Frica de moarte, Robin Cook

 1-5

PROLOG

       11 octombrie, miercuri după-amiază.

   Apariția neaşteptată a proteinelor străine a fost ca un echivalent molecular al ciumei.
   Era o sentinţă la moarte ce nu putea fi amânată, iar Cedric Harring nu avea nici cea mai mică idee despre drama care avea să se petreacă în organismul său.
   Spre deosebire de el, celulele individuale ale corpului său ştiau cu precizie care vor fi consecinţele dezastruoase ale acestui fenomen. Noile proteine misterioase care se îngrămădiseră în mijlocul lor şi le străpunseseră membranele erau copleşitoare, făcând ca enzimele concepute să ţină piept nou-veniţilor să fie insuficiente şi total ineficiente. În interiorul hipofizei lui Cedric, noile proteine ale morţii reuşiseră să se prindă cu putere de represorii care inhibau genele hormonului morţii. Din acel moment, o dată cu expunerea genelor fatale, rezultatul era inevitabil. Hormonul morţii a început să fie sintetizat în cantităţi fără precedent. Pătrunzând în circuitul sanguin, hormonul a inundat în scurt timp tot organismul lui Cedric. Nici o celulă nu mai era imună.
   Sfârşitul a devenit doar o chestiune de timp. Cedric Harring a început astfel să se dezintegreze în elementele sale astrale.

1.

        Durerea părea provocată de un pumnal incandescent înfipt în piept. Ea radia în sus, ajungând la paroxism şi paralizând maxilarul şi braţul stâng.
   Brusc, Cedric fu cuprins de groaza pe care i-o dădea înspăimântătoarea presimţire că va muri. Cedric Harring nu mai experimentase niciodată până atunci acest sentiment.
   Instinctiv, îşi încleştă şi mai tare mâinile pe volan, reuşind să controleze cât de cât vehiculul care se strecura prin trafic.
   Simţea că nu mai are aer. De pe strada Berkeley se angajă pe Storrow Drive, una din arterele principale din centrul oraşului Boston şi acceleră, îndreptându-se spre vest şi contopindu-se cu traficul infernal. Imaginea drumului plutea înaintea ochilor săi, apoi se îndepărta, de parcă totul s-ar fi aflat la capătul unui tunel.
   Cu o voinţă ieşită din comun, Cedric lupta cu întunericul care ameninţa să-l înghită. Puţin câte puţin, imaginea începu să devină mai clară. Era încă în viaţă.
   În loc să oprească, instinctul îi dictă că singura lui şansă era să ajungă în cel mai scurt timp la un spital. Printr-o fericită coincidenţă, spitalul Good Health Plan se afla în apropiere. Mai rezistă un pic, se îndemnă el.
   Durerea era însoţită de o transpiraţie abundentă, care i-a cuprins la început fruntea şi în scurt timp întregul corp.
    Broboanele de sudoare i se prelingeau în ochi, provocându-i usturimi, dar Cedric nu se încumeta să lase volanul din mâini pentru a se şterge. În momentul în care ieşi din autostradă şi se angajă pe Fenway, o zonă verde a Bostonului, durerea reveni, apăsându-i pieptul ca o chingă din oţel. Maşinile din faţă încetiniseră înaintea unui semafor. Cedric nu putea să oprească.
   Nu mai avea timp. Aplecându-se înainte, claxonă şi trecu cu toată viteza prin intersecţie. Câteva maşini abia reuşiră să-l evite la numai câţiva centimetri. Văzu fetele şoferilor cuprinşi de spaimă şi furie. Acum rula pe Park Drive, depăşind pe partea stângă cartierul Back Bay şi parcurile neîngrijite din zonă.
   Durerea devenise constantă, acută şi copleşitoare. Abia mai putea respira.
   Spitalul era undeva în dreapta, pe locul în care se aflase cândva blocul Sears. Încă puţin. Te rog... Undeva deasupra se zărea un uriaş indicator alb, pe care apărea o săgeată roşie şi cuvântul URGENŢĂ scris cu litere de aceeaşi culoare.
   Cedric reuşi să ajungă direct pe platoul camerei de gardă, apoi frână în ultimul moment şi se izbi în bordura de beton. Se prăbuşi peste volan, atingând claxonul. Abia mai respira. Prima persoană care ajunse la maşină fu paznicul spitalului.
   Acesta smulse portiera şi, observând paloarea înspăimântătoare a lui Cedric, strigă după ajutor. Cedric abia putu să îndruge:
   - O durere în piept.
   Asistenta şefă, Hilary Barton, îşi făcu apariţia şi chemă o brancardă. Când asistentele şi paznicul spitalului reuşiră să-l scoată din maşină, sosi şi un rezident de la camera de gardă, care îi ajută să aşeze bolnavul pe targă. Numele său era Emil Frank şi lucra ca rezident de numai patru luni. Şi el observă paloarea şi transpiraţia abundentă a pacientului.
   - Diaforeză, spuse el cu autoritate. Probabil un atac de inimă.
   Hilary îşi dădu ochii peste cap. Bineînţeles că era un atac de inimă. Se grăbi să ducă pacientul înăuntru, nebăgându-l în seamă pe doctorul Frank, care-şi pusese deja stetoscopul şi încerca să asculte bătăile inimii lui Cedric.
   De îndată ce ajunseră la sala de tratament, Hilary ceru să i se aducă tubul de oxigen, instalaţia de perfuzie şi aparatul - pentru electrocardiogramă, ocupându-se personal de prinderea celor trei electrozi. Imediat ce Emil porni perfuzia, asistenta îi sugeră să ceară 4 mg de morfină pentru a i le administra de urgenţă bolnavului.
   Pe măsură ce durerea se mai domoli, mintea lui Cedric deveni mai clară. Deşi nimeni nu îi spusese, ştia că suferise un atac de cord. Mai ştia că fusese la numai un pas de moarte. Chiar şi acum, când avea în faţa ochilor masca de oxigen, instalaţia de perfuzie şi electrocardiograful care împrăştia pe jos metri de hârtie, Cedric îşi dădu seama că niciodată nu se simţise mai vulnerabil.
   - O să vă mutăm la secţia de boli coronariene, spuse Hilary. Staţi liniştit, o să vă faceţi bine, adăugă ea, bătându-l uşor pe mână.
    Bolnavul încercă să zâmbească.
   - Am sunat-o şi pe soţia dumneavoastră. Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta.
   Sala de tratament intensiv a secţiei de boli coronariene era foarte asemănătoare, din punctul de vedere a lui Cedric, cu camera de gardă şi cel puţin la fel de înspăimântătoare. Se aflau acolo o mulţime de aparate electronice sofisticate şi ultramoderne.
   Cedric îşi auzea bătăile inimii amplificate sub forma unui sunet mecanic, iar când îşi întoarse capul văzu pe monitorul rotund o linie fosforescentă, frântă din când în când de un impuls scurt.
   Deşi aparatele îi creau un sentiment de teamă, prezenţa tehnologiei de vârf îl liniştea. Şi mai liniştitoare era sosirea în secţie a doctorului său, care fusese chemat prin pager la scurtă vreme după internarea lui.
   Cedric fusese pacientul doctorului Jason Howard timp de 5 ani. Începuse să-l consulte pe acesta atunci când şefii săi de la Boston National Bank luaseră măsura de a obliga personalul de conducere să-şi facă un control medical anual. Atunci când în urmă cu mai mulţi ani doctorul Howard şi-a vândut peste noapte cabinetul particular şi s-a alăturat medicilor de la Clinica de medicină preventivă, Cedric l-a urmat cu conştiinciozitate.
   Aceasta a necesitat trecerea de la sistemul de asigurare a asistenţei medicale de tip Blue Cross la sistemul cu plată anticipată, atracţia principală constituind-o însuşi doctorul Howard şi nu spitalul în sine, aşa cum Cedric l-a făcut pe doctor să înţeleagă în termeni foarte clari.
   - Cum vă simţiţi? întrebă Jason strângând braţul lui Cedric, fără să-şi ia însă ochii de pe monitorul electrocardiografului.
   - Nu... grozav, rosti Cedric pe un ton sfârşit.
   Fusese nevoit să tragă de mai multe ori aer în piept pentru a putea scoate cele două cuvinte.
   - Am să vă rog să încercaţi să vă relaxaţi.
   Cedric închise ochii. „Să mă relaxez! Bună glumă.”
   - Vă doare rău?
   Cedric încuviinţă din cap. Obrajii îi erau scăldaţi de lacrimi.
   - Mai administraţi-i o doză de morfină, ceru Jason.
   La puţină vreme după cea de-a două doză, durerea deveni mai suportabilă. Doctorul Howard discuta cu rezidentul, dorind să se asigure că fuseseră luate probele de sânge necesare şi cerându-i acestuia să-i aducă un anume tip de sondă.
   Cedric îl privea. Se liniştea numai la vederea profilului plăcut, acvilin al lui Howard şi simţind siguranţa şi autoritatea acestuia. Dar cel mai mult simţea compasiunea doctorului Howard. Doctorul Howard era sincer preocupat de starea lui.
   - Va trebui să aplicăm o mică procedură, îl auzi spunând pe Jason. Vrem să introducem o sondă Swan-Ganz, pentru a afla ce se întâmplă acolo, în interior. O să vă facem o anestezie locală, aşa că nu o să doară, bine?
   Cedric încuviinţă. În ceea ce-l privea, doctorul Howard avea mână liberă să facă tot ce considera că e necesar. Aprecia în mod deosebit felul de a fi al doctorului. Nu le vorbea niciodată de sus pacienţilor săi. N-o făcuse nici măcar în urmă cu trei săptămâni, când Cedric se prezentase pentru controlul periodic şi când Howard îl cicălise în legătură cu regimul lui prea bogat în colesterol, cu prostul obicei de a fuma două pachete de ţigări pe zi şi cu lipsa de mişcare.
   „Ce bine ar fi fost dacă ascultam de sfaturile lui”, gândi Cedric.
   Dar în ciuda criticii zdrobitoare pe care doctorul Howard o făcuse stilului său de viaţă, doctorul fusese nevoit să recunoască faptul că analizele îi ieşiseră bine.
   Colesterolul nu era prea mare, iar electrocardiograma nu indicase nici o problemă. Căpătând curaj, Cedric amânase tentativele de a se lăsa de fumat şi de a se apuca de sport.
   Apoi, la mai puţin de o săptămână după acel control, Cedric a avut senzaţia că luase o gripă. Dar acesta n-a fost decât începutul. Sistemul său digestiv a început să se deregleze şi o criză de artrită l-a chinuit cumplit. Până şi vederea părea că începe să-i slăbească. Îşi aminti că într-o bună zi i-a spus soţiei lui că se simţea de parcă ar fi îmbătrânit cu treizeci de ani. Avea toate simptomele pe care le avusese şi tatăl său în ultimele luni de viaţă, petrecute într-un sanatoriu particular. Uneori, când se privea pe neaşteptate în oglindă, avea chiar impresia că vede stafia bătrânului.
   În ciuda ultimei doze de morfină, Cedric simţi o nouă durere ascuţită, de parcă pieptul i-ar fi fost străpuns de un pumnal încins. Avu din nou senzaţia din maşină, că se află într-un tunel.
   Îl mai vedea încă pe doctorul Howard, dar acesta se afla foarte departe, iar vocea i se auzea din ce în ce mai stins. Apoi tunelul începu să se umple de apă. Cedric avu o tresărire şi încercă din răsputeri să înoate spre suprafaţă. Braţele sale loveau aerul cu renezie.
   Mai târziu, Cedric îşi recăpătă cunoştinţa pentru câteva clipe.
   În timp ce se lupta să revină la realitate, simţi o apăsare intermitentă pe piept şi un obiect străin în gât. Cineva îngenunchease alături, încrucişându-şi mâinile pe toracele său.
   În momentul în care în piept se produse o violentă explozie, Cedric scoase un strigăt de durere, apoi întunericul coborî asupra lui ca un aşternut de plumb.
   Moartea fusese duşmanul dintotdeauna al doctorului Jason Howard. Ca rezident la spitalul Massachusetts General dusese această credinţă la extremă, necedând niciodată în faţa unui stop cardiac decât după insistenţele vreunuia dintre şefii săi.
   Acum refuza să creadă că un om de 56 de ani, pe care el îl examinase cu numai trei săptămâni în urmă şi îl găsise sănătos, era pe punctul de a muri. Pentru el era un afront personal.
   Ridicându-şi privirea către monitorul care indica încă o activitate EKG normală a inimii, Jason puse mâna pe gâtul lui Cedric. Pulsul nu se mai simţea.
   - Aduceţi-mi un ac pentru puncţie, ceru el. Şi cineva să-i ia tensiunea arterială.
   În timp ce palpa pieptul bolnavului pentru a găsi apendicele xifoid, primi un imens ac pentru puncţie cardiacă.
  - Pacientul nu mai prezintă tensiune arterială, îi spuse Philip Barnes, anestezistul care răspunsese la apelul codificat ce se declanşase în momentul producerii stopului cardiac.
   Anestezistul introdusese un tub endotraheal în traheea lui Cedric şi acum îl ventila apăsând ritmic burduful aparatului pentru respiraţie asistată.
   Pentru Jason diagnosticul era cât se poate de clar: ruptură cardiacă. Deşi electrocardiograful continua să funcţioneze, nu se înregistra nicio acţiune de pompare a inimii şi predominantă era starea de disociere electromecanică. Aceasta nu putea însemna decât un singur lucru. Porţiunea inimii lui Cedric care fusese lipsită de porţia ei de sânge se spărsese ca o boabă de strugure zdrobită.
   Pentru a confirma cutremurătorul diagnostic, Jason împlântă acul pentru puncţie în pieptul lui Cedric, străpungând învelişul pericardic. Când trase pistonul, seringa se umplu de sânge. Nu mai exista nici un dubiu. Inima lui Cedric se spărsese pur şi simplu.
   - Să-l ducem imediat la chirurgie, strigă Jason, apucând cu putere bara din capătul patului.
   Philip aruncă o privire plină de subînţeles lui Judith Reinhart, asistenta şefa a secţiei de boli coronariene. Amândoi ştiau că nu avea niciun rost. În cel mai bun caz l-ar fi putut pune pe Cedric la un aparat de circulaţie extracorporală, dar după aceea ce vor mai putea face?
   Philip opri ventilarea pacientului. Dar în loc să ajute şi el la împingerea patului, se duse la Jason şi-i puse uşor braţul pe umăr, încercând să-l oprească.
   - Trebuie să se fi produs o ruptură cardiacă. Ştii bine. Şi eu ştiu. Pe ăsta l-am pierdut, Jason.
   Jason făcu un gest de împotrivire, dar Philip îl ţinu şi mai strâns. Privi chipul sidefiu al lui Cedric. Ştia că Philip avea dreptate. Deşi nu-i făcea plăcere să recunoască, pacientul era pierdut.
   - Ai dreptate, spuse el, lăsându-se fără tragere de inimă scos din secţie de Philip şi de Judith, pentru a permite celorlalte asistente să pregătească corpul neînsufleţit.
   În drum spre registratură, Jason admise ideea că Cedric era cel de-al treilea pacient care murea la numai câteva săptămâni după efectuarea examenului periodic. Primul fusese tot victima unui atac de cord, iar al doilea suferise o comoţie cerebrală.
