Prietenie trădată, Christopher Bollen

 ............................................................
                          8.

             Ușa de la birou este încuiată, iar ferestrele sunt zăvorâte pe dinăuntru.

   Scopul vizitei mele se află în interiorul rulotei. Mă mână pierderea celor nouă mii de dolari și promisiunea lui Rasym că o echipă privată va șterge urma oricărui material rămas. Mă uit în jur să nu fie nimeni, iau o piatră grea cu margini ascuțite și lovesc în geamul ușii până când se sparge.

   Trec cu mâna de cioburi și învârt de mâner.

   Într-adevăr, Ugur a curățat biroul lună. Până și coșul de gunoi de sub masa de lucru este gol. Nu au mai rămas decât jocul de șah și sacoșele de pânză. Iau tabloul cu Domitian de pe perete. Pe marginile seifului e un șir de adâncituri. Ugur, Gideon sau altcineva trebuie să fi încercat să-i forțeze ușa. Dar eu l-am văzut pe Charlie marcând combinația.
   Răsucesc de buton, alegând cifrele ultimei lui zile de naștere în sens invers, 15, 29, 6, și simt că încuietoarea cedează. Ușa de fier este mai grea decât mă așteptam; dintr-odată, pe podea cade un caiet legat în piele neagră. E un registru în care apar orele și plecările din port, de săptămâna trecută până pe 1 mai. Nu sunt semne care să indice marfa cu care făcea contrabandă, dar în capătul de sus al primei pagini e scris numărul de mobil al lui G. Frost. Din câte sugerează registrul, flota de iahturi trebuie să se fi deplasat permanent între Turcia și Grecia pe parcursul verii, de la Bodrum la Atena și un oraș pe nume Salonic.
   Pun caietul pe birou și bag mâna în seif.

   Tot ce mă putea salva de uitare erau cei nouă mii de dolari. Acum, că mi-au fost furați, nu am destul nici cât să-mi iau un bilet de avion spre casă. Sper la câteva mii, câteva sute, orice mărunțiș a rămas de pe urma unei afaceri cu bărci sortite pieirii. O parte din mine speră și că seiful e gol. Dacă Charlie a fugit în ultima clipă, probabil a luat banii pe care i-a avut la dispoziție. Seiful gol ar putea însemna că trăiește. Dar degetele mi se lovesc de teancurile de hârtie, zece, îngrămădite unele în altele, precum cărămizile neprinse cu mortar.

   Scot unul dintre teancurile groase prinse cu elastic și-mi trec degetul mare de-a lungul bancnotelor roz de cinci sute de euro. Pentru o clipă, inima îmi stă în loc. Simpla greutate a atâtor bani în mână face să mă cuprindă frica, ca atunci când dai peste niște lei care se împerechează sau peste o pungă cu cuțite pe un teren de joacă. Probabil sunt sute de bancnote prinse cu elasticul.
   Zece ori cinci sute ori două sute - nu sunt în stare să socotesc, așa cum nu sunt în stare nici să vorbesc. Dar probabil că e peste un milion de euro în numerar. Nu e de mirare că Charlie l-a concediat pe Gideon când a încercat să se apropie de ei. Mulți oamenii au fost făcuți bucăți pentru mult mai puțin de atât.

   Pun teancurile pe birou, o ceată de zece cuburi în culorile păsării flamingo, lichide și convertibile oriunde pe planetă. Pe masă se află viitorul meu, salvarea pe care o voiam, motivul pentru care am venit, în primul rând, în Patmos. De acum înainte, orice pas pe care-l fac echivalează cu apăsarea piciorului pe accelerație. Atunci, de ce mă simt de parcă aș fi fost deja aruncat prin parbriz?

   E prea liniște în birou, nu se aude decât clănțănitul unor dinți. Iau o sacoșă de pânză din cutie și pun teancurile în ea. Pun și registrul de transport peste comoară.

   Salvez banii sau îi fur, îi păstrez în cazul în care se întoarce Charlie sau îmi ofer un motiv accidental ca să vreau să dispară? Sunt prea sărac ca să-i las aici. Bag mâna înapoi în seif și pipăi să văd dacă mai sunt și alte bancnote rămase. În colț mai sunt două cărămizi, nu de hârtie, ci de piatră gumoasă învelită în plastic. Cărămizile sunt de un maro-excrement, plasticul este tăiat și pe ele e scris un cuvânt în arabă cu carioca neagră.
   Miros a oțet stricat.

   Aș fi preferat să nu știu cu ce face Charlie contrabandă în compartimentul de sub linia de plutire, astfel aș fi luat misterul acesta cu mine în pat, alături de viziunea locurilor în care nu am fost niciodată și de oamenii pe care nu am apucat niciodată să-i iubesc. Neștiința ar mai fi păstrat vie speranța binelui. Puteau să fie muniție sau materiale medicale. Dar adevărul trist și evident este că sunt două cărămizi maro de heroină, ce-a rămas de pe drumul dinspre Orient spre Occident.
   Oare Charlie ar fi fost iertat dacă Stefan afla adevărul? Dacă e în viață, oare își dorește măcar iertarea? Mă uit pe fereastră, acolo unde soarele albește marea și o face să semene cu pavajul.
   Tatăl lui a construit autostrăzile din Orientul Mijlociu.

16.

          O motocicletă parcată printre alte treizeci de-a lungul șoselei ce duce la portul din Skala nu atrage un interes special.

   Cadrul ei cu negru și galben este lovit și murdar de noroi. Numărul de înmatriculare metalic stă atârnat de o bucată de sârmă la spate. Aripa din față e ușor strâmbă. O cască atârnă de mâner. În plin sezon, insula zumzăie de mașinării identice care roiesc prin orașe și pe plaje ca niște lăcuste. Ar fi  imposibil să ghicești că în compartimentul din șaua acestei motociclete se află o avere substanțială. Oricine are o șurubelniță ar putea să desfacă șaua și să fugă cu conținutul ei în cinci secunde.
   Nu am unde să ascund banii în altă parte. Nici măcar cabana nu mai e la adăpost de hoți.
   Mă întreb dacă nu cumva Vesna sau fratele ei, sesizând situația dificilă a familiei lor, acum, că au dispărut frații Konstantinou, au decis că ar fi înțelept să sustragă o pungă disponibilă cu bani, care efectiv implora să fie furată de la bun început. Sau poate că Gideon și-a folosit cheia. Ezit la câțiva metri de motocicletă, cu simțurile încordate, acum mai puțin liber, pentru că am atât de mult de pierdut. Dar grăbesc pasul înspre centrul orașului. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat... cu alte cuvinte, lui Dumnezeu nu-i pasă.

   Martis a spus despre Carrie Dorr că a închiriat o cameră deasupra magazinului alimentar. Încă sunt șanse să nu fi plecat de pe insulă.
   Culoarele înguste ale supermarketului sunt înțesate de voci zgomotoase, de copii liniștiți, arși de soare și de băieți greci care șterg pe jos în perioada de vârf. Coșurile verzi de plastic sunt pline ochi cu mâncare, în stil american. Mă apropii ușor de femeia de la casă.

   - Mă scuzați, spun, ignorând șirul de clienți. Caut o prietenă. A închiriat o cameră deasupra. E americancă. O cheamă Carrie Dorr.
   Angajata se oprește în timp ce scanează un bidon cu lapte, spre iritarea clientului. Părul lui blond și tenul care bate în albastru în lumina neoanelor se potrivesc cu steagul suedez.
   - Avem multe camere închiriate sus.
   - Are niște salamandre tatuate pe glezne. Niște șopârle portocalii.
   - Ah, fata aia. Nu, a plecat. S-a mutat într-o cameră de deasupra magazinului de ulei din partea cealaltă a orașului. Poate acum două-trei zile.
   Traversez Skala. Vânzătorul de la magazinul de ulei mă trimite la un bijutier, care mă trimite la un magazin de suvenire. Probabil Carrie și-a schimbat locuința în fiecare noapte, de frică să nu stea prea mult, dar a subestimat ochiul scrutător al unui sătuc grecesc. Îmi amintesc că Martis a descris-o ca fiind paranoică - de parcă ar fi fost în vreun pericol. Dar mă interesează să-i dau de urmă din cauza indiciilor care l-ar lega pe Charlie de atacul cu bombă. Presupun că o să fie de acord să stea de vorbă cu mine. Ce-i drept, și ea a întrebat unde sunt.
   Angajatul de la magazinul de suvenire îmi arată un șir de scări.

   - Luat cameră azi-dimineață.

   Bat la ușa vopsită într-un albastru azuriu și lipesc urechea de ea. Încerc mânerul.

   - Nu e acasă, îi spun vânzătorului când ajung iar la parter. Sunt fratele ei din America. Ar trebui să stau cu ea.
   Deși înainte era tare de urechi, acum devine atent la implicațiile economice ale unui al doilea oaspete.

   - Stai și tu? Nu a pomenit. O să fie dublu, chiar dacă e un singur pat.

   - Bine. Pot să folosesc cheia de rezervă?
   - Șaptezeci de euro! strigă.
   Cere să fie plătit în avans, în caz că frații Dorr ar fi tentați să plece fără să plătească factura. Scot o bancnotă nou-nouță, roz din buzunar.
   - Aveți rest la cinci sute?
   Hârtie de culoarea flamingoului. Și totuși, banii ăștia se poate să-i fi costat pe mulți viața.

   Umblă prin caseta de valori și-mi dă o cheie cu un ciucure galben prins de ea. Urc scările și bat iar, de data asta mai încet. Cum tot nu răspunde nimeni, strecor cheia în încuietoare. Când deschid ușa, iese un aer stătut, care duhnește a odorizant și a lenjerii din material sintetic. Nu există nicio lumină și nicio fereastră care să-mi arate adevărata dimensiune a întunericului. Pipăi de-a lungul peretelui din stuc să caut întrerupătorul.
   Când aprind, un obiect strălucitor țâșnește spre mine. Mă feresc și chiar deasupra mea se aude o explozie puternică. Pe umeri și picioare mi se împrăștie o ploaie de sticlă.
   Când mă ridic, o văd pe Carrie Dorr ținând în mână un mâner care acum o secundă a fost prins pe un vas de cafea. Are fața îmbujorată pe sub un strat gros și alb de creion corector. Tace cât să-mi stabilească identitatea.

   - Nu se poate! țipă. Nu te apropia de mine!

   Se dă înapoi cu spatele, dar camera e atât de mică, încât cade imediat pe pat. Dă din picioarele cu fire scurte de păr și salamandre tatuate, lasă mânerul vasului de cafea și se repede la veioză.
   - Termină, șoptesc. N-am venit să-ți fac rău.
   Închid ușa să nu ne audă vânzătorul de jos. În același moment, Carrie mânuiește veioza de alamă ca pe o armă, încercând cu disperare să smulgă firul din perete. Mă duc repede la ea și-i smulg veioza din mână.
   - Te rog, nu-mi face rău! țipă ea și ridică brațele, cu încheieturile încrucișate deasupra feței.

   Arunc veioza pe pat și ridic la rândul meu mâinile.
   - Carrie, vreau doar să vorbim. Nu voiai și tu să stai de vorbă cu mine? L-ai întrebat pe Martis unde stau.
   - Nu ca să vorbesc! se tânguie ea. Să caut dovezi! Nimic mai mult! N-am luat nimic!
   Deci Carrie mi-a furat cei nouă mii de dolari din noptieră. Probabil a așteptat până nu mai era nimeni în cabană. Louise a spus că a văzut o fată din tabără umblând pe câmpul din apropiere. Eu aveam ușa încuiată, dar Louise o lasă descuiată pe a ei, iar eu am încetat să mai pun zăvorul la ușa dintre camere noastre. Nu o pot acuza acum pe Carrie că mi-a furat banii, asta n-ar face decât să-i prelungească țipetele.

   - Ascultă. Ne-am putea ajuta unul pe altul. Aș putea fi prietenul tău.

   - Ești prietenul lui, geme ea.
   Ochii i se umplu de lacrimi și rimelul negru i se scurge pe obraji ca uleiul de motor al unei mașini plângăcioase. Are cămașa cu model de față de masă răsucită pe pielea coastelor acoperită cu pistrui.
   - Vrei să spui prietenul lui Charlie? întreb.
   - Îhî. Te-a trimis să termini treaba?
   Pe un uscător de rufe din lemn care blochează intrarea în baie sunt atârnate niște haine pe care probabil Carrie le-a spălat în chiuvetă.
   Privirea îmi este atrasă de tricoul cu „New York” scris cu o multitudine de fonturi. În rest, camera e goală, cu excepția unei cutii pe jumătate mâncate de biscuiți de pe o masă și a unei genți din pânză de la piciorul patului. Dar în fundul unui dulap mic, deschis, observ un seif ieftin de hotel. Nu am îndoieli că acolo sunt banii mei.
   - Sunt prietenul lui Charlie, dar nu m-a trimis el. El a dispărut.
   - A dispărut?
   Lasă mâinile în jos și se șterge la ochi.
   - Cum adică?

   - A dispărut. Nu mai dă nimeni de el de o săptămână.

   Compasiunea ei e de scurtă durată.

   - Foarte bine. E un nenorocit.

   - Îl cunoști?
   - Nu, șuieră ea.
   - Atunci ce dovezi căutai în camera mea?
   - Am spus că n-am luat...
   Angajatul magazinului de suvenire bate și strigă în greacă de pe hol.
   Carrie se duce împleticindu-se până la ușă.

   - E în regulă, domnule Pachis. Tocmai am spart ceva. Îmi pare rău că v-am deranjat.

   - Plătești stricăciunea! cere el. Doi prea mult pentru cameră!
   Pașii lui se dezintegrează pe trepte.

   - Mersi, spune ea sarcastic privindu-mă cu o ură plină de muci.

   Măcar a avut decența să nu mă dea de gol. Nu poate să aibă mai mult de douăzeci de ani pe sub machiajul mortuar. Coșurile de pe bărbie și moleșeala copilărească a umerilor te trimit cu gândul la o fată care încă nu s-a desprins definitiv de tihnitele suburbii din New Jersey. Pare candidata ideală pentru tabăra lui Vic de spălare a creierelor, dar nu este nici pe departe un martor impresionant pentru Martis împotriva familiei Konstantinou.
   Înțeleg de ce inspectorul a cântărit suspiciunile față de Charlie și a decis să lase ancheta în voia ei. Dacă ajungea în fața oricărui avocat al lui Rasym, Carrie Dorr ar fi fost ca un șoricel aruncat în cușca pitonului - foarte drăguț, până în momentul în care îl înghite întreg.

   Totuși, se străduiește cât poate să pară tare, cu mâinile în șolduri și cu gura strâmbată de un mârâit. Lacrimile îi cad pe dinți.
   - Zi ce vrei. Sau îți face plăcere să intri în camerele femeilor și să le sperii de moarte? Nu remarc că și ea a intrat într-a mea. Pentru că sunt deja destul de speriată, continuă cu glas ascuțit. Insula asta e cel mai nasol loc în care am fost vreodată. Și ți-a reușit de minune să mă convingi că e momentul să plec acasă.

   - Am vorbit cu Martis. Mi-a spus că tu crezi că Charlie e implicat în moartea prietenilor tăi, Dalia și Mikael.

   - Pentru că ne-a amenințat, schelălăie ea. Erai de față. Te-am văzut. Poate îi era teamă că i-am luat urma.

   - Cum așa?
   - Vreau să spun că nu e o coincidență. Eu trebuia să fiu pe motocicletă cu Mikael. Era...
   Buzele încep să-i tremure.

   - În noaptea aia am fost toți trei împreună pe plajă, eu, Dalia și Mikael. Am făcut focul departe de tabără. Dalia și cu mine am făcut schimb de tricouri.
   Dă din cap spre tricoul cu New York de pe uscătorul de rufe.

   - Ăsta e tricoul meu de acasă, dar Dalia mi l-a cerut cu împrumut. Era obsedată de New York și nu suporta porcăriile alea pentru turiști pe care le-a băgat Vic pe gât tuturor. În orice caz, am făcut schimb în noaptea aia după ce a coborât de pe feribotul dinspre Atena. Avea pe ea tricoul portocaliu pe care l-am purtat eu la debarcader! Probabil prietenul tău a crezut că eu eram pe motocicletă. Probabil i-a scos de pe șosea și i-a omorât în bătaie, în timp ce zăceau în iarbă. Și puteam să fiu eu dacă nu adormeam. De ce să nu omoare amândouă surorile? E cumva din mafia cipriotă?

   Habar n-am ce spune Carrie. Amândouă surorile? În ce măsură convingerea ei că merită efortul de a fi ucisă are la bază narcisismul unei puștoaice de douăzeci de ani? Poate că dacă ea și Mikael i-ar fi încălcat proprietatea și ar fi descoperit adevărul, povestea ei ar avea ceva greutate. Dar ei plecaseră pur și simplu.

   - Ai aflat ceva despre firma de închirieri de bărci a lui Charlie? o întreb.
   Se uită uimită la mine.
   - Nu. Ce-i cu ea?
   - Carrie, de ce ar vrea Charlie să te omoare? Nu înțeleg.
   Își ia geanta de pânză și o aruncă pe pat. Desface fermoarul, umblă printre puținele lucruri dinăuntru și-mi dă o carte poștală mototolită pe care o avea împăturită în pașaport.
   Pe partea din față, o plajă șerpuitoare îmbrățișează apa netedă, turcoaz. Numai o biserică albă din depărtare și cuvântul „Patmos” imprimat cu roșu-deschis deosebește peisajul de orice alt paradis cosmetizat cu aerograful.

   - Citește pe spate, idiotule.

   Are ochii mai umezi decât înainte. Întorc cartea poștală.

