit de cineva care nu te iubește? Nu merita să-l atace așa. Niciunul dintre noi nu merita.
   Îmi doresc atât de tare să-i mărturisesc că a fost doar un șiretlic, că era tactica lui Charlie prin care voia să creeze o fisură, cu beneficiul suplimentar că scăpa de Miles din coasta lui. Dar îmi țin gura cât ne apropiem de motocicleta ei.
   - Te-am întrebat în noaptea în care ai venit dacă tu crezi că Sonny e fericită, spune ea. Mai crezi că e fericită?
   - A fost doar o ceartă. Sunt sigur că au avut și altele. Așa par să meargă lucrurile între ei.
   Louise dă din cap, dar privirea lungă cu care străpunge lumile de dincolo de pământul de sub tălpi sugerează că nu e de acord.
   - E clar, nu crezi că e fericită, conchid.

   - Nu pot să scap de sentimentul că tot timpul joacă teatru în fața lui. Nu ca o fostă actriță. Bun, e dramatică. În sensul mai profund. Poate joacă teatru și-n fața ei înseși. Își spune că asta vrea, că la atât poate spera.
   - „Asta” însemnând Charlie.
   - Pare mai autentică fără el. Când intră el în cameră, o lumină se ascunde după o ușă și nu vezi decât incandescența asta firavă. Charlie nu se ascunde în prezența ei. Uite cum se poartă. El își permite luxul să se comporte cum vrea și, întrucât face așa, putem să-l judecăm pentru asta. Colibriul chiar zumzăie, înțelegi?
   - Ce înseamnă? E o expresie din Kentucky?
   Louise se oprește la motocicletă și se sprijină cu șoldul de perna șeii negre.

   - Cei mai mulți oameni se dovedesc a fi așa cum par. De obicei, nu sunt labirinturi nesfârșite de surprize.

   Încerc să mă gândesc cum ni se aplică nouă viziunea asta deprimantă asupra omenirii. Oare cum mă vede Louise? Numai ea are dreptul să aibă atât de multe personalități? Pentru că, deși Louise este inteligentă, vede prea mult lumea în alb și negru. În absolutismul ei nu există nuanțe. Sau poate crede că anumiți oameni trebuie să-și merite greșelile.
   - Cred că dai prea multă importanță unei nopți proaste. Și dacă am fi cu toții sută la sută noi înșine tot timpul, sunt sigur că am fi insuportabili.
   - Știm amândoi de ce nu-l părăsește, spune ea lovindu-mă ușor pe mână. Așa cum n-o să-l părăsești nici tu.
   - Louise. Liniște, o pasăre țipă în tufe și apoi răspunsul. Am înțeles care e părerea ta. Aș putea face ceva mai aducător de satisfacții în viață. Am înțeles. Putem să discutăm despre altceva?
   Mai că abia aștept să o văd pe feribotul care o duce înapoi la Atena dacă așa ar înceta cu predicile despre inferioritatea mea morală. Aș putea să continui s-o dezamăgesc de dincolo de ocean.
   Se grăbește să explice:
   - Nu spun decât că n-a fost nici cu tine prea drăguț azi-noapte. Și tu ești aici de numai câteva zile.
   - Ar trebui să nu mai beau. Chiar n-am nicio problemă. 

   Vorbesc exact ca un om care are o problemă, îmi dau seama. Trebuie să recunosc că mahmurelile încep să mă deranjeze dimineața - nu destul cât să nu mă dau jos din pat, dar suficient cât neuronii mei să fie ca niște pasageri abandonați pe un aeroport, care așteaptă deznădăjduiți ore în șir să se îndrepte vremea. Reiau privind-o pe Louise: 

   - Dar mi se termină vacanța. Peste câteva zile o să lucrez cu normă întreagă la Charlie și o să mă duc la culcare la o oră rezonabilă.

   - Ce muncești? N-ai spus.

   Împinge motocicleta din suport și-și trece agil piciorul peste șa.
   - Sprijin și dezvoltare. 

   Îndatoririle acelea par atât de vagi și de goale  de conținut, ca o traducere pentru „post inventat pentru un prieten”, încât roșesc. Louise mă studiază și dinții strâmbi i se plimbă pe buza de jos.
   - Și mă ocup de birou, mă grăbesc să adaug. E o afacere în extindere. E mult de muncă.
   Louise bagă cheia în contact.
   - Pare zăpăceală mare. 

   Așteaptă înainte să pornească motorul, de parcă s-ar delecta cu căldura pielii pe coapse. 

   - Ce parte din afacere se extinde? Ce planuri are pe termen lung?
   - Nu se extind toate afacerile? Bărci. Turiști.
   - Am încercat să găsesc pe internet site-ul firmei Konstantinou Charters azi-noapte. Firma tatălui lui, Konstantinou Engineering, are milioane de rezultate, nu toate drăguțe. De fapt, sunt chiar urâte, cu o lungă listă de încălcări ale legii. Dar n-am găsit site-ul lui Charlie.
   - Are o clientelă exclusivistă. Nu face reclamă la închirieri ieftine de bărci pe Yahoo. Sunt numai zece - douăsprezece iahturi în momentul de față.

   - Ah, pune ea verdictul cu o izbucnire. Să nu ți se urce la cap, Ian. Se poate să uiți de noi, ceilalți. Nu suntem doar cei cu care te culci.

   - N-am semnat un contract pe viață, oftez. Încerc și eu. Vrei, te rog, să nu mă mai salvezi de lucrurile pe care vreau să le fac?
   Louise încuviințează din cap și renunță la subiect.
   - L-am căutat și pe Miles. Eram curioasă în legătură cu acuzațiile alea pe care i le-a adus Charlie. Cum că are datorii la Londra. N-am găsit nimic. Doar o mulțime de fotografii cu el la evenimente sociale plicticoase - peluze, dineuri, alei cu pietriș și săli de bal. Are o amplă colecție de papioane.
   Ce norocos, mă gândesc. Nu toată lumea are șansa ca unele din cele mai mari păcate să-i ajungă în fosa septică a largului consum.
   Telefonul îmi vibrează, primesc un mesaj. Mă grăbesc să-l deschid, sperând să fie un răspuns de la Charlie din Bodrum, vești de la el, „toate bune, mă întorc mâine”, sau poate, dacă sunt amabil, să nu-mi mai bat capul cu alibiul lui inventat. Dar e un mesaj de la sora mea. Mă ia cu frig.
   „N-ai luat legătura cu noi. Sun avocatul. E foarte important să mă contactezi. Imediat. Toți suntem nemulțumiți că ne-ai ignorat întrebările și preocupările și s-ar putea să apelăm la măsuri neplăcute. Te avertizez. 

   Sună, Ian, în pizda mă-sii! Ți-e chiar atât de greu să formezi un număr de telefon?”
   - Ce s-a întâmplat? vrea să știe Louise.

   - Nimic, îi spun, făcând eforturi să transmit relaxarea obișnuită a celui care citește un mesaj. E Charlie. Îi pare foarte rău pentru cum s-a purtat. Ești mulțumită?
   - Atunci mergem la plajă?
   - Louise, ești avocată.
   - Nu încă. Am făcut doar un an. Nu m-aș reprezenta nici pe mine. De ce?
   - E ilegal... - încerc să formulez atât de ambiguu întrebarea, încât să nu conducă la o situație reală în care este implicată o persoană reală, care nădușește la douăzeci de centimetri de ea - dacă, să zicem, moare prime câteva secunde ca să cobor de pe motocicletă și să alerg spre cadavru. Sunt convins că cel din iarbă e Charlie. În fiecare milisecundă, în timp ce ridic praful pe când învăț din nou să alerg, mă rog să nu fie el, dar deja îmi fac curaj, deja m-am proiectat cu o oră în viitor și aud țipetele lui Sonny, o gură ca o fereastră care nu se va închide niciodată, tăcerea gurii mele uscate. Polițistul mai în vârstă se răsucește fulgerător când calc pe iarba înaltă și pe buruienile care mă seceră. Mâinile lui îmbrăcate în mănuși de plastic se ridică să mă prindă în timp ce-mi ordonă bolborosind „Rombaducke laf oxi”. Mă rotesc, îl împing de umăr într-o parte, deja mă doare falca din articulație de la strânsoarea lui, iar în momentul acela descopăr cadavrul întins în fața mea.
    O pereche de pantaloni scurți verzi militărești, un tricou roșu sfâșiat, cu un scris indescifrabil, răsucit peste coastele rupte, o ureche smulsă, groasă, ca un clopot răsturnat spre cer. Pielea cadavrului este pătată cu nuanțe de mov și verde, ca o valiză umflată lăsată în ploaie. Dâre groase de sânge îi acoperă gâtul și falca, nu roșii, ci transparente ca celofanul în lumina orbitoare a soarelui. În strălucire sunt încastrate fire de pământ sau muște. Fac un pas atent, mă străduiesc să-i văd fața, doar o privire rapidă înainte să mă dau înapoi, de parcă aș putea să-i fur identitatea, nu și expresia. 

   O barbă blondă înmugurește în jurul adânciturii unei guri. Un inel de aur este prins de nas în mijlocul resturilor de os strivit. Întâi mă cuprinde ușurarea pentru cine nu e: nu e Charlie. E unul dintre hipioții creștini, pe tricoul roșu sfâșiat scria mai demult Anti-Betleem. Marginea craniului e înfiptă în pământ, iar singurul ochi vizibil este o masă netedă, cenușie. Expresia, ce a mai rămas din ea, transmite uluire: ca un instantaneu înghețat în momentul morții, care spune: „Ce, deja mi-a venit rândul?” Nu foarte departe de el zace cadavrul unei femei ghemuit în țărână. 

   Are fața acoperită cu părul lung, în care s-a întărit sângele, și piciorul gol îi este tras în jos de o motocicletă boțită. Pe tricoul ei portocaliu sunt bucăți de plastic și de oglindă. Apoi simt mirosul, nu e mirosul tăios al cărnii în descompunere, ci un miros slab de stricat, ca al mezelurilor trecute de data expirării. Îmi țin răsuflarea ca să nu-l mai simt mirosul.
   - Înapoi! strigă polițistul mai în vârstă. Pleacă, du-te. 

   Îngrijorarea dispare, îi ia locul greața provocată de imaginea a două cadavre. Nu mai vreau să văd și, știind că Charlie trăiește, este încă printre cei vii, nu înțeleg ce caut printre cadavre și motociclete distruse în câmp. Louise se ridică pe vârfurile degetelor pe partea cealaltă a șoselei și se ține de burtă.
   - Îi cunoști? mă întreabă polițistul.

   - Nu, răspund și mă dau înapoi, cu banda galbenă în jurul gambelor. Cred că se poate să fie hipioți din tabăra din apropiere. 

   Dau informația atât de impasibil, de parcă ar fi introducerea unui hipnotizator, încât nu sunt sigur că înțelege vreo vorbă. 

   - Ce s-a întâmplat?
   Ridică din umeri.
   - I-a găsit fata de acolo. Poate mers cu motocicleta și ieșit de pe drum. 

   Arată în sus, spre coborârea abruptă dinspre o serie de faleze mai joase. Cadavrele în șanțul ăsta par la o distanță prea mare de pantă. 

   - Sau poate lovit o mașină, ieșit de pe drum cât încă este întuneric. Turiștii foarte inconștienți pe motosikletes. Avem câțiva morți în fiecare vară.
   Dă din cap spre motocicletele noastre, ca și când ar fi niște animale complice, carnivore locale care pândesc turiștii. Deja dă vina pe morți.
   Sirena monotonă a unei ambulanțe europene sparge liniștea; amețit, îmi smulg banda de pe picioare și trec drumul clătinându-mă spre Louise.
   Pare mult mai fragilă în șort și maiou decât acum două minute. Îmi vine s-o cuprind cu brațele și să fac ce numai viii pot face: să stau nemișcat, să respir și să ating un seamăn.