   - Poate că ar fi cazul să-mi schimb meseria, spuse Jason numai pe jumătate serios. Chiar şi starea pacienţilor internaţi de care mă ocup evoluează greu.
   - Ghinion, asta-i tot, spuse Philip bătându-l ştrengăreşte pe umăr. Cu toţii avem perioade rele. O să fie bine, ai să vezi.
   - Da. Aşa e, răspunse Jason.
   Philip se întoarse la secţia de chirurgie.
   Jason găsi un scaun liber şi se aşeză cu toată greutatea. Ştia că va trebui să se pregătească sufleteşte pentru întâlnirea cu soţia lui Cedric, care urma să sosească la spital dintr-o clipă în alta. Se simţea sleit de puteri.
   - Ar fi trebuit să mă fi obişnuit deja cu ideea morţii, rosti el cu glas tare.
   - Tocmai faptul că nu ai făcut-o dovedeşte că eşti un doctor bun, spuse Judith, apoi plecă să se ocupe de formalităţile actului de deces.
   Jason acceptă complimentul, dar ştia prea bine că atitudinea sa faţă de moarte venea de dincolo de profesiunea sa. Cu numai doi ani în urmă, moartea distrusese tot ce avusese mai scump pe lume. Parcă auzea şi acum telefonul sunând la un sfert de oră după miezul nopţii aceleia de noiembrie. Aţipise în camera lui de lucru, încercând să treacă peste însemnările personale pe care le făcuse în săptămâna aceea. Se gândise că trebuia să fie soţia lui, care suna de la Spitalul de copii să-l anunţe probabil că va mai întârzia. Era medic pediatru şi fusese chemată de urgenţă pentru un caz de insuficienţă respiratorie. Dar la aparat era un poliţist de la circulaţie.
   El l-a anunţat pe Jason că un semitrailer din Albany încărcat cu plăci de aluminiu pentru construcţii intrase pe contrasens şi lovise frontal maşina soţiei lui. Biata femeie nu a mai avut nici o scăpare.
   Jason îşi amintea vocea poliţistului, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. La început a fost şocat şi nu i-a venit să creadă, după care sângele a început să-i fiarbă de mânie. Apoi a fost cuprins de sentimentul propriei vinovăţii. Ar fi putut să meargă şi el cu Danielle, aşa cum o făcuse de atâtea ori şi să-şi petreacă timpul citind ceva la biblioteca medicală. Sau ar fi putut măcar insista ca soţia lui să doarmă la spital în noaptea aceea.
   Câteva luni mai târziu, a vândut casa bântuită de prezenţa Daniellei, precum şi cabinetul şi biroul pe care le împărţise cu aceasta. A fost momentul în care a hotărât să se angajeze la spitalul Good Health Plan. A făcut tot ce-l sfătuise un prieten psihiatru pe nume Patrick Quillan. Dar durerea nu se stinsese încă şi nici mânia.
   - Scuzaţi-mă, domnule doctor Howard.
   Jason îşi ridică privirea spre chipul senin al lui Kay Ramn, secretara secţiei.
   - Doamna Harring se află în sala de aşteptare, spuse Kay. I-am spus că veţi veni să staţi de vorbă cu ea.
   - O, Dumnezeule, spuse Jason, frecându-se la ochi.
  Era dificil pentru oricare doctor să discute cu rudele pacienţilor decedaţi, dar de când murise Danielle, Jason simţea durerea celor din familia mortului ca pe propria lui suferinţă.
   Vizavi de secţia de boli coronariene se afla un micuţ salon cu reviste vechi, scaune îmbrăcate în vinilin şi... 5 plante artificiale.
   Doamna Harring se uita pe fereastra ce dădea spre parcul Fenway şi spre râul Charles. Era o femeie slăbuţă, cu un păr lăsat să încărunţească. Când Jason intră, ea se întoarse şi îl privi cu ochii înroşiţi şi îngroziţi.
   - Sunt doctorul Howard, spuse Jason, făcându-i semn să ia loc.
   Ea se conformă, dar se aşeză doar pe marginea scaunului.
   - Deci e grav... începu ea, cu glasul pierdut.
   - Mă tem că este foarte grav, spuse Jason. Domnul Harring a decedat. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. Cel puţin nu a suferit.
   Jason se ura pentru aceste minciuni pe care le rostise pe negândite. Ştia bine că Cedric suferise. Văzuse groaza de moarte de pe chipul lui. Moartea era întotdeauna o luptă, nicidecum scurgerea paşnică a vieţii din trup, aşa cum era înfăţişată în filme.
   Culoarea dispăru de pe chipul doamnei Harring şi, pentru o clipă, Jason crezu că femeia va leşina. În cele din urmă, aceasta reuşi să spună:
   - Nu pot să cred.
   Jason încuviinţă printr-o mişcare a capului.
   - Vă înţeleg.
   Şi o înţelegea într-adevăr.
   - Nu e drept, spuse ea, privindu-l sfidător pe Jason şi înroşindu-se la faţă. Abia i-aţi făcut examenul medical şi l-aţi declarat sănătos. I-aţi făcut toate analizele şi au ieşit bune. De ce n-aţi găsit nimic? Aţi fi putut preveni acest incident.
   Jason recunoscu furia, obişnuitul preambul al marii suferinţe. Îi era foarte milă de ea.
   - Nu se poate spune că l-am declarat complet sănătos, spuse el cu delicateţe. Analizele de laborator au fost satisfăcătoare, dar l-am atenţionat, ca de obicei, că ar fi cazul să se lase de fumat şi să ţină un regim mai sever. I-am amintit tot timpul că şi tatăl lui a murit din cauza unui atac de cord. Toţi aceşti factori îl situau în categoria pacienţilor supuşi la un înalt grad de risc, în ciuda testelor de laborator.
   - Numai că tatăl lui avea 74 de ani când a murit. Cedric abia împlinise 56. Ce rost mai au controalele astea periodice, dacă soţul meu a murit la numai trei săptămâni după efectuarea lor?
   - Îmi pare foarte rău, spuse Jason încet Posibilităţile noastre de prognoză sunt limitate. Suntem conştienţi de lucrul acesta. Nu ne rămâne decât să facem tot ce ne stă în putinţă.
   Doamna Harring scoase un oftat adânc. Umerii ei înguşti căzură neputincioşi. Jason îşi dădu seama că furia femeii se domolise. În locul ei se instalase zdrobitoarea tristeţe. Când femeia începu să vorbească, vocea îi tremura.
   - Ştiu că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă. Iertaţi-mă!
   Jason se aplecă spre ea şi-i puse o mână pe umăr. Îi simţi trupul firav sub mătasea subţire a rochiei.
   - Ştiu cât de greu vă este.
   - Pot să-l văd? întrebă ea printre lacrimi.
   - Desigur, îi răspunse Jason, ridicându-se şi oferindu-i braţul.
   - Ştiaţi că Cedric făcuse o programare pentru a vă consulta? îl întrebă doamna Harring când ieşiră pe coridor, ştergându-şi ochii cu un şerveţel pe care îl scosese din poşetă.
   - Nu, nu ştiam, recunoscu Jason.
   - Pentru săptămâna viitoare. Nu a reuşit să se programeze mai devreme. Nu se simţea deloc bine.
   Jason simţi neplăcuta stare de nelinişte pe care i-o crea grija de a se dezvinovăţi. Deşi era încredinţat că nu comisese nicio greşeală, nu excludea posibilitatea unor anchete penale.
   - Când a făcut programarea, s-a plâns cumva de dureri de piept? întrebă Jason oprind-o pe doamna Harring în faţa uşii secţiei de boli coronariene.
   - Nu. Nu. Vorbea însă despre tot felul de simptome fără legătură între ele. În general se plângea de o stare de oboseală.
   Jason răsuflă uşurat.
   - Zicea că-l dor încheieturile, continuă doamna Harring. Şi ochii îl necăjeau. Abia reuşea să mai conducă maşina pe timp de noapte.
   Dificultăţi la conducerea maşinii pe timp de noapte? Deşi un astfel de simptom nu avea nici o legătură cu atacul de cord, în mintea lui Jason se declanşă un semnal de alarmă.
   - Şi pielea i se uscase foarte mult şi începuse să-i cadă mult păr...
   - În mod normal, părul se regenerează, spuse Jason mecanic.
   Era cât se poate de clar că acest pomelnic de simptome nespecifice nu avea nimic în comun cu violentul atac de cord suferit de Cedric.
   Jason împinse masiva uşă a secţiei şi-i făcu semn doamnei Harring să-l urmeze. Apoi o conduse spre încăperea în care se afla cadavrul.
    Cedric fusese acoperit cu un cearceaf alb şi curat. Doamna Harring îşi puse mâna subţire şi osoasă pe capul soţului ei.
   - Doriţi să-i vedeţi faţa? o întrebă Jason.
   Doamna Harring făcu semn că da, în timp ce lacrimile care îi apăruseră din nou în ochi începură să-i şiroiască pe obraji. Jason dădu la o parte cearceaful şi făcu un pas înapoi.
   - O, Doamne! strigă ea. Arată ca tatăl lui înainte de a muri. Nu mi-aş fi închipuit vreodată că moartea îmbătrâneşte atât de mult!
   De obicei nici nu îmbătrâneşte, reflectă Jason. Acum, când nu se mai gândea la inima lui Cedric, observă şi el modificările survenite pe chipul defunctului. Părul i se rărise.
   Ochii păreau mult adânciţi în orbite, dând bietului om un aspect jalnic, mult diferit de înfăţişarea lui Cedric de acum trei săptămâni, când acesta se prezentase la controlul periodic. Jason întinse cearceaful la loc şi o conduse pe doamna Harring înapoi în mica sală de aşteptare. O ajută să se aşeze pe un scaun şi luă la rândul său loc în faţa ei.
   - Ştiu că nu e cel mai potrivit moment, spuse el, dar v-am ruga să ne permiteţi să examinăm cadavrul soţului dumneavoastră. Poate vom putea afla ceva folositor în soluţionarea cazurilor viitoare.
   - Dacă acest lucru îi va ajuta pe alţii...
   Doamna Harring îşi muşcă buza. Îi venea greu să se gândească acum la aşa ceva, cu atât mai dificil să ia o decizie.
   - Cu siguranţă că îi va ajuta. Apreciem foarte mult generozitatea dumneavoastră. Dacă aşteptaţi un pic, am să trimit pe cineva pentru întocmirea formalităţilor necesare.
   - Bine, rosti doamna Harring cu resemnare.
   - Îmi pare foarte rău pentru cele întâmplate, îi spuse din nou Jason. Vă rog să mă sunaţi dacă aveţi nevoie de ceva.
   Jason o găsi pe Judith şi-o anunţă că doamna Harring şi-a dat acordul în privinţa autopsiei.
   - I-am sunat pe cei de la morgă şi am vorbit cu doctoriţa Danforth, care mi-a spus că vor să preia ei cazul, îi spuse Judith.
   - În cazul acesta, ai grijă, te rog, să ne trimită şi nouă toate rezultatele.
   Jason avu un moment de ezitare.
   - Spune-mi, te rog, ai observat ceva ciudat la domnul Harring? Vreau să ştiu dacă înfăţişarea lui ţi s-a părut normală pentru un bărbat de 56 de ani.
   - Nu-mi dau seama, spuse Judith, apoi plecă grăbită.
   Când răspunzi de o secţie cu unsprezece pacienţi, tot timpul se iveşte câte o criză cardiacă.
   Deşi îşi dădea seama că urgenţa lui Cedric îi dăduse programul peste cap, Jason continua să fie tulburat de moartea neaşteptată a pacientului său. Se hotărî şi o sună pe doctoriţa Danforth, care îi răspunse cu un glas plin de rezonanţă. Reuşi să o convingă ca autopsia să se efectueze cât mai discret, explicându-i că moartea survenise în urma unei boli cardiace ereditare în familia respectivului şi că ar fi dorit să compare patologia inimii cu rezultatele EKG-ului la efort. Medicul legist renunţă cu îngăduinţă la acest caz.
   Înainte de a pleca din secţie, Jason profită de ocazie pentru a vedea un alt pacient de-al său care nu se simţea de loc bine.
   Brian Lennox, un bărbat în vârstă de 61 de ani era tot o victimă a unui atac de cord. Fusese internat în urmă cu trei zile şi, deşi la început evoluase bine, starea sa se deteriorase brusc.
   În dimineaţa aceea, când Jason efectuase vizitele obişnuite, hotărâse să-l mute pe Lennox de la secţia de boli coronariene, dar pacientul începuse să aibă durerile acute care prevesteau o insuficienţă cardiacă congestivă. Faptul îi provocase lui Jason o profundă dezamăgire, întrucât Brian Lennox urma să fie inclus pe lista pacienţilor săi a căror stare de sănătate se înrăutăţise în ultimul timp. În loc să-l transfere pe pacient, Jason prescrisese un tratament intensiv pentru prevenirea crizei cardiace.
   În momentul în care îl văzu pe domnul Lennox, Jason îşi dădu seama că orice efort de a-l readuce pe acesta la starea în care fusese internat era zadarnic. Bolnavul stătea în capul oaselor, respirând des şi fără vlagă în masca de oxigen. Faţa sa căpătase o paloare prevestitoare de rău, de care Jason învăţase deja că trebuie să se teamă. Asistenta care îl supraveghea tocmai se îndrepta de spate după ce îi reglase perfuzorul.
   - Cum merge? întrebă Jason, străduindu-se să zâmbească.
   Nu era însă nevoie să pună o astfel de întrebare. Lennox ridică o mână moale. De vorbit, nu putea vorbi. Toată atenţia sa era acum concentrată asupra eforturilor de a respira.
   Asistenta îl trase pe Jason dintre paravanele care îl înconjurau pe bolnav. Pe ecusonul ei se putea citi „Domnişoara Levay, asistent medical”.
   - Se pare că nimic nu mai merge ca lumea, spuse ea îngrijorată. Presiunea pulmonară a crescut foarte mult, în ciuda tuturor eforturilor noastre. I-am administrat diuretice, hidralazină şi nitroprusiat de sodiu. Nu ştiu ce să mai fac.
   Jason privi încăperea peste umărul domnişoarei Levay.
   Domnul Lennox continua să respire ca o locomotivă în miniatură. Nu mai avea nicio idee, în afara unui transplant, dar, desigur, problema aceasta nu se putea pune. Pacientul era un fumător înrăit şi fără nici o îndoială că suferea de emfizem şi de tulburări cardiace. Dar domnul Lennox ar fi trebuit să reacţioneze la medicaţia administrată. Singurul lucru pe care Jason şi-l putea imagina era că zona inimii afectată de atacul de cord se extindea.
   - Să i se facă un consult cardiologie, spuse Jason. Poate că specialiştii vor putea determina măsura în care vasele coronariene sunt afectate. E singurul lucru la care mă mai pot gândi. Poate că va deveni un candidat la autotransplant.
   - Tot e ceva, spuse domnişoara Levay şi, fără să mai aştepte, plecă la biroul central pentru a suna de acolo.
   Jason reveni în spaţiul limitat de paravane, copleşit de mila faţă de Brian Lennox. Ar fi dorit să poată face mai mult pentru el, dar diureticele ar fi trebuit să reducă lichidele în timp ce hidralazina şi nitroprusiatul aveau rolul de a regla cantitatea de sânge care intra şi ieşea din inimă. Toate acestea trebuiau să reducă efortul făcut de inimă pentru a pompa sângele şi astfel să-i permită organului vital să se vindece după abacul de cord.
