Frica de moarte, Robin Cook

 .........................................................................

4-5

        Ajuns în rezerva Madaleinei, îi fu dat să vadă o scenă de-acum cunoscută.

   Pacienta nu mai reacționa la niciun impuls. Inima ei refuza să mai răspundă inclusiv la şocurile exterioare.
Jason insistă să i se acorde ajutorul necesar pentru reanimare, în timp ce în mintea lui se succedau diferite medicamente şi tratamente posibile, dar după o oră de eforturi supraomeneşti chiar şi el fu nevoit să cedeze şi să dea, fără tragere de inimă, dispoziţia de încetare a procedurilor. După plecarea tuturor, Jason mai rămase lângă patul Madaleinei. Îi fusese o veche prietenă, una din primele paciente pe care o tratase în cariera lui de medic particular.
   O infirmieră acoperi faţa decedatei cu un cearceaf. Nasul Madaleinei se reliefa ca un pisc muntos în miniatură, acoperit cu zăpadă. Cu multă grijă, Jason dădu cearceaful la o parte. Deşi nu depăşise cu mult vârsta de şaizeci de ani, nu-i venea să creadă cât de bătrână arăta. Din momentul internării, chipul ei îşi pierduse toate rotunjimile care îi dădeau un aspect vesel, luând forma scheletică a celor care se aflau la un pas de moarte.
   Simţind nevoia să rămână un pic numai cu gândurile sale, Jason se retrase în biroul său, evitându-le pe Claudia şi pe Sally, care aveau fiecare de pus câte o sută de întrebări urgente în legătură cu conferinţa care urma să înceapă şi cu reprogramarea atâtor pacienţi. Jason încuie uşa şi se aşeză la birou. Prin moartea unei paciente atât de vechi se mai rupea un fir care îl lega de viaţa sa de dinainte. Jason se simţea dureros de singur, temător şi totuşi uşurat că amintirea Daniellei trecea pe un plan secundar.
   Telefonul începu să sune, dar el nu-l băgă în seamă. Privi maldărul de fişe ale pacienţilor decedaţi de pe birou, printre care se afla şi cea a lui Hayes. Fără să vrea, îi reveni în minte cazul lui Hayes. Se simţea cuprins de un sentiment de frustrare pentru că pachetul de la Carol, în care îşi pusese atâtea speranţe, nu-i oferise decât puţine informaţii în plus. Pachetul făcuse să pară un pic mai credibilă ideea potrivit căreia Hayes făcuse o descoperire pe care, cel puţin el, o considerase uluitoare. Jason blestemă în gând caracterul secretos al lui Hayes.

   Lăsându-se pe spate, îşi încrucişă mâinile la ceafă şi-şi ridică privirea spre tavan. Epuizase toate ipotezele în legătură cu Hayes. Apoi însă îşi aminti vorbele inginerului oriental, care îi spusese că Hayes adusese ceva din incursiunea lui de pe Coastă, probabil de la Seattle. Nu era exclus să fi fost vorba de o probă mai deosebită, din moment ce fostul lui coleg efectuase pe aceasta un complicat proces de extracţie. Din spusele lui Hong rezulta că Hayes izolase probabil un fel de factor al creşterii menit a stimula acest proces, pe cel de diferenţiere, de maturizare, sau pe toate trei în aceeaşi măsură.
   Jason se îndreptă de spate şi lovi sec în masă. Amintindu-şi cum Carol îi povestise că Hayes făcuse o vizită unui coleg de la Universitatea Washington, Jason fu străfulgerat de ideea că acesta obţinuse o probă a unui anumit material de la cel în cauză.
   Jason se hotărî imediat să plece la Seattle, bineînţeles cu condiţia ca şi Carol să accepte să-l însoţească. Ar trebui să accepte. La urma urmei, numai ea l-ar putea ajuta să-l găsească pe acel prieten al lui Hayes. În plus, câteva zile libere ar fi avut pentru Jason un efect de-a dreptul terapeutic. Rămânându-i puţin timp înainte de întâlnirea cu personalul medical, decise să treacă un pic pe la Shirley.

   Secretara lui Shirley insistase la început că şefa ei este prea ocupată pentru a-l primi pe Jason, dar el o convinse să-i anunţe măcar prezenţa. O clipă mai târziu, i se făcea semn să intre.
   Shirley vorbea la telefon. Jason se aşeză fără să mai aştepte o invitaţie şi, treptat reuşi să-şi dea seama care era subiectul conversaţiei. Shirley trata o problemă cu un şef de sindicat, reuşind să-l manipuleze pe acesta cu o uşurinţă impresionantă.
   În acest timp, tânăra femeie îşi trecea absentă degetele prin părul des. Era un gest femeiesc minunat, amintindu-i lui Jason că în spatele aparenţelor de ordin profesional se ascundea o femeie foarte atrăgătoare, dificilă dar plăcută.
   Shirley închise telefonul şi zâmbi.

   - Ce plăcere! spuse ea. Zilele acestea ai fost tot timpul plin de surprize, nu-i aşa, Jason? Bănuiesc că ai venit să-ţi ceri scuze pentru că nu ai rămas mai mult cu mine noaptea trecută.
   Jason începu să râdă. Francheţea ei era dezarmantă.
   - Poate. Dar mai e ceva. Mă gândeam să-mi iau câteva zile libere. Azi-dimineaţă am pierdut încă un pacient şi cred că voi avea nevoie de puţină relaxare.
   Shirley plescăi din limbă în semn de compătimire.
   - Te aşteptai să moară?
   - Cred că da. Cel puţin în ultimele câteva zile. Dar în ziua în care am internat-o nici nu mă puteam gândi că se va sfârşi în spital.
   Shirley scoase un oftat.
   - Nu ştiu ce simţi tu în astfel de situaţii.
   - În niciun caz nu e uşor, recunoscu Jason. Dar ceea ce face totul şi mai dureros este frecvenţa din ultima vreme a acestor evenimente.
   Sună telefonul, dar Shirley o îndrumă prin interfon pe secretară să preia ea mesajul.
   - Oricum, continuă Jason, m-am hotărât să-mi iau câteva zile libere.

   - Cred că e o idee foarte bună, spuse Shirley. Ţi-aş urma cu plăcere exemplul dacă s-ar termina o dată nenorocitele astea de negocieri cu sindicatele. Unde te-ai gândit să pleci?

   - Nu ştiu încă, minţi Jason.

   Seattle se afla la o distantă atât de mare încât îi era ruşine să rostească acest nume.

   - Nişte prieteni de-ai mei au un hotel în Insulele Virgine. Aş putea să le dau un telefon, se oferi Shirley.

   - Nu, mulţumesc. Nu mă omor după soare. Ce s-a mai întâmplat după tragedia Helenei Brennquivist? Bănuiesc că toată lumea s-a precipitat.

   - Nu-mi mai aduce aminte, spuse Shirley. Să fiu sinceră, eu una nu am putut face faţă. De caz se ocupă Bob Walthrow.
   - Eu am avut o noapte de coşmaruri, recunoscu Jason.
   - Nu mă miră.
   - Acum trebuie să merg la o întâlnire, spuse Jason ridicându-se în picioare.
   - Vei fi liber să cinăm împreună? îl întrebă Shirley. Poate vom reuşi să ne mai înveselim unul pe altul.
   - Sigur. La ce oră?
   - Să zicem pe la opt.
   - Atunci ne vedem la opt, spuse Jason îndreptându-se spre uşă.
   În timp ce ieşea, Shirley strigă după el:
   - Îmi pare foarte rău pentru pacienta ta.

        Şedinţa personalului medical se bucura de o participare mai mare decât se aşteptase Jason, dată fiind convocarea ei în pripă.

   Paisprezece din cei şaisprezece internişti veniseră, iar mulţi dintre ei îşi aduseseră şi asistentele. Era limpede că recunoscuseră cu toţii că se aflau în faţa unei probleme serioase.
   Jason începu prin a da citire statisticii pe care şi-o extrăsese din materialul listat pe imprimanta computerului şi care cuprindea toate decesele înregistrate la un interval de o lună după efectuarea examenelor medicale. El făcu precizarea că numărul cazurilor de deces crescuse în ultimele trei luni şi anunţă că încearcă să verifice starea tuturor pacienţilor GHP care fuseseră supuşi controlului medical general în ultimele şaizeci de zile.
   - Pacienţii care au fost examinaţi au fost egal distribuiţi între noi? întrebă Roger Wanamaker.
   Jason încuviinţă.

   Urmară la cuvânt mai mulţi doctori, care spuseseră că se tem de apariţia unei boli contagioase la nivelul întregii ţări. Niciunul dintre ei nu putea înţelege ce legătură ar putea avea această boală cu controlul medical general şi de ce decesele nu reuşiseră a fi anticipate. Şefa în exerciţiu a secţiei de cardiologie, doctoriţa Judith Rolander, încercă să-şi însuşească cea mai mare parte a vinei, recunoscând că în majoritatea cazurilor pe care le-a reexaminat, EKG-ul făcut în timpul controlului nu indica problemele iminente ulterioare, neputând fi vorba de lipsă de previziune.
   Discuţiile se mutară apoi la subiectul testului la stress, considerat principala metodă de a prezice un eveniment cardiac cu consecinţe fatale. S-au exprimat numeroase opinii în jurul acestei probleme, toate justificate în felul lor. La recomandarea celor prezenţi în sală s-a format un comitet ad-hoc însărcinat cu studierea căilor de sporire a valorii de prognoză a testului la stress.
   Luă apoi cuvântul Jerome Washington, care, ridicându-se cu greu în picioare, spuse:
   - După părerea mea nu acordăm o atenţie necesară stilului nesănătos de viaţă. Şi se pare că acesta este factorul comun tuturor acestor pacienţi.
   În sală se făcură câteva glume pe seama corpolenţei lui Jerome şi a pasiunii sale pentru ţigările de foi.
   - De acord cu voi, continuă el. Ştiţi cu toţii, pacienţii trebuie să facă ce le zicem noi şi nu ce facem noi.
   Toată lumea izbucni în râs.

   - Vorbesc serios, continuă el. Cunoaştem cu toţii riscul unui regim neraţional, al fumatului, al excesului de alcool şi al lipsei de mişcare. Aceşti factori sociali au o valoare de anticipare mult mai mare decât o uşoară anormalitate înregistrată pe EKG.
   - Jerome are dreptate, spuse Jason. Factorul de risc datorat vieţii neraţionale a fost singurul punct negativ comun pe care l-am constatat la cei în cauză.
   Prin vot, s-a decis formarea unui al doilea comitet a cărui sarcină să fie investigarea contribuţiei factorilor de risc la problema pusă în discuţie şi prezentarea recomandărilor ce se impun.
   Harry Sarnoff, cardiologul care făcea în luna aceea consultările, ridică mâna şi Jason îi dădu cuvântul. După ce se ridică, Harry începu să vorbească despre o creştere a morbidităţii şi a mortalităţii înregistrată în rândurile pacienţilor internaţi de care răspundea.
   Jason îl întrerupse:

   - Scuză-mă, Harry, spuse el. Îţi înţeleg preocuparea şi, sincer să fiu, am avut şi eu cazuri aparent similare cu cele despre care vorbeşti. Noi ne-am adunat însă acum pentru a analiza problema pacienţilor ambulatorii care au efectuat examenele medicale periodice în spitalul nostru. Dacă cei de faţă doresc, putem programa o a doua întâlnire pentru a discuta o potenţială problemă referitoare la cei internaţi. Nu e exclus să existe o legătură între cele două categorii de pacienţi.
   Harry îşi ridică neputincios braţele în aer şi se aşeză fără prea multă tragere de inimă.
   În continuare, Jason le recomandă colegilor săi să ceară autopsia tuturor pacienţilor care decedează în mod neaşteptat, atunci când cazurile respective nu sunt preluate de medicul legist. El mai informă auditoriul că rezultatele primite de la biroul de medicină legală în urma investigării pacienţilor săi indicau faptul că cei în cauză sufereau de afecţiuni ale mai multor sisteme, având inclusiv probleme grave de natură cardiovasculară. Desigur, aceste concluzii nu făcură decât să submineze preocuparea legată de faptul că bolile nu fuseseră depistate la efectuarea EKG-ului, atât în condiţii de repaus, cât şi de efort. Jason mai adăugă observaţia celor de la patologie, potrivit căreia era vorba de un component autoimun.
   După terminarea reuniunii, doctorii continuară să dezbată problema, împărţiţi în grupuri mai mici. Jason îşi strânse lista cu datele statistice şi începu să-l caute pe Wanamaker. Acesta se afla în mijlocul unei discuţii aprinse cu Jerome.

   - Pot să vă întrerup puţin? întrebă Jason.
   Cei doi bărbaţi se depărtară un pic pentru a-i permite lui Jason să li se alăture.
   - Intenţionez să plec din oraş pentru câteva zile.
   Roger şi Jerome schimbară câteva priviri.
   - Nu cred că ţi-ai găsit o vreme prea prielnică pentru aşa ceva.
   - Simt nevoia s-o fac, spuse Jason fără să-şi dezvolte ideea. Problema este că am cinci pacienţi internaţi. Ar fi amabil, domnilor, unul dintre dumneavoastră să-mi ţină locul? Recunosc din capul locului că toţi aceşti pacienţi sunt într-o stare destul de precară.

   - Asta nu mai contează, spuse Roger. Eu unul am rămas aici noapte şi zi pentru a-i ţine în viaţă pe cei şase bolnavi ai mei. Îţi ţin eu locul cu toată plăcerea.

   Acum, când îşi rezolvase toate problemele, Jason se duse în biroul său şi o sună pe Carol Donner, considerând că la această oră înaintată a după-amiezii va avea mai multe şanse să o găsească acasă. Telefonul sună prelung şi, tocmai când Jason se pregătea să închidă, femeia îi răspunse, cu sufletul la gură. Îi spuse că era în baie.
   - Vreau să ne vedem în seara asta, spuse Jason.
   - O, îi răspunse nehotărâtă Carol.
   Tânăra femeie ezita.
   - S-ar putea să fie destul de dificil, spuse ea.
   Apoi adăugă înfuriată:
   - De ce nu mi-ai spus şi mie despre Helene Brennquivist aseară? Am citit în ziar că tu ai fost cel care a descoperit cele două cadavre.
   - Iartă-mă, se apără Jason. Să fiu cât se poate de sincer cu tine, când m-ai sunat azi noapte m-ai trezit din somn şi în clipa aia nu mă mai gândeam decât la pachet.

   - L-ai luat? întrebă Carol pe un ton mai domolit.