   - Ce e? mă întreabă, prinzându-mă de umăr.

   - Doi hipioți pe motocicletă. Au murit. 

   Mă sprijin de șaua mea, aștept ca fața să mi se topească din minte și să-mi dispară din nas mirosul de stricat. 

   - Poate a fost un accident. Sunt plini de sânge.
   Louise se strâmbă, de parcă ar face eforturi să nu vomite.
   - Un accident. De ce te-ai dus atât de repede acolo? Am zis c-ai înnebunit.
   Nu pot să-i spun că mi-era teamă să nu fie Charlie. Se presupunea că acum câteva minute ne trimiteam mesaje.
   - Mi-era teamă să nu fie vreun cunoscut de-al nostru, e tot ce reușesc să spun.
   Aproape de fata care plânge, în spatele ei, stă o femeie trecută de 45 de ani, plinuță, îmbrăcată cu bluza înflorată și pantalonii scurți ai grădinarului de weekend, pe gambele groase are vene proeminente, ca rizomul de ghimber, și în jurul gâtului are atârnate funii de cânepă. Pe brațul drept are prinse trei ceasuri. Tenul ei pare prea sensibil pentru soarele mediteraneean, genul de piele deschisă la culoare obișnuită cu zăpezile și iernile dezastruoase petrecute în spatele ferestrelor cu obloane.
   Se uită la polițiști și la noi cu un calm surprinzător, de parcă n-ar trăi acum, ci și-ar aminti de oribilul incident dintr-un viitor mai simplu, l-ar cântări și l-ar studia. Calmul ei mă neliniștește și simt o ușoară recunoștință când buzele i se strâmbă de durere. Dar este începutul unui acces de tuse. Își duce mâna pumn la gură.
   Ambulanța urcă panta în urlet de sirenă și se oprește, adăugând o tardivă senzație de urgență, de parcă în tot acest timp ar fi fost o speranță de resuscitare, dar tocmai s-a pierdut pe șoselele șerpuite din Patmos.
   - Ar fi bine să mergem, îi spun lui Louise. Nu mai vreau să stau aici. Cadavrele alea...

   Dar imaginile încă îmi sunt prea limpezi ca să le pot atașa cuvinte; ating acel hotar mintal în care limbajul se sfârșește și nu mai rămâne decât vârtejul portocaliu al silabelor sfărâmate, un osuar lingvistic. Alți motocicliști urcă dealul și se opresc să vadă ce se întâmplă. Polițistul tânăr ridică o eșarfă maro elegantă din iarbă și ceva ascuțit care seamănă cu un cui de lemn. Cei doi superiori ai lui vin să studieze descoperirea.

   Am sentimentul că polițiștii de pe insulă au învățat meserie vizionând seriale polițiste americane, astfel că par excesiv de iscoditori la orice resturi întâmplătoare găsite în apropierea unui cadavru.

   - Carrie, haide.

   Femeia care tușește o ia de mână pe fata înlăcrimată și încearcă s-o smulgă de acolo.
   - Dalia și Mikael! șoptește fata tatuată.
   Accentul ei din New Jersey mă duce cu gândul la cei doi intruși de pe debarcaderul lui Charlie. Ea era, iar partenerul ei, cu inelul de aur din nas, zace acum în iarbă.
   Louise se uită la mine cu ochii mijiți.
   - Nu mai am chef de plajă.
   - Nici eu. Dacă am fi luat-o în altă direcție!
   - Cred că mă duc înapoi să mă întind. Probabil se întâmplă tot timpul.
   Louise înjură, ducându-și mâinile în jurul gâtului.
   - Așa a spus și polițistul.
  -  E periculos că motocicletele astea se închiriază oricui.
   - Promite-mi că de acum înainte o să porți casca, strig, în timp ce o iau pe a mea din compartimentul din șa.
   - Vii cu mine înapoi? mă întreabă Louise.
   - I-am spus lui Charlie că trec pe la Sonny. Ne vedem acasă.
   Ne îndepărtăm cu precauție de locul accidentului, coborâm dealul în viteza întâi, excesiv de atenți la fiecare indicator de oprire. S-a dus ritmul nesăbuit al vitezei. În timp ce-i fac cu mâna lui Louise și virez spre Chora, creierul meu se concentrează pe detaliile pe care aș vrea să le uit - nu e vorba de mănușile de plastic, mirosul de mezel sau inelul din nas de pe fața strivită, uluită. Mi-l amintesc pe Charlie la debarcader acum mai puțin de douăzeci și patru de ore, cum îi amenința pe cei doi hipioți că nu mai pleacă întregi.

   Când ne pregăteam să plecăm, tata a lăsat geamul în jos și n-a spus nimic câteva minute, cu ochii ațintiți la arțarii în care se ciorovăiau păsările de la acest sfârșit de vară și la golurile casei neacoperite cu perdele.
   - Rămâi cu bine, tată. Mulțumesc. Să te odihnești în pace, a spus el înainte de a da în marșarier. 

   Apoi mi-a zis radios: 

   - Am vândut-o cu două sute de mii. Asta înseamnă că i-a crescut valoarea cu o sută optzeci de mii în șaptezeci de ani. Bunicul tău ar fi rămas cu gura căscată!

          La început nu sunt sigur că am găsit drumul corect, apoi, după douăzeci de minute în care urc trepte abrupte, strâmbe, mă întorc pe povârnișuri de piatră și o iau prin pasaje mărginite de ziduri nesfârșite, văruite cu un alb care-ți pârjolește retina, mă declar rătăcit oficial. Nu dau de casa lui Charlie. 

   „La jumătatea unei alei. O ușă roșie cu un ciocan de alamă în formă de mână de păpușă”. 

   Problema e că ciocanele în formă de mână de păpușă, ușile roșii și aleile întunecoase și ude se multiplică precum clovnii în sala oglinzilor de la bâlci și fiecare potecă nouă, necălcată mă duce prin colțuri înțesate cu pisici, ferestre cu gratii, scări în unghiuri ascuțite care duc prin arcade joase și claustrofobice. Merg cu pas sprinten, de parcă viteza ar putea șterge amintirea accidentului rutier, cu sângele, mădularele și banda galbenă. 

   Grecoaice încinse cu șorțuri care udă cactuși se uită la mine cu un dezinteres de felină și se reped în case, să nu riște o confruntare cu cei aflați iremediabil în voia sorții. După șase încercări ajung din nou la intrarea în Chora, cu priveliștea spre Skala și șirul apatic de magazine de suvenire care vând pietre vopsite și combinații maximaliste de cupru și ametist.

   Dacă o ții pe lângă un zid printr-un labirint, într-un final ajungi la ieșire.
   Dar există vreo regulă după care să găsești drumul spre centru? Ar fi trebuit să-i spun lui Charlie să-mi deseneze o hartă. Ar fi trebuit să-i spun multe lucruri lui Charlie.
   Intru în cel mai apropiat magazin de suvenire și o întreb pe vânzătoarea bătrână dacă poate să-mi indice cum să ajung la „casa lui Charlie Konstantinou”.
   Își freacă șuvițele de păr de buze.
   - Charlie Konstantinou?
   - Da. E casa tatălui lui. A bunicului. Konstantinou. Konstantinou.
   Cântărește numele, pe care credeam că l-am pronunțat bine toată viața mea, dar e evident că accentul meu american pune piedici.

   - Casa bunicului. O casă veche. Casa de armatori. Casă de oameni bogați.

   - Ah! exclamă plină de speranță. Vrei făcut poză. Casa Aga Khan?
   - Nu, nu Khan, nu sunt iranieni. Konstantinou. Ciprioți.
   Zâmbește și repetă.
   - Khan.
   - Konstantinou.
   Arată pe fereastra cu gratii spre magazinul de bijuterii.
   - Vizavi, mergi și întreabă.

   Știu că e pur și simplu metoda ei de a scăpa de turistul idiot, pasându-i-l următorului comerciant. Și atunci îmi aduc aminte de piața care duce chiar spre aleea lui Charlie.
   - Puteți să-mi spuneți unde e Plateia?
   - Care?
   - Noaptea. Petrecere. Mulțime mare.
   Flutur din degete să sugerez distracție sau bule de șampanie sau hoarde năvalnice.
   - Prea devreme, spune ea lovindu-și ceasul.

   Dar mă conduce spre ușă și-mi arată în susul drumului. Apoi mâna i se zbate și-i înoată în opt direcții diferite, ca un șarpe de apă lovit de nebunie. Mă pregătesc să mă declar învins, când surprind o siluetă familiară trecând pe lângă magazinul de bijuterii, un bărbat scund, cu părul alb și un zâmbet netulburat, care-și rotește inelul cu rubine de pe degetul mijlociu. Îi mulțumesc repede femeii și ies în lumina sticloasă.

   - Prințe Phillip! îl strig. 

   Bătrânul se întoarce, zâmbetul îi crește în intensitate, dar nu în mărime. 

   - Sunt prietenul lui Charlie. V-am cunoscut în dimineața în care am ajuns.
   - Sigur, da. 

   Se apleacă înainte așteptând să primească un sărut pe fiecare obraz. 

   - Din păcate, ți-am uitat numele.
   - Nu l-ați știut niciodată. Ian. Am fost coleg de școală cu Charlie la New York.
   - Ah, atunci probabil că dumneata îi cunoști toate secretele picante. O să te ademenesc cu un prânz la un moment dat și va trebui să mi le împărtășești. Mi-e tare dor de sălbăticia din New York. Ce vremuri am trăit cu soția mea acolo în anii optzeci, ce energie, ce agitație! Charlie nu vrea să discute niciodată despre New York, dar eu știu că are multe povești interesante. De ce trebuie să-l cunosc eu pe singurul zgârcit la vorbă din această tânără generație?
   - Da, Charlie e destul de discret.
   - Discreția nu e apreciată printre prietenii apropiați. Deviza mea e: trăiește, trăiește din plin, dar ai bunul-simț și povestește-le și altora.
   - Prințe Phillip, ați putea...

   Dar atenția îi e reținută de un băiețel cu trăsături feminine care tropotește prin apropiere în șlapi.
   - William! exclamă Phillip. Tu nu ar trebui să stai astăzi cu nepotul meu?
   - Am trecut pe acolo, dar nu era.
   - S-au dus cu toții la plajă. Probabil ai întârziat.
   Băiatul ridică din umeri.
   - Spuneți-i că trec mai târziu. Până în cină.
   - Foarte bine, spune el indiferent și se întoarce spre mine când galopul șlapilor băiatului nu se mai aude. Se pare că la asta sunt bun. Să aranjez ieșiri la joacă, să transmit mesajele copiilor. William e un Von Blucher. Când nu dau semne că aș recunoaște personajul, simte nevoia să-mi explice: Stră-stră-străbunicul lui l-a învins pe Napoleon. Acum locuiesc mare parte din an la Gstaad, din motive evidente. Încă este un loc frumos.

   Phillip îmi face cu ochiul și flutură palma deschisă, brăzdată de rubiniu.
   Nodurile fine au răspândite ici-colo pete roșii care fâsâie ca o petardă la tăciunii înnegriți ai  încheieturii lui. Pare să-i placă clasificarea familiei și a țării, să țină socoteala măririlor și înfrângerilor lângă orașe turistice. În atitudinea bătrânului prinț se simte însă și un cald, dar răutăcios flirt, care îi subminează devotamentul față de obositele titluri europene. 

   Charlie îl numise mistic, iar acum se oprește, nemișcat ca un sfinx, cu nasul frumos, acvilin ridicat ca un cadran solar, să-mi citească cutele de pe față.

