luni, 26 aprilie 2021

Frica de moarte, Robin Cook

 .................................................................................

5.


                  În următoarele 15 secunde, Jason trase cu disperare de mai multe ori șnurul motorului.

   În tot acest timp văzuse silueta canoei care înainta încet spre ei. Verifică încă o dată dacă maneta era pe poziţia „pornit”, apoi mai încercă o dată, dar fără nici un succes. Privirea i se opri asupra rezervorului de benzină, pe care îl spera plin. Capacul negru al rezervorului i se păru un pic cam lejer, aşa că începu să îl strângă. Chiar lângă capac se afla un buton.
   Jason intui că acesta se foloseşte pentru a mări presiunea în rezervor. Îl apăsă de vreo şase ori, observând că de fiecare dată trebuia să facă un efort din ce în ce mai mare. Ridicându-şi din nou privirea spre râu, văzu canoea care ajunsese aproape în dreptul lor.
   Apucând din nou şnurul starterului, Jason trase cu toată puterea. Motorul se trezi la viaţă cu un huruit. Apoi se întinse din nou spre manetă şi o comută pe poziţia „invers”, întrucât ambarcaţiunea plutea în aval cu spatele înainte. Apăsă cu putere acceleraţia şi se aruncă pe fundul bărcii, ţintuind-o sub el pe Carol.
   Aşa cum se aşteptase urmară alte câteva gloanţe trase, două din ele atingând barca de cauciuc. În momentul în care Jason se încumetă să privească din nou în urmă, constată că distanţa dintre ei şi urmăritor se mărise considerabil. În bezna din jur, canoea abia se mai zărea.
   - Stai culcată, îi porunci el lui Carol, în timp ce încerca să evalueze avariile bărcii.
   O porţiune a laturii drepte a prorei era dezumflată, ca şi o parte din rama punţii. În rest, barca era intactă, întorcându-se la motorul exterior, Jason slăbi acceleraţia, puse motorul în poziţia „înainte”, apoi orientă fusul cârmei în direcţia curentului apei, dirijând ambarcaţiunea spre mijlocul râului. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit acum ar fi fost să se izbească de vreo stâncă.
   - E-n regulă, o anunţă pe Carol. Acum poţi să te ridici.
   Carol se ridică prudent de pe fundul bărcii şi-şi trecu degetele prin păr.
   - Nu-mi vine să cred! strigă ea, încercând să acopere huruitul motorului. Ce naiba facem acum?
   - Vom naviga în continuare în josul râului până vom zări nişte lumini. În zona asta trebuie să fie o mulţime de case.
   În timp ce-şi continuau drumul, Jason se întreba dacă ar fi bine să oprească la un alt ponton. La urma urmei, urmăritorul lor s-ar fi putut urca în maşină şi ar fi putut conduce de-a lungul râului. Poate voi găsi o lumină pe malul celălalt, reflectă el.
   Judecând după siluetele copacilor care străjuiau segmentul lărgit al râului, Jason putu să-şi dea seama de viteza cu care înaintau şi care nu o depăşea pe cea a unui mers grăbit. Avu, de asemenea, sentimentul că râul începuse să se îngusteze treptat, mai ales că se simţea o creştere a vitezei. Navigau de o jumătate de oră şi încă nu dăduseră de nicio lumină. Nu aveau în faţă decât pădurea întunecată ce înconjura un cer fără lună, dar presărat de stele.
   - Nu văd nimic, ţipă Carol.
   - E-n regulă, o linişti Jason.
   După încă un sfert de oră de navigare, copacii de pe mal se apropiară brusc, semn că segmentul lărgit al râului se apropia, la rândul său, de sfârşit. Văzând copacii de la această distanţă, Jason îşi dădu seama că apreciase eronat viteza de înaintare; aceştia se derulau prin faţa ochilor săi mult mai rapid decât şi-ar fi închipuit.
   Aplecându-se în spate, opri acceleraţia. Micul motor scoase un scâncet dureros. Imediat ce zgomotul lui se stinse de tot, Jason auzi un zgomot şi mai prevestitor de rele. Era bubuitul ca de tunet al unei căderi învolburate de apă.
   - O, Doamne, rosti ca pentru sine Jason, amintindu-şi de cascada situată în amonte de Hanul Somonilor.
   Împinse lateral motorul exterior şi întoarse barca în loc. Apoi acceleră la maximum. Spre surprinderea şi consternarea lui, această manevră încetini dar nu opri de tot plutirea în voia puternicului curent. Imediat Jason încercă să orienteze barca spre mal. Ambarcaţiunea începu să se deplaseze încet lateral. Apoi se dezlănţui un adevărat infern.
   Râul intra într-un defileu îngust şi stâncos în care era atrasă inevitabil şi ambarcaţiunea celor doi. De-a lungul marginii de sus a bărcii de cauciuc era prinsă din loc în loc cu capse de siguranţă o frânghie groasă.
   Jason se apucă cu putere de ambele părţi, acoperind cu braţele sale întinse întreaga lăţime a bărcii, îi strigă lui Carol să procedeze la fel. Fata nu-l auzi din cauza urletului asurzitor al apei, dar după ce-l văzu, încercă să-l imite. Din nefericire, ea nu reuşi să apuce frânghia din ambele părţi. Se prinse de una din laturi şi-şi înţepeni un picior sub unul din scaunele de lemn ale bărcii. În clipa aceea intrară în primul vârtej şi barca fu aruncată în aer ca un dop de plută. Un imens şuvoi de apă îi biciui peste ochi, apoi inundă ambarcaţiunea. Jason fu înecat de jetul puternic. Bezna din jur şi apa care-i intrase în ochi îl aduseseră în imposibilitatea de a mai vedea ceva. Simţi trupul lui Carol lipit de al lui şi încercă să-l ancoreze cu picioarele. Urmă o izbitură surdă şi barca se răsuci în direcţia inversă acelor de ceasornic.
   În ciuda şocurilor violente, Jason avea tot timpul în faţa ochilor imaginea cascadei, dându-şi seama că dintr-o clipă în alta se puteau prăbuşi în abisul ucigaş.
   Cuprinşi de groază, Jason şi Carol se agăţară cu disperare de frânghiile din interior. Trupurile lor erau aruncate rapid de la un capăt la altul şi dintr-o latură în alta a bărcii aflată în întregime la discreţia curentului apei. Dintr-o clipă în alta puteau fi aruncaţi peste bord. Apa acoperise în întregime şi cabina. Era rece ca gheaţa.
   După un interval de timp ce li se păruse o eternitate în iad, râul se mai potoli. Barca intrase în continuare în vârtejuri ameţitoare şi se balansase ameninţător, dar nu mai primise şocurile violente care o aruncaseră de câteva ori în aer. Jason aruncă o privire în afară. Distingeau cu uşurinţă stâncile de pe ambele maluri ale apei. Înţelegea că primejdia nu trecuse încă.
   Cu un puternic talaz care îi ridică pe neaşteptate în văzduh, violenta luptă pe viaţă şi pe moarte reîncepu. Jason simţi că degetele încep să-l doară; contracţiile musculare neîntrerupte şi frigul îşi făceau efectul. Apucă frânghia cu toată puterea, încercând în acelaşi timp să o ancoreze cât mai strâns cu picioarele pe Carol. Durerea din mâini devenise atât de acută încât, la un moment dat, se temu că va ceda.
   Apoi, la fel de brusc cum începuse, coşmarul se sfârşi. Deşi se mai învârtea încă în jurul propriei axe, barca intră în cele din urmă într-o porţiune a râului în care apa era mai domoală.
   Tunetul torentelor învolburate se auzea acum mai slab. Malurile râului se deschiseră din nou, oferind o imagine clară a cerului înstelat. În barcă intrase un strat de vreo douăzeci de centimetri de apă rece ca gheaţa, dar Jason observă că motorul exterior pufăia în continuare tacticos de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
   Cu mâinile tremurând, Jason îndreptă barca şi opri rotirea ei ameţitoare. Degetele sale pipăiră un buton aflat în interiorul cadrului pupei. Se încumetă să rişte şi apăsă pe el; apa din barcă se retrase încet.
   Jason nu-şi dezlipi ochii de pe siluetele copacilor de pe mal. În faţă, râul se înclina abrupt spre stânga. După ce dădură şi acest cot, văzură în fine lumini. Jason cârmi spre ţărm.
   Pe măsură ce se apropiau de mal, se puteau vedea clădiri bine iluminate, pontoane şi mai multe bărci de cauciuc ca cea în care se aflau. Deşi se mai temea încă de ucigaşul care ar fi putut ajunge până aici cu maşina, Jason ştia în acelaşi timp că singura lor şansă era de a ajunge pe uscat. Trase barca la cel de-al doilea ponton şi opri motorul.
   - Dar ştii că te pricepi să distrezi o fată? spuse Carol cu dinţii clănţănindu-i în gură de frig.
   - Îmi pare bine că nu ţi-ai pierdut încă simţul umorului, spuse Jason.
   - Să nu crezi că o să mi-l mai menţin prea multă vreme. Aş vrea să ştiu şi eu ce naiba se întâmplă aici.
   Jason se ridică înţepenit, ţinându-se de ponton. O ajută pe Carol să se dea jos, coborî şi el, apoi legă frânghia de un tachet.
   Din una dintre clădiri răsuna o melodie de muzica country.
   - Trebuie să fie un bar, spuse Jason, luând-o pe fată de mână. Trebuie să ne uscăm şi să ne încălzim un pic, până nu facem o pneumonie.
   O luă înainte pe aleea de pietriş, dar în loc să intre în local, se duse în parcare şi începu să studieze vehiculele aflate acolo.
   - Ia stai, spuse Carol plină de nervi. Ce mai ai de gând să facem acum?
   - Căutam o maşină cu chei, îi răspunse Jason. Avem nevoie de o maşină.
   - Nu pot să cred aşa ceva! izbucni din nou Carol. Parcă spuneai că trebuie să ne încălzim. Nu ştiu ce ai de gând să faci, dar eu am să intru în restaurantul ăsta.
   Fără să mai aştepte vreun răspuns, fata porni cu paşi hotărâţi spre intrare.
   Jason o ajunse din urmă şi o apucă de braţ.
   - Mă tem că tipul care a tras după noi se va întoarce.
   - Atunci vom da telefon la poliţie, spuse Carol.
   Se eliberă din strânsoarea lui Jason şi intră în restaurant.