   - Da, spuse Jason. Mulţumesc.
   - Şi...?
   - Materialul nu m-a lămurit pe măsura aşteptărilor.

   - Mă mir, spuse Carol. Registrele acelea trebuie să fi fost importante, din moment ce Alvin a insistat atâta să le păstrez la mine. Dar nu asta e problema acum. E îngrozitor ce s-a-ntâmplat cu Helene. Patronul meu este atât de îngrijorat încât nu mă mai lasă să ies din casă decât în compania uneia dintre gorilele de la club. În clipa în care vorbim, îngerul meu păzitor se află în faţa casei.
   - E foarte important să fii singură când vom sta de vorbă, spuse Jason.
   - Nu cred că va fi posibil. Matahala asta primeşte ordine de la patronul meu, nu de la mine. Iar eu nu vreau să am niciun necaz.

   - Bine. Sună-mă atunci de îndată ce ajungi acasă, spuse Jason. Promite-mi! Găsim noi o soluţie până atunci.

   - Tot târziu o să ajung, îl avertiză Carol.
   - Nu contează. E ceva foarte important.
   - Bine, încuviinţă Carol înainte de a închide.
   Jason dădu după aceea încă un telefon la United Airlines şi se interesă de zborurile care legau Bostonul de Seattle. I se spuse că exista o cursă zilnică la ora 16.
   Luându-şi stetoscopul, Jason părăsi biroul şi plecă să-şi facă vizitele. Ştia că pentru a-i fi mai uşor lui Roger să-l suplinească, era de datoria lui să-i lase acestuia toate fişele aduse la zi. Nici unul dintre pacienţi nu se prezenta prea bine, iar Jason descoperi cu amărăciune că încă un bolnav intrase într-un stadiu avansat de cataractă. Tulburat de această nouă evoluţie, ceru un consult oftalmologie. De data aceasta era sigur că nu observase nici un simptom la internarea pacientului. Cum fusese oare posibil ca această afecţiune a ochilor să evolueze atât de rapid?

  

         Ajuns acasă, îşi îmbrăcă echipamentul de jogging, apoi ieşi şi alergă timp de o oră bună, încercând să-şi facă ordine în gânduri.
   După ce făcu un duş, se schimbă şi porni spre Shirley simţi că se află într-o dispoziţie mult mai bună.

   Shirley se întrecuse pe sine în pregătirea cinei, ceea ce-l făcu pe Jason să înceapă să creadă că poate fi încadrată în categoria superfemeilor. Muncise o zi întreagă pentru a administra o companie care valora mai multe milioane de dolari şi purtase negocieri cruciale cu sindicaliştii. Cu toate acestea, de îndată ce ajunsese acasă, încropise o masă fabuloasă, compusă din friptură de raţă cu paste făinoase şi anghinare. Mai mult decât atât, îl aşteptase într-o rochie de mătase neagră cu care oricine s-ar fi putut duce la orice spectacol de operă.
   Jason se simţea jenat pentru că venise în jeanşi şi într-un tricou sport pe care şi-l trăsese peste o bluză pe gât.

   - Ne-am îmbrăcat aşa cum am dorit fiecare, spuse Shirley râzând.

   Îi întinse un Kir Royale şi-i spuse să spele frunzele de cicoare şi restul celor necesare pentru salată. Verifică apoi cuptorul şi-l anunţă că raţa era aproape gata. Jason era înnebunit de mirosul din bucătărie.
   Mâncară în sufragerie, faţă în faţă, la un capăt şi la celălalt al unei mese lungi, cu şase scaune aşezate pe cele două laturi. De fiecare dată când vroia să toarne vin în pahare, Jason era nevoit să se ridice şi să parcurgă o distanţă de mai mulţi paşi, lucru care o amuza copios pe Shirley.
   În timpul mesei, Jason îi relată despre reuniunea cadrelor medicale şi despre hotărârea tuturor doctorilor de a intensifica şi de a spori calitatea testelor în condiţii de stres. Shirley se arătă încântată, reamintindu-i lui Jason că efectuarea controalelor periodice ale persoanelor cu funcţii de conducere era una din resursele financiare importante ale spitalului GHP. Îl mai informă că pe viitor se va insista şi mai mult pe controalele preventive ale acestei categorii de pacienţi.
   Mai târziu, la cafea, îl anunţă:
   - În după-amiaza aceasta a fost pe la mine Michael Curran.
   - Serios? Sunt convins că nu ţi-a făcut nicio plăcere. Şi ce a vrut?

   - Date personale despre Helene Brennquivist. I-am pus la dispoziţie tot ce deţineam. A discutat până şi cu lucrătoarea de la personal care a angajat-o.

   - Ai aflat cumva dacă au vreun suspect?
   - Nu, răspunse Shirley. Sper ca totul să se fi terminat bine.
   - Mi-aş fi dorit să mai pot sta o dată de vorbă cu Helene. Eu tot mai cred că mi-a ascuns ceva în legătură cu Hayes.
   - Încă mai crezi că făcuse o descoperire?
    - Absolut.
   Jason îi povesti despre registrele de laborator şi despre vizitele pe care le făcuse la Gene, Inc. Şi lui Samuel Schwartz. Îi mai spuse că Schwartz îl sprijinise pe Hayes în înfiinţarea unei firme care să desfacă pe piaţă noua descoperire, oricare ar fi fost aceasta.

   - Şi avocatul nu ştia despre ce produs era vorba?
   - Nu. Se pare că Hayes nu avea încredere în nimeni.
   - Dar ar fi avut nevoie de un capital iniţial. Ar fi fost nevoit să se încreadă în cineva, dacă intenţiona să producă şi să comercializeze produsul său.

   - S-ar putea, recunoscu Jason. Dar eu nu am găsit pe nimeni căruia să-i fi spus ceva, cel puţin până acum. Din nefericire, Helene e posibil să fi ştiut cel mai mult.
   - Şi te-ai hotărât să mai cauţi?
   - Cred că da, spuse Jason. Fi se pare o prostie?
   - N-aş putea spune. Mai degrabă cred că te zbaţi degeaba. Ar fi o adevărată tragedie dacă s-ar pierde o descoperire ştiinţifică importantă, dar cred sincer că e timpul să dăm uitării afacerea Hayes. Sper că îţi iei aceste zile libere pentru a te odihni un pic şi nu pentru a continua să vânezi această iluzie.
   - Ce-ţi veni să spui aşa ceva? o întrebă Jason, surprins de propria lui transparenţă.

   - Ştiu că nu eşti genul de om care se lasă învins prea uşor, spuse Shirley, apoi se apropie de el şi-i puse mâna pe umăr. De ce nu mergi în Caraibe. La sfârşitul săptămânii m-aş putea rupe un pic de treburile mele şi aş veni şi eu...

   Jason trăi o emoţie pe care nu o mai simţise de la moartea Daniellei. Ideea soarelui fierbinte şi a apei răcoroase şi cristaline îl încânta în mod deosebit, mai ales dacă ar avea-o lângă el şi pe Shirley. Dar imediat avu un moment de ezitare. Nu ştia încă dacă este pregătit pentru o astfel de experienţă emoţională.
   Şi, în plus, îşi propusese să meargă la Seattle.

   - Aş vrea să plec undeva pe Coasta de Vest, spuse în cele din urmă. Vreau să fac o vizită unui vechi prieten de acolo.

   - Sună destul de nevinovat în ce mă priveşte. Dar Caraibele îmi par o idee mai inspirată.

   - Poate cu prima ocazie, adăugă Jason strângând-o uşor de braţ. Ce-ai zice de-un coniac?

   Când Shirley se ridică să aducă sticla de Curvoisier, Jason îi urmări contururile trupului cu un interes crescând.

       La două şi jumătate noaptea, când sună Carol, Jason era încă treaz de-a binelea. Fusese atât de îngrijorat că fata s-ar putea să uite, încât nu reuşise să doarmă niciun minut.

   - Sunt frântă de oboseală, Jason, spuse Carol în loc de salut.
   - Iartă-mă, dar trebuie neapărat să vorbesc cu tine. Pot să fiu la tine în 10 minute.

   - Nu cred c-ar fi o idee prea bună. Cum ţi-am mai spus deja azi, nu sunt singură. Afară e cineva care supraveghează în permanenţă clădirea. De ce insişti atât de mult să ne vedem în noaptea asta? N-o putem rezolva mâine?

   Jason se gândi să-i spună la telefon de intenţia lui de a o invita la Seattle, dar decise că va avea o şansă mai mare de a o convinge când vor sta faţă în faţă. Nu era cel mai firesc lucru să inviţi o tânără să te însoţească la Seattle după numai două întâlniri cu ea.

   - Paznicul ăsta al tău e singur?
   - Da, dar ce mai contează? Tipul e ca un taur de solid.
   - În spatele clădirii era parcă o alee. Aş putea pătrunde pe scara de incendiu.
   - Pe scara de incendiu?! Ar fi o nebunie! Ce naiba e atât de important încât trebuie să mă vezi chiar în noaptea asta?
   - Dacă ţi-aş spune, n-ar mai trebui să te văd.
   - Păi... ştii, nu mă prea dau în vânt să fiu vizitată de bărbaţi în toiul nopţii.

   Da, sigur, îşi spuse în gând Jason.

   - Ascultă, continuă el cu voce tare. Am să-ţi spun ce este atât de important. Am tot încercat să-mi închipui în ce a constat descoperirea lui Hayes. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, în afară de un lucru. Şi pentru asta am nevoie de ajutorul tău.

   - M-ai lămurit buştean, doctore Jason Howard.

   - Este adevărat. Eşti singura persoană care mă poate ajuta.
   Carol râse.
   - Dacă pui problema aşa, cine ar putea să te refuze? Bine, vino. Dar o faci pe propriul risc. Trebuie să te avertizez că nu am prea multă influenţă asupra tânărului Atlas de afară.

   - Am asigurarea de vătămare corporală plătită la zi.

   - Locuiesc în... începu Carol.

   - Ştiu unde locuieşti, o întrerupse Jason. De fapt, am avut deja o înfruntare cu Bruno, dacă acesta este cumva numele încântătorului paznic al uşii tale.

   - Îl cunoşti pe Bruno? întrebă Carol nevenindu-i să creadă.

   - Un tip foarte drăguţ. Un minunat partener de conversaţie.
   - În cazul ăsta este de datoria mea să te atenţionez că Bruno e cel care m-a condus acasă.
   - Din fericire, băiatul ăsta îţi sare imediat în ochi. Stai cu ochii pe fereastra din spate. N-aş vrea să-mi rup oasele pe scara de incendiu.

   - E o nebunie ce faci tu, spuse Carol.

  Jason îşi puse pe el o pereche de pantaloni largi şi o bluză, ambele de culoare neagră. Pentru a nu fi zărit pe scara de incendiu trebuia să evite culorile deschise. Se înălţă cu adidaşi şi coborî la maşină. Parcurse Beacon Street privind cu atenţie strada în căutarea unui semn al prezenţei lui Bruno. Viră la stânga, pe Gloucester Street, apoi din nou la stânga, pe Commonwealth. Când traversă Marlborough, încetini. Ştia că nu avea nicio şansă să găsească un loc de parcare, aşa că opri în apropierea primului hidrant. Nu încuie portierele maşinii; la nevoie, pompierii ar putea trece tulumbele chiar prin maşină.

   Se dădu jos şi scrută cu privirea aleea care lega străzile

   Beacon şi Marlborough. Luminile intermitente formau pete izolate. Existau numeroase zone neiluminate, iar copacii aruncau umbre ca pânza de păianjen. Jason îşi reaminti perfect ultima sa tentativă de a scăpa de urmărirea lui Bruno, întâmplare petrecută pe aceeaşi străduţă.

   Luându-şi inima în dinţi, Jason o luă pe aleea cu pricina, la fel de încordat ca un alergător care aşteaptă semnalul de start.

   O mişcare bruscă la stânga sa îl făcu să-şi piardă respiraţia. Era un şobolan, mare cât o pisică. Simţi că i se ridică părul de pe ceafă. Continuă să înainteze, bucuros că nu dăduse încă de Bruno. Era atâta linişte, încât îşi putea auzi propria respiraţie.

   Ajuns în dreptul clădirii lui Carol, înainte de a se uita după scara de incendiu, observă cunoscuta lumină din fereastra de la etajul patru. Din nefericire, scara era prevăzută cu un mecanism care necesita coborârea ei de la primul etaj. Jason privi înjur în căutarea unui obiect pe care să se urce. Nu văzu decât un tomberon de gunoi, ori asta însemna să-l golească şi să-l răstoarne invers. În ciuda inevitabilului zgomot pe care această operaţiune l-ar fi produs, îşi dădu seama că nu avea altă soluţie.
   Îl trecu un fior de groază când recipientul de metal se izbi de asfalt şi când mai multe cutii goale de bere începură să se rostogolească zgomotos pe stradă.
   Jason îşi ţinu respiraţia şi privi în sus. Nu se aprinsese nicio lumină. Bucuros, se urcă pe tomberon şi apucă partea de jos a scării rabatabile.
   - Hei! strigă cineva.
   Jason întoarse capul şi văzu cunoscuta alură mătăhăloasă alergând spre el, mişcându-şi ritmic braţele musculoase şi pufăind ca o locomotivă. În clipa aceea, Bruno arăta ca un fundaş al echipei Washington Redskins.
   - La naiba, spuse Jason.
   Se trase cu toată puterea de scară, sperând ca aceasta să nu cadă sub greutatea lui. Din fericire, acest lucru nu se întâmplă. Se ridică, când într-un braţ, când în celălalt până ce reuşi să pună piciorul pe prima treaptă, apoi urcă în grabă spre primul etaj.
   - Hei, pervers blestemat ce eşti, striga Bruno după el. Coboară imediat!
   Jason avu un moment de ezitare. Ar fi putut scăpa de urmăritorul său călcându-l pe degete, dacă acesta ar fi luat-o după el, dar asta nu l-ar fi ajutat cu nimic să ajungă la Carol. În plus, dacă s-ar isca o larmă prea mare, cineva ar putea chema poliţia. Jason se hotărî să rişte. Urcă în grabă următoarele două segmente ale scării de incendiu şi ajunse la fereastra lui Carol.
   Cum fata se afla acolo, ea ridică fereastra glisantă chiar în clipa în care îl zări. Înainte de a putea scoate un cuvânt, Jason îi spuse cu sufletul la gură:

   - Neonazistul tău e pe urmele mele. Crezi că e înarmat?