   - Ai pățit ceva, Ian? Dacă nu te supără că-ți spun, nu pari un om în vacanță.
   - Mă scuzați, prințe Phillip. Nu-mi dau seama de ce îi cer scuze, așa cum nu-mi dau seama nici dacă am voie să renunț la titlul regal. Nu mă corectează din niciunul dintre motive. Tocmai am văzut un accident groaznic de motocicletă. Două cadavre lângă plaja Petra.
   - Aaah, oftează el. Motocicletele alea sunt o formă rapidă de suicid. Trebuie să ai grijă. Avem un singur doctor pe insula asta, și observă că nu am spus un medic acceptabil. Vara trecută, o vecină adorabilă a fost mușcată de o viperă. Până să stabilească doctorul că este destul de grav încât să fie nevoie să fie dusă la Leros, murise. Cred că moartea ei l-a făcut să tragă concluzia că mușcătura era gravă. 

   Flutură iar din mână precum dirijorul care are puterea să pornească muzica, dar nu și autoritatea să schimbe canalul. 

   - Trebuie să ai mare grijă.
   - Port cască.

   - Mi-aș dori să ne permitem servicii mai de calitate, dar la starea acum câțiva ani, ideea mi s-a părut ineptă. N-ai nicio șansă să faci bani dintr-o operațiune atât de măruntă. Plimbând turiștii de pe o insulă pe alta timp de câteva luni toride în fiecare an. Îmbrăcându-i pe tinerii de pe insule învecinate în costum de căpitan. Și tu știi că entuziasmul lui Charlie la o idee nouă este de regulă la fel de durabil ca răbdarea lui. Dar și-a dovedit valoarea, s-a ținut de treabă și, ușor-ușor, tatăl lui parcă mai slăbește strânsoarea de pe cuierele familiei. Presupun că acum îl finanțează și el. E constructiv să speri la succesul unui copil. Dar să i-o ceri imperios este cu totul altă poveste. 

   Phillip flutură un zâmbet, apoi îl retează, de parcă și-a dat seama că nu i-am oferit nici măcar o poveste de bun-simț pe care s-o adauge la colecția lui. Tu ești apropiat de Charlie, nu? Nu i-am spus secrete unui străin.
   - Foarte apropiat, îl asigur. De fapt, în curând o să mă alătur echipei de la Konstantinou Charters, așa că prânzul acela n-o să aibă mult de așteptat.
   - Prânz! Ce idee grozavă, fredonează el, de parcă oferta ar fi a mea. Trebuie să-mi promiți s-o aduci pe Sonny. Mă tem să nu plece într-o bună zi.
   Teama lui Phillip îmi amintește de cea a lui Charlie, și totuși nimic nu sugerează că Sonny ar fi gata să-și facă bagajele.
   - De ce ar face-o? Nu credeți că-i place în Patmos?
   - Nu are de-a face cu plăcutul, spune el cu glas răgușit. Dar tu vezi vreo căsătorie în viitorul lui Charlie? Eu, nu. Și, sincer, de ce ar fi? E mult mai frumos să fii liber. Deși deseori mă gândesc că poate toate acele căsnicii nereușite au forțat apariția oalei sub presiune a sufletelor interesante. 

   Misterul întregii chestiuni îl face pe Phillip să ridice din umeri.
   - Ce știu eu? Când ajungi la vârsta mea, afli că tinerețea nu este o făclie pe care o dai generațiilor următoare. Tinerețea este o stare din care ești detronat.
   - Dar poți să-ți păstrezi sufletul tânăr, nu?
   Phillip îmi face cu ochiul.

   - Hai să luăm prânzul acela curând. Plec peste o săptămână. Un prieten din Viena are o fantomă pe care trebuie s-o vizitez.

   - O ședință de exorcism?

   - Ah, n-aș îndrăzni. Pur și simplu, le țin de urât. Sunt teribil de singuri și unul, și altul.

   Trecem printr-un tunel și ajungem la Plateia, cu crăpăturile dintre pietrele brăzdate de șanțuri astupate cu mucuri de țigară și ambalaje.

   Phillip își stinge țigara de perete, apoi o pune într-un șervețel pe care-l vâră în buzunarul de la cămașă.

   - Încolo trebuie s-o iei, îmi spune arătând spre alee, după care își târșâie picioarele peste o suliță de lumină și se lasă înghițit de un pasaj îngust de pe partea opusă a pieței.
   O iau în jos pe alee, mă opresc la ușa roșie și apuc mâna flască de păpușă. Presupun că mâna are rolul de a te întâmpina, dar seamănă mai mult cu apendicele unui victorian tuberculos care-i atârnă afară din pat. O lovesc de trei ori de bila de alamă. Înăuntru, niște pași traversează podeaua de lemn, cineva umblă la încuietoare și ușa se deschide larg.
   Sonny se uită la mine, are părul dat pe spate, întins, sprâncenele pensate arcuite și gura deschisă, ca un oval. Se apleacă afară să caute încă o prezență, ținându-și tălpile goale îndoite pe prag. Numai când își dă seama că nu mai e nimeni, se dezumflă, lipită de ușă.
   - Bună, Ian, îmi spune, fără să se deranjeze să-și ascundă dezamăgirea. Mă gândeam că poate e Charlie.
   În materie de dezamăgire suntem la egalitate. O parte din mine spera c-o să răspundă Charlie la ușă, poate renunțase la ideea cu călătoria la Bodrum și deja dresese ruptura pe care azi-noapte fusese așa de hotărât s-o facă. După spectacolul hipioților morți de pe șosea, nu sunt sigur că am puterea să-i flutur un mănunchi de minciuni convingătoare lui Sonny.
   Am venit să-i prezint raportul despre Charlie cel suferind, dar bine-mersi pe Domitian. Dar îmi trece prin minte că am venit în speranța c-o să culeg vești despre el. „Dacă mai călcați pe aici, nu vă promit că mai plecați întregi”. Chiar și departe de sirena ambulanței, cuvintele alea nu-mi ies din minte. De ce n-a răspuns? I-am scris din nou după ce-am parcat motocicleta - „Unul dintre hipioții pe care i-ai amenințat a murit” - cu speranța că mesajul o să-l oblige să-mi răspundă. Dar nu a fost așa.
   - Pot să intru?

   Sonny aruncă o privire îngrijorată în întunericul casei înainte să se dea înapoi. Pătrund lin în camera răcoroasă, unde niște lumânări parfumate - cu miros de iasomie și levănțică - încearcă să acopere eternul miros de apă de ploaie stătută. În camera de zi, pe covorul stacojiu este o masă de călcat pe tăblia căreia sunt împrăștiate haine micuțe, de culoarea bomboanelor.

   - Sunt aici Therese și Duck? întreb.

   Nu vreau să mint în fața unui copil. Pot să le torn minciuni adulților, dar interogatoriul unei copile de șapte ani mi-ar nărui hotărârea.
   - Nu, au ieșit, răspunde Sonny în timp ce-și ia locul în spatele mesei de călcat. Aveam niște treburi. Ia fierul de călcat și îl plimbă de câteva ori rapid pe un guler roz.
   Acest număr domestic al lui Sonny interpretat în mijlocul camerei pare imit.
   - Bună, îmi spune întinzându-și mâna dreaptă în față, de parcă ar fi o jucărie pe care a luat-o și nu știe exact unde s-o pună. E liberă coasta?
   - Dacă ar fi mai liberă de atât, ai vedea Africa. 

   Sonny mă studiază iar.
   - Miles a trecut puțin pe aici.
   - Să-mi cer iertare pentru azi-noapte, adaugă el iute. Nu știu ce m-a apucat.
   Sonny se răsucește.

   - Ce te-a apucat pe tine? 

   Picioarele continuă să i se răsucească până ajunge iar la mine. 

   - Charlie trebuie să-și ceară scuze. Spune-i tu, Ian. Spune-i că n-a făcut nimic rău.

   - Cu toții am spus lucruri pe care nu le credem, șoptește Miles.
   E o apreciere generoasă. Nu-mi aduc aminte de nimeni altcineva care să fi spus o răutate toată seara - nici măcar Rasym. Dar Miles a fost cel care a dus confruntarea la nivel fizic. Alunecă pe lângă mine și cufundă mâna dreaptă în bolul cu cuburi de gheață. Vânătăile de pe încheieturile degetelor se îngălbenesc și bat în mov.
   - N-am pățit nimic, insistă el. Jur că n-am mai lovit pe nimeni până acum. Nici măcar la școală. Îl cunosc pe Charles de când eram copii și petreceam vara pe insula asta, și nu ne-am certat niciodată, darămite să ne luăm la bătaie. 

   Amintirea loviturii pare să se fi păstrat în bol, pentru că nu-l slăbește din priviri. 

   - Îmi pare tare rău, am sentimentul... am sentimentul...
   Sonny nu pare chiar atât de interesată de sentimentul lui Miles. Profită de faptul că el e furat de peisajul bolului ca să dea ochii peste cap și să răsufle înfundat.

   - N-ar fi trebuit să-i dai un pumn, izbucnește în cele din urmă. Dar asta nu înseamnă că n-a meritat-o. Miles, nu-i nimic. Te iert. Și sunt sigură că și Charlie o să te ierte. Am băut cu toții cam mult. Nimeni nu-și vede de treaba lui după ce a dat pe gât atâta alcool.

   Probabil că Miles și-a tot cerut scuze cât timp le-a luat cuburilor de gheață să se topească. Și ceea ce la început lui Sonny i se păruse o consolare bine-venită acum este evident că o face să-și schimbe impresia în legătură cu adevărata victimă. Mă întreb dacă Miles a pomenit de acuzele lui Charlie de azi-noapte, dacă a încercat să le explice sau dacă a mărturisit. 

   Miles scoate mâna din bol și se șterge de apă pe picior.
   - O să-mi cer scuze de la el. Dacă nu lămurești neînțelegerile astea imediat, nu fac decât să se amplifice.
   - Eu l-aș lăsa o zi, două, îl sfătuiește Sonny. Și poate cel mai bine ar fi să nu te găsească aici când se întoarce, în definitiv...
   Miles dă din cap și se ridică.
   - O să mă revanșez față de tine, jură întinzând mâna sănătoasă spre umărul ei, cu șovăiala celui care a fost certat pentru o atingere necuvenită. O rezolv eu.
   - Nu e nimic de rezolvat. Sonny îl strânge cu bunătate de mână.
   Ultimul zâmbet al lui Miles este sincer. Acum, că și-a asigurat un prieten, încearcă să mai facă rost de unul.
   - Ian, dacă vrei vreodată să ieșim la o cafea... Știu că de acum ești un membru permanent al grupului și, dat fiind că Patmos este a doua ta casă, n-aș vrea să ai o părere proastă despre mine.
   - Sigur.

   Ridică amândouă mâinile să-și ia rămas-bun și pornește singur spre ieșire. Când se închide ușa, Sonny se repede s-o încuie.

   - Nu mai pleca odată, șuieră ea. Doamne. Toată lumea își imaginează că am tot timpul din lume!

   - Chiar crezi că ar fi sărit dacă aș fi fost Charlie?

   - Dacă ai fi fost Charlie. 

   Zâmbește afectat. 

   - Depinde cât de furios ai fi părut. Ce prostie din partea lui Miles să vină la așa scurt timp! Se spune că americanii nu știu să se poarte în societate, dar europenii sunt regii inadecvării. Te copleșesc cu temerile lor. Ar fi rămas la cină să-mi spună de încă șapteșpe ori cât de rău îi pare.
   - Aș zice că-i pare sincer rău.
   - Îi pare rău, repetă ea disprețuitor. Dacă mai aud cuvintele astea încă o dată pe ziua de azi...
   Dar eu nu-i pot oferi decât păreri de rău. Sonny se prăbușește pe scaunul medieval, se joacă cu cuiele înșiruite pe brațe și se prinde cu degetele de la picioare de marginea măsuței de cafea. Maioul îi lasă la vedere marginea alb-ou a unui sân.
   - Probabil ești obișnuită să se bată bărbații pentru tine.
   Intenția mea era să-i fac un compliment, să fac apel la vanitatea ei, dar Sonny mă privește cu ochi goi. Niște pete roz i se întind pe sub ochi, de la lipsa somnului, sau poate că abia i s-a luat pielea. E de parcă spoiala dezinvolturii i s-ar fi cojit, ca hârtia de pe un panou publicitar.