   - Soră-mea a scris-o. Mi-a trimis-o înainte să moară. Se numea Elise. A venit aici cu prietena ei în vacanță luna trecută, când a explodat bomba. Am primit-o la o zi după înmormântarea ei. Nu că am fi avut ce să înmormântăm.
   Îmi amintesc de cele două turiste americance care au fost ucise la Nikos în timp ce așteptau să urce pe feribot. În fiecare zi erau flori proaspete la locul exploziei, pe care probabil le lăsa Carrie pentru sora ei.
   Citesc mesajul scurt scris cu litere cursive, pline de bucle.
   - Ai prins faza cu cipriotul foarte dubios cu un iaht de lux? mă întreabă.
   Am prins-o. Și am mai prins și faza că prietena ei se f...a cu el. Sonny era la Paris, dându-i lui Charlie ocazia să agațe o turistă drăguță, cea mai sigură perspectivă de cucerire fără complicații; turiștii sosesc cu data plecării imprimată pe frunte. Nu e de mirare că bomba l-a transformat pe Charlie într-un bărbat credincios. Ultima fată cu care și-a înșelat partenera a murit în explozie, în timp ce stătea exact unde ar fi trebuit să stea el. Mă bucur că nu e și Sonny aici, să citească cartea poștală.

   - Era singura mea soră, spune Carrie plângând. Astea sunt ultimele ei cuvinte. Ambasada americană, guvernul grec, caricatura aia de forță specială din poliția grecească, toți ne-au spus că a fost un atac terorist comis la întâmplare de niște radicali de extremă stângă. Nimic mai mult, nicio explicație mai detaliată, nicio urmă de dreptate, de parcă noi ar trebui să acceptăm și să mergem mai departe. Stă pe colțul patului, cu mâinile prinse în jurul genunchilor.
   Expiră de două ori profund, apoi suspină:

   - Nu contează că nimeni nu și-a revendicat atacul. Nu ți se pare ciudat? Cine se deranjează să pună o bombă, să ucidă oameni și să nu-și asume responsabilitatea? Eu cred că majoritatea criminalilor. Majoritatea ucid și se așteaptă să nu fie prinși, darămite să se mai și laude cu fapta lor.
   Afirmația ei are asupra mea impactul pe care-l au adesea știrile: ce fel de nouă lume e asta, în care te aștepți ca făptașul să-și revendice fapta?
   - Sora mea a murit ca un simbol gol de sens! strigă ea. Îmi pare rău, dar e ilogic. Nu accept așa ceva. Așa că am decis să vin în Patmos, să văd cu ochii mei ce s-a întâmplat. Mi-am cheltuit toate economiile să vin aici. Părinții mei nu voiau să vin, dar trebuia. Elise merită. Am vrut să văd unde a murit ea. Chiar dacă a fost doar un pelerinaj cretin.
   Încerc să-mi iau un aer cât mai blând cu putință.

   - Faptul că Charlie e menționat în cartea poștală nu înseamnă că are vreo legătură cu bomba.

   - El e singura mea pistă, spune ea trăgându-și nasul. Am întrebat și eu lumea. El se ducea mereu la Taverna lui Nikos, în fiecare dimineață la unsprezece. De ce nu s-a dus în ziua aia? Se pare că are o iubită, care se poate să nu fi fost prea încântată că o înșela.
   - Chiar crezi că ar arunca în aer o cafenea plină de lume ca să nu vorbească sora ta?

   - Nu mă lua peste picior, urlă. De-aia m-am dus la cabana ta. Voiam să găsesc dovezi. Știam că lucrezi pentru el.
   - Îmi pare rău. Se mai întâmplă și lucruri rele. Uneori nu există nicio explicație.
   - Da, cretinule. Și eu trăiesc pe planeta asta știu cum e viața. Deci e încă o coincidență că Elise a fost ucisă și că apoi cineva încearcă să scape și de mine după ce am întrebat pe insulă de Charlie Konstantinou?
   Scutură din cap.
   - I-am zis lui Martis de sora mea. I-am zis că Dalia purta tricoul meu. I-am arătat cartea poștală. Toate conduc la prietenul tău. Aveam senzația că Martis mă crede, dar, până la urmă, e și el la fel de rău ca toți ceilalți polițiști. Nu mi-a dat decât un șervețel și o îmbrățișare.

   Se uită cu milă prin camera închiriată de mărimea unei celule. Singura mișcare e fluturarea cearșafurilor de la aerul condiționat de pe perete.

   - Nu reușesc să dorm. Știu că ar trebui să mă duc acasă. Nu mă simt în siguranță aici. Dar cu Elise cum rămâne?

   Se ridică în picioare și se duce la uscătorul de rufe. Împăturește tricoul cu New York și-l înghesuie în geantă.

   - Am încercat, mormăie pentru sine. Ai dreptate. Se mai întâmplă și lucruri rele. Oamenii sar în aer.  Fără niciun răspuns. Poate că refugiații i-au ucis pe Mikael și pe Dalia. De unde dracu’ să știu eu?

   Ia un tricou XL de pe uscător, având pe față traducerea denumirii unor băuturi alcoolice grecești în engleză, și mi-l arată.
   - Ăsta a fost al lui Mikael. Mi-a spus că se pregătea ceva nasol. A promis că-mi spune ce anume. N-a mai apucat. Voia să plece din tabără. Se săturase. Eu speram să vină cu mine în America, scâncește ea ducându-și tricoul la nas.
   - De ce te-ai dus la grupul lui Vic?
   Aruncă tricoul în geantă.

   - Nu sunt oameni răi. Mă rog, poate că sunt, dar sunt destul de drăguți când treci peste toate porcăriile alea cu Apocalipsa și regatul care-i așteaptă pe lumea cealaltă. Eu cred că numai jumătate din ei cred cu adevărat tâmpenia aia. Ceilalți, pur și simplu, nu au unde să se ducă.
   Se uită la mine, de parcă aș judeca-o.
   - Ei cunosc insula. M-am gândit c-o să mă poată ajuta. Singură nu aveam cum s-o scot la capăt. În plus, în tabăra lor poți să dormi gratis. Nu prea mai am niciun ban.
   Aprob cunoscător din cap, dar mă ignoră.

   - Nu a trebuit decât să bat din palme la rugăciunile lor și să fumez câteva jointuri. Ah, și să-i spun lui Vic că sunt pierdută și singură. Ceea ce e adevărat. Pătrunde în tine, în adâncul tău. Sincer, a fost plăcut o vreme, ca și când trecutul și viitorul ar putea să dispară și ai putea exista în perfectul și murdarul prezent. Dacă nu mă aștepta familia, poate aș fi rămas. Dincolo de venerarea distrugerii, chiar semăna a iubire. Ca o vibrație care umple un gol.
   Pune cu grijă cartea poștală în pașaport, apoi reia:
   - Pe deasupra, Vic îl urăște pe Charlie. Îl consideră un Nero al lăcomiei. Te-ai fi gândit că măcar ea o să-mi facă pe plac și o să spună că e implicat în atacul cu bombă.
   - I-ai spus lui Vic adevăratul motiv pentru care ai venit?

   - Da, șuieră ea. Până la urmă, da. În noaptea aia, cu Mikael. I-am spus că Charlie ne-a amenințat în portul lui. A fost atât de enervată, ca și când aș fi trădat tabăra necrezând cu adevărat. A zis că sunt nebună. Femeia asta care se roagă pentru Apocalipsă mi-a spus mie că sunt nebună! Ea și Mikael au țipat unul la altul. Toată aiureala asta a lui Vic devenise cam mult pentru el. Atunci am plecat și ne-am întâlnit cu Dalia pe plajă. Da, îmi plăcea Vic, dar nu aveam de gând să-mi dedic viața ei. Iar Mikael se săturase să fie cărăușul ei de droguri.
   Cuvintele îmi rețin atenția, ca două viespi mici cu ace ucigașe. Mă răsucesc spre Carrie, care încearcă să dea uscătorul la o parte ca să se poată strecura în baie.

   - Stai puțin. Ce-ai spus? Cărăuș de droguri?

   Acum eu sunt cel naiv. Carrie țuguie buzele și dă ochii peste cap.

   - Nu vreau să-i fac nimănui necazuri. Nu contează. N-are importanță.

   - Ba contează. E important.

   - Așa face Vic rost de bani pentru tabără. Știu că e groaznic, dar eu n- am fost implicată. Îi lasă să se ducă numai pe cei în care chiar are încredere.

   - Să se ducă unde? Ce vrei să spui?

   - Heroină! exclamă ea. Are un furnizor în Patmos. Poate că o aduc noaptea cu bărcile. Nu știu. Am încercat să nu aflu. Toate insulele pentru distracții colcăie de droguri și sunt o mulțime de doritori care ar da o avere pe ele în timpul verii. Dacă n-ar face-o cei din tabără, ar face-o altcineva. Nu înțelegi rostul tricourilor pentru turiști? Vic își trimite favoriții cu feribotul îmbrăcați ca turiștii tipici, americani și europeni tineri, neexperimentați, pentru că poliția n-o să dea prea mare importanță naivilor care agită ghiduri turistice, cu tricourile alea jenante pe ei. Doar că au rucsacurile pline cu pachete. Ba chiar și le prind și în jurul taliei cu bandaje din pânză. Le livrează pe alte insule și apoi se întorc cu feribotul. Mikael mi-a spus că se plimbă întruna. Ba chiar ajung și pe Insulele Ionice, în partea cealaltă a Greciei, trecând prin Atena. Asta făcea Dalia când s-a întors în noaptea aia. Vic și bătăușul ei, Noah, au calculat totul bine. Vic are un container plin ochi în cortul ei. E un singur furnizor în Patmos care corespunde acestui mod de operare. Poliția nu s-ar gândi să percheziționeze niște tineri neexperimentați care se plimbă de pe o insulă pe alta, așa cum garda de coastă nu ar opri un iaht deținut de o familie de miliardari. Charlie chiar e colaboratorul secret al lui Vic. Și cel mai bun mod de a ascunde un complice decât prezentându-l ca pe un inamic?

   - Și Mikael voia să plece?
   - Da, șoptește ea cu un aer deprimat. Asta i-a spus lui Vic în noaptea aia. De-ar fi rămas în tabără! Era mai în siguranță acolo.
   Are ochii prea roșii și obosiți de atâta plâns. Arată un centimetru cu degetele.
   - Atât mai aveam să mă îndrăgostesc de el. M-am gândit că poate Elise ne-a apropiat. Acum îmi dau seama ce stupid pare, pentru că s-a întâmplat opusul. Poate pentru că s-a apropiat de mine, l-a omorât cineva. Nu vreau să fi murit din cauza mea.

   - I-ai spus inspectorului Martis despre droguri?
   Strânge din dinți.
   - Nu. De ce i-aș fi spus? N-are nicio legătură cu sora mea. Elise nu se atingea niciodată de droguri. Înțeleg. Sunt răi. Sunt traficanți de droguri. Poți să mă scutești de discursul moralizator. M-au primit la ei. Au fost de treabă cu mine. Cu unii dintre ei m-am împrietenit. Poate că nu eram de acord cu misiunea lor, dar n-am de gând să-i pârăsc și să distrug singura comunitate pe care au găsit-o unii dintre cei mai slabi. Sincer, eu cred că Vic consideră că-l slujește pe Dumnezeu, ajută răul să se propage prin lume, îl injectează chiar în sângele occidentalilor albi și lacomi, le alimentează dependența și privește disperarea cum câștigă. Da, e nebunie curată. Nu o nominalizez la un premiu pentru pace. Dar le dă hrană și adăpost unor puști ale căror familii au renunțat la ei.

   Carrie lovește din picior, de parcă ar vrea să trezească la viață o conștiință distrusă.
   - Tabăra aia are ceva bun. Tu, din afară, n-ai putea să înțelegi. Dar pe mine m-a ajutat. Eu am încetat să mă mai împotrivesc. Nu sunt legată cu cătușe de orice nenorocire care se abate asupra planetei. Poate că așa merge lumea asta, cu nefericire.
   Se trântește înapoi pe pat și se uită la triunghiul de spațiu dintre picioarele ei, de parcă ar fi singura ei proprietate.
   - Știu că trebuie să renunț, spune peste câteva clipe. S-o las pe Elise să se ducă. Să accept că nu mai este. Am vorbit cu părinții lui Mikael în Oslo. A fost atât de ciudat, ce voci neutre aveau, de parcă acceptau pur și simplu, de parcă ar fi așteptat genul ăla de vești și acum puteau să-și trăiască restul vieții fără să-și mai facă griji că vor primi telefonul ăla. E cum a spus Vic, veștile cele mai proaste te eliberează.
   Se freacă la ochi cu încheietura.
   - Mâine iau feribotul spre Atena. Ca să vezi ce ironie, e feribotul pe care-l folosește Vic ca să trimită un transport mare în partea cealaltă a Greciei. Măcar apuc să-mi văd unii prieteni pentru ultima oară.
   Acum câteva minute, Carrie a încercat să-mi dea în cap cu un vas de cafea. Acum mă așez lângă ea și o cuprind cu brațele s-o consolez. Deși a furat bani de la mine, ei lumea i-a furat mult mai mult. Ușor, face și ea la fel. Știu că n-o să-mi amintesc mai târziu sentimentul ăsta, timpul îl va deforma și-l va distorsiona sau va arunca o mulțime de alte amintiri peste el, dar în momentul acela, când îmbrățișez aproape o necunoscută, mă copleșește căldura lui delicată.

   - Îmi pare rău pentru sora ta.

   - Au zis că probabil n-a simțit. Eu așa sper. Dacă alea sunt ultimele ei cuvinte, măcar era fericită. Măcar a murit privind spre mare.

   Când merg spre ușă, observ o pungă de plastic etanșă lângă cutia cu biscuiți. Deși nu sunt bani în ea, știu că e punga mea, pentru că înăuntru sunt îndesate banderolele galbene de la bancă precum niște brățări rupte de la spital. O să-i las lui Carrie cei nouă mii de dolari. Dar nu mă pot abține să nu scot portofelul.

   - Vrei să plătesc eu biletul de feribot?
   - Nu, spune ștergându-se la nas. O să plătesc eu. E vina mea. Am destul cât să ajung acasă.
   E ca o adolescentă neîndemânatică în timp ce se străduiește să-și ia o expresie care să se potrivească cu starea ei interioară. Durează un minut, dar, în cele din urmă, buzele ei rostesc replica scurtă, contorsionată:
   - Mersi că m-ai ascultat. Sper să-ți găsești prietenul.

      Când parchez motocicleta pe marginea drumului observ cum soarele după-amiezii târzii înclină umbrele de pe insulă spre est. Sunt la câțiva metri de marginea unei faleze.
   Printre ciulinii și buruienile înflorite zboară în viteză țânțari negri. Mult mai jos se văd trupuri întinse pe prosoape, ultimii adulatori ai soarelui pe ziua de azi, cu bronzuri care li se estompează printre pietricele. Două iahturi plutesc în golfulețul de albastru.

   La pupa celui mai mare, cu un steag verde, dansează o familie de saudiți. Fiicele adolescente își exersează mișcările seducătoare, ducându-și părul lung aproape de față, ca să se provoace una pe alta sau vreun viitor admirator imaginar, în timp ce mama lor dolofană plesnește din degete și execută o versiune de polcă cu consum mic de energie.
   Acasă nu pot dansa așa în public, dar aici, pe apă, sunt libere. Pe partea cealaltă a drumului, zidurile de piatră traversează în zigzag câmpurile cafeniu-deschis și niște oi se îngrămădesc la umbra unui copac. Un om care stă printre ele întoarce capul. Descui compartimentul din șa și scot registrul legat în piele neagră. Deschid la prima pagină și tastez numărul pe telefon.
   Sună de patru ori. Apoi de cinci. Dar înainte să sune și a șasea oară, textura interferenței se schimbă și aud o voce.

   - Ela! Alo!
   - Bună, Gideon. Sunt Ian.
   Urmează un moment scurt de liniște, de reticență, urmat de un oftat iritat.
   - Ce vrei?
   - Unde ești?
   - Nu unde ești tu, băiete.
   Am sentimentul că-și modifică dinadins accentul, ca să testeze o varietate de noi identități. Acum seamănă, la modul mai puțin șmecheresc, cu un australian.
   - În drum spre Creta, dacă vrei să știi. Ce-ar fi să nu mă cauți?

   - Să înțeleg că ai auzit de Stefan?
   Încă o pauză. Îmi imaginez că ține degetul ca un ciot deasupra butonului de oprire.

   - Nu care cumva să încerci să-mi pui mie chestia asta în cârcă. N-am avut nicio legătură. Dar eu știu când s-a terminat o etapă. M-a luat o nouă prietenă cu barca ei, o doamnă scoțiană mai în vârstă. E văduva unui armator grec. Cu personal complet și tot tacâmul. I-a făcut Warhol portretul. Chiar acum mă uit la el. Ține portretul făcut de Warhol pe barcă!
   - Felicitări. Unii oameni ar trebui să aibă etichetă de avertisment.
   - Povestea cu Stefan e foarte aiurea. S-a sinucis, nu? Frica îl face să vorbească mai repede. Atunci, chiar dacă se uită prin e-mailurile lui și găsesc unul trimis de mine, nu contează, nu? S-a sinucis. Nu sunt eu vinovat! Uite, spune-i lui Charlie, familiei lui sau mai știu eu cui, că nu vreau să am nimic de-a face cu ei. Am iertat tot. Ma’a salama. Transmite-le regretele mele. De fapt, mai bine nu. Nu spune că ai vorbit cu mine. Cum naiba ai dat de numărul meu?
   - L-am găsit.
   - Ei bine, dezgăsește-l! Dacă mă mai suni, arunc telefonul în Mediterana.

   Sperasem ca Gideon să fie mai drăguț, dat fiind că în parte mie trebuie să-mi mulțumească pentru că penisul lui e în continuare multifuncțional.

   - O ultimă întrebare și nu te mai deranjez.

   - Bine. Zi repede.
   - Erai la Nikos în dimineața în care a explodat bomba.
   - Asta e o întrebare? mi-o retează. Da. Eram acolo. Știi ce m-a salvat? Fumatul. Nu-i asculta pe ăia care spun că te omoară. Dacă nu rămâneam fără țigări și nu mă duceam la chioșcul de tutun, mă număram și eu printre victime. E scârbos că au atacat cea mai drăguță tavernă de pe cea mai bogată insulă. Cum să nu? Și a contat până la urmă? Ai citit în ziare? Grecia a încheiat un acord. Rămâne în zona euro. Și turiștii ăia au murit degeaba. Ca de obicei, politicienii își bat joc de viața noastră.
   - De ce erai acolo? insist. Să te întâlnești cu Charlie? Acolo se ducea el.
   - Tocmai mă dăduse afară. Așa cum știi, voiam să-mi iau postul înapoi, iar el nu voia să vorbească cu mine. I-am aruncat niște amenințări stupide, dar nu vorbeam serios. Ți-am zis că eram la ananghie. Așa că am pus pe cineva să aranjeze o întâlnire. N-am vorbit personal cu Charlie. În orice caz, ce mai contează acum?