   Jason se trezi în mijlocul unei bucătării uriaşe.
   - Nu ştiu.
   - Va ajunge aici dintr-o clipă în alta, spuse Jason, închizând fereastra cu zgomot şi blocând-o.
   Operaţia aceasta avea să-l întârzie pe Bruno încă vreo 10 secunde.
   - Poate c-ar fi bine să stau de vorbă cu el, sugeră Carol.
   - Crezi că te va asculta?
   - Nu sunt sigură. E un tip foarte încăpăţânat...
   - Asta e şi impresia mea, spuse Jason. Şi mai ştiu că nu prea se omoară după mine. Cred că aş avea nevoie de ceva asemănător cu un batac de base-ball.

   - Dar nu poţi să dai în el, Jason.
   - Nici nu-mi doresc aşa ceva, dar nu sunt convins că Bruno va fi dispus să discute civilizat cu noi. Îmi trebuie un obiect cu care să-l ameninţ şi să-l ţin la distanţă.
   - Am un vătrai.
   - Adu-mi-l.
   Jason stinse lumina din bucătărie. Lipindu-şi nasul de geam, putu să-l vadă pe Bruno luptându-se din greu să se ridice pe primul segment al scării. Era puternic, dar prea corpolent. Carol se întoarse cu vătraiul. Jason îl cântări în mână. Cu puţin noroc îl va putea convinge pe tipul de jos să asculte de el.
   - Ştiam de la început că nu e o idee bună, spuse Carol.
   Jason privi în jur şi observă că încăperea avea pe podea un linoleum demodat. Apoi îşi îndreptă privirea către uşa care lega bucătăria de restul apartamentului. Era o uşă groasă şi solidă care se încuia cu cheie. Nu era exclus ca într-o perioadă anterioară încăperea să fi avut o altă destinaţie.

   - Spune-mi, Carol, ai avea ceva împotrivă dacă ţi-aş face un pic de mizerie aici? Sunt dispus să plătesc curăţenia.

   - Ce-ţi mai trece prin cap?
   - Ai întâmplător o sticlă mai mare cu ulei de gătit?
   - Cred că da.
   - Poţi să mi-o dai?
   Perplexă, Carol deschise uşa cămării şi scoase de acolo un bidon de patru litri cu ulei de măsline italienesc.

   - E perfect, spuse Jason.
   După ce mai aruncă o privire fugară pe fereastră, scoase în grabă masa şi cele două scaune din bucătărie. Carol îl privea din ce în ce mai derutată.
   - E în regulă. Să ieşim de aici, îi ceru Jason.
   Carol pătrunse în hol.

   Jason scoase dopul bidonului de ulei de măsline şi începu să toarne conţinutul pe podea cu mişcări largi şi iuţi. În clipa în care închise şi încuie uşa, auzi lovituri în fereastra de la bucătărie, urmate de zgomotul produs de geamul spart.
   Propti apoi în uşă masa de bucătărie.
   - Vino, spuse el luând-o pe Carol de mână.
   În mâna cealaltă mai ţinea încă vătraiul. Merse cu faţa până la uşa de la intrare a apartamentului, care era asigurată corespunzător cu două încuietori şi cu o bară de metal. În clipa aceea, din bucătărie se auzi o bufnitură asurzitoare. Era prima căzătură a lui Bruno.

   - Ai avut o idee năstruşnică, spuse Carol râzând.
   Când ai numai 72 de kilograme în faţa unui astfel de om, trebuie să compensezi cu altceva.
   Inima lui Jason încă stătea să-i sară din piept.
   - Oricum, nu-mi dau seama cât se va mai distra Bruno în bucătărie, aşa că trebuie să ne grăbim. Am nevoie de tine. Ultima şansă de a reconstitui descoperirea lui Alvin Hayes este de a mă duce la Seattle şi de a încerca să aflu ce a căutat acolo. Se pare că...
   Urmă o nouă bufnitură zgomotoasă, urmată de un lung şir de înjurături, unele dintre ele fiind rostite într-o italiană cât se poate de curată.
   - Cred că o să turbeze de furie, spuse Jason în timp ce descuia uşa de la intrare.
   - Înţeleg, deci, că vrei să vin cu tine la Seattle. Asta era tot?
   - Eram convins că vei înţelege. Hayes a adus de acolo o probă biologică pe care a prelucrat-o apoi în laboratorul său de la Gene, Inc. Trebuie să aflu despre ce era vorba. Şi indiciul cel mai preţios este tipul cu care s-a întâlnit la Universitatea Washington.

   - Cel căruia i-am uitat numele.
   - Dar l-ai văzut şi l-ai putea recunoaşte?
   - Probabil.
   - Ştiu că nu e frumos din partea mea să-ţi cer aşa ceva, continuă Jason. Dar cred în continuare că Hayes a făcut o descoperire ştiinţifică şi, judecând după antecedentele sale, această descoperire este cât se poate de importantă.

   - Şi eşti convins că incursiunea la Seattle ar putea rezolva această enigmă?

   - E o încercare cu puţini sorţi de izbândă, dar singura care mi-a mai rămas.

   Uşa de la bucătărie răsună zgomotos, apoi îl auziră pe Bruno cum izbeşte ritmic în ea.

   - Cred că am abuzat de ospitalitatea ta, spuse Jason. Bruno n-o să-ţi facă niciun necaz, nu-i aşa?

   - Doamne fereşte! Patronul meu l-ar jupui de viu. Din cauza asta e acum atât de turbat. Crede că sunt în pericol.

   - Spune-mi, Carol, vii cu mine la Seattle? o întrebă Jason în timp ce îndepărta drugul de fier care bloca uşa..

   - Când ai vrea să pleci? îl întrebă şovăitoare Carol.

   - Astăzi după-amiază. Nu stăm mult. Ai putea să le laşi un mesaj că vei lipsi puţin?

   - Am mai făcut-o şi altădată. Am să-i spun că merg până acasă. După moartea Helenei, patronul meu s-ar putea să fie uşurat dacă m-ar şti plecată din oraş.
   - Atunci spune-mi că eşti de acord, o imploră Jason.
   - S-a făcut, spuse Carol adresându-i unul din acele zâmbete care îţi încălzeau inima. De ce nu?
   - Avem un zbor spre Seattle chiar în după-amiaza aceasta la ora patru. Te voi aştepta la poarta de îmbarcare. Mă ocup eu de bilete. Ce zici?
   - E o nebunie, spuse Carol, dar sună amuzant.
   - Ne întâlnim acolo.
   Jason coborî în fugă scările şi se îndreptă spre maşină, temându-se că Bruno şi-ar fi schimbat direcţia coborând tot pe scara de incendiu.

12.

              Jason se trezi devreme şi-l sună pe Roger pentru a-l pune la curent cu starea pacienţilor săi. Astăzi nu avea de gând să mai treacă pe la spital. Înainte de a se întâlni cu Carol la zborul de Seattle de la ora patru, intenţiona să mai facă un drum.
   Îşi pregăti în grabă bagajul, fiind atent să nu uite îmbrăcămintea pentru vreme rece şi ploioasă, apoi comandă un taxi pentru aeroport. Ajunse în timp util pentru a-şi putea lăsa valiza la serviciul de bagaje, apoi luă cursa de ora unu cu destinaţia La Guardia. Ajuns în La Guardia, închirie o maşină şi porni spre Leonia, New Jersey. Era poate o şansă şi mai mică decât cea oferită de Seattle, dar Jason era decis să stea de vorbă şi cu fosta soţie a lui Hayes. Îşi propusese să nu lase neîntoarsă nici cea mai mică piatră.
   Leonia se dovedi a fi un orăşel surprinzător de adormit pentru o aşezare ce se întindea atât de aproape de New York. În mai puţin de zece minute după ce traversă podul George Washington, se trezi pe o arteră largă împrejmuită de o parte şi de alta de magazine cu un singur etaj şi cu spaţii de parcare în faţă. Strada s-ar fi putut foarte bine numi Main Street, USA.
   Numele ei era însă Broad Avenue. Pe ea se afla o farmacie, un magazin cu articole de fierărie, o brutărie şi chiar un bufet-expres. Totul arăta ca un peisaj din filmele anilor cincizeci. Jason intră în bufet, ceru un lichior de vanilie şi consultă cartea de telefon. Găsi o Louise Hayes care locuia pe Park Avenue. În timp ce-şi bea lichiorul, Jason se întreba dacă ar fi mai înţelept să o sune pe femeie sau să meargă direct la ea. Optă pentru a doua variantă.
   Park Avenue era o derivaţie a Broad Avenue ce urca pe colina care străjuia mica aşezare la est. După Pauline Boulevard drumul o lua arcuit spre nord. Acolo, Jason găsi casa Louisei Hayes. Era o clădire modestă din şindrilă de culoare maronie întunecată, care în mod evident necesita multe reparaţii. Din gazonul din faţa casei nu mai rămăsese aproape nimic.
   Jason sună la uşă. Îi deschise o femeie de vârstă mijlocie, cu zâmbetul pe faţă şi îmbrăcată cu un capot care fusese cândva roşu. Avea un păr şaten foarte sârmos. De coapsa ei stătea agăţată o fetiţă de vreo cinci sau şase ani, cu degetul mare vârât adânc în gură.
   - Sunteţi doamna Hayes? o întrebă Jason.
   Femeia nu se putea compara nici pe departe cu celelalte două prietene ale lui Hayes.
   - Da.

   - Sunt doctorul Jason Howard, un coleg al soţului dumneavoastră.

   Nu se gândise dinainte la ce avea să-i spună.
   - Da? repetă doamna Hayes, împingând-o instinctiv pe micuţă în spatele ei.

   - Aş dori să stăm un pic de vorbă, dacă aveţi un pic de timp.

   Jason îşi scoase portofelul şi-i întinse femeii permisul de conducere cu fotografia lui şi legitimaţia sa de la GHP.

   - Am fost şi coleg de facultate cu soţul dumneavoastră, adăugă el pentru a convinge şi mai mult.

   Louise examină documentele, apoi i le dădu înapoi.
   - Nu vreţi să intraţi?
   - Vă mulţumesc.

   Şi interiorul casei ar fi necesitat eforturi pentru a fi pus în ordine. Mobilierul era foarte uzat, iar covoarele roase. Peste tot erau împrăştiate jucăriile copilului. Louise adună în grabă obiectele de pe un colţ al canapelei şi-i făcu semn lui Jason să se aşeze.

   - Doriţi un ceai sau o cafea?
   - Aş prefera o cafea, răspunse el.
   Femeia părea agitată şi Jason credea că această activitate o va mai calma. Louise plecă în bucătărie, de unde începu să se audă curgând apa. Micuţa rămase singură, privindu-l pe Jason cu ochii ei mari şi căprui. Când Jason îi zâmbi, alergă şi ea în bucătărie.

   Jason examină încăperea în care se afla. Era întunecată şi tristă, iar pe pereţi erau lipite câteva reclame fotografice. Louise reveni, urmată pas cu pas de fetiţă. Îi întinse lui Jason o cană de cafea, apoi aşeză pe măsuţa din faţă zahărul şi frişca. Jason îşi puse din amândouă.
   Louise se aşeză în faţa lui.
   - Îmi cer scuze dacă nu am fost prea ospitalieră la început, spuse ea. Nu mi se întâmplă în fiecare zi să primesc vizita unor persoane care să se intereseze de Alvin.
   - Vă înţeleg, spuse Jason.
   O privi cu mai multă atenţie pe femeie. Sub aspectul ei neglijent, Jason descoperi trăsăturile şterse ale unei femei atrăgătoare. Cu siguranţă, Hayes avea gusturi bune.
   - Îmi cer scuze pentru deranj, dar Alvin mi-a vorbit de multe ori despre dumneavoastră. Am profitat de prezenţa în zonă şi m-am gândit să vă fac o vizită.

   Considerase că nu-i va strica să îndruge câteva minciuni.
   - Chiar v-a vorbit despre mine? întrebă indiferent Louise.
   Jason se hotărî să fie mai prudent. Nu venise aici pentru a răscoli sufletul femeii.
   - Motivul pentru care am vrut să stau de vorbă cu dumneavoastră, continuă el, este faptul că Alvin mi-a mărturisit că a făcut o importantă descoperire ştiinţifică.
   Jason începu să-i povestească despre împrejurările morţii lui Hayes şi despre felul în care el, Jason, hotărâse să declanşeze o cruciadă personală în încercarea de a afla dacă soţul ei făcuse într-adevăr o astfel de descoperire. Îi mai explică femeii că ar fi o adevărată tragedie ca o astfel de descoperire să se piardă şi să nu poată fi folosită de omenire. Louise încuviinţă, dar atunci când fu întrebată dacă ştie ceva despre descoperirea respectivă răspunse că nu.
   - Nu discutaţi astfel de probleme cu Alvin?
   - Nu. Nu vorbeam decât despre copii şi despre unele probleme financiare.
   - Ce vă mai fac copiii? întrebă Jason, amintindu-şi de grija lui Hayes pentru fiul său.
   - Sunt bine amândoi, mulţumesc.
   - Amândoi?
   - Da, îi răspunse Louise. Lucy e aici, adăugă ea, bătând-o uşor pe fetiţă cu mâna pe cap, iar John e la şcoală.
   - Eu trăiam cu impresia că aveţi trei copii.
   Jason observă cum ochii femeii se înceţoşară. După o tăcere apăsătoare, ea spuse:
   - Ei bine... mai este încă unul. Alvin junior. Trăieşte sub un regim de strictă supraveghere. Se află într-o şcoală din Boston.
   - Îmi pare rău.

   - Nu-i nimic. V-aţi fi aşteptat să mă fi obişnuit deja cu ideea asta, dar nu am să reușesc niciodată. Cred că este şi motivul pentru care m-am despărţit de Alvin. Nu m-am putut acomoda cu situaţia asta.

   - Unde anume se află Alvin junior? întrebă Jason, conştient de faptul că atinge o zonă foarte delicată.

   - La Şcoala Hartford.
   - Şi cum se simte acolo?

   Jason auzise de Şcoala Hartford. Era o instituţie achiziţionată de GHP o dată cu un spital pentru cazuri mai deosebite. Jason mai ştia că respectiva şcoală era de vânzare. Pentru GHP nu mai reprezenta decât o sursă de pierderi.

   - Cred că bine, răspunse Louise. Mă tem că nu-l pot vizita prea des şi asta îmi zdrobeşte sufletul.

   - Vă înţeleg, spuse Jason, întrebându-se dacă acesta era fiul despre care îi vorbise Alvin în noaptea în care murise.