   - Sunt obișnuită cu toate, spune cu un glas scăzut, înfrânt. Dar dacă tu îți imaginezi că-mi plac genul ăsta de incidente, ești nebun. Am destule griji, nu-mi mai trebuie să văd doi bărbați comportându-se ca niște copii geloși.

   - Ce spunea Charlie, că Miles ar avea datorii la Londra?

   Ridică mâna să prindă o minge uriașă, invizibilă.

   - Nu știu. Și n-am întrebat. Ce mă interesează pe mine? Nu venim cu toții în genul ăsta de loc ca să nu mai trebuiască să ne gândim la problemele pe care le lăsăm în urmă? Dacă Miles a dat de necazuri acasă, sunt sigură că o să se ocupe de problema asta când se întoarce. Tu ai venit în Patmos să fii interogat despre fiecare problemă pe care ai avut-o la New York?
   Nimic din expresia ei sinceră nu sugerează că ar fi la curent cu situația mea, dar aluzia se nimerește prea bine. Probabil că știe, cel puțin, despre povestea cu Panama. Iar Charlie trebuie să-i fi spus cât de disperat sunt după bani, pentru că nu m-a întrebat nici măcar o dată de ce aș accepta un post la firma lui de închirieri de bărci. Sonny ar putea fi unul dintre ultimii oameni care nu se delectează privind viețile în derivă dimprejurul ei. Pare milos de dezinteresată de punctele nevralgice. Dar dacă aveam vreo așteptare că aș putea să formez o legătură cu ea, îmi spulberă perspectiva cu următoarea întrebare.
   - Bun, de ce ai venit?

   Încă sunt prietenul lui Charlie, un intrus poate nu pe de-a-ntregul bine-venit. Charlie m-a avertizat că o să fiu considerat un concurent. Mai rău de atât, sunt un intrus fără bilet de întoarcere. O să merg cu ei în Cipru în toamnă, ca un câine rănit descoperit pe o plajă, într-o stare prea deplorabilă și prea slăbit ca să-l părăsească.
   - Am trecut pe la Charlie azi-dimineață, anunț tare, ca să-mi accentuez scopul vizitei.

   - Poftim? 

   Sonny clipește și se apleacă în față pe scaun. Pentru prima oară, pare sincer interesată de mine, de parcă aș avea un lucru care-i aparține. 

   - Da? Ai trecut pe la el? Unde e?
   Probabil zace prin portul din Bodrum sau mănâncă sushi cu căpitanii bărcilor lui la avanpostul costier al unui restaurant japonez scump. Dă de dușcă sake. Dezbracă turcoaice din priviri.
   - Azi-noapte a rămas pe Domitian.
   - Da? 

   Își trage capul înapoi. 

   - Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

   - Bârlogul plutitor al burlacilor. 

   Prinde cu mâna brațul scaunului. 

   - Ai fost pe Domitian?
   - Da. Înainte să vin aici. Încă e destul de supărat. Ochiul nu i se prezintă prea bine. De fapt, niciunul dintre ei. Seamănă cu un raton. Cine naiba l-a pocnit cu o noapte înainte?
   Dar Sonny nu e interesată să-mi răspundă la întrebări, ci doar să mă descoasă. Se uită atent la mine.
   - Unde e Domitian? Unde ai urcat?
   Nu-mi amintesc dacă Charlie mi-a spus locul exact al iahtului. 

   - Să nu te simți prost, îmi spune Sonny ridicându-se de pe scaun și luând bolul de pe măsuța de cafea. E drăguț din partea ta că ai încercat. Mi-ar plăcea să cunosc persoana pe care ai descris-o.
   - Poate că nu s-a exprimat chiar în cuvintele astea.
   - Mai treci pe la mine când ai cuvintele exacte. 

   Apa se varsă din bol în timp ce-l duce spre bucătărie. 

   - Nu știu ce ți-a spus azi pe barcă, dar sunt sigură că a fost mult mai rău. Altfel, acum era acasă.
   - A mai spus că-ți faci griji pentru el. Îți faci griji din cauza atacului cu bombă.
   Sonny iuțește pasul și dispare prin cadrul ușii. După ce aruncă apa în chiuvetă, strigă din bucătărie:
   - Ți-e sete?
   - Nu, mersi.

   Se întoarce cu o sticlă de apă verde-smarald și studiază biblioteca, plimbându-și degetul pe copertele de piele, în apaticele nuanțe de galben și maro ale frunzelor tomnatice, înainte să devină de un roșu putrefact.

   Văd Biblia verde în care a pus Charlie poza de familie. „Dacă mor, scutură-mi cărțile”. Sunt ușurat, după accidentul de motocicletă, că nu va fi cazul. Sonny scoate un volum mare, plin de praf, și-l lovește de picior și-l cară până la măsuța de cafea.

   - M-am tot ținut să-i arăt lui Duck atlasul ăsta. Culorile oceanelor și deșerturilor sunt superbe. Când m-am mutat aici, zile în șir l-am tot răsfoit. 

   Deschide cartea la o hartă a Arabiei Saudite, acoperită cu acuarele străvezii și cu numele unor orașe străvechi. 

   - Aproape că seamănă cu niște picturi abstracte. Fiecare țară e lucrată cu atâta migală! Charlie mă punea să închid ochii în timp ce întorcea paginile și eu puneam degetul undeva, iar dacă erau destul de frumoase culorile, conveneam să mergem acolo în iarnă. Așa am ajuns în Liban de Ziua Recunoștinței anul trecut. 

   Îmi zâmbește, iar ochii ei albaștri mă apasă ușor. 

   - Desigur, nu mi-a luat prea mult să-mi dau seama că Charlie doar se prefăcea că întoarce paginile. Lăsam degetul exact pe locul unde deja plănuise să mergem. Nu i-am spus că trișa. Mi-am dat seama că, într-un fel sau altul, contează pentru el că lăsăm totul în voia hazardului.
   Mă întreb dacă i-a spus lui Charlie vreodată că știa că o înșală înainte să devină un bărbat fidel. Poate că și atunci evita punctele nevralgice.
   Sonny dă câteva pagini, căutând o țară mai interesantă.
   - O s-o duc pe Duck în Cipru. Artistul l-a pictat roșu, așa că seamănă cu un pește de mare adâncime care încearcă să înghită Asia de Vest. Vreau să-l vadă așa, ca atunci când merge cu noi, să fie ca o ființă drăguță care-i înoată prin minte. Nu sârma ghimpată și butoaiele de petrol care împart Nicosia în două.

   - Chiar și dacă nu e rod al hazardului, măcar vezi lumea.

   - Ba bine că nu. De aproape. 

  Se înfrigurează și îi ghicești temperatura scăzută în zâmbetul crispat. 

   - Ai întrebat de bombă. Eram la Paris în ziua aia. Iar când am auzit știrea, am fost sigură că Charlie a murit. De fapt, tocmai o lăsasem pe Louise la Palais-Royal. A durat o oră să-l prind la telefon. În fiecare minut din ora aia am fost isterică, ca și când acul sărise de pe discul lumii, și numai când l-am prins în sfârșit și i-am auzit vocea a reînceput să se audă muzica. Mi-am făcut rezervare la primul avion și, când am ajuns aici, totul era la fel, atât că taverna era distrusă și venise armata. Armata greacă și cea germană. Poate și ceva forțe americane. Am plătit dublu la taxi să urce mai repede dealul spre Chora. Și Charlie zăcea pe canapeaua pe care stai tu, mă întreba de ce m-am întors atât de repede de la Paris. De parcă toată povestea era o bagatelă, ca o durere de cap.
   Sonny soarbe din apă. În liniștea camerei, aud behăitul slab al unui miel de pe un câmp de jos, din Chora. Pare un animal rătăcit, care țipă la intervale regulate după restul turmei.

   - Nu bomba m-a îngrijorat. Ea m-a speriat pe jumătate. A explodat exact în momentul și în locul în care Charlie își bea cafeaua în fiecare dimineață. Nu era firească reacția în cazul ăsta? Charlie crede că sunt nebună, iar în unele zile presupun că așa e. El zice că e doar o coincidență, dat fiind că lumea e mai urâtă decât oamenii care o populează, că toți suntem mai mult sau mai puțin o țintă, oriunde am merge. 

   Sonny se apleacă înainte și lovește în atlas. 

   - Dar, vezi, încearcă de ceva timp să mă convingă de natura aleatorie a planurilor. 

   Se prăvălește pe covor, cu genunchii îndoiți în unghiuri impresionant de ascuțite, grație sesiunilor zilnice de yoga. Yoga, chiromanție, Pilates și înfrumusețare - toate mâinile costisitoare care ating trupul din fața mea. Poate că are dreptate. Nu s-a întâmplat nimic. Lumea merge mai departe. Muzica se aude în continuare.
   - De ce ar încerca cineva să-l omoare pe Charlie?
   Mă privește uluită peste măsură.
   - N-am nici cea mai vagă idee. Nici cea mai vagă. Dar a fost stresat și neliniștit toată vara, încă de când am venit aici în aprilie. Se trezește noaptea, se plimbă pe balcon și-și înnegrește plămânii cu tutun. El spune că problema sunt afacerile sau sănătatea tatălui lui. Dar îl știi pe Charlie. Îl știi la fel de bine ca mine. Sau îl știai. Cu cât îl bombardezi mai tare cu întrebări, cu atât se închide mai mult. Nu e că nu întreb, Ian. Dar nu pot. De-aia nu-i trimit un SMS acum. Cel mai bine reușești să-l alungi dacă îl bați la cap când nu e pregătit.

   Până acum nu mă gândisem că Sonny ar putea fi singură. Norocoasă, da. Potrivită pentru Charlie, da. Inteligentă, da. Dar singurătatea este mai greu de depistat când e camuflată de exces. Pot să înțeleg că, fiind înconjurată de tot confortul unei case care nu-i aparține și cu un iubit care stabilește condițiile confidențelor, Sonny ar putea recurge la ghicitoare pentru o fărâmă de predictibilitate. Ce poate să facă o ghicitoare decât să te încurajeze să traversezi un câmp minat pe care trebuie să-l traversezi oricum? Și totuși, tocmai pentru că Charlie îi ascunde atât de multe, își imaginează că cineva ar vrea să-i facă de petrecanie.

   - Slavă Domnului că nu s-a mai întâmplat și altceva, spun.

   - Da. Asta dovedește că sunt nebună. Nu mă deranjează nebunia. Mai bine să fiu eu nebună decât să nu mai fie Charlie.

   Mă bucur că nu i-am zis de moartea hipioților. Vestea asta ar face-o să se ducă valvârtej pe Domitian și să-l găsească gol și pus la punct.
   - Nu ți-a spus nimic, nu? 

   Sonny îmi studiază fața, de parcă ar căuta o pasăre în mestecenii stufoși. 