          Hispanicul nu se afla în local, aşa că, punând în aplicare propunerea lui Carol, sunară la poliţie şi aflară că aceasta se întâmpla să fie reprezentată chiar de către şeriful din localitate.
   Patronul restaurantului refuză să creadă că cei doi navigaseră prin Cascada Diavolului în puterea nopţii.
   - Nimeni nu s-a mai încumetat s-o facă până acum, spuse el.
   Le procură două halate ce aparţinuseră bucătarului şef, două perechi de pantaloni în carouri negre şi albe, mult prea mari pentru ei, precum şi un sac de plastic în care să-şi pună hainele ude. Tot el insistase să dea pe gât câte un grog fiert cu rom care, în cele din urmă, puse capăt tremurăturilor.
   - Jason, trebuie să-mi spui ce se întâmplă, îi spuse Carol în timp ce aşteptau venirea şerifului.
   Se aşezaseră la o masă în faţa tonomatului Wurlitzcr din care răsunau şlagăre ale anilor ’50.
   - Nici eu nu sunt sigur, îi răspunse Jason. Ştiu doar că tipul care a tras în noi se afla în afara restaurantului în care a murit Alvin. După părerea mea Alvin a fost victima propriei sale descoperiri, dar dacă nu ar fi murit în noaptea aceea, acelaşi bărbat l-ar fi ucis oricum. Deci Alvin avea dreptate când spunea că cineva îi doreşte moartea.
   - Nu mi se pare prea verosimil, spuse Carol încercând să-şi îndrepte părul care i se uscase în inele încurcate.
   - Ştiu. Majoritatea conspiraţiilor nu par verosimile.
   - Şi cum rămâne cu descoperirea lui Hayes?
   - Nu ştiu nimic sigur, dar dacă teoria mea este corectă, aceasta este prea înspăimântătoare pentru a putea fi contemplată. Acesta este şi motivul pentru care am vrut să ne întoarcem cât mai repede la Boston.
   Chiar în clipa aceea uşa se deschise şi în local îşi făcu apariţia Marvin Arnold, şeriful din localitate. Era un munte de om, îmbrăcat într-o uniformă maronie foarte şifonată şi care etala mai multe catarame şi cureluşe decât văzuse Jason în toată viaţa sa. Şi mai impresionant la el era un Magnum 357 care-i atârna la şoldul stâng. O astfel de armă şi-ar fi dorit şi Jason la Hanul Somonilor.
   Marvin aflase deja de incidentul de la Hanul Somonilor şi se dusese personal acolo pentru a verifica starea lucrurilor. Nu i se relatase însă despre nici un bărbat înarmat şi nimeni nu auzise nici măcar un foc de armă. Povestindu-i cum au stat lucrurile în realitate, Jason îşi dădu seama că Marvin îl privea cu mult scepticism. Singurul lucru care îl surprinse şi îl impresionase totuşi pe şerif a fost vestea că Jason şi Carol au coborât Cascada Diavolului în plină noapte.
   - Multora nu le va veni să creadă, spuse el, clătinându-şi admirativ capul masiv.
   Marvin îi conduse cu maşina lui până la Hanul Somonilor, unde, spre surprinderea sa, Jason află că i se impută stricăciunile de care era făcut responsabil pentru incidentul din restaurant. Nimeni nu văzuse nici o armă. Şi, lucru şi mai surprinzător, nimeni nu-şi amintea să fi remarcat vreun tip cu ten măsliniu, îmbrăcat într-un costum bleumarin. În cele din urmă, direcţiunea hotelului hotărî să renunţe la plângere, lăsând acoperirea pagubelor pe seama celor de la asigurări.
   Situaţia fiind acum clarificată, Marvin îşi duse mâna la pălărie şi se pregăti să plece.
   - Cum rămâne cu protecţia noastră? îl întrebă Jason.
   - Protecţie faţă de cine? Nu vi se pare de-a dreptul jenant că nimeni nu poate să confirme povestea voastră? Ascultaţi-mă cu atenţie! Eu cred că aţi făcut destule necazuri în seara asta. Vă sfătuiesc să urcaţi la camera voastră şi să trageţi un pui de somn ca lumea.
   - Dar avem nevoie de protecţie, insistă Jason, intenţionând să pară autoritar. Ce ne facem dacă ucigaşul revine?
   - Ascultă, amice. Eu nu pot să rămân toată noaptea ca să te ţin pe tine de mână. Sunt singur pe tură şi trebuie să stau cu ochii pe toată zona asta. Încuiaţi-vă în cameră şi încercaţi să dormiţi un pic.
   Adresând un ultim salut directorului hotelului, Marvin ieşi cu mişcări greoaie pe uşa principală. La rândul său, directorul îi adresă lui Jason un zâmbet binevoitor, apoi dispăru în biroul său.
   - Aşa ceva nu poate fi adevărat, spuse Jason cu un amestec de teamă şi iritare. Nu pot să cred că nimeni nu l-a remarcat pe tipul cu trăsături hispanice.
   Intră în cabina în care era instalat telefonul public şi căută în carte o agenţie de detectivi particulari. Găsi numerele de telefon ale mai multor astfel de agenţii din Seattle, dar când încercă să le contacteze îi răspunse de fiecare dată robotul. Îşi lăsă numele şi numărul de telefon de la hotel, dar nu avea nicio speranţă că va fi contactat de cineva în timpul nopţii.
   Ieşind din cabina telefonică, o anunţă pe Carol că vor pleca imediat. Fata îi urmă pe scări.
   - E ora nouă şi jumătate seara, protestă ea după ce intrară în cameră.
   - Nu-mi pasă. Plecăm de aici cât se poate de repede. Strânge-ţi lucrurile.
   - Şi eu nu am chiar nimic de spus în treaba asta?
   - Nu. A fost ideea ta să rămânem aici în seara asta şi să chemăm poliţia locală care ne-a fost de atâta folos. Acum e rândul meu. Plecăm de aici.
   Timp de un minut, Carol rămase în mijlocul încăperii uitându-se la Jason care îşi făcea bagajele, apoi hotărî că poate avea dreptate şi el. Zece minute mai târziu, după ce s-au schimbat în hainele lor şi-au dus bagajele jos şi au achitat cazarea.
   - Va trebui să vă încasez şi pentru noaptea aceasta, îi informă bărbatul din spatele recepţiei.
   Jason nu se mai osteni să se opună. În schimb, îl rugă pe recepţioner să le aducă maşina la uşa de la intrare. Îi întinse o hârtie de cinci dolari, iar funcţionarul se arătă foarte amabil să-i servească.
   Odată ajuns în maşină, Jason se aştepta să fie mai puţin agitat şi să se simtă mai puţin vulnerabil. Nu se întâmplă însă aşa.
   Abia după ce demară din parcarea hotelului şi începu să coboare pe drumul de munte cufundat în bezna adâncă îşi dădu brusc seama cât de izolaţi erau. Un sfert de oră mai târziu, în oglinda retrovizoare îi apărură farurile unei maşini. La început încercă să nu le bage în seamă, dar apoi îi deveni cât se poate de clar că maşina din spate se apropia vertiginos, în ciuda faptului că el accelera din ce în ce mai mult. Groaza de care fusese cuprins cu câteva ore în urmă puse din nou stăpânire pe el. Palmele începură să-i transpire.
   - Ne urmăreşte cineva, spuse el.
  Carol se răsuci pe fotoliul din faţă şi privi în urmă. După ce dădură o curbă, luminile din spate nu se mai văzură, dar reapărură imediat ce se angajară din nou pe o porţiune de drum drept. Acum erau şi mai aproape. Carol privea înainte.
   - Ţi-am spus eu că trebuia să rămânem.
   - Acum nu mai are nici un rost! îi răspunse sarcastic Jason.
   Apăsă acceleratorul până la podea. Depăşiseră deja o sută de kilometri pe oră pe şoseaua presărată, cu viraje periculoase.
   Jason strânse şi mai tare volanul în mâini, apoi îşi ridică privirea spre oglinda retrovizoare. Maşina care îi urmărea era foarte aproape. Farurile sale păreau ochii unui monstru. Încercă să se gândească la ceva, dar nu-i mai rămânea decât să conducă mai repede decât cel din urmă. În faţa lor apăru o nouă curbă. Jason răsuci volanul. Carol rămase cu gura deschisă într-un strigăt surd. Se apropiau inevitabil de prăpastie. Jason apăsă frâna şi maşina derapă mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Carol se apucă de mânerul torpedoului pentru a nu fi aruncată din fotoliu. Jason simţi că centura de siguranţă i se întinde la maximum.
   Luptându-se cu maşina, Jason reuşi să o menţină pe şosea.
   Urmăritorul redusese însă considerabil distanţa. Acum se afla chiar în spatele lui, iar farurile sale umpleau maşina lui Jason de o lumină ireală. Cuprins de panică, Jason apăsă acceleraţia până la podea, scoţând vehiculul din balansul lateral. Acum se îndreptau cu toată viteza spre o mică colină. Maşina din spate nu se dezlipea de ei, urmărindu-i aşa cum un câine de vânătoare se ţine după urma căprioarei.
   Apoi, spre consternarea amândurora, maşina lor fu năpădită de o lumină roşie intermitentă. Într-o clipă îşi dădură seama că această lumină provenea de pe acoperişul maşinii din spate.
   După ce Jason îşi dădu seama despre ce era vorba, încetini fără să-şi dezlipească ochii de pe oglinda retrovizoare. În aceeaşi măsură încetini şi maşina din spate. Ceva mai în faţă, în dreptul unei ramificaţii, Jason trase pe dreapta şi opri. La rădăcina părului i se adunaseră broboane de sudoare. Mâinile îi tremurau încă după ce strânseseră cu atâta disperare volanul.
   În spate, oprise şi cealaltă maşină, iar girofarul ei împrăştia lumina roşie pe copacii de pe marginea drumului. În oglinda retrovizoare, Jason văzu portiera deschizându-se şi pe Marvin Arnold ieşind.
   Siguranţa Magnumului său nu era pusă.
   - Ei, fir-aş să fiu! spuse el, proiectând lumina lanternei sale pe faţa încurcată a lui Jason. E chiar micul amorez.
   Jason îl repezi furios:
   - De ce dracu’ nu ai dat drumul la girofar de la început?
   - Am vrut să prind un şofer care are boala vitezei, îi răspunse cu lehamite Marvin. Nu ştiam că mă aflu chiar pe urmele nebunului meu preferat.
   După ce le făcu morală fără prea multă tragere de inimă şi le dădu un talon de amendă pentru conducere care pune în pericol buna desfăşurare a traficului, îi lăsă să-şi continue drumul. Jason era prea furios pentru a mai scoate vreun cuvânt. Parcurseră în tăcere drumul până la autostradă, apoi îi spuse lui Carol:
   - Cred că ar fi mai bine să mergem cu maşina până la Portland. Dumnezeu ştie ce ne mai aşteaptă pe aeroportul din Seattle.
   - N-am nimic împotrivă, spuse Carol, prea istovită pentru a se mai opune.
   Opriră să doarmă vreo două ore într-un motel de lângă Portland şi la răsăritul zorilor plecară la aeroport unde se îmbarcară pe o cursă de Chicago. De la Chicago luară un avion până la Boston, unde aterizară la puţină vreme după ora cinci şi jumătate, în seara zilei de sâmbătă.
   În taxiul care oprise în faţa apartamentului lui Carol, Jason izbucni brusc în râs.
   - Nici nu ştiu cum aş putea vreodată să-mi cer scuze pentru necazurile în care te-am băgat.
   Carol îşi luă sacoşa de umăr.
   - Mă rog, cel puţin n-a fost plictisitor. Ascultă, Jason, nu vreau să-ţi par sarcastică şi nici cicălitoare, dar spune-mi şi mie ce se întâmplă.
   - Am să-ţi spun de îndată ce voi fi sigur. Îţi promit. Serios. Te rog, însă, să-mi faci o plăcere. În noaptea asta nu ieşi din casă. Să sperăm că nu a aflat nimeni că ne-am întors, dar dacă vor afla se va dezlănţui tot iadul pe pământ.
   - Nu am de gând să ies nicăieri, doctore, suspină Carol. Mi-a ajuns ce-am pătimit zilele astea.

15.

            Jason nici nu mai trecu pe acasă.
   De îndată ce Carol se făcu nevăzută în clădirea sa, îi spuse taximetristului să-l ducă în locul în care îşi lăsase maşina şi de acolo plecă direct la GHP. Ajuns la spital, trecu imediat în aripa pentru pacienţii ambulatorii. Era ora şapte seara şi imensa sală de aşteptare era pustie. Jason intră direct în biroul său, îşi dădu jos sacoul şi se aşeză în faţa terminalului de computer.
   GHP cheltuise o groază pe sistemul de computere şi se mândrea cu acest lucru. Fiecare staţie avea acces la banca centrală de date în care se aflau informaţii despre toţi pacienţii. Deşi fişele individuale rămâneau una din principalele surse de informaţii despre pacienţi, o mare parte a materialului se putea obţine şi din memoria computerului. Un avantaj al sofisticatei maşinării îl constituia posibilitatea acesteia de a trece prin toată baza de informaţii a GHP, de a afişa grafic datele pe ecran şi de a analiza aceste date în orice mod o dorea utilizatorul.
   La început, Jason apelă din memoria calculatorului datele referitoare la curbele curente ale supravieţuirii. Graficul trasat de computer avea forma unor povârnişuri abrupte, începând de undeva de sus, apoi devenind mai domoale până când se prăbuşeau de tot. Graficul reprezenta rata de supravieţuire a beneficiarilor serviciilor GHP în funcţie de vârsta acestora. Aşa cum era de aşteptat, cei aflaţi spre limita vârstei mai înaintate prezentau cea mai scăzută rată a supravieţuirii. Cu toate acestea, deşi în ultimii cinci ani vârsta medie a pacienţilor GHP crescuse gradat, curbele de supravieţuire rămâneau practic nemodificate.
   În continuare, Jason îi comandă computerului să-i listeze graficele lunare ale ultimului semestru. Temerile lui se confirmară: rata mortalităţii crescuse la pacienţii aflaţi în jurul vârstei de şaizeci de ani şi aceasta mai ales în ultimele trei luni.
   Un zgomot brusc îl făcu să sară de pe scaun, dar uitându-se pe hol să afle ce se întâmplase, nu văzu decât femeia de serviciu.
   Răsuflând uşurat, Jason se întoarse la monitorul computerului din biroul său. Ar fi vrut să poată separa datele referitoare la pacienţii cărora li se făcuse controlul periodic, dar nu ştia cum s-o facă. Aşa că trebui să se mulţumească cu nemiloasele rate ale mortalităţii. Aceste grafice prezentau procentele cazurilor de deces în funcţie de vârsta pacienţilor. De data aceasta curba avea o traiectorie inversă. Pornea de la bază, apoi, pe măsură ce vârsta făcea să crească procentul deceselor, urca vertiginos.
   După aceea, Jason ceru computerului să-i listeze un set de astfel de grafice suprapuse pe cele anterioare, lună după lună.
   Rezultatul era şocant, mai ales pentru perioada ultimelor două luni. Curbele deceselor începeau să crească abrupt începând cu vârsta de 50 de ani.
   Jason mai rămase încă o jumătate de oră în faţa terminalului, încercând să găsească comanda necesară pentru separarea cadrelor de conducere care şi-au făcut controalele periodice în spital. Dacă ar fi reuşit, se aştepta să descopere o rată rapidă a mortalităţii la persoane de 50 de ani şi peste care erau supuse unor factori mari de risc cum ar fi tabagismul, consumul excesiv de alcool, regimul alimentar neraţional şi sedentarismul.
   Nu reuşi însă să obţină accesul la aceste date. Calculatorul nu fusese programat pentru extragerea unor astfel de date. Jason ar fi trebuit să ia fiecare nume pe rând şi să obţină el însuşi datele necesare după multe eforturi, dar nu ar fi avut oricum timp pentru aşa ceva. În plus, ameninţătoarele curbe ale ratei mortalităţii erau suficiente pentru a-i întreţine suspiciunea.
   Acum ştia că nu se înşelase. Dar mai exista o modalitate de a dovedi acest lucru. Fără nicio tragere de inimă, ieşi din birou şi se întoarse la maşina lui.
   Ieşind de pe Riverway, Jason se îndreptă spre Roslindale. Pe măsură ce se apropia, devenea şi mai agitat. Nu-şi putea da seama cu ce va fi confruntat, dar bănuia că nu va fi deloc plăcut. Destinaţia lui era Hartford School, instituţia pentru copii retardaţi, patronată de GHP. Dacă Alvin Hayes avusese dreptate în legătură cu boala sa, nu era exclus să fi spus adevărul şi când se referise la copilul întârziat mintal.
 