   - Gideon, cine a aranjat întâlnirea?

   Tace. Aud un glas cu un accent scoțian cadențat pe fundal, care vrea să joace table. Vocea se aude tot mai încet - „joacă-te cu mine, joacă-te cu mine”. Probabil că Gideon se mută într-o zonă mai intimă a punții.

   - Vic? întreb. Poți să termini cu șarada asta. Știu că ea și Charlie au lucrat împreună.

   Râde.
   - Drace, cum ți-ai dat seama? Impresionant. Te-am subestimat, Ian. Nici măcar Ugur nu știa. E bine să ții rețeaua cât mai ascunsă. Așa, o mână nu o poate plesni pe cealaltă. Doi inamici, nicio legătură între ei. Era civilizată în ostilitatea ei. Da, i-am spus lui Vic să discute cu Charlie. Ea și cu mine ne-am înțeles mereu. Mi-a spus să mă întâlnesc cu el la Nikos în dimineața aia. Sigur, mi-a trezit suspiciuni momentul exploziei, dar când i-am spus apoi lui Vic, a recunoscut că întâlnirea nu era chiar atât de aranjată cum a dat ea impresia. Charlie nu a vrut să se întâlnească cu mine - de-aia nu era acolo în dimineața aia. I-a zis că trebuia să plec acasă. Vic s-a oferit să mă primească în tabăra ei, dar nu mă împac cu ideea de hipioți adoratori ai morții, chiar dacă primesc constant marfă. Ce bine că n-a venit Charlie! Serios, omul evită gloanțele la mare artă. Pentru el nici că se putea să iasă mai bine, nu? Uite cum stă acum.

   - Ce vrei să spui?

   - Acum, că Stefan a dispărut din peisaj, o să moștenească un miliard de dolari. Nu trebuie să-și mai bată capul cu firma de închiriere a bărcilor. Nasol că ai venit până aici degeaba.
   Aud zgomotul unei rotițe de aprindere, apoi trage fumul adânc și suflă prelung.
   - Sincer, mie mi-e mai bine așa. Într-un fel, mi-a făcut o favoare concediindu-mă. Chestia aia mă termina. Ai crezut că m-a dat afară pentru că am furat bani, dar n-a fost așa. Acum m-am scos.

   - Până la urmă, trebuie să alegi o viață mai bună.
   Râde iar, de parcă aș fi spus o glumă bună.
   - Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă. Poate ne vedem la reuniunea școlii Buckland. Poate la șaptezeci de ani. Putem să stăm în tribunele din sala de sport și să plângem. De multe ori mă întreb ce s-a ales de...

   Convorbirea se întrerupe. Mai bine. Nu voiam să mă întorc în locul prin care rătăcea el.

   Arunc registrul din piele în compartiment, urc iar pe motocicletă și pornesc spre nord, spre cabane. Poate că Charlie nu știa ce are de gând Vic. Poate că o mână armează pistolul, în timp ce cealaltă trimite un SMS, se freacă la ochi să alunge somnul sau deschide uși imperiale și se întinde după un săculeț cu tutun. Dacă Vic înțelege ceva, atunci acel ceva este groaza momentului. Scapi de o posibilă amenințare la adresa supraviețuirii taberei detonând o bombă teroristă; mai scapi de două sub forma unui accident de motocicletă, dar lași câteva obiecte la întâmplare, să dai vina pe refugiați.
   N-am nicio dovadă a implicării ei, dar sunt sigur că acolitul ei, Noah, sau câțiva dintre cei mai devotați i-au dus la îndeplinire sfintele porunci. Cu cât mai murdar, cu atât mai bine. Lumea ei are nevoie de mai multe coșmaruri. Altfel, cine s-ar mai deranja să creadă?
   Totuși, ca orice act violent aparent aleatoriu, oferă atrocitate din plin, dar îi lipsește ținta.

         Când mă întorc acasă, cerul este multicolor. Spre răsărit s-a întunecat, căpătând o nuanță de albastru, iar la apus s-au împrăștiat niște spirale galben-translucid.
   Urc treptele cabanei cu sacoșa de pânză cu bani. Dar înăuntru, prin ușa de legătură, aud dușul curgând și pe Louise fredonând o melodie country. Pe blatul de afară e o sticlă de votcă pe jumătate plină. Vreau să beau ceva, iar degetele însetate ale minții s-au fixat deja pe sticlă. Decid însă ca, în viitorul apropiat, să mă las în voia anxietății și a îndoielilor. Cine știe, dacă Charlie n-ar fi dispărut și deveneam mâna lui dreaptă, poate ajungeam și eu ca Gideon, să încerc marfa.
   Pe fața unui plic mare pe care l-am cumpărat de la papetăria din Skala scriu numele lui Alexis Bledsoe și adresa din Central Park West. Număr nouă mii de euro din sacoșă și-i îndes în plic (diferența în urma schimbării în dolari ar trebui să acopere lejer dobânda pe două săptămâni). Îmi trec numele în colțul de sus. Mâine-dimineață îl trimit recomandat. Poate o să ajungă la New York în ziua în care Louise sosește la Washington.
   Când se întoarce la viața ei de studentă la drept și la bibliotecile liniștite, care urăsc tușitul, ticsite cu masteranzi care memorează precedente legale de restrângerea libertății în vederea garantării ei. Și se întoarce la fratele ei, Luke, care nu mai consumă metamfetamină, și la tipul înalt, cu barbă, cu cămașa de cowboy, care merită o inimioară digitală.

   Cum poate fi viitorul previzibil, când prezentul e cețos ca soarele văzut printre pleoapele închise?

   Trec în liniște prin ușa de legătură dintre cabanele noastre lipite. De când sunt în Patmos, nici măcar o dată nu m-am aventurat în camera lui Louise. Ea a venit întotdeauna la mine și s-a retras aici în fiecare noapte să doarmă. Patul ei e mai mic. Un cerc de lumină strălucește pe noptieră de la o veioză placată cu nichel, care nu a fost adusă pe furiș din Israel în valiza lui Sonny. Sub fereastră e un scaun din ratan și mai e și un televizor cu ecran plat, pe care e atârnată o pereche de blugi umezi. În aer plutesc parfumul de liliac și un miros dulceag, de gumă de mestecat.
   Muzica country e pentru cei care nu știu să cânte, iar Louise nu cântă prea bine. Umbra ei frecându-se cu buretele sângerează pe peretele băii.
   Pe podea, lângă pat, sunt două valize între care șerpuiește firul încărcătorului telefonului. Telefonul e o sticlă de votcă pe jumătate plină; vrea să-i beau conținutul. Bărbatul care și-a câștigat emoticonul cu inimioara ar putea fi Luke.
   Aș putea să cred așa în continuare și în seara asta am putea să luăm cina pe plajă, apoi să facem sex înainte să ne culcăm în paturi separate și aș putea s-o conduc la feribot în ultima ei zi de vacanță, ne-am putea spune că o să păstrăm legătura și mi-aș putea aminti de ea câteva luni după plecare, în timp ce, într-o bună zi, m-aș plimba pe malurile Gangelui, întrebându-mă în continuare cum s-ar putea intersecta viețile noastre.

   Apăs pe butonul de pornire al telefonului. Mă urăsc că-i invadez intimitatea, dar ura mea nu ajunge și la degete.

   Mesajul cel mai recent îi este adresat lui Sonny, cel de dinainte unui număr neidentificat din Grecia, iar al treilea, unui bărbat pe nume Grant.
   Apăs pe numele lui Grant și citesc în ordine inversă.
   „Nu-ți face griji. Mă întorc imediat. Îți mai scriu mâine”.
   „Ai grijă. Te rog!”
   „N-am avut timp să mă gândesc la nimic. Mai ales la mutatul împreună. Dacă ai ști ce rahat e aici. Dar n-a ieșit cine știe ce. Vreau să-l dau în vileag pe nenorocit înainte să scape. Și se pare că o să scape”.
   „Ha. Ha. Vino mai repede. Sper că te-ai gândit să ne mutăm împreună. E super, 1 dormitor în Adams Morgan, 1 sept”.
   „Pun pariu că știu unde doare”.
   „Sigur, iubito. Vin cu baloane la poartă. Mi-e așa de dor de tine, încât doare”.
   „Abia aștept să te văd. Vii să mă iei de la aeroport?”

   Îmi tremură degetele. Apăs pe numărul neidentificat din Grecia. Nu sunt răspunsuri de la destinatar, numai mesajele într-o bulă verde ale lui Louise, care formează o listă cu nume și fotografii anexate. E fotografia cu mine și Charlie din noaptea în care a dispărut, el are fața întoarsă la masă în Skala, iar a mea se uită cu căldură la obiectiv.
   Mai sus, la o dată anterioară, găsesc fotografia unei cărți de vizită, „Bence Arpad, investitor”, cu un mesaj: „Sună-l, a pomenit că vrea să cumpere o parte din KC la cina din Chora în seara asta”.
   Derulez seria de fotografii pe care le-a făcut Louise la doc în după-amiaza în care am mers să navigăm - băieții greci care lustruiau carena, hangarul deschis din mai multe unghiuri, Domitian plutind la debarcader, cu Christos pe punte. Merg mai sus și dau peste fotografia din ziua sosirii mele. Eu și Charlie stăm unul lângă altul pe balcon în soarele scânteietor precum cristalul, cu capetele înclinate, formând o turlă, cu zâmbetele largi și contagioase, doi bandiți care au fugit în paradis. „Ian Bledsoe în stânga, caută pe Google Panama”.
   - Ai găsit ce căutai?

   Louise stă în ușa băii. Poartă tricoul cu Hard Rock Cafe și o pereche de chiloți albi. Părul îi cade în șuvițe încurcate ude pe obraji. Orice om care are un telefon e spion, dar Louise e un spion dublu. N-ar fi trebuit să las niciodată ușa descuiată. Nicio noapte, niciun minut.
   - Da, din păcate, da.
   Vine la mine, se ghemuiește și-mi smulge telefonul din mâini. Prima mea pornire e s-o lovesc, mâna mi s-a strâns în pumn pe saltea.

   - Cât ai citit? mă întreabă fără ocolișuri.

   O picătură de apă i se scurge pe frunte și și-o șterge înainte să se apropie de ochi.
   - Nu știu. Câte informații ai furnizat ca să-l „dai în vileag pe nenorocit”? Am citit destul. „Ian Bledsoe în stânga, caută pe Google Panama”.
   - Ian.
   Se întinde după mâna mea, dar o mențin strânsă.
   - Acum nu mai contează.

   Sentimentul care mă încearcă este ca o banchiză care se desprinde în ocean, ciudata seninătate a unui final rapid și ireversibil. Louise n-a fost niciodată nimic mai mult decât fata din sala computerelor din Steams Hall, care acum își scoate apa din ureche. Jelesc un om care nu a existat niciodată, iar speranța mea că persoana aceea o să se întoarcă de la sine face ca jalea să fie și mai umilitoare.
   - Ești o ființă îngrozitoare.
   Vreau ca vocea să-mi pară rece și distantă, dar nu e așa.
   - Nu. Charlie e ființa îngrozitoare. El face trafic de droguri, profitând de o criză umanitară. Pot să-l iert pe micul traficant care nu are de ales. Dar pe Charlie nu pot. Îmi pare rău. Nu pot.

   - Sonny știe că strângi probe împotriva soțului ei?

   Expresia i se menține fermă, nu tresare nicio clipă. Poate ar durea mai puțin dacă Louise ar plânge. Dar fața ei e hotărâtă și neutră în mod voit, de parcă ar sta s-o compar cu fotografia din pașaport.
   - Țin la Sonny. Și țin și la tine, foarte mult. Dar...
   - Dar ce?
   Acceptă provocarea, ridică bărbia.
   - Dar unele principii sunt mai importante decât prietenia.
   - Principiile tale ar fi fost satisfăcute dacă aș fi fost arestat pentru trafic de droguri? Să te fut, Louise.
   Se întinde după mâna mea, dar apoi se răzgândește și-și îndoaie degetele la piept. În toate zilele și nopțile în care am fost singuri, Louise mă tot întreba despre natura afacerii lui Charlie, ademenindu-mă cu alcool și sex să scoată informații care puteau fi folosite împotriva lui. De la bun început, o interesa Charlie. Mă răstesc:
   - A meritat ca, pentru principiile tale, să-l înșeli pe Grant? Doamne, care sunt, mai exact, principiile tale? Măcar puteai să-mi spui că ai un iubit la Washington.

   - Grant e un prieten, mă corectează ea.
   - Și am aflat cu toții cât de mult ții tu la prietenii tăi.
   Strânge buzele și apoi le relaxează.

   - E un tip cu care sunt, nimic mai mult. Nu i-am promis nimic. Nici ție nu ți-am promis nimic. Grant nu are nicio legătură cu noi doi.
   Louise seamănă mai mult cu Charlie decât își dă seama. Nu par să considere oamenii pe care-i prind în capcană ca pe locuitorii aceleiași planete. Fiecare coliziune este un incident separat.

   - Deci de-aia ai venit în Europa. Cât de tare a trebuit să te străduiești să-i câștigi prietenia lui Sonny la Paris?

   - N-a fost așa, ripostează ea scuturând din cap. Mă lași să-ți explic? N-am vrut să fiu pusă în situația aia. La câteva zile după ce am ajuns în Patmos, m-a abordat un tip care, văzându-mă cu Charlie, a făcut unele cercetări despre mine. A aflat că sunt studentă la drept la Georgetown. E agent DEA și se ocupă de operațiunea lui Charlie. Să știi că n-am pârât pe nimeni. Charlie era deja anchetat.

   - Cu asta ți-ai spălat conștiința.

   - Te rog, ascultă-mă. Eu încercam doar...

   - Și, mă rog, ce caută un agent DEA în zona asta? Grecia nu e Mexic.

   Louise dă din cap de parcă s-ar bucura că schimbăm subiectul. Ne este mai simplu să discutăm politică decât ce ne-am făcut unul altuia.

   - Are legătură cu toată debandada asta cu zona euro și cu faptul că Grecia e prea săracă să-și patruleze singură coastele. Guvernul SUA a intervenit ca să împiedice contrabanda. Războiul din Siria nu e un masacru izolat. A afectat și traficul obișnuit de stupefiante dinspre Orientul Mijlociu spre Europa pe uscat. Granițele s-au închis. Exact ca în cazul refugiaților, au trebuit să improvizeze rute noi pe apă. Atunci a intervenit cel mai bun prieten al tău cu flota lui de iahturi de vacanță care umblă de colo colo. A profitat, Ian. Și a fost inteligent. Agentului nu i-a fost simplu să strângă informații despre felul exact în care proceda Charlie. Are anumite restricții peste hotare.
   Louise vorbește de parcă și-ar susține teza de doctorat. Îmi vine s-o scutur ca să-i scot integritatea asta rece din cap, dar nu mai poate fi vorba s-o ating. Are deja în Washington un bărbat pe care să-l atingă. Trădarea asta, mai mult decât celelalte, îmi reînvie ura față de ea. Îmi amintesc că am văzut-o ieri pe o potecă din Chora, bătând la ușa unei case străine, când mai credeam că suntem împreună.

   - Pedofilul din Chicago este agentul tău, spun.
   - Da, pedofilul. E acoperirea perfectă. Cine s-ar apropia destul de el încât să afle adevărul?

   - Parcă ai spus că nu vrei să te implici în lumea infracționalității după absolvire. Nu mai vrei să te ferești de tragedii? Ai spus vreun lucru adevărat de când ne-am văzut? Sper că primești mulți bani ca să-ți torni prietenii.
   Pentru prima oară, trăsăturile îi sunt străpunse de ceva omenesc, de gustul amar al durerii autentice. Nu acuza că înșală o destabilizează, ci sugestia că are un preț.

   - Nu primesc niciun ban, izbucnește peste câteva clipe. Odată ce agentul mi-a explicat ce face Charlie, n-a fost greu să mă convingă să-l ajut. Ți-am spus de frate-meu și ce i-au făcut lui drogurile. Era adevărat. Și cum rămâne cu toate viețile distruse de heroina pe care o aduce Charlie prin contrabandă din Turcia? Crezi că aș sta cu mâinile în sân și aș spune: „Îmi pare rău, sunt în vacanță, întreabă pe altcineva”? Era datoria mea să fac ce pot. Da, m-am simțit vinovată. Dar contează mai mult pentru mine decât Sonny sau...
   Face o pauză, părând să ezite, apoi adaugă:
   - Sau tu.
   - Mă bucur că ești cinstită în sfârșit.
   Răsuflă greu și se lasă pe vine lângă perete.
   - Ce-ar fi trebuit să cred? Dumnezeule, apare peste tot pe internet ce-ai făcut. Practic ai fost în cârdășie cu cartelurile de droguri. Sosești și devii noul lui manager - totul se leagă.
   Acum o oră m-aș fi grăbit s-o conving că nu sunt așa cum mă înfățișează căutările numelui meu pe internet. Dar nu-i mai datorez lui Louise nicio explicație. Nu trebuie să-mi cosmetizez greșelile.

   - N-am spus decât că o să fiu atentă. Nimic mai mult. Dacă găseam ceva ce îl implica pe Charlie, am promis să dau mai departe. Nu anchetam nimic. Și te-am avertizat să nu accepți postul. Am făcut tot ce-am putut ca să te conving să nu intri în firma lui Charlie. Sper că mai ții minte.
   Ochii ei căprui se fixează pe ai mei ca două unelte care sapă în pământul fărâmicios.
   - Și ai dat peste mine.
   Lasă capul pe spate și se lovește de perete.
   - Speram să-mi spui ce știi, ca să-i pot pune capăt înainte să te afunzi mai tare. Nimic mai mult.
   „Nimic mai mult”, spune ea întruna, încă un pas, încă un mic gest urât și nimic altceva. Ambele tabere sunt de o avariție infinită. Virtutea nu poate face mai mult.