   - De ce a fost atât de irascibil? Știu că e prietenul tău și prietenii buni își apără spatele unul altuia. Dar sper să-mi spui. Dat fiind că o să stai cu noi, cu Charlie, cu Duck și cu mine tot anul, speram să fim și noi doi prieteni.
   Clatin din cap și-i servesc cele trei cuvinte de care s-a săturat:
   - Îmi pare rău. Eu probabil că știu și mai puțin decât tine. Nici măcar n-am început încă să lucrez la el.
   Înghite tare în sec, de parcă ar înghiți o vitamină solubilă în apă.
   - Mă rog. M-am gândit să întreb. Dacă vorbești cu Charlie înaintea mea, spune-i că operația tatălui lui a fost reprogramată pentru mâine. Se pare că starea lui s-a înrăutățit peste noapte și au decis că e mai bine să-l opereze imediat. Am primit un apel pe telefonul de acasă de la doctorul lui acum vreo oră.
   - E grav?
   - Întotdeauna e grav, spune ea cu o ușoară nepăsare în timp ce se ridică din fotoliu. Dar se operează cam o dată pe lună. Am încetat să mai aprindem lumânări după a șaptea alarmă. Chiar dacă Charlie este un necredincios înflăcărat, mai demult le cerea călugărilor să țină o rugăciune specială - asta, în vremea în care avea senzația că ar putea să iasă prost. Dar domnul K. își poate permite cei mai buni doctori și presupun că, dacă ai bani, găsesc ei o cale să te țină în viață. Pariez că în Manhattan sunt urme de gheare adânci cât Marele Canion de la disperarea cu care se agață el de lume. 

   Mă gândesc cu câtă ușurință s-a stins tata în patul lui, fără prea mare tam-tam și zbatere, cu mâinile întinse pe cearșaf ca două steaguri albe, neumflate de vânt. 

   Sonny se ciupește de vârful limbii și culege o scamă de pe ea. 

   - Dacă nu e inima, sunt plămânii sau rinichii. De data asta, e inima. N-am voie să trimit florile. De responsabilitatea asta m-a scutit.
   - De ce?
   Lasă capul într-o parte și se uită la mine cu ostilitate.
   - Știi de ce. Nu te preface surprins. Ai crescut și tu la fel ca el.
   - Nu tocmai.

   - Destul de asemănător. Acceptă un degenerat sadea ca prieten de familie, fără nicio problemă, cu brațele deschise, mi casa es su casa. Dar nu sunt la fel de ospitalieri când vine vorba de iubită. Familia lui mă urăște. Cred că exprimarea politicoasă ar fi „nu este de acord”. Mă consideră o țărăncuță, o oprire treacă-meargă, dar prea puțin prestigioasă în drum spre o destinație mai atrăgătoare. Ai văzut cum mă tratează Rasym, de parcă aș fi reușit să mă strecor în viața lor cu acte false. Iar ai lui Rasym din Nicosia, rudele lui Charlie, și mai rău. Poate e o chestiune de clasă socială. Sau de bani. Sau pentru că am început la Hollywood și au găsit pe Google pozele nepotrivite, pentru că am avut îndrăzneala să-mi plătesc singură facturile când eram tânără. Sau poate, pur și simplu, nu mă plac. Cine dracu’ știe? Dar ai zice că familia Konstantinou trăiește la altitudine și aerul e atât de rarefiat, încât nici măcar nu poți să respiri.

   - Mă îndoiesc că lui Charlie îi pasă.

   - Nu. 

   Sonny zâmbește larg. 

   - Nu-i pasă. 

   Se duce la o măsuță din marmură și umblă la telefon, explicându-mi:
   - E un cântec, foarte vechi și rar, al lui Chet Baker. De la mine îl știe Charlie. E cântecul nostru. Odată l-am auzit punându-i altcuiva cântecul ăsta. A spus: „Ia uite ce piesă am găsit”, iar eu mi-am zis: „Rahat cu ochi, de la mine o știi”. Dar așa e dragostea, nu? Nu mai ții cont cu ce-a contribuit fiecare. E a noastră, deci e a lui. Și dacă familia Konstantinou i-ar lua restul, casă, bărcile, toate călătoriile și chiar insula, tot am mai avea cântecul ăsta. Nu poți să iei tot.

   Îmi e cunoscut sentimentul de posesivitate geloasă asupra propriilor gusturi. Chiar și pe la douăzeci de ani deveneam un adevărat luptător de gherilă ori de câte ori o trupă esoterică pe gustul meu începea să prindă la publicul larg. Dar reacția aceea trădează o slăbiciune interioară: sunt atât de puține lucruri care te deosebesc de alții, încât nu-ți poți permite să pierzi nici măcar unul.
   Sonny se pregătește să pornească piesa ei rară de Chet Baker, când în ușă se aud patru bătăi puternice.
   - Charlie! strig.

   Sonny nu-mi împărtășește speranța. Traversează apatic covorul, iar tălpile ei lasă creste de val stacojii în urmă.
   Îi deschide ușa unei malaeze mărunte cu codițe cenușii și un halat bleumarin din pânză. Femeia intră, mânuind o valiză plată de metal.
   - Bună ziua, trâmbițează cu optimism fonetic, și fiecare vocală este ca lanțul șubred al unui montagne russe din lemn. 

   Lasă capul în jos spre mine, în timp ce Sonny arată spre masa de călcat.
   - Acolo e bine, Andrea.
   Andrea face semnul păcii și mă pregătesc să-i întorc gestul care îți dă încredere în univers, când întreabă:
   - Azi sunteți doi?
   - Nu. Ian tocmai pleca.
   Andrea începe să-și transforme valiza în masă pliantă de masaj.
   - Pot să mă duc până la toaletă? întreb.

   Sonny dă din cap și-și scoate bentița care-i strânge părul. Când trec pe lângă ea, mă prinde de braț.

   - Mersi că ai venit. Și că mi-ai adus vești despre el. Pun pariu că Charlie se întoarce acasă până pe seară. Se satură de opiniile lui după câteva ore.
   Cobor scara întunecată ca să mai îndeplinesc o ultimă sarcină în calitate de emisar al lui Charlie. Este șansa mea să contrabalansez mesajul înșelător cu un gest înșelător, care ar putea-o convinge pe Sonny că încă este stăpâna inimii lui. Oricine poate să joace jocul dacă îi învață regulile. 

   Scot din buzunar regina sculptată de mână, cea pe care am șterpelit-o din greșeală de pe tabla lui Charlie. 

   Pe scară, behăitul mielului devine mai puternic și mai insistent. Trec pe lângă camera goală a lui Stefan, cu pătura de-a latul patului de campanie. Când trec pe lângă a doua ușă întredeschisă, îi zăresc pe Adrian și pe Rasym, amândoi goi, parcă execută manevra Heimlich pe colțul patului lor. Rasym e deasupra, fundul lui slab, acoperit cu păr fin ca de catifea, face gropițe cu fiecare împingere, are obrajii galbeni de la sudoare și mâinile mici, ca de alamă, deschise pe umerii de fildeș. Adrian este dedesubtul lui, cu brațele musculoase întinse pe saltea, cu gura și ochii deschiși, scoate mici țipete tânguitoare. 

   Pentru o clipă, nici măcar nu-mi dau seama că m-am oprit pe hol, fascinat, uluit nu numai de faptul că Rasym i-o trage lui Adrian, și nu invers, ci și de imaginea feței angelice a lui Adrian, boțită de durere și totuși transpusă, prizonieră în imposibila armonie a durerii și extazului, în care fiecare mușchi lucrează să desferece creierul și să topească lumea.
   Întreg chipul lui este agitat, moleșit, ca un fir care conduce prea mult curent. E ca o statuie străveche romană sfărâmată, în sfârșit, decisiv, de o bâtă de baseball.

   Mă duc în dormitorul principal, să caut geanta lui Sonny. Geanta ei de plajă este pe o comodă, înăuntru are un sutien de la costumul de baie și trei tuburi diferite de cremă franțuzească de protecție solară. Dau drumul reginei sub tuburi, o nouă rundă din concursul lor de contrabandă în plină desfășurare, în care miza este cine pe cine poate să păcălească și să scape basma curată. 

   Sonny nu a crezut declarația mea universală de dragoste, pentru că ea și Charlie nu comunică în felul ăsta. Ei vorbesc limba înșelătoriei inofensive.
   Sus, în camera de zi, Sonny stă deja întinsă pe burtă și spatele ei gol, uns cu ulei, lucește în lumina lumânărilor. Andrea presează cu degetele mari, apasă adânc în regiunea lombară și-i spune cum și când să respire.
   Părul blond al lui Sonny e împrăștiat peste margine, are fața ascunsă, inspiră și expiră, coastele unse i se mișcă sub degetele pătrunzătoare și unghiile lăcuite i se înfig în vinilin.
   - Ușurel, o avertizează Andrea. E prea tensionat aici. Tensionat rău. Stai. Acum respiră.
   Ies pe alee și hotărăsc să o iau pe o potecă neumblată înapoi spre motocicletă. La capătul coridorului lung, un grec tânăr iese pe o ușă ca o crevasă, cu un ghemotoc roșu de euro în mâna făcută pumn. Îl recunosc de la hangarul lui Charlie, este unul dintre adolescenții care plimbau o lampă de lipit pe carenă. Dispare pe o alee înainte să apuc să-l strig și să-l întreb dacă l-a văzut pe Charlie. Dar la fereastra mică, cu plasă de lângă ușă, descopăr fața cenușie, translucidă a pedofilului din Chicago uitându-se pe furiș. Trage o perdea roșie, ca un preot care pune capăt unei confesiuni.

   Probabil e zi de sărbătoare. O mulțime de călugări intonează un cântec religios în timp ce poartă prin Chora o casetă de aur pe niște pari de argint încrustați; fie ies, fie se întorc, fie doar se plimbă prin jurul mănăstirii, îl scot pe Dumnezeu la o plimbare. 

   Mă lipesc de betonul alb cât ei trec pe lângă mine cu rasele negre și potcapurile ca niște viespi, cântând cu gurile lor ca niște crestături prin noianul de barbă. 

   Magazinul de suvenire din față, etalând o ofertă largă de clopoței pentru capre, sugerează că sunt aproape de drumul principal, cu vedere spre partea nordică a orașului Skala. Dar, în timp ce urc printr-un pasaj abrupt din piatră, cu lujeri din care pe alocuri izbucnesc flori de hibiscus, îmi dau seama că m-am întors. Priveliștea coboară spre sud, spre mare, în verdeața cețoasă a povârnișului ca niște șolduri de mamut tăbăcite.
   Un cimitir micuț se adăpostește pe creasta unui deal la trei metri de mine, nu doar monument istoric, ci un cimitir funcțional - toate cimitirele sunt funcționale, dar acesta acceptă noi clienți. Câțiva localnici stau nemișcați ca niște berze printre pietrele tombale curate, de granit, mărginite de vaze cu garoafe și mușcate. Pe morminte, fotografiile cu fețe zâmbitoare stau sprijinite printre flori de plastic, ursuleți de pluș și moriști făcute manual – toate desenate în culori aprinse, așa cum ar înfățișa un copil moartea. 

   Încerc să nu mă întreb unde sunt acum cadavrele celor doi hipioți morți, în spitalul de pe insulă, așteptând să fie transportate în containere spre țările lor de destinație. Poate undeva, în aerul din jurul meu, plutesc vocile părinților lor, care plâng în receptoare, ricoșează din sateliți și aterizează pe calda Egee, care nu le poate da un răspuns liniștitor. Mă uit la strălucirea ca de aramă a mării. 

   Departe, de-a lungul țărmului, zăresc unul dintre iahturile de închiriat ale lui Charlie, care părăsește debarcaderul și se îndreaptă spre est.

9.

        Timp de câteva minute după apus, cerul capătă o albeață stranie.

   Întunericul așteaptă în munți, își instalează tabăra în copaci și acoperă potcoavele de nisip de pe plaja din Kampos, unde mâncăm eu și Louise.
   Se văd primele stele, de un argintiu lipsit de nuanțe pe fundalul alb, ca niște globuri compacte de metal pe care avioanele companiei Aegean le evită în timp ce coboară spre insulele mai mari din lanțul Dodecanez.
   Louise e de părere că Patmos a scăpat de monstrul turismului de masă din cauza lipsei unui aeroport. Louise, al cărei păr de culoarea colei se asortează cu întunericul, înmoaie pâine în ulei de măsline și mestecă cu gura deschisă. Îmi spune că, din când în când, un întreprinzător miliardar sosește în Patmos cu gândul să cumpere o bucată mare de teren și să facă din ea o stațiune de cinci stele - piscine infinite și baruri pe plajă minimaliste, cinci sute de camere cu uși glisante spre mare, un jazz discret plutind cu grație din boxele disimulate în tufele tunse perfect. Servicii complete, servicii de calitate superioară, servicii ca un pistol, distracție cu rigoare militărească. 