   Tratamentul se dovedea însă ineficient. În ciuda tuturor eforturilor depuse şi a tehnologiei moderne folosite, starea sănătăţii lui Lennox continua să se agraveze vertiginos. Ochii săi împăienjeniţi se adânciseră în cap.
   Jason îşi puse mâna pe fruntea lui Brian şi-i dădu părul la o parte de pe sprânceana transpirată. Spre surprinderea lui, rămase în mână cu mai multe fire. Încurcat pe moment, Jason le privi atent, apoi trase cu grijă şi alte şuviţe, care se smulseră la fel de uşor, aproape fără să opună nici o rezistenţă. Pe perna de sub capul lui Brian, Jason observă şi mai multe fire de păr. Nu era foarte mult, dar în orice caz, peste aşteptările sale. Această constatare îl făcu să se întrebe dacă vreunul din medicamentele pe care le recomandase pacientului aveau un astfel de efect secundar. Îşi propuse să nu uite să se intereseze chiar în seara aceea. Fără îndoială că în momentul de faţă căderea părului nu constituia un motiv de îngrijorare atât de mare. Dar îi amintea de ceea ce-i relatase doamna Harring. Curios!
   După ce a lăsat vorbă să fie sunat de îndată ce se vor afla rezultatele consultului cardiologie al lui Brian Lennox şi după ce a mai aruncat o privire masochistă cadavrului învelit în cearceaf al lui Cedric Harring, Jason a plecat din secţia de boli coronariene şi a luat liftul până la etajul doi, care făcea legătura între spitalul propriu-zis şi clădirea în care se aflau cabinetele pentru consultarea pacienţilor ambulatorii.
   Centrul medical Good Health Plan era un impresionant stabiliment central din cadrul sistemului sanitar cu plată anticipată. El era alcătuit dintr-un spital cu patru sute de paturi, cu un centru de chirurgie ambulatorie, un departament separat pentru pacienţii ambulatorii, o secţie de cercetare, situată într-o aripă a clădirii special concepută pentru acest scop şi dintr-un etaj întreg care adăpostea birourile serviciului administrativ. Clădirea principală, concepută iniţial ca sediu al firmei Sears, fusese proiectată cu un deosebit simţ artistic. Ea a suferit modificări şi a fost complet renovată pentru a răspunde funcţionalităţii spitalului şi secţiei administrative. Clădirea, unde erau primiţi pacienţii ambulatori şi în care se afla şi secţia de cercetare era nouă, dar fusese construită astfel încât să se armonizeze cu fosta structură, respectând cu multă grijă aceleaşi detalii. Ea se ridica pe nişte piloni, deasupra spaţiului pentru parcarea maşinilor.
   Cabinetul lui Jason se afla la etajul trei, împreună cu toate celelalte cabinete de medicină generală.
   La Centrul medical GHP lucrau şaisprezece internişti.
   Majoritatea se specializaseră, cu toate că o mică parte din ei, ca şi Jason, se menţinuseră ca generalişti. Jason considerase întotdeauna că-l interesa întreaga panoplie a bolilor omeneşti şi nu numai anumite organe sau sisteme.
   Birourile doctorilor erau răspândite pe tot perimetrul, iar în centru se afla un birou de registratură, înconjurat de spaţii de aşteptare cu fotolii foarte comode. Cabinetele în care se efectuau consulturile erau grupate în spaţiile dintre birouri. La unul din capete, se aflau mici saloane pentru tratament. În secţie lucra un numeros personal alcătuit din secretare şi asistente, care ar fi trebuit să se rotească, dar care în realitate aveau tendinţa de a se pune în subordinea unuia sau altuia dintre doctori. Această situaţie se dovedea a fi cât se poate de eficientă, întrucât permitea adaptarea la excentricităţile fiecărui doctor.
   O asistentă pe nume Sally Baunan şi o secretară pe nume Claudia Mockelberg optaseră pentru Jason. El colabora bine cu ambele femei, în special cu Claudia, care manifesta un interes aproape matern faţă de Jason. Îşi pierduse unicul fiu în Vietnam şi pretindea că Jason semăna foarte mult cu acesta, în ciuda diferenţei de vârstă.
   Ambele femei îl văzură pe Jason venind şi intrară după el în birou. Sally avea braţul plin de fişe ale pacienţilor care aşteptau afară. Era o femeie foarte riguroasă în tot ce făcea, iar absenţa lui Jason îi tulburase rutina planificată cu atâta grijă. Era nerăbdătoare „să înceapă spectacolul”, dar Claudia o făcu să-şi înfrâneze elanul şi o pofti afară.
   - A fost atât de rău pe cât se citeşte pe faţa ta? întrebă ea.
   - Se vede chiar atât de clar? întrebă la rândul său Jason, în timp ce se spăla pe mâini la lavoarul din colţul încăperii.
   - Arăţi de parcă te-ar fi călcat trenul, constată ea.
   - Cedric Harring a murit. Îţi aduci aminte de el?
   - Vag, admise Claudia. După ce ai fost chemat la urgenţă, i-am scos fişa. E pe biroul tău.
   Jason îşi aruncă o privire spre birou şi o văzu acolo. Uneori, operativitatea de care dădea dovadă Claudia era de-a dreptul enervantă.
   - Nu vrei să te aşezi câteva clipe? îl îndemnă Claudia.
   Mai mult decât oricine de la GHP, Claudia cunoştea reacţia lui Jason în faţa morţii. Ea era una dintre singurele două persoane din Centru căreia Jason i se confesase în legătură cu accidentul fatal al soţiei lui.
   - Cu siguranţă că ne aflăm în urmă cu planificarea, spuse Jason. Sally o să strâmbe iar din nas.
   - O, s-o ia dracu pe Sally!
   Claudia îl înconjură pe Jason apoi îl împinse uşor în scaun.
   - Sally poate să mai aştepte.
   Jason zâmbi fără să vrea. Aplecându-se, atinse cu degetele fişa lui Cedric Harring.
   - Ţi-aduci aminte de ceilalţi doi pacienţi care au murit luna trecută la scurt timp după examenul medical periodic?
   - Briggs şi Connoly, spuse Claudia fără ezitare.
   - Ce-ar fi să le scoţi fişele? Nu-mi place tendinţa asta.
   - Numai dacă îmi promiţi că nu ai de gând... - îşi căută Claudia cuvintele - ... să te agiţi fără rost în legătură cu acest lucru. Oamenii mor. Din nefericire, aşa se întâmplă. E o latură a afacerii. Înţelegi? Ce-ai zice de o cafea?
   - Fişele, repetă Jason.
   - Bine, bine, spuse Claudia ieşind.
   Jason deschise dosarul lui Cedric Harring şi consultă evoluţia şi rezultatul examenului periodic. În afara obiceiurilor nesănătoase, nu apărea nimic demn de luat în seamă. Trecând la EKG şi la EKG-ul la efort, Jason privi cu atenţie cardiograma, căutând vreun semn care să dezvăluie dezastrul ce urma să se producă. Chiar şi în această fază în care cunoştea deznodământul, Jason nu putu găsi nimic suspect.
   Claudia reveni în încăpere şi deschise uşa fără să mai bată. Jason o auzi pe Sally văicărindu-se „Claudia...”, dar Claudia închise uşa şi se îndreptă spre biroul lui Jason, aruncându-i pe masă fişele lui Briggs şi Connoly.
   - Băştinaşii încep să-şi piardă răbdarea, spuse ea, apoi plecă.
   Jason deschise cele două dosare.
   Briggs decedase în urma unui puternic atac de cord, asemănător probabil cu cel suferit de Harring. Autopsia dezvăluise o ocluzie extinsă a tuturor vaselor coronariene, în ciuda faptului că EKG-ul efectuat înainte cu patru săptămâni de la deces arăta la fel de normal ca al lui Harring. De asemenea, la fel ca în cazul lui Harring, EKG-ul la efort fusese normal. Jason clătină din cap descurajat. Mai mult decât EKG-ul normal, cel la efort trebuia să dezvăluie asemenea neregularităţi fatale. Era cu siguranţă un semnal că examenele medicale erau o măsură inutilă. Nu numai că ele nu descopereau aceste neajunsuri grave, dar dădeau pacientului un vag sentiment de siguranţă. Rezultatele fiind normale, pacienţii nu mai aveau nici o motivaţie pentru a-şi schimba stilul de viaţă nesănătos. Briggs, ca şi Harring, avea peste 55 de ani, era un fumător înrăit şi nu făcea niciodată sport.
   Al doilea pacient, Rupert Connoly, decedase în urma unei congestii cerebrale. Şi în cazul lui, accidentul vascular se petrecuse la scurtă vreme după un examen medical periodic, care nu dezvăluise nici o anomalie alarmantă. Pe lângă un stil de viaţă în general nesănătos, Connoly fusese un mare băutor, fără să fie însă alcoolic. Jason era pe punctul de a închide fişa când observă ceva ce îi scăpase până atunci.
   În raportul efectuat în urma autopsiei, medicul patolog înregistrase existenţa unei cataracte avansate. Crezând că nu reţinuse corect vârsta pacientului, Jason reveni la pagina biografică.
   Connoly avea numai 58 de ani. Cataracta nu era o boală neîntâlnită la această vârstă, dar era totuşi rară. Revenind la rezultatele examenului medical periodic, Jason căută vreo menţiune despre această boală. Era jenant faptul că omisese tocmai cataracta. „Ochii, urechile, nasul şi gâtul”, notase el, „sunt în limitele normale”. Jason se întrebă dacă nu cumva devenise mai neatent o dată cu vârsta. Dar observă apoi imediat că descrisese retina ca normală şi fără probleme. Era imposibil ca, în urma examenului retinei, Jason să nu fi descoperit şi cataracta.
   Nefiind oftalmolog, Jason îşi cunoştea limitele în acest domeniu. Se întrebă dacă nu cumva unele tipuri de cataractă nu sunt mai obturante decât altele. Adăugă această întrebare la lista de probleme pe care o avea în minte în vederea cercetării.
   Jason puse dosarele deoparte. Trei bărbaţi aparent sănătoşi decedaseră toţi la o lună după ultimul examen medical.
   Dumnezeule, gândi el. Nu rare sunt cazurile în care oamenii se tem să meargă la spital. Dacă zvonul se răspândeşte, ar putea să nu mai vină deloc la control.
   Luând în braţe cele trei dosare, Jason ieşi din birou. O văzu pe Sally ridicându-se de la ghişeul central şi privindu-l întrebător.
   Jason îi spuse încet „doar două clipe...” în timp ce străbătu sala de aşteptare. Trecu pe lângă câţiva pacienţi, cărora li se adresă cu o înclinare a capului şi cu zâmbete. Intră pe culoarul care dădea spre biroul lui Roger Wanamaker. Roger era medic internist specializat în cardiologie şi Jason îi respecta mult opinia. Îl găsi tocmai când ieşea dintr-un salon de consultaţii.
   Era un bărbat obez, cu o faţă de câine de vânătoare bătrân, bărbie dublă şi pielea foarte zbârcită.
   - Îmi acorzi o consultaţie specială? întrebă Jason.
   - Te costă ceva parale, îl tachină Roger. Despre ce e vorba?
   Jason îl urmă în biroul dezordonat.  
   - Din nefericire, am descoperit câteva dovezi stânjenitoare.
   Jason deschise fişele celor trei foşti pacienţi decedaţi la pagina consacrată ecografiei şi ie aşeză în faţa lui Roger.
   - Mi-e şi ruşine să vorbesc despre acest subiect, dar trei dintre pacienţii mei de vârstă mijlocie au murit la scurtă vreme după ce examenul lor medical a demonstrat că erau destul de sănătoşi. Unul a murit chiar azi. Ruptură cardiacă după un infarct miocardic puternic. Eu i-am făcut consultul periodic acum trei săptămâni. Uite, ăsta e. Ştiind la ce să mă aştept, nici măcar acum nu pot găsi vreo neregularitate sau vreun semn care să o marcheze. Ce părere ai?
   Urmă un moment de linişte, în care Roger studie electrocardiogramele.
   - Fii binevenit în clubul nostru, spuse el în sfârşit.
   - Ce club?
   - Electrocardiogramele sunt bune, spuse Roger. Cu toţii am trecut prin aceeaşi experienţă. În ultimele luni eu însumi am avut patru asemenea cazuri. Fiecare dintre doctorii care au fost dispuşi să aducă vorba despre subiect, a avut cel puţin un caz sau două.
   - Cum de nu s-a aflat până acum?
   - Tu vorbeşti? întrebă Roger, afişând un zâmbet crispat. Nici despre tine nu se poate spune că ai făcut reclamă experienţei trăite, nu-i aşa? E vorba despre rufe murdare. Preferam cu toţii să nu atragem atenţia asupra lor. Dar tu deţii acum funcţia de sef de serviciu. De ce nu ceri o întrunire?
   Jason dădu ursuz din cap. Sub egida administraţiei GHP, care lua toate deciziile organizatorice majore, funcţia de şef de serviciu nu era prea râvnită. Toţi interniştii ocupau anual prin rotaţie această postură şi, acum două luni, povara căzuse pe umerii lui Jason.
   - Cred că aşa ar trebui să fac, spuse Jason strângându-şi fişele de pe biroul lui Robert. Chiar dacă nu rezolv nimic, măcar ceilalţi doctori vor putea afla că nu sunt singuri, în cazul în care au trăit aceeaşi experienţă.
   - Sună bine, fu de acord Roger, ridicându-şi cu efort trupul masiv. Dar nu te aştepta ca toţi să fie la fel de deschişi ca tine.
   Jason reveni la biroul central, făcându-i un semn lui Sally să pregătească următorul pacient. Sally porni ca din puşcă. Apoi Jason se întoarse spre Claudia.
   - Claudia, fă-mi te rog o favoare. Vreau să-mi faci o listă cu toate examenele medicale pe care le-am efectuat în ultimul an, scoate toate fisele şi verifică starea sănătăţii tuturor. Vreau să mă asigur că niciun pacient nu a avut probleme serioase de sănătate. Se pare că şi unii dintre ceilalţi doctori au avut aceleaşi probleme. Cred că ar trebui să dăm mai multă atenţie problemei.
   - O să fie o listă lungă! îl preveni Claudia.
   Jason ştia acest lucru. În dorinţa de a promova aşa-zisa „medicină preventivă”, GHP făcuse o pledoarie insistentă în favoarea acestor examene periodice şi pornise în direcţia procesului de îngrijire a unui număr cât mai mare de oameni.
   Jason ştia că, în medie, consultase între 5 şi 10 pacienţi pe săptămână.
   În orele care urmară, Jason se consacră pacienţilor lui, care îl năpădiră cu un val nesfârşit de probleme şi de lamentări. Sally umplea necontenit sălile de consult în momentul în care pacientul dinainte pleca. Sărind peste masa de prânz, Jason reuşi să recupereze.
   Pe la mijlocul după-amiezii, în timp ce Jason se întorcea de la una din sălile de tratament unde efectuase o sigmoidoscopie unui pacient cu colită ulceroasă recurentă, Claudia îi atrase atenţia şi-i făcu semn să vină la biroul central. Pe chipul ei se întipărise un zâmbet obraznic în timp ce Jason se apropia. Jason îşi dădu seama că punea ceva la cale.
   - Aveţi o vizită de onoare, spuse Claudia, ţuguindu-şi buzele, imitând-o pe Lily Tomlin.
   - Cine e? întrebă Jason, îndreptându-şi din instinctiv privirea spre salonul de aşteptare.
   - E în birou, spuse Claudia.
   Jason privi într-acolo. Uşa era închisă. Claudia nu obişnuia să lase pe oricine să intre în birou. Jason se uită din nou spre secretară:
   - Cum de ai permis cuiva să intre în biroul meu?
   - A insistat, răspunse Claudia şi cine sunt eu să-l pot refuza?
   Era evident că indiferent cine ar fi fost, acesta o jignise. Jason o cunoştea foarte bine. Şi oricine ar fi fost, cu siguranţă că era o persoană importantă din GHP. Dar pe Jason începuse să-l obosească acest joc.
   - Ai de gând să-mi spui despre cine e vorba sau trebuie să rămână o surpriză?
   - Doctorul Alvin Hayes, spuse Claudia, clipind des şi zâmbind cu sarcasm.
   Agnes, secretara care lucra pentru Roger, rânji.
   Jason le făcu un semn cu mâna a lehamite şi se îndreptă spre biroul lui. Vizita doctorului Alvin Hayes era un eveniment unic. El era simbolul şi cercetătorul-vedetă al GHP-ului, angajat în cadrul Programului pentru a face reclamă instituţiei.
   Fusese o mişcare copiată de la Humana Corporation, care îl angajase pe doctorul William Devries, vestitul chirurg de cardiologie plastică. GHP, în calitate de organizaţie pentru îngrijirea sănătăţii, nu îmbrăţişa ideea cercetării de dragul cercetării şi totuşi îl angajase pe Hayes cu un salariu demn de invidiat, în scopul extinderii şi îmbunătăţirii imaginii sale, în a special în rândul comunităţii ştiinţifice din Boston. În definitiv, doctorul Alvin Hayes era un biolog de renume mondial în domeniul geneticii moleculare, apărând şi pe coperta revistei Time după ce descoperise o metodă de obţinere a hormonului uman de creştere prin tehnologia de recombinare a ADN-ului. Hormonul de creştere pe care-l obţinuse era o imitaţie exactă a variantei umane. În încercările făcute înaintea lui se obţinuse un hormon asemănător, dar nu identic cu cel descoperit de Hayes, care constituia o inovaţie importantă.
   Jason ajunse în dreptul biroului său şi deschise uşa. Nu putea înţelege de ce Hayes îl căuta tocmai pe el. Hayes îl ignorase pe Jason încă din ziua în care fusese angajat cu un an în urmă, în ciuda faptului că fuseseră amândoi în aceeaşi grupă la Harvard Medical School. După absolvire, fiecare a luat-o pe drumul său, dar când Hayes a fost angajat de către GHP, Jason l-a căutat şi i- a urat personal bun-venit. Hayes fusese distant, evident impresionat doar de propria celebritate şi-şi manifestase deschis dispreţul faţă de decizia lui Jason de a rămâne în cadrul medicinei clinice. În afara câtorva întâlniri întâmplătoare, cei doi se ignorau. De fapt, Hayes nu prea băga în seamă pe nimeni de la GHP, devenind pe zi ce trece, aşa cum pretindeau unii, un savant nebun. Ajunsese chiar la extrema în care propria înfăţişare avea de suferit.
   Purta haine lăbărţate şi necălcate şi îşi lăsase părul ciufulit să-i crească asemenea unui hippie din turbulenţii ani şaizeci. În ciuda bârfelor apărute pe seama lui şi a faptului că avea foarte puţini prieteni, toată lumea îl respecta.
   Hayes muncea ore în şir şi scria numeroase lucrări şi articole ştiinţifice.
   Alvin Hayes se lăbărţase într-unul din scaunele din faţa biroului lui Jason. Erau amândoi cam de aceeaşi înălţime.
   Trăsăturile lui Hayes erau însă flasce şi băieţeşti, iar părul nepieptănat îi cădea peste faţa ce părea mai lividă decât oricând. Totdeauna avusese el acea paloare „academică” specifică oamenilor de ştiinţă care îşi petrec tot timpul în laborator. Dar ochiului format al lui Jason nu-i scăpară paloarea mai pronunţată şi nici pielea flască, care-l făceau pe Hayes să pară bolnav şi peste măsură de obosit. Jason se întrebă dacă era o vizită pur profesională.
   - Scuză-mă că te deranjez, spuse Hayes, făcând efortul să se ridice în picioare. Ştiu că eşti ocupat.
   - Nu mă deranjezi deloc, minţi Jason, ocolind biroul, aşezându-se pe un scaun şi scoţându-şi stetoscopul din jurul gâtului. Cu ce-ţi pot fi de folos?
   Hayes părea agitat şi obosit, ca şi cum n-ar fi dormit de câteva zile.
   - Trebuie să vorbesc cu tine, spuse el coborând glasul şi aplecându-se înainte într-un mod conspirativ.
   Jason se trase înapoi. Răsuflarea lui Hayes avea un miros fetid, iar ochii îi erau sticloşi şi pierduţi, amănunte care îi dădeau un uşor aspect de nebun. Halatul alb de laborator era şifonat şi pătat. Ambele mâneci erau suflecate deasupra cotului. Brăţara ceasului era atât de largă încât Jason se întrebă cum de nu-i cade de la mână.
   - Ce te frământă?
   Hayes se aplecă şi mai mult, sprijinindu-şi încheieturile degetelor pe registrul de pe birou.
   - Nu aici. Vreau să stăm de vorbă în seara asta. În altă parte, nu la GHP, şopti el.
   În încăpere se lăsă o linişte încordată. În mod evident, purtarea lui Hayes era anormală şi Jason se întrebă dacă n-ar fi bine să încerce să-l ducă la prietenul lui, Patrick Quillan, gândindu-se că un psihiatru i-ar putea fi de folos într-o mai mare măsură. Dacă Hayes vroia să-i spună ceva în afara spitalului, nu putea fi vorba despre sănătatea lui.
   - E important, adăugă Hayes, lovind cu nerăbdare în biroul lui Jason.
   - Bine, spuse repede Jason, speriat că Hayes ar putea fi cuprins de un acces de furie în cazul în care ar mai ezita. Ce-ai zice să luăm cina împreună?
   Dorea să se întâlnească cu Hayes într-un loc public.
   - De acord. Unde?
   - N-are importanţă unde, spuse Jason, ridicând din umeri. Ce zici de cartierul North End, unde se serveşte mâncare italienească?
   - Bine. Ora şi locul?
   Jason trecu în revistă lista restaurantelor pe care le cunoştea din cartierul North End al Bostonului, o aglomerare de străduţe întortocheate, care te făceau să crezi că ai fost teleportat în mod misterios în sudul Italiei.
   - Ce-ai zice de Carbonara? sugeră el. Se află în piaţa Rachel Revere, peste drum de Paul Revere House.
   - Îl ştiu, spuse Hayes. La ce oră?
   - La opt?
   - E bine.
   Hayes făcu stânga-împrejur şi se îndreptă cu paşi şovăitori spre uşă.
   - Şi nu mai invita pe nimeni altcineva. Vreau să vorbim între patru ochi.
   Fără să mai aştepte vreun răspuns, Hayes plecă, închizând uşa după el.
   Jason îşi scutură capul cu uimire, apoi reveni la pacienţii lui.
   După câteva minute era din nou absorbit de munca lui şi uitase de bizara întâlnire cu Hayes. După-amiaza se scurse fără surprize neplăcute. Cel puţin, pacienţii ambulatorii ai lui Jason păreau să reacţioneze corespunzător tratamentelor pe care li le prescrisese. Asta îi dădu un imbold atât de necesar încrederii zdruncinate de afacerea Harring. Îi mai rămăseseră de consultat doar doi pacienţi după ce făcuse o mică intervenţie chirurgicală în una din sălile de tratamente, înainte de a dispărea în cabinetul său pentru a dicta tratamentul, o văzu pe Shirley Montgomery sprijinită de biroul central, stând la discuţii cu secretarele.
   În ambianţa de spital, Shirley ieşea în evidenţă precum Cenuşăreasa la bal. În contrast cu celelalte femei, care erau îmbrăcate în fustă şi bluză albă sau purtau costume cu pantalon tot de culoare albă, Shirley avea pe ea o rochie clasică din mătase, care nu reuşea să-i ascundă formele atrăgătoare. În ciuda faptului că puţină lume ghicea adevărul la simpla ei vedere, Shirley era directorul executiv al întregii organizaţii GHP. Era frumoasă ca un manechin, dar în acelaşi timp era doctor în domeniul administraţiei sanitare, titlu obţinut la Universitatea din Columbia şi îşi luase şi licenţa la Harvard Business Scool.
   Posedând toate aceste calităţi, atât fizice cât şi mintale, Shirley ar fi putut intimida lumea din jur, dar nu era de loc aşa.
   Era sociabilă şi sensibilă, înţelegându-se bine cu toată lumea: de la oamenii de serviciu, secretare, asistente şi până la chirurgi.
   Lui Shirley Montgomery i se datora o mare parte din unitatea ce ţinea GHP să nu se destrame şi care făcea ca treburile să meargă atât de bine.
   Când îl văzu pe Jason, se scuză faţă de secretarele cu care stătea de vorbă şi veni spre el cu dezinvoltura şi graţia unei balerine. Îşi pieptănase părul şaten şi des peste cap şi şi-l prinsese într-o coadă de cal bogată ce-i atârna pe un umăr.
   Machiajul era aplicat cu atâta profesionalism, încât abia putea fi perceput. Ochii mari de culoare albastră sclipeau de inteligenţă.
   - Scuzaţi-mă, domnule doctor Howard, spuse ea pe un ton oficial.
   În colţurile gurii se putea zări un zâmbet şters. De câteva luni încoace, fără ştirea angajaţilor, Shirley şi Jason se întâlneau şi în alte împrejurări decât cele de la locul de muncă. Totul începuse la una din şedinţele semestriale ale personalului medical, când s-au întâlnit la cocteilul de după reuniune. Jason a avut o tresărire subită când a auzit că soţul ei tocmai murise de cancer.
   În timpul cinei care a urmat, Shirley i-a spus lui Jason că, în urmă cu trei ani, soţul ei se trezise cu dureri îngrozitoare de cap. La câteva luni a murit din cauza unei tumori la creier care nu a răspuns niciunui tratament. În acea perioadă lucrau amândoi la Humana Hospital Corporation. După aceea, la fel ca şi Jason, Shirley a simţit nevoia să se mute şi să vină la Boston. După toată această poveste, Jason a fost atât de afectat, încât a hotărât să spargă şi el zidul tăcerii. În aceeaşi seară şi-a vărsat şi el propria suferinţă legată de accidentul şi de moartea soţiei sale.
   Influenţată de această extraordinară similitudine afectivă, între Jason şi Shirley a luat naştere o legătură care pendula undeva între prietenie şi dragoste. Fiecare dintre ei era conştient de faptul că celălalt era încă prea sensibilizat pentru a face nişte paşi pripiţi.
   Jason era uimit. Nu îl căutase niciodată aici. Ca de obicei, nu avea decât cea mai vagă noţiune despre ce se petrecea în mintea ei atât de complexă. Din mai multe puncte de vedere, Shirley era cea mai sofisticată femeie din câte întâlnise vreodată.
   - Vă pot fi de folos cu ceva? o întrebă el, încercând să-i ghicească intenţiile.
   - Ştiu că sunteţi ocupat acum, spuse ea, dar vroiam să ştiu dacă sunteţi liber diseară.
   Apoi cobori glasul şi întoarse spatele privirii indiscrete a Claudiei.
   - În seara asta dau o petrecere organizată aşa, în ultima clipă, la care vor veni mai multe cunoştinţe de la Harvard Business School. Aş vrea să vii şi tu. Ce zici?
   Jason regretă imediat că acceptase să ia masa cu Alvin Hayes. Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi întâlnit cu el doar la un pahar.
   - Ştiu că te anunţ cam târziu, adăugă Shirley, simţind ezitarea lui Jason.
   - Nu asta e problema. Dar i-am promis lui Alvin Hayes că iau cina cu el.
   - Cu doctorul Hayes al nostru? întrebă Shirley în mod evident surprinsă.
   - Cu el în persoană. Ştiu că sună ciudat, dar părea total rătăcit. Şi cu toate că n-a fost prea prietenos, mi s-a făcut milă de el. Eu i-am propus să luăm masa împreună.
   - La naiba! spuse Shirley. Te-ai fi simţit bine cu prietenii mei. Asta e... Poate altă dată...
   - Altă dată promit să-mi programez mai atent timpul liber, spuse Jason.
   Shirley se pregătea să plece, când Jason îşi reaminti de discuţia avută cu Roger Wanamaker.
   - Poate că ar trebui să-ţi spun şi ţie că am de gând să convoc o întrunire a personalului medical. Mai mulţi pacienţi au murit din cauza unor boli coronariene pe care examenele noastre medicale nu le-au depistat. În calitatea mea de şef în exerciţiu al serviciului, m-am gândit că ar trebui să acord atenţie acestui subiect. Să mori la o lună după ce analizele ţi-au ieşit bine nu prea face cinste medicinei preventive.
   - Dumnezeule, spuse Shirley. Să nu începi să împrăştii zvonuri ca ăsta!
   - Ei bine, e puţin cam enervant când un pacient pe care ţi-ai dat toată silinţa să-l consulţi cât mai bine şi pe care l-ai declarat sănătos revine la spital într-o condiţie catastrofală şi moare. Evitarea unui astfel de eveniment este de fapt scopul examenelor medicale preventive. Cred că ar trebui să mărim sensibilitatea testului nostru la efort.
   - Iată un obiectiv admirabil, fu de acord Shirley. Te rog doar să nu faci prea multe valuri. Controalele noastre periodice joacă un rol major în campania de atragere a unui număr cât mai mare de clienţi printre companiile din zonă. Să rămână între noi.
   - Absolut, spuse Jason. Regret că nu pot veni în seara asta.
   - Şi eu, spuse Shirley cu glas scăzut. Nu cred că doctorul Hayes e o companie prea plăcută. Ce e cu el?
   - E un mister pentru mine, recunoscu Jason, dar o să-ţi spun și ţie.
   - Te rog chiar, spuse Shirley. Eu constitui unul dintre motivele pentru care GHP l-a angajat. Mă simt răspunzătoare. Mai stăm de vorbă, atunci.
   Shirley plecă, zâmbindu-le pacienţilor din preajmă.
   Jason o urmări pentru o clipă cu privirea, apoi o surprinse pe Claudia holbându-se. Aceasta îşi aplecă vinovată capul în hârtii. Jason se întrebă daca secretul legăturii sale cu Shirley se aflase.
   Ridică nepăsător din umeri şi se întoarse la ultimii doi pacienţi.

2.

         În ciuda iernii aspre pe care o prevestea, toamna târzie din Boston îi părea lui Jason un anotimp vesel.
   Cu pălăria lui de pâslă în stil Indiana Jones pe cap şi îmbrăcat cu pardesiul Burberry, Jason era la adăpost de răcoarea nopţii de octombrie.
   Pale de vânt împrăştiau ultimele frunze îngălbenite ale ulmilor în jurul picioarelor lui Jason, în timp ce acesta îşi croia drumul prin pasajul cu coloane de sub State House. Traversând promenada Government Center, Jason ocoli piaţa Faneuil Hali cu artiştii ei de stradă şi ajunse în cartierul North End, supranumit şi Mica Italie a Bostonului. Locul era împânzit de lume: bărbaţi stând la colţul străzilor şi discutând cu gesturi largi, femei aplecate peste pervazul ferestrei, stând la taclale cu prietenele lor de peste drum. Aerul mirosea puternic a cafea proaspăt măcinată şi a produse de panificaţie coapte, cu aromă de migdale. La fel ca Italia însăşi, cartierul era un deliciu, al senzaţiilor.
   La două intersecţii mai jos de strada Hanover, Jason făcu la dreapta şi în faţă îi apăru imediat modesta casă a lui Paul Revere, cu acoperişul de şindrilă. Scuarul cu pietriş pe jos era delimitat de nişte lanţuri grele marinăreşti de culoare neagră, prinse de stâlpi din metal. Chiar peste drum de casa lui Paul Revere se afla unul din restaurantele preferate ale lui Jason, Carbonara. În piaţă mai existau încă alte două restaurante, dar nici unul nu se putea compara cu Carbonara.
   Jason urcă treptele de la intrare şi fu întâmpinat de şeful de sală, care îl conduse la masa lui, aşezată la fereastra din faţă, de unde putea vedea pitoreasca piaţă. Asemenea multor locuri din Boston, peisajul avea în el ceva ireal, ca şi cum ar fi fost pregătit pentru un parc tematic.
   Jason comandă o sticlă de vin alb din soiul Gavi şi se delecta cu o porţie de paste, aşteptând să apară Hayes. După zece minute, văzu oprind un taxi, din care coborî Hayes. După ce maşina plecă, Hayes rămase pe trotuar pentru câteva clipe, cercetând cu atenţie strada North în direcţia dinspre care venise. Privindu-l, Jason se întrebă ce mai aştepta. În cele din urmă, Hayes se întoarse şi intră în restaurant.
   În timp ce şeful de sală îl conducea la masă, Jason remarcă cât de deplasat părea Hayes în decorul elegant şi printre mesenii modern îmbrăcaţi. În locul halatului de laborator pătat, Hayes purta o haină de tweed largă, cu o cotieră ruptă. Părea că întâmpină greutate la mers şi Jason se întrebă dacă nu cumva băuse ceva înainte.
   Fără să bage în seamă prezenţa lui Jason, Hayes se aruncă în scaunul liber şi începu să se uite pe fereastră, tot în direcţia străzii North. Apăruse o pereche care se plimba braţ la braţ.
   Hayes îi urmări pe cei doi până ce aceştia dispărură pe strada Prince. Ochii lui erau în continuare sticloşi, iar Jason remarcă faptul că pe tot nasul îi apăruse o ţesătură de vase capilare de culoare roşie sub formă de evantai. Pielea îi era albă ca varul, nu cu mult diferită de cea a lui Harring în momentul în care Jason îl văzuse la secţia de boli coronariene. Era clar că Hayes nu se simţea bine.
   Scotocind într-unul din buzunarele umflate ale hainei, Hayes scoase un pachet boţit de ţigări Camel fără filtru, îşi aprinse una cu mâini tremurânde, apoi spuse cu o emoţie puternică ce i se putea citi în ochi:
   - Cineva mă urmăreşte.
   Jason nu ştiu cum să reacţioneze.
   - Eşti sigur?
   - Fără îndoială, spuse Hayes, trăgând adânc fumul din ţigară.
   O parte din scrumul încă fumegând căzu pe faţa de masă albă.
   - Un tip brunet, lustruit, bine îmbrăcat, străin, adăugă el cu răutate în glas.
   - Şi asta te preocupă pe tine? întrebă Jason încercând să facă pe psihiatrul.
   După toate aparenţele, mai presus de toate, Hayes era extrem de paranoic.
   - Dumnezeule, bineînţeles! ţipă Hayes.
   Câteva capete se întoarseră şi Hayes îşi potoli glasul.
   - Tu n-ai fi neliniştit dacă cineva ar vrea să te omoare?
   - Să te omoare? repetă Jason, acum sigur că Hayes înnebunise.
   - Absolut! Pe mine şi pe fiul meu.
   - N-am ştiut că ai un fiu, spuse Jason.
   De fapt, nici nu ştiuse că Hayes era însurat. În spital circula zvonul că Hayes frecventa discoteca în rarele ocazii în care vroia să se distreze.
   Hayes strivi ţigara în scrumieră, înjură în barbă şi-şi aprinse altă ţigară, pufăind scurt şi nervos. Jason îşi dădu seama că Hayes era la limită şi că trebuie să-l trateze cu grijă. Era pe punctul de a face o decompensare.
   - Îmi pare rău dacă ţi se va părea o prostie ce-ţi voi spune, zise Jason, dar aş vrea să te ajut. Bănuiesc că acesta este şi motivul pentru care ai vrut să stai de vorbă cu mine. Si sincer, Alvin, nu arăţi bine deloc.
   Hayes îşi puse pe frunte încheietura mâinii drepte, în timp ce cotul îi rămase pe masă. Ţigara aprinsă era periculos de aproape de părul ciufulit. Jason fu ispitit să dea la o parte ori ţigara, ori părul. Nu vroia ca Hayes să-şi dea foc şi să ardă ca pe rug. Temându-se însă de starea de zăpăceală în care se afla Hayes, Jason nu făcu niciunul din gesturi.
   - Domnilor, doriţi să comandaţi ceva? întrebă chelnerul, care se apropiase fără zgomot de masa lor.
   - Pentru numele lui Dumnezeu! mârâi Hayes ridicându-şi capul. Nu vezi că avem ceva de vorbit?
   - Scuzaţi-mă, domnule, spuse chelnerul înclinându-se şi apoi îndepărtându-se.
   După ce trase adânc aer în piept, Hayes îşi îndreptă din nou atenţia spre Jason:
   - Va să zică, nu arăt deloc bine?
   - Nu, ai o culoare bolnăvicioasă şi pari tot atât de obosit pe cât de supărat.
   - A, clinicianul clarvăzător, spuse Hayes cu sarcasm.
   Apoi adăugă:
   - Iartă-mă, n-am vrut să fiu răutăcios. Ai dreptate. Nu mă simt deloc bine. Pot spune că mă simt chiar îngrozitor.
   - Şi ce anume te deranjează?
   - Mai toate: artrita, tulburări gastrointestinale, vederea mi-a devenit neclară... Chiar şi pielea mi s-a uscat. Gleznele mă înnebunesc de durere şi am senzaţia că tot corpul mi se descompune.
   - Ar fi fost mai bine să ne întâlnim chiar în cabinetul meu, spuse Jason. Poate că va trebui să-ţi fac un control riguros.
   - Poate altă dată, dar nu pentru asta te-am chemat. S-ar putea ca pentru mine să fie oricum prea târziu, dar aş fi bucuros dacă mi-aş salva măcar fiul.
   Se opri brusc şi-i arătă lui Jason ceva pe fereastră.
   - Uite-l!
   Răsucindu-se pe scaun, Jason abia reuşiră zărească o siluetă ce tocmai dispărea pe North Street. Întorcându-se din nou spre Hayes, îl întrebă:
   - De unde ţi-ai dat seama că era el?
   - Mă urmăreşte din clipa în care am ieşit de la GHP. Cred că vrea să mă omoare.
   Incapabil să discearnă între realitate şi iluzie, Jason continuă să-l studieze cu atenţie pe colegul său. Bărbatul avea o comportare mai mult decât ciudată, dar vechiul clişeu „chiar şi paranoicii au duşmani” îl obseda acum pe Jason. Poate că Hayes era într-adevăr urmărit de cineva. Scoţând din frapieră sticla de Gavi, Jason îi turnă lui Hayes un pahar, apoi îşi turnă şi lui unul.
   - Poate că ar fi mai bine să-mi spui şi mie despre ce e vorba.
   Hayes dădu pe gât vinul ca pe un degetar de rachiu, apoi se şterse la gură cu dosul palmei.
   - E o poveste foarte bizară. Ce-ai zice de încă un pahar cu vin?
   Jason îi umplu din nou paharul, iar Hayes continuă:
   - Nu cred că ştii prea multe despre subiectul cercetărilor mele...
   - Vag.
   - Mă ocup de problema creşterii şi dezvoltării, spuse Hayes. De procesul de declanşare şi de stopare a genelor. Cum e cazul pubertăţii; ce anume declanşează genele corespunzătoare. Rezolvarea acestei probleme ar reprezenta o realizare de o deosebită importanţă. Nu numai că am putea influenţa procesul de creştere şi de dezvoltare, dar probabil că am fi capabili să oprim declanşarea cancerului sau, după atacurile de cord, să declanşăm diviziunea celulară pentru regenerarea muşchiului inimii. În orice caz, în termeni mai simpli, declanşarea şi oprirea genelor creşterii şi dezvoltării au constituit principala mea preocupare. Dar, aşa cum se întâmplă de multe ori în munca de cercetare, şansa a jucat şi de data asta un rol pozitiv. În urmă cu patru luni, în toiul experimentelor, am făcut o descoperire neaşteptată, paradoxală şi în acelaşi timp uimitoare. Vreau să spun că am făcut o mare descoperire ştiinţifică. Te rog să mă crezi că e demnă chiar de un premiu Nobel.
   Jason ar fi dorit să nu fie adevărat, dar începu să se gândească dacă nu cumva Hayes prezenta, pe lângă simptomul paranoiei şi pe cel al iluziei grandorii.
   - În ce constă această descoperire?
   - Aşteaptă o clipă, îl întrerupse Hayes, apoi îşi puse ţigara în scrumieră şi-şi duse mâna dreaptă la piept.
   - Nu te simţi bine? îl întrebă Jason.
   Chipul lui Hayes căpătase o nuanţă cenuşie şi mai închisă, iar la rădăcina părului îi apăruse o dungă de transpiraţie.
   - Mă simt bine, îl asigură Hayes, lăsându-şi mâna pe masă. N-am făcut niciun raport asupra acestei descoperiri pentru că mi-am dat seama că ea constituia prima etapă a unei descoperiri şi mai mari. Mă refer la ceva înrudit cu antibioticele sau cu structura elicoidală a ADN-ului. Am fost atât de emoţionat, încât am lucrat ore suplimentare. Dar am aflat la un moment dat că descoperirea mea iniţială nu mai constituia niciun secret. Că fusese deja folosită. Când am bănuit acest lucru, am...
   Hayes se opri la mijlocul frazei. Îl privi pe Jason cu o expresie care la început semăna a confuzie, dar care se transformă imediat în frică.
   - Alvin, ce e cu tine? îl întrebă Jason.
   Hayes nu-i răspunse. Cu mâna dreaptă îşi apăsa pieptul. Lăsă să-i scape un geamăt, apoi se prinse cu ambele mâini de faţa de masă, trăgând-o spre el. Paharele cu vin se răsturnară. Hayes încercă să se ridice în picioare, dar nu mai reuşi. O dată cu o tuse violentă şi sufocantă, Hayes scuipă pe masă un val de sânge, pătând faţa de masă şi stropindu-l pe Jason, care sări înapoi şi răsturnă scaunul.
   Sângele nu se mai oprea. Ieşea în valuri succesive, împroşcând totul în jur, în timp ce mesenii aflaţi în preajmă începură să ţipe.
   Jason, doctor fiind, îşi dădu seama de ce se petrece. Sângele era de un roşu deschis şi era practic pompat prin gura lui Hayes.
   Asta însemna că venea direct de la inimă. În secundele care urmară, Hayes rămase ţeapăn în scaun, confuzia şi durerea înlocuind frica din privirile lui. Jason înconjură masa şi-l prinse de umeri. Din păcate, nu exista nici o posibilitate de a opri hemoragia. Hayes ori pierdea tot sângele, ori se sufoca. Jason nu putea face nimic, decât să-l ţină în timp ce viaţa i se scurgea din trup.
   Când corpul lui Hayes se înmuie, Jason îl lăsă să cadă brusc pe podea. Cu toate că organismul omului e format din aproape şase litri de sânge, cantitatea aflată pe masă şi pe jos părea cu mult mai mare. Jason se întoarse spre masa vecină, de unde lumea fugise şi luă un şervet ca să-şi şteargă mâinile. Pentru prima dată de la începutul catastrofei, îşi dădu seama de locul unde se afla. Ceilalţi clienţi ai restaurantului săriseră cu toţii de la mesele lor, lăsându-le goale şi se înghesuiseră în capătul opus al încăperii. Din nefericire, multora li se făcuse rău.
   Şeful de sală, el însuşi verde la faţă, se clătina pe picioare.
   - Am chemat salvarea, reuşi el să spună prin mâna ce şi-o ţinea încleştată la gură.
   Jason se uita la Hayes. Fără o sală de operaţie, fără un aparat perfecţionat de respiraţie asistată, nu exista nicio şansă să fie salvat. În situaţia de faţă, ambulanta era inutilă. Dar cel puţin putea lua corpul de acolo.
   Privind din nou la corpul lipsit de viaţă, Jason decise că Hayes fusese victima unui cancer pulmonar. O tumoare îi erodase probabil aorta, cauzând hemoragia. În mod paradoxal, ţigara lui Hayes rămăsese aprinsă în scrumiera care era acum plină de un sânge spumos. O dâră de fum se ridica alene spre tavan.
   În depărtare, Jason auzi sunetul strident al sirenei de pe maşina salvării. Dar înainte de aceasta, sosi la faţa locului o maşină a poliţiei, cu un girofar albastru deasupra. În restaurant dădură buzna doi poliţişti în uniformă. Ambii se opriră brusc la vederea scenei sângeroase.
   Cel mai tânăr dintre ei, Peter Carbo, un băiat blond de vreo nouăsprezece ani, se înverzi imediat la faţă. Colegul lui, Jeff Mario, îl trimise repede să-i interogheze pe clienţii restaurantului. Jeff Mario era cam de o seamă cu Jason, diferenţa dintre ei era poate de vreo doi ani.
   - Ce dracu s-a întâmplat? întrebă poliţistul, uimit la vederea imensei cantităţi de sânge.
   - Sunt doctor, explică Jason. Bărbatul e mort. Şi-a pierdut tot sângele. Nu s-a putut face nimic pentru el.
   Ghemuindu-se asupra lui Hayes, Jeff Mario încercă cu mare grijă să-i ia pulsul. Satisfăcut, se ridică apoi în picioare şi-şi îndreptă atenţia spre Jason.
   - Aţi fost prieteni?
   - Mai mult colegi, spuse Jason. Lucram amândoi la Good Health Plan.
   - Şi el, tot doctor? întrebă Jeff Mario, arătând cu degetul în direcţia lui Hayes.
   Jason dădu din cap afirmativ.
   - Era bolnav?
   - Nu sunt sigur, spuse Jason. Dacă ar fi să fac o supoziţie, aş spune că a avut cancer. Dar nu ştiu.
   Jeff Mario scoase un carnet de notiţe şi un creion. Deschise apoi carnetul.
  - Cum îl chema?
   - Alvin Hayes.
   - Avea familie?
   - Aşa cred, spuse Jason. Ca să fiu sincer, nu ştiu prea multe despre viaţa lui particulară. A amintit ceva despre un fiu, aşa că bănuiesc că are familie.
   - Îi cunoaşteţi adresa de acasă?
   - Mă tem că nu.
   Ofiţerul de poliţie Mario îl privi pentru o clipă pe Jason, apoi întinse mâna în jos spre Hayes şi-i cercetă cu grijă buzunarele, de unde scoase un portofel cu acte, peste care îşi aruncă privirea.
   - Tipul n-avea carnet de conducere, spuse Mario, aşteptând de la Jason o confirmare.
   - N-aveam de unde să ştiu.
   Jason simţi că începe să tremure. Oroarea întâmplării începu să îl afecteze.
   Sunetul sirenei devenise din ce în ce mai strident, iar acum, pe fereastră, se putea zări, pe lângă lumina albastră şi una roşie. Peste puţin timp, doi bărbaţi purtând uniforma serviciului de ambulanţă, intrară în încăpere, unul dintre ei ducând în mână o geantă metalică care semăna cu o trusă de scule. Cei doi se duseră direct la Hayes.
   - Dânsul e doctor, spuse Jeff Mario, arătând cu creionul spre Jason. Spune că s-a terminat. Susţine că tipul a murit din cauza unei hemoragii provocate de cancer.
   - Nu sunt sigur dacă e cancer, spuse Jason.
   Vocea lui sună mai tare decât intenţionase. Acum tremura în mod vizibil, aşa că-şi împreună mâinile.
   Cei doi asistenţi îl examinară scurt pe Hayes, apoi se ridicară în picioare. Cel care cărase geanta îi spuse celuilalt să aducă targa.
   - Bine, uite adresa lui, spuse Jeff Mario, care începuse din nou să cerceteze portofelul lui Hayes.
   Scoase de acolo o carte de vizită.
   - Locuieşte lângă Boston City Hospital.
   Îşi copie adresa în carneţel. Poliţistul mai tânăr nota nume şi adrese, inclusiv pe ale lui Jason.
   Când fură pe punctul de a pleca, Jason întrebă dacă poate însoţi cadavrul. Nu dorea să-l trimită pe Hayes singur la morgă.
   Poliţiştii îi spuseră că nu aveau nimic împotrivă. Când ieşiră în stradă, Jason observă că se strânsese o mulţime de lume. Vești ca aceasta se întindeau cu mare repeziciune în cartiere ca North End, dar oamenii erau tăcuţi şi stăteau consternaţi în faţa morţii.
   Jason zări un bărbat spilcuit, care dispăru în spatele mulţimii.
   După îmbrăcăminte părea a fi om de afaceri, mai degrabă latino-american sau spaniol decât italian şi, pentru o clipă, Jason se întrebă cum de-l observase.
   Apoi unul din asistenţii salvării spuse:
   - Vrei să-ţi însoţeşti prietenul?
   Jason dădu afirmativ din cap şi se urcă în spatele ambulanţei.
   Se aşeză pe un scăunel vizavi de Hayes, la picioarele lui. Unul din asistenţi se aşeză pe un scaun asemănător, mai aproape de capul lui Hayes. Cu o zdruncinătură, maşina o luă din loc. Prin geamul din spate, Jason văzu restaurantul şi lumea care se împrăştia. Când o luară pe Hanover Street, trebui sa se tină de ceva. Sirena nu funcţiona, dar lumina intermitentă încă mai sclipea. Jason îi putea vedea reflexele în vitrinele magazinelor.
   Călătoria nu dură decât vreo cinci minute. Asistentul încercă să închege o conversaţie, dar Jason se prefăcu preocupat.
   Privind la trupul acoperit al lui Hayes, Jason încerca să înţeleagă întâmplarea la care fusese martor. Gândul că moartea îl urmărea nu-i dădea pace. Îl făcea să se simtă în mod curios răspunzător de moartea lui Hayes, ca şi cum acesta ar mai fi fost încă viu dacă n-ar fi avut nenorocul de a se întâlni cu Jason.
   Jason ştia că, la nivelul raţiunii, asemenea gânduri erau ridicole.
   Dar sentimentele nu se bazează totdeauna pe raţiune.
   După o curbă strânsă spre stânga, maşina dădu în marşarier, apoi se opri. Când uşa din spate fu deschisă, Jason recunoscu locul unde se afla. Intraseră în curtea interioară a Massachusetts General Hospital. Locul îi era cunoscut. Aici îşi făcuse stagiul de medicină internă cu ani în urmă. Jason se dădu jos. Cei doi asistenţi îl coborâră pe Hayes cu îndemânare, în timp ce roţile de sub targă atinseră pământul. În linişte, împinseră corpul neînsufleţit în camera de gardă, unde o soră de la triaj îi îndrumă spre un salon gol folosit pentru cazurile de reanimare.
   În ciuda faptului că era doctor, Jason nu cunoştea protocolul în situaţii ca moartea lui Hayes. Era surprins că se prezentaseră la o cameră de gardă, din moment ce pentru Hayes nu se mai putea face nimic. Dar gândindu-se mai bine, îşi dădu seama că Hayes trebuia declarat în mod oficial mort. Îşi aduse aminte că şi el o făcuse pe când era medic liber profesionist.
   Încăperea era dotată acu tot felul de echipamente pregătite de funcţionare. Într-un colţ se găsea o chiuvetă cu apă şi săpun. Jason îşi spălă de pe mâini sângele lui Hayes. Într-o oglindă mică de pe perete, Jason văzu că şi pe faţă era stropit cu mult sânge.
   După ce-şi frecă faţa, se şterse cu un prosop de hârtie. Era plin de sânge şi pe haină, pe pieptul cămăşii şi pe pantaloni, dar în privinţa acestora nu putea face nimic. După ce termină cu spălatul, un medic dădu buzna în încăpere cu un carnet în mână. Dădu fără jenă la o parte cearceaful care-l acoperea pe Hayes, apoi îşi puse stetoscopul în jurul gâtului.
   Chipul lui Hayes era straniu de palid în lumina fluorescentă.
   - Eşti rudă cu el? întrebă cu indiferență medicul în timp ce îl asculta pe Hayes la piept.
   Când doctorul îşi scoase stetoscopul din urechi, Jason îi răspunse:
   - Nu, sunt un coleg. Lucram împreună la Good Health.
   - Eşti doctor în medicină? îl mai întrebă medicul, pe un ton puţin mai politicos.
   Jason dădu afirmativ din cap.
   - Ce i s-a întâmplat prietenului tău?
   Medicul cercetă ochii lui Hayes cu o lanternă mică.
   - A făcut o hemoragie în timpul cinei, spuse Jason, vrând în mod deliberat să pară grosolan, puţin ofensat de atitudinea nemiloasă a interlocutorului său.
   - Fără glumă. E mort de-a binelea! constată medicul, trăgând la loc cearceaful peste capul lui Hayes.
   Jason făcu eforturi să nu-i spună medicului ce părere avea despre nesimţirea lui, dar îşi dădu seama că n-ar fi fost decât o pierdere de vreme. În schimb, ieşi în hol şi urmări agitaţia de la camera de gardă, aducându-şi aminte de vremurile când el însuşi fusese stagiar aici. Părea că trecuse multă vreme de atunci şi totuşi nimic nu se schimbase.
   După treizeci de minute, corpul lui Hayes fu dus pe targă înapoi la ambulanţă. Jason urmări cum era vârât din nou înăuntru.
   - Vă deranjează dacă mai rămân la căpătâiul lui? întrebă Jason, neştiind ce-l determinase să întrebe şi dându-şi seama că reacţiona în stare de soc.
   - Mergem la morgă, spuse şoferul, dar eşti invitatul meu.
   În timp ce ieşeau din curtea spitalului, Jason fu dintr-o dată surprins să-l vadă pe acelaşi om de afaceri spilcuit pe care-l zărise la restaurant. Apoi dădu din umeri. Ar fi fost o coincidenţă prea mare. Totuşi, era destul de ciudat că tipul avea aceeaşi alură hispanică.
   Jason nu mai fusese niciodată până atunci la morga oraşului.
   În timp ce cadavrul lui Hayes era purtat pe targă prin uşi batante crestate şi uzate şi dus în camera frigorifică, lui Jason îi păru rău că venise cu el şi de această dată. Atmosfera era la fel de neplăcută cum şi-o imaginase. Camera frigorifică era mare şi pe ambele părţi erau frigidere în formă pătrată, cu uşi ce fuseseră odinioară albe. Podeaua şi pereţii erau acoperiţi cu o gresie veche, pătată şi crăpată. Mai existau acolo şi câteva tărgi cu rotile, unele ocupate de cadavre acoperite cu cearceafuri care aveau pete de sânge.
   În încăpere mirosea a dezinfectant şi a peşte, iar Jason simţi că abia mai poate respira. Un bărbat rumen la faţă, care purta un şorţ şi mănuşi de cauciuc, veni şi ajută la mutatul cadavrului lui Hayes pe una din tărgile vechi şi murdare de sânge ale morgii. Apoi plecară cu toţii pentru a întocmi actele necesare.
   Rămânând încă puţin în camera frigorifică, Jason reflectă la sfârşitul brusc al distinsei vieţi a lui Hayes. Apoi, urmărit de amintirea vie a propriului drum la spital după moartea Daniellei, ieşi şi el după asistenţi.
   În urmă cu o jumătate de veac, pe când fusese construită, Boston City Morgue era considerată o operă de artă arhitecturală. În timp ce urca treptele largi care duceau la birourile de sus, Jason remarcă câteva amănunte arhitecturale cu motive egiptene. Dar clădirea avusese de suferit o dată cu trecerea timpului. Acum era întunecoasă, murdară şi total nepotrivită. Ororile văzute aici depăşeau imaginaţia lui Jason.
   Pe cei doi asistenţi şi pe bărbatul rumen îi găsi într-un birou murdar. Terminaseră cu întocmirea actelor şi râdeau de vreo glumă, ignorând complet apăsătoarea atmosferă a morţii.
   Jason le întrerupse conversaţia pentru a-i întreba dacă se afla acolo în acel moment vreun medic legist.
   - Da, răspunse asistentul. Doamna doctor Danforth tocmai termină un caz urgent în sala de autopsie.
   - Există vreun loc unde să o pot aştepta? întrebă Jason.
   Nu se simţea în stare să meargă în sala de autopsie.
   - La etaj există o bibliotecă, spuse unul dintre asistenţi. E chiar lângă cabinetul doamnei doctor.
   Biblioteca era întunecoasă, umedă şi cuprindea volume mari, legate, ce conţineau rapoarte asupra autopsiilor efectuate încă din secolul al XVIII-lea. În mijlocul încăperii trona o masă mare din lemn de stejar şi şase scaune masive. Dar cel mai important era faptul că în încăpere se găsea un telefon.
   După ce se gândi puţin, Jason se hotărî s-o sune pe Shirley. Ştia că se afla în toiul distracţiei, dar consideră că ar vrea şi ea să ştie ce s-a întâmplat.
   - Jason! exclamă ea. Te-ai hotărât să vii?
   - Din păcate, nu. Am avut ceva necazuri.
   - Necazuri?
   - O să ai un şoc, o avertiză Jason. Sper că şezi pe un scaun.
   - Nu mă mai fierbe, spuse Shirley.
   De-acum îngrijorarea i se putea simţi şi mai mult în glas.
   - Alvin Hayes a murit.
   Urmară câteva clipe de tăcere. Pe fundal se puteau auzi râsete care sunau nelalocul lor.
   - Cum s-a întâmplat?
   - Nu sunt foarte sigur, spuse Jason, dorind s-o scutească de groaznicele detalii. O catastrofă de domeniul medicinii interne.
   - Un fel de atac de cord?
   - Cam aşa ceva, răspunse evaziv Jason.
   - Dumnezeule! Bietul om! Ştii ceva despre familia lui?
   - Am fost întrebat, dar nu ştiu chiar nimic.
   - Nici eu nu ştiu mai nimic. E divorţat. Are şi copii, dar mi se pare că îi are în îngrijire soţia lui, care locuieşte undeva pe lângă Manhattan. Cam asta e tot ce ştiu. Hayes era foarte discret în legătură cu viaţa lui personală.
   - Îmi pare rău că te necăjesc acum cu asta.
   - Nu fi ridicol. Unde eşti acum?
   - La morgă.
   - Cum ai ajuns acolo?
   - Am însoţit în ambulanţă cadavrul lui Hayes.
   - Vin să te iau de acolo.
   - Nu-i nevoie, spuse Jason. Am să iau un taxi după ce vorbesc cu medicul legist.
   - Cum te simţi? îl întrebă Shirley. Cred că a fost o experienţă îngrozitoare.
   - Altă dată m-am simţit mai bine decât acum.
   - Asta m-a convins. Vin să te iau cu maşina.
   - Şi ce faci cu musafirii? protestă Jason cu jumătate de gură.
   Se simţea vinovat că-i strică petrecerea, dar nu destul de vinovat ca să-i refuze oferta. Ştia că nu era pregătit să rămână singur cu amintirea întâmplării din seara respectivă.
   - Se descurcă şi singuri, spuse Shirley. Unde te afli exact?
   Jason o îndrumă, apoi închise telefonul. Îşi lăsă capul să-i cadă în mâini şi închise ochii.
   - Scuzaţi-mă, spuse o voce groasă, cu un uşor accent irlandez. Sunteţi doctorul Jason Howard?
   - Chiar el, spuse Jason, ridicându-se brusc.
   În încăpere îşi făcuse apariţia un bărbat mătăhălos. Avea o faţă lată, gene dese, un nas borcănat şi dinţi pătraţi. Părul închis bătea uşor în roşu.
   - Sunt detectivul Michael Curran, de la criminalistică, se prezentă el întinzând o mână lată şi plină de bătături.
   Jason o prinse într-a sa şi o scutură, tulburat de apariţia bruscă a detectivului îmbrăcat cât se poate de modest. Jason îşi dădu seama că era studiat din cap şi până în picioare.
   - Ofiţerul Mario mi-a raportat că eraţi împreună cu victima, spuse detectivul Curran aşezându-se pe un scaun.
   - Investigaţi împrejurările morţii lui Hayes?
   - Simplă rutină, spuse Curran. O întâmplare destul de dramatică, după descrierea ofiţerului Mario. Nu vreau ca Mario să mă bată la cap dacă se vor ivi întrebări mai târziu.
   - O, înţeleg, spuse Jason.
   Sincer vorbind, prezenţa detectivului Curran îl făcea să-şi reamintească de insistenţele lui Hayes că cineva încerca să-l ucidă. În ciuda faptului că moartea lui părea a fi mai degrabă un dezastru natural decât o crimă, Jason îşi dădea seama că această teamă a lui Hayes era unul din motivele pentru care îl însoţise la morgă, dorind să afle aici cauza decesului.
   - Oricum, spuse detectivul Curran, trebuie să vă pun întrebările obişnuite în astfel de situaţii. După opinia dumneavoastră, vă aşteptaţi la moartea doctorului Hayes? Vreau să spun, era bolnav?
   - Din câte ştiu, nu, răspunse Jason. Totuşi, când l-am văzut în această după-amiază şi apoi în cursul serii, nu am avut impresia că se simţea prea bine.
   Genele detectivului Curran clipiră uşor.
   - Ce vreţi să spuneţi?
   - Arăta groaznic. Şi când i-am spus acest lucru, a recunoscut că nu se simţea bine.
   - Ce simptome avea? întrebă detectivul scoţând un mic blocnotes.
   - Oboseală, deranj stomacal, jenă articulară. M-am gândit că poate avea febră, dar nu puteam fi sigur.
   - Ce aţi crezut despre aceste simptome?
   - Mă nelinişteau, recunoscu Jason. I-am spus că ar fi mai bine dacă ar veni la cabinetul meu ca să-i fac unele investigaţii. Dar el a insistat să ne vedem în afara incintei spitalului.
   - Şi care a fost motivul pentru care v-a cerut acest lucru?
   - Nu sunt sigur.
   Apoi Jason începu să-i descrie ceea ce constituia probabil paranoia lui Hayes şi-i vorbi despre declaraţiile acestuia în legătură cu o invenţie.
   După ce notă totul, Curran îşi ridică privirea. Devenise mai atent.
   - Ce vreţi să spuneţi prin „paranoia”?
   - Spunea că cineva îl urmăreşte şi că vrea să-l omoare pe el şi pe fiul lui.
   - A spus cine?
   - Nu, răspunse Jason. Ca să fiu sincer, dădea semne de manie. Se purta foarte ciudat. Am crezut că e pe punctul să aibă o decompensare.
   - Decompensare? întrebă Curran.
   - Cădere nervoasă, explică Jason.
   - Înţeleg, spuse Curran, revenind la carneţelul lui.
   Jason îl urmări în timp ce scria. Avea un obicei ciudat de a-şi suge din când în când capătul creionului.
   În acea clipă, în pragul uşii apăru o altă persoană. Femeia ocoli masa şi veni în partea dreaptă a lui Jason. Jason şi detectivul se ridicară în picioare. Nou-venita era o femeie minionă de doar un metru cincizeci înălţime. Se prezentă drept doctor Margaret Danforth. În contrast cu fizicul ei, avea o voce care răsuna în încăperea mică.
   - Luaţi loc, le ceru ea, zâmbindu-i lui Curran, pe care era evident că-l cunoştea.
   Jason îşi spuse că femeia avea cu siguranţă peste 35 de ani.
   Avea trăsături mici şi delicate, sprâncene înalte şi arcuite, care îi dădeau un aer inocent. Părul scurt era foarte cârlionţat. Purta o rochie sobră de culoare închisă, cu un guler de dantelă. Lui Jason îi fu greu să asocieze silueta ei cu poziţia de medic legist la morga din Boston.
   Detectivul Curran îşi împinse scaunul în spate şi începu să se balanseze.
   - Moartea subită a unui doctor într-un restaurant din cartierul North End. Se pare că a vomat o mare cantitate de sânge.
   - A expectorat ar fi un termen mai exact, îl întrerupse Jason.
   - Cum aşa? întrebă detectivul Curran, înghiontindu-l.
   Apoi linse din nou capătul creionului şi făcu o corectură.
   - Voma presupune că vine de la sistemul digestiv, spuse Jason. Sângele însă venea evident de la plămâni. Era roşu deschis şi spumos.
   - Spumos! îmi place cuvântul, spuse Curran, apoi se aplecă din nou peste carneţel şi făcu o nouă corectură.
   - Presupun că era sânge arterial, interveni doctoriţa Danforth.
   - Aşa cred, spuse Jason.
   - Asta ce înseamnă? întrebă Curran.
   - Probabil o ruptură a aortei, îi răspunse doctor Danforth, care îşi ţinea mâinile împreunate în poală, de parcă ar fi participat la o petrecere unde se servea ceaiul. Aorta este principalul vas de sânge care pleacă de la inimă, îi explică ea lui Curran. Prin ea circulă spre periferie sângele oxigenat.
   - Mulţumesc, spuse Curran.
   - Pare a fi ori cancer, ori anevrism, adăugă femeia. Anevrismul este o dilatare patologică a unui vas sanguin.
   - Mulţumesc încă o dată, spuse Curran. E aşa de comod când lumea ştie că sunt ignorant.
   Jason avu pentru o clipă impresia că-l are în faţă pe Peter Falk, jucând rolul detectivului Columbo. Era destul de sigur că detectivul Curran numai ignorant nu era.
   - Sunteţi de acord cu mine? i se adresă direct doamna Danforth lui Jason.
   - Aş opta mai degrabă pentru un cancer la plămâni. Hayes era un fumător înrăit.
   - Asta măreşte această probabilitate.
   - Există şi posibilitatea unei feste? întrebă Curran uitându-se la medicul legist pe sub genele stufoase.
   Doctorul Danforth râse scurt.
   - Dacă diagnosticul este cel pe care îl cred eu, singura festă i-ar putea aparţine doar Atotputernicului sau... industriei de tutun.
   - Aşa cred şi eu, spuse Curran, închizându-şi carneţelul şi vârându-şi creionul în buzunar.
   - Aveţi de gând să faceţi autopsia acum? întrebă Jason.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, nu! spuse doctor Danforth. Dacă ar exista motive presante, am face-o. Dar nu există. Ne vom ocupa mâine dimineaţă, la prima oră. Am putea avea unele rezultate pe la zece şi jumătate, dacă doriţi să sunaţi în jurul acelei ore.
   Curran îşi puse mâinile pe masă, ca şi cum s-ar fi pregătit de plecare. În schimb, spuse:
   - Doctorul Howard a afirmat că victima credea că cineva încearcă s-o omoare. Am dreptate, domnule doctor?
   Jason dădu afirmativ din cap.
   - Aşa că... continuă Curran, aţi putea avea în vedere acest aspect în momentul autopsiei?
   - Sigur că da, spuse doctor Danforth. Suntem întotdeauna atenţi în cazurile pe care le avem. Asta ne e meseria. Acum o să vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să merg acasă. Astăzi am sărit peste cină.
   Jason simţi o uşoară greaţă. Se întreba cum îi mai putea fi foame doctoriţei Danforth după o zi întreagă în care a făcut disecţii pe cadavre. În timp ce coborau amândoi la etajul întâi, Curran comentă şi el acest aspect. El se oferi să-l ducă pe Jason acasă cu maşina, dar Jason îi spuse că aşteaptă un prieten să vină să-l ia. Nu termină bine vorba, că uşa dinspre stradă se deschise şi apăru Shirley.
   - Un prieten, deci, şopti Curran, făcându-i lui Jason cu ochiul în timp ce ieşea.
   O dată în plus, apariţia femeii era ca un miracol. La petrecere îşi pusese o rochie de mătase roşie, mulată pe corp, cu un cordon lat de piele neagră. Întreaga ei fiinţă trăda atât de multă vitalitate şi dragoste de viaţă, încât prezenţa ei în morga murdară constituia un contrast bătător la ochi.
   Jason simţi nevoia s-o scoată imediat din locul acela, ca nu cumva vreo forţă malefică să se atingă de ea. Dar ea rezistă insistenţei lui.
   Shirley îşi aruncă braţele în jurul lui şi-şi lipi capul de al său, într-un acces de compasiune. Jason se topi. Propria reacţie îl surprinse. Ca un adolescent, se trezi luptându-se cu lacrimile care-l năpădeau. Era o situaţie jenantă.
   Shirley se retrase şi-l privi în ochi. Jason reuşi în cele din urmă să-i adreseze un zâmbet strâmb.
   - Ce zi! spuse el.
   - Într-adevăr! fu ea de acord. Mai ai vreun motiv să rămâi aici?
   Jason dădu din cap că nu.
   - Hai să mergem, te duc acasă, spuse ea împingându-l afară unde BMW-ul ei îi aştepta într-un loc interzis pentru parcare.
   Intrară în maşină şi motorul porni.
   - Te simţi bine? îl întrebă Shirley în timp ce se îndreptau spre Massachusetts Avenue.
   - Mă copleşesc toate morţile astea... Ca şi cum nu aş fi făcut tot posibilul...
   - Te judeci prea aspru. Nu-ţi poţi lua răspunderea pentru toată lumea. În plus, Hayes nu ţi-a fost pacient.
   - Ştiu.
   Un timp nu scoaseră nici un cuvânt. Apoi Shirley sparse tăcerea.
   - Cu Hayes e o adevărată tragedie. Era aproape un geniu şi nu cred că avea peste 45 de ani.
   - Era de vârsta mea, spuse Jason. Am fost în acelaşi an la facultatea de medicină.
   - N-am ştiut, spuse Shirley. El părea mult mai bătrân.
   - Mai ales în ultimul timp, spuse Jason.
   Trecură de Symphony Hall. Tocmai se terminase un spectacol şi lumea în ţinută de gală cobora pe scara principală.
   - Ce-a spus medicul legist? întrebă Shirley.
   - Probabil un cancer. Dar nu vor face autopsia decât mâine dimineaţă.
   - Autopsia? Cine a dat autorizaţia?
   - Nu e nevoie de autorizaţie dacă medicul legist consideră că moartea e suspectă.
   - Dar ce e suspect în cazul lui Hayes? spuneai că a avut un atac de cord.
   - N-am spus că a fost atac de cord. Am spus că e ceva în acest sens. În orice caz, acesta pare a fi protocolul, de a face autopsie în orice caz de moarte neaşteptată. De fapt, un detectiv m-a şi interogat.
   - Pare o irosire a banilor contribuabililor, spuse Shirley în timp ce o luară la stânga, pe Beacon Street.
   - Unde mergem? întrebă brusc Jason.
   - Te duc acasă la mine. Musafirii n-au plecat încă. Prezenta lor îţi va face bine.
   - Nici vorbă, spuse Jason. Nu mă simt în stare să fiu sociabil.
   - Eşti sigur? Nu vreau să fii neapărat sociabil. Lumea va înţelege.
   - Te rog, spuse Jason. Sunt prea slăbit ca să mă cert. Am nevoie de somn. Şi, uită-te la mine, arăt ca o epavă.
   - Bine, dacă pui aşa problema...
   La următoarea intersecţie Shirley o luă la stânga, apoi din nou la stânga pe Commonwealth Avenue, îndreptându-se spre Beacon Hill. După o perioadă de tăcere, tot ea sparse liniştea.
   - Mi-e teamă că moartea lui Hayes va fi o mare lovitură pentru GHP. Contam pe faptul că el va obţine nişte rezultate extraordinare. Repercusiunile vor fi dure pentru mine, din moment ce sunt răspunzătoare pentru angajarea lui.
   - Atunci urmează-ţi propriile sfaturi, spuse Jason. Nu te poţi considera vinovată pentru sănătatea lui.
   - Ştiu, dar încearcă să spui acest lucru consiliului de conducere.
   - În cazul ăsta mă văd obligat să-ţi spun ceva. Mai am şi alte veşti proaste. Se pare că Hayes era convins că făcuse o adevărată descoperire ştiinţifică. Ceva extraordinar. Ştii cumva despre ce putea fi vorba?
   - N-am nici cea mai mică idee, spuse Shirley alarmată. Ţi-a spus el mai multe?
   - Nu, din nefericire, răspunse Jason. Şi n-am fost sigur dacă să-l cred sau nu. Se purta destul de bizar, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur şi susţinea că cineva vroia să-l omoare.
   - Crezi că suferea de o cădere nervoasă?
   - Mi-a trecut prin minte.
   - Săracul om! Dacă a făcut cu adevărat o descoperire, GHP va pierde de două ori mai mult.
   - Dar, în cazul în care a făcut o descoperire deosebită, n-ai putea afla despre ce e vorba?
   - Se vede că nu l-ai cunoscut pe doctorul Hayes, spuse Shirley. Era un tip deosebit de discret, atât în privinţa vieţii particulare, cât şi a celei profesionale. Jumătate din ce ştia, ţinea numai pentru el.
   Ocoliră Boston Garden, apoi rulară în jurul Beacon Hills, o zonă rezidenţială formată din clădiri de cărămidă, ale cărei străzi cu sens unic făceau din condusul maşinii un coşmar.
   După ce au traversat Charles Street, Shirley o luă în sus pe Vernon Street şi intră în piaţa pietruită Louisburg. Când se hotărâse sa renunţe la viaţa de la periferia oraşului ca să trăiască în centru, Jason fusese destul de norocos că găsise un apartament cu un sigur dormitor, cu vederea spre piaţă. Era o casă mare, al cărei proprietar avea un apartament în aceeaşi clădire, dar care nu prea stătea acolo. Pentru Jason, casa avea o poziţie perfectă. Şi ceea ce era şi mai important, apartamentul avea şi un mare avantaj pentru un oraş mare: un loc de parcare.
   Jason coborî din maşină şi se aplecă spre geamul deschis:
   - Mulţumesc că ai venit să mă iei. Pentru mine a însemnat mult.
   Jason întinse mâna şi o strânse uşor pe Shirley de umăr.
   Shirley se întinse brusc, îl apucă pe Jason de cravată, trăgându-i capul spre ea. Îl sărută apăsat, porni motorul şi plecă în trombă.
   Jason rămase în curbă, într-o pată de lumină ce venea de la felinarul cu gaz şi o privi cum dispare în jos, pe Pinckney Street. Îndreptându-se spre uşă, se scotoci după chei. Era bucuros că Shirley intrase în viaţa lui şi, pentru prima dată, se gândi serios la posibilitatea unei legături adevărate.

3.

      Nu fusese o noapte liniştită. De câte ori închidea ochii, Jason revedea expresia stranie întipărită pe chipul lui Hayes cu puţin înainte de catastrofă şi retrăia îngrozitorul sentiment al neputinţei cu care privise sângele ţâşnind pe gura victimei.
   Scena îl urmări şi pe drumul spre serviciu. Îi trecu prin minte că uitase să le spună lui Curran şi lui Shirley despre destăinuirea lui Hayes acum că descoperirea lui nu mai constituia un secret şi că fusese deja folosită. Jason avea de gând să-l sune pe detectiv de la GHP, dar în momentul în care intră, i se transmise să meargă direct la salonul bolnavilor de inimă.
   Starea sănătăţii lui Brian Lennox se înrăutăţise mult. După un examen scurt, Jason îşi dădu seama că nu mai putea face aproape nimic. Nici consultul cardiac pe care-l ceruse cu o zi înainte nu era optimist şi totuşi Harry Sarnoff programase un test coronarian de urgenţă pentru dimineaţa respectivă. Singura speranţă, dar şi aceasta destul de slabă, mai rămânea o intervenţie chirurgicală imediată.
   Sora întrebă când ieşiră din salonul lui Brian:
   - Dacă suferă un atac, să-l pregătesc de operaţie? Să ştiţi că nici rinichii nu-i mai funcţionează cum trebuie.
   Lui Jason nu-i plăcea să ia astfel de decizii, dar spuse cu fermitate că dorea ca pacientul să fie ţinut la reanimare cel puţin până veneau rezultatele de la testul coronarian.
   Restul pacienţilor lui Jason aveau o stare la fel de jalnică.
   Cazurile de diabet, toate cele cu implicaţii multiple, stăteau foarte prost. În două dintre ele, rinichii nu mai funcţionau, iar al treilea caz era de-a dreptul ameninţător. Partea cea mai deprimantă era că pacienţii nu veniseră la spital din aceste motive. Blocarea rinichilor intervenise în timp ce Jason îi trata pentru alte probleme.
   Cei doi pacienţi ai lui Jason, bolnavi de leucemie, nu răspundeau la tratament aşa cum se aşteptase el. Ambii începuseră să sufere de mari probleme ale inimii, chiar dacă fuseseră internaţi pentru boli respiratorii. Cei doi suferinzi de SIDA începuseră să se simtă mult mai rău. Singurii pacienţi care se simţeau bine erau cele două fete cu hepatită.
   Ultimul pacient era un bărbat în vârstă de 35 de ani, internat pentru verificarea valvelor inimii. Acesta suferise în copilărie de un reumatism articular acut. Slavă Domnului, starea acestuia rămăsese neschimbată.
   Ajungând în biroul său, Jason se văzu nevoit să fie dur cu Claudia. Vestea despre moartea lui Hayes se răspândise deja în întreg complexul GHP, iar Claudia nu mai putea de curiozitate.
   Jason îi spuse că nu are de gând să vorbească despre acest subiect. Claudia insistă, iar Jason o dădu afară din birou. Mai târziu îşi ceru scuze şi îi povesti pe scurt despre întâmplare. La ora zece şi jumătate, Jason primi prin telefon de la Henry Sarnoff veşti deprimante. Arterele coronariene ale lui Brian Lennox erau într-o stare mult mai proastă, dar fără blocaj focal. Cu alte cuvinte, erau uniform cuprinse de ateroscleroză, într-un ritm atât de rapid încât nu exista nici o şansă nici într-o intervenţie chirurgicală.
   Doctorul Sarnoff îi spuse lui Jason că nu mai văzuse niciodată o evoluţie atât de rapidă şi-i ceru permisiunea să o descrie amănunţit. Jason îi răspunse că nu avea nimic împotrivă.
   După ce vorbi la telefon cu doctorul Sarnoff, Jason se încuie timp de câteva minute în biroul său. Când se simţi pregătit sufleteşte, sună la secţia de boli coronariene şi o ceru pe sora care îl îngrijea pe Brian Lennox. Când sora se prezentă la telefon, Jason discută cu ea rezultatele testului coronarian. Apoi îi spuse că Brian Lennox nu va fi operat. Fără nicio speranţă, suferinţa lui Brian va fi scurtată. Sora fu de acord. După ce puse receptorul în furcă, Jason rămase cu ochii pironiţi la aparat. În momente ca acesta, se întreba de ce alesese medicina.
   În pauza de prânz, se hotărî să verifice în persoană rezultatele autopsiei lui Hayes. La lumina zilei, morga nu mai părea un loc atât de lugubru, ci doar o clădire veche, neîngrijită şi nu prea curată, ca atâtea altele. Chiar şi detaliile egiptene păreau acum mai degrabă comice decât impunătoare. Totuşi, Jason evită camera frigorifică şi se duse direct la biroul strâmt al doctoriţei Margaret Danforth, aflat lângă bibliotecă.
    O găsi aplecată deasupra mesei de lucru, mâncând un hamburger Big Mac. Ea îi făcu un semn cu mâna, zâmbind.
   - Bine aţi venit.
   - Îmi pare rău că vă deranjez, spuse Jason, aşezându-se pe un scaun.
   Jason se minună încă o dată cât de mică şi de feminină părea Margaret în ciuda slujbei pe care o avea.
   - Nu-i niciun deranj, spuse ea. I-am făcut autopsia doctorului Hayes în această dimineaţă.
   Margaret se lăsă pe spate pe scaunul care scârţâi uşor, apoi continuă:
   - Am fost puţin surprinsă. Nu a fost cancer.
   - Dar ce a fost?
   - Anevrism. Anevrism aortic, care a cuprins şi arborele traheobronhic. Hayes n-a avut niciodată sifilis, nu-i aşa?
   Jason clătină din cap.
   - Nu, din câte ştiu eu. Mă îndoiesc că ar fi avut.
   - Arăta cam ciudat, spuse Margaret. Vă deranjează dacă mănânc în continuare? Peste câteva minute am o altă autopsie.
   - Deloc, răspunse Jason, întrebându-se cum putea oare să mănânce.
   Stomacul lui dădea deja semne de nelinişte. În întreaga clădire mirosea uşor a peşte.
   - Ce arăta ciudat?
   Margaret mestecă, apoi înghiţi.
   - Aorta avea un aspect brânzos, friabil. De fapt şi traheea era la fel. N-am mai văzut niciodată la nimeni aşa ceva, în afara tipului de 114 ani, căruia i-am făcut autopsia. Poţi crede aşa ceva? S-a scris despre el şi în The Globe. Avea 44 de ani când a început primul război mondial. E uimitor!
   - Când veţi avea raportul microscopic?
   Margaret se arătă puţin jenată.
   - Peste două săptămâni. Nu deţinem fonduri pentru a angaja un personal specializat. Probele la microscop durează ceva timp...
   - Dacă aţi putea să-mi daţi câteva eşantioane, le-aş putea oferi spre studiu departamentului nostru.
   - Suntem obligaţi să o facem la noi. Sunt sigură că înţelegeţi...
   - Nu vă cer să n-o faceţi, spuse Jason. Vroiam doar să spun că şi noi putem. Am salva astfel ceva timp.
   - În fond, nu văd de ce nu.
   Ridicându-se în picioare, Margaret mai luă o muşcătură sănătoasă din hamburger şi-i făcu semn lui Jason să o urmeze.
   Urcară scările până la etajul la care se afla camera de autopsie.
   Era o încăpere dreptunghiulară, cu patru mese din oţel inoxidabil aranjate perpendicular pe axa longitudinală. Mirosul de formaldehidă şi de alte substanţe era de nesuportat. Două mese erau ocupate, iar celelalte două erau în curs de curăţire.
   Simţindu-se ca acasă în acest mediu, Margaret mai mesteca încă la ultima bucată din prânzul ei când îl conduse pe Jason la chiuvetă. După ce trecu cu privirea peste o mulţime de sticle cu capac de plastic, în care se aflau eşantioane, Margaret alese câteva. Apoi, luând-o pe fiecare în parte, scoase afară conţinutul, îl aşeză pe o masă de tranşare şi tăie din fiecare o bucată cu ajutorul unei lame. Care semăna foarte mult cu un cuţit obişnuit, folosit la bucătărie pentru tăierea cărnii. Apoi luă câteva sticle pentru eşantioane noi, le puse etichete, turnă înăuntru formaldehidă şi vârî înăuntru eşantioanele respective.
   Când termină treaba, înveli sticlele într-o pungă de hârtie maro şi i le dădu lui Jason. Totul fusese făcut cu mult profesionalism.
   Întorcându-se la GHP, Jason se îndreptă spre secţia de patologie, unde îl găsi pe doctorul Jackson Madsen aplecat peste microscop. Doctorul Madsen era înalt şi deşirat. La vârsta de 60 de ani, alerga încă cu succes la probele de maraton. În clipa în care îl văzu pe Jason, îşi exprimă compasiunea faţă de cele întâmplate.
   - Nu prea există secrete pe aici, spuse Jason cu oarecare amărăciune în glas.
   - Bineînţeles că nu, răspunse Jackson. Din punct de vedere social, centrul medical e ca un orăşel. Bârfa e aici ca la ea acasă.
   Apoi, văzând punga maro, adăugă:
   - Ai ceva pentru mine?
   - Da, într-un fel.
   Jason îi explică apoi ce fel de eşantioane erau şi, adăugând faptul că din moment ce analizele efectuate de laboratorul municipal durau două săptămâni, întrebă dacă Jackson avea ceva împotrivă să fie analizate în laboratorul de la GHP.
   - Mi-ar face chiar plăcere, spuse Jackson luând punga. Apropo, ai vrea să ştii rezultatul în cazul Harring chiar acuma?
   Jason înghiţi în sec.
   - Bineînţeles.
   - Ruptură de cord. Primul caz pe care l-am întâlnit în atâţia ani. Ventricolul stâng a crăpat. Se pare că infarctul a afectat cea mai mare parte a inimii. La autopsie am observat că toate vasele coronariene erau atinse. Omul a avut cea mai gravă boală de inimă pe care am întâlnit-o în cariera mea.
   La ce-or mai fi bune testele noastre preventive, gândi Jason.
   Simţind nevoia să se justifice, îi explică lui Jackson că revăzuse rezultatele analizelor lui Harring şi că tot nu putuse găsi nici un semn ameninţător pe o ecogramă făcută la mai puţin de o lună înainte de deces.
   - Poate că ai face mai bine să-ţi revizuieşti maşinăriile, spuse Jackson. Îţi spun, inima acestui bărbat era foarte rău bolnavă. Secţiunile microscopice vor fi gata mâine, dacă te interesează.
   Plecând din secţia de patologie, Jason se gândi la comentariile lui Jackson. Ideea unei posibile defecţiuni a ecografului nu-i trecuse prin minte. Dar când ajunse în biroul său, alungă această idee. Existau mai multe posibilităţi de depistare a unei eventuale defecţiuni în funcţionarea instalaţiei EKG. În plus, erau folosite două aparate, atât pentru ecografia la repaus, cât şi pentru cea la efort. Dar, gândindu-se la acest lucru, Jason îşi aduse aminte de ceva.
   La fel ca Jason, când se angajase la GHP, lui Hayes i se făcuse un examen medical complet. Toţi angajaţii erau supuşi unui asemenea examen.
   După ce Claudia îi prezentă mesajele telefonice, Jason o rugă să vadă dacă Hayes avea fişă medicală şi, dacă da, să i-o aducă.
   Între timp o evită pe Sally şi se duse la radiologie. Cu ajutorul unei secretare de la secţia respectivă, găsi fişa lui Hayes. Aşa cum se aşteptase, fişa conţinea un examen de rutină cu raze X, efectuat cu şase luni în urmă. Îşi aruncă privirea pe rezultat.
   Apoi, cu filmul în mână, se duse la unul din cei patru radiologi ai secţiei. Doctorul în medicină Milton Perlman tocmai ieşea din camera de fluoroscopie când Jason îl abordă, îi descrise moartea şi rezultatele autopsiei lui Hayes şi-i dădu radiografia pulmonară a acestuia.
   Milton luă radiografia, merse cu ea în biroul său, o puse într-un diascop şi aprinse lumina. Privi un minut întreg la imaginea de pe folia de celuloid, apoi se întoarse spre Jason.
   - Nu există aici niciun semn de anevrism, spuse el. Aorta arată normal, nu se vede nicio calcifiere.
   - E posibil aşa ceva? întrebă Jason.
   - Trebuie sa fie, spuse Milton verificând numele şi numărul radiografiei. Cred că totdeauna există posibilitatea unei încurcături a numelui, dar mă îndoiesc totuşi. Dacă Hayes a murit de anevrism, atunci această boală a evoluat în ultima lună.
   - N-am mai auzit de un asemenea caz.
   - Ce mai pot spune? întrebă Milton desfăcându-şi mâinile, cu palmele în sus.
   Jason se întoarse la birou, cugetând la cele întâmplate.
   Anevrismul putea evolua rapid, mai ales dacă victima suferea de o combinaţie între o boală a vaselor de sânge şi o tensiune mare, dar când studie rezultatul examenului medical al lui Hayes, tensiunea şi bătăile inimii erau, aşa cum bănuise, normale.
   Negăsind semne ale unei boli vasculare, Jason îşi dădu seama că nu poate face nimic în acea fază, decât să aştepte rezultatul microscopic. Poate că Hayes contactase vreo boală infecţioasă ciudată, care-i atacase vasele de sânge şi. Inclusiv aorta. Pentru prima dată, Jason se întrebă dacă nu cumva se vedeau primele semne ale unei noi şi îngrozitoare boli.
   Schimbându-şi sacoul cu un halat alb. Jason ieşi din birou, izbindu-se de Sally.
   - Sunteţi în întârziere, îl dojeni ea.
   - Crezi că-mi spui vreo noutate? întrebă Jason îndreptându-se spre salonul de consultaţii A.
   Datorită unei munci asidue şi cu puţin noroc, Jason recuperă din timpul pierdut. Norocul consta în faptul că nu avusese pacienţi noi care să necesite un examen complet şi că la pacienţii vechi nu se înregistraseră probleme noi. Pe la ora trei îşi permise chiar o pauză. Cineva renunţase la vizită.
   Toată după-amiaza, Jason fusese obsedat de cazul lui Hayes.

         Având puţin timp liber la dispoziţie, urcă la etajul VI. Acolo se afla laboratorul doctorului Hayes.
   Jason se gândi că poate asistenta lui Hayes avea vreo idee dacă marea descoperire despre care îi vorbise doctorul avea vreun fundament real.
   În momentul în care ieşi din lift, se simţi de parcă ar fi păşit într-o altă lume. Ca să-l stimuleze pe Hayes să vină la GHP, comitetul de conducere îi construise un laborator nou-nouţ, care ocupa o mare parte din etajul al şaselea.
   Holul de lângă lift era mobilat cu canapele confortabile din piele, covoare moi şi chiar şi cu o bibliotecă cu geamuri din sticlă, plină cu studii recente despre biologia moleculară.
   Dincolo de această sală de primire era o altă cameră curată, în care vizitatorii trebuiau să se îmbrace cu halate albe şi papuci de protecţie. Jason încercă uşa. Era deschisă, aşa că intră.
   Îşi puse un halat şi botoşei şi încercă şi uşa din interior. După cum se aşteptase, aceasta era închisă. Lângă uşă era o sonerie.
   Apăsă pe buton şi aşteptă. Deasupra ramei de sus clipea ledul roşu al unei camere TV cu circuit închis. Apoi, cu un zbârnâit, uşa se deschise şi Jason pătrunse înăuntru.
   Laboratorul era împărţit în două părţi principale. Prima era construită din melamină şi plăci de ceramică albă şi era formată dintr-o cameră centrală mare, cu mai multe birouri pe margine.
   Lumina fluorescentă din tavan avea un efect ameţitor. Camera era plină cu aparatură sofisticată, necunoscută lui Jason. O uşă din otel încuiată separa prima parte de cea de-a doua. Un indicator amplasat lângă uşă preciza: CAMERA ANIMALELOR ŞI INCUBATOARE BACTERIALE: INTRAREA INTERZISĂ!
   Pe una din băncile extensibile de laborator din prima parte şedea o femeie foarte blondă, pe care Jason o mai văzuse de câteva ori la bufetul GHP. Avea trăsături ferme, un nas uşor acvilin şi părul îi era pieptănat la spate într-un coc foarte strâns. Jason remarcă ochii roşii ai femeii, semn că aceasta plânsese de curând.
   - Vă rog să mă scuzaţi, sunt doctorul Jason Howard, spuse el întinzând mâna.
   Ea îi dădu mâna. Avea o piele rece.
   - Helene Brennquivist, spuse ea cu un uşor accent scandinav.
   - Îmi puteţi acorda câteva clipe?
   Helene nu răspunse, în schimb, îşi închise caietul şi împinse deoparte vasele în care se găseau culturile de bacterii.
   - Aş dori să vă pun câteva întrebări, continuă Jason.
   El remarcă faptul că femeia avea o capacitate uimitoare de a păstra pe chip o expresie absolut neutră.
   - Acesta este, sau mai bine zis, a fost laboratorul doctorului Hayes? întrebă Jason, făcând un scurt semn cu mâna spre încăperea în care se afla.
   Ea dădu afirmativ din cap.
   - Şi presupun că aţi lucrat cu doctorul Hayes?
   Urmă o altă clătinare a capului, de data aceasta mai puţin perceptibilă decât prima. Jason avu sentimentul că trezise deja în ea sentimentul de autoapărare.
   - Bănuiesc că aţi auzit deja veştile proaste în legătură cu doctorul Hayes, spuse Jason.
.....................................