Prietenie trădată, Christopher Bollen

 ...............................................................
                          5-8

           Martis intră greoi și se înghesuie pe scaun în spatele biroului. Dinții lui de jos sunt prinși în anevoioasa misiune de a-și mușca vârfurile mustății.

   Lumina prăfuită a soarelui îi dezvăluie craterele și cicatricele de la frunte până pe obraji. Pielea din jurul ochilor e mototolită precum colțurile șifonate ale unei hărți împăturite.

   - Pe refugiații de afară îi arestați? întreb.

   - Sunt sirieni, îmi răspunde răsucind un pix pe registru. Nu, nu-i arestăm. Îi luăm în evidență. Odată ce au ajuns pe pământ european, cer dreptul la ședere. Majoritatea nu au documente. Și, desigur, niciodată nu-și amintesc numele celor care i-au adus. Au stat câteva zile în barcă cu traficanții, dar dacă le ceri să-i descrie pe bărbații ăștia, li se încețoșează mintea. Facem ce putem, adică nu prea mult. Nimeni nu știe ce să facă cu refugiații vara asta.

   - Ce-o să se întâmple cu ei?

   Martis zâmbește și ridică din umeri.

   - Caută refugiu. Nu în Grecia. Până și sirienii își dau seama ce prost stăm acum. Ți-ai risca viața pe mare ca să fii unul dintre muritorii de foame din Atena? Nu, ei vor să ajungă în Germania sau Danemarca. Și poate de-aia nu-i oprim nici noi. La câte bătăi de cap ne dă Germania în UE, le dăm și noi pe cât putem. 
   Face cu ochiul și inspiră adânc.
   - Majoritatea bărcilor nu ajung până în Patmos. Ajung pe insulele de mai aproape de Turcia, ca, de exemplu, pe insula mea. Să vezi țărmurile noastre din Kos, pline de veste de salvare, bărci gonflabile și tabere în care disperarea nu face decât să crească! Acum plajele sunt ca niște zone de război. Dar nu pot să controleze curenții, sunt la cheremul apei, așa că unii ajung până aici. Vor fi trimiși în centrul de detenție din Lesbos, iar de acolo?
   Agită din mâini. 

   - Nu e o vară prea bună pentru refugiați. Și unde sunt banii ca să ne păzim granițele? Nu sunt. S-a deschis sezonul pe mare. Cum zice pe statuia voastră? „Îi primim pe cei săraci, osteniți, de-acasă goniți?” Ar trebui să mutăm statuia pe malul Mării Egee. Are mai mult rost aici. 
   Chiar și această sumbră prevestire este tratată cu sociabilitatea voioasă a lui Martis. Își ronțăie mustața.
   - De unde sunteți din America?
   - Din New York.
   Lovește cu palma în birou.
   - Într-o bună zi sper să vin și eu în vizită. Am niște veri în Astoria, Queens. Știți unde este?
   - Sigur.
   Martis arată poruncitor cu degetul și se răfuiește cu buzunarul de la sacou până când scoate de acolo telefonul mobil.
   - Țin legătura cu verii mei pe Facebook. Sunt foarte fericiți la New York. În fiecare weekend, numai meciuri de baseball. Am putea fi și noi prieteni pe Facebook. Iar când vin în vizită, ați putea veni în Astoria să-mi salutați familia.
   - Nu am cont.
   Martis se uită perplex la mine, de parcă tocmai aș fi recunoscut că n-am de gând să mă duc în rai.
   - Nu se poate să n-aveți. Toți tinerii au cont. Stați să vă caut numele. Ian Bledsoe.
   Nu mă decid dacă a pus la cale discuția asta ca să conducă spre dezvăluirea trecutului meu sau, pur și simplu, nu vrea să accepte că-i refuz prietenia. În nicio zi nu sunt la adăpost de prietenie. S-a dus lumea celor pe care-i știai din vedere; oamenii fie sunt inexistenți, fie prieteni cu patalama.
   Inspectorul trece tastatura din greacă în engleză și-mi silabisește numele cu glas tare.
   - N-o să mă găsiți, scâncesc înfigându-mi talpa în piciorul scaunului. Ian Bledsoe e un nume comun în America. N-o să mă găsiți. Dar promit să-mi fac cont pe Facebook și să vă trimit cerere de prietenie. 

   Nu vreau să-mi scotocească prin trecutul populat cu bombe, carteluri, un turist care s-a mai întors împotriva familiei lui.
   - Îmi pare rău, dar trebuie să ajung undeva. Eu nu sunt în vacanță. Lucrez pe insulă, la firma de închirieri de bărci a lui Charlie. Prin urmare, putem să trecem la întrebările pe care vreți să mi le puneți?
   - Da, da, aprobă Martis apologetic. 

   Își lasă telefonul deoparte. 

   - Îmi pare rău. Drăcovenia asta dă dependență, îți faci prieteni și scotocești prin viața altora. Zâmbește fără urmă de duplicitate. Întrebările au legătură cu prietenul dumneavoastră, Charlie. De-aia am venit aici. N-am reușit să dau de el.
   - Nu?
   - Am aflat de la colegul meu că ați fost martor când cei doi străini tineri au murit ieri aproape de Grikos.
   - Am fost martor la descoperirea lor de către poliție. Nu i-am văzut murind.
   - Nu, nu. Asta am vrut să spun, se corectează jovial. Engleza mea e de vină. Da, un bărbat și o femeie, turiști care făceau parte din tabăra creștină de pe plajă. Din câte spun părinții, călătoreau prin zona mediteraneeană de câteva luni. Nu împreună. Nu par să se fi cunoscut înainte să ajungă în Patmos. Bărbatul, Mikael, era norvegian, iar fata, Dalia, era olandeză. Am fotografiile din pașaport. Stai să le găsesc.
   Caută ostentativ pe birou, dar găsește imediat dosarul și-mi strecoară în față două copii.
   Și Dalia și Mikael sunt la vârsta când încă arăți bine în fotografiile de pașaport - Dalia zâmbea frumos printre cortine de păr lung și drept; Mikael, de dinainte de inelul din nas și găurile în lobul urechii, serios, cu falca puternică și o privire inexpresivă. Ar putea fi niște tinerei de douăzeci și ceva de ani care se supun răbdători birocrației de dragul libertății care-i așteaptă de partea cealaltă. Mă gândesc ce arhaice sunt pașapoartele, niște colecții de timbre micuțe și mobile care consemnează opririle la boxe ale sufletului rătăcitor. Și e ca în cazul căscatului - când văd unul, îmi vine să mă caut și eu prin buzunare de al meu. Mi-am lăsat pașaportul în cabană.
   - I-ați mai văzut? mă întreabă Martis.
   Îmi rumeg răspunsul. Am văzut-o pe Dalia coborând de pe feribot în tricoul cu New York, în noaptea în care ne-am întâlnit să bem ceva în Skala. Și l-am văzut pe Mikael încălcându-i proprietatea lui Charlie la debarcader.
   - Nu știu exact, spun. De regulă, hipioții ăștia arată toți cam la fel.
   Martis chicotește.
   - Da, așa e. Ce spectacol mi-a fost dat să văd în tabără! Nu aveau haine pe ei, găteau la focul de tabără și muzica te asurzea. Cine poate să-i condamne că vor și ei? Nu e prea rău să-ți petreci vara așa.
   Mă uit iar la poze, dar intervine amintirea feței strivite a lui Mikael în iarbă și le acopăr cu mâna.
   - Pot să întreb de ce-mi arătați mie fotografiile lor? Credeam că au murit într-un accident de motocicletă.
   Inspectorul se lasă pe spate și-și plimbă dinții peste mustață.
   - Accidentul este cauza cea mai plauzibilă. I-a lovit o mașină sau, cel mai probabil, au ieșit de pe faleză pe întuneric. Sunt aproape cincisprezece metri înălțime la unele viraje. Satul ar trebui să pună parapete. E foarte periculos. Verificăm toate mașinile de pe insulă, căutăm dovezi ale unui, cum îi ziceți, accident cu fugă de la locul accidentului? În orice caz, colegii mei de aici au tras concluzia că a fost un accident. Din păcate, sunt trei sau patru astfel de decese în Patmos în fiecare vară. Turiștii nu se pot abține să nu meargă cu motocicleta.
   Degetele grăsulii ale lui Martis umblă pe birou spre telefon, este ca un pianist care urmează ritmul unui cântec. Dar se stăpânește și-și face mâna pumn.
   - Dar dumneavoastră nu credeți că e un accident?
   - Ah, asta e problema, spune el radios. Cred că a fost un accident. Doctorul de la spital le-a examinat rănile. Raportul lui a fost neconcludent.
   - Am auzit că doctorul nu prea e de încredere.

   Martis își scoate falca înainte.
   - E destul de bun, un om cumsecade. Cadavrele lor au fost destul de afectate, ceea ce corespunde unui accident foarte grav. Evident, insula nu are resursele cu care sunteți obișnuiți în America. Autopsia nu e specialitatea noastră. Deja le-am trimis cadavrele acasă.

   Inepția uzanțelor grecești mă face să pufnesc. Martis răspunde cu un zâmbet sarcastic, vrând parcă să spună: „Dacă vrei răspunsuri clare, ar fi trebuit să stai acasă”.
   - Când am insistat pe lângă doctor, nu a putut exclude omorul. Ar putea fi genul de răni provocate, să spunem, de o lovitură cu o bâtă. Mă gândesc la verii lui Martis și la mai noua lor dragoste față de baseball, la faptul că se duc la meciurile echipei Yankees și postează fotografii cu ei pe scaunele ieftine din capăt, ținând în mână hotdogi cu ketchup. Totuși, mai degrabă crede că au trecut de marginea falezei, continuă inspectorul. Iar răspunsul cel mai simplu este de obicei cel corect.
   - Și atunci, care e problema? Dacă toată lumea e de acord că a fost un accident, de ce anchetați? Sper că nu vă aduc în Patmos ori de câte ori un străin iese de pe șosea.
   Martis reușește în sfârșit să-și prindă mustața cu dinții. Însă izbânda lui e de scurtă durată.
   - Nu, nu mă aduc. Sunt un om foarte ocupat, vă asigur. Problema e că cineva a venit și a declarat. O tânără a făcut o reclamație. O cetățeană americană, ca dumneavoastră. Ea susține că moartea Daliei și a lui Mikael ar putea fi ceva mai grav decât un accident întâmplător. 

   Încă de dinainte s-o identifice Martis, mi-o imaginez pe fata cu salamandrele tatuate care i se cățărau pe glezne, însoțitoarea lui Mikael în dimineața aia la debarcader. 

   - A spus la poliție că era cu tânărul când prietenul dumneavoastră, Charlie, i-a amenințat pe față cu moartea. Asta a fost doar cu o zi înainte de accident. Se uită la mine așteptând un răspuns, ca un om care studiază un acvariu fetid în căutarea unor semne de viață. Era foarte agitată, foarte zguduită. E de înțeles. Tocmai își pierduse prietenul. Poate Mikael era iubitul ei? Să ne înțelegem, nu punem prea mare preț pe bănuielile isterice ale unei fete îndurerate. Dar partea complicată e, în cazul unei astfel de reclamații care e posibil să vizeze un omor, că legea ne obligă să-i dăm curs. De aceea sunt eu aici. Înfige pixul în registru. E un subiect sensibil. Din câte știți, Charlie provine dintr-o familie foarte respectabilă, o familie foarte stimată pe insulele noastre. Familia Konstantinou este aici de mai multe generații, sunt oameni foarte buni și nu vrem să-i supărăm cu acuzele unei tinere tulburate. Așa că vă rog să nu interpretați întrebările mele ca pe un interogatoriu. Toate astea se pot rezolva foarte ușor. Nu vrem să alarmăm pe nimeni.

   Încuviințez din cap.
   - L-am căutat pe Charlie la docul unde își ancorează bărcile și l-am găsit numai pe omul lui, un turc pe nume Ugur. Fata a pomenit că era de față un bărbat care se potrivea descrierii lui când au fost amenințați. L-am întrebat pe Ugur ăsta, dar a spus că vorbește prost engleza și nu a înțeles dialogul. Îl invidiez pe Ugur pentru scuza lui; cel mai tare alibi e necunoașterea unei limbi străine. Ce omuleț ciudat, nu? Destul de dezagreabil, să fiu cinstit. Cred că l-am speriat cu întrebările mele. Iar eu mă străduiesc cât pot să nu sperii pe nimeni. 

   Martis râde, de parcă farmecul lui ar fi involuntar ca bătăile inimii. 

   - Dar fata a spus că mai era de față și un tânăr roșcat. După câte spuneți, lucrați pentru Charlie. 

   Lasă pixul să cadă. 

   - Așa că aș putea să vă întreb dacă l-ați auzit amenințându-i?

   Probabil că acum Charlie e în drum spre casă, barca lui e pe mare, cu motorul la viteză maximă, și în orice clipă o să se ivească la orizont vălurelele negre ale insulei. O să ajungă acasă curând și o să vorbească el cu inspectorul Martis, iar incidentul o să dispară discret, precum cadavrele turiștilor spre țările lor de origine. 

   M-am cufundat atât de mult în închipuirea întoarcerii lui Charlie, încât aproape am uitat că stau într-o  secție de poliție și mă confrunt cu un posibil temei pentru crimă.

   Fața lui Martis se boțește de îngrijorare.

   - Vreți niște apă, Ian? 

   Ridică mâna, de parcă ar chema un chelner.

   - Nu, mulțumesc. Acum, că ați adus vorba, am fost la debarcader în dimineața aia și am văzut doi hipioți din tabără. Cred că erau drogați. I-au încălcat proprietatea și Charlie le-a spus să plece. Poate a țipat la ei puțin cam tare, dar eu n-aș spune că a fost chiar o amenințare. Nimic care să fie un motiv pentru omor. 

   Imit și eu râsul onctuos al inspectorului. 

   - Am sentimentul că este o oarecare ostilitate între localnici și cei din tabără. Se pare că se comportă de parcă ar fi la ei acasă. Dar, sincer, n-a fost nimic mai mult. Pe cuvânt. Charlie n-ar ucide pe nimeni că-i încalcă proprietatea. De ce ar face una ca asta? 

   Mă surprinde sinceritatea din vocea mea, de parcă aș putea să conving pe cineva de nevinovăția lui Charlie. 

   - A fost o amenințare nevinovată într-un moment de tensiune, e doar o coincidență că s-a întâmplat chiar înainte ca unul dintre ei să fie omorât.

   - V-am zis eu, strigă Martis lovind în birou. Închipuirea unei fete tulburate. Nimic mai mult. Am venit de pomană.

   - Ați vorbit cu femeia care conduce tabăra? Dacă, din întâmplare, a fost o crimă, s-ar putea să nu aibă nicio legătură cu Charlie. Nu sunt acolo să se roage pentru sfârșitul lumii?

   Martis deschide gura, dezvelind o lucrare dentară în care pare să fi intrat o întreagă mină de argint.

   - Creștinii ăștia obsedați de Apocalipsă! De ce vă pasionează pe voi, occidentalii, cartea aia mai mult decât pe noi, cei de aici? Cei mai norocoși de pe Pământ sunt cei care vor să se termine cel mai repede.

   Clatină din cap. 

   - Da, am vorbit cu femeia aia, Vic. A fost foarte de treabă și primitoare. Ea mi-a dat pașapoartele lor.

   - Ce-a spus?

   - Ah, are aceeași părere. Că tânăra aceea, Carrie Dorr, se înșală, e un pic tulburată. Vic mi-a spus că unii dintre tinerii care se alătură grupului pot fi puțin instabili. A spus că a încercat să-i bage mințile în cap și s-o convingă să nu vină la noi cu o asemenea afirmație. Deci, înțelegeți, toată lumea e de acord. Un accident tragic. Poate într-o bună zi o să instaleze parapete! 

   Martis se dă mai în spate pe scaun, iar burta umflată i se cuibărește în poală ca un cățel adormit. 

   - Așa că numai tânăra e speriată fără niciun motiv. Exact cum mă gândeam și eu.

   - E speriată?

   Inspectorul fornăie. 

   - Destul de speriată. Paranoică, aș spune eu. Crede că o pândește un pericol. Mereu îmi avertizez copiii să nu fumeze marichouana, care e așa de răspândită acum pe insule. E mult mai puternică decât înainte. Face rău la creierele sensibile.

   Râde cu mâna pe burtă și fiecare val devine tot mai slab, ca marea care se liniștește după trecerea unei bărci. Oftează din rărunchi când a terminat, iar eu dau să mă ridic de pe scaun. Dar Martis nu a terminat. Se apleacă în față și-și întrepătrunde degetele.

   - Acum nu mai trebuie decât să discut personal cu Charlie. După ce îmi spune că nu a avut nicio intenție rea față de străinii ăștia tineri, chestiunea e rezolvată.

   Martis se uită cu poftă la mine, de parcă ar număra secundele până i-l scot pe Charlie dintre pâlpâielile luminii de deasupra. Mă agăț de zâmbetul meu ca de o barcă de salvare.

   - Ei bine? Puteți să-mi spuneți unde e? Din câte spune Ugur, sunteți mâna lui dreaptă.

   - Nu știu exact... 

   - Am fost în vizită la casa familiei Konstantinou din Chora azi-dimineață. Am vorbit cu soția lui Charlie.

   - Iubita. Sonny e iubita lui.
   - Ahh, fredonează el. Ar trebui s-o ia de soție.
   Martis se preface că-și aranjează gulerul de la cămașă.
   - Am de gând să mă reîncarnez în playboy și să am o soție ca ea.
   Așteaptă răbdător, cu un zâmbet înghețat. El controlează timpul în biroul lui.
   - Sonny îmi spune că nu l-a văzut pe Charlie de două zile, dar că dumneavoastră l-ați văzut, ați fost cu el, nu mai departe de ieri. Așa că, dacă ați putea să-mi spuneți unde pot să-l găsesc...

   O minciună. Atât mi s-a cerut. O minciună ticluită între vechi prieteni, ca să fie armonie într-o casă. Iar acum minciuna capătă dimensiunile unei insule și trebuie udată, tunsă și hrănită. Mă gândesc să recunosc, să-i mărturisesc șiretlicul, al cărui scop era să-i furnizez lui Charlie un alibi cât timp se ocupă de afaceri în Bodrum. Dar mărturisirea unei înșelătorii sugerează existența altora și nu i-am dat inspectorului cuvântul meu?
   Dacă aș recunoaște că Charlie are nevoie de un alibi, aș da de înțeles că femeia ar putea avea dreptate. Charlie se va întoarce din Turcia din clipă în clipă și poate să discute cu Martis să lămurească încurcătura. Până atunci, n-o să fie prea mulțumit că am pus umărul la indicarea lui ca posibil suspect la poliție.