         Hartford School era situată în spatele vestitului parc dendrologic Arnold, un loc idilic cu coline elegante acoperite de păduri, cu pajişti şi presărat cu ochiuri de apă.
   Jason pătrunse în parcarea pustie şi opri maşina la numai 10 metri de poarta de la intrare. Frumoasa clădire în stil colonial, avea un aspect aparent netulburat care contrazicea tragediile familiale pe care le adăpostea. Retardarea severă constituia un subiect dificil de abordat chiar şi pentru specialiştii din domeniu. Jason îşi aminti perfect că în urma unor vizite precedente examinase câţiva copii. Din punct de vedere fizic, mulţi dintre ei aveau o fizionomie fără cusur, ceea ce făcea şi mai tulburător rezultatul obţinut la testul de inteligenţă.
   Cum uşa de la intrare era încuiată, Jason apăsă pe butonul soneriei şi aşteptă. Îi deschise un paznic supraponderal, într-o uniformă albastră soioasă.
   - Pot să vă ajut cu ceva? întrebă el, dând cât se poate de clar de înţeles că nu avea niciun chef de aşa ceva.
   - Sunt doctor, spuse Jason, încercând să forţeze intrarea, dar paznicul se aşezase ferm în calea lui.
   - Îmi pare rău, domnule doctor, dar după ora 6 vizitele sunt interzise.
   - Pe mine nu mă puteţi considera vizitator, spuse Jason.
   Scoase portvizitul şi-i întinse paznicului legitimaţia eliberată de GHP.
   Paznicul nici nu se uită la ea.
   - După ora 6 vizitele sunt interzise, repetă el, apoi adăugă: fără nicio excepţie.
   - Dar eu... interveni Jason, oprindu-se la jumătatea frazei.
   Văzând expresia de pe chipul celui din faţă, îşi dădu seama că nu mai avea ce discuta cu el.
   - Daţi un telefon mâine dimineaţă, domnule, mai spuse paznicul trântindu-i uşa în nas.
   Jason se întoarse în dreptul treptelor şi privi încă o dată la clădirea cu cinci etaje. Era construită din cărămidă, iar ferestrele erau înconjurate cu rame de granit. Nu avea de gând să se dea atât de uşor bătut. Bănuind că paznicul se mai afla încă cu ochii pe el, Jason se întoarse la maşină şi porni spre şosea. La vreo sută de metri, trase pe dreapta. Ieşi din maşină şi, cu oarecare dificultate, îşi croi drumul spre şcoală prin parcul dendrologic.
   Dădu ocol clădirii, fără să iasă niciodată din umbră. Pe toate laturile, în afară de cea frontală, se aflau scări de incendiu care duceau până pe acoperiş. Din nefericire, ca şi acasă la Carol, niciuna din aceste scări nu porneau de la nivelul solului, iar Jason nu găsi niciun obiect de care să se folosească pentru a ajunge la prima treaptă.
   În dreapta clădirii descoperi câteva trepte care coborau spre o uşă încuiată. Pipăind în întuneric, simţi că uşa are în mijloc un geam. Urcă scările şi, după o vreme, găsi ceea ce căuta: o piatră de mărimea unei mingi de base-ball. Ţinându-şi respiraţia, Jason se întoarse la uşă şi sparse geamul. În noaptea liniştită, zgomotul fusese suficient de mare pentru a trezi şi morţii din groapă. Jason alergă spre copăceii din apropiere şi se ascunse, urmărind ce se întâmplă. După un sfert de ceas în care nu-şi făcuse apariţia nimeni, se încumetă să iasă şi se întoarse la uşă.
   Cu multă băgare de seamă, căută pe dinăuntru încuietoarea uşii. Nu se declanşă nicio alarmă.
   Pentru următoarea jumătate de oră Jason înaintă cu greu printr-un subsol care, după toate probabilităţile, era folosit drept depozit. Găsi in cele din urmă o scară şi se gândi dacă ar fi bine să iasă cu ea afară pentru a se urca pe una din scările de incendiu. Renunţă la idee şi începu să caute cu frenezie o lumină. Mâinile sale dădură în cele din urmă de un comutator.
   Se găsea în atelierul de întreţinere, o încăpere plină de maşini de tăiat iarba, de lopeţi şi alte scule de genul acesta. Lângă comutatorul de lumină se afla o uşă. Jason o crăpă uşor. Dincolo se afla centrala cazanelor, o încăpere mult mai mare decât prima şi luminată foarte slab.
   Mişcându-se rapid, Jason traversă cea de-a doua încăpere, apoi urcă o scară metalică foarte abruptă. Deschise uşa de la capătul scării şi-şi dădu imediat seama că ajunsese în holul de la intrare. Din vizitele anterioare ştia că scara ce ducea spre rezervele copiilor se afla undeva în dreapta. La stânga era un oficiu unde o femeie de vârstă mijlocie, îmbrăcată într-o uniformă albă prea mare pentru ea, citea aplecată asupra unei mese. Aruncându-şi privirea către uşa de la intrare, Jason putu zări picioarele paznicului întinse pe un scaun. Faţa nu i se vedea.
   Străduindu-se să nu facă niciun zgomot, Jason se strecură pe uşa pivniţei, apoi o închise cu tot atâta grijă în urma sa. Pentru o clipă se află în raza vizuală a femeii, dar aceasta nu-şi ridică ochii din cartea ei. Continuând să se mişte foarte uşor, el străbătu în linişte holul şi pătrunse în casa scărilor. În momentul în care ieşi complet din raza vizuală a femeii şi a paznicului, răsuflă uşurat. Urcând câte două trepte pe vârfuri, se îndreptă spre etajul al treilea unde ştia că se află rezervele copiilor între 4 şi 12 ani.
   Deşi încerca să facă cât mai puţin zgomot, paşii săi pe treptele de marmură aveau un ecou care tulbura liniştea cavernoasă a clădirii. Deasupra lui se afla un luminator care în momentul acela arăta ca un colier de onix negru pe tavan.
   Ajuns la etajul al treilea, Jason deschise cu grijă uşa de la casa scărilor. Îşi amintea că în capătul unui lung coridor trebuia să se afle un oficiu cu pereţi de sticlă, aparţinând infirmierelor şi observă că, în ciuda faptului că holul era întunecat, din oficiul respectiv ieşea lumină. Un îngrijitor era, ca şi femeia de la parter, ocupat cu cititul unei cărţi.
   Scrutând holul în diagonală, Jason zări uşa care ducea spre salon. Aceasta era prevăzută cu un geam central protejat de o plasă de sârmă. După ce mai aruncă o ultimă privire în direcţia îngrijitorului, Jason porni pe vârfurile picioarelor şi pătrunse în încăperea întunecată. Fu imediat izbit de un miros de mucegai.
   După ce aşteptă o vreme pentru a se convinge că îngrijitorul nu-l descoperise, începu să caute o lumină. Pentru a-şi confirma suspiciunile trebuia să aprindă lumina, chiar dacă aceasta ar fi atras descoperirea lui.
   Încăperea posomorâtă se umplu brusc de lumina nemiloasă a tuburilor fluorescente. Salonul avea o lungime de vreo 15 metri. Pe o latură şi pe alta se aflau două şiruri de paturi metalice şi joase despărţite între ele printr-un culoar îngust. Existau şi ferestre, dar acestea erau prea sus, aproape de tavan. În capătul salonului se aflau mai multe toalete faianţate, un furtun răsucit în formă de colac, pentru curăţenie, precum şi o uşă care ducea spre scara de incendiu. Jason străbătu culoarul dintre şirurile de paturi, citind numele scrise pe plăcuţele aflate la capul fiecărui pacient: Harrison, Lyons, Gessner... Copiii, deranjaţi de lumină, începură să se ridice în capul oaselor, privindu-i pe intrus cu ochi mari şi goi.
   Jason se opri cuprins de un îngrozitor sentiment de repulsie care se transforma în groază. Era mai rău decât îşi imaginase.
   Încetul cu încetul, privirea sa trecu de la unul din jalnicele chipuri la altul. În locul înfăţişării unor copii, aceştia arătau ca nişte centenari senili în miniatură, cu ochi rotunzi ca nişte mărgele, cu pielea uscată şi zbârcită şi cu păr cărunt şi rărit, dând la iveală pete goale de scalp. Jason dădu şi de numele lui Hayes. Ca şi ceilalţi, copilul arăta îmbătrânit prematur. Avea genele rărite, iar pleoapele de jos îi atârnau neputincioase. Din locul în care ar fi trebuit să se afle pupilele, se vedea reflexia ca de sticlă mată a unor cataracte avansate. Dincolo de perceperea luminii, copilul era orb.
   Unii dintre copii se dăduseră jos din paturi, balansându-se într-un echilibru precar pe nişte picioare lipsite de vlagă. Apoi, spre teroarea lui Jason, începură să se îndrepte spre el. Unul dintre ei începu să pronunţe slab cuvintele „vă rog”, repetându-le la nesfârşit cu un glas strident şi piţigăiat. În curând i se alăturară şi alţii, formând un cor îngrozitor şi ireal.
   Jason se retrase, temându-se să nu fie atins. Şi fiul lui Hayes se dădu jos din pat şi începu să se îndrepte spre el, braţele sale osoase bătând aerul cu mişcări circulare dezordonate.
   Retrăgându-se din calea cetei de copii, Jason atinse uşa salonului cu spatele. Urmăritorii săi începură să-l tragă de haine.
   Îngrozit şi dezgustat, Jason deschise uşa salonului şi se retrase pe hol. După ce o închise în urma sa, copiii începură să-şi strivească chipurile ca de mumii de geamul din mijloc, continuând să rostească cu glas încet: „vă rog”.
   - Hei, tu! auzi în spatele său un glas răguşit.
   Întorcându-şi capul, Jason îl văzu pe îngrijitorul care ieşise din oficiul său şi-şi rotea prin aer cartea deschisă, uluit de ceea ce îi era dat să vadă.
   - Ce se-ntâmplă aici? strigă bărbatul.
   Jason străbătu în fugă coridorul care ducea spre casa scărilor, dar nu apucă să coboare decât câteva trepte, că auzi de undeva de jos un alt glas:
   - Tu eşti, Kevin? Ce s-a întâmplat?
   Aruncându-şi privirea pe deasupra grilajului, Jason îl zări pe paznicul de la intrare care ajunsese deja la palierul etajului întâi.
   - Fir-ar să fie! exclamă paznicul, apoi se năpusti cu bastonul în mână pe scări în sus.
   Jason schimbă direcţia şi reveni la etajul al treilea. Când trecu în fugă pe coridor şi intră din nou în salon, îngrijitorul încă mai stătea în cadrul uşii, paralizat de uimire. Unii dintre copii străbăteau încăperea fără niciun ţel, alţii se prăbuşiseră înapoi pe paturile lor. Jason le făcu semne agitate să-l urmeze, aşa încât în momentul în care paznicul şi îngrijitorul îşi făcură apariţia, aceştia fură imediat înconjuraţi de o ceată de băieţi.
   Cei doi încercară să-şi croiască drum prin mulţime, dar copiii se prinseră de ei, murmurând în continuare lugubrul şi monotonul cor de „vă rog”.
   Ajungând în dreptul uşii de evacuare aflate în celălalt capăt al încăperii, Jason apăsă pe mânerul acesteia care, din motive de siguranţă, fusese instalat la vreo doi metri de la podea. La început uşa nu se deschise. Era limpede că nu mai fusese folosită de mulţi ani. Jason observă că se blocase după prima vopsire. Opintindu-se cu umărul în ea, reuşi în cele din urmă să o deschidă. Ieşind din nou în bezna nopţii, împinse mai mulţi copii înapoi în salon, apoi închise din nou uşa masivă.
   Fără să mai piardă nicio clipă, se căţără pe scara de incendiu şi începu să coboare cât putu de repede. Acum nu mai era nevoie să evite zgomotele. Ajunsese la primul etaj când deasupra lui se deschise o uşă. Din nou auzi strigătele stridente ale copiilor. Apoi simţi vibraţia unor ghete grele pe scara de incendiu.
   Scoţând un bulon metalic, făcu ca scara să coboare şi să scoată o bufnitură înăbuşită în momentul în care izbi asfaltul din parcarea de dedesubt. Înainte de aceasta, Jason reuşise să urce pe ea. Uşorul decalaj îi permise paznicului aflat pe urmele lui Jason să recupereze distanţa care îi despărţea. Cu toate
acestea, odată ajuns pe gazon, obişnuinţa de a alerga a lui Jason îşi spuse cuvântul. El îl lăsă mult în urmă pe paznic şi avu suficient timp pentru a ajunge la maşină, pentru a porni motorul şi a demara în viteză. În oglinda retrovizoare abia îl mai putea zări pe urmăritorul său, care ajunsese la marginea drumului şi-l ameninţa cu pumnul în lumina unui felinar. Jason îşi stăpânea cu greu dezgustul şi furia faţă de cele văzute.
   Plecă direct la sediul poliţiei din Boston şi-şi lăsă nepăsător maşina într-o zonă din faţa clădirii în care parcarea era interzisă.
   - Doresc să vorbesc imediat cu detectivul Curran, îi spuse ofiţerului de serviciu, apoi îşi prezentă actele de identitate.
   Poliţistul îşi privi netulburat ceasul, apoi sună la secţia de criminalistică. Vorbi preţ de un minut, apoi acoperi receptorul cu mâna.
   - Nu vreţi să vorbiţi şi cu altcineva?
   - Nu. Eu îl vreau pe Curran. Şi imediat, vă rog.
   Poliţistul mai vorbi câteva minute la telefon, apoi închise.
   - Detectivul Curran nu se află la serviciu, domnule.
   - Sunt convins că va accepta să stea de vorbă cu mine, chiar dacă a ieşit din serviciu.
   - Nu asta e problema, îi răspunse poliţistul. Detectivul Curran este ocupat cu cercetarea unui caz de dublă omucidere în Revere. Trebuie să sune cam într-o oră. Dacă doriţi, puteţi să-l aşteptaţi sau să-i lăsaţi numărul dumneavoastră de telefon. Procedaţi cum doriţi, domnule.
   Jason reflectă timp de un minut. Nu dormise mai deloc toată noaptea, iar ideea unui duş, a unor haine curate şi a unei mese cumsecade îl atrăgea în mod deosebit. În plus, în momentul în care se va vedea cu Curran va fi ocupat o bună bucată de vreme. Lăsă ofiţerului de serviciu numărul său de telefon de acasă şi rugă să fie sunat de Curran de îndată ce va fi posibil.