   - Nu te condamn că mă urăști, oftează în cele din urmă. Probabil m-aș urî și eu.

   - Probabil?
   - Da, m-aș urî. Dar țin la tine indiferent ce crezi tu.
   Fruntea i se încrețește și buzele încep să-i cedeze.
   - Timpul pe care l-am petrecut împreună a însemnat mult pentru mine...

   - Termină!

   - ... și ai bunătate în tine, eu știu. Tipul ăla din facultate care visa să facă bine încă există. Chiar vrei să câștige Charlie, indiferent care e prețul? Dincolo de toți banii și toate verile pe care ți le poate oferi?
   Clatină din cap cu atâta siguranță, de parcă binele ar fi o grupă sanguină.
   - Nu mă interesează dacă ați fost cei mai buni prieteni când erați mici. Tu nu ești așa, Ian. Chiar nu ești. Spune că, dacă ar veni la tine un om care te-ar ajuta să pui capăt tuturor acestor mizerii, i-ai întoarce spatele și te-ai bucura de plajă și de nopțile din Chora, ciugulind din mâna lui Charlie. N-ai face așa. Eu știu că n-ai face. Tu nu ești așa. Te-am văzut de aproape. Ești dintre oamenii buni.
   Louise mi-a găsit adresa. A găsit strada și casa. Dar eu m-am mutat deja. Îi deschide ușa un necunoscut.
   - Nu mai sunt chiar atât de bun, îi răspund sec. Serios, nu mai sunt. N-ai înțeles nimic.
   - Vax. Chiar dacă ai acceptat o pungă de bani de la Charlie când ai venit, nu-mi vine să cred că erai la curent cu întreaga situație.

   Probabil că Louise mi-a umblat prin cameră. Dacă n-aș fi ținut telefonul la mine, probabil că mi-ar fi citit e-mailurile.
   - Nu Charlie mi-a dat banii ăia. Erau ai mei.

   Clatină furioasă din cap, de parcă i s-au înțepenit gândurile.
   - Poftim? Cine umblă așa, cu o pungă de bani? Ce-ai făcut, ai dat atacul la un bancomat în drum spre Patmos?

   - I-am luat de la tata. Atât am putut să scot.

   - Atât ai putut să scoți?

   I se simte îndoiala în glas, dulcea și cruda îndoială. Poate că memoria i se îndreaptă spre vaga întrebare pe care i-am pus-o în ziua în care am vizitat peștera, dacă e legal să iei bani de la o rudă care a murit. Hotărăsc să fiu mai clar. Acum o urăsc pe Louise cel mai mult pentru universul ei infantil, în care nu există decât bine și rău absolut. Vreau să distrug universul acela din adâncul ei, în care Ian Bledsoe trăiește sub statutul permanent al binelui. O să i-l distrug și vreau să simtă fiecare secundă de distrugere în adâncul inimii. Vreau ca amândoi să plecăm din camera asta cu sentimentul că am fost violați.
   - I-am furat după ce a murit.
   Își plimbă palma pe podea.
   - Sunt convinsă că ai avut motivele tale.
   - Imediat după ce a murit, m-am dus direct la bancă. N-am retras mai mult, pentru că mi-era teamă să nu mă prindă. Și nici nu m-am dus la înmormântarea lui. Pur și simplu, am fugit din oraș.
   - Înainte să ajungi, Charlie ne-a spus că tatăl tău a fost prea dur cu tine. A spus că nu te-a susținut niciodată, că mereu te-a desconsiderat.
   - L-am privit cum moare.

   Nici măcar nu recunosc vocea care iese din mine. Totuși, zâmbesc, cum pare să zâmbească gazela când un prădător o înșfacă de gât - și poate că gazela chiar zâmbește, „s-a terminat, în sfârșit, gata cu frica și fuga permanentă”. Nu e ușor să-l distrugi pe Ian Bledsoe, dar sunt devotat cauzei.

   - Am stat singur cu el în cameră, îi spun. Deja avusese două accidente vasculare și abia se mai putea mișca. Am stat chiar lângă patul lui.
   - Bun, ajunge. Louise se ridică în genunchi.
   - A părut un icnet prelung și a fluturat din mână. Mai degrabă plesnea din palmă, de parcă încerca să țină ceva la distanță. Dar sunt sigur că-mi spunea să chem asistenta.

   Louise strânge din buze. Nu știe ce să facă cu mâinile, doar le întinde să se echilibreze când se ridică în picioare.

   - Cincisprezece secunde a făcut așa și a plesnit din palmă, poate douăzeci.

   - Am înțeles. Poți să încetezi.
   - L-am urât atât de mult pentru felul în care m-a tratat și pentru că i-am fost un fiu de nimic, un rahat cu ochi! Mi-am dat seama că ar fi fost mai simplu dacă murea. M-am gândit că banii or să-mi revină mie, da, dar era mult mai mult de atât, nu ce primeam, ci ce pierdeam. Durerea. S-a stins atât de repede, iar eu am asistat la tot spectacolul.
   - Gata! Nu vreau să aud.

   - Nu puteam să mă mișc sau, în orice caz, nu m-am mișcat. Până la urmă, n-ar fi fost timp că chem asistenta. Dar avea ochii deschiși și era conștient. Trebuie să-și fi dat seama în acele ultime secunde că fiul lui nu clintește un deget, nu aleargă după ajutor, nici măcar nu-și ia rămas-bun. A detestat fiecare acțiune pe care am întreprins-o în viața mea. Așa că, măcar o dată, am stat pur și simplu și am lăsat lucrurile să se întâmple de la sine.

   Nici măcar nu-mi dau seama că plâng, până când nu simt curgerea lacrimilor. Louise nu încearcă să mă consoleze. Stă la o distanță sigură de pat, cu fața întoarsă.

   - Ai spus că nu era timp să aduci asistenta. Nu puteai face nimic. Douăzeci de secunde nu înseamnă prea mult. Erai șocat!

   Universul ei este mai solid decât mă așteptam. Nu-și extermină vietățile bune cu ușurință.

  - Nu. Nu eram. Știam exact ce fac. Și 220 de secunde înseamnă mult când privești un om cum moare. Avea ochii rugători. S-a uitat direct la mine. Îi era frică.

   - Nu te cred. Te înșeli. Ești îndurerat și...
   Nu mai ascult. Ce iese din mine, indiferent ce este, simte nevoia să se reverse înainte să-i pun stavilă. Îmi iau telefonul din buzunar și găsesc e-mailul lui Lex.
   Eu am luat banii. Vi-i trimit. N-aveți decât să mă reclamați.
   - Ce faci? strigă Louise.
   Dar o să vă răspund la întrebare. Da, l-am văzut cum își dă sufletul. Da, e vina mea. Nu i-am spus niciun cuvânt, deși era timp, n-am pomenit nimic de tine, de Ross, de Lily sau de mine. Am stat pur și simplu, în loc să chem asistenta, și l-am lăsat să se stingă.
   - Ian, nu scrie nimic la supărare, îmi ordonă Louise. Serios, nu apăsa pe „Trimite”. Nu judeci limpede.
   O să fiu exact ce vreți voi să fiu, fratele malefic, toxic, distructiv, egoist. Asta e darul meu de rămas-bun. Un om pe care să dați vina.
     La revedere, Lex.
   Degetul îmi zvâcnește pe butonul de trimitere, de unde va aluneca din mâinile vinovate în sistemul circulator electronic, iar virusul va fi permanent și terminal. Tehnologia îți oferă noi moduri de a te sinucide.
   Înainte ca degetul meu să atingă butonul, simt o lovitură orbitoare în obraz. Când mă dau înapoi, Louise îmi smulge telefonul din mână. Se uită la ecran și apoi la mine.

   - Dă-mi telefonul înapoi!
   Se dezlănțuie ca o fulgerare de tricou negru și chiloți albi și dispare prin ușa de legătură. Mă reped în urma ei, dar ajunge la ușa glisantă și o deschide. Ajunsă în noaptea fierbinte, presărată cu creta stelelor, sprintează la marginea terasei și ridică mult mâna cu telefonul. Când mă întind după el, pune toată forța să-l trântească pe jos. Ecranul se face țăndări și cioburile se împrăștie pe pietre.
   - Gata! strigă, de parcă l-ar fi reparat.
   Mă holbez la ea, frica și ura mi-au tăiat răsuflarea și am trecut dincolo, la uluială.
   - N-am avut încotro, se răstește Louise. Cineva trebuia să aibă grijă de tine.
   Oare există un sentiment mai neplăcut decât acela pe care-l ai când lumea nu se sfârșește în momentul în care tu ai acceptat că s-a sfârșit? Mi-am sacrificat părți din mine cu speranța la un final rapid și sunt sigur că nu le voi recupera niciodată. Mă simt amețit, așa că mă așez pe zid.
   Louise mătură cu piciorul câteva cioburi, le face grămăjoară și se așază și ea la câțiva metri de mine. E o noapte prea umedă ca să ne atingem, deși pornirea nu a dispărut. Mi-ar plăcea să ne întoarcem la prima după-amiază de pe balconul lui Charlie, patru trupuri aproape tinere, care încă nu decepționaseră, nu dispăruseră și nu trebuiseră să țină ochii deschiși.
   Dar ar trebui să merg și mai departe, să îndrept toate greșelile ca momentul acela să devină desăvârșit. Defectele existau deja.

   - Mulțumesc, îi spun în șoaptă.
   - Bine.
   - Nu, nu e bine.
   Clopoțeii caprelor răsună în întuneric.
   - Vrei să stau cu tine în noaptea asta? mă întreabă.
   Nu-mi dau seama dacă vrea să spună sub același acoperiș sau în același pat.
   - Doar ca să fim siguri că e totul în ordine?
   Scutur din cap.
   Louise se șterge la ochi.
   - Îmi iau gențile și-mi caut un hotel. Feribotul meu pleacă poimâine. N-o să...
   Se oprește.
   - N-o să-mi iau rămas-bun. De la Sonny, de la nimeni. O să-i trimit un e-mail când ajung înapoi în  State și o să încerc să-i explic.
   Observ că-i tremură mâinile.
   - Renunți la misiune?
   Simt că mă privește, dar mă uit în continuare la încălțăminte, prefăcându-mă că ceva mă fascinează la ea.

   - Charlie a plecat. M-am gândit că poate doar evită pe toată lumea, dar nu s-a întors nici când a murit fratele lui, așa că e destul de clar că a fugit. Cine știe, poate a aflat că e un agent pe urmele lui. Poate și-a dat seama ce fac. Docul e închis. Bărcile nu circulă. Agentul încă speră că o să apară, dar, dacă nu apare, nu mai are pe cine prinde. Dacă e vina mea, îmi pare rău. A plecat.
   Poate speră să-i dau niște informații de ultimă oră, care să facă dovada bunătății din mine. Sau poate are dreptate și de la bun început Charlie a fugit din cauza ei. Acum nu mai contează. Mă aștept să-și respecte promisiunea și să nu-și ia rămas-bun.
   Se ridică în picioare și se duce spre ușa glisantă. Simt că stă lângă ea, dar, când în sfârșit ridic privirea, văd doar reflexia luminii lunii în geam. Se poate să fi trecut cinci minute. Sau zece. Sau câteva secunde care păruseră ore. Dar, în cele din urmă, o mașină urcă șerpuind dealul și un taxi argintiu de pe insulă vine clătinându-se pe alee.
    Louise coboară treptele cu valizele, iar șoferul deschide portbagajul.
   Cât ea a așteptat taxiul în întunericul cabanelor, am avut timp să meditez la toate motivele pentru care o urăsc și la gestul pe care l-a făcut ca să-mi salveze viața. Dau buzna în dormitor și pe trepte. E cât pe ce să ajung prea târziu. Louise urcă pe bancheta din spate, iar jumătate din păr îi este scuturat de aerul condiționat dat la maximum în mașină.
   - Louise! o strig.
   Se întoarce să se uite la mine, o altă femeie din fiecare unghi, dar toate sunt melancolice și niciuna dintre ele mai puțin sigură pe sine.
   - Înainte să pleci, am o informație. Nu are legătură cu Charlie. Dar tu și pedofilul puteți opri un transport.

17.

        În fiecare dimineață în august, ghizii de pe bărci traversează portul Skala.
   Insulari mai în vârstă, cu părul alb, cu pielea pârlită stau pe chei, iar tablele de lângă ei fac reclamă la „Tururi de o zi cu plajă și scufundări pe coasta din Patmos și golfulețele pentru înot, prânz cu pește proaspăt 50 €”. Gulerele de la cămașa căpitanilor sunt ridicate ca să le protejeze ceafa de soare, ceea ce le dă aerul cool al unui pungaș, și, deși bat din palme și fluieră încurajator, nu te privesc niciodată în ochi.
   Îmi amintesc de șefii de sală cu smoching de pe ultimele și muribundele străduțe din Mica Italie, când apucau turiști de umăr și-i trăgeau spre localurile lor sortite pieirii. „Tot ce căutați! Tot ce vreți!” Exact ca în cazul restaurantelor din Mica Italie, vasele sunt aproape identice: o balustradă de oțel împrejmuiește un fier de călcat plutitor acoperit cu veste și colaci dolofani de salvare cu aspect vechi. Niște pasarele fac legătura dintre bărci și port, ca un șir de tărgi din al Doilea Război Mondial. Plata numai în numerar. Distracție pe cinste.
   E 9:45 și feribotul spre Atena nu sosește până la unsprezece. Nu vreau să fiu martor la efectul pontului pe care i l-am vândut lui Louise azi-noapte. Poate că agenții sunt deja pe poziții, ghemuiți în spatele arbuștilor de bougainvillea în floare și al palmierilor uscați, așteptându-i pe hipioții cu tricouri pentru turiști și rucsacuri burdușite, cu biletele dus-întors băgate în ghidurile turistice. Carrie n-o să petreacă opt ore agreabile pe feribot cu prietenii ei, până la urmă. În același timp, probabil n-o să afle niciodată că Vic a fost vinovată de moartea surorii ei.
   Studiez cu atenție bărcile pregătite pentru excursie. Una e deja plină de americani de culoarea crutoanelor, îndesați în veste de salvare roșii. Pe o alta e un grup de bebeluși care urlă în brațele părinților indiferenți, cu nasurile unse cu creme cu zinc. Mai jos observ o barcă mai mică cu trei turiști tineri tolăniți sub copertina de nailon de pe punte. O pereche de bunici est-europeni slabi fumează sincron la proră.
   - La ce oră plecați? îl întreb pe căpitanul cu ochelari de soare prinși pe după urechile enorme cu o cordeluță mov.
   - Zece, strigă el.

   - Și când vă întoarceți?
   - Patru.
   Îi dau banii. Nu mă întorc pe uscat până când nu se termină razia. Dar măcar astăzi o să se facă puțină dreptate. Bunul Ian Bledsoe e greu de ucis. Azi-dimineață i-am trimis prin poștă, cu serviciul Internațional First Class, plicul lui Lex la New York.
   Merg pe scândura șubredă și mă așez pe unul dintre compartimentele pentru bagaje, care e folosit și ca bancă. Barca se numește Tadita și nu are nimic din confortul și dotările iahtului Domitian. Când căpitanul ridică o trapă să pornească motorul de la un buton și să toarne ulei peste angrenaje ca dressingul pe salată, o junincă neagră de fum se ridică împrejurul balustradelor. Motorul face toată puntea să se cutremure, așa că-mi pun prosopul pe post de pernă pentru scaun, ca să mai absoarbă din vibrație. O familie voinică de italieni lansează un atac de ultimă oră asupra bărcii Tadita, spulberându-mi speranțele la puțin loc pentru picioare. Se împroașcă cu cremă de protecție solară cu o fervoare ejaculatoare.
    Căpitanul descolăcește otgoanele oferindu-ne zâmbetul sinistru al unui paznic de închisoare și ne împarte pungi de plastic.
   - Pentru ce? îl întreb.
   - Să vă protejați telefonul.
   Mototolesc punga. Asta e o altă favoare pe care mi-a făcut-o Louise.
   „Întrerupe orice legătură cu bestia șuierătoare. Strivește antena pe care ți-ai băgat-o de bunăvoie în buzunar”. Ar fi trebuit să-l distrug de mult.
   Când este clar că nu mai vine niciun întârziat, pornim în port.
   Albastru perfect. Kilometri întregi în fiecare direcție, marea și cerul călătoresc pe culoare alăturate. Pornim spre nord de-a lungul insulei, iar căpitanul nostru din Patmos refuză să cedeze în fața oligarhilor și a plutocraților cu iahturi dichisite, elegante și lucitoare ca niște cuțite de friptură. Membrii echipajelor strigă la el și-i fac semne cu mâinile, dar el ridică indiferent din umeri și-și continuă virajul, ducând Tadita pe traseul ei fantomatic. În urma noastră rămâne o dâră albă, făcută parcă de niște picioare care lovesc sub un cearșaf.

   Căpitanul ne arată formațiunile de bazalt care se înalță de-a lungul falezelor, altarele selenare și înghesuitul sat Kampos. Trecem pe lângă Insula Caprelor și plaja cu pietricele, unde a fost mai demult ancorată barca lui Charlie. Observ taverna de culoarea piersicii la jumătatea dealului. Mergem mai departe.

   Cei trei tineri trândăvesc sub copertina de pe Tadita, un băiat și două fete de vreo douăzeci de ani, cu părul și ochii închiși la culoare, cu costume de baie largi pe taliile subțiri. Una dintre fete își ține o șuviță de păr brunet în lumina soarelui, fascinată de ea. Cealaltă fată ar putea fi sora ei geamănă, are același nas subțire și aceeași strungăreață. Tipul se uită întruna la mine, cu o curiozitate care ar putea fi atracție sexuală sau o pornire spre violență.
   Își scoate șlapii și se avântă să-mi pună o întrebare:

   - De unde ești?
   Zâmbesc.
   - Din America.
   - V-am zis, spune dându-le un cot tovarășelor lui. Din New York?
   - Michigan.
   O clipă e dezamăgit.
   - Voi? întreb.
   - Din Spania, răspunde fata care nu este absorbită de părul ei. Eu sunt Branca. El, Andres. Și ea - își lovește ușor cu palma sora geamănă - este Julia.