   - Charlie și iubita lui s-au certat, spun, așa că a dormit pe o barcă de-a lui. Cred că e acolo chiar acum. Mare parte din munca lui e pe mare. Mi-a spus că trebuie să se ocupe de o treabă în altă parte.

   - Ugur nu mi-a spus că a luat una dintre bărcile firmei.

   - Are și altele, ale familiei. Domitian e un iaht mare, negru. În caz că Martis verifică pe Domitian, adaug vag: și cred că mai sunt și altele.

   - Câte bărci are familia Konstantinou! răcnește Martis. Ce oameni norocoși. Să fii miliardar în paradis. 

   Își face vânt cu mâna. 

   - O să revină pe uscat astăzi?

   - N-aș putea spune, răspund sfios. Cel mai probabil. Lucrează, iar acoperirea e foarte proastă în larg.

   - Dar l-ați văzut pe Charlie ieri. După ce ați asistat la descoperirea cadavrelor?

   Acum alibiul lucrează invers, îl plasează pe Charlie pe insulă când, de fapt, absența lui l-ar fi disculpat. Habar n-am când a plecat spre Bodrum.

   Trebuie să fi fost dimineața devreme. Dau înapoi ceasul minciunii, ca să-l protejez și pe el, să mă protejez și pe mine.

   - Nu, mult mai devreme. Era aproape în zori. Dacă mă întrebați pe mine, se poate să fi fost pe mare ieri toată ziua. Așa că probabil nici măcar nu era aici când au fost uciși hipioții.

   - Doctorul nu a putut stabili ora exactă a morții. Erau în iarbă de ceva timp. Probabil că încă era întuneric, încă era noapte. Vi s-a părut normal Charlie când l-ați văzut?

   Ultima oară când l-am văzut, era oricum, numai normal nu, arunca în stânga și-n dreapta cu insulte în speranța că avea să-i dea cineva un pumn.

   - Da, categoric, îl asigur. Poate puțin mahmur. Am vorbit doar câteva minute.

   - Pe una dintre bărcile lui?

   - Domnule inspector, întârzii la serviciu. Sunt sigur că Charlie o să se întoarcă azi și, dacă îl văd, o să-i spun să discute cu dumneavoastră imediat. O să vrea și el să lămurească povestea asta la fel de repede ca dumneavoastră. Îmi pare foarte rău pentru neînțelegere. Mi-e milă de bietele familii ale victimelor accidentului.

   - Da, spune el ștergându-și mustața cu mâna strânsă în pumn. Polițistul care i-a sunat are cea mai grea misiune. Ce bine ar fi dacă vizitatorii ar avea grijă în vacanță. Dacă ar muri copiii mei departe de casă, aș spera că poliția e conștiincioasă. Dacă vezi rănile tinerilor acelora... N-a fost o moarte fără durere.

   Pentru prima oară, surprind un tremur de îndoială în vocea inspectorului, de parcă povestea nu este la fel de rezolvată în stomacul lui ca în minte. Nu pot să scap de sentimentul că există informații pe care nu le împărtășește, un lucru care-l împiedică să abandoneze dosarul în deșertul documentelor rătăcite de pe birou. Martis se uită la telefon și apoi, cu mai puțină încredere, la mine. Știe de trecutul meu. A citit despre mine.

   - Ca să știți, Charlie e un om bun. N-ar omorî niciodată pe nimeni. Suntem prieteni din copilărie. Îl cunosc de când mă știu. Chiar dacă sunteți de părere că cei doi au fost uciși, Charlie n-ar fi făcut așa ceva. Ideea asta e ridicolă. Serios, doar îi încălcaseră proprietatea.

   Dă din cap și mai scoate o hârtie din dosar. Aterizează pe copiile pașapoartelor, este o fotografie cu un cui ascuțit de lemn pe tăblia de oțel a unei mese.

   - Ăsta a fost găsit lângă cadavre, spune Martis. Ăsta și o eșarfă, genul de care poartă pe cap femeile din Orientul Mijlociu. Știți ce instrument e ăsta?

   - Nu. Au fost înjunghiați cu el turiștii?

   - Nu au fost înjunghiați. Dar era la locul crimei, chiar lângă ei. E un țăruș cioplit de mână, din astea au la ei refugiații când traversează cu bărcile gonflabile. În cazul în care paza de coastă îi găsește plutind pe mare, o înțeapă cu el. Legea spune că paza de coastă trebuie să salveze un vas care se scufundă. Așa se asigură că sunt preluați, în loc să fie trimiși înapoi.

   - Deci vreți să spuneți că e posibil să-i fi ucis niște refugiați care s-au strecurat pe insulă? De-aia sunt la secție? Îi interogați?

   Martis strânge din umeri.

   - Sunt aici ca să-i luăm în evidență. Dar e posibil ca migranții să fi ajuns pe Patmos dimineața devreme, cât încă era întuneric, și să fi fost descoperiți de cei doi străini, Poate i-au ucis ca să nu spună la poliție. Pot să ajungă mult mai repede în nord dacă nu sunt arestați. E doar o teorie.

   Ia hârtiile și le pune iar în dosar. 

   - Refugiații au fost foarte pașnici. Încă nu s-au înregistrat acte de violență împotriva turiștilor. Dar e posibil să se fi strecurat și câțiva lupi printre miei. Și e datoria mea să iau în calcul toate posibilitățile. Repet, nu vreau să vă alarmez. Sunt de acord, încălcarea proprietății e un motiv puțin probabil. O mare prostie. În definitiv, Charlie e un Konstantinou. 

   Se uită la mine cu o expresie la limita milei. 

   - După atacul terorist de luna trecută, insula asta a trecut prin destule. Am vrea să fie un accident. Șefilor mei le-ar plăcea tare mult varianta asta.

   Martis se ridică în picioare și întinde mâna să i-o strâng.

   - Mulțumesc, Ian. Vă rog să-i spuneți lui Charlie să treacă pe aici și o să-i spun ce angajat de nădejde are. Și aștept cererea de prietenie pe care mi-ați promis-o. Sper să putem fi mereu prieteni.

 

          Când ies din nou pe terasa exterioară, migranții au dispărut. Nu mai este decât mulțimea de sticle goale de plastic de pe podeaua de cărămidă abia curățată cu furtunul. 

   O iau pe urma sunetului de picioare târșâite și a vocilor șoptite de peste zidul interior, unde clădirea formează o curte pătrată separată de restul orașului Skala. În curtea de jos, refugiații sunt înghesuiți în colțuri pe pături argintii. Băiatul cu pieptănul stă singur pe o bancă.

   Încă pot să fac un lucru bun, să marchez un punct mic, simbolic împotriva înfrângerii echipei neînvinse, a cărei mascotă este cel încovoiat și suferind. 

   Scot o bancnotă de douăzeci de euro din portofel și fluier să-i atrag atenția băiatului. Ochii lui cercetează albastrul cerului și-i întâlnesc pe ai mei.

   - Bună, strigă el din nou.

   Flutur bancnota și vine repede lângă zid, dând drumul pieptănului ca să deschidă mâinile. Dar gestul lui nu a trecut neobservat. Trei bărbați vin în fugă, lovesc și ei din palme în aer și aproape îl răstoarnă pe băiat la pământ, iar strigătele lor se lovesc de piatră.

   - Aici! Mulțumesc! Domnule, pentru mine!

   O loterie de mâini dedesubtul meu, guri cu dinții rânjiți sălbatic, în timp ce eu flutur bani de parcă ar fi mâncare pe deasupra unor deținuți înfometați. Nu reușesc să las bancnota în așa fel încât să ajungă în mâinile băiatului. Când doi polițiști vin repede în curte, alertați de zgomot, mă dau repede înapoi cu bancnota de douăzeci încă în mână. Când mă uit iar, polițiștii agită bastoane.

   Am cămașa udă, fața îmi arde când cobor treptele spre stradă. Mă duc în fugă la motocicletă, iau stângaci casca, iar sentimentul de rușine mă cuprinde ca o febră. Oare băiatul o să mă țină minte peste câțiva ani?

   Un occidental alb proiectat sus, pe cer, ademenindu-l cu bani și apoi dispărând fără să lase măcar o bancnotă?

   Doi câini latră legați de un stâlp de iluminat. Roșul s-a așternut pe apă, dar se întrerupe pe coamele argintii. Sunt sătul de zădărnicia pe care eu o numesc ajutor. Mă dezgustă mai tare eșecul ăsta decât cele douăzeci de minute în care am mințit poliția.

   Sper că băiatul o să mă ierte. Eu cu greu reușesc să-l iert pe Charlie că m-a lăsat aici să-i rezolv problemele. I-am spus lui Martis că-l cunosc pe Charlie de când mă știu, dar nu l-am cunoscut prea bine în ultimii opt ani.

   Când mi-i imaginez pe refugiați vociferând în curte, nu eu, ci Charlie e deasupra. El flutură banii, cu fața lui frumoasă poleită ca o promisiune.

   Zâmbește. Dispare.

   Când parchez motocicleta la docul firmei Charters, telefonul îmi scoate de ceva timp bipuri și vibrează în buzunar ca un detector de fum, pe care îl amuțești numai dacă dai cu el de pământ. Prefixul țării este 30. Măcar nu e sora mea vitregă. Dar nu e nici Charlie. 

   Imediat ce răspund, vocea lui Sonny îmi asaltează urechea ca o rangă.
   - Ai răspuns! strigă, cu coardele vocale corodate. 

   După cum mă așteptam, vizita detectivului de azi-dimineață nu a avut darul să-i liniștească nervii. 

   - A venit poliția la ușa mea azi. Poliția! Să-l caute pe Charlie! Ian, care e treaba? 

   Sonny are un ton tăios și poruncitor, nu este o rugăminte adresată unui prieten, ci ordinul soției șefului. Mă întreb cât ar fi durat în alte condiții până ce relația noastră să capete acest dezechilibru natural. Oare când aterizăm în Cipru o să-i car valiza la coborârea din avion? Totuși, nu pot s-o condamn că e speriată. Ce vrea inspectorul ăsta de la Charlie?
   - Bună, Sonny. 

   În liniștea de o secundă care urmează, simt că se străduiește să-și țină în frâu temperamentul. 

   - Nu ți-a spus inspectorul?
   - Nu, nu mi-a spus. A zis că e o chestiune minoră. Dar, de când sunt eu aici, n-a stat niciodată un polițist la ușa mea. Nu faci un polițist să vină la ușa ta nici când e o chestiune serioasă, darămite una minoră.
   Sunt impresionat că Martis a avut prevederea să nu-i pomenească de moartea turiștilor. Poate și-a dat seama cât de repede se răspândește panica între hotarele restrânse ale unei case.
   - Dar chiar e minoră, o asigur. Cel puțin pentru noi. Am vorbit cu inspectorul. Ieri a fost un accident de motocicletă aproape de debarcaderul lui Charlie. Nu cunoști victimele. Niște hipioți au murit în accident. Întreba dacă a văzut cineva ceva.
   - Dacă a văzut Charlie ceva? spune ea tărăgănat. De ce ar fi văzut el ceva? 

   Și, de parcă ar fi devenit în sfârșit conștientă de vești, șoptește:
   - Groaznic. Ai spus că au murit? Dar Charlie... am tot încercat să-l sun și nu răspunde. Încă n-a venit acasă. Unde naiba e, Ian? Ce se întâmplă?
   O siluetă se mișcă în umbrele hangarului, un corp înalt, subțire ca un fir, se ghemuiește pe după colț. Deodată, îmi dau seama ce liniște este la doc, nu se aude niciun sunet de reparații. Nu se aude decât legănarea tânguitoare a cârligelor macaralei de deasupra și plesnetul valurilor pe stânci. Pescărușii se adăpostesc pe cheiul gol.
   - Ian, ești acolo?
   - Trebuie să te las, Sonny. Încearcă să nu-ți faci griji. Te sun mai târziu.
   Protestele ei încetează la apăsarea unui buton. 

   Îmi las casca pe șa și pornesc spre hangar. O ușă este trasă în jos, însă cealaltă e deschisă, lăsând la vedere întunericul mlăștinos din interior. Acum, că sunt singur, în liniștea insulei, mi-e greu să uit de sugestia inspectorului că ar fi fost vorba de o crimă. E posibil ca hipioții să fi fost uciși în mod deliberat pe întinderea pustie de pe coastă, cu bărcile prea departe pe mare să-i poată proteja, câmpurile goale cu ciulini și tufăriș prea golașe să le ofere adăpost sau o ascunzătoare, numai clopoțeii caprelor răsunând în noapte? Chiar și în lumina sfărâmicioasă a soarelui, peisajul are o neclintire nebună, deșertică. 

   Charlie a spus că tabăra e un cult al morții. Mă întreb dacă au obiceiul să returneze hainele morților familiilor și ce ar spune părinții lui Mikael despre sloganul Anti-Betleem rupt, plin de sângele uscat al fiului lor.

   Înainte să ajung la hangar, se aud niște ecouri metalice de după colț.
   - Alo! strig. 

   Obiectele metalice continuă să se răsucească, se rotesc ca o monedă care a primit un bobârnac. Nu răspunde nimeni. 

   - Alo! încerc iar.
   Mă afund în umbră și-mi liniștesc tremurul mâinii lipind-o de beton în timp ce-mi continui înaintarea.
   Helios stă jos la jumătatea clădirii, în laterală, chiar dincolo de capacul unui butoi de petrol care tocmai s-a oprit din mișcare pe pavaj. Are genunchii strânși la piept, adidașii îi ies în afară precum capetele de țestoasă și ține manșetele tricoului mototolite în palme. Când mă vede, se ridică, cu spatele lipit de zidul de beton, ca o execuție în sens invers.
   - Ce faci? îl întreb pe un ton tăios.
   Teama mi s-a transformat instantaneu în furie nejustificată.
   Helios se șterge la gură cu mâneca tricoului.
   - Tu ce crezi? mormăie în engleza lui rigidă.
   Iau o pauză.
    - Mă ascund de tata. Vrea să vadă tot timpul că pun osu’ la treabă.
   Helios preferă să se uite la câmpul îngrădit cu gard de dincolo de hangar, care nu împrejmuiește decât țărână uscată. Dar probabil că i-a străfulgerat o idee prin mintea puțină, pentru că-și sucește repede capul spre mine și buzele lui bășicate se crapă într-un zâmbet. Una dintre bube are o cunună de infecție.
   - Îți place cabana? Merge apa caldă?
   - Merge.
   Dă din cap, „bine, bine”.
   - Treaba mea, spune el scoțându-și pieptul înainte. Am făcut instalațiile. Și încuietorile. Fac frumos pentru Charlie.
   - Am cunoscut-o pe sora ta, Vesna, azi-dimineață.
   Se încruntă, dă capul pe spate și contemplă un peisaj și mai vast. Fie prima lui idee recapătă teren, fie una nou-nouță i se înscăunează în minte.
   - În curând, anul viitor, anul de după, dacă rămâi, o să poți să bei la barul meu. 

   Își plimbă mâna pe o reclamă invizibilă: 

   - Helios’s Lounge. Aduci și prietenii, da? Scaune de bar din piele. Combină a-ntâia. Scenă și ring de dans. O să-l fac aici, pe malul mării, sau poate în Skala. Mă ajută Charlie. Promite. Poate îl fac unde era al lui Nikos. Ceva trebuie să se deschidă acolo. E urât să-l vezi gol și negru, iar familia nu redeschide.
   - Frumos vis, îi spun.
   Nu-mi imaginez că Helios’s Lounge va vedea vreodată lumina electrică a zilei. Charlie trebuie să fi inclus și ambiția leneșă în data lansării barului.
   - Un an, poate doi sau trei. Curând. 

   Helios își răsucește câteva fire de păr din cioc cu buricele zdrelite ale degetelor. Încă stă cu spatele lipit de hangar, de parcă misiunea lui ar fi să aibă grijă să nu se răstoarne. Mă întreb dacă el se încadrează în partea îmbucurătoare a statisticilor legate de rata de angajare a tinerilor. 

   - Charlie e un prieten bun. L-ai văzut azi?
   - Nu. Tu?
   Își mușcă buza presărată cu puncte de infecție.
   - Trebuie să dau de el să-i cer o mică favoare. Foarte mică. 

   Se uită la mine cântărindu-mi potențialul financiar și ochii îi zboară la buzunare, în căutarea unei urme de portofel. În sfârșit am ocazia să afișez gestul universal al sărăciei, fluturând palmele goale și deschise. 

   - Nu-i nimic, oftează el, cutremurându-se puțin în umbra clădirii. 

   Helios e mult mai puțin agresiv decât Vesna când cere bani, poate pentru că el nu se grăbește nicăieri. 

   - Charlie mă ajută. E amicul meu. Poate să aștepte până mă întâlnesc cu el.
   - Tatăl tău l-a văzut?
   Își trece mâna prin părul dat cu gel. Are ceafa arsă de soare, dar fruntea ciupită de vărsat e de culoarea aripilor unei molii.
   - Nu, nu cred. Charlie i-a dat liber azi. Se poate să fie încă la pescuit cu barca cu vâsle. Pffff. Nu pot să sufăr pescuitul. Tata nu mă lasă să pun muzică. Zice că sperie peștii. E bătrân, rupt de prezent. Nu vrea nici să deschid bar. El nu înțelege ce bani poți să faci din el. Bani, fete, un loc frumos, a-ntâia. Probabil Christos vede Helios’s Lounge cum vedea tata implicarea în operele caritabile, niște fantezii pe bază de energie solară, cu care nu se poate alimenta nicio mașinărie practică. Charlie nu-i dă niciodată liber lui tata în august, adaugă Helios. Asta înseamnă că Charlie e plecat de pe insulă. Speram să se întoarcă până acum. Mereu se întoarce imediat.
   Mă simt ușurat când aud chiar și confirmarea asta vagă, confuză a planurilor lui Charlie. Fără să-și dea seama, Helios mi-a redat încrederea în orar. Ca să-mi exprim mulțumirea, scot bancnota de douăzeci de euro din buzunar și i-o întind.

    Helios îi aruncă o privire fără țintă precisă și unul dintre ochi i se închide, de parcă s-ar fixa asupra unui obiectiv.
   - Ce e asta? spune, de parcă ar fi uitat deja că a cerut bani.
   - E pentru tine. Ia-o. Nu e o problemă, dar numai de data asta.
   - Sigur?
   O smulge și o face cocoloș în palmă.
   - Mersi.
   Pentru prima oară, are o culoare sănătoasă în obraji.
   - Îți sunt recunoscător. Ai un pahar de băutură gratis de la mine în barul meu. 