        Zborul companiei United de la Seattle avusese o întârziere considerabilă, motiv pentru care Juan Diaz era foarte prost dispus în momentul aterizării la Logan.
   Nu mai eşuase atât de penibil într-o misiune ce-i fusese încredinţată de la acţiunea din New York în care îşi confundase victima. Se aflase la numai câteva secunde de momentul lichidării doctorului şi a târfei de la clubul de noapte când Jason, un amator în domeniu, îl fraierise. Juan nu avea nici o scuză, aşa cum îi spusese şi legăturii sale superioare. Ştia că era de datoria lui să-şi răscumpere greşeala şi abia aştepta s-o facă.
    Cum coborî din avion, se duse să dea un telefon. La capătul celălalt i se răspunse după primele două apeluri.
  
      În tot timpul în care străbătu scurta distanţă dintre sediul poliţiei şi Piaţa Louisburg, Jason încercase să-şi şteargă din memorie oribila scenă a copiilor îmbătrâniţi prematur de la şcoala Hartford. Nici nu mai vroia să se mai gândească la Hayes şi la descoperirea acestuia până când nu se va afla în siguranţă în prezenţa lui Curran.
   Ajuns în dreptul clădirii sale, o ocoli de vreo două ori pentru a fi sigur că nimeni nu o supraveghea. În cele din urmă, convingându-se că paznicul de la şcoală nu reţinuse datele din actele lui de identitate şi că deci nu avea nicio idee despre persoana lui, Jason îşi parcă maşina, îşi urcă bagajele în apartament şi aprinse luminile. Spre uşurarea sa, apartamentul arăta neschimbat. Privind pe fereastră la scuarul din faţa clădirii, constată că locul era la fel de liniştit ca de obicei.
   Tocmai dorea să intre sub duș, când îşi aminti că trebuia să mai vorbească cu cineva în afară de detectiv. Formă numărul de. Telefon al lui Shirley, care îi răspunse abia după cel de-al optulea apel. Pe fundal, Jason auzi glasuri animate.
   - Jason! exclamă ea. Când te-ai întors din vacantă?
   - Azi-noapte.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă ea, percepând oboseala şi îngrijorarea din glasul lui.
   - Am dat de un mare necaz. Cred că am aflat nu numai în ce constă descoperirea lui Hayes, dar şi utilizarea dezastruoasă care i-a fost dată. Si să ştii că GHP este amestecat într-o măsură mult mai mare decât ţi-ai putea închipui.
   - Spune-mi despre ce e vorba.
   - Nu la telefon.
   - Atunci vino imediat aici. Am nişte invitaţi, dar scap repede de ei.
   - Acum aştept un telefon de la Curran.
   - Înţeleg... înseamnă că ai luat deja legătura cu el.
   - E plecat să cerceteze un caz, dar mă va suna în scurt timp.
   - Atunci n-ar fi mai bine să vin eu la tine? Ai băgat spaima în mine cu povestea ta.
   - Fii bine venită în clubul înspăimântaţilor, spuse Jason scoţând un râs scurt şi amar. Vino şi tu aici. N-ar fi rău să fii şi tu de faţă la discuţia cu Curran.
   - Plec imediat spre tine.
   - O, ar mai fi ceva. Îţi mai aminteşti cumva cine este directorul medical în exerciţiu de la şcoala Hartford?
   - Cred că doctorul Peterson, răspunse Shirley. Mâine pot să mă interesez şi să aflu sigur.
   - Peterson ăsta a fost şi el implicat în studiile clinice ale lui Hayes? întrebă Jason, amintindu-şi dintr-o dată că Peterson fusese doctorul care îi făcuse analizele lui Hayes.
   - Cred că da. Are vreo importanţă?
   - Nu sunt încă sigur, spuse Jason. Dar dacă te hotărăşti să vii, grăbeşte-te. Curran s-ar putea să sune dintr-un moment în altul Jason puse receptorul în furcă şi fu din nou pe punctul de a intra sub duș, când îşi dădu seama că şi Carol s-ar putea să fie în pericol. Luă din nou telefonul şi formă numărul ei.
   - Vreau să mă asigur că nu vei ieşi din casă, îi spuse el în momentul în care fata îi răspunse. Nu glumesc. Să nu deschizi nimănui uşa şi să nu ieşi din casă.
   - Dar ce s-a mai întâmplat?
   - Conspiraţia Hayes e mai periculoasă decât mi-am închipuit.
   - Pari neliniştit, Jason.
   În ciuda stării sale de spirit, Jason zâmbi. Uneori Carol vorbea ca un psihiatru.
   - Nu sunt neliniştit. Mi-e o frică de mor. Dar peste puţină vreme voi fi chemat de cei de la poliţie.
   - O să mă anunţi şi pe mine ce se întâmplă? îl întrebă Carol.
   - Îţi promit.
   Jason închise telefonul şi intră în fine în baie, unde dădu drumul la duș.

16.

       La uşă sună cineva şi Jason coborî în grabă să deschidă. De după porţiunea de geam a uşii de la intrare îi zâmbea Shirley.
   Făcu un pas înapoi pentru a o lăsa să treacă şi-i admiră îmbrăcămintea, ca de obicei impecabilă. În noaptea aceasta pusese pe ea o fustă mini din piele neagră şi o jachetă lungă din piele de căprioară de culoare roşie.
   - Curran a sunat? întrebă ea în timp ce urcau scările.
   - Încă nu, îi răspunse Jason verificând încă o dată dacă a încuiat cum trebuie uşa apartamentului.
   - Acum poţi să-i dai drumul, spuse Shirley alunecând uşor din jacheta ei.
   Pe dedesubt purta o bluză fină din caşmir. Se aşeză pe marginea canapelei lui Jason, cu mâinile în poală şi aşteptă.
   - Ceea ce am să-ţi povestesc nu-ţi va face plăcere, începu Jason, aşezându-se lângă ea.
   - Am încercat să mă pregătesc sufleteşte. Dă-i drumul.
   - La început va trebui să-ţi fac o scurtă introducere. Dacă nu eşti la curent cu cercetările actuale din domeniul îmbătrânirii, ceea ce îţi voi spune nu va avea nicio semnificaţie pentru tine. În ultimii câţiva ani, oameni de ştiinţă ca Hayes şi-au consacrat o mulţime de timp încercând să încetinească procesul de îmbătrânire. Cea mai mare parte a muncii lor s-a desfăşurat pe celulele de cultură, deşi unele din experienţe s-au făcut pe şoareci şi pe cobai. Majoritatea experienţelor au dus la concluzia că îmbătrânirea este un proces natural, ale cărui baze genetice sunt reglate de factori neuroendocrini, imunitari şi umorali.
   - Deja nu mai înţeleg nimic, recunoscu Shirley, ridicându-şi mâinile într-un gest ironic de cedare.
   - În cazul ăsta, ce-ai zice să bem ceva? propuse Jason, ridicându-se în picioare.
   - Ce-mi poţi oferi?
   - O bere. Dar am şi vin şi tărie. Alege tu.
   - Cred că o bere ar fi grozavă.
   Jason se duse în bucătărie, deschise uşa frigiderului şi luă de acolo două sticle reci de bere Coor.
   - Voi, doctorii sunteţi cu toţii la fel, se plânse Shirley, sorbind o înghiţitură. În limbajul pe care îl folosiţi, totul pare atât de complicat.
   - În cazul acesta chiar este complicat, spuse Jason, aşezându-se la locul lui. Genetica moleculară constituie disciplina fundamentală a vieţii. Cercetarea în acest domeniu este deosebit de riscantă, nu numai pentru că oamenii de ştiinţă ar putea crea în mod accidental o nouă bacterie sau un virus ce pot ucide. Ea este riscantă chiar şi atunci când se procedează corect, pentru că obiectul cercetărilor este viaţa însăşi. Tragedia lui Hayes nu a fost eşecul său; problema lui este că a reuşit.
   - Şi ce anume a descoperit?
   - Am să-ţi spun imediat, continuă Jason, luând o înghiţitură mai mare şi ştergându-şi apoi gura cu dosul palmei. Dă-mi voie să pun problema şi în alt fel. Cu toţii ajungem la pubertate cam în acelaşi timp şi dacă nu intervine vreo boală sau vreun accident, îmbătrânim şi murim cam în acelaşi interval de timp.
   Shirley făcu semn din cap că a înţeles.
   - Bun, spuse Jason, aplecându-se spre ea. Acest lucru se întâmplă pentru că organismele noastre sunt programate genetic să respecte un anumit program intern de funcţionare. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, unele gene sunt activate în timp ce altele sunt inhibate. Acesta este fenomenul care l-a fascinat cel mai mult pe Hayes. El a studiat modurile în care semnalele umorale emise de creier controlează creşterea şi maturizarea sexuală. Izolând proteinele umorale, una câte una, el a descoperit efectul acestora asupra ţesuturilor periferice. Hayes a sperat să afle ce anume provoacă iniţierea procesului de divizare a celulelor sau stoparea acestui proces.
   - Atâta lucru pricep şi eu, spuse Shirley. Este şi unul din motivele pentru care l-am angajat la noi. Am sperat că va face o descoperire în domeniul combaterii cancerului.
   - Acum va trebui să fac o scurtă digresiune, continuă Jason. A mai existat un cercetător pe nume Denckla, care a făcut mai multe experienţe pentru a descoperi modalitatea de a întârzia procesul de îmbătrânire. El a extras hipofizele mai multor cobai şi, după înlocuirea hormonilor necesari, a constatat că animalele respective aveau o durată mai mare de viaţă.
   Jason tăcu şi o privi încercând să vadă dacă femeia îl urmărea.
   - Trebuia să spun ceva? îl întrebă ea.
   - Experienţele lui Denckla nu-ţi sugerează nimic?
   - De ce nu-mi spui chiar tu?
   - Denckla a ajuns la concluzia că hipofiza secretă nu numai hormonii creşterii şi pubertăţii, dar şi pe cel al îmbătrânirii. El a numit acest hormon „hormonul morţii”.
   Shirley izbucni într-un râs nervos.
   - Sună foarte optimist.
   - Ei bine, părerea mea este că în timp ce studia factorii de creştere, Hayes a dat şi peste „hormonul morţii” descoperit de Denckla. De aceea spunea că a făcut o descoperire paradoxală. În timp ce căuta nişte stimulatori ai creşterii, a descoperit un hormon care cauzează îmbătrânirea rapidă şi moartea.
   - Şi ce se întâmplă dacă acest hormon ar fi administrat cuiva? întrebă Shirley.
   - Dacă administrarea s-ar face în condiţii de izolare, probabil că nu s-ar întâmpla prea multe. Subiectul ar putea resimţi unele simptome ale îmbătrânirii, dar hormonul ar fi probabil metabolizat, iar efectele sale limitate. Numai că Hayes nu a studiat respectivul hormon în condiţii de izolare. El şi-a dat seama că trebuie să existe un factor care favorizează hormonul morţii, tot aşa cum este declanşată şi secreţia hormonilor sexului şi ai creşterii. În felul acesta atenţia lui a fost imediat atrasă de ciclul vieţii la somoni, peşti care la numai câteva ore de la procreare mor. Cred că a adunat mai multe capete de somon şi din creierul acestor peşti ă izolat factorul declanşator al hormonului morţii. Aceasta este după părerea mea activitatea pe cont propriu pe care a desfăşurat-o pentru Gene, Inc. Factorul de declanşare odată izolat, el a pus-o pe Helene să-l producă în cantităţi mari prin procedeele ADN-ului recombinant, în laboratorul său din cadrul GHP.
   - Şi de ce ar fi vrut Hayes să producă aşa ceva?
   - Cred că spera să obţină un anticorp monoclonal care să împiedice secreţia hormonului morţii şi să stopeze astfel procesul de îmbătrânire.
   Brusc, Jason îşi dădu seama ce dorise să spună Hayes când se referise la descoperirea lui ca la un mijloc de a menţine frumuseţea. Ea ar fi păstrat chipurile frumoase, precum cel al lui Carol, veşnic tinere.
   - Ce s-ar întâmpla dacă factorii de declanşare a hormonului morţii ar fi administraţi unui subiect?
   - Aceasta ar declanşa gena morţii, eliberând hormonul de îmbătrânire la fel cum se întâmplă lucrurile şi cu somonul şi cu consecinţe aproape identice. Subiectul ar îmbătrâni şi ar muri în trei sau patru săptămâni, fără ca nimeni să ştie de ce. Şi în clipa aceasta ajungem la cel mai îngrozitor moment al povestirii. Cred că cineva a pus mâna pe hormonul creat în mod artificial de Helene în laboratorul nostru şi a început să-l administreze pacienţilor noştri. Indiferent cine ar fi, nu poate fi decât un nebun. Eu însă cred că aşa au stat lucrurile. Hayes a descoperit ticăloşia, probabil când a fost să-şi viziteze băiatul şi atunci i s-a administrat şi lui factorul îmbătrânirii. Chiar dacă n-ar fi murit în noaptea aceea, sunt convins că tot ar fi fost ucis în cele din urmă, spuse Jason cutremurându-se.
   - Cum ai reuşit să descoperi asta? şopti Shirley.
   - Am mers pe firul cercetărilor lui Hayes. Când Helene a fost asasinată, mi-am dat seama că Hayes spusese adevărul, atât în ceea ce priveşte descoperirea sa cât şi intenţia cuiva de a-l lichida.
   - Dar Helene a fost violată de un necunoscut care a pătruns în apartamentul ei.
   - Aşa este. Dar numai pentru a deruta poliţia în legătură cu mobilul crimei. Am simţit mereu că femeia aceea ştia mult mai multe despre munca lui Hayes. Am fost sigur de asta în momentul în care am aflat că era încurcată cu el.
   - Dar cine ar dori să ne ucidă pacienţii? întrebă Shirley cuprinsă de disperare.
   - Un sociopat. Un dement de genul celui care punea cianură în Tylenol. În seara asta, la clinică, am cerut computerului să-mi afişeze grafic curbele supravieţuirii şi ale deceselor. Rezultatul a fost incredibil. Rata deceselor pacienţilor GHP trecuţi de 50 de ani şi care sufereau de afecţiuni cronice sau erau supuşi unor factori ridicaţi de risc a înregistrat o creştere semnificativă.
   Jason se opri brusc:
   - Fir-ar să fie!
   - Ce s-a-ntâmplat? întrebă Shirley, părând agitată de parcă pericolul o pândea la primul colţ.
   - Am uitat ceva. Am listat graficele în funcţie de lunile anului şi am uitat să cer situaţiile pentru fiecare doctor în parte.
   - Crezi că în spatele acestei mârşăvii se află un doctor? întrebă Shirley, nevenindu-i să creadă.
   - S-ar putea. Un doctor sau poate o asistentă. Factorul declanşator trebuie să fie o proteină polipeptidă, deci ar trebui injectată. Dacă s-ar administra pe cale bucală, sucurile gastrice ar degrada-o.
   - O, Doamne! exclamă Shirley apucându-şi capul între mâini. Şi eu care credeam că alea dinainte erau necazuri, adăugă ea, apoi respiră adânc şi-şi ridică privirea spre el. Crezi că nu există nicio şansă să te fi înşelat, Jason? Poate că e o greşeală a computerului. Dumnezeu ştie, sistemele de procesare a datelor mai cad câteodată...
   Jason îi puse o mână pe umăr. Îşi dădea seama că imperiul pentru care Shirley se luptase cu atâta  înverşunare se afla pe punctul de a se prăbuşi.
   - Nu m-am înşelat, spuse el cu blândeţe. În noaptea asta am mai făcut ceva. M-am dus să-l văd pe fiul lui Hayes la Hartford.
   - Şi...?
   - Acolo se întâmplă lucruri de groază. Nu e exclus ca tuturor copiilor din salonul lui să li se fi administrat factorul de declanşare. Se pare că acesta acţionează mai lent asupra subiecţilor care nu au intrat încă în pubertate şi astfel băieţii sunt încă în viaţă. Trebuie să existe un fel de competiţie hormonală cu hormonul creşterii. Arată însă cu toţii ca nişte bătrâni de o sută de ani.
   Shirley se cutremură.
   - Acesta e şi motivul pentru care am vrut să ştiu cine este directorul medical în exerciţiu.
   - Şi crezi că vinovatul este Peterson?
   - Ar trebui considerat suspectul principal.
   - Poate că ar trebui să mergem imediat la spital şi să verificăm încă o dată informaţiile furnizate de computer. Cu ocazia asta am putea cere şi situaţia pe fiecare doctor.
   Înainte ca Jason să poată răspunde, soneria de la intrare răsună strident, făcându-i pe amândoi să tresară. Jason sări în picioare, cu inima gata să-i explodeze în piept. Shirley vărsă paharul de bere pe masă.
   - Cine ar putea să fie?
   - Nu ştiu.
   Jason îi spusese lui Carol să nu iasă din casă, iar Curran ar fi trebuit să dea mai întâi un telefon.
   - Ce ne facem? întrebă disperată Shirley.
   - Mă duc jos să văd.
   - Crezi că e o idee bună?
   - Ai vreuna mai bună?
   Shirley scutură din cap.
   - Ai grijă să nu deschizi uşa.
   - Crezi că sunt nebun? O, am uitat să-ţi mai spun ceva. Cineva a încercat să mă ucidă.
   - Nu poate fi adevărat! Unde?
   - Într-un îndepărtat han de ţară, la est de Seattle.
   Jason descuie uşa apartamentului.
   - Poate c-ar fi mai bine să nu cobori, îi spuse precipitată Shirley.
   - Trebuie să văd cine e.
   Jason se opri în capul scărilor şi privi spre uşa de la intrare. Prin unul din panourile de sticlă se zărea o siluetă.
   - Ai grijă, îi spuse Shirley.