   - Sunteți surori?
   Branca se plesnește pe burtă și râde, sugerând că nu. Îmi spun că de două săptămâni umblă de pe o insulă pe alta, au înnoptat în moteluri și au dormit pe punțile feriboturilor. Și eu, le zic. Ieri s-au răsfățat și au tras la un hotel din Skala. Le spun că eu tocmai am sosit și încă nu am găsit cazare.
   - Ești singur? vrea să știe Andres.
   - Mda.

   Nu e chiar adevărul adevărat, am strecurat și câteva minciuni, dar suficient adevăr cât să cred ce spun. Acum, că am plecat de pe insulă și nimeni nu mă poate contacta, mă simt eliberat, un om care plutește liber și ar putea să rămână peste noapte în moteluri ticsite, eșuând în paturi neașteptate. Pe fețele lor se vede murdăria celor care nu fac prea des duș. Fața mea, decid eu, e prea curată.
   Poate că de vină este americanul din mine, dar nu scap de sentimentul că niciodată nu sunt prea dărâmat ca s-o iau de la capăt: o viață pe care o poți relua la nesfârșit.
   Julia merge clătinându-se până la marginea bărcii, văd cum capul i se leagănă peste balustradă.

   - Are rău de mare? întreb.
   Branca pune talpa pe piciorul meu și-mi flutură degetele murdare pe coapsă.
   - Nu, a luat o jumătate de doză de LSD azi-dimineață. I-am zis să se potolească. Dar a vrut să vadă cum e Apocalipsa.
   - Am luat din Mykonos, se laudă Andres. E foarte slab.
   Branca râde.

   - Slab, nu? Ți-e dor de măgarul pe care l-ai cerut de nevastă?

   Andres roșește și-și plimbă privirea spre peisaj.
   Ajungem în partea nordică a insulei Patmos și pornim spre sud, zburăm în josul insulei semănând cu spinarea unui căluț-de-mare. Plajele din vest sunt mai aride, pietrele sunt mai mari și valurile, mai agitate.
   Colibele cu forme neregulate ridicate de-a lungul mării nu au eleganța vilelor din Chora. Căpitanul nostru virează spre un golfuleț gol, cu ape turcoaz, unde falezele se prăbușesc direct în apa pătată. Zgomotul motorului nostru se lovește de stânci. Aruncă ancora. Familia de italieni folosește prosoapele de plajă pe post de vestiare private, se scutură ca să-și dea jos șorturile și lenjeria și trag pe ei costumele de baie.
   Îmi pierd noii prieteni spanioli în meleul pregătirilor pentru partida de înot. Îl întreb pe căpitan cât este ceasul. Unsprezece și jumătate. Oamenii cu rucsacuri ai lui Vic au fost deja luați de pe feribot, gențile le-au fost smulse de pe umeri, elasticul, tăiat de pe abdomen. Probabil acum stau ghemuiți în curtea interioară a secției, se roagă să-i ajute Dumnezeu, Vic, blândețea legilor grecești privind traficul sau pătratul albastru pustiu de deasupra lor.
   Încerc să mă afund cât mai mult în mare, trecând de momentul în care mă dor urechile de la presiune și ochii mei nu văd decât negreala rece, de catifea. Deasupra mea, bunicii est-europeni se leagănă goi în apă.

   Ies la suprafață și înot până în fața bărcii. Pe partea cealaltă, Branca, Andres și Julia calcă într-un cerc lichid. Vorbesc în spaniolă.
   - Mi se pare drăguț, spune Branca.
   - Și mie, recunoaște Andres. Dar e american.
   - Ar trebui să iubim pe toată lumea, chiar și pe americani, spune Julia generoasă.
   Andres o împroașcă cu apă.

   - Ai spus că sunt buni doar ca să-ți dea de băut.
   - Îmi place că e roșcat, răspunde ea.
   Branca mă observă și ridică mâna.
   - Te distrezi? mă întreabă ea în engleză.

   - Apa e extraordinară, răspund cu cel mai înfocat accent din Midwest.
   Pe punte, căpitanul taie dorade gătite, învelite în folie de aluminiu. Le stoarcem lămâie pe trupurile argintii și ciugulim cu furculițele de plastic printre oase. Sunt tentat să-l întreb pe căpitan dacă-i știe pe cei din familia Konstantinou sau pe cei din clanul Stamatis, care au grijă de ei, dar întrebările astea m-ar da de gol. Mă bucur prea mult de compania spaniolilor, mâncăm împreună sub copertină, îi ascult certându-se în timp ce decid pe ce insulă să meargă în continuare. Nu sunt la fel de frumoși precum cei din grupul lui Charlie, nu există nicio Sonny și niciun Adrian printre ei. Spatele Juliei este presărat cu pete șterse, movulii de la acnee.
   Umerii și șoldurile Brancăi sunt rotunjite. Coșul pieptului minuscul al lui Andres nu este bombat de la mușchi, ca un limitator de viteză de lângă un loc de joacă. Poate tocmai de aceea mă simt așa de în largul meu printre ei. Trecem cu zgomot prin spatele Skalei și o ținem spre sud, adormiți de fum și de curentul care ne leagănă. Când Andres aduce băuturi carbogazoase de la răcitor, Branca mă împinge cu șoldul.
   - Cred că Andres te place.

   Îmi dau seama că încearcă să-mi stabilească înclinațiile.
   - Pare un băiat foarte drăguț, răspund vag.
   Nu mă pot abține. Pentru noul Ian Bledsoe pare restrictiv și prudent să-și analizeze cu grijă opțiunile. Julia ne anunță că trece efectul, că era să-i explodeze creierul acum zece minute și că n-a observat niciunul dintre noi.
   O pată neagră de petrol se conturează înainte, în mare. Tadita se îndreaptă spre ea și ne adunăm cu toții de-a lungul balustradei să aruncăm o privire. Nu e o pată de petrol, ci o barcă gonflabilă dezumflată, strâmbă și brăzdată ca un disc uriaș. Căpitanul întinde un par lung, o prinde cu el și o trage spre carenă. Eu și Andres facem tot ce putem să-l ajutăm s-o ridice din apă, dar barca e grea și alunecoasă, așa că în cele din urmă renunțăm.

   - Ar fi putut să reușească! își exprimă Julia speranța cu glas tare.
   Toată lumea se întoarce spre țărm și studiază stâncile în speranța unui final fericit.
   Adorm, retras în aburul cu miros de paciuli al Brancăi. Când mă trezesc, suntem aproape de capătul sudic. Un brâu de nisip se netezește la capătul portului, nisip adevărat, neted precum cel din Caraibe, traversat de frisbee-uri și mingi de volei.
   - Plaja Psili Ammos, anunță căpitanul. În curând va fi ultima partidă de înot înainte de întoarcere.

   Pornim spre nord, trecând pe lângă alte maluri populate. Stau de pază și mă țin cu degetele de balustradă.

   - Ce cauți? mă întreabă Andres, care stă timid lângă mine, cu brațele băgate sub tricou ca să și le încălzească.

   - Admir peisajul.

   Portul firmei Charters trece fulgerător pe lângă noi, hangarul și rulota sunt goale. La puțin timp după aceea apare explozia albă a satului Grikos.
   Îl văd pe Domitian ancorat în portul de agrement. Urmăm firul plajei cu pietricele până se zăresc măruntaiele negre ale unui foc de tabără cuibărite între stânci. Roșu, verde, auriu - corturile hipioților    sunt străpunse și turtite ca niște meduze. Biblii, pantofi, instrumente sparte și saci de dormit sunt împrăștiate pe plajă. Din cortul lui Vic a mai rămas un schelet de pari metalici, iar steagul cu trompetele încrucișate încă flutură pe catarg. Tomberoanele de plastic sunt răsturnate și pernele, sfâșiate.
   Containerul mare, negru din cortul ei a fost deschis și lăsat într-o parte. O femeie gravidă plânge în genunchi lângă apă. Câinii latră în jurul ei.
   Plânge cu mâinile pe față, ultimul membru rămas al Taberei Apocalipsei, uitat în dezordinea izbăvirii nimănui.

   - Ce-a fost asta? strigă Branca. Vreo petrecere dezlănțuită?

   Ridic din umeri și mă așez la umbră.
   La ultima partidă de înot stăm împreună și lăsăm marea să clipocească printre noi. Familia de italieni este prea obosită ca să intre.

   Bunicii filmează sub apă. Branca și Julia se țin de mâini, iar când valurile mă lovesc de piciorul Juliei, întinde mâna și mă trage lângă ea. Andres mă prinde de braț și, timp de câteva minute, plutim sub forma unei stele cu patru colțuri, cu partea de jos rece ca siropul și cu spatele încins precum asfaltul. A durat atât de puțin să primesc o invitație. Iar acum nu-mi pasă dacă Charlie va fi găsit vreodată - n-are decât să fugă în continuare, n-are decât să fie silueta de dinaintea mea din mulțime, un om pe care cred că-l cunosc, care a fugit înainte să fie prins, care a luat decizii cumplite și și-a dat seama că lumina n-o să fie mereu atât de strălucitoare. Louise are dreptate. S-a dus.
   După ce barca se întoarce la Skala, Branca și Andres fac schimb de priviri când debarcăm.

   - Auzi, Ian? Vrei să vii în camera noastră? întreabă Andres cu detașare, dar știu că roșeața de pe fața lui vine din interior. Avem bere. Am putea să dăm un chef și să ascultăm muzică.

   - Mi-ar face mare plăcere, îi răspund.
   - Și dacă nu ai unde trage în noaptea asta, mormăie Branca, avem două paturi pe care le-am putea lipi. E greu să găsești un loc aici în plin sezon estival.
   - Este extraordinar. Mulțumesc.
   Abia aștept ce urmează și-mi sunt atât de dragi în momentul ăsta, încât abia o recunosc pe Therese, care coboară în viteză pe drum cu motocicleta. Are obrajii brăzdați de lacrimi și părul încurcat, ca un burete de sârmă. N-am fost plecat din Patmos decât șase ore, dar imaginea ei este ca o amintire care se întoarce cu toată forța din criptele copilăriei. Instinctiv, ies pe șosea și ridic mâinile. Therese este ca prima frunză purtată de vânt, care anunță năruirea verii. Frânează și trântește motocicleta pe o parte.
   - Ian, se tânguie când se repede la pieptul meu. Ai auzit? Sau ai fost toată ziua la cabană? Sau ai fost pe iaht cu Sonny?
   Spaniolii așteaptă destul de aproape încât să audă. Andres mijește ostil ochii, cum fac pasagerii de la clasa economic la banda pentru bagaje după un zbor lung, când valizele de la clasa business ies înaintea tuturor celorlalte. Dar nu pot să-mi bat capul cu ei acum.

   - Ce s-a întâmplat?
   O apuc pe Therese de încheieturi.
   - Ce s-a întâmplat?

   - Tocmai mi-a spus Rasym, hohotește ea. Acum mă duc să-i dau veștile lui Christos. Mi-e teamă că n-o să le primească prea bine. Lucrăm la el de atâta timp. Ne era ca un fiu. Ce-o să ne facem acum fără el?
   Nu-mi dau seama ce violent o strâng de încheieturi, până când nu se uită la mâinile mele.
   - Charlie? L-au găsit?
   Ridică spre mine ochii negri ca lava.
   - Nu Charlie. Tatăl lui. S-a prăpădit la New York în după-amiaza asta. A murit la spital.
   Când mă întorc, noii mei prieteni au plecat.

        Ușa roșie este încuiată. Strâng între degete mâna moale de păpușă și-i transfer o urmă de puls când izbesc cu ea. Îl aud pe Miles venind din camera de zi, vocea lui e stridentă ca o alarmă de incendiu.

   - E Charles! Știu sigur!

   Cele 30 de secunde de care are nevoie ca să descuie îmi dau timp să mă pregătesc pentru rolul de premiu nedorit – un ac care-i sparge lui Miles balonul cu heliu al visurilor de regăsire. Când fața lui roșie apare din întuneric și se concentrează pe mine, cu greu reușește să-și ascundă dezamăgirea.
   - Ian! Se dă înapoi. Azi ai vești de la Charles?
   Admir încrederea paliativă a lui Miles. Pare hotărât să-i alimenteze optimismul lui Sonny, chiar dacă trebuie să-l conecteze la o mulțime de aparate de menținere în viață. În ce moment vor fi oprite aparatele, perdeaua va fi trasă și realitatea va lăsa cadavrul să se răcească? Oare Miles va continua să se uite pe fereastra vilei lui, la mult timp după ce turiștii vor fi fugit și primul îngheț se va târî pe dealurile din Chora?
   „Poate că astăzi, de dragul lui Sonny, Charles va trece pe lângă mănăstire, se va îndrepta spre casă, iar lumea își va urma cursul obișnuit și fiecare vară va fi ca ultima”.
   Sonny stă pe scaunul medieval, cu părul prins la spate. Poartă o bluză bej și pantaloni asortați, așa că pielea ei pare o continuare a hainelor. Adrian stă întins pe canapea în șort și răsfoiește cu gândul aiurea, ca pe o revistă, Biblia verde. O pune pe măsuța de cafea, unde este fotografia din copilărie cu Charlie și Stefan. Probabil că a luat-o Rasym de pe laptopul lui Stefan și a pus-o acolo, după ce a șters biletul de adio. Atlasul a fost pus la loc pe raft.

   Dincolo de optimismul isteric al lui Miles, nimic nu indică vreo catastrofă subită. Probabil că nu au aflat veștile proaste despre domnul K.

   Preț de încă vreo câteva minute, statuile de marmură, candelabrul scârțâitor și icoanele pictate pline de praf - până la veioza Venini turcoaz și la farfuriuța ieftină de la ceașca de ceai folosită pe post de scrumieră - încă le aparțin. Vara viitoare, dacă Charlie nu apare, casa și tot ce adăpostește ea ar putea ajunge pe mâini necunoscute. Autorii de necrologuri din lumea întreagă își înnegresc acum monitoarele
computerelor cu lista realizărilor lui Kontantinou. Dar camera aceasta ignoră încă faptele care o vor distruge.
   - Unde e Louise? întreabă Sonny ușor, în timp ce Miles se grăbește să-și recupereze băutura de pe masă. Trebuia să ne întâlnim în dimineața asta pe iaht. Nu-mi răspunde la SMS-uri.
   Nu mă lasă inima să-i spun adevărul. Sau n-am tăria necesară. Sau cuvintele potrivite cu care să-i dau lovitura. Sonny n-a avut niciodată prea mulți prieteni aici. Iar dacă nu are aici, atunci unde?
   - Ne-am certat, îi răspund. Urât. Și-a făcut valizele și a plecat.

   Sonny își umflă obrajii și se încruntă compătimitoare.
   - Îmi pare rău, șoptește. Speram să iasă ceva între voi. Știu că avea acasă un tip care nu-i plăcea cine știe ce. Mă gândeam că o s-o ajuți tu să se răzgândească.
   - Și eu.
   „Și dacă încă mi-ai cere să mă întâlnesc cu tine și ai stabili o oră și un loc, s-ar putea să merg până la jumătatea distanței, înainte să fac cale întoarsă. Iar dacă mi-ai trimite un e-mail, s-ar putea să-ți scriu un răspuns scurt și să-l salvez în ciorne”.
   - Ai văzut toată agitația aia în care a fost implicată poliția azi-dimineață? mă întreabă Adrian.
   - Ce poliție? intervine Miles. Se folosește de umezeala de pe pahar ca să-și dea bretonul pe spate. Din Patmos?
   - Au făcut un soi de razie în tabăra hipioților, spune Adrian cu zâmbetul lui imaculat. Droguri, am auzit. Vindeau sau făceau contrabandă.
   Sonny îmi aruncă o privire; legătura cu firma de închirieri de bărci a lui Charlie plutește pe deasupra noastră. Dar lucrul pe care-l înțelege, oricare ar fi acela, se topește, așa că ochii ei se concentrează pe lumina de la fereastră.

   - Îmi pare rău pentru ei, adaugă Adrian. Când ești tânăr, ar trebui să ai voie să faci greșeli. Ar trebui să existe legi care să protejeze greșelile.
   - „Și am văzut ridicându-se din mare o fiară”, citează Miles cu un hohot cârâit. Cine și-ar fi imaginat că poliția greacă e în stare să aresteze pe cineva?
   - Presupun că, într-un fel, pentru asta se rugau și cei din tabără, șoptește Sonny. Pentru un sfârșit. Și unele lucruri chiar se sfârșesc. Chiar dacă nu e cum și-au închipuit ei.
   Miles sesizează durerea din vocea ei. Îngenunchează lângă ea și o privește drăgăstos, cherchelit.
   - Mi-aș lua înapoi fapta dacă aș putea. Dacă aș putea să mă întorc la noaptea aia și să nu-i mai dau un pumn lui Charles, aș face-o. Știi, da?
   - Miles, îl avertizează ea printre dinți. Ți-am spus că nu e vina ta.
   El ia fotografia de pe măsuța de cafea și se uită la cei doi băieți ai familiei Konstantinou, pe care i-a cunoscut în copilărie în verile petrecute pe insulă.
   - Trăiește, îi spune. Nu înceta să speri. Dacă nu se întoarce până mâine, echipa lui Rasym o să-l găsească.