   Mă lovește pe umăr și lasă mâna acolo o clipă ca să-și țină echilibrul. 

   - Zi-i lui Charlie că-l găsesc mâine, da? Mersi pentru bacșiș, frățioare.
   „Frățioare”. Cu acest ultim americanism triumfal, Helios pornește clătinându-se pe câmp și dispare din imagine într-o adâncitură din teren.
   Spre deosebire de hipioți, pentru el în Patmos chiar este acasă. A crescut aici și probabil că știe fiecare plajă și golfuleț în care să se ascundă de tatăl lui, care de asemenea a crescut aici și probabil știe exact unde să-l caute.
   Mă întorc în fața hangarului să scrutez orizontul în căutarea unui iaht alb cu un K roșu la prora, venind dinspre Bodrum. În canalele mai adânci este un mic ONU de vase de lux, cu steaguri din Turcia, Malta, Nicaragua, Spania, Australia și Italia. Bejul șters și scânteietor al trupurilor omenești se adună în capătul punților, ca niște ornamente scumpe pentru capotă.
   Câteva sfere negre punctează ici-colo apa, sunt oameni care înoată primprejurul bărcilor. Strălucirea mării îmi amintește de vârtejul de fibră optică al tehnologiei, de parcă înotătorii aceia ar pluti în electrozii informației fără limite, legănându-se printre valurile ca de monitor ale transferului. Ei sunt micile erori care scânteiază și apoi se sting.
   Intru în hangar, liniștea dinăuntru duhnește a butan și a diluant de vopsea. Cadrul de alamă al bărcii lustruite strălucește în întuneric și are deja K-ul vopsit pe vârf. Două pătrate mici lucesc câțiva metri mai încolo.
   Ugur vine târșâind picioarele și împingându-și ochelarii mai sus pe nas.
   Pe fața ca de cârtiță i se citește sila celui prins că se ascunde.
   - Ian, gâfâie el, cercetând neliniștit zona din spatele meu. A fost poliția azi aici. Nu-mi place poliția.
   Sunt de acord că majorității oamenilor nu le place poliția.
   - Nu i-am răspuns la întrebări. Avem înțelegere cu poliția locală, dar nu cu ăsta. Crezi că mai vine?
   - Dacă vorbește Charlie cu el, nu mai vine.
   Răspunsul meu nu-i dă o liniște perceptibilă.
   - Nu vreau să-mi ceară acte, să-mi scrie numele.
   Se mai apropie puțin, încă neîncrezător în lumină.
   - Ugur, unde sunt muncitorii? îl întreb arătând spre hangarul gol.

   -  Le spus să nu vină. Nu credeam idee bună dacă apărut inspectorul ăla din Kos. Au și ei nume, familii, acte. Aștept pe Charlie să spună dacă e sigur.
   - Nu e de la Better Business Bureau, spun râzând. 

   Ugur scoate un oftat perplex care subliniază cât de puțin amuzantă este munca la negru.
   Încerc să transmit autoritatea unui adjunct prin vocea mea, să mă impun ca o mână de fier la viitorul meu loc de muncă. Îl imit pe Edward Bledsoe.
   - Nu putem să închidem doar pentru că un polițist are câteva întrebări despre un accident în trafic. Cu clienții ce facem? Nu sunt rezervări?
   Trebuie să se mai ocupe cineva în afară de Charlie de rezervări și orar.
   - Clienții? repetă Ugur.
   - Turiștii. Cei veniți în vacanță. Care închiriază bărcile.
   - Eu, eu nu mă ocup, se bâlbâie el. Dacă Ugur ar veni și el la soare, am putea avea o discuție normală, dar mă uit la cele două imagini reflectate în ochelarii lui și la buzele de culoarea cărbunelui. Cred că rezervare săptămâna asta o familie din Moldova. La Agathonisi?
    - O rezervare săptămâna asta? Și iahturile care sunt acum în larg? E în plin sezon!
   - Nu mă ocup eu, strigă el iar. Asta e treaba ta. Ca omul care venit înaintea ta. Eu mă ocup de bărci. Nu stabilesc contacte cu clienții. Ai zice că specialitatea mea și a lui Ugur e doar limbajul universal al cuvintelor din domeniul corporatist. Clienții! Clienții nu sunt problema mea! De ce nu întrebat pe Charlie? Unde este?
   Tresar, sunt descumpănit, ca unul care în ultimele ore a confundat planeta asta cu Pământul. Dacă e cineva pe insula asta care ar trebui să știe unde este Charlie, Ugur e acela.
  -  Cum adică? Nu știi? E în Bodrum. Ar trebui să se întoarcă din clipă în clipă. S-a dus să se ocupe de o problemă legată de... - ori ce problemă a zis că are? - porturi. Nu a plecat cu unul dintre iahturi ieri-dimineață?
   Cu un pas înapoi, Ugur se topește în umbre. Poate nu vrea să-l văd tremurând, dar simt, aerul se răcește între noi.
   - Așa trebuia, da. Cu un iaht care trebuia să plece la șapte dimineața. Dar nu venit. Nu venit ieri. Barca plecat fără el.
   - Deci nu e în Bodrum?
   Liniște, numai liniște.
   - Se poate să fi luat altă barcă?
   - Nu. Nu de-ale noastre. Discutat prin radio cu căpitanii de pe mare. Nu au vești de la el. Și sunat ieri toată ziua și azi. Nu răspunde.
   - Atunci unde naiba e?
   Ugur se apropie mai mult de barcă, iar din gură îi iese un sunet panicat între mârâit și behăit.
   - Credeam că-mi spui tu. Tu ești cel mai bun prieten al lui. Acum treaba ta. Ian, unde e? Charlie trebuie să fie în Bodrum ieri. Întâlnirea era foarte important. Nu ar fi lipsit. Spune-mi ce să fac acum!
   Există rugăciuni pentru credincioși și există rugăciuni chiar și pentru cei fără credință, poate mai tăcute, dar nu mai puțin sigure de inutilitatea lor. Încerc și eu una. „Răspunde, apari, vino cu șortul ăla minuscul, galben, cu zâmbetul ăla smucit, pune capăt tuturor problemelor, în pizda mă-sii, apari”.
   Un câine cafeniu murdar intră săltând în hangar și adulmecă grilajul de la ușă cu limba răsucită atârnându-i pe afară. Îi observă pe cei doi jalnici ocupanți ai locului și o ia la fugă. Presupun că un credincios ar lua asta drept un semn.
   - Deci încă e pe insulă? strig spre lentilele strălucitoare ale lui Ugur.
   - Da. Cred. Unde altundeva să fie? Dar ar fi aici acum. Foarte rău. Foarte, foarte rău. Ian, tu nu știi ce rău e.
   E ciudat, dar, în momentul în care-mi dau seama că prietenul meu a dispărut, simt că, într-un fel, l-am găsit. În ciuda oricărei logici, Charlie încă e în Patmos, nu se știe unde și nu răspunde la telefon. Dar, dacă e pe insulă, de ce nu este acasă cu Sonny sau la doc, să se ocupe de iahturi?
   Nu pot să-mi imaginez decât lacrimile lui ciudate de ultima oară când l-am văzut în noaptea aia în Skala, de parcă steaua lui preferată ar fi încetat să mai lumineze. Sau oare plângea din cauza unei lovituri mai puțin poetice care l-a făcut să-și schimbe în ultima clipă planul?
   - Charlie! strig în bezna din hangar. Lentilele lui Ugur nu se mai văd.
   Probabil s-a retras într-un colț în care nici măcar lumina indirectă nu-l mai ajunge, în spatele plăcilor de oțel, al găleților de vopsea și al cutiilor cu prosoape împăturite.
   Mă răsucesc în soare și pornesc spre motocicletă, nevoia de a-l găsi pe Charlie mă apasă, îmi întinde fiecare nerv ca o coardă. Problema e că nu știu unde anume să caut. M-aș duce la poliție dacă ei nu l-ar căuta deja. Aș anunța-o pe Sonny dacă n-ar fi deja înnebunită că n-are nicio veste. Chiar și Helios bântuie pe insulă, încearcă să dea de el. Fără să ridic un deget, toate echipele de căutare au fost trimise. Și totuși mă simt prea puțin ușurat că fiecare minciună pe care am spus-o, cum că Charlie ar fi aici, a ajuns să fie adevărul.
   Turez motorul - „unde ești? unde ești?” - și o pornesc pe cărăruia care se îndepărtează de plajă. Pe șoseaua principală, unde pământul se întâlnește cu asfaltul, e oprit un Mercedes break. Îl văd pe Petros prin parbriz, cu mâna subțire, împodobită de un Rolex, atârnată pe fereastră.
   Când virez, face din faruri în semn de recunoaștere. Probabil că și Petros îl caută pe Charlie. Mă gândesc că, dacă cineva a scos doi străini de pe șosea noaptea, Petros e cel mai probabil suspect. I-aș da lui Martis numele lui să-l interogheze, dar până și eu îmi dau seama de inutilitatea acuzației. Clerul stăpânește insula, este și mai imun la bănuieli decât familia Konstantinou.
   Străbat pavajul în viteză, făcându-mi griji că breakul ar putea apărea din clipă în clipă în oglinzile retrovizoare, cu masca motorului însetată și de alte victime. Când îmi dau seama că Domitian e singurul loc în care nu am căutat, virez în prăfuitul sat Grikos. Casele văruite cu alb sunt construite în panta dealului precum terasele orezăriilor din stepa asiatică.
   Pereții sunt acoperiți cu bougainvillea cărnoase și cu un păienjeniș de vițe-de-vie cafeniu-ruginii. În port, chiar dincolo de mesele cu vin galben și familii istovite de căldură, este ancorat iahtul negru al lui Charlie, iar peste chepeng e prinsă o pânză crem. Dar am venit prea târziu. Martis sare pe puntea lustruită, folosindu-se de un polițist pe post de stâlp de sprijin.
   După ce îl sun iar și iar pe Charlie, nu mai am ce face și mă duc acasă.
   Scot o sticlă de votcă din minifrigider. Sting luminile. Încui ușa de legătură. O vijelie cu o ploaie scurtă lovește în acoperiș ca picioarele unor copii care fug. Când Louise bate ușor din camera ei, înghit o gură și șoptesc că mi-e rău.
   Petrec câteva minute și ore încercând să-mi imaginez ce se poate să i se fi întâmplat lui Charlie în noaptea aia după ce Miles i-a dat un pumn și apoi ne-am dus cu toții la culcare. Unde s-a dus? Unde e acum? Trebuie să-și dea seama că toată lumea e îngrijorată, că nu-i puteam ține la nesfârșit la distanță cu un alibi inventat. Nu trebuie să verific dacă a apărut Charlie. Când se lasă seara îmi vibrează telefonul, mă sună Sonny - un apel pierdut, douăsprezece, douăzeci și două.
   Nu fiecare minciună pe care am spus-o s-a dovedit a fi adevărată. Am pretins că eu aș fi fost ultimul care l-a văzut, iar vina cade asupra ultimului vizitator cunoscut, cel care a stat pe balansoar, cel care încă respira când a ieșit din cameră. A mai rămas prea puțin în sticlă ca să n-o termin.
   „Ian, ce-ai făcut?”

10.

      Apelurile lui Sonny au încetat la 3:14 dimineața.
   Când mă trezesc târziu, cu capul zvâcnindu-mi și cu stomacul în plină dezbatere dacă să fug imediat la baie să vomit sau să aștept în chinuri să se ajungă la o decizie unanimă, cu lumina spălăcită a soarelui pe post de agent dublu sadic, mă simt ușurat că nu și-a reluat apelurile azi-dimineață. Asta îmi dă speranță că s-a întors Charlie.
   În schimb, am dormit cât mama a încercat să mă sune de trei ori pe Skype. Cum nu a dat de mine, a recurs la SMS-uri.
   Mama: Ian! Unde ești? Putem să vorbim?
   Mama: Unde ești, mai exact?
   Mama: întreb pentru că am primit un apel îngrijorător de la Alexis. Dragule, spune că a încercat să dea de tine, pentru că lipsesc bani din contul tatălui tău??? Fata aia e culmea, chiar îl moștenește pe taică-tău. Dar ea are impresia că ai fugit cu 9.000 de dolari - i-am spus că trebuie să fie o greșeală. Tu ești băiatul meu cinstit, chiar dacă mi-ai trimis simbolul ăla ciudat și, trebuie să recunosc, neliniștitor cu sirena poliției. Și, deși sunt sigură că tatăl tău
   Mama: a fost zgârcit în testamentul lui-crede-mă, știu exact cum e să încerci să scoți bani meritați de la omul ăla -, trebuie să fi avut cumva grijă și de tine. Da/nu? În orice caz, n-a închis telefonul până nu i-am promis să dau de tine. Mi-a dat senzația că avea motive mai presante decât cei nouă mii de dolari. Întrebări, întrebări despre tatăl
   Mama: tău, ultimele lui cuvinte? Mai putea măcar să vorbească la final? Din curiozitate, de mine a pomenit? Mă îndoiesc că ar fi permis Lily așa ceva, dar mă întreb și eu. M-am gândit mult la căsnicia noastră în ultimele câteva zile. Înainte să te naști tu, ai fi zis că tot ce vrea tatăl tău e să audă pe cineva în camera de alături. Așa vedea el căsnicia: un zgomot pe fundal. Dar apoi te-ai
   Mama: născut tu, și atunci anii ăia au meritat efortul. Erai un zgomot mare și frumos. Nu știu de ce îți spun toate astea. Poate simt nevoia să vorbesc despre tatăl tău și aici, în India, nu are nimeni nicio legătură cu trecutul meu. De obicei lucrul ăsta mă bucură. În orice caz, te rog, sun-o pe Alexis. Părea foarte supărată. Dacă îi răspunzi, poate se liniștesc apele. Nu uita, te iubesc. Te iubesc mult de tot. Și dacă reușesc să deschid
   Mama: orfelinatul ăsta - o asemenea sarcină nu este simplă în înapoiatul Delhi, unde, după cum ți-am spus, oamenii nu cred că tu îți faci singur destinul, ci că destinul te face pe tine, așa că Dumnezeu vrea să mori de foame pe stradă - poate faci o mică donație din moștenirea ta. Ești dragostea mea. Te
    Mama: iubesc. Te rog să-mi dai un semn că ești bine. Îmi fac griji.
   Cu drag, Helen.
   Votul este unanim. Îmi acopăr gura cu mâna în timp ce zbor spre baie, iar icniturile sunt atât de perfect sincronizate, încât ajung la receptaculul de porțelan exact în momentul în care un val de sirop galben îmi țâșnește din gât. Nici măcar nu îngenunchez, doar las capul în jos ca un profesionist, în timp ce cinci doze de vărsături umplu vasul, iar durerea îmi migrează din stomac în tâmple.
   Mă șterg pe barbă cu un prosop, evitând nisipurile mișcătoare ale oglinzii, și încerc să-mi strecor în gură periuța de dinți ca un deget ițit. Mă întorc în dormitor clătinându-mă și mă asigur că banii încă sunt în noptieră înainte de a-i scrie un mesaj mamei: Sunt în Grecia. Mă ocup eu.
   A fost doar o neînțelegere. Și nu, nu mi-a lăsat nicio moștenire. N-am fost destul de bun. Când încerc să găsesc o ascunzătoare mai potrivită pentru bani, primesc un alt SMS.
   Bună dimineața, Ian. Sunt Miles. Vrei să bem cafeaua ăla? Mi-aș dori foarte mult să-ți explic.
   Răspund: A venit Charlie acasă?
   Nu.
   Mi-aș dori să mai am ce elimina din stomac. Dar se instalează un alt fel de greață, mult mai apăsătoare, pe care nu o pot alunga gurile de apă sau orele scurse din momentul beției: faptul că Miles a fost unul dintre ultimii care l-au văzut pe Charlie și că întrevederea s-a încheiat cu un pumn.
   Dacă dispariția lui Charlie este în vreun fel involuntară, s-ar putea oare ca pe Miles să-l împingă conștiința să dea o explicație? Dar nu vreau să mă gândesc ce ar putea să însemne „în vreun fel involuntară”. Nu-mi dă voie mahmureala. Mahmureala nu e în așa de mare măsură un subprodus nedorit al dezmățului de azi-noapte cât o destinație în sine.
   Este o cameră tihnită în care eviți gânditul excesiv când lumea exterioară e așa de plină de imagini și sunete chinuitoare, bubuitoare ca o bombă, în care gândurile cele mai rele abia dacă se integrează în peisaj.
   Vin eu la tine, îi scriu. Unde stai?
   Am grijă de Duck. Hai să ne întâlnim la o tavernă din Chora.
   Întâi am o treabă. Ar fi mai bine dacă aș veni la tine acasă. Nu știu cât o să dureze. E bine așa, Miles?
   Deschid dulapurile goale de cedru și caut o ascunzătoare pentru bani în așteptarea răspunsului lui. După cinci minute, îl primesc:
   Bine, casa chiar de lângă șoseaua din Chora, vizavi de stația de taxi. Ușa verde cu copertină albă.
   Nu există ascunzătoare mai nimerită decât noptiera, încă am hainele morman în valiză. În ciuda sfatului lui Charlie, nu mi-am desfăcut bagajele, nu mi-am pus cămășile pe umerașe și nici nu mi-am aranjat articolele de toaletă ca pe un trenuleț de jucărie pe rafturile dulăpiorului de medicamente. La un moment dat în perioada maturității mele, am învățat că cel mai sănătos mod de a exista este să nu te simți niciodată ca acasă. Azi ar trebui să fie prima zi de muncă la Konstantinou Charters.
   În schimb, eu mă duc în vizită pe Domitian, să-l caut pe omul care ar fi trebuit să mă salveze.