   Miliardarul este de obicei american, moștenitorul unui lanț de hoteluri, și planurile includ inevitabil construirea gratuită a unui aeroport pe uscat.

   - Dar călugării de la mănăstire nu sunt de acord cu ideea unui aeroport, îmi spune ea înfigând furculița într-o floare de dovlecel. Pentru că, imediat ce apare un nod de transport, o să-și piardă toată influența. N-ar mai putea controla ce se construiește. Așa că Dumnezeu spune: „Fără zboruri directe din Atena”. Dar, una peste alta, e bine. Ar fi păcat dacă toată frumusețea asta în stare brută s-ar distruge. 

   Mușcă din floare și picură ulei pe fața de masă din hârtie, prinsă de margini cu cleme ruginite, iar eu profit ca să-i mângâi piciorul pe sub masă. Localnicii nu au încredere în americani, nu crezi? Străbunicul meu a luptat în al Doilea Război Mondial. În sfârșit, a venit și el în vacanță în Europa în anii optzeci, un fel de mare tur cu buget redus, în ton cu gențile de umăr din vinilin. Era prima oară când ieșea din țară după război. Și oriunde se ducea, spunea: „Cu plăcere”. Știi, pentru că-i salvase. Probabil că a fost ultima oară când un american a putut călători prin Europa și să spună „cu plăcere”. Acum zici că vrem doar să le înfulecăm țara.
   - Ai meditat ceva la industria turismului, îi spun ciupind-o de genunchi.
   - Înainte să vii tu, am petrecut aici două săptămâni. Am avut mult timp liber. Cât poți să te duci singur la plajă? Maghiarul ăla, Bence, a avut o idee groaznică, să facă din toți refugiații sirieni muncitori în construcții. Le dai o utilitate, punându-i să construiască complexe turistice ieftine în Grecia, aflată în pană de bani, și așa rezolvi două probleme. Știi ce e nasol la capitaliștii ăștia lacomi? Uneori, ideile lor chiar au o oarecare logică.

   Un grup de chitariști cu bluze de in bătătoare la ochi stau la o masă de vizavi, joacă barbut până le vine rândul să cânte. Dintr-odată, încep să zdrăngănească la chitară, iar când ridic privirea, albul a dispărut. Cerul este negru și, de-a lungul apei, două perechi de bikini verde fluorescent plutesc ca niște fantome în vacanță.

   - În orice caz, mă gândeam că te interesează, adaugă Louise făcându-mi cu ochiul. Dat fiind că acum lucrezi în domeniul turismului. Apropo, i-am trimis lui Sonny, prin SMS, numărul tău de mobil. Charlie încă nu s-a dus acasă.
   - Îmi închipui că se întoarce mâine.
   Am sentimentul că mi-am îndeplinit rolul în consolidarea relației lor.
   Charlie poate să ia frâiele când se întoarce din Bodrum. Mă bucur și eu de o noapte în doi cu Louise, de o mică pauză de la rolul de musafir.
   - Sonny e neliniștită, spune Louise.
   - Când am plecat eu, era la masaj.
   Încerc să urc mai sus mâna pe coapsa lui Louise. Încercările mele de a-i face poftă de dragoste nu par prea eficiente. E foamea întruchipată și-și mai pune o porție de roșii cu feta pe farfurie.

   - Ți-a zis că vrea s-o aducă pe Duck înapoi în Cipru?
   - Mi-a spus Charlie.
   - De-aia e neliniștită. Tatăl lui Duck e lefter.
   - Regizorul din Los Angeles?

   - Mda. E groaznic. Se folosește de copilul ăla ca de un jeton de poker. Dacă Sonny vrea să-i rămână ei copilul, trebuie să plătească. Așa că are nevoie de Charlie ca să-i scrie un cec. Altfel, poate să uite de copil. Sincer, eu cred că e tot ce vrea Sonny, acum, că s-a pus pe picioare și și-a găsit un loc în care se simte ca acasă. Și e urât din partea lui Charlie că nu-i dă un răspuns. Nu se poate spune că nu-și permite.

   - Poate că Charlie nu vrea să fie tată, îi iau eu apărarea.

   În după-amiaza asta, Sonny a dat o reprezentație convingătoare despre indiferența ei față de bogăție - „toate s-ar putea duce” - dar faptele nu-mi dau pace.

   Louise spune zeflemitor:

   - Cu toții avem legături anterioare. Venim cu ele la pachet.

   -  Hai să nu vorbim despre ei în seara asta, șoptesc. Aș prefera să fiu doar cu tine.

   Chelnerul nostru tuns cu creastă se ascunde mare parte din tură în restaurant. Când în sfârșit iese pe nisip, atât de mulți clienți îi fac cu mâna să-i rețină atenția, încât pentru scurt timp devine o vedetă. Vreau să-i mai cer o bere Mythos, dar deja i-am promis lui Louise că o las mai ușor cu băutura. Totuși, abstinența autoimpusă îmi face și mai sete.

   Când a pus Charlie problema, am dat vina pe agitație, dar se pare că mă lovește agitația cronică imediat ce apune soarele. Poate sunt agitat din cauză că nu-mi răspunde Charlie la SMS-uri, sau poate pentru că sunt singur cu femeia pe care o doresc. În jurul nostru, la mesele de pe malul mării, cuplurile stau față în față, privesc marea, plonjează în lista cu vinuri sau se țin de mâinile flasce, arse de soare. 

   Lungile momente de tăcere, de-ai zice că au venit până aici ca să rămână fără subiecte de discuție, ne

scot în evidență tentativele bombastice de a închega o conversație. Nu ne pricepem să luăm masa împreună.

   Încerc s-o atrag într-o poveste despre primul meu mare tur al Europei, când eram mic, cu tata și mama mea vitregă - „ai face bine să te bucuri de fiecare secundă din vacanța asta, Ian” - și cum singura mea amintire vie din călătoria aia, printre toate bisericile, turnurile înclinate și holurile iridescente, îmbrăcate în oglinzi ale palatului Versailles, o reprezentau sânii de la televiziunile publice, abundentele femei topless care zburdau pe ecranele cu tentă galben-verzuie din camerele de hotel.

   - Asta era Europa pentru mine, spun. Continentul sânilor la liber. Dar, când am mers în sfârșit cu tata la piscina hotelului, am fost așa de îngrozit când am văzut pe bune...
    - Ți-ai revenit după povestea cu tatăl tău? mă întreabă, de parcă i-ar fi scăpat ideea relatării mele. 

   Louise este o mare amatoare de furtuni emoționale; se duce chiar spre miezul lor. 

   - N-ai vorbit prea mult despre moartea lui.
   - Mi-e bine, spun tăios.
   - Ai vorbit cu familia?
   - Nu. 

   Dar dacă tot discutăm despre pierderi, mă hotărăsc să aflu răspunsul la întrebarea care mă preocupă: 

   - Când ai de gând să pleci?
   Îi iau mâna de pe genunchi. Aș vrea să-mi continui expediția, dar mă încurcă piciorul mesei. Iar aducerea în discuție a tatei mi-a ucis din fașă erecția.
   Louise zâmbește. Poartă un tricou negru cu Hard Rock Cafe Paris; nu mă pot decide dacă e vorba de o înfloritură nostalgică, un suvenir turistic, sau pur și simplu îi e indiferent ce reclamă îi aterizează pe piept.

   - Am biletul de întoarcere la Washington pentru miercurea viitoare.
   Adică peste cinci zile, iar durerea cauzată de această veste mă lovește ca o palmă. Louise continuă: Pot să mai amân dacă sunt dispusă să plătesc în plus.
   - Și de ce nu amâni? Plătesc eu diferența, îi spun, mototolind harta albastră a insulei Patmos imprimată pe fața de masă.
   - Ian, sunt în vacanță de atâta vreme, încât am uitat cum mai e acasă.
   - Uită în continuare, o îndemn. Uită cu totul. Haide.
   - Unii dintre noi nu au voie să uite.
   - Nu te distrezi aici? 

   Și, deloc dibaci, adaug: 

   - Cu mine?
   - Cu o floare nu se face primăvară. Sau o floare ajunge pentru o primăvară. În orice caz...
   - Louise, mă bâlbâi.

   Sunt gata să-mi declar sentimentele, dar mă strânge de mână și nu trebuie să mai vorbesc.

   Purtăm căștile în drum spre casă, suntem ca niște astronauți iubăreți, ciocnind fibră de sticlă în fibră de sticlă. Pe veranda de piatră, în aerul încins de munte, ne înșfăcăm de haine, care, din cauza întunericului, devin la fel de complicate ca echipamentul montan. Are tricoul negru în jurul gâtului, eu am cămașa descheiată, șorturile și chiloții ne coboară până la glezne, părem să ne mișcăm cu viteza avalanșei și, de asemenea, din păcate, cu precizia avalanșei. Simt încleștarea și, dincolo de ea, blânda eliberare, iar cu fiecare împingere, când mâna mea o ferește ca o pernă de zidul de piatră, îmi vine să behăi ușor: „Stai! Stai cu mine, Louise, aici, în buimăceala verii ăsteia, în punctulețul ăsta uitat și perfect de pe glob, unde nu ajunge niciun avion, stai și o să fiu ce vrei tu, voluntarul, întreținătorul, bărbatul de dincolo de ușa încuiată”. 

   Îi studiez ochii, caut tremurul pleoapelor, vârtejul ca o amprentă, specific fiecărei persoane, ca să-mi dau seama dacă am impact, dacă în mintea ei îi mut mobila prin casă, lăsând o urmă chiar și temporară. Dar ochii lui Louise nu tresar. Mă fixează, nu cu răceală, ci metodic, nu ca Adrian, cu fața zguduită de convulsii. Are globii ochilor albastru-deschis de la lumina lunii, irisurile sunt de un negru amenințător, ca parcurile din cartierele mărginașe noaptea. 

    Uneori, după ce faci sex, îți dai seama că poate nu te pricepi absolut deloc și nu a fost decât o criză de isterie copilărească peste un alt trup.

   Sunt recunoscător când Louise mă ia de mână.

   - Vreau să-mi cer scuze că te-am bătut la cap în legătură cu postul pe care ți l-a dat Charlie. Îmi pare rău că ți-am ținut predica aia. Dar o parte din mine e invidioasă pe toți anii ăia de după facultate în care ai încercat să ajuți oamenii. Mi-ar fi plăcut să fac și eu lucrul ăsta.
   - Să nu fii invidioasă. Nu e niciun talent. Oricine poate.
   - Dar atât de puțini trec la fapte. Eu am o teorie, că majoritatea oamenilor de fapt nu se înghit. Probabil că ți-a adus o satisfacție imensă. Nu te-ai simțit bine, măcar un timp?

   - Poate că da. Dar, indiferent cât am făcut, niciodată nu am simțit că este de ajuns. Suferința nu are limite. Se perpetuează, neabătută.
   - Eu am irosit ultimul deceniu încercând să mă cunosc. Și nici asta nu are limite. Continuă neabătut. Tu măcar le dădeai de mâncare oamenilor și le ofereai un pat.
   - Am fost dat afară de pe postul ăla. Am fost concediat.
   - Totuși, ai încercat. Majoritatea oamenilor merg mai departe. 

   Mă strânge mai tare. 