   Miles a mizat pe alcool ca să-și mențină optimismul, dar alcoolul nu-l păcălește decât pe cel care-l consumă.
   Sonny face mâinile pumni și se ridică de pe scaun. Se duce la fereastră. Miles rămâne pe podea, de parcă și-ar fi pierdut capacitatea de a se deplasa. Paharul cu votcă ar putea fi paharul pentru mărunțiș.
   - Weekendul ăsta te duci cu Rasym în Cipru? îl întreabă Sonny pe Adrian.
   Zâmbetul lui înțepenește pentru o clipă.
   - Nu. Nu știu exact unde o să mă duc. Încă e prea cald ca să mă întorc la Cracovia și mai e mult din august. Mă gândeam să mă duc la Stromboli, Biarritz sau poate la Sharm el-Sheikh. Un prieten are o casă în Tenerife.
   Înșiră destinațiile de parcă ar fi flori pe care le-a cultivat în grădina lui și ar înflori vara numai pentru el. Poate că eu sunt milionar pentru o vreme, însă Adrian are toată lumea la picioare. Îi aparțin toate zilele în care aspectul îi permite să nu se așeze la casa lui.
   - Ce n-aș da să merg cu tine, spune Sonny. Aș face orice să plec de pe insula asta pentru o săptămână. Și mâine aș lua un vapor.
   - Nu se poate să pleci, o imploră Miles de pe podea. Rămâi cu Duck, nu? Sonny, jur, o să se întoarcă, o să...
   Sonny strânge mâinile pumn și Miles își dă în sfârșit seama că a exagerat cu optimismul. Vâră instantaneul între paginile Bibliei, de parcă ar vrea să ascundă de Sonny orice urmă a lui Charlie.
  - Odată ce pleacă Rasym, o să ai casa pe mână. Și pot să stau eu cu Duck dacă ai nevoie de singurătate. Poate să fie cum vrei tu.

   Dar nu se poate. Pentru că ceea ce lipsește de aici se vede de la o poștă. Sonny se duce spre balcon să scape de camera aceasta claustrofobică. Dar când se întinde după mâner, din pragul ușii tună vocea lui Rasym. Nu l-a auzit nimeni intrând, iar Sonny și Miles tresar amândoi speriați.
   Barba lui Rasym e surprinzător de deasă după două zile în care nu s-a bărbierit.
   - Tatăl lui Charlie a murit în după-amiaza asta, anunță pur și simplu.
   Pentru o secundă, în cameră se lasă liniștea și de jos răzbat piuiturile unui joc video.

   - Poftim? strigă Miles ridicându-se în picioare. Tatăl lui? Nu se poate.

   Adrian se ridică de pe canapea și se duce la Rasym. Odată ajuns lângă iubitul lui, pare să nu știe exact cum să facă un gest consolator. Mă întreb dacă s-au certat, dar, până la urmă, Adrian găsește calea și-l trage aproape. Sonny se uită la Rasym cu ochii mijiți, iar gura i se mișcă cu buzele strânse. Nu are pe cine să consoleze, doar pe sine.
   - Ești sigur? Ești foarte sigur? geme Miles așa de îndurerat, încât ai crede că era tatăl lui.
   Își pune mâna pe abdomen.

   - Bineînțeles că sunt sigur, răspunde Rasym. Azi-dimineață erau semne îmbucurătoare de recuperare. A fost chiar conștient câteva minute. Dar n-a durat.
   - A fost conștient? întreabă Sonny delicat.
   Probabil își dă seama ce puțină compătimire îi este rezervată ei în prezența vărului lui Charlie.
   - A spus ceva? Despre ce li s-a întâmplat lui Charlie sau lui Stefan?
   Rasym scutură din cap.
   - I-au spus că vin să-l vadă.

   Miles merge aplecat într-o parte prin cameră, se șterge la gură și se apucă de marginile canapelei și scaunelor. Sonny întinde mâna să pună capăt turelor neîncetate, dar Miles trece pe lângă ea și merge și mai repede.
   - Nu se poate să se termine așa! Fără un cuvânt de la fiii lui? Atunci ce rost mai are, dacă nici măcar n-au fost de față? Singur într-un spital! Singur!
   Dintre toți cei prezenți în cameră, Miles are cele mai puține motive să-l plângă pe domnul K., dar se pare că beția a dat morții acesteia o aură deosebit de tragică. Nu greșește. O să aibă loc două înmormântări în familia Konstantinou la Nicosia, geme el. Cât mai durează până vine și a treia? Și la ce bun? Fără să audă măcar adevărul!
   Suntem prinși cu toții în ochiul uraganului lui Miles.
   - Au decis că cel mai bine e să nu-i spună de Stefan.
   Vocea lui Rasym capătă o notă defensivă.
   - S-au gândit că poate se luptă mai tare să trăiască dacă știe că fiii lui sunt pe drum. A reușit chiar să-i scrie lui Charlie un bilet. N-a spus decât că-l iubește și că speră să-l revadă. Exact așa: „Sper să te revăd, fiule”, spune Rasym înecându-se la ultimele cuvinte.
   - Dar echipa de căutare vine mâine, nu? întreabă Sonny. Nu s-a schimbat nimic, nu? O să-l caute pe Charlie.
   Pentru prima oară, fața lui Rasym este străbătută de un nor de compasiune față de Sonny.
   - Da. Iar tu și Duck încă sunteți bine-venite la Nicosia. I-ai spus că nu se întoarce în California? E o școală cu predare în limba engleză la mică distanță de casă. Tata a vorbit deja. O să-i fie bine acolo. Promit.
   Peste încăpere s-a așternut o liniște stranie. Miles nu mai dă ture. O gămălie de lumină cade în hol când iese pe ușă fără să salute.
   Sonny se duce agale pe balcon și se așază la masa metalică.

   Ochii albaștri ai lui Adrian lucesc precum un parbriz proaspăt spălat.

   - Vin cu tine la Nicosia, îi spune lui Rasym. Te ajut și eu.

   - E și familia mea acolo, protestează el, încercând să adopte tonul distant și profesional al lui Stefan.

   În definitiv, Rasym se pregătește să moștenească o afacere înfloritoare. Poate că nu a primit postul meu la firma lui Charlie, dar poate că l-a primit pe al lui Stefan. Acum nu e momentul să arate slăbiciune omenească.

   - O să fie agitație mare. Mai bine rămâi.

   Adrian îi pune mâinile pe umeri.

   - Mergem ca niște bărbați la Nicosia și n-au decât să se poarte ca niște copii dacă nu vor să mă cunoască. Ce contează că te acceptă teoretic dacă pe mine nu vor să mă vadă? Trebuie să decizi.

   Îi las singuri și ies pe balcon. O bandă de furnici traversează stucul și niște albine castanii sug din interiorul unor flori ofilite. Păsările șuieră jos, în grădină.
   Sonny nu se uită la peisaj. Este concentrată la degetele ei mari, lipite de masă, de parcă și-ar pune amprentele pe cerneală.

   - Cum te simți? o întreb.
   - Oare îmi pierd mințile sau mi le recapăt, în sfârșit? De ce mă simt atât de lucidă? De ce?
   Îmi face semn să mă așez pe scaunul de vizavi de ea.
   - Presupun că era inevitabil. Era atât de bolnav.
   - Deși este inevitabil, mereu te surprinde.
   Aprobă din cap, pune mai bine coatele pe masă și-și trece mâna prin păr.
   - Vreau să-ți mulțumesc pentru sfatul de ieri. Fostul meu impresar m-a pus în legătură cu o avocată. Ai avut dreptate. A fost o mișcare inteligentă să vorbesc cu ea.
   - Ce-a spus?
   Sonny râde slab.
   - Era atât de încântată când i-am explicat situația, încât ai fi zis că i-a făcut Dumnezeu o propunere de afaceri. Imediat ce am pomenit numele Konstantinou, era să intre cu mașina într-un stâlp. Spune că, deși căsătoria nu e oficială, e o amenințare destul de serioasă încât să-mi dea bani ca să-mi închidă gura. Imaginează-ți ziua plății, acum, că domnul K. a murit.

   Sonny dă impresia că-și accentuează dinadins rolul căutătoarei de aur.
   Am sentimentul că mă folosește pe mine pe post de repetiție pentru invectivele cu care o să fie bombardată dacă va merge mai departe cu pretențiile ei. Dar mușchii fălcii i se încordează și se uită la mine ca un om împovărat de o victorie care l-a costat enorm. Nu știu dacă s-o felicit sau să-i transmit condoleanțe.

   - Știu ce gândești, Ian. Dacă aș avea mai multă demnitate, aș pleca. Dacă aș avea un dram de respect față de mine însămi, aș lua-o pe Duck, m-aș întoarce în California și nu le-aș cere un sfanț. Aș dovedi că l-am iubit dacă n-aș lua nici măcar un cent.
   - Nu te judec. Lumea nu e simplă.
   Dar răspunsul meu pare prea reușit, așa că îi dau o doză de speranță naivă.
   - Încă sunt șanse să apară Charlie. Poate că a luat o barcă și s-a rătăcit pe mare. Se mai întâmplă.
   Sonny lasă umerii să-i cadă. Studiază albastrul de deasupra noastră.
   - Te rog, nu face ca Miles. N-am nevoie de alinări nerealiste. Nu, sunt două posibilități. Fie Charlie a murit, fie s-a dat la fund ca să nu fie prins. În oricare dintre situații, nu mai vine.
   Face față destul de bine realității.

   Umbrele după-amiezii târzii pătrund în insulița noastră de soare. O să stăm aici până ne acoperă umbrele.
   - Dacă trăiește și a fugit, îl iert, continuă ea. M-am gândit toată ziua ce fel de om sunt. Nu „am fost”, nici măcar până acum o săptămână, ci „sunt” acum. Pot să iau ce-mi trebuie și tot să-l iubesc. Pot să fiu lacomă pentru Duck și sinceră când vine vorba de el. Ai dreptate. Lumea nu este simplă și o să-mi strige ce vrea, dar nici măcar cuvintele măgulitoare nu vor fi potrivite.
   Respiră greu.
   - Doar dacă ești femeie poți înțelege în câte feluri poți fi categorisită într-o viață. Dar nu mai cred în nicio categorisire. Sunt adultă și nu mă mai poate păcăli nimeni să fiu demnă.
   Lasă capul pe umăr, de parcă ar simți nevoia de apropierea fizică a propriului corp. Lacrimile îi încețoșează ochii când adaugă:
   - Nu o fac numai pentru mine.
   - Știu.
   Undeva, în Chora, începe să bată clopotul unei biserici. Număr bătăile să aflu ora, dar trec de douăsprezece și i se alătură și alte clopote.
   - O să ținem legătura, da? mă întreabă. Când pleci. Chiar dacă Charlie dispare pentru totdeauna, ar fi frumos să mai am vești de la tine din când în când. Mai dă-mi de veste, da? Să-mi spui că ești bine. Poți să mă minți încă.

   - Sper să nu trebuiască să mint, spun zâmbind. Și eu pun pariu că Charlie s-ar bucura că ai primit o parte din banii familiei lui. Poate asta a vrut să spună în noaptea aia în Skala, când a zis că o să aibă grijă să fii în siguranță.
   - Mereu te-ai priceput de minune să-l acoperi, oftează ea lovind ușor în masă. Cum a fost cu piesa aia de șah. Nu Charlie mi-a pus regina în geantă, ci tu.
   Nici nu confirm, nici nu neg. Bag degetele în buzunar și scot cercelul ieftin pe care l-am luat la mine ca să i-l înapoiez proprietarei. Îl împing pe masă. Sonny zâmbește afectat când își dă seama ce este.
   - L-am găsit pe Domitian. E cercelul din...
   - Îmi aduc aminte, spune ea luându-l.
   - Charlie s-a întors pe iaht, asta e clar. Deci acum ar putea fi oriunde.
   Nu mușcă momeala. N-o interesează falsele speranțe.
   - E atât de urât, murmură. Charlie a avut mereu gusturi bune, mai puțin la bijuterii. Presupun că folosirea timpului trecut este un semn al acceptării. Mi-am închipuit că s-a pierdut când l-a lovit Miles.
   Prinde cercelul de cămașă așa cum făcuse Charlie și-l lasă să-i atârne pe inimă. Pe uniforma ei bej, pare cu adevărat o medalie de război.
   - Imaginează-ți să se întoarcă Charlie în ultimul hal, ca victima unui naufragiu, și să afle că singurul care a sperat în continuare a fost Miles. Ar fi atât de furios. Charlie îl ura chiar și când erau copii și se jucau împreună. Nu știi niciodată cine sunt adevărații tăi prieteni.
   Propoziția îmi dă fiori pe scalp. Strâng tare masa și-i dau drumul.
   - O mai duci pe Duck la Nicosia în toamnă? o întreb.
   Ridică din umeri.

   - Cine știe? Pentru prima oară, nu mă duc atât de departe cu gândul. În weekendul ăsta e Adormirea Maicii Domnului. Lansează în mare o icoană cu ea lângă Kampos și dau foc unor bărcuțe de hârtie. E foarte frumos. Vreau să vadă și Duck.
   Își întrepătrunde mâinile la ceafă și se uită spre capătul sudic al insulei. Steaua monstruoasă înroșește câmpurile de țărână și marea o colorează într-un galben-maroniu sticlos.
   - Știi, nu cred că am simțit fericirea adevărată până să vin în Grecia, îmi spune. Acasă nu a fost niciodată fericire directă, întotdeauna aveam nevoie de confirmarea altcuiva că sunt într-o situație fericită. Dar aici chiar este așa. Pură. E ca și când nici măcar nu i-ar păsa dacă își aduce cineva aminte de ea.
   Se uită la cer cu uimire.
   - Am 27 de ani, Ian. Și am un sentiment foarte ciudat că o să apuc o sută.

   Mă întorc spre orizont, unde viitorul pare întotdeauna mai puțin aglomerat.

     Ușa solzoasă de culoarea fisticului de vizavi de stația de taxi se întredeschide când bat. De la etaj bubuie muzica pop, iar prin camerele goale de la parter sunt întinse cearșafuri.
   Urc scările strâmbe, urmând basul reprodus de sintetizator și versurile urlate de o fată. Trec printr-o ușă micuță, ovală decupată în una mai mare. Înăuntru, apartamentul mansardat e ca după război. Pe o masă e un vas ceramic spart.
   Canapeaua brodată este pătată de o sticlă întreagă de vin roșu. O pictură modestă impresionistă care înfățișează un port în flăcări a fost înviorată de o tăietură care i-a străpuns pânza. Fuerdaii din Beijing nu erau chiriași chiar atât de respectabili până la urmă. Butonul combinei lipsește, așa că o scot din priză ca să opresc muzica. O iau pe o scară îngustă în spirală până pe acoperiș și trasez șase cercuri până să ajung în aer liber.
   Miles stă cu picioarele goale pe terasa acoperită cu bitum și văruită în alb, cu mâinile întinse. Peretele compact, maro al mănăstirii se înalță deasupra lui și clopotele de la fiecare biserică și capelă bat din toate direcțiile. Râsetele estompate ale turiștilor răzbat de foarte jos. Probabil m-a auzit urcând scările, dar stă în continuare cu spatele la mine. Se leagănă și are brațele ridicate, de parcă ar pluti pe un curent invizibil.

   Ar fi trebuit să fac legătura imediat ce mi-am dat seama că Charlie și Vic numai se prefăceau că sunt dușmani. Dacă o metodă se dovedește a fi eficientă, există tentația de a o exploata în mod repetat. Iar Charlie nu a avut niciodată prea multă imaginație; chiar și când jucam „Distrugătorii”, întotdeauna apela la aceeași strategie a ferestrei celei mai apropiate.
   Știam că Charlie pusese la cale bătaia cu Miles din noaptea aia din Skala, dar nu știam că Miles era și el părtaș. Cine l-ar fi bănuit că-i rezolvă problemele dușmanului lui?
   - Până acum trebuia să se întoarcă, scâncește Miles cuprinzându-se cu brațele. Trebuie să se întoarcă.
   La picioarele lui e o sticlă goală.

   - Da, îi răspund. Altfel nu-ți primești banii. Probabil că ai multe datorii la Londra dacă l-ai rezolvat pe Stefan în locul lui. Ți-a promis Charlie o parte din moștenire?
   Miles se răsucește, dar nu frica îi domină trăsăturile. Este undeva, dincolo de ea. Aproape că mi-e milă de el. A ucis fără niciun motiv.
   Domnul K. a murit înainte ca Stefan să aibă timp să-i spună adevărul.
   - Când eram mici, jucam tot felul de jocuri, spune Miles cu limba împleticită. Vara, aici, când eram copii. Charles voia să ne jucăm mereu un joc pe care l-a inventat el. E prea greu să-ți explic regulile. Ideea era să fugi de niște ucigași.
   Nu mă miră că Charlie a prezentat „Distrugătorii” drept invenția lui, cum nu s-a mirat nici Sonny când a spus că el a descoperit melodia lor. „E a noastră, deci e a lui”. Chiar dacă Charlie îl ura pe Miles, probabil că „Distrugătorii” crease o legătură trainică între ei.
   - Nu era prea bun, adaugă el. Mereu găsea cel mai prost colț și trebuia să inventez eu o cale de scăpare de ultim moment. Chei sau ferestre unde n-ar trebui să fie. O gaură din zid.

   - Miles, tu l-ai ademenit pe Stefan să vină acasă, promițându-i că-i dai informații despre firma de închirieri de bărci, sau Stefan a luat legătura cu tine?
   - Charles a spus că o să stea la Bodrum numai câteva zile, se văicărește el. Nimeni nu dispare pur și simplu. Unde e? Refugiați, din ce în ce mai mulți cu fiecare oră, atât de mulți, grămăjoare nesfârșite de carne, dar de Charles, nici urmă.
   Se dezechilibrează și ridică brațele să se reechilibreze.
   - N-ar fi trebuit să pui fotografia cu Charlie și Stefan alături de mesajul de adio.
   - Asta e o insulă de refugiați. Îți dai seama? Te-ai deranjat să afli istoria locului ăstuia? Americanilor nu le place istoria, nu? Doar plaja. În 1453, după căderea Constantinopolului, aici s-a stabilit o adevărată hoardă de refugiați.
   - L-am văzut pe Charlie vârând fotografia în Biblia de pe raft. Era imposibil ca Stefan să știe unde e.