          Grikos este un sat în curs de dispariție, pescărușii albi se ridică de pe acoperișurile din stuc ca o explozie de piatră.
   Chiar și în plin sezon din august, imobilele în proprietate comună privesc goale spre mare, pe balcoanele lor rareori vezi costume de baie puse la uscat pe balustradă, iar grilajele de bronz ale magazinelor sunt lăsate, pe post de panouri decojite de afișaj care fac reclamă la concerte estivale depășite de o lună. Turiștii care rătăcesc prin port au expresia dezamăgită a exploratorilor care au dat greș, iar locul cel mai plin de viață de pe malul apei este un restaurant care oferă pizza și, potrivit unui anunț mai nou, sushi, iar, într-un ultim pariu gastronomic riscant, este și un desen cu un taco, vrând parcă să ademenească turiștii sătui de feta și calmar.
   Totuși, satul reușește să pară supraaglomerat, pur și simplu din cauza caselor compacte, înghesuite pe șuvița sărăcăcioasă de nisip.
   Mă opresc la o farmacie, a cărei reclamă verde fosforescent cu semnul plus pâlpâie ca un dolar american. Doi hipioți stau pe un culoar și iau suluri de bandaje din pânză, genul cu care înfășori gleznele și genunchii suferinzi. Îi studiez pe cei doi tineri cu fețe cabaline, germane, unul cu un inel argintiu în obraz. Din cămășile înflorate plutește miros de marijuana și de cuișoare.
   Probabil sunt din tabăra lui Vic.
   - Mai aveți bandaje ca astea? o întreabă pe farmacistă tipul mai înalt, cu obrazul perforat.
   Cumpăr un flacon de aspirină cu gust de cireșe, pentru copii. Pe casa de marcat e o felie de lămâie, pe care farmacista își umezește vârfurile degetelor înainte să-mi numere măruntul. Mai am doar vreo șaptezeci de euro din avansul pe care mi l-a dat Charlie. Când ies iar, în ceața golfului scuturat de o briză, mă blestem că nu am economisit mai mult. Când se întoarce Charlie... Dar gândul ăsta răsună fără nicio rezolvare, „când se întoarce Charlie, când se întoarce Charlie...”
   Ronțăi două aspirine în timp ce mă apropii de Domitian. Christos stă pe chei, spală cu furtunul un morman de veste de salvare, ținând una în loc cu marginea șlapului. Nu are cămașa pe el și, din spate, corpul îi pare mai tânăr, o piele caramel întinsă peste mușchii slabi și încordați. Oprește jetul și, când se întoarce, își arată vârsta. Zâmbetul lui scurt și știrb este temător. Vesna a spus că e dur cu copiii lui, că le cere prea mult.
   Dintr-un motiv necunoscut, severitatea unui tată grec care câștigă bani din îngrijirea bărcilor mi se pare mai pardonabilă decât cea a unui om de afaceri newyorkez care a reușit să limiteze orice contact cu fiul lui. Și totuși, n-aș vrea să fiu destinatarul gesturilor zgârcite ale lui Christos și al ordinelor răstite. Charlie mai scotea câte o umbră de căldură din căpitan, dar, sigur, Charlie îi plătea salariul.
   - Christos, spun. Se șterge de apă pe șort, apoi îmi întinde mâna. Ai vorbit cu Charlie? L-ai văzut ieri?
   Clipește nedumerit la mine, apoi zbiară:
   - Nu! Nu aud nimic. Nu știu dacă vrut Domitian azi. Nicio vorbă.
   Face un semn spre barcă, de parcă ar fi animalul de companie al cuiva de care trebuie să aibă grijă, ceea ce și este, de fapt. Îl îngrijește, curăță după el, îi știe trucurile și cusururile mai bine decât stăpânii lui. Dar nu e vorba de vreun drept de folosință în cazul iahtului; ieri Helios mi-a spus că tatăl lui a ieșit cu barca să pescuiască, de parcă dacă ar împrumuta trofeul familiei Konstantinou pentru plăcerea proprie s-ar comporta necorespunzător sau și-ar călca pe mândria personală.
   - Eu plecat de aici, îmi spune. Așteptat telefonul lui.
   Christos își ia telefonul din buzunar și îl flutură.
   - Nu sunat. De câteva zile. Vrut barcă azi sau nu vrut? Trebuie mutat Domitian în Skala. El nu spus mie.
   Mă rog să înțeleagă engleza mai bine decât o vorbește.
   - Trebuie să-ți pun o întrebare importantă. Acum trei nopți, ți-a spus Charlie că o să stea pe Domitian peste noapte? Sau că-l ancorează pe mare câteva zile până se întoarce de unde s-a dus?
   Christos se uită cu atenție la buzele mele și-mi imită silabele cu buzele lui crăpate, mărginite de firișoare argintii.
   - Charlie spus mie lăsat Domitian aici, în Grikos. Lăsat cambuza descuiată. Spus dormit aici și vorbim dis-de-dimineață despre scos barca în larg. Dar eu venit a doua zi, dis-de-dimineață, nu era aici. Nu lăsat nicio vorbă. Nu sunat. Nu instrucțiuni. Ținut barca aici, dar nu primit vești de la el.
   Pare neliniștit că nu știe nimic de șeful lui, fără îndoială că în deceniile de când e căpitanul familiei Konstantinou a devenit omul de încredere care duce la îndeplinire solicitările ciudate ale familiei de miliardari. Îmi imaginez că au fost multe de-a lungul anilor. Probabil este deținătorul a nenumărate secrete care au înflorit și s-au topit în verile petrecute pe insulă. O barcă este o casă fără vecini, un teren de joacă mobil.
   - Ai făcut bine, îi spun, dar pare indiferent la încercarea mea de a-l liniști.
   - Tu acum lucrat la firmă la Charlie? mă întreabă morocănos, fixându-mă cu privirea.
   Acum, în ochii aceia, amândoi suntem angajați.
   - N-am început încă. Ce știi despre afacerea aia?
   - Nu e treaba mea, îmi spune lovindu-se în piept. Nu implicat. Ocupat doar de barca familiei, pentru domnul Konstantinou. Nu interesat turiștii.
   Un medalion de aur îi atârnă în fauna înzorzonată a părului de pe piept.
   Pe medalion este gravat un bărbat mai în vârstă, chinuit, cu spatele încovoiat, cu un copil cățărat pe umeri, ca un tată torturat care-și cară fiul.
   Recunosc personajul de pe bordurile taxiurilor, de la gâtul turiștilor superstițioși și din copilărie, când memoram sfinții la biserică. Este sfântul Cristofor, căruia îi poartă numele Christos, patronul călătorilor. Îmi amintesc povestea: se presupune că, înainte de inventarea bărcilor, Cristofor trecea drumeții de pe un mal al unui râu pe celălalt.
   Într-o zi, un băiețel aștepta să treacă. Cristofor l-a luat pe spate și, în timp ce apa devenea din ce în mai adâncă și periculoasă, băiatul se îngreuna din ce în ce mai mult, până când a fost greu ca plumbul. Dar viitorul sfânt a reușit să salveze băiatul și, odată ajuns la mal, și-a dat seama că băiatul era Hristos. Pare mai puțin un studiu de caz pe tema miracolelor de călătorie decât pe tema eticii zeloase a muncii. Însă nu pot să nu-mi doresc ca Helios să merite efortul tatălui lui, care muncește din greu, sau ca Edward Bledsoe să mă fi considerat ceva mai valoros decât o povară îndărătnică: să-mi fi ținut gura deasupra apei în timp ce el se scufunda.
   Adevărata lecție, când lași deoparte morala creștină, pare să fie că, dacă te gândești la viitor, trebuie să pui mai presus de tine un trup mai slab, un viitor în care băieții fără apărare merg pe umerii taților gata să se înece în valuri.
   Christos se încruntă în timp ce agită furtunul ca pe un lasou.
   - Domnul Konstantinou operat ieri. Este mai bine? Se trezește curând? Ieșit din spital?
   Uitasem de operația domnului K.
   - Nu știu, îi spun. O s-o întreb pe Sonny când o să mă întâlnesc cu ea.
   Aprobă înclinându-și mult bărbia, de parcă s-ar ruga pentru recuperarea lui grabnică. Ochii căprui i se umplu de lacrimi.
   - Toate bune? întreb.
   - Fata mea, Vesna. Nu găsit azi. Dispărută. Și nici Helios nu găsit.
   Mă gândesc să-i spun despre manifestația la care s-a dus Vesna la Atena, cea pe care am finanțat-o pe ascuns, dar nu vreau să mă implic în criza familiei Stamatis. Grija mea e Charlie.
   Îl întreb pe Christos dacă pot să arunc o privire pe Domitian. După ce sărim amândoi la bord, căpitanul scoate prelata de pe chepengul cambuzei.
   - Fata mea curățat, îmi spune deschizând ușa de palisandru. Eu cafea.
   Arată spre restaurantul de pe țărm cât timp eu mă așez bine pe treptele scării.
   E întuneric în cambuză, cromul are reflexe verzi și covorul este moale pe podeaua care se mișcă imperceptibil. Mâna îmi alunecă pe lemnul retras până găsește întrerupătorul. Camera liniștită, scufundată, sub constelația de spoturi pe șină este atât de luminoasă, încât îți dă dureri de cap.
   Deși mereu am apreciat gusturile lui Charlie, interiorul iahtului are ceva de prost gust, este ca un condominiu luxos din centru, pe care un oligarh l-a cumpărat gata aranjat, dar pe care nu l-a vizitat niciodată. Pe masă sunt puse teanc reviste de modă și despre bărci. Două pahare au fost spălate și lăsate afară să se usuce cu gura în jos în suportul din bucătărie.
   Vesna a pus totul în ordine și a curățat, cel puțin în felul ei relativ incompetent; pe un raft de jos de lângă tabla de șah cu încrustații de opal e o scrumieră murdară pe care a scăpat-o din vedere. Mă duc și mă uit în ea. Sunt șase mucuri de țigări rulate cu mâna. Tabla de șah este înghețată la jumătatea partidei, piesele albe câștigă, încolțesc regele de culoare neagră, deși ambele părți au suferit pierderi mari. Dar acum știu sigur că Charlie a fost aici. O tură stă pe marginea tablei, sacrificiul lui obișnuit, ca să fie meciul mai echilibrat.
   Două pahare pe suportul pentru vase, o tablă de șah înțepenită la o mutare de victorie - Charlie a fost aici și nu a fost singur. Încerc să-mi amintesc dacă a pomenit că ar fi fost pe Domitian între după-amiaza în care am navigat în jurul insulei și noaptea în care ne-am întâlnit să bem în Skala. Sau poate astea sunt dovezi că s-a întors pe iaht în noaptea aia să doarmă, cum a confirmat Christos că avea de gând? Dacă e așa, a avut musafiri. Trebuie să-l fi vizitat cineva, un om pe care-l cunoștea suficient încât să-i ofere ceva de băut. Și poate că acel om avea o chestiune serioasă de discutat, atrăgând a doua ofertă, o partidă de șah.
   Charlie jurase că, atunci când joacă șah, gândește cel mai bine - așa voia să mă vadă, înghesuit în colțul biroului lui, încordat deasupra tablei, ca să-mi demonstreze că poate să mă bată, în timp ce-l imploram să mă ajute. Chiar și pe terenul carității, partida tot trebuia câștigată. Acum amintirea asta mă înfurie la fel de mult ca dispariția lui. Oare voia să înțeleg care dintre noi era ratatul? Putea măcar să aleagă un joc în care aveam o șansă de victorie. „Trei pistolari cu cagule negre dau buzna în cameră. Ce faci?” Era vreodată un singur pistolar? Unul ar fi de ajuns.
   Mă duc în dormitor. N-a dormit nimeni în patul matrimonial de când l-a făcut Vesna. Pe lâna mov nu se vede decât o mică vălurire înțepenită, ca pe apa unui iaz. Mă uit pe rafturi după trofee, monede romane în carcase de plastic, câteva sticluțe de parfum și romane deformate de aerul marin.
   La capătul unui raft este o agendă mică și îngălbenită, din care iese o fotografie Polaroid. Scot agenda și se deschide la o pagină cu dungi albastre.
   Scrisul necopt este nesigur, e-urile trag spre în spate, g-urile sunt rotofeie ca niște clepsidre, iar P-urile se înșiră ca niște felinare de stradă.
   Este jurnalul unui copil din 1993, când Charlie avea șapte ani: „iernile sunt reci. Soarele apune pe la 5:30, dar răsare înainte să mă trezesc eu. Când nu e înnorat, soarele te încălzește și e plăcut să stai afară, dar nu ai voie să ridici ochii, că te dor. Bisericile sunt vechi. În magazine e gălăgie și mânie. Mâncarea e bunicică, dar nu e o idee bună să comanzi mereu același lucru, fiincă-i plictisitor. Majoritatea oamenilor sunt de treabă. Câțiva nu sunt. Dar lumea te place dacă spui o glumă simpatică. Bătrânii merg să lenevească sub umbrele. Cel mai mult îmi place noaptea, fiincă-i întuneric, dar vezi până departe pe cer. Mama zice că nu stăm mult”.
   Poate Charlie consemna o călătorie cu familia sau poate era iarna în New York. Dar par sfaturi practice pentru viață, o recenzie Yelp a planetei Pământ.
   Scot fotografia Polaroid dintre pagini. E o poză cu Charlie, nu e trecută data, dar este cu cel puțin zece ani mai tânăr decât acum. Se dă într-un leagăn din sfoară, noaptea este singurul fundal, iar cămașa de flanelă galbenă este descheiată, așa că i se vede pieptul fără păr. Are picioarele împrăștiate, o bucată albă de adidas lovește spre aparatul foto, prinzând mai tot blițul. Dar fața lui e cea care mă fascinează, este întunecată, dar se uită direct la obiectiv, cu o expresie între spaimă și stăpânire de sine.
   Este ca un punct iluzoriu de la orizont, frumos și intangibil, măcar o dată eliberat de orice context, chiar și de zâmbetul arogant. Nu știu dacă mă gândesc la trecut sau la prezent, dar îmi dau seama că mi-e dor de el, îmi fac griji din cauza lui și vreau să se întoarcă, de parcă m-aș putea întinde să opresc sforile din legănare și să-l prind de gât.
   „Unde ești, Charlie? Ce s-a întâmplat? Nu trebuie să iasă așa. Încă putem fi orice vrem noi”.
   Dar îmi dau seama că vorbesc cu un băiat cu zece ani mai mic dintr-o fotografie. Bucata albă de adidas chiar a ajuns pe pământ. Leagănul s-a oprit. Suntem amândoi prea mari ca să mai fim orice vrem noi.
   Strecor fotografia între pagini. Timpul este prea adesea măsurat prin ceea ce putea fi preîntâmpinat. Istoria e palatul greșelilor.
   La început e doar un sunet îndepărtat, subteran. Mă opresc să ascult.
   Sunetul crește în intensitate, foșnește, hârșâie. E ceva în barcă cu mine.
   Mă duc înapoi în încăperea principală, unde lumina slabă a soarelui cade pe fotografia înrămată cu Charlie și tatăl lui. Hârș, hârș. Sunetul mă cheamă din spatele ușii închise de la baie, de lângă bucătărie. Mi-l imaginez pe Charlie de partea cealaltă, cu picioarele, gura și încheieturile legate, zgâriind lemnul cu unghia ruptă. Deși poate fi greu de crezut, mi se pare cel mai optimist scenariu - sau, cel puțin, cel mai simplu scenariu care să explice de ce nu a ajuns la întâlnirea din Bodrum.
   Zgârieturile se aud jos, pe podea, răbdătoare ca o ramură care se lovește de marginea unei case. Apuc mânerul și deschid energic. Terry, motanul gri al bărcii, stă pe plăcile de marmură din baie.
   - Mi-a stat inima în loc, strig, ridicându-l de pe jos și strângându-l la piept.
   Simt oasele subțiri pe sub blana neîngrijită. Când strivesc cu picioarele nisipul împrăștiat împrejurul tăvii de sub chiuvetă, observ că plăcile de marmură sunt dungate de la mopul Vesnei. Stau un minut în patrulaterul de lumină, privind la hubloul ce încadrează confluența perfectă dintre cer și mare. Este atât de desăvârșit, de frumos, de un albastru cețos, încât aproape că îmi vine să fac o gaură în el, să apăs pe un buton ca frumusețea de nesuportat să înceteze.
   - Ți-e foame? întreb ochii albaștri și mustățile albe.
   Ridic motanul în fața oglinzii și văd în reflexie că pe laba din față are o pată mică maro. E culoarea sângelui uscat. Îl apuc pe Terry de lăbuță, dar devine sălbatic, mă zgârie, îmi înfige ghearele în încheietură, murdărindu-se iar de sânge. Când îi dau drumul, fuge în bucătărie. Sânge uscat pe lăbuță și acum, pe podeaua băii, observ două pete mari pe care le-a ratat mopul Vesnei.
   Frica pornește motorul inimii pe rezerva de combustibil de urgență - sângele lui Charlie, Charlie a sângerat în baia asta, Charlie nu a făcut și ultima mutare pe tabla de șah. Cuvintele Vesnei de ieri îmi răsună în urechi, o observație făcută în treacăt, pe care, în prostia mea, nu m-am oprit s-o cercetez.
   „Dar când m-am dus să fac curățenie, era doar un mare dezastru. Charlie nu era”.
   Ce fel de mare dezastru? Dezastru ca de la o încăierare, o bătaie? Sau dezastrul celui care nu a învățat să fie ordonat?
   Dacă aș putea s-o întreb, dar acum Vesna agită o pancartă împotriva zonei euro în Piața Syntagma și scandează alături de compatrioții ei pentru drepturile unei nații libere și independente. La fix, când se poate să fi șters cu mopul scena unei crime. Unde aruncă Vesna gunoiul pe care-l strânge de pe Domitian? Oare vreun sac de gunoi plutește acum în larg pe o barjă, cu toate probele unui eveniment pe care nu-mi fac curaj să mi-l imaginez?
   Mă pregătesc să dau alarma - în mintea mea deja dau buzna pe debarcader și strig să vină poliția - când îmi aduc aminte că m-am lovit la deget în ziua în care ne-am plimbat pe insulă. Ușurarea mă cuprinde la fel de repede ca frica. Sângele e probabil al meu. Am venit șchiopătând până aici după ce m-a bandajat Sonny.
   Din zgârieturile proaspete de pe încheietura mea picură sânge, iar un strop cade pe podea, compromițând și mai mult locul compromis. Duc mâna zgâriată sub robinet și apăs. „Ești paranoic”, îmi spun în oglindă. Paranoic, categoric. Dar Charlie e dispărut în continuare de mai bine de două zile.
   Mă întorc la tabla de șah și scot scaunul pe care a stat Charlie, cu scrumiera lângă mâna dreaptă. Studiez încrustațiile de lemn și opal, ciupindu-mi degetele când le plimb pe suprafața ei în căutare de pete roșii. Masa e curată. Buricele degetelor trasează adâncitura unui sertar mic pe laterala mesei. Îl deschid. Pe catifeaua groasă stă cercelul turcoaz strident pe care și-l prinsese Charlie pe cămașă în seara aia în Skala. Ridic cercelul de cârlig. A fost aici, pe Domitian. Chiar s-a întors.
   Dar apoi ce s-a întâmplat? Nu pot fi foarte sigur că e sângele meu.
   Strâng cercelul în mână și urc scara. Christos stă pe terasa restaurantului de pe mal, cu picioarele ciolănoase încrucișate.
   Observându-mă, se ridică și ocolește cu greu mesele și un ciorchine de genți ale turiștilor. Ne întâlnim la jumătatea debarcaderului, lângă un șir de găleți de plastic unde niște sardine moarte plutesc pe partea pe care vor fi gătite.
   Îi arăt cercelul.
   - Am găsit ăsta. Charlie îl avea în Skala.
   Christos îl studiază sceptic.
   - Cercel Sonny, răspunde, trăgându-se de lobii urechilor. Nu Charlie.
   - Nu asta am vrut să spun. Îl avea la el. Asta dovedește că a venit înapoi pe barcă în noaptea aia. Și ai spus că nu era aici a doua zi de dimineață, la prima oră?
   Probabil îmi simte ostilitatea din voce, pentru că expresia lui sceptică trece de la cercel la mine. Începe să cloncăne, se aude ca atunci când tragi de cablu ca să pornești motorul unei mașini de tuns gazonul.
   - El nu aici, urlă, în timp ce flutură din mâini. Domitian gol.
   - Era dezastru? Sau semne că se bătuse cineva acolo când ai verificat în dimineața aia? Când a făcut curat fiica ta, era ceva răsturnat? Christos, a curățat sânge și nu a spus nimănui?
   N-ar fi trebuit s-o includ pe Vesna în acuzele mele, dar iureșul anxietății mi-a transformat întrebările în pumni furioși.
   Christos se înroșește la față. Apoi devine palid, în timp ce mă apropii de el să-i cer scuze, scrâșnește din dinți. Descopăr că nu am curajul să-l ating pe umăr. Țin mâna în fața lui, vrând parcă să previn un atac.
   - Vesna mea doar curățat. Ce spui că nu zis de sânge? Nu era sânge. Nimic. Gol. Noi făcut doar meseria.
   - N-am vrut să spun asta. Dar am găsit mici urme...
   - Noi nu lucrăm pentru tine. Lucrăm pentru Charlie. Charlie și domnul Konstantinou. Cine ești tu, eh?
   Mă atinge cu degetele pe biceps.
   - Îmi pare rău. Dar nu-l găsesc pe Charlie. Nimeni nu-l găsește. Încerc să-mi dau seama unde e.
   - Dispărut. Nu pe barcă. Venit, nu era aici. Dar Charlie...
   Nu-și găsește cuvintele în engleză și se lovește tare cu palma în piept.
   - Eu știu cuvintele. Charlie e puternic, Charlie e adult, Charlie e un om liber, Charlie poate să-și poarte singur de grijă.
   Dau din cap și-mi doresc să-l cred. Dar Christos are dreptate într-o privință: lucrează pentru familia Konstantinou, nu pentru mine. Dacă, din întâmplare, Charlie se ascunde pe insulă, se ține dinadins deoparte, ar fi putut să-i ceară lui Christos să-i păstreze secretul. În orice caz, l-am pierdut pe căpitan, nu-mi mai e tovarăș de îngrijorare. Mă privește neîncrezător, de parcă aș fi un ciclon care l-ar putea înghiți.
   - Nu e bine, mormăie.
   Deja și-a luat ochii de la mine și fulgeră cu privirea barca de optsprezece metri din stejar negru care se leagănă, regretând evident că i-a dat voie unui necunoscut să urce la bord.
   - Vreau vorbit cu domnul Konstantinou.
   - Bine. Te înțeleg. Dar vrei să mă anunți dacă îl vezi pe Charlie? Sau să-i spui lui Sonny? Sau oricui? Sau vrei să-i spui să vină acasă? N-am vrut s-o critic pe Vesna. Sunt sigur că o s-o vezi curând. Și la fel și pe Helios.
   Christos clatină din cap, își afundă mai mult picioarele în șlapi și pornește cu pași mari spre doc, strigând:
   - Vorbesc doar cu domnul Konstantinou!
   Am reușit să-l jignesc pe singurul om care putea să-mi fie un aliat esențial. În ce moment te ajută mai mult să stai cu mâinile în sân decât să te arunci orbește în mijlocul crizei? Aproape mă conving să opresc căutarea. Dar în timp ce urc pe motocicletă, mă uit la cercel. Este singura dovadă a existenței lui Charlie după ce l-am văzut ultima oară.
   La un moment dat după miezul nopții în Skala și înainte să ajungă Christos a doua zi de dimineață, a fost pe iaht. Și nu a fost singur.
   Pentru prima oară, îmi permit să-mi imaginez un scenariu care să explice de ce nu s-a dus cu barca de închiriat la Bodrum și lungile zile de liniște de după: Charlie a fost luat prin surprindere în cambuză, rănit sau incapabil să reacționeze, legat cu greutăți și aruncat peste bord, înghițit de valuri. Imaginația e un câine turbat. Aleargă vesel spre cel mai crunt dintre finaluri.
   În depărtare, Domitian plutește spre larg cu pânzele înfășurate pe după catarg, iar motorul lasă în urmă un siaj de culoarea safirului. Christos mută barca în Skala. Aici, pe o insulă de vacanță, nimic, nici măcar o cameră, nu stă pe loc.