        Jason începu să coboare în linişte. Cu cât înainta, umbra individului din hol devenea mai mare. Acesta se afla chiar în faţa tabelului cu locatari şi apăsa nervos butonul soneriei.
   Deodată se învârti pe călcâie, apoi îşi turti chipul pe de geam. Pentru o clipă faţa străinului şi a lui Jason se aflară la numai câţiva centimetri depărtare. Nu puteai confunda chipul masiv şi ochii mici şi apropiaţi. Vizitatorul nocturn era chiar Bruno, culturistul.
   Jason se întoarse pe loc şi o zbughi pe scări în sus în timp ce în uşă răsunară bătăi zgomotoase.
   - Cine e?
   - Un gangster musculos pe care îl cunosc, îi spuse Jason, încuind uşa de două ori şi singura persoană care ştia că plec la Seattle.
   Ideea aceasta îi venise abia acum, îngrozindu-l. Alergă în camera lui de lucru şi înşfăcă receptorul telefonului.
   - Fir-ar să fie! exclamă el după un minut.
   Lăsă receptorul în furcă, apoi încercă telefonul din dormitor. Nici la acest aparat nu mai avea ton.
   - Telefoanele sunt moarte, îi spuse el cu neîncredere lui Shirley, care în tot acest timp îl urmărise, observând panica ce pusese stăpânire pe el.
   - Şi ce putem face acum?
   - Plecăm. Nu am de gând să fiu prins în propriul meu apartament.
   Scotocind în debaraua din hol, Jason găsi în cele din urmă cheia de la poarta care separa clădirea de aleea îngustă ce dădea în strada West Cedar. Deschise fereastra de la dormitor, se căţără pe scara de incendiu şi o ajută şi pe Shirley. Unul după altul, coborâră în grădiniţa ai cărei mesteceni goliţi de frunze arătau ca nişte fantome albe în beznă. Odată ajunşi pe alee, alergară spre poartă şi Jason căută cu disperare gaura cheii.
   Ieşiră apoi în strada îngustă care era liniştită şi pustie. Numai lumina slabă a lămpilor cu gaz de pe Beacon Hill mai străpungea din când în când întunericul, înjur nu era nici o mişcare.
   - Să mergem! spuse Jason, apoi o luă la fugă pe West Cedar spre Charles.
   - Eu mi-am lăsat maşina în piaţa Louisburg, spuse gâfâind Shirley, încercând să ţină pasul cu el.
   - Şi a mea e tot acolo, dar e clar că nu ne mai putem întoarce. Am un prieten care îmi va împrumuta maşina lui.
   Pe strada Charles se aflau câţiva pietoni în faţa lui 7-Eleven.
   Jason se gândi să intre în magazin şi să sune la poliţie, dar acum, după ce ieşise din apartament, se simţea mai în siguranţă. În plus, înainte de a sta de vorbă cu Curran, ar fi vrut să mai consulte încă o dată computerul de la GHP.
   Coborâră pe strada Chestnut, străjuită de vechile clădiri federale. Mai mulţi cetăţeni ieşiseră să-şi plimbe câinii şi asta îl făcea pe Jason să se simtă mai sigur. Cu puţin înainte de a intra pe strada Brimmer, Jason se opri la un garaj public unde îi dădu paznicului o hârtie de zece dolari şi-i ceru acestuia să-i aducă maşina care aparţinea unui prieten. Din fericire, tipul îl recunoscu pe Jason şi scoase în scurt timp un BMW albastru.
   - Cred că ar fi mai bine să mergem la mine, spuse Shirley, urcându-se pe locul din faţă. Putem să-l sunăm pe Curran de acolo şi să-i spunem unde te afli.
   - Mai întâi însă vreau să trecem pe la spital.
   Având parte de un drum aproape deloc aglomerat, ajunseră la clinică în mai puţin de 10 minute.
   - Mă întorc într-un minut, spuse Jason după ce opri maşina în dreptul intrării. Vii şi tu sau mă aştepţi aici?
   - Nu fi ridicol, spuse Shirley deschizând portiera din dreptul ei. Vreau să văd cu ochii mei graficele alea.
   Fluturară permisele de acces pe sub nasul paznicului şi luară liftul, chit că nu urcau decât până la etajul I. Cei de la serviciul de întreţinere lăsaseră clădirea într-o stare impecabilă: revistele fuseseră stivuite în ordine pe etajere, coşurile de gunoi fuseseră golite, iar podelele fuseseră lustruite cu ceară. Jason se duse direct în biroul său, se aşeză la masa de lucru şi porni terminalul computerului.
   - Eu am să-l sun pe Curran, spuse Shirley, ieşind spre centrala secretarelor.
   Jason îi făcu semn că o auzise. Era deja cufundat în datele de pe ecranul monitorului. La început apelă codurile numerice ale mai multor doctori ai clinicii. Îl interesa îndeosebi Peterson.
   Când obţinu toate numerele dădu comanda de grupare a pacienţilor GHP în funcţie de doctori şi apoi de trasare a curbelor deceselor pentru fiecare grup pentru ultimele două luni, în care înregistraseră cele mai multe mutaţii după listarea tuturor pacienţilor. Se aştepta ca Peterson să înregistreze fie o rată înaltă, fie una scăzută a deceselor, convins că un psihopat va experimenta tratamentul fie la un număr minim, fie la unul foarte mare de pacienţi ai săi.
   Shirley se întorsese în birou şi acum îl urmărea cum apelează noi date din memoria computerului.
   - Prietenul tău Curran nu s-a întors încă, spuse ea. A sunat la serviciu şi a anunţat că va mai fi prins încă vreo două ore cu treaba lui.
   Jason îi făcu semn că o auzise. Acum era mai interesat de curbele trasate pe monitor. Avu nevoie de aproape 10 minute pentru a realiza toate graficele. Jason rupse banda continuă de hârtie în mai multe bucăţi pe care le puse în ordine.
   - Par a fi identice, spuse Shirley, aplecându-se peste umărul lui.
   - Aproximativ, admise Jason. Chiar şi cea a lui Peterson. Nu-i dovedeşte implicarea, dar nici pe noi nu ne ajută prea mult.
   Jason rămase cu privirea fixată asupra computerului, încercând să se gândească la alte date care i-ar putea fi folositoare. Nu-i veni însă nicio idee.
   - Pentru moment, asta-i tot ce mi-a putut trece prin cap. De aici încolo de cazul acesta va trebui să se ocupe poliţia.
   - Atunci hai să mergem, spuse Shirley. Eşti extenuat.
   - Aşa este, recunoscu Jason, pentru care şi ridicatul de pe scaun constitui un efort.
   - Astea sunt graficele pe care le-ai tras pe imprimantă mai devreme? întrebă Shirley, arătând spre un teanc de hârtii aflate lângă terminal.
   Jason încuviinţă.
   - Ce-ar fi să le luăm cu noi? Aş vrea să mi le explici şi mie.
   Jason îndesă colile într-un plic mare.
   - Am lăsat numărul meu de telefon celor din biroul lui Curran, spuse Shirley. Cred că este cel mai indicat loc în care putem aştepta să ne sune. Ai apucat să mănânci ceva?
   - O mâncare înfiorătoare pe avion, dar mi se pare c-au trecut zile întregi de atunci.
   - Mie mi-a mai rămas ceva pui rece.
   - Grozav!
   Ajunşi la maşină, Jason o rugă să conducă ea pentru a putea să se mai relaxeze şi să mai reflecteze la cele întâmplate.
   - Nicio problemă, răspunse ea, luându-i cheile din mână.
   Jason se aşeză pe fotoliul din dreapta şi aruncă plicul pe bancheta din spate. Îşi prinse centura de siguranţă, se lăsă pe spate şi-şi închise ochii. Începu să se gândească la modalităţile în care pacienţilor clinicii li s-a putut administra factorul de declanşare. Din moment ce proteina respectivă nu putea fi administrată pe cale bucală, Jason se întreba cum de reuşise criminalul să injecteze pacienţii programaţi pentru controlul periodic. Recoltarea sângelui se făcea în laboratoare speciale, dar eprubetele vidate nu permiteau în nici un fel injectarea altei substanţe. Cu totul altfel stăteau lucrurile pentru pacienţii internaţi, cărora li se făceau dese injecţii şi perfuzii intravenoase.
   Când Shirley trase maşina în faţa casei sale, Jason nu reuşise să ajungă încă la nicio concluzie plauzibilă. Când coborî din maşină, Jason se clătină şi fu cât pe-aci să cadă. Scurtul moment de repaus nu făcuse decât să-i amplifice oboseala. Se întoarse să ia plicul de pe bancheta din spate.
   - Simte-te ca la tine acasă, îl îndemnă Shirley, conducându-l în living.
   - Mai întâi să verificăm dacă n-a sunat Curran.
   - Mă uit eu imediat pe robot. Ce-ar fi să îţi torni un pahar până pregătesc eu puiul?
   Prea obosit pentru a se mai putea împotrivi, Jason se duse până la bar, îşi turnă nişte Dewar peste câteva cuburi de gheaţă, apoi se întoarse pe canapea.
   În aşteptarea lui Shirley se gândi din nou la posibilele căi de administrare ale factorului de declanşare. Nu existau prea multe posibilităţi. Dacă nu a fost injectat, nu rămânea decât supozitorul rectal sau orice alt contact direct cu o membrană mucoasă. Multora dintre pacienţii care şi-au făcut examenul periodic le-a fost administrat şi barium şi Jason se întreba dacă nu cumva acesta era răspunsul.
   În timp ce sorbea din scotch, îşi făcu apariţia şi Shirley, care aducea puiul rece şi salata.
   - Vrei să-ţi pregătesc şi ţie ceva de băut? se oferi Jason.
   Shirley aşeză tava pe măsuţa joasă.
   - De ce nu?
   Apoi adăugă:
   - Nu te ridica. Aduc eu totul.
   Jason o privi cum îşi adaugă o picătură de vermut în paharul cu votcă şi în clipa aceea îi veni în minte ideea picăturilor pentru ochi. Tuturor pacienţilor care îşi făceau controlul periodic li se efectuau teste complexe de oftalmologie, incluzând administrarea de picături care aveau rolul de a dilata pupilele.
   Dacă cineva ar fi dorit să introducă factorul declanşator al genei morţii, mucoasa oculară s-ar fi dovedit un mediu deosebit de propice, absorbindu-l perfect. Mai mult decât atât, cum factorul declanşator ar fi putut fi introdus în secret în medicaţia regulat afecţiunilor oftalmologice, rezulta că fatalele picături ar fi putut fi administrate fără premeditare de orice doctor sau tehnician nevinovat.
   Jason simţea că-i plesneşte capul. Găsirea unei explicaţii plauzibile a cheii misterului făcu dintr-o dată posibilă existenţa unui masacru în masă pus la cale de un psihopat.
   Shirley se întoarse de la bar, amestecând conţinutul paharului. Pentru o clipă, Jason se hotărî să nu o plictisească şi pe ea cu noile sale revelaţii.
   - Ceva veşti de la Curran? o întrebă el în schimb.
   - Nimic până acum, răspunse Shirley, aruncându-i o privire ciudată.
   Pentru un moment, Jason crezu că femeia îi citise gândurile.
   - Aş avea să-ţi pun o întrebare, spuse ea şovăitoare. Factorul ăsta care declanşează hormonul morţii nu face cumva parte şi el dintr-un proces natural?
   - Ba da, îi răspunse Jason. Acesta este şi motivul pentru care patologia nu poate fi de prea mult folos. Toate victimele, inclusiv Hayes, au decedat în urma a ceea ce se numeşte moarte naturală. Factorul declanşator activează gena la pubertate şi o menţine din ce în ce mai activă după acest moment.
   - Adică îmbătrânirea noastră începe o dată cu pubertatea? îl întrebă consternată Shirley.
   - Asta este teoria actuală, îi răspunse Jason. Bineînţeles că procesul este gradat, accelerându-se în perioada mai târzie a vieţii, pe măsură ce nivelul hormonului creşterii şi al sexualităţii degenerează. Factorul de declanşare se pare că activează toate genele morţii simultan, astfel încât la un adult insuficient înzestrat cu hormoni de creştere care să le facă faţă acestora, el provoacă o îmbătrânire rapidă, aşa cum se întâmplă cu somonii. După părerea mea, cred că e vorba de o perioadă de vreo trei săptămâni. Cel mai afectat pare a fi sistemul cardiovascular. Acesta cedează primul, provocând moartea. Dar poate fi şi un alt sistem organic.
   - Dar spuneai că îmbătrânirea este un proces natural, repetă Shirley.
   - Îmbătrânirea este o parte a vieţii, fu de acord Jason. Din punct de vedere evoluţionist, este la fel de importantă ca şi creşterea. Ai dreptate, este un proces natural, continuă Jason, scoţând un râs cavernos. Hayes avea de bună seamă dreptate atunci când descria descoperirea sa ca paradoxală. După toate eforturile sale de a încetini procesul de îmbătrânire, el n-a făcut decât să-l accelereze.
   - Dacă îmbătrânirea şi moartea au o valoare evoluţionistă, susţinu în continuare Shirley, atunci poate că au şi o valoare socială.
   Jason o privi cu un sentiment crescând de îngrijorare. Şi-ar fi dorit să nu fi fost atât de obosit. Creierul îi expedia semnale de alarmă pe care el se simţea prea epuizat pentru a le mai decodifica. Interpretându-i tăcerea ca pe o încuviinţare, Shirley continuă.
   - Am să-ncerc să-ţi pun altfel problema. În general medicina se confruntă cu provocarea de a oferi îngrijiri competente la preţuri scăzute. Numai că datorită duratei de viaţă din ce în ce mai mari, spitalele sunt inundate de o populaţie vârstnică pe care o ţin în viaţă la un preţ enorm, aceasta secând nu numai resursele economice ale celor în cauză, dar şi energia personalului medical. GHP, de exemplu, a început foarte bine pentru că marea majoritate a pacienţilor arondaţi erau tineri şi sănătoşi. Acum, după 20 de ani, sunt cu toţii mai bătrâni şi necesită o îngrijire medicală mult mai mare. Dacă în unele situaţii îmbătrânirea ar putea fi accelerată, ar putea fi mâi bine atât pentru pacienţi, cât şi pentru spitale. Cel mai important lucru, întări Shirley, este ca bătrânii şi infirmii să îmbătrânească şi să moară repede pentru a preveni o suferinţă prea mare cât şi utilizarea prelungită a unei îngrijiri medicale costisitoare.
   Pe măsură ce creierul inert al lui Jason începu să înţeleagă raţionamentul lui Shirley, acesta se simţea şi mai paralizat de groază. Deşi ar fi vrut să strige în gura mare că ceea ce susţinea ea se numea crimă legalizată, se trezi că rămâne în continuare nemişcat pe marginea canapelei, ca o pasăre îngheţată de spaimă în faţa unui şarpe veninos.
   - Jason, ai cumva idee cât costă menţinerea în viaţă a unor pacienţi în ultimele luni petrecute de aceştia într-un spital? întrebă Shirley, confundând din nou tăcerea lui cu un gest de aprobare. Ai habar? Dacă medicina nu ar cheltui atât de mult pentru cei aflaţi pe moarte, ar putea face o mulţime de lucruri folositoare pentru cei în viaţă. Imaginează-ţi ce lucruri minunate am putea face pentru tineri, dacă GHP nu ar geme de pacienţi de vârstă mijlocie, sortiţi a fi veşnic bolnavi datorită stilului lor necorespunzător de viaţă. Şi oare pacienţii care nu se îngrijesc deloc de starea sănătăţii lor, cum ar fi fumătorii înrăiţi şi beţivii, sau cei care se droghează, nu-şi grăbesc cu proprie ştiinţă sfârşitul? E oare o greşeală dacă le-am grăbi moartea pentru a nu mai fi o povară pentru restul oamenilor?
   Gura lui Jason se deschise în fine într-o încercare de protest, dar nu găsi cuvintele necesare pentru a o combate. Nu putu decât să dea din cap, nereuşind încă să creadă ce-i fusese dat să audă.
   - Nu pot să cred că nu vei accepta realitatea că medicina nu mai poate supravieţui sub povara zdrobitoare a problemelor cronice de sănătate a unor oameni inapţi fizic, acei pacienţi care şi-au bătut joc timp de 30 sau 40 de ani de organismele pe care li le-a dăruit Dumnezeu.
   - Acest lucru nu-l pot hotărî nici eu, nici tu, izbucni în fine Jason.
   - Chiar dacă procesul de îmbătrânire este pur şi simplu accelerat de către o substanţă naturală?
   - Asta se numeşte crimă! spuse apăsat Jason, clătinându-se pe picioare.
   Se ridică şi Shirley, apoi se mişcă încet spre glasvandul care separa încăperea de sufragerie.
   - Pofteşte, domnule Diaz, spuse ea, deschizând larg cele două uşi. Eu am încercat să fac tot ce am putut.
   În clipa în care se întoarse şi dădu cu ochii de bărbatul pe care îl văzuse ultima oară la Hanul Somonilor, lui Jason i se uscă gura. Chipul brunet şi frumos al lui Juan se însufleţise de nerăbdare. În mână avea un mic pistol de construcţie germană, cu un amortizor de sunet de mărimea unui trabuc.
   Jason se retrase neîndemânatic cu spatele, până când se ciocni de peretele opus al încăperii. Ochii săi alunecară de pe armă pe chipul surprinzător de frumos al ucigaşului, apoi se opriră asupra lui Shirley, care îl privea calmă de parcă s-ar fi aflat într-o şedinţă a consiliului administrativ.
   - De data asta nu mai ai la dispoziţie o faţă de masă, spuse Diaz, iar rânjetul său scoase la iveală nişte dinţi perfecţi de vedetă de cinema.
   Se apropie şi mai mult de Jason, punând ţeava pistolului său la numai 10 centimetri de capul acestuia.
   - Adio, spuse el cu un gest prietenesc.