   - Slavă Domnului că nu cred în reîncarnare. Nu-mi pot imagina la ce nouă formă m-am condamnat.
   - Pentru niște necredincioși, vorbim mult despre religie.
   - Insula asta e de vină. O să-mi fie dor de ea. La ce speri, acum, că ești aici?
   La tot.
   Văzând că nu răspund, Louise îmi duce mâna la buze și mi-o sărută.
   - Sunt curioasă să știu cum o să-ți meargă la firma lui Charlie. Poate îmi prelungesc șederea.
   Promisiunea asta pare să fie tot ce-mi trebuie ca să mă ajute să dorm, pentru că mă trezesc o oră mai târziu, singur pe verandă. Mă aștept s-o găsesc pe Louise în patul meu, dar cearșafurile sunt tot aranjate și ușa de la camera ei este închisă.

      Coșmaruri - un ucigaș pe o barcă; cere indicații, în timp ce se prăjește la soare. Caruselul fantasmagoric este oprit dimineața târziu doar de zgomotul unei chei care se răsucește în încuietoarea ușii de la cabană.

   - Iartă-mă, spune Therese când intră, cu un șorț de plastic înflorat, șosete negre și papuci. Se oprește în prag, în timp ce eu mă dau jos din pat. Vin devreme azi, pentru că trebuie să am grijă de Duck.
   - Nu e nicio problemă. 

   Apuc o pereche de pantaloni și mă duc în grabă spre baie. 

   - Cât e ceasul?
   - Trecut de unsprezece.
   Mă opresc pentru scurt timp când văd o femeie mult mai tânără în spatele lui Therese, cu un șorț la fel, prins în jurul taliei.
   - Fiică-mea, Vesna, o prezintă Therese. Ajută la curățenie.

   Vesna lansează un zâmbet scurt, expeditiv. Pare la fel de neîngrijită ca fratele ei, dar, spre deosebire de Helios, fața ei trădează o inteligență tăioasă, ca de bufniță, are ochii mari și năbădăioși, crescuți ca niște flori pe un iaz întunecos. Niște șuvițe vopsite albastru-aprins îi șerpuiesc prin păr, iar degetele și încheieturile îi sunt înghițite de o aglomerare de talismane și mărgele. Poate de vină e vopseaua de păr sau aerul de adolescentă cu probleme din expresia ei, dar îmi amintește de Marisela.
   Lucrul ăsta e de ajuns pentru a mă convinge că ar fi mai bine s-o evit, așa că iuțesc pasul spre baie. Când ies iar, Therese e pe verandă, freacă aragazul, în timp ce Vesna trece disprețuitor o cârpă pe pervazul ferestrei. Se întoarce când mă observă, mototolind cârpa în mâna plină de inele.

   - Ești un prieten al lui Charlie din America?
   - Da. 

   Iau o cămașă curată și o trag repede pe mine.
   Aprobă nonșalant din cap.
   - Nu sunt... ăă, nu sunt doar menajeră. 

   Vorbește fluent engleza, dar zăgăzuită de neîncredere. 

   - Studiez la universitate în Atena. Vin numai vara să-mi ajut părinții.
   - Ce studiezi?
   Mijește ochii.
   - Comunicații. 

   Și, de parcă aproape ar durea-o dacă dă detalii, de parcă numai specializarea ei și nimic mai mult ar obliga-o, adaugă fără chef: 

   - Părinții mă așteaptă aici vara. Altfel, n-aș veni.
   - Fratele tău stă aici tot anul, nu? Helios nu e la școală?
   - Helios, pufnește ea disprețuitor.
   - Nu vă înțelegeți bine? 

   Mă fulgeră cu privirea, deși nu sunt sigur dacă nu cumva asta e expresia ei neutră. 

   - Nici eu nu mă înțeleg cu frații mei, spun ca să atenuez acuza.
   - Eu nu sunt ca frate-meu. Vreau să-mi fac o viață, un viitor. Acum Atena e casa mea. Helios e o cauză pierdută. 

   Măsurând distanța care ne desparte de mama ei, continuă cu glas scăzut: 

   - Părinții noștri sunt de vină. Vor ca Helios să preia totul. Dar ce să preia? Nu au nimic și nici măcar nu-și dau seama. Așa că Helios e prizonier aici, nu face nimic și acum e prăjit la mansardă. Dar părinții mei sunt niște insulari orbi, de parcă restul lumii n-ar exista, de parcă problemele de dincolo de mare nu-i afectează. Numai prețiosul lor fiu, care învață să devină băiatul bun la toate al familiei Konstantinou. Ăsta nu e viitor. E trecut. L-ai cunoscut pe tata?
   - Da.
   - E foarte dur cu Helios. Mereu e dezamăgit. E dur și cu mine, dar eu nu-i tolerez atitudinea. Poate că pe mine mă lasă să plec pentru că sunt doar fiică-sa. Dar eu sunt cea care o să facă ceva cu viața ei.

   Ar fi trebuit să mă aștept ca Vesna să aibă un motiv pentru care mă năpădește cu informații nesolicitate. Dar încă sunt surprins când se apropie de mine și scoate un: „Auzi?” răgușit și conspirativ.
   Stau nemișcat.
   - Ce să aud?
   Încearcă să zâmbească.
   - Pot să-ți cer o favoare? Mică?
   - Ce e?

   Buzele îi tremură în îndeplinirea misiunii, ca unui cal care-și adună forțele să sară un gard.

   - Îmi dai niște bani cu împrumut?

   Din reflex, sunt gata să invoc sărăcia, prefăcându-mă că mă caut prin buzunare și apoi fluturând mâinile, ca un magician care n-a reușit să dea de niciun iepure. Dar mă gândesc că Vesna mi-a curățat în mod regulat camera și poate a observat punga de plastic în sertarul noptierei.

   - De obicei îi cer lui Charlie, îmi explică. Îmi dă mereu ceva în plus, fără să știe ai mei. Dar nu e pe aici.
   - L-ai căutat?
   Confirmă printr-un gest.
   - Peste tot. Nu e nici acasă, nici la debarcader. M-am gândit că poate e pe Domitian. Dar când m-am dus să fac curățenie, era doar un mare dezastru. Charlie nu era.
   - Credeam că tatăl tău a făcut curățenie pe Domitian.
   - Eu fac curățenie în interior, în cambuză. El se ocupă de restul. Charlie îmi lasă ceva în plus într-un trofeu din ăla, bacșișul meu de care nu știe nimeni, dar probabil a uitat. Am încercat să-l sun. Nu răspunde. Charlie a spus că probabil se întoarce astăzi. 

   Speram că s-a întors deja, ca să mă scutească și de alte minciuni.
   - Îl caută și Helios, spune Vesna. Ne dă amândurora ceva în plus. Poate ar fi bine să-l suni dacă nu mă crezi. E foarte generos.
   - N-am spus că nu te cred.
   - Numai optzeci de euro, insistă ea, slăbind strânsoarea pe cârpă. Chestia e că trebuie să iau feribotul spre Atena în seara asta. 

   Se mai uită o dată, ca să se asigure că mama ei nu o aude. Din profil, fața Vesnei pare ca de capră, cu ochii mari ca două creste, depărtați de nas. 

   - Mâine e o demonstrație în Piața Syntagma, protestăm față de alianța guvernului nostru cu Uniunea Europeană. E foarte important! Nu vom fi niciodată o țară liberă, un popor stăpân pe destinul lui, cât timp Occidentul ne usucă cu restricțiile lui. E țara noastră! Nu a capitaliștilor care sunt hotărâți să ne pună la colț. 

   Poate că se pregătește doar pentru demonstrație sau politica ei este încă în faza incipientă, când fiecare afirmație este exprimată sub forma unui argument vehement, dar nu mai țin minte dacă sunt ținta dușmăniei ei sau cel căruia îi cere ajutorul. 

   Peste câteva clipe, reia pe același ton: 

   - Sigur știi cât de groaznic e aici. Jumătate din grecii de vârsta mea nu-și găsesc un loc de muncă. Trebuie să fim independenți dacă vrem să scăpăm vreodată de coșmarul sărăciei și dependenței. Au decis ce sunt grecii și ne obligă să fim așa, fie că ne place, fie că nu. Așa că, înțelegi, trebuie să ajung acolo!

   - Bomba de luna trecută nu a fost pusă de un grup stângist care încerca să transmită același mesaj? Sper că nu ești de acord cu tactica lor.

   - Bomba, repetă ea disprețuitor. Cine spune că noi am pus bomba? Crezi că mințile liberale sunt singurele care recurg la explozivi? Au fost două batoane de dinamită. Toți insularii au dinamită din belșug. Cum crezi că pescuiau pescarii greci înainte să devină ilegal? Pui un fitil pe un ceas, arunci dinamita în apă... - Vesna mimează că are un ditamai explozibilul în mână și apasă pe un buton - și toți peștii urcă la suprafață. N-ai văzut bătrâni fără degete în sat? Erau pescari pe vechiul stil, grecesc. Bum!

   Se grozăvește cu cunoștințele ei despre explozibili așa cum studenții americani se laudă cu gusturile lor muzicale. Nu știu dacă să fiu impresionat sau speriat, iar când sunt împărțit între cele două reacții, de regulă mă excit. „Nu uita de Marisela”, îmi spun.
   - Dacă o iei în jos pe dealul ăsta, pun pariu că o să dai peste o mulțime de batoane de dinamită acoperite cu folie. Oricine avea acces la ele. Dar e mai simplu să dai vina pe grupul care încearcă să impună o schimbare reală. După un moment de gândire, adaugă: N-am vrut să spun „să impună”. Eu nu cred în forță. Deci mă ajuți? O să-ți dea Charlie banii înapoi. El înțelege.
   Mă întind după hainele de ieri de pe podea și scot portofelul din buzunarul de la șort.
   - Și nu poți să le ceri bani părinților tăi?
   - Nu. Ei nu vor să mă duc. Cred că e periculos. Dar, ți-am spus, ei trăiesc în alt secol. Te rog, nu le spune că-mi dă Charlie bani. N-ar fi de acord, sunt mândri. Vrând parcă să-și ceară scuze, mă atinge pe braț cu inelele reci și oftează: Mândria ne omoară pe noi.

   Deschid portofelul și scot ultima sută acvamarin din avansul pe care l-am primit. După cina de azi-noapte, mai am mai puțin de două sute de euro când număr toate bancnotele. Vesna smulge suta până să am eu timp să i-o dau și nu-mi dă restul de douăzeci de euro.

   - Mulțumesc, spune și se apleacă mai aproape de mine, iar grimasa îi face colțurile gurii să zvâcnească. Încă ceva, pentru că ai fost drăguț. Eu aș ascunde banii ăia pe care-i ții în noptieră într-un loc mai sigur. Hoții știu că turiștii și-au adus bani în plus în vara asta, în caz că se golesc bancomatele. Am auzit de spargeri și jafuri pe insulă. Vin și pleacă cu feribotul și nu-i prinde nimeni niciodată. Ar trebui să ai grijă.

   - Unde ar trebui să-i ascund? o întreb arătând cu mâna de jur-împrejur.

  Vesna ridică din umeri și vâră bancnota de o sută de euro în buzunarul de la șorț.

   - Ce zici de saltea? În ultima vreme e mai sigură decât băncile.

   - Vesna! strigă Therese din cadrul ușii glisante. 

   Ține coada mopului strâns la piept. Ne observă aproape unul de altul, cu portofelul deschis între noi. 

   - De ce nu faci curățenie? De ce îl deranjezi pe cel mai bun prieten al lui Charlie?

  Fața cenușie a lui Therese, cu pete de la soare în jurul ochilor ca o dantelărie, pare să spere la concluzia cel mai puțin supărătoare. Inspiră printre dinții îngălbeniți.

   - Vorbeam cât de generos e Charlie, îi răspunde Vesna.

   Sesizez o urmă de sarcasm în vocea ei, de parcă Charlie nu i-ar pune în mod regulat, pe ascuns, fonduri la dispoziție. Oare tocmai m-a păcălit fiica menajerei? Ar trebui să-i fiu recunoscător că n-a organizat un jaf ca să bage mâna în punga mea cu nouă mii de dolari?

   - Ah, Charlie e foarte generos, proclamă Therese în timp ce se atinge pe frunte, voleul cu care debutează semnul crucii. Le datorăm viața celor din familia Konstantinou. Sunt ca familia noastră. Charlie e al doilea fiu al nostru. Unde am fi noi acum fără el?

   Sunt obișnuit ca personalul domestic al prietenilor mai bogați să jure credință, în speranța că voi transmite laudele lor, dar devotamentul lui Therese mi se pare autentic. Probabil că așa i se pare și Vesnei, pentru că, în timp ce schimbă fețele de pernă, se oprește să se uite la mama ei de parcă ar avea nevoie de îngrijiri specifice vârstei a treia.

   - Și nu numai cu noi, continuă Therese. Charlie a dat bani pentru locul de joacă de la școală anul trecut, când guvernul nu și-a mai permis să-l întrețină. A adus ingineri și constructori pentru ca cei mici să se poată juca în continuare. Și-i plătește și studiile Vesnei, nu? 

   Își îndeamnă fiica din priviri să confirme, iar eu observ cum ceafa Vesnei se înroșește. 

   - Atât de multora dintre cei care cumpără case în Patmos astăzi nu le pasă de insula noastră. O consideră numai o distracție estivală. Nu și familia Konstantinou. Eu și Christos suntem foarte mândri că lucrăm la ei de atâția ani. Mă îngrijorează sănătatea domnului Konstantinou. E prea bolnav acum ca să mai vină până aici să ne vadă. Sonny mi-a spus că se operează azi.

   - De ce se mai deranjează să plece din spital? mormăie fiica ei.

   O întreb pe Vesna unde este ancorat Domitian. Se ridică din pat respirând greu. Mama ei se duce repede să termine de aranjat cearșafurile.

   - În Grikos, bâiguie ea.

Se uită peste umărul meu și, când mă întorc, văd în dreptunghiul de lumină un bărbat transpirat, cu costum închis la culoare și cu mustață neagră. Burta i se răsfrânge peste o curea strânsă bine. Doi polițiști cu cămăși albastre umplu golul din jurul lui. Bagă un pachet mototolit de țigări în sacou.

   - Mă scuzați, spune, bătând tardiv la ușă. Sunteți Ian Bledsoe? Sunt inspectorul Martis. 

   O clipă, stomacul mi se prăvălește și aerul îmi iese violent din plămâni. 

   - Mă gândeam dacă am putea sta puțin de vorbă la secție. E în legătură cu prietenul dumneavoastră, Charlie. 

   Îmi studiază expresia și zâmbește. 

   - Nu s-a întâmplat nimic. E doar o discuție neoficială legată de un accident care a avut loc ieri, în care au fost implicați doi străini tineri pe o motocicletă. Promit că vă răpesc numai câteva minute.
   Cu o pernă în brațe, Therese se stropșește la el în greacă, iar inspectorul îi răspunde vehement, cu gesturi largi.
   - Nu-ți face griji, mă liniștește Therese. Spune că nu ai dat de necaz. Zice că poți să mergi după ei cu motocicleta.
   - Puteam să-i spun și eu, se burzuluiește el. Să știți că vorbesc engleza, doamnă...
   - Stamatis. Therese Stamatis. Lucrăm pentru familie. Și ea e fiica mea...
   Dar Vesna, evident nu prea mare iubitoare de polițiști, a dispărut în baie.

   Îmi iau portofelul și cheile și ies. Cei doi polițiști s-au întors la mașină, fără îndoială ca să nu dea impresia că m-ar aresta.

   - Chiar nu știu nimic, îi jur inspectorului, de parcă neștiința m-ar putea scuti de un drum până în port.

   - Totuși, câteva întrebări nesemnificative, îmi răspunde Martis cu căldură.

Privind în josul dealului spre mare, adaugă:
- Uit mereu ce frumos e Patmos. O insulă unică. Se spune că vibrează.

   - Nu sunteți de aici?   

   - Ah, nu, spune el prinzându-mă de umăr. Sunt de la centrul districtual, din Kos. Vin în Patmos numai când e nebunie și poliția locală nu-i face față.

   - Parcă ați spus că e ceva nesemnificativ.

   Drept răspuns, Martis studiază priveliștea cu un zâmbet.

Secția de poliție din Skala își împarte clădirea cu Biroul de Informare Turistică. Clădirea venețiană joasă, cu arcade în formă de cupolă și cu un turn elaborat, de prost gust, se află vizavi de terminalul pentru feriboturi, care se grozăvește cu un steag grecesc zdrențăros. În Veneția, clădirea ar fi declarată o hidoșenie publică; aici, datorită înălțimii clopotniței, are o maiestuozitate impunătoare. 

   Totuși, clădirea nu sugerează prin nimic că biroul turistic sau secția de poliție ar fi deschise vizitatorilor. Ferestrele sunt închise, cu perdelele trase. Numai o plăcuță ruginită îi anunță scopul municipal. Intrările îi sunt baricadate de palmieri și mașini de închiriat parcate. În jurul cubului solitar și birocratic de culoare albă plutesc bronzurile și fluorescențele fără astâmpăr ale turiștilor de august: cupluri în șorturi de baie, împovărate de genți; copii care umflă bărci gonflabile de parcă ar sufla în fiolă; oameni care ling înghețate cu cireșe; amatori de broșuri care fac reclamă la croaziere de o zi. O familie cu șapte membri din Suedia, eliberată de constrângerile iahtului, aleargă pe malul apei în șorturi pe care e trecut numele bărcii lor, Prințesa caracatiță - numele cusut pe dosul membrilor familiei înseamnă altceva pentru fiecare.
   Aleargă atât de veseli, de lipsiți de griji, un portret blond de familie în ricoșeu permanent, cu șorturile de bumbac eliberate de portofele sau acte de identitate, și mă gândesc că numai cei obscen de bogați își
permit luxul de a nu avea nimic la ei. Îmi parchez motocicleta în timp ce Martis și polițiștii lui așteaptă pe partea cealaltă a șoselei.
   - O să puteți merge la plajă astăzi, nu vă faceți griji, îmi promite Martis.

   Pornim spre secție, inspectorul o ia înainte și cei doi polițiști mă flanchează. Mă chinui să zâmbesc, să nu dau impresia că aș fi arestat, și mă uit prin port după un posibil cunoscut. În picioare lângă chioșcul de tutun, la nici șase metri, este hoțul de la hotelul din Atena. Iese din umbră.
   Și, ca pe acoperișul hotelului Grande Palace, ni se întâlnesc privirile stânjenite, de parcă am fi doi vânători necunoscuți care se observă prin luneta puștii.
   Martis face un semn spre un șir de trepte care urcă printr-o laterală a clădirii. O săgeată albă indică spre cer cu cuvintele „Spre secția de poliție” scrise nepretențios.
   - Chiar e nevoie? întreb, fără să știu măcar ce vreau să spun mai exact, în afară de nevoia de a-mi exprima nesupunerea, în caz că mă arestează și se pregătesc să-mi interpreteze varianta mediteraneeană a drepturilor Miranda.

   Un apel telefonic? Un avocat? O acuzare în fața unui judecător? Oare există o procedură standard de  arestare în Grecia? Există măcar un judecător pe insula asta? Mă străfulgeră toate aceste întrebări,  înainte să-mi dau seama că n-am făcut nimic rău.

   - Am spus să nu vă faceți griji, insistă Martis. Suntem foarte civilizați. Nu avem pedeapsa cu moartea.

   În capătul scării, un alt fel de haos stârnit de vizitatori se răspândește pe terasa galbenă, ascunsă de turiștii de dedesubt. Aproape douăzeci de trupuri închise la culoare, unele prăvălite în colțuri, altele ghemuite deasupra unor copii înfășați, unele verticale, cu ochii țintă la degetele de la picioare. Bărbați de toate vârstele, cu tricouri murdare, hanorace și blugi, cu picioarele goale, cu pielea cojită, plină de bube, cu fălci marcate de bărbi de câteva zile; femei de vreo douăzeci de ani înfășurate în hijaburi și materiale groase de culoare bordo și maro, majoritatea cu sandale în picioare, câteva strângând în mână pungi de plastic. Sunt învăluiți în mirosul, dar și în tăcerea mării, în deznădejdea locurilor părăsite, a bunurilor de valoare pierdute iremediabil. În ochi li se citește oboseala, dar și euforia, o eliberare emoțională neliniștită festivă. Numai un puști de vreo zece sau unsprezece ani, cu pielea de culoarea perelor, mă bagă în seamă.
   - Salut, strigă și clipește din ochii asimetrici, unul mare și căprui, celălalt ca o crăpătură și aproape închis.

   Stă sub un altar făcut dintr-un dulăpior, închinat unui sfânt. Băiatul poartă o bluză de trening prea mare și are părul negru cu cărare, pe care și-a făcut-o cu pieptănul de plastic din mână. Zâmbește în timp ce-și plimbă pieptănul pe scalp, dornic să cunoască noul continent ferchezuit ca în prima zi de școală. Ridic degetul mare în timp ce inima mi se coace și cade de pe creangă, ajungând în acidul din stomac, până când durerea pe care mi-o provoacă îmi smulge lacrimi. 

   Nu e nevoie să-mi spună Martis că sunt refugiați din Orient. Vestele de salvare sunt făcute morman lângă paleții cu apă îmbuteliată. Un covor e încă derulat pentru rugăciune. O găleată portocalie de lângă o scurgere oferă ceea ce nu pot decât să-mi imaginez că este un recipient destinat celor cu rău de mare.

   Îmi place să cred că terasa asta e ca o ieșire de incendiu din Manhattan, un loc sigur în care să stai, o sală exterioară transformată, nu o măsură disperată pentru niște oameni care fug de un incendiu, dar sunt tot la o distanță periculoasă de pământul solid. Un polițist intră pe o ușă de lângă altar și-l apucă de braț pe bărbatul aflat cel mai aproape. Poartă aceleași mănuși de latex bleu pe care le aveau cei de la accidentul de motocicletă, de parcă trupul fiecărui migrant ar fi locul unei crime.

   Martis mă bate pe spate ca să mă îndrume spre ușa principală a secției. În timp ce merg împleticindu-mă, simt de parcă mi-ar smulge cineva umbra, rămășița celui care am fost, care trebuie să stea și să ajute. 

   „Fă ceva, fă ceva”. 

   Bag mâna după portofel, măcar să-i dau băiatului câțiva euro, dar Martis mă împinge de-a dreptul în secție.

   Trecem printr-o sală de așteptare alb-tapioca, iar Martis îmi face semn să intru într-un birou cu pereți de sticlă. Mă așez pe scaunul din nuc chiar de sub un corp de iluminat pâlpâitor, cu fire ieșite.    

   Inspectorul rămâne lângă ușă, vorbește cu polițistul care a încercat să mă oprească ieri, când voiam să mă apropii de cadavre. Ceilalți bărbați în uniforme îl salută slugarnic pe Martis. Ca orice autoritate indiscutabilă, Martis rămâne relaxat și sociabil. Masa din biroul care i-a fost repartizat este o Sahară de hârțoage în dezordine, dune cafenii de dosare și documente perforate.

   Pe fișete se înghesuie fotografii înrămate cu întinderi de ape și bărbați care pescuiesc, beau și pozează alături de călugări mohorâți.

   Îmi amintesc de avertismentul lui Charlie în legătură cu inutilitatea poliției din Patmos; după cum arată biroul, chiar pare că principala lor ocupație este completarea și rătăcirea formularelor.

................................................................