   - Am putea să dăm un telefon şi să ne mai interesăm ce mai face copilul?

   - Bănuiesc că da, spuse Louise fără nici o reacţie faţă de natura neobişnuită a acestei întrebări.

   Se ridică cu greutate în picioare, cu fetiţa încă agăţată de ea, se duse la telefon şi formă numărul scolii. Ceru căminul de copii şi se interesă de sănătatea fiului ei. După ce închise telefonul spuse:

   - Mi-au spus că starea băiatului este cât se poate de bună.

   Singura problemă nouă ar fi o artrită, care a intervenit în timpul terapiei.

   - E de multă vreme acolo?

   - De când Alvin a început să lucreze la GHP. Posibilitatea de a-l înscrie pe Alvin junior la Hartford a fost unul din motivele pentru care a acceptat postul.
   - Dar celălalt băiat? spuneaţi că e bine.
   - Mai bine nici nu se poate, spuse Louise cu o mândrie nedisimulată. E în clasa a treia şi e considerat printre cei mai sclipitori elevi.

   - Asta-i minunat, spuse Jason, încercând să rememoreze noaptea morţii lui Hayes.
   Alvin îi spusese că cineva doreşte să-l omoare pe el şi pe fiul său. Că pentru el fusese prea târziu, dar poate pentru băiatul lui nu. Ce naiba vroise să spună? Jason se gândise că poate unul din băieţi era bolnav fizic, dar se pare că nu era cazul.

   - Mai doriţi cafea? îl întrebă Louise.
   - Nu, mulţumesc. Aş vrea să vă mai întreb un singur lucru. Când a murit, Alvin era pe punctul de a-şi înfiinţa o corporaţie. Copiii dumneavoastră urmau să fie deţinători de acţiuni. Ştiaţi ceva despre acest proiect al lui?

   - Absolut nimic.

   - Aşa, deci, spuse Jason. Vă mulţumesc pentru cafea. Dacă vă pot ajuta cu ceva la Boston, cum ar fi să mă mai interesez de Alvin junior, nu ezitaţi să mă sunaţi.
   Jason se ridică, iar micuţa îşi ascunse capul în poalele mamei.
   - Sper că Alvin nu a suferit prea mult, spuse femeia.
   - Nu, nu a suferit, o minţi Jason.
   Încă îşi mai amintea expresia de agonie de pe chipul lui Alvin.
   Ajunşi în faţa uşii, Louise spuse pe neaşteptate:
   - O, era să uit. La câteva zile după moartea lui Alvin, cineva a pătruns în casa noastră. Din fericire eram cu toţii plecaţi.

   - Vi s-a furat ceva?

   Jason se întreba dacă fuseseră cei de la Gene, Inc.

   - Nu, îi răspunse Louise. Probabil că au văzut dezordinea obişnuită şi au plecat, adăugă ea zâmbind. Se pare însă că au scotocit peste tot. Chiar şi în ghiozdanul copilului.

   Jason se gândi la discuţia lui cu Louise pe tot drumul dintre Leonia, New Jersey şi podul George Washington. Nu se aşteptase să fie atât de descurajat. La urma urmei nu aflase nimic important care să-i justifice această călătorie. Dar îşi dăduse seama că existase un motiv mai puternic pentru dorinţa lui de a merge acolo. Fusese curios la culme să o cunoască pe soţia lui Hayes. Ca unul căruia viaţa îi răpise propria soţie atât de brutal, Jason nu putea să înţeleagă motivul pentru care cineva ca Hayes se despărţise de bună voie de femeia lui. Jason nu suferise însă niciodată trauma unui fiu retardat.

        Jason reuşi să prindă avionul de ora două cu destinaţia Boston.
   Încercase să citească ceva pe drum, dar nu reuşise să se concentreze. Era îngrijorat că nu o va întâlni pe Carol la aeroport sau şi mai rău, că aceasta îşi va face apariţia în compania lui Bruno.

   Din nefericire, avionul de ora două care ar fi trebuit să aterizeze la Boston la două şi jumătate nici nu reuşi să decoleze din La Guardia mai devreme de această oră. Când Jason ajunse la destinaţie, se făcuse deja trei şi cincizeci de minute. Plecă să-şi recupereze bagajul din fişetul cu cifru, apoi alergă de la terminalul companiei Eastern la cel al companiei United.
   În faţa ghişeului la care se vindeau bilete era o coadă imensă şi Jason nu-şi putea imagina ce fac agenţii respectivi pentru a prelungi atât de mult fiecare tranzacţie. Era deja patru fără douăzeci şi nu se vedea nici urmă de Carol Donner.
   Veni, în fine şi rândul lui Jason. Prezentă cartea de credit American Express şi ceru două bilete în circuit până la Seattle pentru cursa de ora patru, precizând că rezervarea pentru întoarcere o va face ulterior.

   Cel puţin în cazul lui, agentul se dovedi operativ. În mai puţin de trei minute, Jason primi biletele şi tichetele de îmbarcare şi se îndreptă alergând spre Poarta nr. 19. Se făcuse patru fără cinci. Se făceau ultimele apeluri pentru îmbarcare. Sosind cu sufletul la gură la Poarta nr. 19, Jason se interesă dacă întrebase cineva de el. Când făta de la ghişeu îi răspunse că nu, o descrise rapid pe Carol şi o întrebă dacă o văzuse cumva.

   - E o femeie foarte frumoasă, adăugă el.

   - Sunt convinsă, îi zâmbi funcţionara. Din păcate nu am observat-o. Dacă aveţi însă de gând să mai plecaţi la Seattle, v-aş recomanda să vă grăbiţi.
   Jason privi din nou cadranul ceasului de pe perete. Agentul de la îmbarcări era ocupat cu numărarea biletelor. Un alt agent făcu ultimul anunţ al zborului spre Seattle. Nu mai rămăseseră decât două minute până la ora patru.
   Aruncându-şi pe umăr bagajul de mână, Jason mai aruncă o privire peste mulţimea de pasageri se ce îndreptau spre terminal. În clipa în care era pe punctul de a-şi pierde orice speranţă, o văzu. Alerga în direcţia lui. Jason ar fi trebuit să exulte. Problema era că la numai câţiva paşi în spatele ei se zărea şi trupul mătăhălos al lui Bruno, Ceva mai departe, pe acelaşi culoar, în locul în care bagajele erau recuperate din detectorul cu raze X trândăvea un poliţist. Jason îşi făcu în minte un plan: aceea va fi direcţia în care se va putea salva, dacă va fi nevoie.

   Sacoşa de pe umăr o împiedica foarte mult pe Carol să alerge.

   Bruno nu făcea nicio tentativă de a o sprijini. Tânăra femeie veni direct la Jason. Expresia de pe chipul lăbărţat al lui Bruno se transformă din ciudă în confuzie şi, în cele din urmă, în furie oarbă.

   - Am ajuns la timp? întrebă Carol gâfâind.

   Agentul se afla acum la uşa care ducea spre tunelul de îmbarcare, cu intenţia de a bloca accesul.

   - Ce cauţi aici, bă nenorocitule? urlă Bruno, ridicându-şi privirea spre inscripţia care indica destinaţia cursei.

   Apoi se întoarse acuzator spre Carol:

   - Parcă spuneai că te duci acasă, Carol.
   - Să mergem, îl îndemnă Carol pe Jason, apucându-l de braţ şi împingându-l spre ieşirea pe pistă.

   Jason se împiedică din cauza întoarcerii bruşte, dar nu-şi dezlipi ochii de pe chipul dolofan al lui Bruno, care luase o tentă hidoasă de roşu. Vinele de pe tâmplă i se îngroşaseră ca nişte  ţigări de foi.

   - O clipă, vă rog! strigă Carol agentului.

   Acesta încuviinţă şi strigă la rândul său în direcţia tunelului.

   Jason îl urmări cu privirea pe Bruno până în ultima clipă. Îl văzu dând buzna spre un grup de cabine telefonice.
   - Da ştiu că vă place să veniţi în ultima clipă, spuse agentul, rupând câte o jumătate din fiecare talon de îmbarcare.
   Jason îşi îndreptă în fine privirea înainte, convins că Bruno hotărâse să nu se dea în spectacol. Când coborâră din tunel, Carol îl mai ţinea încă de braţ. Trebuiră să mai aştepte până când operatorul tunelului bătu cu putere în uşa aeronavei pentru a-l convinge pe ajutorul comandantului să deschidă după ce sigiliul fusese deja aplicat.
   - Aţi mers un pic cam departe, le spuse acesta încruntându-se.
   Cum se aşezară, Carol îşi ceru scuze pentru întârziere.
   - Simt că turbez de furie, spuse ea, înghesuindu-şi geanta de mână sub fotoliul din faţă. Apreciez grija lui Arthur pentru integritatea mea corporală, dar ce se întâmplă e ridicol.
   - Cine e Arthur?
   - Patronul meu, îi răspunse Carol dezgustată. Mi-a spus că dacă plec acum, voi fi concediată. Cred că la întoarcere am să-mi dau demisia.
   - Crezi c-ai putea s-o faci? interveni Jason, întrebându-se în ce mai consta munca lui Carol în afară de dans.
   După părerea lui, femeile de genul lui Carol pierdeau foarte uşor controlul asupra propriilor vieţi.
   - Mi-am propus oricum să mă las cât de curând de această meserie, spuse Carol.
   În clipa aceea avionul se zgâlţâi, făcând o manevră de îndepărtare de poarta de îmbarcare.
   - Ştii în ce constă munca mea? îl întrebă Carol.
   - Oarecum, răspunse vag Jason.
   - Dar nu ai pomenit niciodată, continuă femeia. Majoritatea bărbaţilor aduc mereu vorba despre aşa ceva.

   - M-am gândit că treaba aceasta te priveşte numai pe tine, răspunse Jason.
   La urma urmei, cine era el să o judece?
   - Eşti un pic cam ciudat, spuse Carol. Un tip plăcut, dar ciudat.
   - Credeam că sunt cât se poate de normal.
   - Ha! exclamă vesel Carol.
   Cum traficul era foarte intens, fură nevoiţi să aştepte peste douăzeci de minute până când avionul decolă şi se angajă pe direcţia vest.
   - Nu mai credeam că o să reuşim, spuse Jason, începând în fine să se mai relaxeze.
   - Îmi pare rău, se scuză din nou Carol. Am încercat să mă descotorosesc de Bruno, dar el s-a agăţat de mine ca scaiul. Nu vroiam să afle că nu plec acasă, în Indiana. Dar ce puteam să fac?
   - Nu-i nimic, spuse Jason, deşi în adâncul sufletului său îl deranja că în afară de el şi Shirley mai exista cineva care îi cunoştea destinaţia.
   Şi-ar fi dorit ca aceasta să rămână secretă. În acelaşi timp nu-şi dădea seama dacă acest lucru conta atât de mult.
   Luându-şi notiţe pe o agendă cu file galbene, Jason începu să o interogheze pe Carol despre programul celor două vizite pe care Hayes le făcuse la Seattle. Cea mai importantă era prima dintre ele. Cei doi trăseseră la hotelul Mayfair şi, printre altele, vizitaseră un club numit Totem, similar cu Cabaretul din Boston.
   Jason o rugă să-i descrie acest local.
   - Un loc plăcut, răspunse Carol, dar nu ieşit din comun. Nu avea nimic din atmosfera de antren de la Club Cabaret. Seattle mi-a părut un oraş mai conservator.
   Jason era de aceeaşi părere şi se întreba cum de-şi irosise Hayes timpul într-un astfel de loc, când se afla în compania lui Carol.

   - Hayes a stat de vorbă cu cineva în acel local?
   - Da. Arthur îi aranjase o întâlnire cu patronul clubului.
   - Arthur? Hayes îl cunoştea pe patronul tău?
   - Erau prieteni. În felul acesta l-am cunoscut pe Alvin.
   Jason îşi reaminti de zvonurile care circulau în legătură cu pasiunea lui Hayes pentru discoteci şi localuri de genul acesta. Se pare că fuseseră adevărate. Dar ideea prieteniei dintre un biolog de talie mondială şi un patron de local în care se dansa la bustul gol părea de-a dreptul caraghioasă.
   - Ştii cumva ce a discutat Alvin cu tipul acela?
   - Nu, răspunse Carol, dar nu au stat prea mult de vorbă. Eu nu le-am dat atenţie, pentru că urmăream dansatoarele. Erau destul de bune.
   - Aţi mai vizitat şi Universitatea Washington, corect?
   - Aşa este. Chiar în prima zi.
   - Şi crezi că l-ai recunoaşte pe cel cu care s-a întâlnit Alvin acolo? întrebă Jason pentru a fi mai sigur.
   - Cred că da. Era un tip înalt şi arătos.
   - Şi după aceea?
   - Am plecat în munţi.
   - Începuse sezonul?
   - Aşa cred.
   - Alvin s-a întâlnit şi acolo cu cineva?
   - Cu nimeni în special. Dar a stat de vorbă cu o mulţime de oameni.

   După servirea mesei, Jason se aşeză confortabil în fotoliu. Se gândea la ceea ce-i spusese Carol, considerând că cel mai important eveniment fusese vizita la Universitatea Washington. Îi trezea curiozitatea şi clubul de noapte pe care merita să-l viziteze şi el.

   - Ar mai fi ceva, continuă Carol. În timpul celei de-a doua călătorii am fost nevoiţi să pierdem ceva timp căutând bioxid de carbon solid.

   - Dumnezeule! La ce vă trebuia aşa ceva?
   - Nu ştiam şi nici Alvin nu mi-a spus. Venise cu un vas termoizolant pe care vroia să-l umple cu bioxid de carbon solid.
   Poate că pentru a transporta specimenul, reflectă Jason. Sună promiţător.

      Imediat după ce au aterizat la Seattle şi-au potrivit conştiincioşi ceasurile după ora Coastei Pacificului.
   Jason şi-a aruncat privirea prin hubloul aeronavei. Aşa cum se aştepta, la Seattle ploua. Se vedeau picăturile în bălţile întunecate de pe pistă. În curând, până şi hubloul era brăzdat de şuvoaie de apă.
   Închiriară o maşină şi, de îndată ce se eliberară din traficul aglomerat din zona aeroportului, Jason spuse:

   - Pentru a-ţi stimula memoria, m-am gândit să ne cazăm la acelaşi hotel în care ai locuit şi data trecută.
   - Bineînţeles, în camere separate.
   Carol se răsuci să-l privească în semiîntunericul din maşină.
   Jason insista cu tot dinadinsul ca aceasta să rămână doar o excursie de lucru.
   Maşina care rula în spatele lor era un Ford Taurus bleumarin. În spatele volanului se afla un bărbat de vârstă mijlocie, într-o bluză pe gât, o geacă din piele de căprioară şi pantaloni cadrilaţi.
   Cu numai 5 ore înainte primise un telefon prin care i s-a spus să fie la aeroport la aterizarea cursei de la Boston a companiei United. Acolo urma să identifice un doctor de patruzeci şi cinci de ani, care sosea în compania unei frumoase tinere. Cei doi se numeau Howard şi Donner, iar el trebuia să-i ţină sub supraveghere. Misiunea se dovedise mult mai simplă decât se aşteptase. Pentru a confirma identitatea celor doi, se luase după ei până la ghişeul firmei Avis.
   Acum nu-i mai rămânea decât să nu-şi ia ochii de pe ei.
   Probabil că va fi contactat de cineva care va veni de la Miami.
   Pentru această muncă va primi obişnuita sumă de cincizeci de dolari pe oră plus cheltuielile zilnice. Ar fi vrut să ştie dacă cei doi erau urmăriţi pentru soluţionarea unor probleme conjugale.
   Hotelul era elegant. Judecând după ţinuta dezordonată a lui Hayes, Jason nu s-ar fi aşteptat la un gust atât de rafinat din partea acestuia. Şi-au luat camere separate, dar Carol a stăruit ca uşa dintre acestea să rămână descuiată.
   - N-are nici un rost să fim atât de rezervaţi, îi spusese ea.

   Jason nu ştiu cum să interpreteze acest îndemn.

   Cum în avion abia se atinseseră de mâncare, Jason propuse să cineze înainte de a pleca la Totem Club. Carol se schimbă şi, când intrară în restaurantul hotelului, Jason fu încântat de cât de tânără şi de frumoasă arăta. Avură surpriza ca şeful de sală să-i ceară chiar actele de identitate tinerei fete în momentul în care Jason comandase o sticlă de chardonnay californian. Episodul o înfiorase pe Carol, care pretindea că arată deja ca o femeie matură la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi.
   Pe la zece seara, unu după fusul orar al Coastei de Est, erau gata să plece la Totem Club. Lui Jason i se făcuse deja somn, dar Carol se simţea foarte bine. Pentru a evita orice greutăţi, lăsară maşina închiriată în parcarea hotelului şi comandară un taxi.
   Carol recunoscu că, atunci când fusese cu Hayes, avuseseră mari dificultăţi în găsirea localului.
   Totem Club se afla în afara centrului comercial al oraşului, la marginea unui cartier rezidenţial foarte frumos, în care nu întâlneai nimic din atmosfera sordidă a Combat Zone din Boston. Clădirea era înconjurată de o parcare asfaltată pe care nu găseai nici urmă de mizerie. În faţa ei nu se vedea niciun
cerşetor, aşa cum se întâmplă în amintita zonă a Bostonului. Arăta ca un restaurant sau un bar obişnuit, numai că intrarea era flancată de doi stâlpi din ipsos înfăţişând câte un totem.
   Când se dădu jos din maşină, Jason auzi ritmul muzicii rock de dinăuntru. Alergară prin ploaie până la intrare.
   În interior, clubul arăta mult mai conservator decât Cabaretul.
   Jason observă din prima clipă că majoritatea consumatorilor erau perechi şi nu băutorii de elită care se înşiruiau la tejghelele localurilor din Boston. Localul avea chiar şi un mic ring de dans.
   Singura asemănare cu localul din Boston era configuraţia barului, care era tot în formă de U, având în centru un culoar de acces pentru dansatoare.

   - Aici nu obişnuiesc să danseze cu bustul gol, îi şopti Carol.

   Fură conduşi într-un separeu de la primul nivel, departe de bar. Sub ei se mai afla un nivel. O tânără picoliţă le aduse meniul localului şi îi întrebă ce doresc să bea.

   După ce fură serviţi, Jason o întrebă pe Carol dacă l-a văzut cumva pe patron. Fata nu-l observase la început, dar după un sfert de oră îl apucă de braţ pe Jason şi se aplecă peste masă spre el.

   - Uite-l acolo, spuse ea, arătându-i un tânăr de vreo 30 de ani, îmbrăcat în smoking, cu o cravată roşie şi cu brâu de mătase.
   Avea un ten măsliniu, iar părul său des şi negru avea reflexe albăstrui.
   - Îţi mai aminteşti cum îl cheamă?
   Carol scutură din cap.
   Jason ieşi din separeu şi porni spre patronul care avea un chip prietenos şi o expresie copilărească. În clipa în care Jason ajunse în dreptul său, tânărul râdea şi-l bătea pe spate pe unul dintre bărbaţii de la bar.

   - Scuzaţi-mă, spuse Jason. Sunt doctorul Jason Howard din Boston.

   Patronul se întoarse spre el şi-i adresă un zâmbet artificial.

   - Eu sunt Sebastion Frahn, spuse tânărul. Fiţi bine venit la Totem.

   - Pot să stau o clipă de vorbă cu dumneavoastră?

   Zâmbetul de pe chipul tânărului se stinse.

   - În legătură cu ce?
   - Pentru a vă explica aş avea nevoie de un minut, două.
   - Sunt îngrozitor de ocupat. Poate mai târziu.
   Nepregătit pentru un refuz atât de categoric, Jason rămase o clipă urmărindu-l pe Frahn care trecea printre clienţii săi.
   Zâmbetul îi revenise imediat.
   - Ai reuşit? îl întrebă Carol după ce se întoarse în separeu şi se aşezase pe scaunul lui.
   - Nu. Am străbătut trei mii de mile ca să aflu că tipul nu vrea să stea de vorbă cu mine.
   - În astfel de situaţii oamenii trebuie să fie prudenţi. Stai să încerc şi eu.
   Fără să mai aştepte răspunsul lui Jason, Carol se furişă afară din separeu. Jason o urmări cu privirea cum îşi croieşte drum cu mişcări pline de graţie spre patron. O văzu cum îi pune mâna pe braţ şi schimbă câteva vorbe cu el. Apoi îl observă pe tânăr încuviinţând printr-o mişcare a capului şi privind în direcţia separeului. Bărbatul mai dădu o dată din cap, apoi plecă. Carol se întorcea.
   - Vine imediat.
   - Ce i-ai spus?
   - Şi-a adus aminte de mine, spuse cu simplitate Carol.
   Jason ar fi vrut să ştie ce înţelegea ea prin asta.
   - Şi-a amintit şi de Hayes?
   - O, da, spuse Carol. Nicio problemă.

   Şi într-adevăr, în mai puţin de zece minute, Sebastion Frahn mai făcu un tur prin local şi se opri în dreptul mesei lor.
   - Îmi pare rău că v-am expediat atât de repede. Nu ştiam că sunteţi prieteni.
   - Nu-i nicio problemă, spuse Jason.
   Nu înţelegea ce vroise să spună patronul, dar tonul acestuia îi păruse cordial.
   - Cu ce vă pot fi de folos?
   - Carol îmi spunea că vi-l mai amintiţi pe doctorul Hayes.
   Sebastion se întoarse spre Carol.
   - E vorba despre bărbatul cu care aţi fost aici ultima dată? întrebă el.
   Carol făcu semn că da.
   - Desigur că-mi amintesc. Era prieten cu Arthur Koehler.
   - Credeţi că aţi putea să-mi spuneţi şi mie despre ce aţi discutat? Pentru mine ar putea fi foarte important.
   - Jason a lucrat la acelaşi spital cu Alvin, interveni Carol.
   - Nu am nicio reţinere să vă spun despre ce am discutat. Omul vroia să meargă la pescuit de somoni.
   - La pescuit! exclamă Jason.
   - Da. Vroia să prindă câteva exemplare mai mari, dar nu i-ar fi plăcut să meargă prea departe. I-am recomandat să încerce la Cascada Cedrilor.
   - Asta-i tot? întrebă Jason dezamăgit.
   - Câteva minute am discutat şi despre firma Seattle Supersonics.
   - Mulţumesc, spuse Jason. Vă sunt recunoscător pentru timpul pe care mi l-aţi acordat.
   - Pentru puţin, spuse Sebastion zâmbind. Ei, acum trebuie s-o iau din loc.
   Tânărul se ridică, dădu mâna cu ei şi-i invită să mai treacă pe acolo. Apoi dispăru.
   - Nu-mi vine să cred, spuse Jason. De fiecare dată când cred că am dat de un capăt al firului, se dovedeşte că totul a fost doar o glumă. Auzi, vroia să meargă la pescuit!

   La cererea lui Carol mai rămaseră o jumătate de oră să urmărească programul localului şi, la întoarcerea la hotel, Jason era frânt de oboseală. După ora Coastei de Est era ora patru.

    Jason se pregăti de culcare şi se băgă în aşternuturi, copleşit de un sentiment de uşurare.

   Fusese dezamăgit de rezultatele vizitei la Totem Club, dar mai rămânea Universitatea Washington. Mai avea puţin până să se cufunde într-un somn adânc când auzi o bătaie uşoară în uşa care lega cele două camere de hotel. Era Carol. Îl anunţă că îi e o foame de lup şi că nu poate să adoarmă. Puteau să comande ceva de mâncare?

   Simţindu-se obligat să se comporte ca un gentleman până la sfârşit, Jason fu de acord. Comandară o sticlă de şampanie şi o porţie de somon afumat.

   Îmbrăcată într-un capot de pluş fin, Carol mânca somon cu sărăţele, aşezată pe marginea patului lui Jason. Începu să-i povestească despre copilăria ei petrecută în Bloomington, Indiana. Jason nu o mai auzise vorbind atât de mult până acum.

   Trăise într-o fermă şi, înainte de a se duce la şcoală, trebuia să mulgă în fiecare zi vacile. Jason şi-o imagina parcă făcând această muncă. Avea în ea aceea prospeţime care sugera o astfel de viaţă. Ceea ce nu reuşea Jason era să facă o legătură între viaţa de dinainte a fetei şi cea pe care o ducea acum. Ar fi vrut să ştie ce anume a determinat această cotitură nefastă, dar se temea să o întrebe. În plus, oboseala pusese atât de tare stăpânire pe el, încât abia îşi mai putea ţine ochii deschişi.

   Adormi, iar Carol, după ce îl acoperi cu o pătură, se întoarse în camera ei.

13.

         Tresărind din somn, Jason îşi privi ceasul care arăta ora cinci dimineaţa. Asta însemna la Boston opt, ora la care de obicei pleca la spital.
   Trase draperiile şi avu imaginea unei zile foarte senine. În depărtare, un feribot traversa Puget Sound îndreptându-se către Seattle şi lăsând în urmă o imensă dâră de spumă.
   După ce-şi făcu duşul, Jason bătu în uşa care despărţea cele două camere. Nu primi niciun răspuns. Bătu din nou. În cele din urmă crăpă un pic uşa, lăsând un crâmpei de rază de soare să pătrundă în camera răcoroasă şi întunecată. Carol dormea încă adânc cu perna strânsă în braţe. Jason o privi o clipă. Fata era de o frumuseţe angelică. Închise uşa cu grijă, să nu o trezească.
   Se întoarse în patul lui, sună la room service şi comandă un mic dejun pentru două persoane constând din suc de portocale, cafea şi croissant. Apoi telefonă la GHP şi ceru cu Roger Wanamaker.
   - Merge treaba?
   - Nu prea, recunoscu Roger. Marge Todd a făcut o embolie severă în noaptea asta. A intrat în comă şi a murit. Stop respirator.
   - Dumnezeule! exclamă Jason.
   - Îmi pare rău că-ţi dau o veste atât de proastă. Tu încearcă să te simţi bine în continuare.
   - Te mai sun eu peste o zi, două, spuse Jason.
   Încă un deces. În afara unei tinere bolnave de hepatită, Jason începuse să creadă că singurul mod în care pacienţii săi mai puteau ieşi din spital era cu picioarele înainte. Se întreba dacă nu ar fi mai bine să se întoarcă imediat la Boston. Şi totuşi Roger avea dreptate. Acolo nu mai putea face oricum nimic.
   Trebuia să elucideze misterul Hayes, chiar dacă îşi mai pierduse din optimism.

   Două ore mai târziu, Carol bătu la uşă, apoi intră cu părul încă ud după duş.
   - Mi-ai luat-o înainte, spuse ea cu veselie.
   Jason comandă cafea proaspătă.
   - Se pare că azi avem noroc de vreme bună, spuse el arătându-i soarele strălucitor de afară.
   - Nu fi chiar aşa de sigur. Vremea pe aici se poate schimba când nu te aştepţi.
   În timp ce Carol îşi servea micul dejun, Jason mai bău o cafea.
   - Sper că nu te-am bătut prea mult la cap azi-noapte, spuse Carol.
   - Nu fi caraghioasă. Mie îmi pare rău că am adormit.
   - Dar tu ce-mi poţi spune despre viaţa ta, doctore? îl întrebă Carol, punându-şi gem pe croissant. Nu prea mi-ai spus prea multe despre tine.
   Fata nu aminti că, de fapt, Hayes îi spusese destule despre el.
   - Nici nu am prea multe de spus.
   Carol îşi ridică sprâncenele. Când văzu zâmbetul bărbatului izbucni în râs.
   - Pentru o clipă am crezut că vorbeşti serios.

   Jason începu să-i povestească despre copilăria lui la Los Angeles, despre studiile făcute la Berkeley şi la Harvard Medical School şi despre stagiatura de la spitalul Massachusetts General. Fără să vrea, se trezi descriindu-i-o pe Danielle şi vorbindu-i despre oribila noapte de noiembrie în care aceasta fusese ucisă. Nimeni până acum nu-l făcuse să se destăinuie mai deschis, nici măcar Patrick, psihiatrul la care a fost după moartea Daniellei. Jason se trezi descriind depresiunea care pusese stăpânire pe el în urma numărului tot mai mare de decese pe care l-a înregistrat în ultima vreme şi chiar vestea morţii lui Marge Todd pe care o primise în cursul dimineţii de la Roger.
   - Sunt flatată că-mi faci aceste destăinuiri, îi spuse cu sinceritate Carol.
   Nu se aşteptase din partea lui la atâta deschidere şi încredere în ea.
   - Ai avut parte de o mulţime de suferinţe emoţionale.
   - Viaţa e câteodată şi aşa, spuse Jason oftând. Nu ştiu ce mi-a venit să te plictisesc cu poveştile mele.
   - Nu m-ai plictisit deloc. Cred ca ai reuşit să te adaptezi perfect la noua situaţie. Ţi-a fost greu să-ţi schimbi locul de muncă şi mediul de viaţă, dar pasul ăsta ţi-a fost benefic.
   - Chiar crezi asta? o întrebă Jason.
   Nu-şi amintea dacă i-a vorbit şi despre aşa ceva. Nu se aşteptase să fie atât de deschis faţă de Carol, dar acum când lucrurile se consumaseră, se simţea mai uşurat.

   Simţindu-se atât de bine împreună, se îmbrăcară şi ieşiră din camerele lor abia la zece şi jumătate. Jason îi ceru portarului să-i tragă maşina în faţa hotelului, apoi cei doi coborâră cu ascensorul în hol. Aşa cum prevestise Carol, în momentul în care ieşiră din hotel cerul se întunecase şi ploua des.
   Cu ajutorul unei hărţi oferite de firma Avis şi al memoriei lui Carol reuşiră să ajungă la Facultatea de Medicină a Universităţii Washington. Carol îi arătă corpul de clădire în care se afla secţia de cercetări ştiinţifice unde venise ultima oară cu Hayes.
   Ajunseră la intrare şi fură imediat întâmpinaţi de un bărbat în uniformă de pază. Nu aveau ecusoane eliberate de Universitatea Washington.
   - Sunt doctor în Boston, spuse Jason, scoţându-şi portvizitul pentru a-i arăta legitimaţia.
   - Domnu’, pe mine nu mă interesează de unde sunteţi. Nu aveţi ecuson, nu intraţi. Simplu ca bună ziua. Dacă vreţi să intraţi, trebuie să treceţi mai întâi pe la Administraţia Centrală.
   Dându-şi seama că nu avea niciun rost să insiste, cei doi porniră spre Administraţia Centrală. Pe drum, Jason o întrebă cum s-a descurcat Hayes cu cei de la pază.
   - L-a sunat mai întâi pe prietenul lui, spuse Carol. Tipul a coborât şi ne-a luat din parcare.
   Funcţionara de la Administraţia Centrală s-a dovedit amabilă şi serviabilă, punându-i lui Carol la dispoziţie chiar cartea facultăţii pentru a-l identifica eventual pe prietenul lui Hayes după fotografie. Imaginea chipului nu a fost însă suficientă pentru Carol. În schimb, înarmaţi cu ecusonul respectiv, cei doi s-au întors la secţia pentru cercetări ştiinţifice.
   Carol îl conduse pe Jason la etajul cinci. Coridorul era plin de aparatură de rezervă, iar pereţii dovedeau că nu se mai zugrăvise cam de multă vreme. Se simţea un miros usturător asemănător cu al formaldehidei.
   - Aici se află laboratorul, spuse Carol, oprindu-se în dreptul unei uşi deschise.
   În stânga uşii se puteau citi două nume: doctor Duncan Sechler şi doctor Rhett Shannon. Se aflau, aşa cum bănuise şi Jason, în secţia de genetică moleculară.
   - Care dintre ei este? întrebă Jason.
   - Nu ştiu, răspunse Carol, apoi se îndreptă spre un tânăr tehnician şi-l întrebă dacă cei doi doctori se aflau acolo.
   - Sunt amândoi. Acum se află în camera cu animale.

   Tânărul îi arătă direcţia, iar când Carol porni într-acolo, întoarse capul pentru a o putea privi şi de la spate. Jason fu uimit de atitudinea ostentativă a asistentului.
   Uşa prin care se făcea accesul la camera cu animale era prevăzută cu un imens geam. În interior se aflau doi bărbaţi în halate albe, care recoltau sânge de la o maimuţă.

   - E tipul înalt şi cu păr grizonat, spuse Carol, arătând cu degetul.

   Jason se apropie de geam. Bărbatul, cam de aceeaşi vârstă cu el, era plăcut la înfăţişare şi cu o constituţie atletică. Părul său argintiu îi dădea un aspect distins. În contrast, celălalt bărbat era aproape cu desăvârşire chel. Cele câteva fire de păr pe care le mai avea fuseseră pieptănate pe creştet pentru a mai ascunde goliciunea.

   - Oare îşi va mai aduce aminte de tine?

   - Posibil. Nu ne-am văzut decât puţin, pentru că eu am plecat imediat la departamentul de psihologie.

   Aşteptară până când cei doi doctori îşi terminară treaba şi ieşiră din laborator. Bărbatul înalt şi cu păr argintiu ţinea în mână eprubeta cu sânge.

   - Scuzaţi-mă, spuse Jason. Îmi puteţi acorda un minut?
   Bărbatul examină ecusonul lui Jason.
   - Sunteţi de la Brigada antidrog?
   - O, Doamne, nu, zâmbi Jason. Sunt doctorul Jason Howard, iar dumneaei este domnişoara Carol Donner.
   - Şi cu ce vă pot fi de folos?
   - Trec pe la tine mai târziu, Duncan, îi întrerupse tipul cu chelie.

   - Bine, spuse Duncan. O să fac imediat analiza sângelui.
   Apoi, întorcându-se spre Jason, continuă:
   - Scuzaţi-mă.
   - Nu e nicio problemă. Aş fi vrut să vorbesc cu dumneavoastră despre o cunoştinţă mai veche.

   - Da?

   - E vorba de Alvin Hayes. Vă mai amintiţi dacă v-a făcut vreo vizită aici?

   - Sigur că da, răspunse Duncan, întorcându-se către Carol. Nu eraţi şi dumneavoastră cu el?

   - Aveţi o memorie foarte bună, încuviinţă Carol.
   - Vestea morţii sale m-a şocat. Mare păcat!
   - Carol mi-a spus că Hayes venise să vă anunţe un lucru foarte important, continuă Jason. Mi-aţi putea spune despre ce era vorba?

   Duncan părea jenat şi privea agitat la tehnicienii din jur.
   - Nu cred că mi-ar face plăcere să discut acest subiect.
   - Îmi pare rău. Era o problemă de muncă sau o chestiune strict personală?

   - Ar fi mai bine să discutăm în biroul meu.

   Jason îşi stăpânea cu mare greutate emoţia. Se părea că dăduse în fine peste ceva semnificativ.

          După ce intrară în birou, Duncan închise uşa. În încăpere se aflau două scaune cu spătare metalice.
   Luând de pe ele mormanele de reviste, Duncan îi pofti să ia loc.

   - Ca să vă răspund la întrebare, spuse el, Hayes a venit la mine pentru o problemă personală, nu pentru una legată de muncă.
   - Am străbătut trei mii de mile ca să discutăm cu dumneavoastră, spuse Jason.

   Nu avea de gând să se dea bătut prea uşor, dar perspectiva nu părea foarte încurajatoare.
   - Dacă m-aţi fi sunat înainte, v-aş fi scutit de atâta drum.
   Ceva din amabilitatea iniţială a lui Duncan dispăruse din glasul său.
   - Poate că ar trebui să vă spun de ce suntem atât de preocupaţi de această chestiune, spuse Jason.
   Începu să-i explice despre misterul potenţialei descoperiri a lui Hayes şi despre zadarnicele sale încercări de a afla în ce consta aceasta.
   - Şi credeaţi că Hayes a venit la mine pentru a-mi cere sprijinul? întrebă Duncan.
   - Aşa speram.
   Duncan izbucni într-un râs neplăcut. Apoi îl privi pe Jason cu colţul ochiului.
   - Cu siguranţă că nu sunteţi un consumator de narcotice, nu-i aşa?
   Jason nu mai ştia ce să creadă.
   - Fie. Am să vă spun ce vroia Hayes. Un loc de unde să-şi cumpere marijuana. Mi-a spus că îi e groază să se urce în avion cu aşa ceva, iar eu l-am pus în legătură cu un puşti din campusul universitar.

   Jason era paralizat de uimire. Toată emoţia pe care o avusese la început îl părăsi.

   - Îmi pare rău că v-am răpit din timpul dumneavoastră preţios...

   - Nu face nimic.

   Jason şi Carol ieşiră din corpul secţiei de cercetare ştiinţifică, nu înainte de a preda ecusoanele celui de la pază.
   Carol zâmbea pe ascuns.
   - Nu-i nimic nostim în treaba asta, să ştii, îi spuse Jason când se urcară în maşină.
   - Ba da, dar nu-ţi dai tu seama deocamdată.
   - Acum am putea să ne întoarcem acasă, spuse el posomorât.
   - O, nu! M-ai târât după tine până aici şi nu am de gând să plec până nu îţi arăt şi munţii. Sunt foarte aproape de aici.
   - Să mă mai gândesc, îi răspunse dus pe gânduri Jason.
   Carol avu câştig de cauză. Se întoarseră la hotel, îşi luară lucrurile şi, înainte ca Jason să-şi dea măcar seama, se aflau pe autostradă, la ieşirea din oraş. Insistase să conducă ea. La scurt timp, cartierele mărginaşe ale oraşului făcură loc unei păduri verzi învăluite în negură, iar ridicăturile deluroase se transformară în munţi. Se oprise şi ploaia. În depărtare, Jason zări primele piscuri învelite în zăpadă. Peisajul era atât de încântător încât uitase de dezamăgirea sa.
   - O să vezi că mai departe e şi mai frumos, spuse Carol în momentul în care părăsiră autostrada şi se angajară pe drumul care ducea spre Cascada Cedrilor.

   Acum îşi amintea perfect drumul şi îi arăta plină de fericire peisajul din jur. Intrând pe un drum care scurta şi mai mult traseul, Carol conducea acum de-a lungul Râului Cedrilor.

   Era o feerie a naturii, cu codri adânci, stânci abrupte, munţi ce se conturau în zare şi râuri repezi. Cum se înserase, Carol intră pe un drumeag de piatră măcinată şi opri în cele din urmă în faţa unei pitoreşti cabane de munte, concepută ca o imensă clădire cu cinci etaje. Dintr-un coş înalt din piatră se ridicau leneş inele de fum. Deasupra treptelor ce duceau spre intrare stătea scris HANUL SOMONILOR.
   - Aici ai locuit şi când ai venit cu Alvin? întrebă Jason, iscodind cabana prin parbrizul maşinii.
   La capătul scărilor se afla un portic uriaş din lemn de pin, cioplit rudimentar.
   - Da. Aici am stat.
   Carol se întoarse să-şi ia poşeta de pe bancheta din spate.
   Coborâră din maşină. Afară era un frig tăios, iar în atmosferă domnea mirosul înţepător de fum provenit din lemne de pădure.
   În depărtare, Jason auzi susurul unui izvor.
   - Râul se află de partea cealaltă a cabanei, spuse Carol urcând treptele scării. Un pic mai sus e o cascadă foarte simpatică. O s-o vezi şi tu mâine.

   Jason o urmă, dar abia acum se întrebă ce naiba căuta el acolo. Călătoria fusese un eşec total; locul lui era înapoi la Boston, alături de pacienţii săi aflaţi într-o stare atât de critică. Și totuşi se afla acum în Munţii Cascadelor, în compania unei fete pe care nu avea nicio justificare să continue s-o soarbă din ochi.

   Interiorul hanului era la fel de pitoresc ca şi exteriorul. Holul principal era uriaş şi se ridica pe înălţimea a două niveluri.

   Întregul spaţiu era dominat de un şemineu de dimensiuni gargantuelice. Pereţii erau îmbrăcaţi în creton şi decoraţi cu capete de animale iar pe jos erau împrăştiate mai multe piei de urs. În jurul focului se aflau mai mulţi oameni care citeau, iar o familie juca o partidă de scrabble. Câteva capete se întoarseră după Jason şi Carol când aceştia se îndreptară spre biroul de cazare.

   - Aţi făcut vreo rezervare la noi? întrebă bărbatul din spatele tejghelei.

   Jason crezu că respectivul are chef de glume. Cabana era imensă, situată în mijlocul unui ţinut pustiu, se aflau la începutul lui noiembrie şi, în plus, nu era nici sfârşit de săptămână. Nu şi-ar fi închipuit că cererea de locuri de cazare putea fi atât de mare.

   - Nu am făcut rezervare, spuse Carol. Sunt cumva probleme?
   - Să mă uit un pic, spuse bărbatul, aplecându-se deasupra registrului.
   - Câte camere aveţi în acest hotel? îl întrebă Jason, încă uluit.

   - Patruzeci şi două de camere şi şase apartamente, spuse recepţionerul, fără să-şi ridice privirea.

   - Se ţine cumva vreun congres al cizmarilor?
   Bărbatul începu să râdă.
   - În fiecare an în această perioadă hotelul e plin. E sezonul somonilor.
   Jason auzise câte ceva despre somonii din Pacific şi despre misterioasa lor întoarcere în apele curate în care îşi depun icrele. Crezuse însă că acest fenomen are loc primăvara.
   - Sunteţi norocoşi, spuse recepţionerul. Am găsit o cameră, dar va trebui să vă mutaţi din ea mâine seară. Câte nopţi intenţionaţi să rămâneţi la noi?

   Carol se uită la Jason. Acesta era cuprins de un val de furie - cum adică, o singură cameră?! Nu ştia ce să răspundă. Începu să se bâlbâie.
   - Trei nopţi, răspunse Carol.
   - E-n regulă. Şi cum aţi dori să plătiţi?
   Urmă un moment de tăcere.
   - Prin carte de credit, spuse Jason, ducându-şi mâna după portvizitul din buzunar.
   Nu-i venea să creadă că ceea ce i se întâmpla era adevărat.
   În timp ce-l urmau pe culoarul de la etajul doi pe băiatul care le căra bagajele, Jason încă se mai întreba cum de acceptase să ajungă într-o astfel de situaţie. Spera ca în cameră să existe măcar două paturi. Cu toate că o admira sincer pe Carol, nu se simţea încă în stare de o aventură amoroasă cu o dansatoare exotică care Dumnezeu ştie ce îndeletniciri mai avea în afară de asta.
   - De aici aveţi un peisaj minunat, spuse băiatul care le adusese bagajele.

   Jason intră, dar ochii săi se opriră mai întâi nu pe ferestre, ci pe paturi. Respiră uşurat când observă paturi separate. După plecarea băiatului, Jason se duse, în fine, la geam pentru a admira peisajul de-a dreptul spectaculos.
   Râul Cedrilor, care în acest loc se lărgea în ceea ce părea a fi un mic lac, era împrejmuit de conifere înalte ce împrăştiau în lumina slabă a crepusculului pete de purpuriu închis. Chiar sub ei se afla un gazon ce cobora în pantă până la malul apei. În apa râului pătrundeau adânc o mulţime de pontoane, folosite pentru legarea a vreo douăzeci, treizeci de ambarcaţiuni cu rame. Pe nişte suporturi speciale aflate pe uscat puteau fi zărite mai multe canoe. La capătul unui ponton erau legate patru bărci de cauciuc dotate cu motoare exterioare. După poziţia acestor bărci, aflate cu partea posterioară spre aval şi cu funiile de abordare întinse la maximum, Jason înţelese că râul avea un curent puternic, în ciuda aspectului său aparent liniştit.

   - Ei, ce zici? întrebă Carol, bătând din palme de bucurie. Nu-i aşa că e drăguţ?
   Tapetul de pe pereţii camerei avea un motiv floral. Podeaua era din scânduri late de brad, acoperite cu preşuri. Pe paturi se aflau plapume cu imprimeuri care le făceau să arate ca nişte cuverturi vătuite.
   - E minunat, spuse Jason.
   Îşi aruncă o privire şi în baie, sperând că va găsi halate.
   - Se pare că tu eşti conducătorul expediţiei. Ce urmează acum?
   - Mergem imediat la masă. Sunt moartă de foame. Din câte-mi aduc aminte, restaurantul este deschis doar până la şapte. Lumea se culcă devreme aici.

   Restaurantul avea un perete semicircular din sticlă, care dădea spre râu. În mijlocul acestui perete se afla o uşă dublă, prin care se putea ajunge pe o terasă, spaţioasă. Jason bănui că, vara, masa era servită acolo. Coborând treptele terasei puteai ajunge pe gazon. Pe pontoane fusese aprinsă lumina care se reflecta acum pe luciul apei.
   Aproape jumătate din cele douăzeci de mese erau ocupate.
   Majoritatea consumatorilor ajunseseră deja la cafea. Lui Jason i se păruse că toate discuţiile se stinseră în momentul apariţiei în local a lui Carol.
   - Nu ştiu de ce am impresia că toţi ochii sunt îndreptaţi spre noi, şopti Jason.
   - Pentru că te frământă gândul că vei dormi în aceeaşi cameră cu o tânără pe care abia ai cunoscut-o, îi şopti la rândul ei Carol. Cred că ţi-e un pic teamă, ai un sentiment de vinovăţie şi eşti nesigur de ceea ce se aşteaptă de la tine.
   Falca lui Jason se lăsă uşor în jos. Încerca să pătrundă în ochii calzi şi umezi ai lui Carol pentru a înţelege ce ascund aceştia. Îşi dădea seama că roşise în obraji. Cum naiba putea fi atât de perceptivă o fată care dansa pe jumătate goală? Până acum, Jason fusese întotdeauna mândru de capacitatea lui de a evalua caracterul oamenilor; la urma urmei, era meseria lui. În calitatea lui de medic, trebuia să simtă foarte bine dinamica lăuntrică a pacientului său. Şi atunci de ce avea impresia că era ceva ciudat cu această fată?
   Privind chipul împurpurat al lui Jason, Carol începu să râdă.
   - De ce nu vrei să te relaxezi şi să încerci să te simţi bine? Calmează-te, doctore. N-am de gând să te muşc.
   - Bine. Aşa am să fac.
   Mâncară somon, oferit de bucătăria localului în diverse sortimente. După mai multe deliberări, alegerea lor se opri asupra unei porţii de somon copt în aluat pe care, pentru a rămâne în normele gastronomiei, îl udară cu un chardonnay de Washington surprinzător de bun, după părerea lui Jason. La un moment dat, Jason îşi dădu seama că râsese zgomotos. De multă vreme nu se mai simţise atât de liber. Tot în clipa aceea îşi dăduseră seama că rămăseseră singuri în restaurant.

 

        Mai târziu, stând în pat, cu ochii aţintiţi în tavanul întunecat, Jason se simţi din nou confuz.
   Momentul culcării fusese precedat de o adevărată comedie. Umblaseră prin cameră înveliţi în prosoape de baie, dăduseră cu banul pentru a vedea cine intră primul la baie, apoi cine să se dea jos din pat pentru a stinge lumina. Jason nu-şi mai amintea să fi fost vreodată atât de emoţionat de ideea unei prezenţe femeieşti atât de aproape de el. Se răsucise multă vreme în pat. În bezna din încăpere, abia distingea conturul lui Carol. Fata dormea pe o parte. Pe fundalul sonor al cascadei îndepărtate se putea distinge şi respiraţia ei ritmică şi liniştită. Nu mai era nici o îndoială că adormise. Jason o invidia pentru lipsa ei de prejudecăţi şi pentru somnul imperturbabil.
   Ceea ce îl intriga nu era caracterul contradictoriu al personalităţii lui Carol, ci mai degrabă faptul că se simţea atât de bine în preajma ei. Şi asta datorită ei.

14.

        Din punctul de vedere al vremii, avură noroc şi în continuare.
   Dimineaţa, când traseră draperiile, râul îi orbi cu sclipirea a milioane de pietre preţioase, în clipa în care terminară micul dejun, Carol anunţă că vor pleca într-o excursie.

   Luându-şi cu ei hrana rece asigurată de hotel în astfel de situaţii, porniră pe râu în sus, urmând o potecă meticulos marcată pe care o împărţiră cu o sumedenie de păsări şi animale mici. La circa un sfert de milă de cabană dădură peste căderea de apă de care pomenise Carol. Aceasta consta într-o succesiune de praguri stâncoase având fiecare cam un metru şi jumătate înălţime. Jason şi Carol se alăturară unui număr mare de turişti adunaţi pe o platformă din scânduri şi urmăriră muţi de uluire căderea în gol a şuvoiului sălbatic. Chiar sub ei, un superb peşte având mai bine de un metru lungime şi pictat în toate culorile curcubeului, străpunse suprafaţa învolburată a apei şi, sfidând legea gravitaţiei, făcu un salt uriaş peste primul prag stâncos al cascadei. La câteva secunde zvâcni din nou, depăşind cu mult cel de-al doilea prag.

   - Dumnezeule! exclamă Jason.

   Îşi amintea că citise undeva că somonii erau în stare să străbată râurile rapide împotriva curentului, dar n-ar fi crezut că pot depăşi în sens invers până şi căderile de apă ca aceasta. Jason şi Carol rămaseră fascinaţi în timp ce alţi somoni continuară să sară. Energia de care dădeau dovadă aceşti peşti nu putea decât să-l uluiască pe Jason. Uriaşă era forţa dorinţei de procreare determinată genetic.

   - Nu-mi vine să cred! spuse Jason, urmărind un uriaş exemplar care înota împotriva curentului.

   - Şi pe Alvin îl fascina acest fenomen, spuse Carol.
   De asta îşi dădea seama şi Jason, mai ales dacă te gândeai la interesul lui Hayes faţă de hormonii dezvoltării şi ai creşterii.
   - Vino, spuse Carol, luându-l de mână. Trebuie să-ţi mai arăt ceva.
   Îşi continuară drumul pe poteca de munte, care pe o distanţă de 400 de metri se îndepărtă de marginea apei şi-i purtă în mijlocul pădurii. Când poteca reveni pe marginea râului, acesta se lărgise formând încă un lac mai mic, asemănător cu cel din faţa Hanului Somonilor. Era lat de patru sute de metri şi lung de un kilometru şi jumătate, iar pe suprafaţa lui se vedeau o mulţime de pescari.
   O cabană concepută ca o machetă în miniatură a Hanului Somonilor se cuibărea printre nişte brazi uriaşi, în faţa ei, spre malul apei, se afla un mic ponton de care stăteau legate vreo şase bărci cu vâsle. Carol îl conduse pe Jason de-a lungul potecii pavate cu piatră cubică, apoi intrară în căsuţa de lemn.
   Cabana ţinea de fapt tot de complexul Hanul Somonilor şi era menită să ofere toate facilităţile necesare unei partide de pescuit. Cum intrai, pe dreapta, dădeai peste un ghişeu de sticlă, în spatele căruia domina silueta unui bărbos îmbrăcat într-o cămaşă de lână, roşie şi cadrilată, bretele roşii, pantaloni decoloraţi şi bocanci peticiţi. După părerea lui Jason avea în jur de şaptezeci de ani şi i-ar fi stat de minune în postura de Moş Crăciun într-un magazin universal. În spatele bătrânului se aflau etalate în ordine o mulţime de undiţe.
   Carol îl prezentă pe Jason bărbatului mai în vârstă, al cărui nume era Stooky Griffiths, spunându-i că lui Alvin îi făcuse mare plăcere să se vadă cu Stooky în timp ce ea pescuia.

   - Hei, spuse brusc Carol. Ce-ar fi să-ţi încerci un pic mâna la un pescuit de somoni?

   - Eu nu, răspunse Jason, pe care pescuitul şi vânătoarea nu-l interesaseră niciodată.

   - Eu cred că am să încerc. Hai, vino, nu fi laş!
   - Ia-o înainte, o îndemnă Jason. Eu mă descurc şi singur.
   - Bine.

   Fata se întoarse spre Stooky, care îi dădu o undiţă şi nişte momeală, apoi încercă încă o dată să-l convingă pe Jason să meargă cu ea, dar acesta îşi scutură capul.

   - Aici aţi pescuit când ai venit cu Alvin? întrebă el, uitându-se prin fereastră la râul din faţa micuţei cabane.

   - Nu, răspunse Carol, adunându-şi sculele de pescuit. Alvin era la fel ca tine. Nu venea niciodată cu mine. Dar eu am prins unul foarte mare. Chiar de acolo, de pe ponton.
   - Alvin nu a pescuit niciodată? întrebă surprins Jason.
   - Nu, îi răspunse Carol. El stătea doar şi se uita la peşti.
   - Eu înţelesesem că lui Sebastion Frahn îi spusese că vrea să meargă la pescuit.
   - Ce pot eu să spun? De îndată ce ajungeam aici, Alvin se mulţumea să hoinărească prin jur şi să admire peisajul. Ştii şi tu cum sunt oamenii de ştiinţă.
   Jason îşi scutură capul, nemaiştiind ce să înţeleagă.

   - Mă găseşti pe ponton, îl anunţă cu glas cristalin Carol. Dacă te răzgândeşti cumva, vino şi tu. E foarte distractiv.

   Jason o urmări cum aleargă pe poteca de piatră cubică, întrebându-se de ce oare se interesase Alvin atât de mult de locurile de pescuit când el nu aruncase niciodată cu undiţa în apă.

   În coliba de lemn intrară doi bărbaţi care se tocmiră cu Stooky să ia undiţe, momeală şi o barcă. Jason ieşi pe terasa din faţă unde se aflau mai multe fotolii-balansoar. Stooky pusese de mâncare pentru păsări pe streaşina casei, iar acestea dădeau târcoale. Jason le privi o vreme, apoi porni spre malul apei pentru a i se alătura lui Carol.

        Apa era limpede şi cristalină, iar pe fund se puteau vedea cu claritate pietrele şi frunzele căzute din copacii din jur.
   Deodată un peşte uriaş ţâşni sclipind din pata întunecoasă de smarald verde a adâncului şi trecu ca o săgeată pe sub ponton spre un loc umbros şi cu apă mai puţin adâncă, aflat la vreo 15 metri de primul.

   Urmărindu-l cu privirea, Jason observă o tulburare a luciului apei. Curios, porni spre locul acela înaintând pe ţărm. Ajuns aproape, zări un alt somon uriaş zăcând pe o rână, mişcându-şi slăbit coada într-o apă de numai câţiva centimetri adâncime.

   Jason încercă să-l împingă cu un băţ spre un loc mai adânc, dar nu reuşi. Era limpede că peştele suferea de o boală. La o jumătate de metru mai încolo, observă un alt somon ce zăcea nemişcat într-o apă de numai câteva degete şi mai aproape de ţărm, un peşte mort din care se înfrupta o pasăre mare.

   Jason se întoarse la aleea de piatră cubică. Stooky ieşise din micuţa lui cabană şi se legăna acum în unul din fotoliile-balansoar, cu o pipă între dinţi.
   Rezemându-se de parapet, Jason îl întrebă de peştele mort, curios să afle dacă existau probleme de poluare.

   - Nu, spuse Stooky, trăgând mai multe fumuri din pipa roasă. Aici nu avem poluare. Peştii pe care i-aţi văzut tocmai au depus icrele şi acum le-a venit vremea să moară.

   - Da, aşa e, spuse Jason, amintindu-şi brusc de lecturile sale despre ciclul vieţii somonilor.
   Aceşti peşti făceau un efort supranatural pentru a se întoarce în locurile de reproducere, dar imediat ce-şi depuneau icrele şi le fecundau, mureau. Nimeni nu aflase precis cauza. Se lansase o teorie privind problema trecerii de la apa sărată la apa dulce, dar nimeni nu avea certitudinea că aceasta era explicaţia fenomenului. Era unul din misterele naturii.
   Jason se uită spre Carol. Fata era ocupată cu lansarea undiţei de pe ponton.
   Întorcându-se din nou spre Stooky, îl întrebă:
   - Îţi aminteşti întâmplător să fi stat vreodată de vorbă cu un oarecare doctor Alvin Hayes?
   - Nu.
   - Era cam de aceeaşi înălţime cu mine, continuă Jason. Avea părul lung şi era cam palid la faţă.

   - În meseria mea văd o mulţime de oameni.

   - Sunt convins, spuse Jason. Dar bărbatul de care îţi vorbesc eu a fost aici cu fata aceea.

   Întinse mâna în direcţia lui Carol. Avea convingerea că Stooky nu văzuse la viaţa lui prea multe fete care să arate ca ea.

   - Cea de pe ponton?
   - Exact. Arată nemaipomenit de bine.

   Rotocoale mici de fum ieşiră din gura lui Stooky. Ochii bătrânului se îngustară.

   - Nu cumva tipul de care vorbeşti venea de la Boston?

   Jason încuviinţă printr-o mişcare a capului.

   - Mi-l amintesc, spuse Stooky. Dar numai faţă de doctor nu avea!

   - Lucra în cercetare.

   - Poate că asta explică totul. Era un tip foarte ciudat. Mi-a dat o sută de dolari ca să-i fac rost de 25 de capete de somon.
   - Doar de capete?!

   - Exact. Mi-a dat şi numărul lui de telefon din Boston şi mi-a spus să-l sun când sunt gata.

   - Şi după aceea a venit din nou încoace să-şi ia capetele? întrebă Jason, amintindu-şi că Hayes şi Carol făcuseră două drumuri spre aceste locuri.

   - Da. Mi-a zis să le curăţ bine şi să le ambalez în gheaţă.

   - Şi de ce a durat aşa de mult? Cu atâta peşte în jur, puteai strânge 25 de capete într-o singură după-amiază.

   - Numai că el avea nevoie de un anumit fel de somon, spuse Stooky. Trebuiau să fie peşti care depuseseră icrele de curând, iar ăştia nu se ating de nicio momeală. Trebuie să-i prinzi cu năvodul. Tipii pe care îi vedeţi acolo dau la păstrăv.

   - Ţi-a cerut cumva o anume specie de somon?

   - Nu. Singura condiţie era ca peştii respectivi să-şi fi depus icrele.

   - Ţi-a spus cumva la ce-i trebuiau acele capete?
   - Nu mi-a spus şi nici eu n-am întrebat, spuse Stooky. Din moment ce mă plătea, m-am gândit că asta e treaba lui.

   - Şi spui că ţi-a cerut doar capete de peste, altceva nimic?

   - Doar capete de peşte.

   Jason plecă deznădăjduit şi dezorientat. Ideea potrivit căreia Hayes ar fi bătut trei mii de mile doar pentru nişte capete de peşte şi marijuana i se părea absurdă.

   Carol îl zări la marginea pontonului şi-i făcu semn cu mâna să se apropie de ea.

   - Trebuie să încerci şi tu, Jason, spuse ea. Era să prind un somon.

   - Somonul nu muşcă aici, fu răspunsul lui Jason. A fost probabil un păstrăv.

   Carol luă o figură dezumflată.

   Jason îi studie conturul frumos al feţei. Dacă ipoteza lui iniţială era corectă, atunci capetele de somon puteau fi legate logic de încercările lui Hayes de a crea un anticorp monoclonal. Dar cum ar fi dus asta la menţinerea frumuseţii lui Carol, aşa cum îi spusese el fetei? Nu avea nici o logică.

  - Cred că nu contează dacă a fost un păstrăv sau un somon, spuse Carol, apoi îşi concentră din nou atenţia asupra undiţei sale. Eu mă distrez oricum.

   Un uliu ce se rotea mai de mult pe deasupra capetelor lor plonjă brusc în apa mică şi încercă să apuce cu ghearele sale puternice un somon muribund, dar peştele era prea mare şi pasărea se ridică din nou spre cer. Rămas cu ochii pe peşte, Jason văzu cum acesta încetează să se mai zvârcolească şi moare.

   - Am prins unul! strigă Carol în timp ce varga undiţei i se arcuise la maximum.
   Emoţia prinderii peştelui reuşi să limpezească mintea lui Jason. El o ajută pe Carol să aducă la mal un păstrăv măricel, un peşte frumos cu ochi negri şi sclipiri de oţel. Lui Jason i se făcu milă de el. După ce-i scoase cârligul din buza inferioară, o convinse pe Carol să-l arunce în apă. Peştele dispăru ca o săgeată.

   Pentru masa de prânz o luară pe malul râului până ajunseră la un promontoriu stâncos. În timpul mesei nu le fu dat să admire numai panorama râului, dar şi culmile acoperite de zăpadă ale Munţilor Cascadelor. Priveliştea îţi lua respiraţia. Abia spre seară porniră spre Hanul Somonilor. În dreptul cabanei văzură un alt peşte uriaş aflat în ghearele morţii. Se afla culcat pe o parte şi era vizibil datorită pântecului alb şi strălucitor.

   - Cât de trist e, spuse Carol, apucându-l de braţ. De ce oare trebuie să moară?

   Jason nu avea niciun răspuns. Îi venise în minte fostul clişeu „astea sunt legile naturii”, dar nu spuse nimic. Pentru câteva momente rămaseră să urmărească cum asupra somonului uriaş se năpustiră o mulţime de peşti mai mici care începură să mănânce din carnea încă vie.

   Dezgustată, Carol îl trase pe Jason de braţ. Îşi văzură mai departe de drum. Pentru a schimba subiectul, Carol începu să vorbească despre o altă plăcere pe care hotelul ar trebui s-o ofere clienţilor săi: navigarea pe plute din lemn. Jason însă n-o mai auzea. Imaginea de groază a micilor peşti de pradă ce se hrăneau din somonul muribund îi declanşase germenul unei idei.
   Deodată, ca şi cum ar fi avut o revelaţie, înţelese în ce consta descoperirea lui Hayes. Nu era un lucru paradoxal, era de-a dreptul îngrozitor.
   Culoarea de pe chipul lui Jason dispăru. Se opri din mers.
   - Ce s-a-ntâmplat? îl întrebă Carol.
   Jason înghiţi în sec. Ochii săi priveau fără ţintă şi fără să clipească.
   - Ce s-a întâmplat, Jason?
   - Va trebui să ne întoarcem imediat la Boston, spuse cu gravitate în glas, apoi porni cu un pas mai grăbit, aproape trăgând-o după el pe Carol.

   - Ce tot spui acolo? protestă ea.

   El nu-i dădu niciun răspuns.

   - Jason. Ce se întâmplă cu tine?

   Carol îl făcu în fine să se oprească.

   - Iartă-mă, spuse el ca ieşit din transă. Brusc mi-a venit o idee despre posibila descoperire a lui Hayes. Trebuie să ne întoarcem.

   - Şi vrei s-o facem chiar în seara asta?
   - Chiar acum.
   - Stai o clipă. În seara asta nu mai avem niciun avion spre Boston. Aici suntem cu 3 ore în urmă. Putem să mai rămânem un pic şi să plecăm dimineaţă la prima oră, dacă insişti.
   Jason nu dădu niciun răspuns.

   - Să rămânem cel puţin la cină, adăugă iritată Carol.

   Jason se lăsă calmat de insistenţele fetei. La urma urmelor, cine ştie? S-ar putea să mă fi înşelat, gândi el. Carol cerea o explicaţie, dar Jason îi spuse că oricum n-ar fi înţeles nimic.
   - Frumos din partea ta să mă subestimezi.
   - Îmi pare rău. Am să-ţi spun totul când voi fi convins că sunt sigur.

         După ce-şi făcu duşul şi se îmbrăcă, Jason îşi dădu seama că fata avusese dreptate.
   Dacă ar fi plecat spre Seattle, ar fi ajuns la aeroport abia la miezul nopţii, ora Bostonului. Până în zori nu ar fi avut nicio cursă.
   Coborând la restaurant, fură conduşi la o masă situată chiar în faţa uşilor ce duceau spre verandă. Jason o lăsă pe Carol să se aşeze cu faţa la uşi, spunând că merita să se bucure de privelişte. După ce li se aduse meniul, îşi ceru scuze pentru că fusese atât de ursuz şi recunoscu că fata avusese perfectă dreptate când îl sfătuise să nu plece imediat.
   - Sunt impresionată că recunoşti aşa ceva, spuse Carol.
   Pentru varietate, comandară păstrăv în loc de somon şi un chardonnay de Napa Valley în locul vinului din podgoriile locale.
   Afară, bezna pusese treptat stăpânire şi, în scurt timp, luminile de pe pontoane se aprinseră.

   Jason nu reuşise deloc să se concentreze asupra mâncării. Începuse să-şi dea seama că, în măsura în care teoria sa se adeverea, Hayes fusese asasinat, iar Helene nu fusese doar victima unui act întâmplător de violenţă. Dacă Hayes avusese dreptate şi cineva îi folosea accidentala şi înspăimântătoarea descoperire, rezultatul putea deveni mult mai grav decât acela al unei epidemii.
   În timp ce Jason îşi muncea mintea cu astfel de întrebări, Carol se străduise să poarte cu el o conversaţie, dar dându-şi seama că interlocutorul ei era dus departe, se aplecă spre el şi-l prinse de braţ.

   - Nici nu te-ai atins de mâncare, spuse ea.
   Jason se uită absent la mâna care îl apucase de braţ, la farfuria din faţa lui şi apoi la Carol.
   - Mă preocupă un gând. Iartă-mă.
   - Nu-i nimic. Dacă nu ţi-e foame, poate c-ar trebui să mergem să ne interesăm de avioanele care pleacă dimineaţă la Boston.

   - Putem aştepta până termini şi tu de mâncat, spuse Jason.

   Carol îşi aruncă şerveţelul pe masă.

   - Am mâncat mai mult decât suficient, mulţumesc.
   Jason se uită după ospătarul lor. Privirea lui străbătu întreaga încăpere, apoi se fixă asupra unui bărbat care tocmai intrase în sala de mese şi se oprise la pupitrul şefului de sală. Respectivul mătura încet cu privirea întreaga sală, masă cu masă. Purta un costum albastru închis şi o cămaşă albă deschisă la gât. Chiar şi de la distanţa la care se afla, Jason observase imensul lanţ de aur care îi atârna la gât. Acesta sclipea orbitor în lumina care venea din plafonul sălii.
   Jason îl privi cu atenţie pe bărbat. I se părea cunoscut, dar nu-şi dădea seama unde-l mai văzuse. Avea trăsături de hispanic, cu părul negru şi ten foarte ars de soare. Avea înfăţişarea unui prosper om de afaceri. Brusc, Jason îşi aminti de unde îl cunoaşte.
   Îi văzuse chipul în îngrozitoarea noapte a morţii lui Hayes. Bărbatul acesta fusese afară din restaurant şi tot el se aflase în afara camerei de gardă a spitalului din Massachusetts.
   Chiar în clipa aceea, tipul dădu cu ochii de Jason, care fu brusc străbătut de un fior pe şira spinării. Se pare că bărbatul îl recunoscuse pe Jason pentru că imediat porni spre el, cu mâna dreaptă cufundată, ca din întâmplare, în buzunarul sacoului. Se apropia de ei, acoperind foarte repede distanţa. Venindu-i în minte uciderea Helenei Brennquivist, Jason intră în panică.

   Intuiţia îi spunea ce avea să se întâmple, dar el nu mai putea să facă nicio mişcare. Se uita în continuare la Carol. Ai fi vrut să strige şi să-i spună să fugă, dar nu putea. Era paralizat. Privind cu colţul ochiului, îl zări pe bărbat apropiindu-se de masa vecină.
   - Jason? rosti Carol, înclinându-şi capul într-o parte.
   Bărbatul ajunsese la numai câţiva paşi de ei. Jason îl văzu scoţându-şi mâna din buzunar şi observă strălucirea metalului acoperit apoi de cealaltă mână. Vederea armei, îi dădu în fine lui Jason imboldul de a acţiona. Într-un impuls energic, trase cu putere faţa de masă, aruncând pe jos toate farfuriile, paharele şi argintăria. Carol sări în picioare scoţând un ţipăt.
   Jason se năpusti asupra bărbatului, punându-i faţa de masă pe cap şi împingându-l peste o masă învecinată pe care acesta o transformă într-o puzderie de cioburi de porţelan şi sticlă. Cei de la masă ţipară şi încercară să fugă de acolo, dar mulţi dintre ei se împleticiră în încurcătura de scaune întoarse cu picioarele în sus.

   În dezordinea creată, Jason o apucă pe Carol de mână şi o trase după el spre verandă. Reuşind să depăşească starea de teamă care îl paralizase la început, Jason devenise acum un torent de energie. Ştia cine era omul de afaceri cu înfăţişare hispanică: criminalul despre care Hayes pretindea că se află pe urmele sale. Jason nu se mai îndoia că următoarele victime urmau să fie Carol şi el însuşi.
   O târî după el pe Carol pe primele trepte, intenţionând să ocolească hotelul şi să ajungă la parcare. Îşi dădu însă seama că nu va reuşi. Aveau mai multe şanse cu una din bărcile legate de ponton.
   - Jason! ţipă Carol când bărbatul schimbă direcţia şi începu să o tragă după el spre gazon. Ce s-a-ntâmplat cu tine?
   Jason auzi cum în spatele lor uşile restaurantului fuseseră izbite la perete şi-şi dădu seama că erau urmăriţi.
   Când ajunseră pe ponton, Carol încercă să se oprească.
   - Hai o dată, fir-ar să fie! strigă Jason scrâşnind din dinţi.
   Uitându-se înapoi spre han, văzu silueta unui bărbat care străbătu în grabă veranda, apoi se năpusti pe trepte în jos.
   Carol încercă să-şi elibereze mâna, dar Jason o strânse şi mai tare şi o împinse înainte.
   - Tipul ăsta vrea să ne omoare, strigă el.

   Năpustindu-se înainte, alergară până în capătul pontonului, fără să bage în seamă bărcile cu rame. Jason îi strigă lui Carol să-l ajute să dezlege trei din bărcile de cauciuc şi să le împingă în mijlocul curentului. În clipa în care urmăritorul lor ajunse la ponton, cele trei bărci pluteau deja pe râu în jos.
   Jason o ajută pe Carol să se suie în cea de-a patra barcă, după care se aruncă şi el şi împinse cu piciorul în ponton pentru ca ambarcaţiunea să se desprindă cât mai repede. Începură să plutească şi ei pe râu în jos, la început lin, apoi câştigând viteză. Jason o obligă pe Carol să se întindă la podea, apoi o acoperi cu propriul lui trup.
   Un pocnet abia perceptibil fu imediat urmat de o bufnitură surdă, undeva în barcă. Aproape simultan, din locul acela se auzi cum iese aer. Jason scoase un geamăt. Tipul trăgea în ei cu un pistol cu amortizor de sunet. Un alt pocnet surd fu urmat de sunetul sonor al glonţului care ricoşase din motorul exterior, iar glonţul următor se auzi plescăind în apă.
   Spre uşurarea sa, Jason îşi dădu seama că barca fusese concepută compartimentat. Chiar dacă un glonţ ar fi provocat dezumflarea unui compartiment, ea nu s-ar fi scufundat. Câteva gloanţe mai căzură foarte aproape, apoi Jason auzi cum un obiect de lemn se izbeşte de ponton. Îşi ridică cu grijă capul şi privi într-acolo. Bărbatul scosese una din canoe din suportul ei şi o lansase la apă.
   Jason fu din nou îngheţat de frică. Urmăritorul putea vâsli mult mai rapid decât plutea liber barca lor de cauciuc. Singura lor şansă era să pornească motorul, un tip vechi care se punea în funcţiune prin  tragerea unui şnur.
   Jason împinse maneta în poziţia „pornit” şi trase de şnur. Motorul nu dădu nici cel mai mic semn de viaţă.
   Urmăritorul se urcase deja în canoe şi vâslea acum în direcţia lor. Jason trase din nou de şnur: nimic.
   Carol îşi săltă capul şi spuse agitată:
   - Se apropie de noi.
.........................................................................