17.

          - Domnule Diaz, spuse Shirley.
   - Da, răspunse Juan fără să-şi ia ochii de la Jason.
   - Să nu-l împuşti decât dacă vei fi obligat s-o faci. E de preferat să tratăm cu el aşa cum am făcut şi cu doctorul Hayes. Mâine îţi voi aduce documentele de la clinică.
   Jason dădu afară aerul din piept. Nu-şi dăduse seama că-n tot acest timp îşi ţinuse respiraţia.
   Zâmbetul de pe chipul lui Juan dispăru. Nările îi fremătară; era dezamăgit şi furios.
   - Cred că ar fi mult mai indicat să-l ucid chiar acum, domnişoară Montgomery.
   - Nu-mi pasă ce crezi tu. Eu sunt cea care plăteşte. Acum să-l ducem în pivniţă. Şi nu-mi crea greutăţi. Ştiu ce am de făcut.
   Juan schimbă poziţia pistolului, astfel încât metalul rece atinse tâmpla lui Jason. Doctorul ştia că bărbatul îi pândea cea mai mică greşeală pentru a găsi un motiv să apese pe trăgaci, deci rămase nemişcat, împietrit de groază.
    - Haide odată! strigă Shirley din holul de la intrare.
    - Mişcă, spuse Juan, mutând pistolul de la tâmpla lui Jason.
   Jason mergea ţeapăn, cu mâinile lipite de corp. Juan îl urma foarte aproape, atingându-i din când în când spatele cu arma.
   Shirley deschise o uşă de sub scara care trecea pe deasupra uşii de la intrare. Jason văzu o mulţime de trepte care duceau la subsol.
   În timp ce se apropia de ea, Jason încercă să-i caute privirea, dar femeia îl evită. Jason păşi peste pragul uşii şi începu să coboare, cu Juan după el.
   - Doctorii m-au uluit totdeauna, spuse Shirley, aprinzând lumina din pivniţă şi închizând uşa în urma ei. Ei consideră că medicina este făcută doar pentru a-i ajuta pe bolnavi. Adevărul este că dacă nu faci ceva cu bolnavii cronici, nu vor exista bani suficienţi şi nici mână de lucru pentru a-i ajuta pe cei care pot fi cu adevărat vindecaţi.
   Privind la chipul ei calm şi frumos, la îmbrăcămintea ei perfectă, lui Jason nu-i venea să creadă că era aceeaşi femeie pe care o admirase întotdeauna.