       Miles este singura persoană care-mi vine în minte și care avea motiv să-l viziteze pe Charlie în noaptea aia pe barcă.
   Din fericire, vila lui este chiar vizavi de stația de taxi, la intrarea în Chora. Mă îndoiesc că aș putea s-o găsesc altfel. Copertina alb-gălbui, ruptă pe o parte, umbrește o ușă acoperită cu o vopsea verde-fistic decojită. Vila suplă, văruită cu alb, are trei niveluri. Ferestrele înalte de la primele două etaje se continuă cu gemulețele pătrate ale unei mansarde din care urlă hituri din Top 40, amestecându-se cu rugăciunile de la un sanctuar din apropiere. Spre deosebire de majoritatea caselor, ușa nu e decorată cu un ciocan de bătut în stil vechi. Se vede doar un șurub ruginit care pe vremuri fixa un asemenea ciocan.
   Mă pregătesc să bat, când ușa se deschide și trei turiști asiatici arătoși țâșnesc în lumina zilei. Poluează aerul cu zâmbete și glasuri puternice care cântă odată cu muzica pop de la etaj.
   Doi băieți și o fată, abia ieșiți din adolescență, se dau înapoi să închidă ușa și mă studiază. Au ochelari de soare încrustați cu diamante. Părul fetei este de un alb-măduvă și prins cu agrafe fosforescente. Au costumele de baie împodobite cu tartanul strident și dungile neasortate specifice mărcilor europene la modă.
   - Cred că am greșit casă, spun.
   Li se pare foarte amuzantă greșeala mea și se înghiontesc unii pe alții cu umărul. Sau poate doar se bucură foarte mult că sunt în Patmos.
   Vorbesc între ei în mandarina lor abruptă, ceea ce-i face să râdă și mai tare, iar unul dintre tipi încearcă să-l ciupească pe celălalt de sfârc.
   - Nu, Ian, n-ai greșit casă, tună o voce din spatele lor. Miles scoate capul din întuneric, e tras la față și are ochii umflați. Zâmbind jenat, le spune celor trei turiști: Aveți cheia? O țin încuiată.
   - În regulă, domnule căpitan, îi răspunde unul dintre tineri salutând sarcastic.
   Miles îmi face semn să intru pe hol. O scară plină de unghiuri duce la un palier inundat de soare, dar noi rămânem la parter, traversând holul scorojit din cărămidă.
   - Cine erau cei trei? îl întreb.
   - Musafiri, îmi spune el nonșalant. Vara asta am închiriat cele două etaje de sus pe un site din ăla de turism.
   Luându-mi tăcerea drept o acuză, se justifică:
   - Nu toți ne putem ruga la sfântul patron al prietenilor mai bogați când avem necazuri.
   - Nu te judec.
   I se relaxează puțin fața.
   - Scuze. Nu știu de ce am spus așa ceva. E un fel de furnicar aici, ne călcăm pe picioare unii pe alții. Chiar dacă n-ar fi pomenit Charlie noaptea trecută de greutățile pe care le am în ultimul timp, sunt sigur că ai fi auzit de ele mai devreme sau mai târziu.
   Amintirea îl face să-și maseze mâna cu care a lovit, de parcă încă încearcă s-o destindă, să nu se facă pumn.
   - Chiriașii cei noi sunt niște puști chinezi. Fuerdai. Știi, odraslele elitei din Beijing. Ai fi uimit să afli cât sunt dispuși să plătească.
   Miles pare dornic să mă impresioneze cu chiriașii, de parcă situația lor financiară s-ar reflecta asupra lui. Casa asta a fost construită în 1429, a fost proprietatea unui mic nobil care avea ferme și creștea oi, de-aia are vedere spre nord, spre vale. E casa tatălui meu, dar eu vin aici în fiecare vară. Și, sincer, la ce-mi trebuie mie toate camerele alea în plus? De fapt, îl consider un experiment etnologic. Sau ce-a mai rămas din etnologie. Un sfat. Nu le închiria brazilienilor, nu știu să se poarte cum trebuie. Mi-au spart o lampă din secolul al XVII-lea, care mergea cu untură de balenă, și nici măcar nu s-au deranjat să măture cioburile.
   Se uită la mine, pe față i se citește rușinea, de parcă nu s-ar fi imaginat vreodată ceva între hangiu și polițistul casei.
   - Doar vara asta!
   - Nu e nicio problemă dacă primești turiști, îl asigur.
   Se oprește la ușa apartamentului lui.
   - Mai vorbim imediat.
   Intrăm într-un living mare, sărăcăcios mobilat, în care lumina de un gri prăfos pătrunde prin ferestrele pătate cu murdărie. Niște cearșafuri albe sunt întinse pe două canapele lungi, de parcă Miles n-ar fi găsit energia să le elibereze din hibernare. Camera are temă marină - stele-de-mare din ceramică, gravuri abstracte cu pete albastre care se apropie de forma unui pește, o măsuță de cafea cu un mozaic de oglinzi și scoici, frânghii pescărești cu noduri mari.
    Este același tip de decor ca în vilele din Hamptons și Cape Cod, casele de sfârșit de săptămână în care bogătașii senili se înconjoară cu obiecte care să le amintească unde sunt. Singurul obiect neașteptat este un sac uriaș de pânză atârnat de tavan cu un lanț; palpită de la muzica de la etaj. Candelabrul este băgat într-o pungă menită să protejeze inima casei, precum săculețul cu organe interne vârât într-un curcan cumpărat de la magazin.
   Evident, Miles nu se aștepta să aibă musafiri în vara asta, dar pânza gri care se leagănă deasupra capetelor noastre îi trădează disperarea mai mult decât i-au trădat-o chiriașii. Eleganța unui candelabru din aur și cristal ar atârna ca un memento al unor vremuri mai bune.
   Duck este împrăștiată pe podea, pe jumătate ascunsă în spatele măsuței de cafea, într-o salopetă portocalie. Desenează cu creioane colorate pe un caiet de schițe, copiază două siluete de pe o revistă mondenă, apăsând energic pe o cariocă de culoarea piersicii, în timp ce-și sprijină visătoare capul pe mână. Pauza pe care și-a luat-o Miles de la discutarea situației lui financiare are legătură cu fetița de șapte ani. Poate își făcea griji că veștile i-ar parveni lui Sonny.
   - Bună, Duck, spun. Ce faci?
   Se uită la mine, cu ochii albastru fosforescent de deasupra obrajilor arși de soare.
   - Bună, Ian.
   Acum eu sunt cel care se supune influenței puștoaicei de șapte ani.
   Mă simt ciudat de onorat că-și aduce aminte cum mă cheamă.
   - Ce desenezi?
   - Oameni.
   Îi studiez ostentativ desenul și înclin înțelept capul într-o parte. Duck nu este încă la vârsta la care fiecare tentativă artistică să fie chinuitor de intimă, ascunsă de un braț ocrotitor sau de un umăr pe post de scut. Cum a fost și la plajă, când era goală până la brâu, încă nu a învățat virtutea americană a rușinii profunde, inerente expunerii.
   Hârtia caietului este plină de stropi de culoarea piersicii, imitația a două celebrități surprinse în stilul presei de scandal în apa Mediteranei.
   Probabil sunt celebrități europene, pentru că nu le recunosc și, neavând indicii despre importanța lor, se comprimă în niște specimene strâmbe, nu cine știe ce atrăgătoare și care cu greu merită atenția fascinată a fotografului. Sunt niște pete umane în vacanță, iar versiunea lui Duck, două băltoace alungite, arată îndemânare.
   - Vrei ceva ce băut? mă întreabă Miles. Am o sticlă deschisă de votcă și suc de grepfrut în frigider.
   - Nu, mersi, am băut prea mult, îi zic așezându-mă pe una dintre canapele.
   - Vara trecută a venit o prietenă în vizită, spune Miles în timp ce se duce la un bar mic din colț, cu sticlele și carafele organizate ca un set de experimente de chimie.
   Alcoolul este un lux la care Miles nu se zgârcește. Își continuă povestea:
   - Ei bine, tipa a neglijat să mă avertizeze că mergea la Alcoolicii Anonimi. Sau eu am neglijat să-i spun că în Dodecanez nu există întâlniri ale Alcoolicilor Anonimi. A rezistat treizeci de ore până să-și rezerve bilet la următorul vapor. Abstinența nu este cel mai obișnuit lucru aici.
   Își toarnă un pahar de votcă și cade pe canapeaua de vizavi.
   - N-am apucat să vorbim prea mult de când ai sosit, îmi spune zâmbind acid în timp ce ia o sorbitură. Îți place Patmos? Este insula sfântă. O simți cum vibrează.
   Încep să mă întreb cât din renumitele vibrații ale insulei se datorează tremurăturilor de la alcool.
   - Sincer, îmi fac griji din cauza lui Charlie, de ce nu a venit acasă în ultimele câteva zile. Între noi fie vorba...
   Miles holbează ochii și face un semn spre Duck, atrăgându-mi atenția să nu spun ceva supărător. Tot ce am să-i spun este supărător.
   - Charles e bine, sunt sigur. Nu l-ai văzut tu acum două dimineți?
   Îmi dreg glasul; nu-mi dau seama dacă nu cumva Miles încearcă să-mi dea în vileag cacealmaua.
   - Dar de atunci nu l-am mai văzut. Niciun cuvânt. Și, de fapt, s-a întâmplat la numai câteva ore după ce am fost cu toții în Skala împreună, așa că nici nu prea contează. Este - evit cuvântul „dispărut” - de negăsit.
   - Ei, îl știi cum e uneori. Sau poate nu mai știi. Din câte înțeleg, nu v-ați mai văzut de mai mulți ani.
   Își plimba votca prin pahar. L-am studiat cu atenție în ultimele câteva veri.
   - Se eliberează și el de tensiuni. Pentru un om care lucrează în domeniul turismului, se plictisește repede de socializare și angajamente. Își ia o pauză, fără îndoială ca s-o calce pe Sonny pe coadă. Nu m-ar mira dacă s-ar ascunde într-o cameră de hotel în partea cealaltă a insulei, râzând de noi toți. N-au trecut decât vreo câteva zile. Știi cum sunt cei de genul lui.
   Își trece mâna pe piept.
   - Iresponsabili.
   Mă uit la el cum bea singur în fața mea. Îmi vine să-i spun că Charlie nu a urcat pe barca cu destinația Bodrum, că am găsit iahtul gol cu tabla de șah lăsată la jumătatea partidei, că nici măcar personalul lui Charlie de la firma de închirieri de bărci nu știe nimic de el. Dar sunt subiecte supărătoare și nu le pot aborda de față cu Duck. La fel și singurul incident bătător la ochi care ar putea face din Miles principalul suspect dacă Charlie chiar ar fi dat dispărut: ultima oară când l-a văzut cineva pe Charlie, Miles i-a dat un pumn în față. În focul acelui gând, ochii lui umflați și obrajii supți capătă aspectul vinii supurânde. Dar nu-l acuz direct pe Miles că a fost pe Domitian în noaptea aia, ca nu cumva discuția să supere copilul.
   - Unde e Sonny? îl întreb în schimb. M-a sunat de un milion de ori azi-noapte, dar azi nu știu nimic de ea.
   Miles ia o înghițitură sănătoasă și se uită la Duck. Are grijă de ea cu un devotament patern, urechea și ochiul lui sunt atente la semnele celei mai mici urme de pericol.
   - Sonny s-a dus să navigheze azi. A luat-o pe Louise cu ea. Cu barca lui Bence. A invitat-o azi-dimineață. La început a refuzat. Dar apoi s-a gândit: „De ce nu?” Bence are un mega-iaht din ăla afurisit pe care totul se transformă cu ajutorul telecomenzii. Cum se numește? Velociraptor? Ceva sălbatic și carnivor.
   - Eram prea obosită, declară Duck de pe podea. M-am săturat de soare.
   Veștile lui Miles mă uluiesc. După-amiaza petrecută pe iaht nu prea se potrivește cu atitudinea iubitei disperate care m-a sunat de aproape treizeci de ori ieri. Charlie lipsește de două zile, Sonny turbează; în a treia zi, sare în mare de pe un dinozaur controlat cu telecomanda. Cam cât timp se bucură de atenție dispăruții pe insula asta?
   - Pari surprins, spune Miles. Și eu am fost. Cine ar vrea să stea pe o barcă cu maghiarul ăla? Poate că Sonny a făcut-o știind că o să-l enerveze pe Charlie. S-au dus în Marathi, o insuliță din est. E un restaurant extraordinar acolo, ținut de o familie, sunt italieni, dar se prefac că sunt greci. Sunt convins că Bence o să încerce s-o farmece pe Louise...
   Își pipăie cămașa din țesătură Jacquard.
   - Nu mi se pare genul pe care s-o farmeci.
   - Credeam că Sonny e îngrijorată din cauza lui Charlie.
   - Ah, face Miles fluturând din mână. Și-a băgat mințile în cap. Crede ce cred și eu. Că Charles se ascunde dinadins s-o pedepsească. Ții minte cum s-a purtat cu ea în Skala. N-a fost prea drăguț. Se pare că au avut o ceartă din aia de-ale lor înainte să ne întâlnim cu toții. Nu mi-a spus care a fost problema. Dar azi-dimineață a găsit ceva în geantă, un obiect care dovedește că Charles a fost acasă cât a fost ea plecată. Au ei niște jocuri infantile.
   Regina cioplită de mână. Îmi vine să mă împușc pentru că i-am pus-o în geantă. S-a vrut a fi un semn de afecțiune, dar acum a devenit o altă minciună pe care am încurajat-o ca să dau impresia că Charlie este bine, sănătos. E mult prea simplu să-i păcălești pe cei dornici să fie păcăliți.
   - Știi, spune Miles, când un cuplu joacă prea multe jocuri, nimic nu mai e sfânt. Totul, chiar și evitarea celuilalt, poate fi considerat o glumă. Se poate să tratezi dragostea cu prea mare ușurință.
   Privirea lui Miles este traversată de o furtună pasageră care-i sfâșie calmul din voce.
   Acum este relaxat și jovial, acum este posac și irascibil. Nu știu ce să pun pe seama votcii.
   - Charlie putea să pună obiectul în geantă înainte să dispară. Asta nu confirmă nimic.
   - Nu. Sonny a spus că a folosit geanta chiar după ce am fost în Skala și nu era acolo. Dar nu asta a fost adevărata confirmare.
   - Care, atunci?
   - L-am văzut pe Charlie azi-dimineață, anunță Duck în timp ce schimbă cariocile.
   - Poftim? Da?
   Mă ridic de pe canapea.
   - L-ai văzut pe Charlie?
   - Da. Eram cu Miles în Skala să cumpărăm provizii.
   - De mâncare, lămurește Miles. Și reviste. Duck, nu uita că nu trebuie să-i arăți mamei tale revistele. Știi că o deprimă.
   - Charlie era pe partea cealaltă a pieței. La intrarea unde trăiesc oamenii adevărați. În spatele magazinelor.
   - Locuitorii din Patmos, o instruiește Miles. Toți suntem oameni adevărați. Chiar și Charles.
   - Locuitorii din Patmos. Mă rog, bombăne ea. Era la vreo cincisprezece metri. Sau ce lungime are o piscină? L-am strigat. Am strigat, s-a întors, s-a uitat la mine și a fugit.
   Își lovește caietul de schițe.
   - A fugit când l-am strigat pe nume.
   - Ești sigură că era el? o iscodesc.
   - Da, Charlie era. M-a văzut și a fugit. De ce ar face așa ceva?
   - Uneori ești înspăimântătoare, o tachinează Miles. Probabil îi era teamă să nu-i ceri să-ți cumpere ceva.
   Când Duck dă ochii peste cap, Miles se întoarce spre mine.
   - Eu eram în magazin, așa că nu l-am văzut.
   - Ești foarte sigură, Duck? o întreb pe un ton implorator, ridicându-mă pe jumătate ca s-o văd întreagă. Spui adevărul, nu? Nu putea fi altcineva?
   E destul de mare ca să nu-i suporte pe cei care se îndoiesc de ea.
   - De ce nu mă crede nimeni? Mama m-a întrebat același lucru. Jur că l-am văzut. Era îmbrăcat ciudat, parcă în negru. Și avea șapcă pe cap. Dar era el! Un necunoscut n-ar fugi când îl strigi pe nume.
   - Nici cei mai mulți cunoscuți, adaugă Miles. Dar pare să fie Charles. E Charles, sută la sută.
   - Era el! Jur. L-am văzut!
   - Pot să te îmbrățișez? o întreb întinzându-mi ambele mâini.
   Duck clatină din cap, nici măcar nu se gândește prea mult la ofertă. Mă cuprinde căldura de ușurare. Charlie e bine. Este pe insulă. Sigur că e pe insulă; n-a luat barca de închiriat. Acum și resentimentele pe care mi le inspiră sunt tandre.
   - Sonny n-a fost prea încântată când am sunat-o să-i spunem, îmi explică Miles. Dar măcar s-a liniștit. Cred că începea să se întrebe dacă nu cumva îi ascunzi ceva. Azi-noapte am făcut tot ce-am putut s-o împiedic să sune la poliție.
   „Deja îl caută”, mă abțin să răspund. Îmi aduc iar aminte de hipioții morți și de bănuielile inspectorului. Acum, că am eliminat cel mai rău scenariu, îmi fac griji că dorința lui Charlie de a fi de negăsit ar putea avea legătură cu amenințările pe care le-a făcut. Oare se ascunde pentru că, într-un fel, este vinovat? Dar n-o să las paranoia să-mi umbrească fericirea.
   Acum Charlie trebuie să-și rezolve problemele. Nu mai sunt ultimul care l-a văzut. Și nu poate să se ascundă veșnic în Patmos. Poate că iritarea lui Christos avea legătură cu faptul că trebuia să mintă pentru el. Ideea atotstăpânitoare de acum două minute - că poate Charlie a fost ucis, că sângele de pe barcă era al lui - mi se pare acum atât de ridicolă, încât cu greu îl recunosc pe Ian Bledsoe care stătea și tremura la ușa de la intrare. Cum să mă aștept să înțeleg ce se întâmplă în mintea lui Charlie?
   Miles are dreptate, nu l-am cunoscut cu adevărat în ultimii opt ani. Lui Duck i-a luat mai puțin de atât să îmbrățișeze planeta Pământ și să devină o californiancă dolofană care lenevește într-o vilă dărăpănată de la Marea Egee.
   - Cred că totuși vreau ceva de băut, spun. Fără grepfrut.
   Miles se ridică și plesnește din degete.
   - Duck, trebuie să tragi un pui de somn. Eu și cu Ian trebuie să stăm de vorbă ca oamenii mari. Poți să te culci în dormitorul meu.
   - Chiar trebuie?
   - Așa a ordonat mama ta. N-o să vrea să te vadă arțăgoasă când se întoarce de la partida de înot.
   Duck își ia fără chef caietul de schițe și ni-l întinde. A făcut niște mâzgălituri maro-gastric pe post de abdomene și niște cruciulițe galbene pe frunți. Vrea, ca fiecare artist, o clipă de recunoaștere.
   - Excelent, spun. Ești următorul El Greco. Sau cum o chema pe femeia aia care a pictat familia regală franceză?
   - Ți l-aș da ție, dar mama o să vrea să-l păstreze. Sau poate că acum n-o să mai vrea?
   Se uită la Miles după îndrumare în imprevizibila junglă a maturității.
   - O să mai vrea desenele mele acum, dacă o să stau cu ea în Cipru? Sau o să trebuiască să i le trimit tatei?
   - Sigur c-o să le vrea. Iar dacă nu-l vrea ea pe ăsta, îl păstrez eu. Și acum, la culcare.
   În timp ce Duck merge clătinându-se în camera alăturată, Miles îmi toarnă un pahar și și-l umple încă o dată pe al lui. Când mi-l întinde, îi tremură mâna. Eliberat de rolul de unchi iubitor, Miles devine o ființă mai neliniștită și înghite lacom chiar și când nu soarbe din votcă. Își dă pe spate părul nespălat cu unghiile albe precum creta.
   - Îți mulțumesc că ai trecut pe la mine, șoptește. Mă bucur că avem ocazia să vorbim. Am sentimentul că reputația mea a suferit o lovitură. Atacul lui Charles a fost o insultă serioasă. Dar insulta și mai mare e că trebuie să mă justific în fața tuturor celor care l-au auzit.
   - Eu sunt ușurat că l-a văzut cineva pe Charlie. Nu vrei să știi ce-mi trecea prin cap. Lucruri rele. Tot ce e mai rău.
   Prima înghițitură de votcă se duce direct să alunge seceta.
   Miles se uită întrebător la mine, de parcă ar vrea să știe ce înseamnă mai exact „tot ce e mai rău”. Vânătăile de pe încheieturile degetelor i s-au estompat, căpătând culoarea luminii soarelui pe zăpadă. Mă bucur că nu mă întreabă, deoarece aș putea să-i spun că singurul om care-mi vine în minte că ar putea să vrea să-i facă ceva rău lui Charlie este chiar el.
   - Asta, dacă nu cumva n-ar trebui s-o cred pe Duck. Nu crezi că minte, nu?
   Miles clatină din cap.
   - Duck nu minte. Charles, pe de altă parte...
   Oftează iritat și, din nou, lovește fără milă niște firimituri invizibile de pe piept.
   - Mă rog, după cum am spus, poate fi chiar iresponsabil când vine vorba de alții. Presupun că, dacă ai destui bani, poți să-ți permiți să fii iresponsabil. Eu n-aș lua personal absența lui. Sunt două feluri de bogătași - cei care-și rezolvă singuri problemele și cei care aruncă cu bani până când dispar. Din care tabără crezi că face Charles parte?
   Miles pune paharul pe măsuța de cafea din oglindă și-l împinge spre mijloc, ca să-i fie doar puțin mai greu să ajungă la el. Dacă aș fi crezut în continuare că Charlie a fost victima unei crime, oare sinceritatea lui Miles l-ar face mai suspect, sau l-ar disculpa? Puțini sunt aceia care-i vorbesc de rău pe cei pe care i-au rezolvat deja. Și, de asemenea, este logic că, dacă Miles i-ar fi făcut ceva lui Charlie, gelozia lui s-ar fi dus. Gelozia moare odată cu ținta sa - se transformă în respect. Nimeni nu este gelos pe morți.
   - Îmi pare rău. E cel mai vechi prieten al tău, spune Miles. Poate că tu vezi la el mai multe decât mine.
   - Nu-l apăr.
   - Adevărul e că mare parte din timp chiar îmi place Charles. Nu uita că noi doi ne cunoaștem de când eram copii și petreceam vara pe insula asta. Nu că am fi fost prea apropiați atunci, dar deseori trebuia să ne jucăm împreună. Abia aștept să lămuresc situația când se întoarce acasă. Știu că putem să o rezolvăm. Mi-e rușine de bătaia din Skala. Nu comentez că, practic, nu a fost o bătaie; un om l-a pocnit pe un altul. Pentru o bătaie e nevoie de doi oameni. Avea deja un ochi vânăt până să i-l învinețesc eu și pe celălalt. Parcă ar fi făcut colecție. În fine, am fost foarte stresat în ultima vreme, în noaptea aia ceva a explodat în mine și, din păcate, am recurs la violență. Sunt și eu om. Ce pot să spun?
   - Miles, nu trebuie să-mi explici nimic.
   - Dar eu chiar vreau să explic, zumzăie el. Pentru că acum locuiești aici, o să ne vedem des și sper să putem fi prieteni. Așa cum și eu și Charles vom fi din nou prieteni. Nu-mi place să existe resentimente între noi.
   Miles nu pare să-și dea seama că explicația atacului lui Charlie din noaptea aia nu a fost o criză din prietenia lor, ci respingerea ei. Nu există prietenie între Charlie și Miles. Dar am sentimentul că Miles ar putea fi genul care își face prieteni printr-un război de uzură, forțându-i, într-un final, să capituleze și să accepte supunerea. Unii oameni sunt teroriști în prietenie.
   - În orice caz, ce contează ce crede Charlie despre tine? îl întreb.
   Se îmbujorează, iar roșeața pare mai degrabă albastră în obscuritate.
   - E iubitul lui Sonny. Iar eu țin la ea. Mi-e o prietenă foarte apropiată. E foarte importantă pentru mine.
   Se uită defensiv la mine, cu dinții încleștați, de parcă m-ar provoca să spun ce e evident pentru toată lumea. Dar la ce ar ajuta să-l forțez să-și mărturisească obsesia față de ea? Probabil că absența lui Charlie a fost o mană cerească pentru planurile lui de viitor. Peste câteva clipe adaugă:
   - Oricum, pe insula asta nu poți să-l eviți pe Charles. Adevărul e că s-ar putea să mă mut definitiv în Patmos. M-am gândit să stau și o iarnă aici. Se spune că e foarte frumos în decembrie dacă nu te deranjează pustnicia și te pricepi să gătești acasă. Nu ești decât tu și încă vreo opt suflete care puneți șemineurile la treabă.
   Se uită la camera înaltă, de parcă i-ar analiza capacitatea de a ține frigul departe.
   - Nu te-ai întoarce la Londra?
   Sonny are încredere să-și lase fiica cu Miles și totuși Charlie m-a avertizat să nu-mi las portofelul prin preajma lui. Îmi asum un risc abordând un subiect delicat și aproape ating locul dureros să văd dacă are vreo reacție:
    - Are legătură cu banii pe care-i datorezi acolo?
   Miles închide ochii și se afundă în pernițe, apoi se întinde orbește și fără sorți de izbândă după pahar. Ochii i se deschid mecanic, câte unul odată. Miles este genul de om care se holbează la omul cu care vorbește, în felul ireal în care actorii din filme cască ochii unii la alții, fără să-și ferească vreodată privirea, niciodată surprinși uitându-se aiurea în timp ce rostesc un cuvânt, chinuiți de vreo grijă numai de ei știută sau fascinați prostește de vreun obiect din apropiere.
   - A fost o prostie să mă aștept din partea lui Charles la atât tact încât să nu aducă subiectul în discuție de față cu toată lumea. Dar așa este, chiar am avut niște probleme la Londra. Din câte am auzit, noi doi suntem într-o situație asemănătoare.
   Zâmbește fin și-și plimbă degetele pe brațul fără păr.
   - Îți spun eu, ca să nu te gândești la tot ce e mai rău. Am ceva datorii. De la jocurile de noroc. Pocher, în general. La început a fost mărunțiș. Un prieten, fiul unui important negustor de artă, a format un mic grup care se aduna miercurea noaptea în spatele galeriei mamei lui. Galeria aia era mereu plină de obiecte de artă contemporană care valorau milioane. Lucruri groaznice. N-o să înțeleg niciodată cum au făcut avere din asta. Cea mai mare nenorocire pentru valoarea culturală a artei contemporane este, de fapt, să te uiți la obiectele alea. Miles clatină din cap ca să-și alunge tirada pe tema artei. În orice caz, am privit toată povestea ca pe o distracție ușoară. Greșeala mea nu a fost că am pierdut, ci în fața cui am pierdut. Nu mi-am dat seama că vreo câțiva dintre ceilalți jucători de la masă erau profesioniști, câțiva ruși bine îmbrăcați, cu genți cu bani. M-am gândit că erau doar prieteni pe care nu-i cunoscusem încă, ca actorii și fotbaliștii care uneori veneau miercurea, care pierdeau sau câștigau câteva mii și nu dădeau importanță pierderilor mele. Era mai degrabă un eveniment social. Sau cel puțin așa credeam eu.
   - Întotdeauna ar trebui să ai grijă când vin oameni cu genți de bani.
   Aprobă din cap.
   - Mersi, dar sfaturile tale mi-ar fi fost utile acum zece luni. La un moment dat, serile de miercuri au luat o turnură sumbră, iar fostul meu prieten nu a avut decența să mă avertizeze că jocul devenise serios. Cred că mă considerau o țintă ușoară, deși eu de unde era să știu? Am avut încredere în prietenul ăsta. Până să-mi dau eu seama, eram dator. Înglodat în datorii. Iar noii jucători nu-mi mai tratau cu lejeritate obligațiile.
   Miles încrucișează picioarele și smucește umerii înainte.
   - Problema la jocurile de noroc e că ești convins că următoarea mână o să te salveze de cea de dinainte. Dar jur, cărțile simt disperarea. Datorez niște bani. Am golit câteva conturi și tot n-a fost de ajuns. Cum poți fi tras la răspundere când nu știi cu cine te pui?
   - Nu poți să le ceri ajutor alor tăi?
   Fața lui Miles afișează grimasa celui care și-a depistat strămoșii până la familia regală, ca apoi să i se spună că, de fapt, erau ucigași și crâșmărese. Este o față pur englezească.
   - Suntem o familie de seamă, dar în ultima vreme nu stăm chiar pe roze. Tata nu a fost tocmai înțelegător, nici chiar când i-am spus că gangsterii ăia amenințau să-mi ia cu împrumut părți din corp și să mi le trimită înapoi peste câteva zile. Sincer, bătrânul Albrecht s-a scrântit puțin. Este vărul celui de-al șaptesprezecelea conte de Winchelsea, un titlu adevărat, nu ca al prinților ăstora mediteraneeni. Ne pas melanger les torchons et les serviettest. Nu că pentru tata ar mai conta. După pensionare, s-a dedicat trupei lui rock. Cântă la bas. Fac coveruri după Queen. Poți să-l închiriezi pentru nunți. S-a dus naibii demnitatea, chiar dacă ai o pasiune. Miles se întinde să captureze paharul cu băutură și ia două înghițituri mari ca să recupereze timpul pierdut. E vina mea, numai a mea, și eu o să rezolv porcăria în care m-am băgat. Nu cer mila nimănui. Aș fi preferat să nu te plictisesc cu așa ceva și sper că o să ții pentru tine. Dar să știi că a devenit înspăimântător, Ian. Am dat tot ce-am putut ca să-i țin departe.
   - O să te mai poți întoarce vreodată?
   Miles râde, de parcă aș fi înțeles greșit gravitatea confesiunii lui.
   - Doamne, dar cum să nu? Nu mă ascund. Nu e chiar atât de grav. De-asta îți explic, în caz că, din insinuările lui Charles, ai înțeles că sunt un găinar. Am o mică proprietate moștenită în Covent Garden, care este la vânzare. Dacă se finalizează, ar trebui să fie mai mult decât suficient. Dar, între timp, am decis că e mai bine să dispar o vreme. Oricum, eram sătul de Londra, întotdeauna m-am simțit mult mai în largul mei aici. La graziosa isola. Die hubsche Insel.
   Își leagănă piciorul, liber în ultima lui oază de siguranță, lăsându-și noblețea istovită să se topească în nonsens în urmă.
   - Ce a spus Charlie despre greutatea lacrimilor bogătașilor?
   Lacrimile aristocrației cântăresc și mai puțin. Cam asta e situația. Mersi, Charles, că le-ai spus tuturor din Skala despre rușinea asta a mea. Serios, o să se rezolve. Însă lumea a deraiat. Devine din ce în ce mai înspăimântătoare cu fiecare zi. Nu ți se pare? E ca și când ar fi o gaură prin plasă. Ca și când ar începe să câștige frica. Dar eu mă țin tare.
   Miles râde vesel, deși bănuiesc că s-a afundat și mai tare decât lasă impresia. Poate că Charlie cunoștea gravitatea situației. Mă întreb dacă Miles a încercat să-i ceară bani cu împrumut.
   - Nu joci șah, nu? îl întreb.
   Mă privește atent, de parcă ar sesiza un motiv în spatele întrebării.
   - Nu. Niciodată nu mi-a plăcut prea mult șahul. Nu-mi plac jocurile în care adversarul tău are tot timpul din lume să găsească o strategie. Dar este un joc fascinant. Dacă joci cu piesele negre, ai din start un dezavantaj. Piesele albe sunt mereu cu un pas înainte, așa că tot ce pot face negrele e să strice armonia. Să întindă curse în sistem. După cum ți-am spus, nu mă pricep la întins curse. Eu cred că cei care pierd sunt oamenii mai buni, tu nu? Cine-și poate dori o față atât de rece, încât nu-și arată niciodată durerea?
   Vrând parcă să-și verifice teoria, îmi oferă doi ochi îndurerați de deasupra unor pomeți alungiți, parcă ciopliți în lemn. Îl văd pe Miles cu douăzeci de ani mai bătrân, falit, citând încă un conte cu care este înrudit indirect, ca și când așa s-ar explica de ce el, un bărbat înalt și alb, cu o postură impecabilă, merge cu un autobuz londonez prin cartierele fricii, cu arhitectură georgiană.
   - Stai puțin. De ce m-ai întrebat de șah?
   - Când am fost ieri pe iahtul lui Charlie, am remarcat tabla de șah pregătită. M-am gândit că poate ai fost pe la el după bătaie. Să încerci o împăcare.
   Miles dă peste cap ce i-a mai rămas în pahar. Se uită la încheietură și este vizibil dezamăgit că nu găsește niciun ceas acolo.
   - Nu, n-am fost la el. Poate ar fi trebuit. Dar categoric nu aveam niciun chef de o partidă în seara aia. Și mi-am învățat lecția, știu cu cine să nu joc. Charles ar trișa mai degrabă decât să piardă. Prietenul tău cel mai bun trișează, nu-i așa? Probabil așa a fost întotdeauna, n-am dreptate?
   Miles îmi zâmbește, de parcă acum ar fi rândul meu să fac o mărturisire.
   - Nu știu, trișează?
   - Nu era nevoie să-l lovesc. I-aș fi făcut mai mult rău dacă deschideam gura. Dar nu sunt genul care dezvăluie secrete din răzbunare. Și așa ar fi suferit un om la care țin.
   - Ceva care ar fi rănit-o pe Sonny? Ce, că o înșală?
   Deși Charlie a jurat că este alt om, nu există limită pentru greșelile trecutului. Îmi imaginez că Miles a fost martor la o mulțime de-a lungul anilor.
   Flutură din mână cu o față acră, de parcă, în cele din urmă, tactul l-ar fi părăsit.
   - Uită ce-am spus. De dragul ei, uită. Serios, poate într-o bună zi o să-și dea seama că merită mai mult. Dar n-o să-i bag eu ghimpele în inimă. Nu pot decât să fiu alături de ea. Cred că este singură. Îi plac ideile mai mult decât realitatea din spatele lor. Poți să devii fixat pe o idee bună. Ideile bune fac ce vor din tine.
   Se uită la paharul gol, de parcă ar vrea să dea vina pe alcool pentru direcția în care i-a luat-o mintea. Era încă o idee bună.
   - Dacă Sonny decide să deschidă ochii, o să-l vadă cum este. Poate că vede acum, când a plecat așa.
   Nimic nu i-ar plăcea mai mult lui Miles decât să nu se mai întoarcă Charlie niciodată. Ar putea să-și petreacă timpul cu Sonny, s-o adopte pe Duck ca pe o fiică sezonieră și să le aștepte pe mal cu prosoapele cât ele înoată în mare. Dar, desigur, datorită lui Charlie stă Sonny în Patmos. Inamicul este aliatul lui. Mi-am terminat băutura și pun paharul pe masă.
   - Ar trebui să plec.
   - Încă un păhărel, exclamă Miles. Hai să ținem un toast.
   Ia paharele și se ridică brusc, mai puțin sigur pe picioare, astfel că se împiedică de un covor invizibil.
   - N-ar trebui să mai beau.
   Deja simt plutirea gazoasă pe care mi-o dă primul pahar, iar creierul îmi bâzâie ca o navă extraterestră pe deasupra unor câmpuri circumspecte.
   - Haide, îmi spune turnând din sticlă. Nimănui nu-i place să bea singur; alcoolul este un informator cu care n-ar trebui să te întâlnești niciodată dacă n-ai întăriri. Asta a fost greșeala mea azi-noapte, mă gândesc. Nu poți să începi să lucrezi pentru Charles dacă nu e aici, continuă Miles. Unul mic înainte de plecare. Hai să ținem un toast, o ultimă încercare de izbăvire.
   Îmi dă paharul.
   - Izbăvire pentru ce?
   Miles se uită la mocasinii lui cu șireturile strâns legate.
   - Ce-ar fi să bem pentru toate lucrurile pe care le-aș fi putut face? Mereu am crezut că pot să-mi pun treburile în ordine, că unul dintre proiectele mele o să dea roade, o să-mi dea un scop în viață. Toate cunoștințele pe care le am. Și acum, că sunt aproape între două vârste, încă aștept. Cel care-ți distruge cel mai tare viața ești chiar tu, nu-i așa? Te dai jos din pat ca și când ar fi același lucru în fiecare zi, aceleași două brațe și apoi...
   Nu-și duce până la capăt gândul, poate pentru că și-ar pierde din poeticitate dacă pleacă din mintea lui. Este un risc pe care nu și-l permite.
   - Încă ești tânăr, Miles. Câți ani ai? Treizeci și șapte?
   - Am treizeci și cinci.
   - Ești tânăr.
   - Asta o spune unul de douăzeci. Mă rog.
   Ciocnește paharul cu mine și bem.
   - Sunt încă destul de tânăr ca să văd bunătatea din oameni. Dar se duce și asta, nu?
   Când ies la lumina zilei, simt o apreciere copilărească și profundă față de frumusețea lucrurilor simple. Închid ușa casei lui Miles și-i las tristețea acolo, alături de el. Nu roata, ușa e cea mai mare invenție a omenirii: oprește intrarea, coase o rană sângerândă.
   În vârful dealului, insula este încinsă de la explozia de soare care se năpustește în petice împrăștiate printre brazii zburliți. Înșir pe o listă tot ce o să fac mâine: mă trezesc devreme și mă duc la plajă, poate nici nu mă mai deranjez să iau șortul de baie; fac cafea cu Louise, o duc în patul meu; dacă se întoarce Charlie, îi cer un împrumut și le trimit banii înapoi, prin Fedex, lui Lex și lui Ross; o să fiu mai blând cu mine; o să trăiesc.
   Când cobor pe caldarâm, simt o înțepătură în coapsă și scot cercelul turcoaz din buzunar, Lângă stația de taxi e un tomberon și mă gândesc să-l arunc acolo. Dar sigur există și un al doilea cercel, și poate că Sony vrea să și-l recupereze. Cânt o melodie pop împreună cu originalul pe care-l aud răsunând de la etajul de sus al casei lui Miles, un cântec ale cărui versuri nici nu mi-am dat seama că le știam. Probabil că a plutit nedepistat în jurul meu toată vara acest polen contagios care se răspândește dinspre fermele culturii industriale din America. Mâine o să descarc piesa și o s-o ascult până la sațietate, până când veselia ei mă supune.
   Trebuie să mai fie câteva insule pe lumea asta care încă nu au fost contaminate de zgomotele invadatorilor. Insule luxuriante, mici ca niște pistrui, cu plaje nepârjolite de soare și fără importanță minerală. Mă întreb dacă locuitorilor lor li se spune că lumea din afară este plăsmuirea viselor sau dacă, atunci când se trezesc, stau o clipă să ne imagineze pe noi, ceilalți, și zgomotele pe care le facem. Sau poate sunt singurul care mai visează și toată lumea de pretutindeni ne-a auzit deja?

11.

          Biletul de pe patul meu este scris cu pix negru.

     Ian,
   Vino să ne întâlnim diseară la 23.00, la docul bărcilor de închiriat.

       Nu e semnat, deși hârtia are un antet cu cârma înclinată a unui vas și, dedesubtul ei, cu cerneală bleu-pal, scrie Konstantinou Charters. Nu sunt specialist în scrisul lui Charlie. De fapt, nu am pe ce mă baza, în afară de jurnalul din copilărie din care am citit pe barca lui. Dar literele alea durdulii, neastâmpărate trebuie să fi evoluat în anii adolescenței, în care luase notițe frenetic, urmați de un deceniu în care abia dacă trebuise să folosească un pix pentru mâzgăliturile ascuțite, sârmoase de pe foile cu antet.
   Ușa de la cabana mea era încuiată când m-am întors, deși Therese a venit să facă curățenie; patul este făcut, podelele duhnesc a Lysol și pe noptieră e aprinsă o lumânare, a cărei flacără portocalie se reflectă în ușa glisantă de sticlă. Trag sertarul și scotocesc pe sub pulover. Punga de plastic cu bani este încă în siguranță. Mă duc la ușa de legătură și verific dacă e zăvorâtă. Charlie are evident cheile de la cabană și trebuie să fi trecut pe aici cât am fost eu plecat. Nu înțeleg de ce nu mi-a trimis un SMS, doar dacă nu cumva și-a pierdut telefonul. Așa s-ar explica de ce nu mi-a răspuns la telefon.
   Singurul lucru de care sunt sigur este decizia lui Charlie de a rămâne ascuns. Altfel nu ar cere să ne întâlnim noaptea târziu într-un loc atât de izolat. Poate așteaptă până când se satură inspectorul Martis să mai adulmece și se întoarce la Kos, neavând altă soluție decât să considere cazul un accident.
   Vâr biletul în buzunar, arunc cercelul în sertarul noptierei și mă dezbrac să fac un duș. În timp ce stau sub jet, mă gândesc că poate Charlie a aranjat întâlnirea asta ca să-mi ceară încă o favoare, să spun încă o minciună ca să poată sta ascuns, încă o însărcinare care să îngrijoreze pe toată lumea. În seara asta ar fi momentul potrivit să-mi dau demisia.
   Mi-l imaginez scoțând mai mulți bani din seiful din birou și fluturându-mi-i pe la nas până sunt de acord. „Care e prețul tău, Ian?”
   Părul de pe corpul meu este portocaliu-pal de la spumă și, pentru unul care abia dacă face mișcare, oasele șoldurilor încă sunt proeminente, fără un gram de grăsime pe talie. Chiar dacă am creierul în pragul colapsului, măcar metabolismul meu refuză să mă lase baltă. Este atât de greu să te retragi din nimic. Dacă Grecia își închide ușile, m-aș putea întoarce cu Louise la Washington, unde am locui în apartamentul ei micuț, studențesc. Aș putea lua destui bani din pungă cât să-mi cumpăr un bilet la clasa economic și să-mi găsesc un post de debarasor în Georgetown, de vânzător de tricouri în Foggy Bottom sau să stau în fața băncilor, implorând lumea să semneze pentru sursele de energie regenerabilă. Aș putea face asta până când Louise se satură de iubitul ei degenerat sau un colectiv de hackeri atacă în sfârșit internetul și șterge orice urmă a incidentului din Panama. M-au epuizat prea multele viitoruri posibile, ghemotocul dens de posibile căi de scăpare.
   Mă șterg și iau pe mine o pereche curată de pantaloni. Ultima cămașă curată din geantă este una din mătase, de culoarea adezivului de cauciuc. Am primit-o cadou de la tata și de la Lily de Crăciun, mi-au trimis-o în noul an cu bonul împăturit în buzunar. În timp ce o iau pe mine, aud o bătaie în ușa de legătură.
   - Ian! strigă Louise. Te simți mai bine?
   Trebuie să se fi întors cât eram în duș. Trag zăvorul la ușă.
   - Mult mai bine, îi spun. Probabil am mâncat ceva aiurea.
   - Nu știu de ce ții ușa asta încuiată.
   Intră în camera mea aducând cu sine mirosul de cocos al cremei de protecție solară.
   - Din obișnuință. O să mă dezvăț.
   După-amiaza petrecută pe iahtul lui Bence i-a făcut pielea de culoarea lemnului de hicori, iar pe brațe i se zăresc spectrele firișoarelor albe de păr. Poartă un sutien galben de la costumul de baie, care se vede prin cămașa gri transparentă. Ochii ei căprui au un aer năuc, ca atunci când intri într-o cameră întunecoasă după ce ai stat mult timp la soare. Îmi vine s-o trag pe pat, iar ea stă în fața mea și zâmbește, de parcă s-ar mira că nu o fac.
   - Am vești bune. Mi-am schimbat biletul. Încă o săptămână în Patmos. Mă întind cam mult. O să-mi mai rămână numai vreo treizeci de ore până încep cursurile. Dar mă mai ai la dispoziție încă șapte zile.
   Sunt vești bune. Louise este singura veste bună de pe toată insula asta și i-aș sugera să ne petrecem săptămâna prin alte zone ale Mării Egee, dacă am avea bani vreunul dintre noi. Dar generozitatea lui Charlie ne țintuiește aici. Deja am ajuns la fundul sacului și nu sunt convins că împreună am strânge prețul unei camere dintr-o pensiune în oricare alt port.
   - Credeam că o să te bucuri mai mult, îmi spune în timp ce mestecă o biluță de gumă albă.
   - Mă bucur mai mult, îi șoptesc punându-i mâinile pe talie; are pielea fierbinte ca un ceainic. Cel puțin așa vreau. O să mă străduiesc.
   - Ce te preocupă? Starea generală a lumii, sau siguranța celor apropiați ție?
   E o întrebare ciudată. Înainte să-mi dau seama că glumește, răspund sincer.
   - Starea generală a lumii mele este siguranța celor apropiați mie.
   Expiră și se lipește cu fruntea de umărul meu. „Bietul Ian, sugerează fruntea ei care se freacă de mine. Cum de m-a păcălit de două ori un ratat ca ăsta?” Am sentimentul că se poate să fi băut câteva pahare de șampanie pe iaht. Mă cuprinde gelozia când mă gândesc că a petrecut ziua cu Bence.
   - N-am vrut să spun decât că nu trebuie să-ți faci griji. Cineva l-a văzut pe Charlie. Acum putem cu toții să fim recunoscători că trăiește. Mă aștept să văd focuri de artificii în port când se întoarce în sfârșit acasă.
   - Da, și astea sunt vești bune. Toate sunt vești bune. Totuși, asta nu explică de ce ne-a evitat pe toți.
   - Sonny mi-a spus că s-au certat. Exact asta a zis și Miles, și totuși Sonny nu mi-a pomenit nimic de ceartă când am fost la ea.
   - De ce?
   - Presupun că din cauza lui Duck, spune Louise ridicând din umeri. Dacă să-i fie sau nu tată. Așa se explică de ce era în dispoziția aia când ne-am întâlnit să bem ceva. Poate că dispărând câteva zile încearcă să demonstreze că nu te poți baza pe el. Sonny a suportat destul de bine, în condițiile date.
   Mă întreb în treacăt dacă se poate să fi fost Sonny pe Domitian în noaptea aia după ieșirea în Skala, să continue cearta. Dar renunț la gând.
   Nu mai contează.
   - Cum a fost pe barca lui Bence?
   - Doamne!
   Își pune mâna pe abdomen.
   - Cred că are cod poștal propriu. Cel mai hidos monstru pe care l-am văzut vreodată. Are piscină în spate. Piscină cu apă dulce în mijlocul mării! Fiecare suprafață are nuanța aia strălucitoare de bej care-mi amintește mereu de smacurile ieftine, dar ar trebui să sugereze bani și bun-gust. Are un echipaj de cincisprezece oameni, toți blonzi, niciunul grec, foarte tineri, care se holbau la monitoare încercând să-și dea seama unde naiba eram. Mă mir că am găsit debarcaderul lui când ne-am întors.
   Louise frământă guma cu limba.
   - N-ar trebui să fiu atât de dură cu Bence. A fost drăguț din partea lui că ne-a scos în larg. Nu este din marea aristocrație, ca să știi. A reușit singur și e tare mândru. Cam porc în privința asta, de fapt, e arogant când spune că vine și investește în țări în plină criză economică. Ghici ce mi-a zis.
   Louise ridică mâna, de parcă ar jura să spună adevărul.
   - Nu glumesc. N-o să uit niciodată. A spus că, deși are analiști pe care-i plătește să descopere posibilități de afaceri în „piețele în curs de dezvoltare”, cel mai bun indicator sunt prostituatele.
   - Prostituatele? Adică le spun clienții lor secrete din interior?
   - Nu. De unde sunt prostituatele. Afli originea ultimei recolte de prostituate din capitalele occidentale – Slovenia, România, Sri Lanka sau de pe unde mai vin ele acum – și acolo trebuie să speculezi. A spus: „Nu trebuie ca portofoliul de investiții să-mi reflecte moralitatea”. Ce moralitate? A fost fascinant, am avut acces în culisele finanțelor. Acum i s-a pus pata pe aplicațiile pentru telefon. Și pe afacerea cu iahturi a lui Charlie. Ne-a ținut o predică lungă și sinceră că vrea și el o parte din afacere. Jură că l-a sunat Charlie să investească.
   - Mă îndoiesc că afacerea lui Charlie i s-ar părea destul de șocantă. Sau măcar într-o formă coerentă. Sincer, nu știu dacă mai funcționează, acum, că Charlie e plecat.
   Louise înclină capul și mișcă din falcă. Așteaptă o secundă, după care spune:
   - În orice caz, se poate ca de-aia să ne fi invitat Bence. S-o înmoaie pe Sonny, s-o atragă de partea lui. Știi, acum e cam supărată pe tine.
   - De ce?
   - Știe că nu te-ai întâlnit cu Charlie pe Domitian în dimineața aia. L-a întrebat pe Christos. A spus că nu, asta, dacă nu cumva te-ai întâlnit cu el înainte să urce Christos pe barcă. Sonny crede că-i ești complice, că-i dai ei speranțe deșarte la ordinele șefului. Louise țâțâie. E adevărat?
   Mă gândesc să recunosc, dar peste câteva ore, când o să mă văd cu el la doc, toată povestea asta o să se rezolve - sau măcar o să fie lămurită.
   Charlie poate să-și dreagă singur minciunile.
   - Te anunț oficial că nu mă mai bag în relația lor. Am terminat.
   - Nu poți să termini dacă lucrezi pentru el. Nu se așteaptă să-i fii un soldat credincios?
   Înainte să apuc să mă apăr, Louise se răsucește în camera care deodată a căpătat o tentă sepia și mă prinde de mână.
   - Pierdem apusul soarelui!
   Ieșim pe terasă și Louise mă trage aproape de margine. Soarele e ca o pată de vaselină întinsă pe cuțitul gri striat al pământului și tot cerul este congestionat, cu nuanțe de roșu și portocaliu.
   Louise scoate telefonul din buzunar.
   - Ce frumos e! Parcă am uitat ce frumos a fost ultimul și e prima oară când văd un apus.
   Face câteva fotografii, dar culorile de pe ecran sunt neclare, nu surprind întocmai miracolul mingii de foc care coboară sub linia orizontului. Bâzâitul insectelor se ridică împrejurul nostru, ca un vuiet de nerăbdare dintr-o arenă care ovaționează noaptea.
   - Cum stai cu postările? o întreb.
   - Postările?
   - Fotografiile din vacanță. Primesc câte like-uri vrei?
   - Ah, da. Cea pe care v-am făcut-o ție și lui Charlie în ziua în care ai ajuns, un belșug de like-uri. Cineva a comentat că arătați ca doi bandiți care au fugit în paradis.
   Îmi înfige un deget în coaste.
   - Nu mă lua peste picior. Nu fi arogant doar pentru că nu te interesează rețelele de socializare. Nu pot să sufăr forma asta nouă de snobism. De parcă ai aprecia mai mult viața dacă nu le-o împărtășești altora.
   - Nu te iau peste picior.
   - Călătoria asta e deosebită. Eu nu am ocazia să vizitez Europa ca voi, ceilalți.
   O cuprind cu brațele din spate, îi simt oasele mici și părul umed pe bărbie. O nouă zi. Și mai sunt șapte, iar în cele din urmă toată anxietatea momentului va fi uitată și o să rămân cu socoteala permanentă a apusurilor neclare ale lui Louise, întrebându-mă poate de ce nu i-am cerut mai mult decât prelungirea biletului.
    În depărtare, mănăstirea se întunecă pe deal. Îmi imaginez lumânările aprinse, rugăciunile în temnițe, bărbații care merg în tăcere în rase pe coridoarele răcoroase fără ieșiri.
   - Vrei să auzi ceva nostim? o întreb. Ce făceam eu și Charlie când eram mici?
   Nu știu de ce îi spun lui Louise despre „Distrugătorii”. Poate pentru că vorbise despre fugă sau din nevoia de a împărtăși un lucru jenant care ar face-o să râdă de mine. Sau poate pentru că toate gândurile din Patmos duc la Charlie în cele din urmă. Îi explic regulile și locurile noastre preferate. Îi descriu ucigașii cu cagule negre, în număr variabil, care intră cu rafale de gloanțe. Îi enumăr câteva dintre strategiile noastre mai ingenioase: fumul de la stingătoarele aruncate în aer ca să ne acopere; ne ascundeam în huse pentru haine ca să nu atingem pământul cu picioarele; făceam din cablurile de la aparatură fire declanșatoare; cadavrul greu al omului de serviciu pe care-l întorceam ca să dăm de un șperaclu.
   Louise ascultă fără să spună nimic, nici măcar nu mestecă guma, și continuă să privească marea și după ce termin.
   - Eram nebuni? întreb. Pare cam dement când îl descriu așa.
   - Nu e dement. Nu mai dement decât majoritatea jocurilor pe care le născocesc copiii. Nu vrei să știi la ce tortură îmi supuneam păpușile împreună cu frate-meu. Recunosc că le tăiam degetele și le rădeam în cap. Dar frate-meu încheia fiecare scenariu cu o spânzurare ca în Casa de vis.
   - Presupun că e o distracție nevinovată când ești mic. Să te joci de-a tot ce poate fi mai groaznic în viață.
   Nu spune nimic preț de un minut. Ecoul slab al valurilor care se sparg răzbate din vale.
   - Nu e nevinovată, murmură în cele din urmă. Nu te-ai uitat niciodată la copiii care se joacă? Sunt incredibil de serioși.
   Ia un bon din buzunar și scuipă guma în el.
   - Deseori mă gândesc că ar fi trebuit să observ semnele alea timpurii. Nu la mine, la frate-meu. Clatină din cap și mă strânge de încheieturile degetelor de parcă ar fi mătănii. Ți-am spus că nu m-am înscris imediat la studiile postuniversitare. Dar n-a fost tocmai pentru că așa am vrut eu.
   - Niciodată n-am înțeles lucrul ăsta.
   - Fratele meu avea probleme în Lexington și m-am dus acasă să am grijă de el. De fiecare dată când mă mutam în alt oraș, recidiva, iar părinții mei, Dumnezeu să-i aibă în pază, nu făceau față. Așa că mă întorceam și mai pierdeam șase luni din viață. Ajunsesem într-un asemenea hal, încât, de fiecare dată când mă mutam undeva, presupuneam că o să fie temporar. De-aia simțeam nevoia de o călătorie de „regăsire de sine”. Tot ce poți să faci când știi că n-o să stai mult e să găsești câteva piese de schimb.
   Mă gândesc că, deși ne-am apropiat mult în ultima săptămână, oricât i-ar plăcea lui Louise să împărtășească și oricât de inutil ar fi zăvorul de la ușă, și-a impus condițiile în relația noastră. Nu a dormit nici măcar o noapte în patul meu, de parcă dacă s-ar fi trezit lângă mine ar fi confirmat existența unui contract pe care îi plăcuse să-l întocmească, dar nu avea de gând să-l semneze. A învățat să fie precaută. De ce să te mai deranjezi să-ți strivești degetele exersând la un instrument nou dacă apoi o să-ți fie smuls din mână?
   - Ce fel de recidivă? întreb ezitant, pentru că mă tem să n-o sperii și să nu mai spună nimic.
   - Era dependent. Este dependent. De drogul cel mai cumplit, genul care face găuri de țigară prin orice album foto de familie din America. E ca farurile în ochii căprioarelor. Îi înmărmurește pe oameni. Nu-i doboară. De-ar fi fost așa. Dar îi înmărmurește numai, îi lasă absenți, spasmodici.
   Îmi dă drumul la degete.
   - Așa a fost cu Luke. L-a șters din viața noastră, chiar dacă încă stătea pe canapea. Acum s-a lăsat. Nu mai consumă de un an. Însă aștepți permanent vestea că s-a apucat iar, cel mai rău e că știe că aștepți, devine ca testul cu clipitul. Oare ziua de azi te face să-ți pierzi controlul? Dar ziua de mâine? Între timp, felicitări că ai spălat vasele, că te-ai dus și te-ai întors cu mașina de la magazin. E ca și când ai discuta despre vreme cu o bombă cu ceas.
   Se întoarce spre mine. Mă aștept să aibă lacrimi în ochi, dar nu are. E o rană veche. O îmbrățișez oricum și-mi plimb mâna pe osul umărului ei.
   - Nu sunt tristă, Ian, vine replica ei înăbușită în timp ce o îmbrățișez. Nu cer milă. Voiam doar să-ți explic. Mi s-ar fi părut că nu mă înțelegi pe deplin dacă nu ai informația asta. Presupun că de-aia am fost atât de detașată de toate. Unul dintre lucruri ar fi facultatea de drept.
   - Înțeleg.
   Se retrage, se pare că simte nevoia urgentă să-și plimbe degetele pe bordura de piatră și să simtă marginile ascuțite.
   - Mă tot întreb care e limita. De câte ori poți să salvezi pe cineva din același râu? Dacă o mai face o dată, sincer, nu știu sigur dacă...
   Lungește ultimul cuvânt.
   - Și tu? De ce ai pomenit de jocul ăla pe care-l jucai cu Charlie în copilărie? Crezi că asta face acum?
   N-o înțeleg.
   - N-am observat niciun pistolar pe aici.
   - Nu, dar poate că fuge de ceva mai rău decât de un copil de șapte ani.
   - Poate, dar nu știu ce ar putea fi. Un detectiv din Kos vrea să-i pună câteva întrebări.
   - Un detectiv? Poliția?
   - Din cauza accidentului de motocicletă. Dar nu poate fi asta. Tipul nu vrea decât să-l întrebe dacă a văzut ceva.
   Nu are sens s-o alarmez cu detalii, mă gândesc, apoi reiau:
   - De fapt, nu-l cunosc pe Charlie atât de bine cum credeam. Nici măcar nu sunt sigur că o să mai muncesc la el. Nu e un post sigur cum am crezut dacă el dispare așa.
   - Deci îți dai demisia? întreabă, aproape cu speranță.
   - Nu e chiar atât de simplu. Sunt terminat dacă-mi dau demisia. Am nevoie de bani. Vreau doar să se întoarcă Charlie și să-mi spună ce se întâmplă. Dar poate ar fi mai practic să-mi dau demisia. Dacă face așa tot timpul? Poate că joacă „Distrugătorii”. Nu era prea bun. Făcea alegeri proaste.
   Louise deschide gura, are buzele arcuite într-un cuvânt.
   - Ce e?
   - Nimic, spune.
   - Dacă-mi dau demisia, dacă mă întorc în Statele Unite... - mă trag de poalele cămășii, gata să bat în retragere, și fiecare mecanism de apărare din creier mă sfătuiește să renunț la următoarea propoziție, „nu spune, retragerea, retragerea” - poate încerc la Washington. Ar fi locul ideal pentru un nou început. În fond, ești și tu acolo. Ne-am putea vedea sau...
   - Ian, șoptește ea făcând un pas în față.
   Sunt doar câțiva metri între noi, dar parcă ar fi kilometri.
   - E doar o idee.
   Mă apucă de mână. Dar la fel de repede slăbește strânsoarea.
   - Nu știu dacă are vreo logică.
   - Ai dreptate. Nu are.
   - Ne-am revăzut de numai câteva zile.
   - A fost o idee tâmpită.
   - Nu e tâmpită. Dar e prea repede. Țin la tine foarte mult...
   - Nu-ți face griji.
   Ridic mâna s-o ating pe față, dar mișcarea mea smucită îi împinge mâinile, ceea ce, în definitiv, pare o reacție mai nimerită.
   - Îmi pare rău că am adus vorba. Nu știu ce-o fi fost în capul meu.
   - Nu.
   - Nu, ce?
   Dar logica lui „nu, ce?” ne uimește pe amândoi.
   - Sunt, sunt...
   Se linge pe buze și încearcă iar.
   - Sunt singură la Washington. Pentru prima oară încerc...
   - Nu trebuie să te justifici. A fost extraordinar să petrec zilele astea cu tine aici. A fost minunat.
   Deja îi scriu o carte poștală. Are o imagine din Patmos. Mă pregătesc chiar să înșir câteva amintiri vidate: am împărțit motocicleta, am zăcut la soare. Nu e o carte poștală. Este un elogiu, și nimeni nu citește elogiile mai mult de o dată.
   - Hai să vorbim pe tema asta când plec, peste o săptămână, da?
   Când în sfârșit sosesc lacrimile, sunt ale mele, așa că mă duc în grabă spre blatul de bucătărie. Mă prefac că studiez interiorul frigiderului, dar becul acoperit cu gheață, galben, pune în lumină ceea ce mă străduiesc să ascund. Închid ușa.
   - Ți-e foame? o întreb.
   - Mai stau aici șapte zile, spune, strângându-și părul la ceafă. Dacă vorbești serios și decizi să te întorci, putem discuta atunci. Putem să vedem cum merge.
   - Bine.
   Pe întuneric nu-i văd decât ochii și dinții albi.
   - Și da, mi-e foame. Mor de foame, se tânguie ea exagerat. Hai să luăm cina în Kampos, pe malul mării. Fac eu cinste. Ultima oară ai plătit tu. Poate cântă trupa aia. Am putea dansa pe...
   Nu vreau să mă salveze Louise. Nu vreau să simtă că așa ar trebui.
   - Louise.
   - Da.
   Șoptește cuvântul, practic cere iertare pentru orice altă discuție despre viitor.
   - Trebuie să fie scurt. Mă întâlnesc cu cineva la unsprezece. E o chestiune legată de muncă pentru firma lui Charlie.
   - Deci nu renunți? Rămâi la el?
   Locul meu e acolo unde sunt binevenit. Intru și-mi iau portofelul. Afară, din vale, aud bubuitul aplauzelor când începe să cânte trupa.

      După o cină înviorătoare și descurajantă cu Louise, pornesc spre sud pe insulă, trec de Skala și de satul Grikos.
   Motocicleta coboară trepidând pe poteca neasfaltată, iar farul luminează slab tufărișul deșertic doar vreun metru dincolo de ghidon. Marea dinaintea mea este udă de lumina lunii, iar crestele insulei din nord sunt pătate de aglomerări galbene. Însă zona care duce spre docul lui Charlie este în beznă și, fiind lipsită de peisaj, distanța pare mai mare de la drumul principal decât îmi aminteam eu. Este genul de loc care respinge noțiunea de țipăt ca semn de avertisment; aici un țipăt ar fi pur ornamental, o urmă pasageră a trecerii unui om. Îmi amintește de expresia aia ciudată folosită încă în enclavele semirurale, „suntem la un strigăt de vecini”, care măsoară distanța pe înțeleaptă scară a urgenței.
   Când fasciculul de lumină poposește pe hangarul de beton, încetinesc și parchez lângă macara. Fluturii de noapte roiesc în fața farului înainte să-l sting - ființe care-și aruncă trupurile în lumină. În noaptea în care ne- am îmbrăcat pentru cina de la Plateia, Duck întrebase: „Dacă fluturilor de noapte le place atât de mult lumina, de ce nu ies ziua? Ar fi atât de fericiți atunci”.
   Niciunul dintre noi nu a putut să riște un răspuns satisfăcător.
   Aproape de apă este destulă lumină ca să deslușesc hangarul cu porțile închise. Trebuie să fie unsprezece și câteva minute, dar Charlie nu se zărește. La debarcader nu sunt bărci de închiriat și departe, la orizont, dreptunghiurile de întuneric ale navelor de marfă stau nemișcate ca niște insule în sine. Mirosul algelor și al refluxului vine spre interior, iar clopoțeii caprelor de pe un câmp din apropiere răsună, apoi amuțesc.
   - Charlie! strig.
   Merg spre rulotă. Luminile nu sunt aprinse în birou și ușa e încuiată, dar lumina lunii se revarsă pe ferestre. Biroul lung de plastic, mai demult plin de documente, este gol. Nici măcar o hârtie nu este pe el, a dispărut orice strat de dezordine prin care și-a făcut loc Charlie ca să demonstreze că are nevoie de talentul meu organizatoric.
   Hard diskul extern de sub computer nu mai este. Lipsesc și walkie-talkie-urile de pe stație. Fotografia înrămată cu Domitian atârnă strâmb pe perete. Tot biroul sugerează o epurare rapidă și conștiincioasă și mă întreb, în caz că aș ridica gratiile de la hangar, dacă iahtul renovat ar mai fi acolo. Nimic nu sugerează că ar fi o afacere cu bărci prosperă și mă străpunge un junghi, gândul că întâlnirea asta nu e o întâlnire, ci o despărțire.
   Probabil a stat lângă colțul hangarului în tot timpul ăsta, dar fiind înghițit de noapte, nu l-am văzut. Rămân lângă rulotă în timp ce o siluetă abia desenată și greu de deslușit traversează spațiul.
   - Charlie! strig, dar silueta nu răspunde.
  Pur și simplu, vine direct spre mine. Mă scotocesc repede de obiecte pe care știu că nu le am: o lanternă sau, pe măsură ce silueta continuă să vină spre mine fără un cuvânt și vreo urmă de ezitare, un cuțit.
   - Charlie, sau cine-oi fi, răspunde!
   Dar acum întrezăresc trăsăturile conturate de lumina lunii: un cap ras cu piele decolorată pe alocuri, doi ochi înfometați, fără pleoape, o gură cu o cicatrice care pleacă din colțul gurii. Este hoțul din Atena. Mă lipesc de marginea rulotei și-mi scot cheia de la motocicletă din buzunar.
   Hoțul se oprește la câțiva metri de mine.
   - Ai primit biletul meu, spune cu un accent american neîndoielnic.
   - Biletul tău?
   Îmi observă cheia între degete și zâmbește.
   - Ce? Ai de gând să mă înjunghii cu ea? Și când mă gândesc că mă pregăteam să-ți mulțumesc că ai venit.
   - Tu ai scris biletul ăla? De unde îmi știi numele?
   - Ian! strigă, ca să-mi demonstreze cât de familiar îi este. Nu mă recunoști? Presupun că a trecut mult timp. Pe vremuri nu arătam atât de rău. Ar trebui să-ți servească drept avertisment, să-ți dai seama ce se poate întâmpla după câteva veri petrecute cu Charlie.
   - Nu te cunosc. Nu ne-am întâlnit niciodată.
   Râde, sau cel puțin gura lui mimează râsul.
   - Nu ne-am întâlnit? Am terminat școala împreună. Școala Buckland, haideți, Cavalerii albaștri! Nu-ți amintești de mine? Presupun că eram mai apropiat de Charlie. Noi doi nu ne-am înțeles niciodată prea bine. Sunt Gideon, Gideon Frost. Eram colegi la ora de biologie; și nu eram noi parteneri la conversație într-a șaptea la franceză?
   Numele lui este ca un excavator care scoate la suprafață osemintele memoriei, până ajunge la un băiețel costeliv, tulburător de prepubescent, dacă nu pui la socoteală cele vreo opt fire de păr negre care anunțau o mustață prematură, prea multe la număr ca să nu fie deliberate și prea puține ca să atragă furia strictului cod al școlii care interzicea părul facial.
   Gideon locuia în Queens, lucru care, la Buckland, însemna pe scurt că familia Frost nu era bogată. Dar acum îmi amintesc că Gideon era prieten cu Charlie; fuseseră împreună la clubul de șah. Parcă îmi și imaginez numele „Frost” imprimat pe spatele tricoului grena al lui Charlie, un hoț care se ascundea în tot acest timp la vedere.
   - Ce naiba faci aici, Gideon? Tocmai aici?
   Vreau să spun în Patmos; vreau să spun zece ani mai târziu.
   - De ce-ai lăsat biletul în cabana mea?
   - Cabana ta?
   Și asta îl face să râdă fără sunet.
   - A fost cabana mea înainte să fie a ta. A fost a mea aproape trei ani, până acum o lună și jumătate. Încă am cheile. Așa am intrat.
   Mi se strânge inima când îmi amintesc de inițialele G.F. de pe prima pagină a romanului lui Henry Miller.
   - Cine crezi că a fost țapul ispășitor al lui Charlie înainte să vii tu și să fii scos din cutie? Eu am început afacerea asta împreună cu Charlie.
   Flutură din mâini, de parcă și-ar prezenta moșia.
   - Presupun că nu s-a deranjat să-ți spună. Încă îl numește mâna lui dreaptă pe cel care ocupă postul nostru? Doamne, cât mă enerva. Niciodată n-am purtat nici șapca aia tâmpită. La început nu l-a deranjat. La început încă m-a tratat ca pe un prieten. Alea au fost vremurile bune. Sper că te bucuri de ele.
...............................................................