   - Au venit și mai mulți refugiați odată cu cucerirea Rodosului de către turci în 1522.
   Miles se șterge la gură cu mâneca.
   - Și încă o dată în 1669, când a căzut Creta. Nu te mai plictisesc cu venețienii. Grecia e o țară foarte tânără.
   - Probabil Charlie ți-a spus unde să găsești fotografia. Azi ai pus-o înapoi în Biblie când vorbeai cu Sonny. Ești prea atent la curățenie.
   - Și acum Londra se prăbușește. Londra se prăbușește, fredonează el. La slujba de seară. Când eram mic, veneam în casa asta și de Paști. E cel mai frumos moment al anului. Călugărul cel mai tânăr îl joacă întotdeauna pe Iuda. Dacă poți să-l joci pe Iuda, poți să joci pe oricine.
   Vine împleticindu-se, de parcă ar vrea să mă îmbrățișeze, dar avântul primilor pași se pierde. Se uită la picioare.
   - Aveam cai la casa de la țară. Îl cunoșteam atât de bine pe fiecare, încât știam care e după miros. Trebuia, de asemenea, să-i eutanasiem. Din principiu. Dacă îi călărești și-i hrănești, trebuie să fii în stare să le și pui capăt suferinței. Vezi tu, prin asta ne deosebim noi doi. Prima oară când am ținut o carabină în mână, am avut emoții. Și l-am întrebat pe tata: „Unde o împușc?”
   Râde și duce un deget la tâmplă.
   - În cap, desigur. Astea sunt poveștile mele, Ian, și nu mi le poate lua și atinge nimeni. Am atât de multe lucruri să-ți spun. Aveam cai, o cameră cu cărți rare, o seră cu plante aromatice, două Alfa Romeo care nu mergeau niciodată și pajiști însorite și lungi, iar diavolul nu avea ce căuta acolo.
   - Miles, șoptesc, încercând să-l smulg din ghearele vrăjii. Ce-ar fi să mergi jos, în pat?
   Privirea încețoșată i se fixează asupra mea și-i văd niște adâncituri în buza de jos de unde s-a mușcat. Nu mai există cale de întoarcere de unde este el acum.
   - Și la ce bun? Pentru un dram de timp? De dragul unui nume? Dumnezeule, în ce fel a contat? Ce-am făcut... și fără niciun rost.
   Nu știu exact dacă se referă la crimă sau la viața lui. Prea multe amintiri i se revarsă în creier. Îl apuc de încheietură, dar îmi evită mâna și merge cu pași iuți, hotărâți spre margine.

   - Miles! strig. Vino încoace. Mai aproape. Vino.
   - Mai ții minte toastul? Tu ești catolic, nu? Poți să ceri iertare dinainte? Am primit totul, mai puțin un scop. Presupun că atunci când ai tot, nu-ți trebuie așa ceva. Tot ce poți să faci este să privești dezastrul. Să vii în primăvară! Anemonele albastre înfloresc pe deal. Acolo mi-am pierdut virginitatea cu o grecoaică. Era ca în paradis.
   Pășește peste margine, preț de o milisecundă văd vârtejul cămășii albe și al pielii lui bronzate, apoi nimic și aud țipetele din fața mănăstirii.
   Miles nu a învățat niciodată să înoate. Nu l-ar fi salvat. Nu știa să zboare.

18.

   Stă cu picioarele încrucișate lângă roata motocicletei mele. Are blugii murdari de noroi și buzele pline de bube. Nu mai are cercelul cu diamant în ureche.
   Un tricou curat cu mânecă scurtă, cu Anti-Betleem, îi expune brațele lungi, musculoase, cu coji parcă de la mușcături, care-i coboară prin interiorul deschis la culoare. Privește Skala la înserat și nici măcar urletul ambulanței care oprește lângă stația de taxiuri nu-l distrage.
   La început nu-l deosebesc de hoinarii fără țară din tabăra lui Vic, un orfan rămas în urma raziei, care nu mai are încotro și trebuie să doarmă departe de plajele controlate de poliție. Dar când dau să descui compartimentul din șa să-mi iau casca, ridică fruntea. Ochii bolnavi ai lui Helios îmi caută privirea. Zâmbește crispat, de parcă aerul ar fi un zid de care se tot izbește cu capul.

   - Ian, spune fără vlagă, de parcă și-ar fi epuizat toată energia încercând să-și amintească numele meu și nu mai are destulă ca să mi-l și rostească. Salut.

   Tresare când mă ghemuiesc în fața lui. Duhnește a fum și a transpirație.
   - Te caută părinții tăi, îi spun blând. N-ar fi rău să te duci la ei. A murit tatăl lui Charlie. Vrei să te duc eu acasă?
   Clatină din cap.
   - Nu. Nici gând. Charlie întors?
   - Din păcate, nu.
   Ridică mâna și și-o lasă să cadă deznădăjduit în poală.
   - Te-am așteptat. Știam că e motocicleta ta.
   - Unde vrei să te duc?
   Își unge buzele cu limba.
   - Du-mă într-un loc mai frumos.
   - Unde ar fi ăsta?
   - Tabăra nu mai e. Trebuie să-mi împrumuți, frățioare. Doar un pic. Te rog. Orice. Fac orice.

   Privirea lui sperioasă coboară spre bazinul meu, fie între picioare, fie spre buzunare.
   Mă ridic să scot o bancnotă.
   - Helios, trebuie să ai grijă de tine.
   Încerc să imprim sfatului un ton fratern, să nu pară că-l dăscălesc.
   - N-ar fi rău să te duci acasă. Părinții tăi sunt îngrijorați. Nu te-au mai văzut de câteva zile. Ce-ar fi să vorbești cu Vesna?
   - Gata!
   Geme și-și duce mâna ca pe o aripioară la obraz.
   - Nu! Dă-mi și mai lasă-mă. Te rog, Ian, dă-mi!
   Îndoi bancnota de cincizeci de euro și i-o întind. Cască prostește ochii la ea, de parcă ar fi o bucată inutilă de hârtie.
   - Ce e asta? întreabă.

   Începe să mă exaspereze fiul zombificat al căpitanului lui Charlie.

   Bărbații din ambulanță s-au repezit deja la locul incidentului, iar atmosfera sumbră este impregnată de sentimentul urgenței. Nu vreau să mai stau în Chora.

   - Sunt bani, îi răspund fluturând bancnota. Ia-i. Asta vrei. Nu trebuie să faci nimic pentru ei. Și nici nu trebuie să mi-i dai înapoi.
   Helios scoate un strigăt sfâșietor și se apleacă.

   - N-am nevoie de bani, țipă. Acum n-am de unde să mai iau de pe insulă. Nu mai pot să cumpăr, acum, că s-a închis tabăra. Dă-mi ce ai! Trebuie să mai ai ceva! Dă-mi!
   - Helios, îmi pare rău, dar...
   Trăsăturile i se schimonosesc de la efort când se ridică. O ia la goană clătinându-se, sare peste un zid și se pierde prin labirintul de pietre vopsite.
   Felinarele din Chora se aprind, estompând luminile ambulanței.
   Apocalipsa se pregătește să bea un păhărel.

        S-a înnoptat deja când mă apropii de Grikos. Traficul de la jumătatea lunii august s-a intensificat pe șoselele șerpuite. Mașinile închiriate cotesc cu mișcări smucite ca niște pești muribunzi. Până și adormitul Grikos scânteiază romantic de la lumânări și pahare.

   Parchez motocicleta și merg prin port. Familiile se adună pe puntea din spate a iahturilor, mănâncă și beau; se încurajează unii pe alții la jocuri, ca niște suporteri strânși să petreacă înainte de meci în cea mai scumpă parcare din lume. Cotesc pe debarcaderul de beton unde este ancorat Domitian, cu pânzele lăsate și cu carena din stejar negru legănându-se lângă geamanduri. Lumina galbenă, cețoasă se scurge prin hublouri. E cineva acolo.
   De pe apă se înalță o adiere și aștept să se domolească înainte să sar pe punte. Podeaua de lemn a fost spălată de curând și ceruită după excursia de dimineață a lui Sonny. Cobor treptele scării. Cambuza e goală, dar spoturile din tavan luminează la intensitate maximă și din boxe se aude încet un cvartet de coarde din perioada târzie a lui Beethoven.
   Mă așez în fața tablei de șah de opal și aranjez piesele. Charlie lua întotdeauna piesele albe. Acum le iau eu. Scrumiera e cu gura în jos pe suportul de vase.
   Christos iese din baie cu un coș cu produse de curățat. Are cămașa murdară pe piept de grăsime și medalionul de aur cu sfântul Cristofor atârnat în jurul gulerului. Se oprește când mă vede și mormăie în semn de recunoaștere, după care bagă coșul sub chiuvetă. Are ochii injectați. De ce citește lumea în palmă când poate să citească pe față? A lui este ca o carte deschisă. A avut o zi cumplită din cauza veștilor despre moartea domnului K. A fost toată viața un slujitor credincios pentru familia Konstantinou. Mă întreb dacă familia lui Rasym o să catadicsească să-l păstreze.

   - Închid barca acum, îmi spune, în timp ce pune paharele în dulap.
   - Aștept să mă întâlnesc cu cineva.
   - Gata cu barca. Gata cu...

   O clipă, mă privește cu o umbră de speranță, dar nu găsește ce caută. În schimb, se prinde de blat, de parcă Domitian ar naviga printre valuri primejdioase.
    - Ce zici de o partidă? întreb.
   Clatină din cap.
   - Jucam mult cu Charlie când eram mici. Sunt sigur că jucați și voi doi. Haide. O partidă numai.
   Se apropie ezitant de tablă și se lasă greoi pe scaunul din fața mea.
   Arată cu degetul tura mea albă.
   - Nu, spun. Fără handicap. Eu nu sunt la fel de bun ca Charlie. Pornim de pe poziții egale.

   Deschid cu o mutare a pionului la e4. Reacționează cu pionul la c5. Clasica apărare siciliană, iar singura mea strategie este un atac rapid.
   Jucăm în liniște și nimicim oamenii mărunți.
   - L-am văzut pe Helios în seara asta.
   Lui Christos îi tremură mâna întinsă și și-o duce repede în poală. Se uită jos la tablă, refuză să mă privească în ochi.
   - Încă e într-o stare proastă. Am lucrat undeva în New York cu oameni ca el. Abstinența e dură. De cât timp e dependent?
   Christos își mută nebunul pe un pătrat în calea reginei mele. Fie este greșeala novicelui, fie un dar. O picătură de sudoare îi cade de pe nas. Nu accept pomeni.
   - Christos.
   Nu ridică privirea.
   - Christos, înțeleg. E singurul tău băiat.
   I se strânge gâtul și probabil vin și alte valuri, pentru că acum se agață de masă.
   - Ai făcut ce a trebuit ca să-l protejezi. Nu s-ar fi oprit de la sine. Și nici Charlie nu avea de gând să se oprească.
   Christos ridică fruntea. Lacrimile i se preling din ochii căprui, bântuiți ca niște biserici, ca nișele adânci și tăcute din care se înalță rugăciuni disperate. Își lipește pumnul pe piept.
   - Ce i-ai făcut lui Charlie? îl întreb.
   - Helios băiatul meu, se tânguie cu silabe grele, de fier. Băiatul meu.

   Și toată lumina din el scurs.
   - Băiatul mort căruia făcut rău Charlie.
   Umerii i se cutremură și se lovește cu genunchiul de masă, mișcând iremediabil piesele.
   - Charlie plănuit să meargă la Bodrum în noaptea aia. Plănuit să mai aducă și alte droguri în Patmos. Insula mea, casa lui Helios. Distrus familia mea. Nu am de ales. Oprit să-mi salvez băiatul.
   Încuviințez din cap. Mi se umezesc și mie ochii, pentru că nu știu dacă am destul curaj să-l întreb cum l-a oprit. Probabil că Charlie stătea pe scaunul ăsta, avea în față același adversar în același joc și se apropia de regele căpitanului lui. Atunci a venit atacul-surpriză al lui Christos.
   „Christos e de încredere”, m-a asigurat în dimineața în care am ajuns.
   Probabil nu-și închipuise niciodată.
   - Ce i-ai făcut?

   - Charlie ca un fiu pentru mine, spune rugător. Am ajutat crescut de mic. Dar schimbat, uitat și devenit...
   Se lasă brusc pe spătarul scaunului, de parcă ar fi fost împușcat.
   - Pentru Helios, viitorul meu, înțelegi? Helios schimbat vara asta. Doar oprit Charlie. Nu omorât, nu spus poliție pentru arest. Oprit numai de la Bodrum. Soția mea nici măcar nu știut.

   Degetele lui noduroase țâșnesc în unghiuri ciudate pe tablă; turiștii ar putea să fotografieze acele străvechi instrumente.
   - Știu tu făcut alibi pentru Charlie. Spus el. Spus la mine pleacă vreo câteva zile și tu mințit pentru el. Asta dat timp. Încercat sunat tatăl lui Charlie. Încercat din oră în oră să vorbesc cu el în New York. Să-i spun ce face fiul, să vină să-l ia. Numai el putut îndreptat. Dar domnul Konstantinou în spital. Așteptat trezit. Așteptat și rugat zi de zi. Nu trezit. Doar mai rău, iar acum...
   Mâinile lui zac inutile. Una se lovește de peretele lustruit.
   - Și acum. Acum domnul K. nu mai este, nu mai există nicio soluție la capătul celălalt al firului.
   O scânteiere roșie se scurge prin ferestre și cambuza este invadată de zgomotul unei sirene. Ochii lui Christos mă cercetează de parcă l-aș fi trădat, dar este numai un iaht pe care are loc o petrecere. Niște bărbați cântă, iar niște femei râd, în timp ce trec pe lângă noi și se pregătesc să debarce.
   - Unde e? întreb întinzându-mi brațele. Mai trăiește? Vreau să-l văd.
   Christos coboară de pe scaun și merge cu spatele încovoiat spre un coș de lemn. Ridică capacul și scotocește prin interiorul lui.

   - Konstantinou, blestemă. Viața mea, da, dar nu fiul meu. Nu-i voi lăsa să mi-l fure. O să te duc unde vrei. O să te duc și o să stai cu el. Atunci o să se termine și o să vezi.
   Engleza lui Christos, atât de haotică la trecut și prezent, devine ca prin farmec fluentă la timpul viitor. Și viitorul este cel care mă sperie. Îmi imaginez petele de sânge al lui Charlie de pe podea și mă gândesc să mă reped spre scară. Până unde aș ajunge înainte să mă tragă în jos, în timp ce în jurul nostru turiștii neobosiți petrec toată noaptea?
   - Îmi pare rău.
   Christos aproape plânge când bagă mâna în coș.
   - El tot ce am.
   - Christos!
   Scoate o vestă de salvare portocalie.
   - Ca să ajungi acolo, va trebui să înoți.

        Insula Caprelor este cufundată în beznă, contururile i se disting doar sub forma unui spațiu începând de la care scânteierea mării și a cerului pălește.
   Căpitanul virează Domitian la zece metri de panta cea mai joasă a insulei și luminează cu lanterna o îngrămădire de stânci care se unduiesc ca niște nori fosilizați din valurile negre, de catifea. Orice loc văzut prin fasciculul unei lanterne pare groaznic. Încerc să-mi amintesc insula așa cum am zărit-o prima oară, cu piscurile precum coarnele de berbec, cu pantele acoperite de mușchi și cu copacii subțiri, oțeliți ițindu- se ca niște sârme, liniștită și nepopulată. În spatele nostru, mănăstirea din depărtare își luminează sferele mititele peste care stăpânește. Un feribot dă ture prin port, ca un cub de zahăr năpădit de furnici.
   Christos nu se poate apropia mai mult, de teamă să nu eșueze. Îmi prind clemele vestei de salvare pe piept.

   Când eram mici, mult după miezul nopții, eu și Charlie ne lipeam cu frunțile de ferestrele cât tot peretele din apartamentul părinților lui de pe Fifth Avenue. Priveam traficul curgând spre sud și alegeam mașini, cărora le născoceam povești. Nu puteam juca „Distrugătorii” în mașini: prea multe portiere, nu aveai unde să fugi, iar pistolarii cu cagule negre stăteau docili lângă noi pe bancheta din spate, ca niște tovarăși de călătorie. „Femeia din taxiul ăla tocmai a plecat de lângă soțul ei, care dormea; se grăbește să ajungă în Soho ca să se întâlnească cu prietena ei la Mercer, care îi și expune tablourile; cariera ei artistică nu stă pe roze. În limuzina aia albă e un producător de muzică hip-hop cu însoțitorul lui, dar mama producătorului, din Indianapolis, este și ea cu ei; le-a făcut o vizită surpriză și acum însoțitorul se dă drept ghid turistic și-i arată orașul. Oldsmobile-ul ăla galben e plin de călugări budiști și obiecte de cult pe care o să le amaneteze ca să aibă bani pentru cazinou”.

   Destinația preferată a lui Charlie era aeroportul; fiecare al doilea taxi mergea acolo. Chiar și la vârsta aia, visa să meargă în altă parte. Când am crescut, am înțeles motivul. Pentru noi, locul în care te născuseși sau în care crescuseși din întâmplare - îndrăgitele date fără sens din biografii - nu conta la fel de mult ca locul în care te duceai. Noi eram deja din Orașul Viselor. Mai târziu, când se mutau la noi nou-sosiții din zonele mai apatice ale țării, ridicam din umeri sau dădeam ochii peste cap. Nu aduceau cu ei decât iluziile extatice despre New York, însă băștinașii erau învinși de fanteziile imigranților. Se ghemuiau în viețile noastre obișnuite și poate îi uram pentru că păreau să ia în stăpânire orașul prin simpla lor hotărâre de a și-l însuși. În altă parte, departe, într-o atmosferă necunoscută, frunțile a doi copii lipite de geamurile colorate sus, deasupra Manhattanului, refuzau să se dizolve în mercurul pulsatil al orizontului. Oare eu și Charlie ne țineam de mâini în timp ce născoceam poveștile alea? De ce ne imaginez ținându-ne de mâini?
   Îmi scot cheile și portofelul din buzunare. Christos îmi face semn să-mi scot pantofii, dar îi las în picioare. Cobor de pe etravă și înot prin apa înghețată. Vesta mă împiedică să fac mișcări iuți, dar când picioarele mi se zgârie de recifuri nevăzute, îmi dau seama că este necesară pe timp de noapte. Dacă mă scufund, Christos n-o să mă poată găsi. Vine și el în urma mea, fără vestă, cu lanterna în gură, iar lumina albastră îi luminează craniul.

   Ajung la stânci cu răsuflarea tăiată și dau de o adâncitură mică în rocă. Îmi epuizez și ultimele forțe când mă smulg din apă. De deasupra se revarsă mirosul de mărar și pământ proaspăt. Urc pe stânci și ajung la capătul unei poteci de pământ. Christos m-a ajuns deja din urmă.
   Îndreaptă lanterna spre capătul de sus al potecii.
   Bezna este tulburată de un foșnet slab, de un behăit ușurel, de niște copite pe piatră. Preț de două minute urcăm panta, iar fasciculul lui Christos atrage un vârtej de insecte. Un sanctuar mic, de un alb fluorescent, scânteiază în față. Geamul din fereastra ovală este spart, crucea din vârf, înclinată, iar cuiul se mișcă în lemnul putrezit. Deasupra ramei ușii este un text în greacă scris cu vopsea roșie pe bază de apă.
   Văd și eu prima capră, un mascul cenușiu cu părul încurcat, cu coarnele ca bumerangul, bea apă de la un robinet. Se uită la noi, ochii argintii i se strâng în lumină și se duce într-o zonă mai înaltă.
   Christos stinge lanterna.
   - Așteaptă, îmi ordonă înainte de a intra în sanctuar.
   Aud o răsucire de metal și geamătul unui generator care pornește. Un portocaliu electric umple capela de la un șir de becuri de pe bârne. Intru într-o dărăpănătură umedă, cu pereții decojiți și cu o broderie de mucegai. Cruste de piatră atârnă de marginile unui crater adânc din mijloc, unde s-a spart podeaua. Niște sfinți din mozaic se scurg în noroi în cădere. Observ telefonul și portofelul lui Charlie pe un teanc de sticle și cutii cu sardele. O sfoară încolăcită este atârnată de un cârlig de lângă ușă. Christos dă din cap spre gaură, fără să se uite la mine, și intră.
   Înaintez cu grijă, pas cu pas, și mă uit peste marginea gropii. Sticle cu apă, o găleată cu o scândură peste ea, cutii goale de conserve și teancuri de foi cu antetul Konstantinou Charters acoperă fundul precum cuibul unui corb. Pentru o clipă îl confund cu un morman de pături. Dar iată-l, cel mai vechi prieten al meu, stă întins pe o parte, cu fața și picioarele pline de pământ, cu un bandaj murdar în jurul capului. Nu e nici ușă, nici fereastră, nicio scară improvizată de care să se poată folosi ca să scape.
   Mă doare inima când îl văd prizonier.
   Charlie mijește ochii, nu-i vine să creadă, clipește ca să alunge imaginea mea înșelătoare.

   - Ian? șoptește.
   Și acum vocea lui se înalță ca niște mâini care au descoperit crăpături în pământ.
   - Ian, Dumnezeule, Ian! Nu mă gândeam c-o să te mai văd vreodată!
   Se chinuie să se ridice în picioare, clătinându-se.
   - Christos m-a adus. Te simți bine?
   - Ți se pare că mă simt bine? țipă ascuțit, parcă ar râde. Sunt aici de atâtea zile. Aproape că am pierdut socoteala. Intră soarele prin acoperiș. Atât am făcut, m-am uitat la el. Doamne, Ian! Ai venit prea târziu. Deja mi-am pierdut speranța.
   Plânge și dă din picioare să-și repună sângele în mișcare. Chiar și acum este un bărbat frumos.
   Îngenunchez și mă las cu pieptul aproape de podea, întind mâinile și Charlie ajunge la ele, stând pe vârfurile degetelor. Ni se ating degetele îndoite, iar ceea ce eu crezusem că am pierdut ne străbate, un sentiment atât de muritor și de aspru, încât pare să-mi spună anii pe care îi am.
   - Știi, nu? mă întreabă. N-ai fi aici dacă n-ai ști.
   - Da.
   - Tot?
   - În linii mari.
   - Îmi pare rău. Îmi pare rău că te-am implicat în necazurile mele. N-am vrut să se întâmple așa.
   Lasă mâinile în jos să-și curețe obrajii de nisip.

   - Nu eu am pus bomba. Am primit doar un SMS de la Vic, în care îmi spunea să nu mă apropii de tavernă în dimineața aia. Habar n-aveam ce are de gând să facă.
   - Tot e ceva.
   - Da?
   Ridică ochii, cu o expresie între condamnare și iertare, de parcă ar încerca să stabilească de care parte sunt.
   - Cum... dau să întreb. „Cum de-am ajuns aici, Charlie?”
   - Nu-i cere mărturisiri unui om de pe fundul gropii. O să-ți spună tot ce vrei să auzi.
   - Nu mie îmi datorezi răspunsuri.
   Întind mâna din nou și mișc din degete. Nu se întinde după ele. Abia dacă se uită la pereții temniței lui din piatră și pământ. Îmi dau seama că încă nu mi-a cerut singurul lucru pe care i-l pot oferi: o cale de scăpare.
   - Sonny ce face?

   - E disperată să te vadă. Îngrijorată, cum îți imaginezi. Toți am fost îngrijorați. Nimeni nu are habar unde ești.

   - Știe ce-am făcut?
   - Nu.
   - Miles n-a cedat? Nu i-a spus de Stefan?
   - Miles a murit.
   Când îi dau vestea, se clatină pe picioare.
   - Și docul? Au găsit...?
   - E închis. Ugur l-a închis și a plecat.
   Ochii îi lucesc, ultima scânteie cafenie a unui foc care s-a stins.
   - Deci numai tu știi? Tu și Christos. E sus cu tine?
   Mă întorc să mă uit la ușă, dar Christos nu se zărește.
   - E afară.
   Charlie deschide gura și răsuflă adânc, șuierător.
   - Înțelegi ce înseamnă chestia asta?

   Gâfâie.
   - Putem să ne ocupăm de el. Putem să-l mituim să-și țină gura. Sau, dacă nu acceptă, când ajungem pe apă, putem...
   Imploră delirant, prins la colț, și se așteaptă să-i găsesc eu o ultimă cale de scăpare. Probabil l-a atras și pe Miles în cursă cu același discurs.
   Complotarea asta panicată îmi este atât de familiară, ca un cântec care mi-a plăcut în tinerețe, încât, pentru o clipă, îi cad victimă, îi confund ritmul cu logica.
   - Ar merge... și poate fi cum trebuia de la început, îmi spune el. Noi doi. Doamne, ascultă, Ian, nu e prea târziu.
   - E prea târziu. N-o să-i fac așa ceva lui Christos. Deja au fost prea mulți.

   - De ce? geme el lăsându-se să cadă pe pământ.
   Lumina de deasupra îi rănește ochii.
   - De ce e prea târziu?
   - Dar în tonul plângăreț al ultimei întrebări se insinuează și înțelegerea inutilității ei.
   - E un agent pe insulă care așteaptă să te întorci. Până la urmă, o să se afle. Poate nu tot, dar suficient. Hai să plecăm de aici și vorbim odată ce ajungi acasă. Atunci putem să facem un plan. Unul adevărat.
   Charlie nu se mișcă, lovește doar ușor o sticlă de apă. Când în sfârșit ridică privirea spre mine, nu mai este un băiat care joacă „Distrugătorii”, ci jucătorul înfrânt al altui joc.

   - Nu mă întorc, spune ușor.
   - Cum adică?
   - Știi cât iei pentru trafic de droguri în Grecia? Închisoare pe viață. Îți dai seama cât o să se bucure lumea că un Konstantinou a fost condamnat pentru o asemenea infracțiune? Iar o faptă trădează o alta. Dacă se află vreodată adevărul despre Stefan, n-aș face față. Ți-am spus, n-am de gând să mărturisesc. Ce-am făcut eu nu poate fi iertat. Acum îmi dau seama și nici n-o să cer să primesc iertarea.
   - Nu trebuie să mărturisești. Rasym a chemat un avocat al familiei. Poți...
   - De asta voiam să mă ocup azi-dimineață. Dar era atât de frumoasă lumina care intra prin acoperiș...
   Se târăște spre hârtiile împrăștiate, apucă una și o șterge de pământ.
   Se uită la data din notițe, o trece deasupra și-o împăturește de două ori.
   Apoi mi-o dă mie.
   - Ți-am cerut prea multe favoruri. Dar mai fă-mi una, te rog. Ia asta. Spune că ai găsit-o pe Domitian.
   Despăturesc scrisoarea.

   - No citi! strigă. Spune doar că ai găsit-o și gata!

   „În atenția celor interesați, m-am căsătorit cu Sonny Towsend pe 13 decembrie 2014 în Cairo, la Oberoi, în fața unui judecător pe nume Abdel Barakat. Certificatul este în biroul meu din Nicosia. Îi las ei toți banii și bunurile mele. Deși ar putea fi un bilet de adio, sunt în deplinătatea facultăților mintale. De asemenea, vă rog să donați 2,1 milioane de dolari grădiniței din Patmos în numele lui Stefan Konstantinou.

   Cu stimă,

   Charalambos Konstantinou”.

   Este o scrisoare smintită scrisă de un om sănătos.

   - Charlie, serios acum! 

   Întind brațele spre el, iar mâinile îmi pocnesc ca niște fălci. Sunt sigur că, dacă o să-mi vadă fața, o să se răzgândească. Dacă nici asta nu merge, o să mă târăsc în groapă cu el.

   - Nu gândești limpede. Când ne întoarcem pe insulă, putem să găsim o soluție.

   - Nu! strigă. Nu există altă cale de eliberare. Nu poți obliga pe cineva să trăiască dacă nu vrea. Nici măcar tu nu poți să faci așa ceva pentru mine. Timpul petrecut aici - înghite în sec - m-a obligat să trăiesc cu mine însumi. Nu știu dacă mi s-a mai întâmplat vreodată.

   Are privirea rătăcită când se uită la fluturii din jurul becurilor.

   - Charlie, îl implor. Am greșit. Putem încerca să-l mituim pe Christos. Hai să facem așa.

   - Și agentul?

   - Poate îl plătim și pe el. Mai sunt șanse să iasă cum ai plănuit tu. Te rog, Charlie. N-o să suflu o vorbă, jur. Ai primit moștenirea. Tu auzi? Ești liber. 

   Timp de o secundă, mă întreb dacă nu cumva mă păcălește un creier mai viclean decât al meu: o să-i atenuez vina ca să-i salvez viața. O să inventez o ultimă fereastră prin care să sară. O să modelez universul în așa fel încât să se adapteze la el. Dar în momentul ăsta cred până la ultimul cuvânt. 

   - Te rog! strig. Mituim toată lumea dacă e nevoie.

   - Nu, spune pur și simplu.
   Duce limba într-o parte, degetele la dinți și scoate o bucățică mică de metal în formă de vârf de săgeată din spatele gingiilor. Probabil a șlefuit zile întregi la arma asta pe cutiile de conserve.
   - Haide, Charlie, mă bâlbâi. Încetează. Sunt și alte moduri prin care să-ți repari greșelile. Sonny e acasă, te așteaptă, eu sunt aici, iar tatăl tău are nevoie de tine la New York. E la spital. A trimis un mesaj că ultima lui dorință e să te mai vadă o dată. Măcar pentru el fă lucrul ăsta, la dracu’.
   - Nu e o decizie pripită. Am decis deja. Nu-mi îngreuna situația.
   - Te iubesc prea mult ca să ți-o ușurez.

   - Și eu te iubesc, spune. Mă bucur că am avut ocazia să-ți spun. Dar vreau să pleci. Măcar o dată în viața mea, accept situația. Ai auzit? O accept.
   Când se uită în sus la mine, îmi dau seama că nimic din ce i-aș putea spune nu l-ar face să se răzgândească. Nu l-aș putea opri pe Charlie, așa cum n-am putut niciodată să-l țin pe loc.
   Întinde mâna și eu îl prind de ea, punem toată ființa noastră în vârfurile degetelor. Mai mult de atât nu ne vom apropia niciodată.

   - Spune-i lui Christos să se întoarcă mâine. Sparge generatorul, te rog. Fă în așa fel încât să nu vină la mine până mâine-dimineață.
   Văzând că nu răspund, strigă:
   - Promite-mi că așa faci! Te rog.

   - Bine, îi spun ștergându-mă la ochi. Dar trebuie să-mi faci și tu mie o ultimă favoare.

   - Ce? Bani? Am ceva bani în seif. Codul e...
   Mă duc repede la sfoară. O leg strâns de cârlig, o derulez pe podea și arunc restul în groapă. Ultimele inele ajung la picioarele lui.

   - Poți să ieși dacă vrei. E o altă posibilitate. Nu e prea departe, poți să înoți. Iar mâine sunt feriboturi spre orice destinație vrei. Cred că o să te răzgândești dacă o să vezi răsăritul. Și mai sunt multe altele, jur. Mai gândește-te. Nu trebuie să mai fi Charlie Konstantinou. Ai putea fi oricine din lumea asta.
   Se luptă cu zâmbetul furios care amenință să-i șubrezească hotărârea.
   - Ești un nenorocit. Ești un ticălos că faci chestia asta. N-o lăsa atârnată aici. Ian, trage-o afară! Nu e corect!

   - Știu.

   Mă duc la generator și deschid ușița laterală. Când smulg rezervorul de plastic de benzină din el, lumina portocalie sfârâie în întuneric. Întreg sanctuarul este înghițit de groapă.
   În arșița nopții, îl găsesc pe Christos stând mai departe, pe o stâncă.
   - S-a stricat generatorul, îi spun. Charlie a spus să vii mâine să-l iei.
   Christos își înalță capul și se uită în spatele meu.
   - Vrea să mai petreacă o noapte acolo. Să-și ispășească păcatele. Mâine îl duci la poliție.

   O luăm înapoi pe potecă. Mă târăsc prin apă și mă îndrept spre strălucirea albă, vălurită a iahtului Domitian, cu scrisoarea deasupra valurilor. Îmi scufund fața în mare ca să-mi spăl lacrimile și sudoarea.
   Mult dincolo de catargul legănat al mănăstirii Sfântului Ioan Teologul.
   Pentru ce se roagă călugării în chiliile lor izolate, în timp ce întreaga insulă începe sărbătoarea în jurul lor? Se roagă pentru pace, pentru sfârșit sau pentru o zi exact ca asta, plină de porția ei nebună de frumusețe și furie? În ziua în care a devenit miliardar, Charlie s-a eliberat.

EPILOG

        Aeroportul din Atena este un furnicar de sosiri și plecări, o zonă-tampon între pământ și cer. Ereticii țipă la ghișeele de înregistrare cu bilete anulate în mână. O familie de nigerieni cu dashiki galbene stau la coadă la caffe latte cu gheață.
   Bărbați singuri se furișează în chioșcurile de reviste și în sălile de rugăciuni interconfesionale. Păsări care nu mai pot să iasă de aici stau cocoțate pe echipamentul de supraveghere. Doi adolescenți se sărută pasional lângă scannere. Dar majoritatea sunt navetiștii care trasează zigzaguri prin terminal ca niște somnambuli, măcinați de coșmarul termenelor de predare. Îmi iau valiza și mă duc spre monitorul pâlpâitor să verific orele de plecare.
   Eu, Ian Bledsoe, sunt în căutarea izbăvirii. Vestea bună e că am un milion de euro ca s-o găsesc. Mai exact, 1.138.050 de dolari americani la rata de schimb de astăzi. Nu mă întrebați cum se stabilește. Mâine sau ieri, suma ar fi alta. Un pic mai mult sau un pic mai puțin. 17:01 Atena → Madrid
   Aterizăm la puțin timp după apusul soarelui. O să-mi iau o cameră la unul dintre hotelurile alea vechi de vizavi de Prado și mâine în zori îmi recuperez pierderile. Îmi iau cămăși noi, făcute la comandă, pantaloni noi, un sacou camel, mocasini negri din piele de crocodil, lenjerie - tot ce-mi trebuie, mai puțin un telefon. O să-mi închiriez un apartament cu parchet cu model în V și o să-l las nemobilat, o să-mi iau doar o saltea și o pianină la fereastră. O să am timp pentru lecții: de pian, de pictură, de botanică, de castiliană. O s-o iau ușurel, o să colind bulevardele, o să mă furișez prin parcuri, o să mă feresc de baruri, până când devin prea solitar și, chiar și atunci, o să beau numai sifon. O să-mi aleg cunoștințele cu grijă, genul de oameni potoliți, amatori de concerte în aer liber și călătorii cu mașina la țară în weekend. Partidele de sex o să fie o plăcere, mâncarea și mai și, nopțile n-o să mai fie dureroase și o să evoluez. O să plămădesc un nou Ian din dărâmăturile acestea, un om nou-nouț.

   17:23 Atena → New Delhi

   O să aterizez la răsăritul amestecat cu smog verde-mazăre, sulf încins, tablă fierbinte și oxigen, amestecat cu cele mai fine particule de pe planetă. O să trec cu taxiul pe lângă case care arată de parcă ar fi suferit un accident de mașină, pe lângă vaci plictisite și copii goi cu ochii sinceri.
   Doar mirosurile vor fi de pe altă lume. Viața în Delhi va fi ca o plimbare printr-o casă bântuită cu toate luminile aprinse, iar muzeele pentru turiști nu vor fi niște bastioane ale culturii, ci un mic răgaz de la cultură. O să-i fac o surpriză lui Helen Bledsoe. După regăsire, vom avea mult de lucru.
   Nici măcar în India un milion de dolari nu va fi prea mult încât să deschizi un orfelinat. Dar, prin natura ei, familia este o întreprindere care se poate extinde la infinit, iar noi, cei din familia Bledsoe, ne vom face cu seriozitate datoria. Datoria de a iubi, de a ajuta, de a face lumea un pic mai puțin rea. Poate, într-o bună zi, alături de mama mea, voi ajunge să simt că nu mi-am trăit degeaba viața.
   17:58 Atena → Cape Town
  18:12 Atena → Praga
   18:46 Atena → Singapore
   19:18 Atena → Buenos Aires

   De aici pot ajunge oriunde în lume. Îi surprind, vreme de o clipă, pe bărbații cu cagule negre, stau ghemuiți în spatele băncilor, aleargă aplecați pe lângă cărucioarele de bagaje și-și iau armele din cabinele de toaletă. Se adună pentru atac și vor să ne fure tot. Dar într-o clipită dispar, o pată pe retină sau umbra unui avion care decolează.
   Vestea bună este că încă n-a venit momentul. Mai avem ore, ani.