      Shirley se opri şi-i făcu semn lui Jason s-o ia de-a lungul unui culoar lung şi îngust, la capătul căruia se afla o uşă grea de stejar.
   Croindu-şi drum pe lângă Juan şi Jason, Shirley o descuie şi aprinse lumina care inundă o încăpere mare, de formă pătrată. Jason fu împins înăuntru, unde văzu o uşă deschisă spre stânga, o masă de lucru şi o altă uşă masivă închisă, în partea dreaptă. Apoi lumina se stinse, uşa fu trântită şi el se trezi în întuneric.
   Preţ de câteva minute, rămase nemişcat, paralizat din cauza şocului şi a beznei. Auzea unele zgomote îndepărtate; apa curgând prin ţevi, sunetul făcut de încălzirea centrală şi paşi deasupra capului. Era întuneric beznă; nu-şi dădea seama nici măcar dacă avea ochii deschişi sau închişi.
   Când se simţi în sfârşit în stare să facă o mişcare, se retrase spre uşa pe care intrase. Puse mâna pe clanţă şi încercă să o deschidă. Trase de uşă. Nu exista nici cea mai mică îndoială că fusese încuiată. Un timp îşi plimbă palmele de-a lungul tocului, în căutarea balamalelor. Dar renunţă la idee de îndată ce îşi aduse aminte că uşa dădea în hol.
   Plecând de lângă uşă, Jason o luă cu paşi mărunţi pe margine, pipăind cu prudenţă pereţii. Ajunse la colţ şi schimbă direcţia cu nouăzeci de grade. Îşi continuă drumul cu paşi mici de tot, până când dădu peste cadrul uşii deschise. Întinse cu multă grijă mâna în interior, în căutarea unui întrerupător. Dădu peste unul în partea stângă, la nivelul pieptului. Îl roti. Nu se întâmplă însă nimic.
   Înaintând pe marginea încăperii, începu să pipăie pereţii, încercând să-şi dea seama de dimensiuni. Degetele lui atinseră un obiect de metal de pe perete, a cărui parte din faţă era din sticlă. Pipăind mai jos, la nivelul taliei, dădu peste o chiuvetă. La dreapta era o toaletă. Încăperea nu era mai mare de un metru jumătate pe doi.
   Revenind în camera principală, Jason îşi continuă circuitul.
   Dădu peste o a doua încăpere mică, chiar lângă baie, a cărei uşă era de asemenea închisă. Deschizând-o, simţul olfactiv îi spuse că era vorba de o debara din lemn de răşinoase. Înăuntru se aflau mai mulţi saci plini cu haine.
   Întorcându-se în încăperea principală, Jason dădu din nou colţul. După vreo 12 paşi mici, se ciocni uşor de un banc de lucru, care se afla la aproximativ un metru în interior.
   Înconjurând capătul mesei, pipăi dedesubtul ei, unde dădu de nişte sertare. Aprecie că masa era de aproximativ trei metri pe patru şi jumătate. De partea cealaltă a mesei dădu din nou de perete, simţind cu mâna nişte rafturi pe care erau nişte cutii ce păreau a conţine vopsea. După ce rafturile se terminau, începea un alt colţ.
   La mijlocul celui de-al patrulea perete, Jason dădu peste o altă uşă masivă, încuiată şi asigurată. Pipăi locul unde se afla încuietoarea, dar avea nevoie de o cheie. Uşa nu avea balamale.
   Continuându-şi circuitul, Jason ajunse la al patrulea colţ. După câteva minute, se afla din nou la intrare.
   Aşezându-se în patru labe, începu să pipăie podeaua. Era din beton turnat. Ridicându-se din nou în picioare, încercă să se gândească la ce ar mai putea face. Nu-i venea nici o idee salvatoare. Dintr-o dată fu niciodată de claustrofobie, dar de această dată simţi cum panica pune stăpânire pe el.
   - AJUTOR! strigă el, dar la urechi nu-i ajunse decât ecoul propriei voci. VĂ ROG! ţipă el din nou.
   Începu să lovească cu putere în uşă, până ce deveni conştient de durerea din mâini. Se opri brusc, într-o convulsie nervoasă şi-şi strânse la piept palmele zdrobite.
   Aplecându-se puţin, Jason atinse uşa cu fruntea. În acel moment, lacrimile începură să-i curgă pe obraji.
   Nu mai plânsese din copilărie. Nici măcar după moartea Daniellei. Durerea înăbuşită în toţi aceşti ani ţâşnise la suprafaţă în subsolul lui Shirley, unde stătea acum chircit. Îşi pierdu total controlul şi se lăsă să cadă încet pe podea, ghemuindu-se în faţa uşii de la intrare ca un câine închis în cuşcă, înecându-se cu propriile lacrimi.
   Sălbăticia reacţiei emoţionale îl surprinse şi pe el. După 10 minute de plâns convulsiv, începu să-şi vină în fire. Se simţea puţin jenat faţă de el însuşi deoarece crezuse totdeauna că se putea controla mai bine. Într-un târziu, se ridică cu spatele sprijinit de uşă. În întuneric, îşi şterse lacrimile de pe obrajii umezi.
   În loc să cadă pradă unei disperări totale, Jason începu să se gândească la încăperea în care se afla. Încercă să-i ghicească dimensiunile şi să vizualizeze locul unde se aflau obiectele pe care le întâlnise în timpul explorării, începu să se întrebe dacă nu mai existau oare şi alte comutatoare de lumină. Ridicându-se în picioare, se întoarse încet la a doua uşă încuiată, cea din dreapta. Când ajunse în dreptul ei, pipăi pereţii de ambele părţi, dar nu găsi nici un întrerupător.
   Traversând din nou încăperea, ajunse la baie. Răsuci întrerupătorul de mai multe ori. Apoi căută dulia, gândindu-se să schimbe becul în cazul în care ar putea localiza lampa din tavanul încăperii principale. Descurajat, reveni în camera principală.
   - Ah! strigă Jason când se lovi de un stâlp, iar nasul i se strivi de o suprafaţă de metal cu un diametru de vreo zece centimetri.
   Pierzându-şi pentru o clipă echilibrul, simţi că nasul începuse imediat să i se umfle. În dreapta pipăi marginea ascuţită a unui os: îşi fracturase nasul. Ochii i se umplură din nou de lacrimi, dar de această dată era din reflex, nu din cauza emoţiei. Când îşi revenise destul ca să poată porni mai departe, era dezorientat. Făcu cale întoarsă cu paşi mărunţi, până ce dădu din nou de un perete. Numai după aceea putu să localizeze bancul de lucru.
   Aplecându-se înainte, Jason începu să deschidă sertarele, pipăind cu grijă în fiecare din ele. Fiecare despărţitură nu conţinea decât un singur sertar detaşabil. Găsi şi alte bidoane cu ce bănuia el a fi vopsea, dar nici o sculă. Ridicându-se, se aplecă peste bancul de lucru şi pipăi peretele de deasupra lui. În partea dreaptă exista un stelaj îngust pe care erau aşezate borcane mici şi cutii. Căutând din nou în partea din mijloc, Jason vru să dea din nou de perete, în speranţa că va găsi o trusă de scule sau ceva asemănător cu nişte şurubelniţe, ciocane şi dălţi.
   Nu găsi însă decât un vas de sticlă. Curios să afle ce este, Jason îl pipăi de jur împrejur şi constată că vasul de sticlă era asigurat într-o cutie de metal. În cutia de metal intrau nişte tuburi. Jason îşi dădu seama că e vorba despre un aparat electric de măsură.
   Căutând în partea stângă a bancului de lucru, Jason dădu din nou de perete. Şi aici era rafturi cu vase de plastic şi din ceramică, dar nu găsi nicio unealtă.
   Descurajat, se întrebă ce ar mai fi putut face. Se gândi să găsească ceva pe care să se urce, astfel încât să poată controla pereţii în apropierea tavanului, în cazul că ar fi existat vreo fereastră de aerisire. Apoi gândul îi zbură din nou la aparatul de măsură. Urcându-se pe masă, Jason localiză aparatul şi dădu peste nişte fire care duceau la o a doua cutie dreptunghiulară. Pipăind suprafaţa, dădu imediat peste un inel de metal prins în balamale. Cu o smucitură uşoară, deschise cutia.
   În interior se afla panoul de serviciu al clădirii. Întinse încet mâna înăuntru, sperând din tot sufletul că nu va atinge vreun fir neasigurat. În schimb, degetele lui dădură peste şirul de jos al întrerupătoarelor de circuit.
   Timp de 5 minute, Jason se gândi cum să folosească noua descoperire. Dându-se jos de pe masă, deschise sertarul de dedesubt, îl goli, aşezând cutiile de tablă în sertarele alăturate. Apoi scoase sertarul, care din fericire nu era prins în cuie şi intră în el. Avea loc suficient.
   Ieşi din sertar, se căţără din nou pe masă şi scoase, una câte una, toate siguranţele. Apoi închise panoul de siguranţă, se strecură în sertarul gol, trase uşa după el şi începu să se roage. Dacă lumea se dusese deja la culcare, lipsa de curent electric nu constituia nicio problemă.
   După ce se scurseră vreo 5 minute, auzi o uşă deschizându-se. Apoi auzi voci şi, printr-o spărtură din uşa comodei, văzu o dâră tremurătoare de lumină. Apoi se auzi o cheie răsucindu-se în broasca de la intrare şi uşa fu dată la perete. Privind prin spărtură, Jason întrezări două siluete. Una dintre ele ţinea în mână o lanternă pe care o plimba încet prin încăpere.
   - S-a ascuns, spuse Juan.
   - Nu-i nevoie să-mi spui lucrul ăsta, răspunse Shirley cu iritare în glas.
   - Unde e panoul de siguranţă? întrebă Juan.
   Lumina îşi schimbă direcţia pe deasupra mesei de lucru.
   - Rămâi pe loc, spuse Juan.
   Bărbatul făcu câţiva paşi spre mijlocul încăperii, interpunându-se între Jason şi lanterna pe care o ţinea probabil Shirley. Jason bănui că Juan avea mâinile ocupate cu arma.
   Jason se lăsă pe partea din spate a comodei şi ridică picioarele. De îndată ce auzi sunetul făcut de punerea la loc a siguranţelor, lovi uşa cu toată puterea şi forţa pe care o avea în picioarele lui de alergător. Deschiderea bruscă a uşilor îl luă pe Juan prin surprindere, lovindu-l în vintre. Urlă de durere şi se clătină pe picioare, prăbuşindu-se lângă dulapul din lemn de pin.
   Jason nu pierdu nicio clipă. Se târî afară şi traversă în alergare încăperea, ajungând la uşă înainte ca Shirley să o poată închide. Se lovi cu toată puterea de uşă, după care dădu peste Shirley şi căzură amândoi la podea. Shirley scoase un ţipăt când capul i se lovi de beton. Lanterna îi zbură din mână.
   Clătinându-se pe picioare, Jason alergă de-a lungul coridorului, în direcţia scării, mulţumind lui Dumnezeu, că acea parte a clădirii era din nou luminată. Se prinse de balustradă şi se folosi de ea pentru a sări peste primele trepte. În aceeaşi clipă auzi zgomotul acela înfundat. Simţi pe loc o durere în coapsă şi piciorul drept se frânse sub el. Ridicându-se, începu să sară într-un picior pe restul treptelor. Se afla foarte aproape de foaier. Nu se putea recunoaşte învins chiar acum.
   Târându-şi piciorul drept, Jason se luptă să treacă pragul uşii principale. Jos, auzi pe cineva care începuse să alerge în sus pe scară.
   Zăvorul se deschise şi Jason ieşi în noaptea rece de noiembrie. Ştia că fusese împuşcat. Simţea cum sângele din rană i se prelingea pe picior în pantof.
   Jason reuşi să ajungă în mijlocul drumului când Juan îl prinse din urmă şi-l lovi cu patul armei, răsturnându-l pe pietriş. Jason căzu în patru labe. Înainte de a se putea ridica în picioare, Juan îl lovi şi Jason căzu pe pate. Din nou, pistolul era îndreptat spre capul lui.
   Brusc, amândoi fură scăldaţi de o lumină orbitoare. Menţinând în continuare pistolul îndreptat spre Jason, Juan încerca să-şi ferească ochii de fasciculele puternice a două faruri. O clipă mai târziu, se auzi zgomotul făcut de portierele unei maşini, care se deschideau, urmat de clinchetul nefast al unor pistoale care erau armate. Ca un animal încolţit, Juan se dădu înapoi câţiva paşi.
   - Stai cuminte, Diaz, răsună un glas necunoscut lui Jason.
   Bărbatul care i se adresase lui Juan avea o voce groasă şi un puternic accent folosit în cartierele din sudul Bostonului.
   - Să nu faci vreo prostie. Nu vrem să avem încurcături nici cu tine şi nici cu cei din Miami. Nu-ţi cerem decât să te duci frumuşel la maşina ta şi să pleci. Eşti de acord?
   Juan încuviinţă din cap. Cu mâna stângă încă mai încerca să-şi apere privirea de lumina orbitoare a farurilor.
   - Atunci, dă-i drumul! porunci vocea.
   După ce mai făcu doi sau trei paşi nesiguri înapoi, Juan se întoarse şi-o luă la goană spre maşină. Porni motorul, îl ambală, apoi demară în trombă.
   Jason se răsuci cu faţa la pământ. Imediat după plecarea lui Juan, Carol Donner ieşi alergând din cercul de lumină şi îngenunche în faţa lui.
   - Dumnezeule, eşti rănit!
   Pe coapsa lui Jason apăruse o imensă pată de sânge.
   - Aşa s-ar părea, spuse Jason nedesluşit.
   Prea multe i se întâmplaseră într-un răstimp atât de scurt.
   - Dar nu mă doare prea tare, adăugă el.
   Din întuneric se ivi o altă siluetă. Era Bruno şi în mâna lui se vedea o masivă puşcă Winchester.
   - O, nu! exclamă Jason, încercând să se ridice în capul oaselor.
   - Nu-ţi face griji, îl linişti Carol. De data asta ştie că-mi eşti prieten.
   În clipa aceea pe veranda de la intrarea în clădire apăru şi Shirley. Hainele îi erau răvăşite, iar părul zbârlit, ca ai unui punkist Rămase o clipă sub privirea tuturor, apoi intră din nou în casă, trântind uşa în urma ei. Imediat se făcu auzit şi zăngănitul încuietorilor.
   - Trebuie să-l ducem urgent la spital, spuse Carol arătând spre Jason.
   Îşi făcu apariţia un al doilea culturist şi, împreună cu Bruno, îl ridicară cu grijă pe rănit.
   - Nu-mi vine să cred, spuse Jason, care se trezise purtat pe braţe dincolo de fasciculul luminos al farurilor.

          Vehiculul se dovedi a fi un imens Lincoln alb, cu o antenă TV în formă de „V”, instalată pe capota din spate.
   Cei doi bărbaţi musculoşi îl aşezară pe Jason pe bancheta din spate, unde aştepta un alt bărbat cu ochelari fumurii, părul lins şi dat pe spate şi cu un trabuc neaprins în colţul gurii. Era Arthur Koehler, patronul lui Carol. Carol sări şi ea în maşină şi făcu prezentările. Culturiştii se urcară în faţă şi maşina porni.
   - Mă bucur să vă văd pe amândoi, spuse Jason. Dar ce v-a adus aici, pentru numele lui Dumnezeu?
   La o smucitură mai violentă a maşinii, Jason se chirci de durere.
  - Vocea ta, îi răspunse Carol. După felul cum mi-ai vorbit când m-ai sunat ultima oară, mi-am dat seama că ai intrat iarăşi în bucluc.
   - Dar cum ai aflat că sunt aici, în Brookline?
   - Bruno s-a ţinut după tine, spuse Carol. După ce am vorbit cu tine, l-am sunat pe amabilul meu patron, aici de faţă, continuă ea, atingându-l pe Arthur cu mâna pe picior.
   - Încetează! i-o reteză Arthur.
   A lui fusese vocea care îl înspăimântase pe Juan.
   - L-am rugat pe Arthur să-ţi ofere protecţie şi mi-a răspuns că o va face cu o singură condiţie: să mai dansez cel puţin încă două luni sau până găseşte o înlocuitoare.
   - Aşa este, numai că până la urmă m-a convins să accept numai o lună, se lamentă Arthur.
   - Vă sunt foarte recunoscător, spuse Jason. Chiar ai să renunţi la dans, Carol?
   - E o puştoaică dată naibii, spuse Arthur.
   - Sunt uluit, continuă Jason. N-aş fi crezut că o fată ca tine poate să renunţe la ceva oricând vrea.
   - Ce vrei să spui? îl întrebă indignată Carol.
   - Am să-ţi spun eu, spuse râzând Arthur, aplecându-se în faţă şi lovind-o la rândul lui prieteneşte pe şold. El şi-a închipuit că eşti o prăpădită care iese la agăţat pe stradă.
   Rostind aceste cuvinte, Arthur izbucni în adevărate hohote de râs care se transformară în tuse. Carol trebui să-l lovească de mai multe ori în spate, până îşi reveni.
   - Când aprind chestiile astea, mă apucă şi mai tare, spuse Arthur, arătând trabucul.
   Apoi, în semiîntunericul din maşină, îşi întoarse privirea spre Jason.
   - Crezi că dacă ar fi fost o prostituată i-aş mai fi dat voie să plece la Seattle? Hai să fim serioşi!
   - Îmi cer scuze, spuse Jason. Eu credeam că...
   - Credeai că pentru simplul fapt că dansez într-un club de noapte sunt o târfă, interveni Carol pe un ton ceva mai puţin indignat. Să fiu sinceră, nu eşti prea departe de adevăr. Unele dansatoare se ocupă şi de aşa ceva, dar majoritatea, nu. Pentru mine a fost o ocazie extraordinară. Numele meu de familie nu este Donner, ci Kikonen. Ca finlandezi, am avut întotdeauna o atitudine mai sănătoasă faţă de goliciunea trupului decât voi, americanii.
   - Îmi e nepoată din partea nevestii, explică Arthur. În felul acesta am ajuns să o angajez.
   - Voi doi sunteţi rude? întrebă uluit Jason.
   - Deşi nu ne face prea mare plăcere s-o recunoaştem, spuse Arthur, izbucnind din nou în râs.
   - Încetează, i-o reteză Carol.
   Dar Arthur turui în continuare:
   - Nu ne face nicio plăcere că cineva din familia noastră a urmat studiile la Harvard. Pentru noi, asta e o întinare a prestigiului.
   - Eşti studentă la Harvard? întrebă Jason, întorcându-se spre Carol.
   - Îmi pregătesc doctoratul acolo. Meseria de dansatoare o fac numai pentru a-mi acoperi cheltuielile de studii.
   - Ar fi trebuit să-mi dau seama că Alvin n-ar fi acceptat niciodată să se încurce cu o banală dansatoare de cabaret, spuse Jason. Oricum, vă sunt recunoscător amândurora. Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat dacă n-aţi fi venit. De Shirley Montgomery ştiu că se va ocupa poliţia, dar pe Juan n-aş fi vrut să-l lăsaţi să scape.
   - Nu-ţi face probleme, spuse Arthur. Carol mi-a povestit ce s-a întâmplat la Seattle. O bună bucată de timp n-o să-şi mai facă apariţia în faţa voastră. Nu am vrut însă să am necazuri cu oamenii mei din Miami. Putem să acţionăm împotriva lui prin intermediari sau aş putea să vă furnizez despre el suficiente informaţii ca poliţia din Miami să-l înşface. Or să aibă suficiente materiale compromiţătoare despre el ca să-l bage la răcoare, crede-mă.
   Jason se uită în ochii lui Carol.
   - Nu ştiu cum aş putea să mă achit faţă de tine.
   - Am să-ţi dau eu câteva idei, îi răspunse cu veselie Carol.
   Arthur izbucni într-o nouă criză de râs. Când îşi reveni, Bruno coborî geamul care despărţea cele două compartimente ale maşinii.
   - Hei, perversule, i se adresă el lui Jason, chicotind pe înfundate. Unde vrei să te lăsăm? La camera de gardă de la GHP?
   - Sub nicio formă, răspunse Jason. Momentan mi-a cam scăzut entuziasmul pentru sistemul de asigurare a sănătăţii cu plata anticipată. Duceţi-mă la spitalul Mass General.

EPILOG

       Lui Jason nu-i plăcuse niciodată să stea la pat, dar acum era de-a dreptul încântat.
   Era internat de trei zile în urma operaţiei de la picior. Durerea i se redusese semnificativ, iar personalul de îngrijire de la spitalul General se dovedea a fi deosebit de competent şi de atent cu pacienţii. O mare parte din asistente îşi amintiseră chiar de el, de pe vremea când fusese rezident la acest spital.
   Însă cel mai plăcut aspect al spitalizării sale rămânea faptul că în fiecare zi se afla lângă el Carol, citindu-i cu voce tare, fermecându-l cu povestirile ei nostime sau pur şi simplu ţinându-i de urât în tăcere.
   - Când ne vom simţi amândoi mai bine, spuse ea în cea de-a doua zi în timp ce rearanja florile trimise de Claudia şi de Sally, cred că ar trebui să mai mergem o dată la Hanul Somonilor.
   - De ce am face-o? întrebă Jason care, după experienţa trăită, nu-şi mai putea imagina că şi-ar mai dori să viziteze vreodată locul acela.
   - Aş vrea să încerc din nou o coborâre pe Cascada Diavolului, spuse bine dispusă Carol. Dar de data aceasta pe lumina zilei.
   - Glumeşti!
   - Vorbesc serios. Cred că e nemaipomenit sub razele soarelui.
   O tuse uşoară îi făcu să-şi întoarcă privirile spre uşa rezervei.
   Corpolenţa lui Curran şi ţinuta sa dezordonată făceau o notă foarte discordantă cu atmosfera spitalului. Mâinile sale uriaşe strângeau cu putere o pălărie de ploaie kaki, peste care trecuseră parcă roţile unui camion.
   - Sper că nu te deranjez, doctore Howard, spuse el cu o politeţe care nu îl caracteriza.
   Jason bănui că detectivul era tot atât de intimidat de atmosfera de spital cum fusese şi el în secţia de poliţie.
   - Nu ne deranjezi deloc, spuse el, ridicându-se în capul oaselor. Intră şi ia loc.
   Carol trase un scaun de lângă perete şi îl aşeză lângă pat.
   Curran se aşeză, nelăsând pălăria din mâini.
   - Ce-ţi mai face piciorul? întrebă el.
   - Bine, îi răspunse Jason. A fost o ruptură de muşchi. N-o să am nicio complicaţie.
   - Mă bucur.
   - Serviţi o bomboană? îl întrebă Carol, întinzându-i o cutie cu bomboane de ciocolată pe care o trimiseseră secretarele de la GHP.
   Curran le examină cu grijă, alese o vişină învelită în ciocolată şi o vârî pe toată în gură. După ce o înghiţi, spuse:
   - M-am gândit că aţi vrea să ştiţi ce a mai apărut nou în caz.
   - Sigur că am vrea, interveni Jason.
   Carol se aşeză şi ea pe marginea opusă a patului.
   - În primul rând, Juan a fost arestat în Miami. Tipul are un dosar imens. E unul din darurile pe care Castro le-a făcut Americii. Acum încercăm să obţinem extrădarea lui în Massachusetts pentru a-l judeca pentru omorârea lui Brennquivist şi lui Lund, dar va fi foarte greu. Se pare că alte patru sau cinci state, inclusiv Florida, îl vor pe nenorocitul ăsta pentru fapte similare.
   - N-aş putea zice că-l compătimesc, spuse Jason.
   - Tipul e un psihopat, fu de acord Curran.
   - Cum a rămas cu GHP? întrebă Jason. Ai reuşit să dovedeşti că factorul declanşator al genei morţii era administrat prin picături de ochi chiar în cabinetul de oftalmologie?
   - În problema asta lucrăm intens împreună cu procurorul general, răspunse Curran. Se pare că va ieşi un adevărat scandal.
   - Cât crezi că se va face public din toată povestea aceasta?
   - Deocamdată nu ne putem da seama. Ceva va trebui să fie dat în vileag. Şcoala Hartford a fost închisă, iar părinţii copiilor internaţi acolo nu sunt orbi. În plus, din câte am aflat de la procurorul general, un număr mare de familii din Boston au dat în judecată GHP, pretinzând despăgubiri de milioane de dolari. Shirley şi gaşca ei sunt terminaţi.
   - Shirley... spuse Jason cu o privire tristă pe chip. Şi când te gândeşti că într-o vreme, dacă nu ar fi apărut în viaţa mea Carol, eram cât pe-aci să mă încurc cu această doamnă.
   Carol îi arătă în glumă pumnul.
   - Cred că-ţi datorez nişte scuze, domnule doctor, spuse Curran. La început te-am considerat o mare belea pe capul meu. Cu timpul, s-a dovedit că a-ţi fost cel care a nimicit cea mai oribilă conspiraţie a morţii de care am auzit vreodată.
   - În mare parte asta s-a datorat şansei, spuse Jason. Dacă nu m-aş fi aflat alături de Hayes în noaptea morţii sale, noi, doctorii, am fi crezut şi acum că ne confruntăm cu un nou tip de epidemie.
   - Hayes ăsta trebuie să fi fost un tip tare deştept, spuse Curran.
   - Un adevărat geniu, interveni Carol.
   - Ştii ce mă frământă cel mai mult pe mine? reluă Curran. Până în ultima clipă a vieţii, Hayes a fost convins că lucrează la o descoperire care va ajuta omenirea. Poate că şi-a imaginat că va deveni un erou ca Salk. Că va lua premiul Nobel şi chestii de genul ăsta. Că va salva umanitatea. Nu sunt un om de ştiinţă, dar am impresia că domeniul de cercetare al lui Hayes este cât se poate de riscant. Ştii la ce mă refer?
   - Ştiu exact la ce te referi, spuse Jason. Ştiinţa medicală - a presupus dintotdeauna salvarea vieţilor şi reducerea suferinţei. În zilele noastre însă, ştiinţa a căpătat un potenţial impresionabil. Lucrurile pot lua orice întorsătură.
   - Din câte înţeleg, continuă Curran, Hayes a descoperit un medicament care producea îmbătrânirea şi moartea în câteva săptămâni, fără să fi intenţionat aşa ceva. Asta mă face să cred că uneori o luaţi şi voi razna.
   - Greşesc cumva?
   - Ai dreptate, fu de acord Jason. Poate că uneori prea multă deşteptăciune ne dăunează. E ca şi cum am muşca la nesfârşit din fructul oprit.
   - Aşa e. Şi vom fi din nou alungaţi din paradis, adăugă Curran. Că veni vorba, Unchiul Sam n-are nişte câini de pază care să fie tot timpul pe urmele unora ca Hayes?
   - Nu prea există multe informaţii utile în acest domeniu; spuse Jason. Există prea multe conflicte de interese, în plus, atât medicii cât şi profanii au tendinţa de a crede că toate cercetările din domeniul medical sunt din capul locului folositoare.
   - Grozav, pufni Curran. Un fel de maşină care aleargă fără şofer cu 160 de kilometri pe oră.
   - E poate cea mai potrivită analogie pe care am auzit-o vreodată, spuse Jason.
   - Mda, continuă detectivul ridicând din umerii săi uriaşi. Cel puţin putem lămuri situaţia de la GHP. Rechizitoriul oficial va fi redactat cât de curând. Desigur, toţi suspecţii au fost eliberaţi pe cauţiune. Dar cazul a căpătat un răsunet nemaipomenit. Toţi directorii spitalului au început să se lovească pe la spate, încercând să invoce tot felul de pretexte. Se pare că, iniţial, amicul nostru Hayes l-a abordat pe un oarecare Ingelbrook.
   - Ingelnook. E unul din vicepreşedinţii de la GHP, spuse Jason. Se ocupă parcă cu finanţele.
   - S-ar putea, continuă Curran. Se pare că Hayes l-a abordat pentru a face rost de un capital iniţial cu care să facă faţă concurenţei unei companii.
   - Ştiu, spuse Jason.
   Detectivul îi aruncă o privire aspră.
   - Chiar ştii? Şi, mă rog, cât de mult ştii despre afacerea asta, doctore Howard?
   - N-are nicio importanţă. Zi-i mai departe!
   - Mă rog. Hayes trebuie să-i fi spus lui Ingelnook că era pe punctul de a descoperi un elixir al tinereţii.
   - Acesta ar fi fost conceput ca un antidot al factorului de declanşare al hormonului morţii, spuse Jason.
   - Ia stai un pic, îl întrerupse Curran. Poate că dumneata ar trebui să-mi vorbeşti despre asta şi nu vice-versa.
   - Iartă-mă, spuse Jason, dar se pare că am înţeles în fine despre ce e vorba. Te rog, continuă.
   - Pe Ingelnook l-a încântat mai mult hormonul morţii decât elixirul tinereţii, continuă Curran. De mai multă vreme îşi frământa costurile pentru a menţine competitivitatea GHP. Până în prezent, conspiraţia include doar şase persoane, dar nu e exclus să fie mai multe. Aceştia se fac vinovaţi de eliminarea unui mare număr de pacienţi pe care-i considerau prea costisitori din punct de vedere al îngrijirii medicale. Frumos, nu-i aşa?
   - Aşa că i-au ucis, spuse îngrozită Carol.
   - Ei continuau să-şi spună că acest proces era cât se poate de natural, completă Curran.
   - Halal scuză! La urma urmei cu toţii vom muri o dată şi o dată, comentă cu amărăciune Jason.
   Brusc, prin faţa ochilor săi se perindară din nou chipurile pacienţilor pe care îi pierduse.
   - Oricum, acesta va fi sfârşitul programului GHP, spuse Curran. În afara acuzaţiilor pentru crimele comise există şi o mulţime de reclamaţii pentru practici necorespunzătoare. În situaţia aceasta, bănuiesc că v-aţi gândit deja să vă găsiţi o altă slujbă.
   - Aşa se pare, spuse Jason, apoi îşi ridică privirea spre Carol şi adăugă: Carol îşi va termina în curând studiile de psihologie clinică. Ne-am gândit să ne deschidem împreună un cabinet şi, în ce mă priveşte, să revin la practica particulară. Pentru o vreme nu mai vreau să aud de nicio corporaţie.
   - Sună foarte frumos, spuse Curran. În cazul acesta voi putea să-mi îngrijesc mintea şi motoraşul în acelaşi loc.
   - Ai putea fi primul nostru pacient.

                                             SFÂRŞIT

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu