Prietenie trădată, Christopher Bollen

 .........................................................
                     7-8

        E opusul iubitului lui.

   Poate că de aceea au fost atrași unul de altul la început, cel simplu de îndrăgit provocat de împotrivirea distantă, cel greu de îndrăgit descumpănit de insistența de a stabili o legătură.

   - Rasym, sunt îngrijorat. Foarte îngrijorat. Charlie a dispărut.

   - Știu, izbucnește el reluându-și mersul.

   Când lungesc și eu pasul să-l prind din urmă, se oprește de tot, obligându-mă să mă întorc. Buzele i se freacă una de alta în timp ce se uită spre apă în direcția portului lui Charlie. Din profil, cucuiul de pe frunte iese în afară.

   - Știi unde e?

   Nu vorbește. Am nevoie de Adrian să-mi interpreteze liniștea lui. De un interpret sau de o anumită doză de forță cu ajutorul căreia să-i smulg un răspuns. În cele din urmă, își strecoară obosit mâinile în buzunarele de la pantaloni și spune:

   - Același lucru voiam să te întreb și eu pe tine.
   - Deci suntem amândoi în ceață. Nu crezi că ar trebui să facem ceva?
   - Ca de exemplu?
   - Nu poți să-l suni pe tatăl tău? Charlie e un Konstantinou, pentru numele lui Dumnezeu. Nu aveți o armată de ajutoare sau ceva de genul ăsta?

   - Nu e atât de simplu.
   - De ce nu e atât de simplu? strig.
   Mă privește lung, de parcă ar vrea să stabilească dacă merit mai multe cuvinte.
   - Charlie a ținut neapărat să arate că e pe cont propriu aici. „Vedeți-vă de treburile voastre”, cam asta a fost deviza în privința ramurii familiei din care fac eu parte. Oricum, tatăl meu nu mai are de mult acces la adevărata autoritate. N-ar putea face prea multe.

   Sesizez amărăciune în vocea lui, ramura slabă a stejarului Konstantinou își scutură frunzele de jos, lipsite de lumina soarelui.
   - Tata ar sugera să luăm legătura cu Stefan sau cu tatăl lui, dacă ar fi în măsură să ajute. Ba nu, știi ce-ar face? M-ar întreba dacă îi stă în fire lui Charlie să dispară așa, iar eu ce-ar trebui să-i zic?
   Faptul că Rasym nu pare alarmat de dispariția vărului lui preferat mă convinge că știe mai multe decât dă impresia. Risc.

   - Ai vorbit cu Stefan, nu? I-ai spus că firma de închirieri de bărci a lui Charlie s-ar putea să nu fie așa de curată.
   Se leagănă, de parcă adevărul i-ar afecta echilibrul. Se încruntă, apoi înfige picioarele în pietre.
   - Cine ți-a spus?
   - Rasym, nu sunt prost. În orice caz, nu făcut grămadă.
   - Dacă nu veneai, aș fi luat eu postul tău, spune el răutăcios. Atunci măcar aș fi putut să aflu adevărul și să fac ceva să-l ajut. L-am întrebat pe Charlie dacă pot să fiu eu managerul lui în dimineața de dinainte să-ți ofere ție postul. Aveam tot dreptul. Sunt din familie. Dar a refuzat. A spus că tu te potrivești mai bine. Tu, care ai experiență zero în materie de bărci, care ai zăcut și ai sângerat la prima călătorie cu barca. De ce tu mai degrabă decât mine? Sincer, de ce?

   Răspunsul mi-e clar. Charlie s-a gândit că disperarea mea i-ar asigura un angajat mai dispus să  accepte orice în afacerea lui necurată. În definitiv, în CV-ul meu figurează experiența cu bandele panameze. Sau poate că explicația este și mai simplă: își permitea să mă pună în pericol mai mult decât pe un membru al familiei lui. Degetele lui Rasym sunt mai valoroase decât ale mele.
   - Da, am fost furios, recunoaște el. Iar după ce am plecat de la biroul lui Charlie, am vorbit cu Stefan. Tu nu înțelegi. Nu e familia ta. Tu nu ai nicio miză. Noi ne bazăm pe Stefan. Noi avem nevoie de sprijinul lui când va prelua afacerea. Trebuia să fiu cinstit cu el! Și e clar că turiștii nu se înghesuie la debarcader să fie duși în vacanță.
   Brațele lui slăbănoage țâșnesc prin aer când începe să meargă. Dându-și seama că nu-l urmez, se întoarce și-mi spune:
   - Nu regret. Dacă Charlie face ceva ilegal, Stefan ar trebui să-l oprească. Se întâmplă deja prea multe rele în apele astea ca să mai profiți de haos.
   Ce s-a ales de scriitorul care dobora fără nicio remușcare un avion de pasageri?

   Rasym își strânge gulerul tricoului în jurul gâtului înainte de a continua:

   - Regret doar că apoi m-am simțit vinovat. M-am dus înapoi în port în după-amiaza aia și i-am spus lui Charlie că Stefan adulmecă. Presupun că voiam confirmarea că afacerea lui cu bărci nu era chiar cum pretindea el. A luat-o razna, l-a cuprins panica. Nu i-am spus că am stat de vorbă pe îndelete cu Stefan, dar pe bărcile alea e și numele meu de familie! Aveam de ales? De ce trebuie să aleg între Charlie și restul familiei mele?
   Furia îi e singura mângâiere; tremură în arșița aurie, ochii lui caută cotloanele infinite ale țărmului stâncos. Niciodată nu mi-a venit să-l îmbrățișez pe Rasym și nu îndrăznesc nici acum. În schimb, îi ofer mâna, cu palma în sus. De la distanță, probabil pare că îi cer ceva. Când se întoarce și lovește cu piciorul în apa care urcă la flux, am și eu același sentiment.

   - Din cauza mea a plecat, șoptește. N-ar fi trebuit să-l avertizez. Ar fi trebuit să-l las pe Stefan să-l înfrunte. E vina mea că a dispărut.
   - Nu e vina ta. E a lui Charlie. Nici eu n-am știut de afacerea lui. Încă nu știu.
   Chiar când mă pregătesc să las mâna jos, se repede să mi-o ia strângând din dinți, de parcă ar fi hotărât să suporte șocul electric al contactului fizic.
   - Crezi că se poate să fi plecat de pe insulă?
   Rasym ridică din umeri drept răspuns.
   - Dar o să se întoarcă, nu?

   - Știi ce cred eu? Mai ții minte când ungurul ăla necioplit, Bence, a venit la masă în noaptea aia și a jurat că-l sunase Charlie? Cred că Charlie încerca să-și vândă participația cât de repede posibil. Să renunțe la afacere. Să transfere titlul. Să facă un B din K. Să plece și să-și vadă de viață. Acum ar putea fi oriunde. Atena, Cipru, Polinezia.
   - Eu sper că nu. De dragul lui Sonny.
   Când îi pomenesc numele, îmi dă drumul la mână.
   - Femeia aia! A purtat burka în fața ta? I se pare foarte amuzant. Dacă e atât de minunată, de ce n-a luat-o cu el?
   Rasym înaintează cu pași nesiguri, o clipă chiar se sprijină pe mine ca să-și mențină echilibrul. În mod straniu, mă emoționează căldura trupului lui și mirosul de pământ și metal al pielii, toată ființa ciolănoasă a lui Rasym, în care religia se războiește cu dorința.
   - Pot să te întreb de ce crezi că au pus bomba hipioții luna trecută?
   - Ai citit ultimul capitol al Bibliei? Cunoști Apocalipsa Sfântului Ioan?

   Tropăie din picioare să sugereze o cavalcadă.
   - Dar tu nu crezi că au vreo legătură cu dispariția lui Charlie? Adică nu-i posibil să fi fost victima unei crime?
   - Crimă? De ce ar vrea hipioții să-l omoare pe Charlie? Sigur, se urăsc reciproc, dar nu văd în ce fel le-ar ajuta cauza dacă l-ar omorî pe Charlie. E bine să ai dușmani. Un dușman este mai onest decât un prieten. Știi exact care e situația.
   Mă întreb dacă așa se explică ura lui neînduplecată față de Sonny. În universul moral al lui Rasym, dacă ar tolera-o i-ar da un sentiment fals de încredere. Rasym a trasat propria lui Linie verde, nu trece nimeni dincolo, nu încape îndoială unde e locul fiecăruia.
   Clătinând din cap, pufnește:
   - Auzi, să-l ucidă hipioții! Acum parcă ai fi Charlie.

   - De ce?
   - Era paranoic. Poate din cauza poveștii cu bărcile. Poate din cauza tipului pe care l-a concediat. Cum îl cheamă?
   Pocnește din degete.
   - Ai văzut pisica aia de pe Domitian.
   Lui Rasym nu i-a trecut prin cap posibilitatea ca Charlie să fi murit. Nici nu i-a trecut prin cap că dispariția lui ar putea fi în vreun fel involuntară.
   - Și ce? Are pisică.
   - Nu te pricepi deloc la bărci, nu? Doamne, ai fi fost un manager groaznic. Se știe că țevile de gaz de pe iahturi sunt ușor de tăiat. Un ucigaș tăcut. Există un singur motiv pentru care lași un animal pe barcă. Să fii sigur că mai trăiește când urci la bord.

   Îmi observă șocul de pe față și mi se pare că-i face plăcere, într-o oarecare măsură, să mi-l administreze.
   - Charlie n-o să plece definitiv, mă asigură. Uiți că a lăsat ceva în urmă. Între timp, va trebui să așteptăm să plece Stefan înapoi în Dubai.
   Mă bate pe spate în timp ce ne apropiem de Adrian, care stă lungit pe prosop și se uită la cupola albastră cu ochi sticloși.
   - Te detașezi și apoi i te supui, murmură el cu vocea distorsionată, de parcă s-ar auzi de la interfonul vechi al unui apartament. Nu simți? Timpul ne presează tare. Suntem afundați în cutele lui. Ce vrea?
   Cu greu ai putea găsi un tip mai drogat decât el.
   Rasym se așază turcește la picioarele lui Adrian și-i aruncă o cămașă peste ele ca să nu se ardă. Ar fi mai prudent să-i acopere organele genitale, căci un început de erecție îi rearanjează geometria tare a corpului. Apoi îmi spune:
   - Moștenirea, Ian. Asta uiți tu. Dacă ai perspectiva să pui mâna pe câteva sute de milioane într-un an-doi, nu fugi pe nepusă masă doar cu hainele de pe tine.

        Louise și cu mine stăm la masa de pe terasă. Lumânările dintre noi mai au puțin și se sting.
   Mai devreme, Louise a desfăcut o sticlă de votcă și a turnat câte trei degete în pahare. Eu sunt la al patrulea „trei degete”. E aproape miezul nopții, dar arșița zilei ne sâcâie ca un toboșar care s-a rătăcit de fanfara lui. Oile umblă de colo colo pe câmpuri behăind agitate.

   De ce sunt atât de neliniștite în seara asta? Sunt atent la orice set de faruri care urcă din vale, mi-e teamă de ideea unui preot la volan. Le urmăresc înclinația prin întuneric, se răsucesc și se contorsionează ca niște copii cu lanterne în mână pe drumul șerpuit, apoi trec în viteză de aleea noastră și dispar.
   La un moment dat, se aude un huruit într-un tufiș din apropiere.
   - Ai auzit?
   - Ce să aud? întreabă Louise.
   Mă ridic de pe scaun; poate îmi joacă imaginația feste, dar văd o siluetă topindu-se în tufărișul negru. Aștept un minut, însă bezna rămâne totală și neclintită.
   - Mi s-a părut doar că văd pe cineva pe alee.
   - Ar putea fi un vecin. Sau, era să uit, am observat-o pe una dintre fetele din tabăra hipioților mergând pe câmp mai devreme.
   - Dar niciun preot sau vreun grec bine făcut?
   Louise clatină din cap, așa că mă așez la loc.
   - Te porți ciudat, remarcă ea.
   - Îmi pare rău. Am fost puțin cam stresat.
   - Vrei să-mi spui ce se întâmplă?
   E mai degrabă un ordin decât o întrebare; vocea ei și-a recăpătat asprimea.

   - Totul se duce de râpă fără Charlie, răspund vag.
   Iau sticla de votcă, nu ca să torn, ci ca să profit de răceala ei.
   - Datorează bani mănăstirii și, cum el nu este aici, călugării mă bat pe mine la cap. Ce-ai zice să mergem câteva zile pe o altă insulă? Am putea să plecăm mâine și să încercăm în Folegandros. Am auzit că sunt niște faleze impresionante. Bun, poate e cam departe. Dar ce zici...
   Louise se strâmbă.
   - Nu se poate. Eu, cel puțin, nu pot. Nu am bani. Europa m-a lefterit. Și Sonny ne-a invitat la prânz mâine. Nu pot s-o părăsesc.
   Își ține băutura la gură, dar nu bea. Oricum, nu contează. Dacă Stefan a achitat datoria, Louise e în siguranță.
   - Ce se întâmplă cu Konstantinou Charters? mă întreabă.
   - Nu știu nici eu mai multe decât tine.
   Duce mâna pe partea cealaltă a mesei și-mi atinge cotul.
   - Am senzația că nu-mi spui tot.

   „Cine e tipul cu barbă, cu cămașă de cowboy? De ce n-ai postat fotografiile cu mine și cu Charlie? Le-ai șters înainte să le vadă bărbosul și să te întrebe ce-i cu noi?” Nu pun aceste întrebări pentru că nu vreau să aflu răspunsul, pentru că Louise mai stă doar cinci zile.
   - Dar mai lucrezi la el?
   - Presupun.
   - Și nu e nimic ciudat la operațiunile lui?
   Mă uit la ea pe deasupra paharului aproape gol.
   - Ciudat în ce fel?
   Ia o lumânare și și-o flutură prin față ca pe un far călăuzitor.

   - Ian! Intră pe recepție! Ian! spune ea râzând. Suntem în plin sezon pentru închirierea de bărci. Charlie a dispărut. Despre tine nu se poate spune că te duci la program. Mă întrebam dacă e ceva în neregulă.
   Îmi smulge sticla din strânsoare și-mi umple paharul. Al cincilea „trei degete”.
   Pun degetul pe buză să mă descurajez să beau.
   - Vorbește, mă îndeamnă Louise. Mie poți să-mi spui. Poate reușesc să dau o mână de ajutor.
   - Nu poți să dai nicio mână de ajutor.
   - Pune-mă la încercare.
   E-mailul din seara asta de la sora mea:
   Nesimțitule, sună-mă! Aș putea să mă duc la poliție, să cer să te aresteze pentru furt. E infracțiune, dacă nu te duce mintea să-ți dai seama singur. Așadar, ultima mea ofertă. Dacă ne dai banii înapoi și-mi răspunzi la toate întrebările despre tata, atunci eu și cu Ross ne mai gândim dacă să depunem plângere.
    Dacă e să găsesc o parte bună, Lex mi-a dat adresa ei poștală.
   - Ești nerăbdătoare să pleci acasă? o întreb pe Louise.
   - Schimbi subiectul, murmură ea sprijinindu-și capul în palme.
   - Mi-ar fi plăcut să ne întâlnim din întâmplare acum un an. Acum șase luni. La naiba, la anul. Dar nu acum. Mai prost de atât n-am stat niciodată.
   Iau mâna de pe buze și sorb din pahar.

   Să fi avut întotdeauna bani: patima față de lucruri ce nu pot fi numite; o cameră aglomerată cu lumina stinsă; fiabilitatea ușilor automate, fâșâitul pe care îi scot când se deschid și aerul rece pe pielea înfrigurată.
   Să nu fi avut niciodată bani: muncă, muncă, muncă și niciun pic de timp pentru rugăciune; o geacă pentru toate anotimpurile; iarba care crește în jurul unei case din ce în ce mai mici.
   Să fi avut cândva bani și să-i fi pierdut: o gaură în pantof cu care nu te obișnuiești niciodată, să simți gaura cu fiecare pas pe care-l faci, până când gaura se face mai mare decât corpul tău.
   - Te rog, Ian. Spune-mi ce se întâmplă!
   Louise se întinde din nou, dar îmi mut cotul. Nu are sens s-o împovărez cu adevărul. Las-o să se bucure de cinci zile de vacanță. Hai să nu fiu o lecție în povestea călătoriei ei. Să se gândească la mine mai târziu, undeva în Washington sau Lexington, nu ca la un om distrus, ci ca la unul curat.
   - Chiar dacă e rău, aș vrea să aud. Poți să-mi spui cele mai mari nenorociri.
   - O să te duci în vizită la fratele tău înainte de începerea anului universitar? Cum ai spus că arată?
   Louise se ridică de la masă și se cocoață pe zid. Apoi se ridică iar, ocolește masa și, luându-mă pe după umeri, șoptește:
   - Mă bucur mult că sunt aici cu tine. Indiferent ce se întâmplă. Indiferent cât va dura. Știi, nu?
   - Am o rugăminte, îi spun.
   Împing paharul cu băutură și mă uit la ea, seriozitatea îi formează un sărut pe buze, femeia aceasta care, în mod misterios, vrea să fie cu mine din motive pe care nu mi le explic. Sapă mai târziu, caută în țărână, scoate oasele la soare și încearcă să-ți dai seama ce ființă era. Avea o viață, se mișca, respira. A contat atât timp cât a durat.
   - Ce e? mă întreabă ea lăsându-și capul într-o parte.
   - Dormi în camera mea în noaptea asta. Nu te duce în patul tău.
   Am ajuns la stadiul în care ne cerem lucruri simple, imposibile.

14.

        Se numește Vic și are o tuse sâcâitoare. Atâta lucru știu despre șefa lor.
   Merg spre nord de pe plaja din Grikos în prima zi în care cerul este întunecat. Nori joși de furtună formează dâre precum blana murdară a câinilor husky. Lipsa soarelui face ca pereții văruiți în alb ai orașului să capete un crem mohorât, expunând crăpături în tencuială și petice de culoarea cretei.
   Câteva sunt mânjite de vopsea spray proaspătă: „Strivește troika”, „Tote me Tanks, Tope me Banks”, „Devorați-i pe bogați”. Copertinele zdrențuite ale tavernelor atârnă din rame. Paradisul e o dâră de lumină.

   Cotesc de-a lungul țărmului stâncos. În port sunt foarte puține iahturi și numai câteva bărci de pescari dărăpănate târăsc năvoade prin canalele mai adânci. În timp ce falezele se înalță și plaja se îngustează, aud și simt mirosul taberei, un microclimat de fum dulceag și rafale de muzică bubuitoare, o piesă hip-hop se topește în pulsația de amfetamină a transei.

   Probabil că și câinii lor întâi mă aud și mă simt, pentru că trei corcituri, două cu mandibula ieșită mult în afară, vin iute spre mine și-mi adulmecă pantofii. Cel mai mic dintre ei ridică un picior musculos, obligându-mă să fac un pas în laterală în apă ca să nu mă marcheze. Dar mă acceptă în haita lor; fug împrejurul meu ca niște ambasadori slugarnici în timp ce mă apropii de ciorchinele de corturi.
   Auriu. Roșu. Verde vânătoresc. Fiecare cort are o cruce pe o parte. Un foc de tabără scânteiază în mijlocul plajei; un bărbat cu o pălărie de fetru dansează în jurul flăcărilor și-i atinge pe cap pe cei care aruncă în foc rămurele, frunze de oregano și jeturi de combustibil. Două tinere cu părul lung și încâlcit, nu foarte diferite de prietena lor moartă, Dalia, prind tricouri pe o sârmă întinsă între măslini; unul dintre tricourile care flutură în vânt este cel cu toate culorile curcubeului cu ♥ Atena, pe care l-am văzut la ultima lor sosire. Un puști scund, sfrijit, cu fiecare os vizibil pe spate, cu părul o încâlceală de codițe fucsia, cântă o piesă rap în portugheză în timp ce răsucește un baston de poliție prin aer. Este atât de concentrat la ritmul lui, încât e gata să calce în focul de tabără, stârnindu-le fetelor din apropiere hohote răgușite de râs.
   - Gibby, ai treabă, strigă una dintre fetele care întind rufe.
   Poartă o diademă ieftină de plastic.

   - Nu, nu mier-cu-rea, răspunde el fracturând cuvântul, până când nu mai știi că e o zi a săptămânii.

   Are buza așa de umflată, încât i se vede un cuvânt tatuat pe partea roz de dedesubt. Conte? Cutră? Cometă?
   Un grup de bărbați goi și păroși se aruncă în apă, cu picioarele și dosurile ca o acumulare de vânătăi și lovituri de bici. Aproape de fluxul care se apropie zac împrăștiate cutii goale de sardele, pachete de țigări, linguri îndoite și cutii de conserve strâmbe. O fată goală până la brâu, cu pantaloni de trening de velur de culoarea cireșei, cu un sfârc străpuns de un ac de alamă, freacă resturile de pe un grătar; sânii i se înghesuie unul în altul din cauza efortului și, când se ridică în picioare să se șteargă pe frunte, văd că este însărcinată în câteva luni. Doi tipi care vorbesc în spaniolă, cu un ciudat aspect școlăresc, judecând după părul tuns scurt și cămășile murdare, se iau la trântă pe lângă stânci; chicotelile nu reușesc să mascheze violența hârjonelii. Un antebraț îl strânge de gât pe cel mai mic. Niște păsări albastre tatuate pe braț se umflă și se acoperă cu vene.
   Denumirea de hipioți nu este prea exactă în cazul lor. Sunt mai degrabă niște necrofagi culturali, ciugulesc promiscuu din grămada de gunoi a istoriei, a magazinelor de suvenire și a amintirilor romantice adolescentine care au zăcut ani de zile în dulapuri din suburbii înainte să fie recuperate drept simboluri ale inocenței apuse. Armură le este expresia feței, cu ochi pătrunzători și guri crispate de o vitalitate hămesită, un avânt stăvilit, isterie ținută din scurt.
   Și totuși sunt frumoși, majoritatea, pentru că sunt tineri, stare pe care încă nu și-au dat seama cum s-o distrugă, iar încercările în acest sens - tatuaje, machiaje ca la teatru, piercinguri mari cât dolarii de argint, cicatrice albe de la tăieturi cu lama ca niște linii de cocaină pe brațe - toate astea dovedesc ce tineri sunt. Îmi imaginez că atunci când e soare o sminteală de lumină unge trupurile goale din tabără și dă mării un aspect halucinogen, iar Dumnezeu chiar pare aproape un supraveghetor zombi care s-a întors să culeagă obiectele reciclabile din gunoi.

   Prin coloana sonoră formată de lătrăturile câinilor, râsetele isterice și muzica speed onctuoasă, mă surprinde mai mult ceea ce lipsește: nici măcar un telefon mobil la vedere. Sunt oameni lipsiți de strălucitoarele remore ale postărilor și transferurilor de date.
   Îmi plimb privirea mai departe pe plajă, acolo unde se formează un cerc în jurul dalmațianului ursuz. Niște fete fredonează o melodie în timp ce-i împletesc coronițe de iarbă în jurul gâtului. Tipul musculos cu mustățile răsucite stă ghemuit pe o găleată întoarsă cu gura în jos.

   Mănâncă sardele dintr-o cutie cu capacul îndoit. În buza de jos are înfipte două inelușe de argint, iar de betelia pantalonilor scurți militărești are prins un cuțit. Dar cel de lângă el îmi reține atenția. Helios stă așezat cu un prosop de plajă prins pe jumătate pe cap, cam cum își imaginează un copil că vine un văl. Pare mai fericit și mai pierdut decât ultima oară când l-am văzut eu; între degete are un joint stins. Mângâie cu gândul aiurea dalmațianul de parcă l-ar pipăi, stă cu ochii ațintiți la concursul de fredonat al fetelor, dintre care una dansează goală până în brâu, brațele i se leagănă ca niște crengi și-și agită tricoul cu Anti-Betleem ca pe un stindard.
   Un băiat latinoamerican cu părul lung și creț de surfist și unghii portocalii, cu o bustieră de nailon, trece pe acolo vorbind la un walkie-talkie.
   - Ajungi la trei și zece! urlă el în aparat.

   Merge țanțoș pe plajă și intră într-un cort mare făcut dintr-o prelată albastră și niște plasă de camuflaj verde-maronie. Stâlpul metalic din față tremură când un steag alb trosnește în vârf; pe steag sunt două coarne aurii încrucișate. Lângă cort se vede un tomberon din plastic, iar o fată face ordine într-un morman de rucsacuri.
   - Știe cineva unde e echipamentul Reginei? strigă ea cu un accent nordic.

   Tipul cu mustața răsucită se uită la ea. Dar înainte să răspundă, ochii îi rătăcesc spre mine.
   - Hei! strigă. Cine mama dracu’ ești? Ce faci?
   Privirea mi se îndreaptă imediat spre Helios, care se uită și el la mine, de parcă i-ar fi frică să dea de mine aici, unde probabil că nici măcar tatăl lui nu ar îndrăzni să-l caute. Helios nu scoate un cuvânt când tipul se repede la mine, iar tălpile lui împrăștie pietrele cu fiecare afundare.
   O bucată din cort se dă într-o parte și iese Vic, cu mâna streașină la ochi, deși nu e nici urmă de soare. Are un alt compleu înflorat, pantaloni scurți cu albăstrele și o cămașă cu margarete. Ridică imediat brațele ca să-l oprească pe tip să se repeadă, apoi vine calm spre mine.
   - Lasă, Noah. Toată lumea e bine-venită.
   Lui Noah nu-i convine să mă lase. Își pune mâinile în șolduri ca să-și accentueze lățimea pieptului și-și roade cu dinții piercingurile.
   - Avem prea mulți, mormăie el. Devine periculos.
   Vic mă studiază curioasă, ochii ei albaștri, blânzi sunt plini de compasiune, ca și când nu ea s-ar apropia, ci eu m-aș apleca pe fereastra unui tren și ea m-ar privi cum plec, un prieten căruia o să-i ducă dorul.
   Întinde brațele dolofane și cuprinde cu mâinile un bol invizibil.
   - Bun venit. Bun venit în tabăra Apocalipsei. Ești obosit deja?
   Rămân pe loc.
   - Obosit de ce?

   - Obosit să mai cauți, îmi spune cu un zâmbet exersat. Obosit să mai cauți împlinirea în haos și sclipici. Obosit să mai lupți într-o bătălie pe care știi că ai pierdut-o deja. Pentru că asta îți oferim noi. O cale de scăpare.
   Vocea ei adoptă tonul șoptit, cântat al bibliotecarei care-i citește unui copil dintr-o carte cu poze.

   - Noi putem face din tine un om mai bun. Putem să scoatem toată suferința din tine și s-o aruncăm în mare. Aici nu există frică. Nu trebuie decât să vrei. Să vrei să înceteze suferința și îngrijorarea.
   Parcă s-ar uita în adâncul meu; da, asta vreau. Dar, deodată, pieptul i se zguduie și izbucnește o tuse vulcanică. Tusea pune stăpânire pe ea și, între două accese, Vic respiră greu, ca un pseudoluptător profesionist buimăcit de o lovitură care chiar doare dată de un amator.
   Noah dă fuga la un răcitor și scoate o sticlă de apă. Ea soarbe șovăitor, cu ochii închiși, se verifică să vadă dacă trupul ei mai înregistrează și altă activitate. Înghite lacom și restul apei.
   - Scuză-mă, îngaimă când deschide în sfârșit ochii. Mă numesc Vic. Mă bucur că ai venit.
   - Știu cum te cheamă.
   Haosul și sclipiciul nu sunt chiar atât de departe încât să nu aprecieze ideea de reputație. Zâmbește.

   - Și eu te cunosc pe tine. Te-am văzut când sora noastră și fratele nostru au avut accidentul de motocicletă.
   Face semnul crucii pe cămașa cu margarete.
   - Le simțim lipsa. M-am emoționat când am văzut cum te-ai repezit la cadavrele lor pe câmp. Mi-a rămas în minte imaginea ta alergând din toată inima spre moartea lor.

   - M-am gândit că poate e un cunoscut.
   Simt că devin defensiv. Nu vreau ca Vic să încerce iar să mă convertească. Nu vreau să vadă în adâncul meu.

   - Ahh.
   Zâmbetul i se crispează.
   - Nu prea ne interesează turiștii în tabăra noastră. Acesta este un loc destinat celor pierduți și regăsiți.

   - E cumva și pentru cei dispăruți?

   Sper că întrebarea ar duce-o cu gândul la Charlie, dar Vic nu înghite momeala.
   - Tu nu ai dispărut niciodată. Nici măcar o zi. Ea a fost mereu alături de tine. Trebuie doar să întinzi mâna.
   - Fata aia e aici cu voi? Cred că o cheamă Carrie Dorr, cea care a găsit cadavrele.
   Zâmbetul lui Vic se topește. Dă din cap spre cort.
   - Ce-ar fi să stăm de vorbă înăuntru?

   Pornesc în urma ei pe plajă. Noah mă studiază cu atenție. Mă uit după Helios, care acum stă cu spatele la mine, iar prosopul îi acoperă complet fața. Vic ridică bucata de cort și mă aplec să intru. Pe jos sunt covoare galbene. Pernele ieftine cu paiete și sacii de dormit rulați din mijloc creează o zonă improvizată de odihnă; pe una dintre perne sunt cusute numerele 5:47:31, făcând probabil trimitere la un verset din Biblie.
   Interiorul miroase a stătut și a umed, cum miroase vara într-o cabană nefolosită. Pe o parte a cortului, pe niște rafturi de lemn, sunt o mulțime de conserve și de tricouri pentru turiști încă învelite în celofanul din fabrică. Pe raftul de jos e un șir de coșuri de plastic; în unul pare să fie un morman de telefoane mobile și laptopuri, iar în altul, teancuri de pașapoarte. Un coș deschis este plin cu ghiduri turistice ale Greciei și Biblii cu copertele crăpate. De partea cealaltă a cortului, o hartă laminată a insulelor grecești e prinsă de un panou de placaj. Piuneze de diferite culori acoperă harta într-o constelație amibiană. O tablă mică, nu foarte diferită de cea din Skala, afișează programul săptămânal al feribotului spre și din Patmos și porturile de legătură către lanțurile de insule din vecinătate.

   Dar mare parte din spațiu este ocupat de un container negru metalic încuiat cu un lacăt. E acoperit cu o față de masă de dantelă și un morman de sfeșnice. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva e plin cu dinamită din genul folosit de pescari la braconaj, în caz că Apocalipsa are nevoie de puțină încurajare.
   Băiatul cu bustieră sport stă în picioare lângă hartă și mută o piuneză.
   - Mulțumesc, Leif, îl trimite Vic la plimbare.

   El dă din cap slugarnic, își prinde părul la spate într-o coadă de cal, ceea ce-i accentuează sprâncenele frumoase, și pleacă.

   - Ia loc.
   Vic se așază cu picioarele solide sub ea și-și aranjează pernele în jurul șoldurilor și gambelor. Are ceva de mamă-cloșcă, din cauza vârstei sau a trăsăturilor modeste, care te duc vag cu gândul la Vestul Mijlociu al Statelor Unite, sau poate pentru că e singura din tabără care poartă ceas.
   Are trei prinse la încheietura mâinii drepte. Observând că mă holbez la ele, îmi explică:
   - Două sunt potrivite pe ora Greciei. Dar nici măcar eu nu sunt în totalitate ruptă de trecut. Este ultima concesie pe care mi-o permit. Rapid City, Mountain Standard, oprit etern la 5:47:31, secunda în care l-am descoperit pe Domnul.

   - Cât a trecut de atunci?
   - Șase ani și atât de multe luni. Nu mai țin minte câte, dar nici că-mi pasă. Nu mai contează. Îmi amintesc ce mi-a spus Charlie, că Patmos își are nebunii ei, atrași de visul de a trăi pe insula Apocalipsei, cum era și cazul pedofilului din Chicago. Deși motivele lui sunt foarte diferite de ale
lui Vic, care adaugă: De atunci sunt pe insulele astea, îmi închin viața Lui, mă pregătesc pentru venirea Lui, pentru bătălie și festin.
   - Te referi la sfârșitul lumii.
   Zâmbește.
   - Dacă judeci totul prin prisma pierderii, da, e sfârșitul lumii. Dar este începutul uneia mai bune. Lumea asta veche e chiar atât de bună? Citește un ziar. Te provoc să citești două, să vedem dacă te apucă greața. E prea târziu s-o salvăm. Nu spun nimic din ce n-au stabilit deja oamenii tăi de știință. Două bătăi la miezul nopții. Limba a doua se mișcă rapid. Ești gata? Se mușcă de obraz. Cum te cheamă?
   - Ian.

   - Ian.
   Mă studiază de parcă ar privi o vrăbiuță la fereastră, fascinată de capacitatea de supraviețuire a ființelor banale.

   - Simt că ai ce trebuie. Ți-a spus cineva lucrul ăsta? S-a deranjat cineva să privească în adâncul

tău până acum? Ai atât de multă durere, confuzie și îndoială în adâncul tău, și simt că te lupți să găsești un loc permanent. Îmi pare rău. N-o să găsești niciunul. Nu cauți unde trebuie. Se apleacă și mă bate ușor pe genunchi. Nu-i cer nimănui să creadă. Fiecare membru al taberei alege să vină aici de bunăvoie, alege să-și dorească ceva mai măreț decât am fost programați să acceptăm. Cum te-ai simți dacă ai renunța la toată suferința aia? Ai mai fi Ian? Ai nevoie de el?
   - La ce servește harta? întreb, abătându-i atenția de la Ian.
   Se uită în spatele ei, admirând parcă numărul de piuneze.

   - Se duce vorba. Vin tot mai mulți tineri. Îi ajutăm să-și găsească drumul. Le planificăm traseul și-i aducem acasă. Fiecare dintre acești tineri a fost torturat, maltratat, schilodit de părinți, falimentat de educația primită, dezamăgit de guverne și comunități, ridiculizat pentru că e așa cum e. Majoritatea au început ca turiști, călătoreau în căutare de sens, iar cei care nu ne găsesc pleacă înapoi acasă și știu mult mai puțin decât la început. Fotografii pe telefon. Ăsta nu e sens, Ian, nu-i așa? Câteva apusuri? Intimități publice triviale? Noi suntem antidotul, turiștii care nu s- au întors, scaunele goale de la masă, ultima armată.
   Vic răsuflă, se aude de parcă ar avea plămânii pietrificați, și începe să tușească iar. Se întinde după un șervețel din spatele pernei brodate și-și strivește gura cu el.

   - Te simți bine?
   - Da, insistă ea.
   Mă întreb dacă nu cumva 5:47:31 de pe pernă marchează momentul exact când a primit diagnosticul. Nimic nu te transformă mai repede în credincios decât o boală terminală. Împrietenește-te cu bestia și du-o în mormânt. Ia lumea cu tine. Pentru că știm cu toții ce ni se spune să nu credem: lumea chiar se sfârșește, o parte esențială, de aur a ei, când mori.

   - Ce e cu toate tricourile astea pentru turiști? o întreb.
   - Ah, tricourile.
   Oftează.
   - Surplusuri luate angro. E modul ieftin de a-i îmbrăca pe copii. Suntem o comunitate liberă, dar tot ne trebuie și nouă câte ceva. Nu ne deranjează să ne îmbrăcăm ca inamicul. E mai simplu să circulăm așa, să facem incursiuni, să transmitem judecata lui Dumnezeu, milenariști virtuoși deghizați în mileniali ipocriți.

   Râde.
   - Eu am inventat asta. Unii membri își donează economiile, deși, desigur, nu este o condiție. Primim tot felul de oameni. Ieri a venit o fată, o suedeză, ni s-a alăturat. A plecat de pe iahtul familiei ei să îmbrățișeze libertatea alături de grupul nostru. Nu tratez cu ușurință sacrificiul ei. A insistat să-și aducă și dalmațianul. Câinii noștri nu-l plac. A trebuit să-i țin să nu-l atace noaptea.
   Își drege glasul.
   - Trăim modest aici. Iar insula ne permite să fim aproape de peșteră cât timp rămânem pe spațiul public. N-am stat de la început în Patmos. E prima vară întreagă petrecută aici. Anul trecut am încercat în Leros, dar localnicii n-au fost prea înțelegători. Călugării de aici înțeleg urgența momentului. Suntem în ceasul al doisprezecelea.
   Se uită la mine, o jumătate de gură își reține zâmbetul, iar jumătatea cealaltă e dezumflată.

   - Nu cred că ești gata, Ian. Nu simt că aș stabili o legătură cu tine. Nu ești destul de modest. Preferi să fii înspăimântat. Dar nu-i nimic. Nu recrutăm oameni ezitanți.
   - Îl cunoști pe Charlie Konstantinou? Nu e foarte modest, nu?
   Nu simulează consternarea când îi pomenesc numele. Probabil că Vic e deja la curent cu faptul că sunt prietenul lui și poate de-aia se interesează în mod deosebit de mine: încearcă să-și facă prozeliți din
tabăra adversă.
   - Deloc modest, din câte se pare. Lacom, egoist, nesătul. Iubită drăguță. E un tip de om, omul cel mai trist, nu crezi? E un copil în trup de adult. E un gen aparte.

   - Nu-ți place.
   Râde cu dulceață în glas.
   - Ție îți place? Întruchipează fiecare boală care a alterat și distrus planeta. Tot excesul ăla cu sclipici, eu, eu, eu care alimentează motorul și continuă să strivească. Familia lui nu și-a jucat destul rolul în atrocitățile din Orientul Mijlociu? Creează toate condițiile pentru război, după care o întind cu iahturile lor. Dar, atenție, nu poți fi prinț de două ori. Trebuie să-ți alegi împărăția. Și, în ziua bătăliei, păsările se vor hrăni cu leșul prietenului tău. O să ciugulească din el până la os la porțile cetății. Așa a profețit Dumnezeu, nu eu. S-a scris chiar pe insula asta.
   Chiar și celor mai fanatici le-ar fi greu să prezinte lucrurile astfel încât tortura cu păsări să pară atât de veselă, dar Vic transmite un optimism plin de viață, de parcă ar fi făcut rost de bilete în primul rând la spectacolul anihilării finale.
   - Prefer să mi-l imaginez ca pe un rechin într-o mare unde în curând n-o să mai fie pradă, continuă ea. N-o să-i mai rămână nimic de devorat. Gândește-te la un ocean cu un singur rechin, singur.

   - Deci nu te-ar supăra prea tare dacă i s-ar întâmpla ceva?

   - Lui Charlie?
   Vic își încrucișează picioarele.
   - M-ai înțeles greșit. Nu-i vreau răul lui Charlie. De fapt, ne este colaborator secret. Atât de secret, încât nici măcar nu-și dă seama ce bine face cauzei noastre.

   - În ce fel e colaboratorul vostru?

   - Ne trebuie mai mulți ca el. Lăcomia, aroganța, apatia, divinizarea banilor. Care crezi că sunt semnele sfârșitului care se apropie? Grăbește a doua limbă. Ți-am spus, ceasul nu poate fi dat înapoi. Gangrena a cuprins deja lujerul. Așa câștigă Dumnezeu, nu luptându-se cu diavolul, ci lăsându-l să-și facă lucrarea. Charlie e rău, nu neg lucrul ăsta. Dar e un rău necesar. Sper să nu i se atingă nimeni de niciun fir de păr din cap. Te rog, creează mai mulți care întorc banii cu lopata, în timp ce atât de mulți oameni mor de foame. Numai Dumnezeu știe ora, dar cu siguranță noi putem unge ceasul.

   Vic îmi zâmbește, pe deplin conștientă de imaginea pe care o transmite, de credincioasă autentică, un fel de Marx care a renunțat la pastile.

   - Mai demult am fost și eu ca tine, spune ea solemn. Ți se pare că legea gravitației nu se aplică, piața continuă să crească și cei săraci vor găsi, în cele din urmă, calea prin care să se îmbogățească. Ei bine, asta n-o să se întâmple. Am încercat secolul cu Iisus cel iertător. N-a mers. Acum este momentul pentru răzbunător, judecătorul furios, hoțul. Cum poți să vezi ororile de pe planeta asta și să mai speri că omenirea se va îndrepta? Asta e credință care frizează amăgirea. Noi suntem realiști prin comparație. Dumnezeu ne-a dat răspunsul. Nu înțelegi o carte dacă nu citești ultimul capitol. Apocalipsa. E urâtă, dar e și încântătoare.
   Noah bagă capul prin ușa cortului - sau, mai bine spus, îl tot bagă de ceva timp.

   - E totul în regulă?

   - Perfect, îi spune Vic radioasă. Cred că dau un interviu. Păcat că nu a adus și un fotograf. Se preface că-și aranjează părul. E aproape gata.
   Pregătește vinul și sucul pentru rugăciune. Verifică data expirării de pe cutii. Apoi se întoarce spre mine:
   - Tu nu rămâi.

   Înțeleg ideea când pleacă Noah.
   - Legat de bomba care a explodat luna trecută în Skala. Nu cumva congregația ta a pus bomba ca să grăbească un pic distrugerea?
   Vic tușește în ghemotocul de șervețel și câteva pete de sânge înfloresc pe albul lui. Încearcă să le ascundă, strângând șervețelul în mână.

   - Așa spun turiștii? răspunde ea nonșalant. N-am avea nevoie de așa ceva. E deja atât de multă distrugere. Nu au tras concluzia că e nu știu ce facțiune anti-zona euro? Sau poate au fost Al-Qaeda sau ISIS sau Frontul al-Nusra sau vreo altă grupare din cele care-și flutură steagurile negre prin tot Orientul.
   Trece în revistă grupările teroriste de parcă ar enumera și alți complici secreți.
   - Sau poate a fost o turistă care timp de o săptămână a făcut masaj, și-a tras-o cu necunoscuți, a avut menajeră la dispoziție să-i facă curățenie în cameră, gura plină de frunze de viță-de-vie, oameni care să-i pregătească echipamentul de snorkeling, și pur și simplu n-a mai suportat. Pustiul din cartea poștală era prea mare. Plăcerea n-a făcut decât să-i sporească durerea, așa că s-a aruncat în  aer. Ian, noi credem în Apocalipsă, dar suntem oameni mai degrabă pașnici. Nu trebuie să ridicăm niciun deget să aducem sfârșitul lumii. Lumea lucrează în locul nostru. Cu sau fără știință, toată lumea de pe Pământ face ce poate. Mai avem câteva prăbușiri și gata. N-ai văzut refugiații eșuând pe țărm? Bieții de ei. Este un pasaj în capitolul...
   - Dacă ești cu adevărat creștină, n-ar trebui să faci ceva să-i ajuți? Lasă rugăciunile pentru Apocalipsă și fă o faptă bună. Nu i-ar plăcea și zeului tău un asemenea gest? Nu e loc pentru milă?

   Vic lasă capul în jos dezamăgită. Afară se aude un clopot, apoi zgomot de pași și râsete apropiindu-se de intrarea în cort.

   - Știi ce este păcatul? îmi șoptește. Esența păcatului e să faci ce e drept după părerea ta. Păcatul este să-l adaptezi pe Dumnezeu la propriul tău cod moral. Nu merge așa dacă ești un credincios adevărat. Toată suferința mă îndurerează. Dar, odată ce accepți oroarea, nu te mai sperie. Am ajuns într-un punct în care granițele devin incerte, unde nebuna are adevărurile lumii de partea ei, iar încercarea mea de a face apel la lumea rațională e ca și când aș lua în brațe niște copaci în timp ce pădurea arde.
   Vic dă să se ridice de pe podea, dar se oprește într-un genunchi.
   - De ce ai întrebat de Carrie?
   - S-a dus la poliție după ce au fost găsiți Dalia și Mikael. Le-a spus că e posibil ca Charlie să fi avut ceva de-a face cu moartea lor. Voiam să vorbesc cu ea.
   Vic dă indiferentă din mână și se ridică în picioare.
   - Fata aia e confuză. A venit la mine confuză acum două săptămâni. N-ar fi trebuit s-o primesc. N-a făcut decât să se îndoiască de mine din prima clipă. Mie îmi plac neadaptații. Îmi plac copiii care au fost răniți atât de mult, încât nu au nevoie decât de dragoste în jurul lor. Asta oferim noi, acceptare necondiționată. Dar pe Carrie n-o interesa asta. Ea e turistă și, din păcate, s-a dovedit o romantică atunci când a pus ochii pe Mikael. El era unul dintre membrii de bază. Țineam foarte mult la el. Și la Dalia. Erau la noi din iunie.

   - Mi s-a părut c-o văd pe Dalia în ajunul accidentului coborând de pe feribot. Nu a sosit de curând?
   Vic ridică bucata de cort de la intrare. Își reține un bubuit din piept.
   - Te înșeli, îmi spune privindu-i pe tinerii care se adună în jurul focului de tabără. Și la fel s-a înșelat și Carrie. Dacă Charlie a avut ceva de-a face cu moartea lor, mi-ar fi făcut mare plăcere să-l informez pe inspector. Dar adevărul este că Mikael a condus mereu cam neglijent. Îi plăcea să ia virajele prea rapid.

   Oftează cu îndatorire maternă.
   - Pe unii dintre puștii ăștia trebuie să-i strunesc. Viața lor este prețioasă, dar sunt prea tineri să-și dea seama.
   - Pot să vorbesc cu Carrie? o întreb.
   Cască ochii la mine de parcă aș fi invitat-o să protestăm față de forajul la Polul Nord.

   - A plecat, își înfășoară colierul pe după deget, iar firul de cânepă i se afundă în grăsimea de pe gât. Și-a luat telefonul și pașaportul și a plecat. Ascultă la mine, fata aia era tare ciudată. N-ai fi scos de la ea decât aiureli. Dar s-a întors în America. Sunt sigură că deja e acasă în New Jersey și-și face selfie-uri în timp ce plânge.

   Noah se apropie lent de intrarea în cort. Își plimbă degetele murdare pe mânerul cuțitului.
   - Leif trebuie să ia doi care ajung la Kos într-o oră.
   Vic își studiază ceasurile, comparând un cadran cu celălalt.
   - Încă are timp de rugăciune. În cinstea vizitei oaspetelui nostru de astăzi, o să recităm capitolul 17.
   Când se întoarce spre mine, văd că-i lipsește compasiunea din ochi, dar zâmbetul persistă.
   - Bun, Ian. Sper că o să meditezi la ce am discutat.

   Îmi face semn să mă apropii și mă prinde de umăr în timp ce arată spre turma ei din jurul focului. Trec de la unii la alții o ladă cu cele necesare și umplu pahare de plastic cu un suc verde din cutii și vin roșu dintr-o sticlă învelită în paie. Nu-l văd pe Helios printre ei.
   - Îți cer ca, înainte să ne judeci, să observi bucuria, camaraderia, absența suferinței. Aici nu e noapte. Poate că eu n-o să trăiesc să văd sfârșitul, dar unii dintre ei, da. Dansează, râd, se sărută, bat la tobe.
Plutesc pe valul unei explozii atomice și par nepregătiți de iarnă.
   Un acces de tuse își face loc prin gâtul lui Vic, dar îl înăbușă, se îmbujorează și i se umflă obrajii.
   - Ioan a profețit Apocalipsa din Patmos, dar nu a plasat aici bătălia finală. Asta are loc în Armagedon, un oraș, deloc surprinzător, din Israel. Ce zici de acuratețea profeției?
   Convenabil. Convenabil și îndepărtat ca un atac cu drone.
   Ai zice că Vic mi-a citit gândurile, pentru că îmi dă drumul la umăr și-mi spune:
   - Nu încercăm să-ți cucerim gândurile. Ne interesează sentimentele tale.

           Când eu și mama ne-am mutat, după divorț, în apartamentul din complexul de pe Riverside Drive, Helen s-a apucat să-l amenajeze cu ardoarea celei ajunse cu de-a sila în plin delir al crizei vârstei de mijloc.

   Noul apartament oferea, pe lângă alte perspective, posibilitatea răzbunării ornamentale pe gusturile insipide ale lui Edward Bledsoe.

   Charlie botezase casa noastră Casa din junglă. La ferestre atârnau perdele mexicane cu broderii țipătoare; canapeaua avea motive tropicale, frunze de palmier și papagali în zbor, chiar și mâncarea scăpată pe jos renăștea sub formă de floră amazoniană; bambusul era materialul de bază al meselor și dulapurilor. Și timp de multe sâmbete din acel prim an în care am fost un cuplu mamă-fiu, cuplu care, fără nicio îndoială, nu fusese abandonat, ci eliberat, am dat iama în târgurile de vechituri din Chelsea instalate provizoriu în parcări (ce aveau să devină în curând parterele unor blocuri cu fațada de sticlă), ca să căutăm colivii aurite, rame sculptate de tablouri, fețe de pernă cu mărgeluțe care sugerau o origine sud-americană și sticlă artizanală de culoarea pastilelor de tuse. Plantele exotice veneau și plecau, erau înflorite la livrare, dar apoi mureau melodramatic ca niște actrițe de teatru, frunză cu frunză.
   Mama a instalat doi canari galbeni, pe nume Drăguț și Mai Drăguț, într-o colivie de alamă suspendată lângă fereastră, unde cântau dimineața până își scuipau plămânii.
   Singurul loc care a rezistat în fața asaltului tropicelor a fost dormitorul meu. Spre iritarea mamei, am lăsat pereții albi și goi. Preferam lemnul de esență tare în locul carpetelor împletite manual care începeau să se adune morman în living ca o presărare de margarete (femeia din Peru care ne făcea curățenie fusese mijlocitoarea între noi și un importator de textile din Queens). Înlocuiam screensaverul laptopului săptămânal, dar nici când am schimbat prefixul n-am lipit nici măcar o carte poștală deasupra biroului.
   Era o cameră în care se adunau umbrele, ale mele amestecându-se cu cele ale unui secol de locatari anteriori.
   În cele din urmă, în criza ei în plină desfășurare de horror vacui, Helen mi-a interpretat indiferența față de decor ca pe o revoltă tăcută, refuzul de a mă lăsa devorat de viața noastră nu chiar atât de nouă.

   - Nu vrei să-ți pui și tu nimic? mă implora ea.
   - Îmi place așa cum e.

   - Ce-ar fi să luăm un poster cu galaxia? Unul uriaș. Ar putea merge...
   - Nu, mulțumesc!
   - Hai să dăm o fugă la Met și luăm un poster frumos, înrămat cu...
   - Nu mă interesează.
   Răsufla copleșită.
   - Vrei să stai de vorbă cu cineva?

   - Stau de vorbă cu tine.
   - Cu un specialist. Un psiholog. E evident că ești deprimat.
   - Nu sunt, mamă, jur.
   - Au trecut câțiva ani deja și încă îți e greu să te adaptezi. Refuzi să te implici. Nu o consideri casa ta.
   Atunci o podideau lacrimile și era cu atât mai rău cu cât erau atât de ezitante.
   - Doar un poster. Un jucător de hochei, îți plăcea hocheiul iarna trecută. O femeie, pentru asta păstrezi pereții goi? Haide. Să vedem ce poți! Poate o mașină sport? O trupă? Cântăreața cu versurile alea care vă plăceau ție și lui Charlie și cu care nu eram eu de acord? Un manechin? Ce e? Nu mă deranjează. Îmi place moda! Un bărbat cu șort de înot. Perfect!
   Voia să am libertate deplină asupra camerei mele, iar eu îmi luam libertatea de a nu face nimic care să-i dovedească ei cât de nefericit eram.

   - Problema e că restul apartamentului e așa de încărcat, spuneam. Iar New York-ul este aproape. Îmi place să am o oază de liniște.
   - Te rog, atârnă ceva pe pereți.
   - Am computerul. Nici măcar nu stau atât de mult în camera mea.
   - Orice. Te rog. Vopsim pereții!
   - Îmi plac așa cum sunt.
   - Ian, nu vreau să exiști în felul ăsta.
   A început să meargă la întâlniri. A durat ceva și eu eram prea mic să-mi dau seama că piața nu e prea generoasă cu femeile inteligente, mai în vârstă, care au suferit deja dezamăgirea unei căsnicii. Își prindea o floare în piept și-și îndoia haina pe braț în așa fel încât să nu strivească petalele.
   Se întorcea peste câteva ore, cu floarea încă intactă, dar cu fața ofilită pe sub machiaj.

   Am încurajat-o să facă voluntariat. A început cu câinii; plimba corcituri nefericite cu veste cu „Adoptă-mă!” prin Riverside Park și în timpul liber făcea curățenie în cuști la adăpostul din Morningside Heights. Ușa de la frigiderul nostru a devenit panoul de afișaj al adopțiilor de succes. Helen s-a mai îngrășat, s-a mai rotunjit la față și-i stătea bine, și râdea mai mult, sau mai degrabă râsetele ei nu-mi mai dădeau sentimentul că erau un simptom al nervozității și resentimentelor. Hainele scumpe nu o mai încăpeau și a început să-și cumpere halate mai comode și pantaloni de pijama de mătase, care probabil erau la fel de scumpe, dar nu mai lăsau impresia că se străduiește atât de tare.
   După câini a urmat un an întreg de voluntariat în domeniul horticol la Riverside Park Conservancy - pasiune care i-a ucis interesul față de plantele de apartament; o întrebam delicat despre unii dintre bărbații la pensie cu care o găseam în patru labe pe pământ, aruncând borcane cu râme ca să îmbunătățească calitatea solului.

   - Ah, n-are legătură, spunea ea roșind. Suntem doar prieteni. Dar, dacă ar fi așa, te-ar înțelegi, s-ar putea...?
   - Sigur că nu m-ar deranja! exclamam.

   Dar bărbații aceia nu apăreau niciodată la ușă. Până să intru la liceu, aspectul casei a început să se schimbe, de parcă l-ar fi distrus puțin câte puțin încălzirea globală. Carpetele indiene și o fântână miniaturală care susura și-au găsit loc prin marea de obiecte de bambus - lucruri care se vindeau la sala de yoga, unde Helen făcea cursuri de meditație și masaj ayurvedic. Drăguț și Mai Drăguț, sesizând poate interesul din ce în ce mai scăzut, se îmbolnăveau de o mulțime de boli mărunte, care necesitau permanent programare la veterinar. Veterinarul i-a diagnosticat ca fiind „stresați”.

   - De ce avem toate fleacurile astea tâmpite? mă întreba Helen ținând în mână un jaguar de sticlă.
   - Sunt ale tale dintr-o fază anterioară, răspundeam.
   - Nu-mi aduc aminte să le fi cumpărat. Le-ai vrea la tine în cameră?
   Camera mea rămăsese neînduplecat de virgină.
   - Aruncă-le.

   - Le donăm. Le duc eu la Centru.

   Centrul era un cămin pentru bătrâni unde, în ultimii doi ani, mama își petrecea după-amiezile spălând bătrânii și ținându-le de urât în timp ce se uitau la televizor. De Crăciun, șemineul era plin cu vederi de la pacienții ei preferați, cu mulțumiri pe care, de fapt, le scrisese în locul lor.

   - Uneori mi-ar plăcea...
   În acel moment auzeam acul din creierul ei luând-o pe pista unui cântec trist, implacabil. Deja știam că nu trebuia să aduc în discuție întâlnirile, așa că mă așezam pe canapea și o îmbrățișam.

   - O să fie bine, îi promiteam. Privește tot înainte.
   Cât eram în ultimii ani de liceu, a înlocuit bătrânii cu tinerii. Întâi, bebelușii cu boli incurabile; din ei ieșeau atât de multe fire, încât semănau în incubatoarele lor din spital cu o mașină care ia curent de la o alta. Apoi, strângerile de fonduri pentru cei fugiți de acasă și tinerii vulnerabili la Broadway New Heart Shelter. În curând, pe frigiderul nostru erau copii vulnerabili din toată lumea și, în timp ce spiritualitatea ei aluneca spre transcendentalismul New Age, s-a folosit de legăturile cu catolicismul ca să intre într-un program de misionariat creștin care ajuta orfelinatele din țările în curs de dezvoltare.
   - În curând se organizează o călătorie, mi-a spus. În China.

   - Te duci?

   - Problema e că ar trebui să plec în după-amiaza în care ai absolvirea.

   - Ar trebui să te duci.

   - N-aș pierde ceremonia, dar ar trebui să plec imediat după aceea.

   Încruntându-se, a oftat.

   - Nu pot să fac așa ceva.
   - Mamă, du-te. Pot să sărbătoresc cu Charlie. A închiriat Rainbow Room. Oricum, asta aveam de gând să fac.

   - E ziua ta cea mare. Nu pot să te abandonez.
   - Mamă, te rog, du-te. Aici totul o să fie în regulă.

   Mă revoltam ca un smintit când nu eram acasă (în mare parte din timp sub influența lui Charlie), însă darul meu pentru Helen era iluzia unui fiu calm și înțelept. Cea mai mare înșelătorie în viață e să pari integru din punct de vedere moral în fața unui părinte. Dar voiam să fie fericită. Voiam să creadă că deja eram aranjat.
   - Ești sigur? a stăruit ea. Foarte sigur? Mi-ar putea prinde bine.
   - O să-ți prindă sigur bine. Încearcă.

   - Nu știu. Poate. Dar mă simt atât de pierdută.

   La sfârșitul verii, ne-am mutat amândoi. Eu m-am dus la facultate în Munții Berkshire, iar Helen a vândut apartamentul din Riverside și a cumpărat o garsonieră în centrul orașului pe care a aranjat-o în costisitorul stil minimalist zen (tropicele fuseseră în sfârșit scoase cu buldozerele de pe harta familiei Bledsoe). Nu avea un dormitor în plus - nu aveam ce lăsa pustiu - dar a cumpărat o canapea extensibilă. Drăguț a murit de Ziua Recunoștinței, dar Mai Drăguț a rezistat. După trei călătorii de misionariat creștin, mama s-a certat cu liderii programului când a tras concluzia că profitau de ea ca să facă rost de fonduri.

   - Ei cred că sunt bogată, mi-a spus fără ocolișuri.
   Și chiar era bogată, într-un fel, în urma divorțului, dar Helen își făcea în continuare iluzii că avea un nivel de trai puțin mai bun decât o femeie albă divorțată din Manhattan. A început să călătorească, nu în scopuri umanitare, ci, pur și simplu, ca să vadă lumea singură. Indonezia, Tibet, Maroc. Își plănuia călătoriile astfel încât să coincidă cu vacanțele mele de la facultate, ca să poată cineva să-i dea de mâncare lui Mai Drăguț.
   În India s-a regăsit pe sine. Mumbai. Udaipur. Jaipur. Jaisalmer. Agra. S-a întors mai slabă din cauza unei enterocolite virale, dar avea ochii de un căprui mai aprins, ca două planete îndepărtate care în sfârșit intraseră pe orbită.

   - Ce mi-a fost dat să văd! spunea întruna, într-o formă extatică de șoc posttraumatic. Am văzut lucruri pe care nu credeam să le văd vreodată! Numai dacă mă gândesc la culori! Turbanul de mătase piersicie al unui sikh care se mișca pe fundalul cerului portocaliu!
   Imaginea aceea anume părea s-o obsedeze - mult mai mult chiar  decât cadavrele pe care le văzuse plutind pe râul Yamuna. Telefoanele pe care mi le dădea în camera mea de cămin urmau metodologia  psihanalizei freudiene, constând dintr-o redare neîncetată a aventurii din India, de parcă, într-o bună zi, după ce căpăta destulă limpezime, avea să fie capabilă s-o proceseze și să meargă mai departe.

   Dar ea n-a mers mai departe. M-a sunat în primăvara din ultimul semestru, când un viscol neașteptat îngropase New York-ul într-un strat de zăpadă de treizeci de centimetri.
   - Mi-e dor de India, a spus.
   - Știu. Dar partea bună e că nu pleacă nicăieri.
   - Nici Manhattanul. Cel puțin pentru mine. Nu cred că-mi place aici. Ascultă la mine, de vină e zăpada asta. Îmi plăcea în Michigan, dar nu și în orașul ăsta. Nu-mi mai place.
   A făcut o pauză lungă.

   - Dacă n-ai fi tu, m-aș muta în Delhi. Aș pleca luna viitoare dacă aș putea vinde garsoniera.
   - În ce fel te-aș împiedica eu?
   - Dragule, dacă aș pleca, n-ai avea pe nimeni în New York.

   - L-aș avea pe tata.
   - Repet, n-ai avea pe nimeni în New York.
   Știam ce-mi cerea. Permisiunea.
   - Mamă, dacă acolo vrei să trăiești, ar trebui să te duci. Nu-ți face griji din cauza mea. Eu mă descurc. Sunt adult, în caz că n-ai observat. Prefer să fii fericită în India decât nefericită cât eu dorm pe canapeaua ta.
   - Și Mai Drăguț? a strigat ea, de parcă eu eram cel impulsiv. Nu pot să-l iau cu mine.
   - Chiar ai de gând să stai pentru o pasăre?
   - Îl avem de doisprezece ani! Pentru un canar, înseamnă mult. E un membru al familiei.
   - Sucește-i gâtul.
   - Ucigașule, a spus ea râzând. Nu, doar visez și eu cu ochii deschiși. Nu e realizabil.
   - Ascultă. Dacă tu asta vrei cu adevărat, îți ordon să te duci. E viața ta, mamă. Viața ta.
   - Iar eu îți spun că nu e realizabil. Cu asta am încheiat discuția!

   Helen și-a vândut garsoniera pentru un profit frumușel, și-a donat mobila, a mers la Centru să-și ia rămas-bun de la cei câțiva bătrâni care mai trăiau și aveau mintea destul de întreagă cât să mai știe cine era, și-a plasat portofoliul de acțiuni astfel încât să fie expus la riscuri minime și a început cursul despre pastilele contra malariei. N-am întrebat dinadins despre soarta lui Mai Drăguț. În drum spre aeroport m-a sunat, avea vocea crispată, cu tendințe spre registrul cel mai înalt.
   - Mi-e frică, Ian. A fost o greșeală din partea mea.
   - Nu-i adevărat. E palpitant.
   - Nu știu de ce te-am lăsat să mă convingi. Nu cunosc pe nimeni în Delhi. Nu am decât o locuință închiriată pentru o lună. M-ar putea ucide cineva din prima noapte și nu m-ar găsi nimeni timp de câteva săptămâni.

   - N-o să te ucidă nimeni. Hai, că poți!
   - Nu cred că pot. Pur și simplu nu pot... ah, uite linia orizontului. Uite-o. Doamne! Șofer, încetinește puțin. Uite ce nuanțe de galben și de gri!
   - Sună-mă când aterizezi.
   - Bine, a spus ea șoptit, încercând să-și înăbușe suspinele. Te sun. Iar când te întorci la New York, fii atent. Poate o să-l vezi.
   - Pe cine? Pe Mai Drăguț? Mamă, nu-mi spune!
   - Nu spun ce-am făcut. Dar uită-te prin copaci. Of, Ian, îmi vine să vomit.
   - Te iubesc mult.

   Făcusem tot ce puteam pentru ea. Mi-am fluturat mâna de pe un deal din Massachusetts în timp ce ea pornea cu un Boeing 747 spre necunoscut.
   Helen o pornise, în sfârșit, pe calea ei.

           Mulțimile din august au pus stăpânire pe Chora. Probabil că un vas de croazieră a ancorat azi-dimineață în Skala. O mulțime de pălării de golf și de ghete ergonomice pentru drumeții. Ghizii turistici abia vizibili în mulțime țin în mână un băț metalic cu un steguleț portocaliu-aprins în vârf. Coada de la bilete se prelinge din mănăstire pe treptele de piatră, ca un singur fir de salivă care se termină sub placa cu Patrimoniul Mondial UNESCO.
   Trebuie să mă lupt să trec prin meleul de conversații fragmentate – „Am auzit că insulele grecești sunt într-o situație financiară atât de proastă, încât nici nu-și pot permite transporturi de apă îmbuteliată. De aceea, eu mi-am adus de pe vas”. „Adică nu poți să faci fotografii la interior? Este modul jenant în care te obligă să cumperi vederi”. „Nu sunt călugări în capelă? Ce naiba sens are o mănăstire dacă nu vezi călugări?” „Colin, ți se vede portofelul în buzunarul de la spate”. „Cheryl, aici... Cheryl, aici au scris Apo... Cheryl!”
   Pe aleile înguste ale labirintului din Chora, la trei minute de mănăstire, zgomotele mulțimilor se topesc în trăncăneala și zumzetul caselor.
   Carafe mari cu ceai stau pe bordura unei terase de pe acoperiș, așteptând să apară soarele. Mai am două ore până la prânzul la care m-a invitat Sonny, dar aveam de ales între a rătăci prin Chora și a-i căuta pe Stefan sau pe inspectorul Martis, așa că am ales varianta mai simplă. Pe vârful unui deal din depărtare, trei mori de vânt macină de zor și simt gustul amar al polenului în aer, mai mult în gât decât pe limbă. Fac câteva încercări să mă apropii de casa lui Charlie, cățărându-mă pe craniul unui deal pietruit și luând-o printr-un pasaj care se termină la capăt cu o curticică.

   Un grup de călugărițe îmbrăcate cu straie grele, negre, de lână ies grăbite pe o ușă cioplită de lemn. Una dintre ele trage de o sfoară care face să răsune un clopoțel de deasupra intrării. Continuă să sune până când fiecare călugăriță a trecut pragul și atunci dispar ca niște haine aranjate în dulap.
   - Ian! strigă un glas de copil din spatele meu.
   Mă întorc și o văd pe Duck țopăind de pe un picior pe altul prin pasaj cu caftanul ei alb de in.
   Therese și Vesna vin în urma ei, cu brațele pline de plase cu cumpărături.
   - Te duci să vezi cei trei ochi?
   - Trei ochi? o întreb mirat.
   - În mănăstire, spune Duck arătând spre ușa care tocmai a fost trântită. E o pictură acolo care-i place foarte mult mamei. Maria are trei ochi. E un miracol. Al treilea ochi a apărut pur și simplu într-o zi.
   Therese îmi zâmbește.
   - Bărbații nu au voie să intre astăzi.
   Mișcă mâinile și din plasă cad două portocale pe care Vesna le culege repede. Când se ridică, mă străduiesc să-i prind privirea.

   - Bună, Vesna, cum a fost...
   Aducându-mi aminte că nu știa nimeni că s-a dus la protest la Atena, mă opresc.

   Buzele i se crispează, dar în cele din urmă se destinde când este clar că n-o dau de gol. Are părul negru cu albastru prins într-o coadă împletită, iar cămașa gri îi strălucește de la pietrele false de plastic. L-am văzut pe fratele tău acum o oră, îi spun.
   Acum ambele femei din familia Stamatis strâmbă din buze și fac schimb de priviri.
   - Unde l-ai văzut pe Helios? întreabă Vesna. Îl căuta tata.
   - Pe plaja de lângă Grikos. Era... spun, însă mă opresc iar, gândindu-mă că Helios nu vrea să fie găsit.
   - N-a venit la muncă în ultimele câteva zile, oftează Vesna.
   Mama ei îi dă un ghiont să nu spele rufele familiei în public, dar Vesna nu trece cu ușurință peste gest, ci se întoarce spre Therese și dezlănțuie o furtună în greacă.

   - Astăzi Miles a început să mă urmărească, se laudă Duck. Declarația pare ușor alarmantă, până când Duck își scoate ușor mobilul roz din buzunarul caftanului și intră în contul de Instagram. Mi-a dat like la fotografia cu cei trei ochi.
   - Duck, nu ai voie să fotografiezi icoanele, o ceartă Therese.

   - De ce nu? Am plătit. Mama le dă întotdeauna bani călugărițelor. Ea spune că nu e corect că turiștii le dau bani numai călugărilor.

   Therese reușește să-și ascundă dezamăgirea cu un zâmbet forțat.
   Brațele ei osoase aranjează cumpărăturile. Când mă întind după plasa cu portocale, se ferește de ajutorul meu.

   - Sper că ți-e foame. Facem prânz mare, mă anunță. Tocana mea. Sonny zis că Stefan e pe insulă. Așa că fac în plus în caz că vine.
   - L-a invitat Sonny?

   Therese ridică din umeri.

   - În caz că vine. Știu că Stefan al meu va vrea să ne vadă. Mereu am camera lui pregătită, să poată veni când vrea. Și lui Charlie îi place tocana mea. Poate vine și el acasă, toți băieții.
   Vesna se uită la mine, limba i se plimbă pe dinți, de parcă ar muri de nerăbdare să mă întrebe despre Charlie sau fratele ei. Sau poate vrea să-i mai împrumut niște bani. Și eu am o întrebare pentru ea, vreau să știu ce dezastru a găsit pe Domitian.
   Înainte să apuce vreunul dintre noi să spună ceva, Duck își pune mâinile pe burtă și geme.

   - Mă doare burtica, se vaită ea.
   - Mai avem de cumpărat mâncare, spune Therese blând.
   - Nu pot să mă întorc cu Ian? suspină ea clătinându-se.
   - O iau eu. Și pot să iau și o parte din cumpărături.

  Smulg câteva sacoșe de la Therese, înainte să apuce să se împotrivească.
  - Am nevoie de cheie?
   - Am lăsat descuiat azi-dimineață, spune Vesna. Pentru Stefan. Dacă apare.
   Duck a luat-o deja la galop prin pasaj, așa că ridic plasele în semn de rămas-bun. Plec după copilul care îmi servește drept ghid. Sandalele îi bubuie ca niște tigăi pe caldarâm, pumnii ei prind aerul în fugă. Câteva raze de după-amiază au învins norii și lumina galbenă alunecă pe pereții albi. Duck aleargă înainte, o cotește printr-un tunel și ajungem pe o potecă cunoscută.

   - Duck! strig. Așteaptă-mă. Nu te mai doare stomacul?
   Strâmbă din nas la mine în timp ce se sprijină de cărămizile murdare.
   - Jucam teatru. Nu mai voiam să merg prin piețe.

   - Văd că la voi teatrul e moștenire de familie.
   - Ai văzut filmele mămicii? Eu încă nu am vârsta necesară. Spune că o să fiu prea mică pentru unele dintre ele chiar și când o să împlinesc treisprezece ani.

   - Unde e mama ta?

   Duck dă din mână să indice o manichiuristă sau o ghicitoare în palmă.
   Rămâne lângă mine cât coborâm panta. Înaintea noastră, o femeie stă în cadrul unei arcade dintr-un colț și bate la o ușă. Îmi ia o secundă să-mi dau seama că e Louise. Poartă aceeași bluză neagră de mătase și aceiași pantaloni bleumarin ca în ziua în care am ajuns eu în Patmos. Dar, când mă pregătesc s-o strig, se deschide ușa și intră. Când ajungem în dreptul ușii, mă opresc. Fereastra de lângă ea este acoperită cu o perdea roșie.
   Duck mă trage de mână, dar car prea multe sacoșe.

   - Trebuie să mergem repede și să ne ținem respirația, îmi spune. Asta e casa omului rău.
  Pedofilul din Chicago. Dar de ce i-ar face Louise o vizită? Și-a asumat sarcina de a o apăra pe fiica lui Sonny? Louise ar fi o ambasadoare mai intimidantă decât Miles. Cu toții facem eforturi să compensăm absența lui Charlie. Duck aleargă în viteză prin întunericul de pe alee. Când ajung și eu acolo, ușa casei lui Charlie este deja deschisă.

   Pun plasele în bucătărie. O oală uriașă de cupru fierbe pe aragaz și din ea iese un nor cu miros de midii și calmari. Pun un bidon cu lapte de capră în frigider. Rafturile sunt pline cu brânză proaspătă, pungi cu stridii, trufe buboase, borcănele negre de porțelan cu caviar, o farfurie cu unt alb, pe fiecare pătrat văzându-se marca unei fabrici pariziene de lactate. Un bax cu sticle de apă de culoarea smaraldului este desfăcut pe podea.

   Când intru în camera de zi văd că o masă mare, rotundă, este acoperită cu o față de masă galben-pal. Porțelanurile sunt așezate pe marginea ei, discuri alb-argintii cu o dungă simplă, maro trasată pe buză. Niște șervețele de culoarea limetei sunt împăturite în dreptul fiecărui loc în formă de bărcuță. În mijloc este un buchet de iriși albi care încă au bucățele de gheață pe petale. Probabil sunt de import. Mă gândesc că Sonny cheltuiește o sumă de bani pe care nu i-o garantează nimic pe acest prânz târziu și se bucură de acest lux, cum fac cei care nu sunt siguri cât timp va mai dura. Număr zece tacâmuri.
   Duck a mâzgălit numele cu creioane colorate pe cartonașe. Sonny, Ian, Miles, Rasym, Adrian, Duck, Louise, Chiara, Lorenzo și un semn de întrebare.

   - Am aranjat masa cu mama azi-dimineață, înainte să plecăm toate, îmi spune Duck cu mândrie în timp ce se fâțâie în capătul scărilor.
   - Cine sunt Chiara și Lorenzo? întreb.
   - Prietenii mamei din Roma. Ar trebui să vină cu iahtul în după-amiaza asta. Lorenzo este figo.
   - Și semnul întrebării?
   - În caz că vine un al zecelea oaspete. Sper că e Charlie. Mi-e dor de el.
   Nu se aude niciun zgomot în casă care să indice că s-ar fi întors Stefan. Schimb cartonașul cu al Chiarei ca să stau lângă Louise.
   - Hai să jucăm un joc! spune Duck.

   Acum, că am mâinile libere, mă apucă repede de încheietură și mă conduce în jos pe scări. Când străbatem holul observ că ușile de la dormitoare sunt închise; mă târăște pe încă un rând de trepte, unde niște lăzi de depozitare sunt puse la grămadă cu piese de mobilier, coșuri pline cu echipament pentru plajă și grădină și statuete de marmură, probabil mai puțin importante deoarece sunt complete din punct de vedere anatomic. Probabil e spartă o țeavă, pentru că se scurge apă din tavanul tencuit și e o mică băltoacă pe plăcile de teracotă.
   Duck deschide o ușă din sticlă colorată și mă trage într-o grădină din spate. În tufele de mărăcini atârnă pânze de păianjen și niște steluțe albe de iasomie străjuiesc intrarea în micul sanctuar. Sub ochii cercetători ai fetiței, mă lupt cu crengile crescute în exces ca să mă uit pe fereastră. Nu pot să nu mă gândesc că poate în tot acest timp Charlie a stat ascuns în buncărul ăsta din grădină. Oare să fie atât de simplu, de evident? Dar în sanctuar nu este ce mă aștept eu să găsesc - doar candelabre ruginite și mozaicuri sparte, statuete mici cu sfinți acoperite de murdărie.
   „Îmi pare rău, Charlie. Nu te-am ajutat deloc. Nici măcar nu te-am dat dispărut”.

   - Marco Polo, anunță Duck. Tu te ascunzi în casă. Iar când eu spun Marco, tu spui Polo.
   - Ăsta nu se joacă în piscină?
   - N-avem piscină, îmi răspunde ea tristă. Casele de aici nu au voie să aibă piscină. Mai puțin cele iraniene, știi, cu acoperiș, îmi explică, părând să fie deja specialistă în regulile insulei. Eu stau cu ochii închiși. Am doar șapte Marco. După șapte, dacă nu te găsesc, câștigi tu.
   - Nu vrei să te ascunzi tu mai întâi?
   - Mie îmi place să găsesc. Hai! Încep să număr de la șaizeci.

   Supus, mă întorc în casă. Mă cuprinde un fior copilăresc, frica și plăcerea de a fi vânat, căutarea care depinde de răbdarea celui care caută. Urc treptele până la primul etaj și deschid ușa de la dormitorul principal. O aud pe Duck în grădină, „patruzeci și șapte, patruzeci și șase, patruzeci și cinci”...

   Pe o jumătate de pat s-a dormit, o pernă este scobită lângă cea neatinsă. Deschid ușa cu oglindă de la dulap. Simt miros de levănțică și metal, mirosul lui Charlie. Cămășile și hainele lui sunt așezate la distanțe egale unele de altele pe umerașe, iar pantofii lui strâng în căușe întunericul de pe podea. Cât timp păstrează țesătura mirosul unui om? Ce durată de viață are urma lui? Nu am destul curaj ca să intru în dulapul lui Charlie, înconjurat de lucrurile lui, cât timp aștept să mă găsească cineva. Mă întind după mâneca unui sacou din pânză gofrată, dar mă abțin să o duc la nas.
   Bijuteriile lui Sonny sunt întinse pe comodă, văd cercelul țipător, turcoaz, perechea celui din cabana mea, iar regina neagră sculptată de mână stă de strajă printre dârele de argint și aur. Un borcănel cu un exfoliant de față anunță că ingredientele sunt din rocă de munte măcinată fin.

   Ies pe hol și mă opresc în fața camerei lui Duck. Ar putea considera ascunzătoarea aceea o încălcare a intimității. „Șaisprezece, cincisprezece, paisprezece”...
   Bat la ușa lui Rasym și a lui Adrian înainte să intru. Încerc să mă strecor sub patul lor, dar cu greu te poți ascunde acolo din cauza valizelor. În plus, sunt ambalaje de prezervative împrăștiate pe cărămizi. „Trei, doi, unu, zero. Cine nu e gata îl iau cu lopata”. Mă pândește eșecul suprem dacă stau prostește în mijlocul camerei. E un joc de copii, dar mă cuprinde disperarea; îmi savurez panica de a fi prins și nevoia ridicolă de a câștiga. Să-i dovedesc unui copil de șapte ani că și eu sunt în stare să dispar.

   - Marco, strigă ea din grădină.
   - Polo.
   O aud trăgând de mânerul ușii din sticlă colorată. Mă duc repede pe hol. Mă gândesc să mă ascund sub masa de la etaj pregătită pentru prânz. Dar Duck e deja pe scări și mi-ar auzi pașii. Mă grăbesc spre

camera lui Stefan.

   - Marco.

   - Polo, șoptesc, ca să încerc să par departe.

    Răsucesc de mâner ca să pătrund în camera întunecată. Perdeaua este trasă la fereastră. Pe podea sunt răspândite hârtii, contracte și documente în engleză și arabă. Un laptop este deschis pe pat, cu ecranul stins. În jurul lui sunt flacoane și sticle goale de apă de culoarea smaraldului. Când mă îndrept spre el, observ o fotografie pe tastatură, înfățișează doi băieți care stau unul lângă altul în costum. Este fotografia cu Charlie și Stefan pe care am găsit-o în dimineața în care am ajuns.

   - Marco.
   - Polo.
   Apăs pe tasta pentru spațiu și ecranul se luminează, într-un document Word este un text scurt, iar cursorul pâlpâie după ultimul cuvânt.
   „Îmi pare rău, tată. Nu mai fac față. Nu vreau să iau asupra mea păcatele tale. Am făcut prea mult rău și nu ne putem repara reputația. Siria a fost prea mult. Sper că o să mă iertați”.
   Aud clicul unui robinet. O pereche de pantaloni scurți, lenjerie și un tricou sunt împăturite frumos lângă ușa de la baie. Când calc pe marmura roșie, lipăi de la lichidul din jurul pantofilor. Stefan are ochii deschiși, se uită în sus din cada revărsată. Este gol, nemișcat. Are corpul alb ca un săpun, cu câteva fire de păr răzlețe lipite de el. Ține o mână îndoită pe piept și cealaltă i-a căzut lângă coapsă. E scufundat în optzeci de centimetri de apă, dar pare departe, ca o țară îndepărtată la care nu poți ajunge nici cu mâinile, nici cu elicopterul.
   - Marco.
   - Duck, stai! Nu intra!
   În momentul în care ies în fugă din baie, o găsesc în hol, sărbătorindu- și victoria în pași de dans.

15.

        O sinucidere lasă prea mult loc pentru imaginație și foarte puțin pentru acțiune. Dar chiar și o viață stinsă mai emană căldură și, în cele două ore pe care le-am petrecut în livingul de la etaj prăvălit pe scaunul medieval, am simțit steaua rece a cadavrului lui Stefan radiind printre scândurile podelei.
   Inspectorul Martis s-a încuiat în dormitor, iar eu privesc cum, unul după celălalt, oaspeții își fac apariția și sunt întâmpinați cu veștile. E ca și când aș privi niște turiști pe care-i mănâncă leul.
   Rasym s-a întors acasă exact când eu o trăgeam pe Duck de braț pe scări. Nu știam unde e telefonul, iar Duck nu știa numărul poliției. Rasym a luat telefonul fără fir și a coborât treptele, iar respirația lui ca un scâncet devenea tot mai îndepărtată în timp ce eu o duceam pe Duck pe balcon.

   Parada suferinței care a urmat a fost întreruptă numai de falanga de polițiști și de doctorul de pe insulă. Acesta purta o cămașă de in cu mânecă scurtă, cu pete de transpirație care-i sângerau la subraț, și și-a pus servieta neagră de piele într-un colț, parcă ușurat că era prea târziu s-o mai folosească. Întâi a apărut Therese, apoi Sonny, amândouă erau albe la față și tremurau, gemeau „nu”, „cum?” și „nu e posibil”, de parcă fiecare decisese, separat, să nu creadă așa ceva. Therese a avut o cădere nervoasă în bucătărie, până când a venit Christos s-o ducă înapoi acasă.
   Christos avea o voce frenetică, de bariton. M-a privit înainte să plece, cu ochii umezi, ținându-și soția la piept, iar pe față avea un aer nevinovat, cum nu mai văzusem la el.

   - Nu... Nu înțeleg, a strigat. De ce nu spus nimeni Stefan aici? De ce nu spus nimeni? Cum murit?

   Louise. Miles. Cei doi italieni blonzi și bronzați, înarmați cu șampanie și flori. Sonny stătea cu Duck pe balcon, suna la hoteluri să caute o cameră pentru noaptea aceea, dar toate erau rezervate. Rasym, când nu le răspundea polițiștilor, vorbea și el la telefon - cu tatăl lui în Nicosia, cu asistenții domnului Konstantinou la New York, cu personalul lui Stefan din Dubai și tot așa, într-un carusel de compasiune și mediere. Probabil îi scrisese iubitului lui și-i spusese să nu vină, pentru că Adrian nu a apărut.

   Louise a golit masa de farfurii, cartonașe și tacâmuri. Nu mai rămăseseră decât irișii pe băltoaca lor de gheață.
   Voiam să pomenesc de Charlie. Voiam să-i rostesc numele cu glas tare, să fac o afirmație simplă, de exemplu: „Charlie e fratele lui Stefan”, dar n-am spus nimic. Și nimeni altcineva nu l-a pomenit, din respect sau teamă, dar eram sigur că ne gândeam cu toții la el și poate așteptam să apară și el. Miles s-a dus pe balcon, s-a așezat pe unul dintre scaunele metalice și i-a oferit lui Sonny brațele lui.
   - Mă duc înapoi la cabană, i-am spus lui Louise.
   Ea continua curățenia, lua paharele rămase, făcea teanc două reviste, Biblia verde, atlasul mare de pe măsuța de cafea și umfla iar pernițele de pe canapea. O invidiam că era atât de ocupată.

   - Mai stau puțin, poate are Sonny nevoie de ceva.
   S-a uitat la mine cu subînțeles, „Sonny e nebună”, și apoi la Rasym, care vorbea la telefon într-un colț, certându-se cu un avocat de la New York.
   - Tatăl lui Stefan încă nu și-a revenit. Îți închipui cum a fost să se trezească în spital și să audă că fiul lui nu mai este?

   „Care dintre ei?”, m-am gândit.
   Câteva ore mai târziu, uns de lumina lunii pe terasa cabanei, încă îmi pun întrebarea asta. Care dintre ei? Sau poate amândoi?
   Încerc să-l sun pe Charlie pe mobil. Intră direct robotul. Probabil că i s-a descărcat de mult bateria. „Sunt Charlie. Știți ce aveți de făcut”. Dar eu nu știu. Mă uit la sticla deschisă de votcă și la paharul gol. Jos, pe plajă, printre valurile scânteietoare, niște adolescenți țipă și se îmbrățișează.
   Vreau să cred în sinucidere. Vreau să cred că Stefan avea în ființa lui cârcelul autodistrugerii când l-am vizitat în camera închiriată. Dar promisiunile lui de a reda onoarea companiei Konstantinou Engineering nu te trimiteau cu gândul la un om măcinat de vină. Mai e un răspuns pe care nu-l găsesc, cel mai bun prieten al meu. Charlie putea să fi pândit ocazia de a scăpa de Stefan înainte ca acesta să descopere adevărul și să vorbească. Problema cu cei dispăruți e că poți să le pui în seamă orice fărădelege.

   Lumina unor faruri urcă pe deal și dispare după cotitură. Aud motorul huruind la urcușul final. O mașină micuță, argintie, alunecă pe alee.

   Străbat camera mea și cobor treptele de la intrare. Rasym trântește portiera, aștept să se deschidă ușa din dreapta și mă uit prin parbriz ca să văd imaginea ștearsă a lui Louise.
   - Stă cu Sonny și cu Duck în seara asta pe Domitian, mă informează el. A rugat-o Sonny.
   După-amiaza lui Rasym fusese obositoare, dar orele petrecute la telefon stabilind strategii par să-i fi dat o vitalitate nouă. Se uită la mine cu fălcile crispate, de parcă ar fi gata să suporte câteva dovezi triviale de compasiune înainte să ajungă la motivul vizitei lui.
   - Îmi pare rău pentru Stefan, îi spun totuși, iar buzele lui subțiri reușesc să schițeze un zâmbet chinuit. Când ai vorbit cu el zilele trecute, ai avut sentimentul că e deprimat?

   - Nu toată lumea își expune necazurile în public.
   Ochii lui Rasym privesc spre cabane, căutând poate să dea de urma lui Charlie.
   - Nu era în toate mințile, asta e clar. Eu și Stefan nu eram atât de apropiați.
   Își încrucișează brațele, iritat că trebuie să explice.
   - Vreau să spun că nu vorbea prea mult despre chestiunile personale. Totuși, n-aș fi bănuit c-o să facă una ca asta.

   - Nici eu. Mai curând, când am vorbit cu el, părea încrezător în viitor, gata să-și pună amprenta pe firmă.

    - Exact.

   Rasym se sprijină crispat pe capota mașinii. Îmi dau seama că vrea să plece, dar este hotărât să rămână. Trage de câteva ori în piept aerul uscat și, studiindu-mă, adaugă:

   - În mod evident, nu e o perioadă ușoară pentru familie. Tata a vrut să ia un avion încoace, dar i-am spus că mă descurc. Vine un avocat de la Atena, un reprezentant, în caz că lucrurile se complică. Cât de mult mai pot să se complice? Un fiu a murit, celălalt a dispărut, tatăl încă este în comă într-un pat de spital, la treisprezece mii de kilometri.
   - A confirmat poliția sinuciderea? întreb.
   Rasym se uită în pământ în timp ce se trage de nas. Nu este învățat să le ceară străinilor favoruri. Rasym cel îndepărtat din cercul de putere al familiei nu a anticipat că puterea îi va fi încredințată lui Rasym cel de azi.
   Am sentimentul că nu mai trebuie să trăiască sub deviza „poartă-te frumos cu Stefan” ca să primească bani. Poate de aceea i-a spus lui Adrian să nu vină la casă în după-amiaza asta. Poate că iubitul lui ar fi fost martor la o transformare neliniștitoare, fluturele inconstant redevenit omida prudentă, care înfulecă verdeață.
   - Inspectorul Martis a spus să treci pe la secție mâine-dimineață, mă anunță. Tu ai descoperit cadavrul. Presupun că vrea să discute cu tine înainte să scoată certificatul de deces și să-l putem trimite pe Stefan înapoi la Nicosia pentru înmormântare.
   - Bine.

   Rasym lasă mâna să-i cadă, se uită la mine, se uită sau mă săgetează cu privirea, pentru că are ochii mijiți de parcă l-ar orbi zăpada.
   - Trebuie să-mi faci o favoare. Să ne faci o favoare.
   O ia de la capăt pe un ton mai senin:
   - Trebuie să-ți cer să-i faci o favoare familiei. Lui Charlie, dacă nu nouă, celorlalți. Ai văzut computerul lui Stefan de pe pat?
   - Da. Am citit mesajul.
   Rasym se înfioară.
   - Ian, ascultă-mă. Nu există niciun mesaj.
   - Dar am...
   - L-am șters. L-am șters înainte să ajungă poliția.
   Se prinde de vehiculul din spatele lui, de parcă ar avea nevoie de alinarea unei mașinării calde.
   - Am fost nevoit. Dacă se afla că Stefan s-a sinucis din cauza implicării lui în Konstantinou Engineering, se termina cu compania. Practic ar fi considerată o recunoaștere a vinovăției, mass-media ar lua aceste cuvinte și le-ar transmite mai departe. N-ar fi doar sfârșitul companiei, ci ar începe și o anchetă oficială. Ce-a scris despre Siria, de parcă ar avea vreo legătură cu noi criza de acolo! Îți imaginezi cum ar fi interpretat lucrul ăsta în lume? Am vorbit cu tata și am fost de acord că ar trebui să-l ștergem. Am făcut ce era cel mai bine pentru familie. Ți-am spus, Stefan nu era în toate mințile.

   Rasym bagă mâna în buzunar și scoate un săculeț cu tutun și niște foițe de rulat țigări. Nu l-am mai văzut fumând și am sentimentul că și-a luat obiceiul ăsta anume ca să semene cu vărul lui preferat. Îi tremură degetele în timp ce împrăștie tutunul de-a lungul dungii albe.
   - Dar mesajul nu confirmă că s-a sinucis? Poliția ar putea...
   - Poliția ar putea să ce? repetă el ca și când m-ar provoca. Poliția de pe insulă? Le-am spus polițiștilor că Stefan era deprimat. Este un secret știut de toată familia, lua analgezice de ani de zile. O să facă un test toxicologic. Până și doctorul ăla incompetent de pe insulă este în stare să ia sânge. Asta o să dovedească faptul că avea o cantitate mare de analgezice în organism. Nu există îndoială că a fost mâna lui. Dar nu e obligatoriu să fie considerată sinucidere. Sinuciderea este o altă formă de recunoaștere a vinovăției.

   - Ei care consideră că este cauza morții?
   - Înecarea accidentală.
   Rasym se caută de chibrituri și devine neliniștit când nu le găsește. Își pune țigara rulată după ureche.
   - Practic asta l-a ucis. Și asta am prefera să creadă tatăl lui. Când își revine. Dacă își revine.

   - Cum adică, dacă?
   Rasym se întoarce spre priveliștea văii. Vântul plimbă pe mal o umbrelă de plajă fosforescentă. Nu e vânt aici, aerul este fierbinte și neclintit, cu miros de tufe uscate, și ai doar vag senzația mării.
   - Între noi fie vorba, doar între noi, starea lui nu e prea bună. Nu sunt siguri c-o să-și recapete cunoștința. Se pare că au apărut complicații. Mâine îl operează iar. O să știm mai multe după operație.
   Se întoarce iar spre mine.
   - Deci accepți? Tot ce trebuie să faci e să nu pomenești de mesaj. Te rog, te implor. Te rog, fă-i favoarea asta familiei noastre.
   Nici măcar fiul miliardar nu are dreptul să-și transmită ultimele cuvinte.
   Mai ales fiul miliardar, presupunând că acelea au fost cuvintele lui. Dacă Stefan ar conta mai puțin, moartea i-ar putea aparține. Dacă ar fi rămas cuvintele pe monitor, oare Martis ar fi luat amprentele de pe tastatură?
   - Rasym, nu crezi că Charlie ar fi putut avea vreo implicare, nu?
   Rasym deschide portiera mașinii și intră ghemuit ca să caute o brichetă în torpedo. Se întoarce cu țigara aprinsă în gură.
   - Mai trebuie să faci ceva.
   - Ce anume?

   - I-ai spus lui Sonny că Charlie a fost cu afaceri în Bodrum. Noi credem că acolo ar trebui să fie.

   - Nu înțeleg.
   - Trebuie să-i spui inspectorului că Charlie este plecat cu treburi. E mai bine dacă nu crede nimeni că e pe aproape.

   - Deja i-am spus inspectorului lucrul ăsta.
   - Bravo, îmi spune cu un zâmbet neconvingător. Atunci, să-l repeți.

   Un nor de fum i se adună împrejurul gurii.
   - Din câte știm noi, așa este. E plecat de numai câteva zile. Am vorbit cu Sonny. Înțelege de ce e important ca lumea să creadă lucrul ăsta. Nu era pe aproape când a murit Stefan.
   - Rasym, dar dacă Charlie are necazuri? Dacă el chiar a dispărut? Ar putea fi rănit pe undeva și noi nici măcar nu l-am căutat. Sau dacă are vreo legătură cu moartea lui Stefan? Nu vrei să afli adevărul?
   Ce s-a ales de Rasym cel de ieri, plin de regrete din cauza vărului dispărut? După numai o doză de putere, s-a dus îngrijorarea. E mai hotărât să protejeze familia decât pe membrii ei. Cine sunt membrii familiei Konstantinou? Nu mai sunt niște oameni.
   - M-am săturat de atâtea minciuni, spun. Nu pot să continui.

   - De ce e minciună? Nu asta ți-a spus Charlie ultima oară că face? Că pleacă cu treburi legate de firma lui? Nu înțelegi că facem lucrul ăsta pentru el? Și odată ce rezolvăm nenorocirea cu Stefan, ne trimitem echipa privată să-l caute pe Charlie. Discret. Și o să-l ajutăm cu ce e nevoie. Îți promit.
   În cele din urmă, sentimentul pierderii îl străpunge pe Rasym ca un glonț. Dă capul pe spate și clipește, de parcă s-ar abține să nu plângă.
   Lasă țigara să-i cadă dintre degete.
   - Să știi că nici mie nu-mi place povestea asta. Am ținut la Stefan. Dar trebuie să am grijă de cei la care țin. Asta trebuie să se întâmple. Trebuie să ne gândim la companie.
   - La situația ta financiară, vrei să spui.

   Principiile lui au avut prea mult de suferit ca remarca mea să-l mai irite prea tare.

   - La nivel mondial avem atât de mulți angajați, încât am putea forma o mică țară. Nu suntem în joc doar noi.
   Nu-l mai văd pe Rasym împărțind Coranuri și baticuri. Nu poți avea dublă cetățenie în două religii diferite.

   - Nu mi-ai răspuns la întrebare. Crezi că Charlie are ceva de-a face cu povestea asta?

   Rasym își strânge cheile din buzunar. Închide ochii și, pentru o vreme, rămâne împietrit, de parcă ar încerca să adoarmă în picioare în timp ce merge cu metroul acasă.
   - Eu sper că nu, spune fără să deschidă ochii. Sincer, nu cred că Charlie e atât de împietrit încât să-și bage fratele în cadă și să-l privească în timp ce se scufundă. Poate că teoretic ar fi vrut să scape de Stefan. Dar să-l omoare el!
   Clatină din cap.
   - Oare l-a ucis Sonny? Mi-a trecut prin gând. Ea are la fel de mult de pierdut ca toți ceilalți. Poate n-ar fi trebuit să-i spui că Stefan era pe insulă ieri. I-ai pomenit unde stătea?

   - Ar trebui să încerci să fii mai amabil cu Sonny. Deja a pierdut destule.
   Deschide ochiul stâng.
   - Nu sunt obligat s-o plac. Sunt obligat să nu le dau afară din casă pe ea și pe fiica ei.
   - Poate dacă l-ar fi plăcut mai mulți pe Stefan, moartea lui n-ar fi atât de ușor de băgat sub preș.
   Îmi dau seama că pot să vorbesc cu el așa doar pentru că vrea să-mi ceară o favoare. Rasym calcă pe țigară și urcă în mașină.
   - Poate că ai dreptate. Ar trebui să avem grijă să ne placă și pe noi cineva. Cei care ne plac ne asigură protecția. Stefan nu avea prea mulți. Charlie o să se bucure că te are.
   - Încă poți avea grijă de Stefan. E vărul tău.
   - Nu de ajuns.

   Rasym pornește motorul.
   - Ian, n-am să te insult oferindu-ți bani. Dar dacă ne ajuți, o să avem grijă de tine. Îți promit. Știu că ai suferit mult în ultima vreme. Îți mulțumesc pentru ajutor, adaugă el încercând să împrumute o expresie mai blândă.
   Pornesc spre trepte, dar mă răsucesc repede. Rasym dă înapoi cu mișcări scurte și neîndemânatice ca s-o ia pe alee.
   - Dacă Charlie nu se întoarce și domnul K. nu scapă cu bine, ce se întâmplă cu toate? Cine preia controlul?
   Cu o ultimă smucitură de volan, poate pleca. Rasym ridică mâna să-și ia rămas-bun și luminile roșii de poziție coboară dealul arzând mocnit.
   Charlie e plecat definitiv cu afaceri. Fratele lui se îneacă accidental în cadă. Nu e de ajuns să fii iubit. Nu mai rămâi decât cu dezastrul propriei versiuni asupra faptelor și alții o vor drege cu mare drag în locul tău. Presupun că și asta poate trece drept iubire. Sinuciderea sau înecul accidental. Oricare dintre ele este preferabilă crimei și așa aleg să trăiască cei din familia Konstantinou. În depărtare, pe partea opusă a portului, mănăstirea cafenie este luminată de proiectoare; seamănă cu o zonă de lansare rămasă carbonizată după desprinderea rachetei de la sol.
   Mă întorc la cabană și-mi târăsc valiza până pe pat. Ușa de legătură spre camera lui Louise e deschisă și întunericul cuprinde un pustiu straniu, pe care mi-aș dori să-l alunge prezența ei. Aș vrea s-o mai văd o dată, să-mi iau rămas-bun. Îmi împăturesc hainele și le pun în valiză. Un alt moment și alte locuri, necunoscuți, accidente și puțină pasiune dezlănțuită într-un colț.

   N-am fost niciodată la Madrid, n-am văzut niciodată tablourile de Goya despre care Sonny a spus că-ți smulg lacrimi, dar vorbesc spaniola. Dacă planeta îți datorează ceva, anonimatul este acela. După ce mă întâlnesc cu Martis mâine-dimineață, îmi cumpăr cel mai ieftin bilet pe orice feribot. Uneori e bine să fii o ființă atât de mică din această lume.
   Trag sertarul noptierei. Într-o zi plină de surprize, aceasta n-ar trebui să pară cea mai neplăcută. Dar ceea ce găsesc îmi străpunge inima.

   Arunc puloverul gol din sertar. Punga cu bani a dispărut. Mi-a furat-o cineva. Plâng de parcă aș fi câștigat banii aceia.

        - Vrei să ne faci și nouă o fotografie?

   Un cuplu de americani cam de vârsta mea stă pe malul apei în Skala, în locul perfect în care se termină porțile gri și marea vine fără opreliști spre chei. Au arsurile din prima zi pe antebrațe și pe față le înflorește speranța.
   Femeia cu bluză scurtă și șort azuriu îmi întinde telefonul, de parcă etica turismului m-ar obliga să mă supun poruncii ei. Bărbatul cu un tricou portocaliu Adidas și-a arborat deja zâmbetul și a cuprins-o cu brațul pe după talie. La ora zece soarele pârjolește, iar la picioarele lor zac mai multe pungi de plastic. Au fost deja la cumpărături. Șlapi, un covoraș de baie, două sticle de ulei de măsline, o sticlă de Ouzo.

   - Numai câteva, ordonă ea când ridic telefonul în fața lor. Ai grijă să intre și bărcile și marea.
   O grecoaică îndesată stă lângă ei cu un buchet improvizat de trandafiri roșii în mână. Fiecare trandafir costă un euro. De obicei, florăresele merg la cafenele și taverne noaptea, când romantismul este mai puțin frugal, dar economia suferindă i-a făcut pe vânzătorii ambulanți să iasă la orice oră. Cuplul de americani este cea mai mare șansă a ei din dimineața asta. Le fac trei fotografii, tânărul, tânăra și mătușa adoptată din nebăgare de seamă. Când femeia se uită rapid la fotografii, îmi spune să „stau o clipă” și se întoarce spre vânzătoarea de trandafiri.
   - Poți să te dai mai încolo? se răstește ea. Mark, poți s-o dai mai încolo?

   Mark renunță la zâmbet.
   - Nu vrem trandafiri, îi spune femeii.
   Femeia smulge doi din buchet și li-i oferă.
   - Trandaaafiri, nuuu.
   Dar femeia nu se lasă cu una, cu două. Se apropie mai mult și scutură florile, zâmbind inocent.

   - Mark, fă ceva!
   Americanca se uită la mine cu o amabilitate căznită, apoi dă ochii peste cap.
   - Vă cer scuze. Numai puțin!

   - Nu vrem.
    Mark lungește silabele și flutură din mâini. Femeia mai ia unul și acum Mark are trei lujeri îndesați la piept.
   - Nu pleacă, dă el raportul.
   - Doamne, sunt groaznici. Exact așa a spus Tara că sunt. Mai ții minte?

   - Nu țipa la mine din cauza asta! De ce ar fi vina mea?

   Grecoaica e deșteaptă. De fapt, nu vinde trandafiri, își vinde absența din amintirile lor, Până la urmă, pe Mark îl costă cinci euro să o convingă să iasă din cadru, ca fotografia lor să fie perfectă, doar ei doi având pe fundal soarele și marea, zâmbind nestăpânit, iar legenda spune deja: „A doua zi în Grecia! #liniște #mare #iubireînpatmos #romantic #decetrăim”.

   Mai am doar câțiva euro și caut prin port un bancomat să scot tot ce mai am în cont. Sunt mai sărac acum decât la sosire. Fuga cu feribotul va trebui să mai aștepte.

   Trec pe lângă locul exploziei de la Taverna lui Nikos, unde, încă o dată, un ultim îndurerat invizibil a lăsat trandafiri proaspeți pe pământ. Aș putea să-i culeg și să-i vând cu un euro bucata. La cafeneaua din colț care dă spre statuia militarului, Petros stă la o masă argintie. Este îmbrăcat cu o rasă neagră și în ochelarii de soare în stil aviator i se reflectă literele parcă îmblănite din ziarul din mână.

   Deja mă gândisem că l-am dus pe Stefan direct în ghearele preotului, iar dacă Stefan a refuzat să plătească, nu sunt sigur că sacrosanctul stăpân al insulei n-ar fi fost în stare să se răzbune.
   Mă așez pe scaunul gol de vizavi de el. Își înalță capul din ziar și buzele supte îi trădează neplăcerea.

   - Bună, Petros, spun cu un glas pierit. Ce zici, îmi faci și mie cinste cu o ceașcă de cafea?

   Trântește ziarul și se întoarce spre stradă. Se joacă cu degetele cu firele de păr de pe gât. Îi fac semn chelnerului și comand.

   - Trece-o pe nota lui de plată.
   Chelnerul cere aprobarea clientului, iar Petros aprobă ezitant din cap.
   - Ce vrei? mă întreabă când sosește cafeaua.
   Se foiește, își aranjează Rolexul la încheietură și îndreaptă pliculețele cu zahăr pe marginea farfuriuței. Îmi refuză intimitatea la care s-ar expune dacă și-ar scoate ochelarii de soare. Intimidarea nu poate avea ochi căprui.

   - A venit Stefan Konstantinou la biserica ta?

   Răsuflă iritat.

   - S-a terminat. Nu mai aduce în discuție asemenea chestiuni.
   - Ce s-a terminat? A plătit sau nu?
   - Nu mai e treaba ta.
   - Presupun că ai auzit ce s-a întâmplat.
   - Sigur că am auzit. Groaznic. De-aia s-a terminat.
   - Iar tu n-ai nicio legătură cu povestea asta.

   Acum are răsuflarea șuierătoare și dinții ascuțiți la vedere.

   - Eu? Eu voiam doar ce mi se datora. Nu sunt ucigaș. Din câte îmi spune doctorul, a fost sinucidere. Nu e vina mea că familia asta se bagă în necazuri. Eu le închiriez o proprietate. Cer să mi se achite chiria la timp. În rest, îmi văd de treaba mea.
   Dar nu pare pregătit să-și vadă de treaba lui. Se apleacă peste masă și mârâie:
   - Am mai văzut oameni ca ei. Întotdeauna copiii celor bogați ajung rău. Ce nefericire să fii atât de lipsit de griji! Sunt două feluri de oameni. Cei cu necazuri și cei care le caută cu lumânarea.

   Se lasă crispat pe scaun, atât de rigid, de parcă aș vorbi cu o coloană vertebrală.

   - Și chiria pe luna viitoare? Ce-o să faci dacă nu plătește Charlie? Mai retezi câteva degete? Poate un glonț în cap?

   Petros își ia ziarul, distras o clipă cât îi face cu mâna unui bărbat cu șapcă de pescar care-și sprijină bicicleta de un stâlp. Simulează un zâmbet relaxat.

   - N-o să mai fie nicio dată viitoare, îmi șoptește. N-o să le reînnoiesc contractul de închiriere a docului. Acum pun prea mulți întrebări. N-ar fi trebuit să permit așa ceva.
   Bagă mâna în buzunarul interior și aruncă vreo câteva monede pe masă.
   - Ai pomenit de degete. Prietenul tău, Gideon, a fost de față în dimineața aia când a explodat bomba. Stătea la mesele de afară de la Taverna lui Nikos. Ce surpriză că el trăiește când unii de-ai noștri sunt uciși, nu? Oare Charlie crede că el și prietenii lui vor scăpa mereu fără nicio zgârietură? A fost o greșeală să-i închiriez docul. El uită cui îi aparține insula.

   - Și e treaba ta să le arăți cine e stăpânul. Și celor doi hipioți pe motocicletă a trebuit să le reamintești?
   Petros nu răspunde. Se ridică de pe scaun și, când trece pe lângă mine, mă atinge cu colțul ziarului pe umăr. Simt mirosul de parfum scump de pe rasă, dulce și înțepător ca primăvara la New York, când toți
copacii polenizează.
   - Zi bogdaproste pentru cafea.
   Pleacă de la masă, îl bate pe spate pe bărbatul cu șapcă de pescar și cei doi pornesc ușor pe caldarâm.

   Îmi termin cafeaua și urc treptele secției de poliție. Terasa de sus e goală, altarul ca un dulap e deschis și un teanc de sticle de apă proaspătă învelite în plastic așteaptă următorul val de vizitatori în cătușe.

   - Inspectorul Martis, îi spun ofițerului de serviciu.
   Îmi arată spre biroul cu pereți de sticlă, de parcă aș fi fost așteptat.
   Martis vorbește la telefon, cu firul răsucit în jurul cotului. Îmi face semn din cap să mă așez, în timp ce el se lasă pe scaun și strigă jovial în greacă în receptor. S-a tuns. O cărare militărească într-o parte îi dă feței lui bucălate un aer de revoltă băiețească și are mustața tunsă drept, mult deasupra buzei de sus. N-o să mai poată să și-o muște. Smulge receptorul din căușul refractar al gâtului și-l pune în furcă, iar plăcerea discuției purtate încă i se citește pe față.
   - Domnule Bledsoe, vă mulțumesc că ați venit. Ultima oară când v-am văzut în Skala fugeați de mine.

   - Aveam impresia c-am zărit un cunoscut.
   - L-ați prins?
   - Nu prea.
   - Insula e mică. O să mai aveți ocazia.
   Își întrepătrunde degetele pe burtă și se uită la mine cu atenție. Mi se pare că e gata să mă întrebe de ce nu i-am trimis cerere de prietenie pe Facebook. Dar veselia i se scurge de pe față.
   - Familia Konstantinou, spune cu un oftat prelung. Nu e chiar așa de norocoasă cum credeam, nu? Stefan vine de foarte departe ca să se sinucidă în casa de vacanță a familiei. Poate voia să mai fie o dată în casa în care-și petrecea verile în copilărie.
   - Poate.
   Mă privește cu șiretenie.
   - Deși azi-dimineață eu și doctorul am fost asaltați de un avocat din Atena, care ne cere să-i declarăm moartea accidentală. Până și sfârșitul unui Konstantinou este o chestiune legală. Suntem obișnuiți cu multele lor solicitări cât sunt în viață, dar acum au preferințe și în privința morții.
   - Poate vor să-l înmormânteze într-un cimitir creștin.
   Se scarpină pe ceafă.

   - Dumneavoastră l-ați găsit, nu?
   Când încuviințez din cap continuă:
   - Întreb pentru că mi-ați fost de ajutor. Ați fost o ferestruică într-o familie care nu se lasă cu una, cu două. Nu mă aștept să vă trădați secretele. Dar, din curiozitate, a fost ceva care să vă sugereze că moartea lui a fost deliberată?
   Martis nu precizează cine ar fi putut să fie autorul deliberării.
   Mă prefac că-mi amintesc scena în timp ce privirea mi se plimbă pe fotografiile de pe fișete.
   - Nu. Am văzut doar hârtii împrăștiate prin cameră. Și apoi am intrat în baie și l-am văzut în cadă. E tot ce știu, de fapt.

   Inspectorul așteaptă, de parcă mi-aș mai aminti și altceva dacă-mi mai lasă răgaz. În Grecia, timpul pare să fie cel care decide multe. Termină cu plimbatul limbii pe gingii în căutare de bucățele rămase de la micul dejun și ia cuvântul:

   - Valiza și obiectele personale au fost găsite în dulap. Se pare că tocmai venise acasă ca să-și aranjeze lucrurile, să-și lase hârtiile în dezordine, să ia prea multe analgezice și să-și pregătească baia. Medicamentele erau pentru genunchi. Pentru că juca tenis de mulți ani, mi-a spus vărul lui, deși suferea și de depresie.
   Mă gândesc la flaconul mai vechi cu medicamente care era pe chiuveta din baie în ziua în care am venit, încerc să-mi aduc aminte dacă mai era acolo când i-am găsit cadavrul. Dar toate imaginile din momentul acela au legătură cu conținutul căzii; strâng din ochi să-mi șterg din minte imaginea bărbatului înecat.

   - Nu l-a văzut nimeni sosind, spune Martis.

   - Dacă și-a luat voit viața, probabil știa că n-o să fie prea mult timp singur acasă. Dar nu puteți condamna familia că preferă să creadă că a fost un accident.

   - Nu, nu, mă asigură inspectorul. Nu-i condamn. Nu condamn pe nimeni. Înțeleg suferința familiei. Dacă nu primim vreun rezultat neprevăzut, doctorul a fost de acord s-o considere moarte accidentală. Sper că asta o să le dea puțină alinare.
   Este a doua oară când Martis mă invită la secție să discutăm despre o moarte care a fost considerată oficial accidentală. Și, ca în cazul hipioților pe motocicletă, nu pare prea dornic să accepte raportul oficial.

   Probabil că cei doi hipioți sunt deja înmormântați, iar Martis încă umblă prin Patmos, se tunde și așteaptă ca suspiciunile să i se rezolve ca prin farmec.

   - Mă surprinde doar cât de repede și-a mobilizat familia Konstantinou avocații. Cele mai multe familii vor un răspuns. Și cele mai multe familii nu sunt chiar atât de pregătite să dea un răspuns.

   - Familia Konstantinou nu este precum cele mai multe familii.

   - Asta așa e, spune el posomorât. Dar trebuie să te aștepți la o mică îndoială. Am verificat istoricul zborurilor la heliportul din baza militară de pe insulă. Din curiozitate. Stefan a venit cu elicopterul privat acum o săptămână. Nu vi se pare bizar? Stefan stă pe insulă o săptămână înainte să se ducă la casa familiei și să decidă să-și ia viața. De ce nu s-a dus acasă imediat? Ce-a făcut singur în toate zilele alea?

   - Poate voia să fie singur, sugerez. L-am cunoscut pe Stefan doar în copilărie. Mă tem că nu pot să vă spun cum gândea. Cu Rasym trebuie să stați de vorbă pentru asta.

   - Mintea mea de polițist, spune el lovindu-se cu palma în tâmplă. Dar deodată au apărut atât de multe întrebări legate de familia Konstantinou. Nu știi nimic de ei atât de mult timp, apoi, un frate după celălalt.
   Se uită curios la mine.
   - N-ați vorbit cu Charlie, nu? I-ați transmis că vreau să discut cu el, nu?

   - N-am vorbit cu el de când am fost ultima oară aici.
   - E ciudat că nu apare nici măcar după ce moare fratele lui. Rasym mi-a spus că Charlie este plecat cu afaceri. Și dumneavoastră ați spus că a plecat cu barca. Dar iubita lui, Sonny, a venit la mine într-una din diminețile trecute să mă întrebe dacă am dat de el. Era foarte supărată. Azi-dimineață însă, când am vorbit cu ea, mi-a zis că era zăpăcită. Acum insistă și ea că a plecat cu afaceri. Probabil că sunt afaceri foarte importante dacă nu vine nici pentru fratele lui. Și totuși, când mă duc la docul bărcilor de închiriat, totul pare închis definitiv.
   Am ajuns la scopul vizitei mele, trădarea lui Rasym, însă ezit, țin cuvintele pe limbă de parcă ar fi niște insecte care m-ar putea mușca dacă mă mișc prea repede.

   - Pot să vă spun ceva, neoficial? Puteți să-mi promiteți că informația pe care v-o dau nu ajunge la urechile familiei lui Charlie?
   Martis zâmbește, îi plac înțelegerile secrete. Am sentimentul că mă consideră veriga slabă din anturajul familiei Konstantinou. Poate că și-a luat de pe internet istoricul trădărilor mele, pentru el sunt iuda rătăcitoare care se întoarce împotriva propriei familii dacă este lăsată de capul ei prea mult timp. E destul de greu să nu crezi ce citești despre tine. Și poate că descrierea publică are meritul ei: „Ia decizii teribile bazate pe ideile lui strâmbe despre ce este bine”.

   - Desigur, puteți conta pe discreția mea. Nu e nicio anchetă la adresa familiei Konstantinou. Nu trebuie să protejați pe nimeni.

   - Charlie a dispărut. Cred că i s-a întâmplat ceva. N-am putut lua legătura cu el de când l-am văzut ultima oară, de dinainte să fie uciși hipioții.

   - Adică are necazuri?

   - Da. Dar nu știu ce fel de necazuri. Pur și simplu, a dispărut. Familia are de gând să pornească o investigație. Vrea s-o facă în liniște. Dar ceva nu e în regulă. Aveți dreptate. Charlie s-ar întoarce dacă ar ști că a murit Stefan. Întâi un frate, apoi celălalt. Amândoi frații s-au dus.
   Mă aștept ca Martis să sară la auzul acestei mărturisiri, dar se lasă pe speteaza scaunului, iar ochii i se plimbă obosiți pe același șir de fotografii pe care mă prefăceam și eu că le studiez. Își lipește degetele unele de altele, de parcă ar încerca să le suprapună perfect.
   - M-ați auzit? strig. Prietenul meu, tipul pe care-l căutați, a dispărut. Nu mai știe nimeni nimic de el. Ar trebui să porniți o căutare oficială.
   - Mă gândisem și eu la asta, recunoaște cu un glas scăzut. Doi băieți dintr-o familie bogată. Dar tatăl încă trăiește, nu? Așa că banii nu sunt pe numele lor.

   - Bătrânul n-o mai duce mult. E la New York, azi se operează iar. Eu sunt destul de sigur că situația asta e de competența poliției.
   Mai am puțin și mă întind peste birou să-l scutur pe Martis ca să treacă la acțiune. El era ultimul as din mâneca mea.

   - Nu v-a spus Charlie că pleacă cu afaceri?
   - Ba da, dar asta a fost acum câteva zile.
   - Și totuși, asta a spus că face.
   - Domnule inspector, nu vreau să fiu lipsit de respect, dar...
   Ridică mâna în semn de capitulare.
   - Vă rog. Nu vă supărați. Vă înțeleg îngrijorarea. Eu sunt anchetatorul băgăcios căruia superiorii i-au ordonat să se întoarcă în Kos. Avocații familiei Konstantinou au pus presiune și pe forțele de poliție grecești. Noi doi suntem de acord, ceva nu e în ordine, și nu-mi doresc nimic mai mult decât să acționez pe baza acestor informații. Problema e că nu e ilegal să pleci de pe insulă. Și, din păcate, nu e ilegal nici să nu te întorci nici măcar când îți moare fratele. Sunt legat de mâini și de picioare dacă nu-l dă dispărut un membru al familiei. Dacă nu am o declarație oficială din partea familiei, nu pot să încep căutarea.
   - Iar eu nu pot să-l dau dispărut.

   Martis se uită solemn la mapa de pe birou.
   - De-aia v-am chemat aici, spune îngrețoșat. Speram că puteți convinge familia să coopereze. Dacă nu să investigăm moartea lui Stefan, măcar să vă găsim prietenul. Poate vorbiți cu ei, încercați să-i convingeți, să vină și să-l dea dispărut, ceea ce mi-ar permite să rămân aici. Altfel... întinde înfrânt mâinile. Altfel, Charlie este plecat de mai puțin de o săptămână.
   Nu am încredere că pot să-l conving pe Rasym. Dar faptul că am mai fost în biroul ăsta demodat îmi dă o idee. O infracțiune l-ar putea salva pe Charlie. Vinovăția ar putea fi salvarea lui. Să fii căutat pentru crimă înseamnă totuși să fii căutat.

   - Și cu hipioții cum rămâne? Aveți îndoieli în privința morții lor. Charlie este suspectul. E posibil să-i fi omorât el. I-a amenințat chiar înainte să moară. Dacă el ar fi principalul suspect, s-ar impune să-l căutați.

   Martis scoate un cloncănit și se lasă pe speteaza scaunului.

   - Sunteți inteligent, Ian, dar ce dovadă am eu? Nu am nicio dovadă că e vinovat. Mi-ați spus-o chiar dumneavoastră, nu a fost o amenințare serioasă. Am mai multe indicii să-i bănuiesc pe refugiații fugari decât pe prietenul dumneavoastră. Mă tem că, fără dovezi serioase, cazul este închis. Superiorii mei mi-au cerut să-l închid. Nu suntem o agenție de detectivi. Am fost trimis aici să confirm că a fost un accident și să liniștesc o americancă isterică. Fără dovezi... întinde iar mâinile. Nu am dovezi - nici măcar pentru operațiunile de contrabandă.

   Secția de poliție ar putea fi la fel de bine o anexă a biroului turistic de la etajul de dedesubt. Creează iluzia protecției. Dacă aș avea măcar un dram de încredere în capacitatea ei, aș putea depune o plângere în legătură cu furtul a nouă mii de dolari într-o pungă. Mă ridic de pe scaun, căci nu mai am nimic de zis.

   - Vă sfătuiesc să vorbiți cu familia lui, îmi spune Martis. Sunt convins că vor vrea să-l găsească pe cât de repede posibil. Aș putea ajuta, dar trebuie să-mi dea ei voie. Nu pot să caut pe cineva care e plecat cu afaceri.

   - Aproape că mă întreb dacă n-ar prefera să rămână așa. Dacă Charlie e plecat, ar mai putea fi în viață și nevinovat. Ar putea fi prea riscant dacă ar fi acasă.

   - De-a lungul anilor am învățat că unele cazuri nu vor să fie rezolvate. Dacă le zgândări, curge și mai mult sânge. Dar niciodată nu mi-am învățat lecția și le tot zgândăr, oftează inspectorul cu un râset obosit.

   Mă opresc la ușă.

   - Știți, Charlie trebuia să fie la Taverna lui Nikos în ziua în care a explodat bomba. Era locul lui preferat, se ducea în fiecare dimineață la unsprezece. Poate dispariția lui are legătură cu asta.

   - E ucigașul, sau victima? Suspectul, sau ținta? Vă tot răzgândiți. Îmi vine să-i spun că ar putea fi amândouă. Parcă ați fi fata aia, Carrie Dorr, pufnește el. Și ea a pomenit de bombă în legătură cu prietenul dumneavoastră. Ba chiar pretindea că are și dovezi. Mă tem că în primul moment se poate să fi dat crezare suspiciunilor ei. Însă mi-am băgat mințile în cap. N-a fost nimic. Fata aia e cam instabilă. Iar bomba e o coajă pe care nu merită s-o zgândări. Am zgândărit-o prea mult deja. Mai bine o lăsăm să se vindece.

   - Am fost în tabăra hipioților. Vic mi-a spus că fata s-a întors în Statele Unite.

   Martis ridică uimit din sprâncene.
   - Nu cred că a plecat încă. Când a trecut pe aici acum două zile, avea închiriată o cameră deasupra supermarketului. N-ați vorbit cu ea?

   - De ce să fi vorbit cu ea?

   - M-a întrebat unde stați. M-am gândit că vă va face o vizită. În fine. Poate a plecat acasă.
   Inspectorul scoate o carte de vizită din buzunar și, cu un gest impresionant, mi-o aruncă direct în piept din partea cealaltă a camerei.
   - Plec peste două ore. Dacă vorbiți cu familia până atunci, aș putea să rămân. Altfel, găsiți acolo informațiile mele de contact. Și nu uitați, puteți lua legătura cu mine pe Facebook.
   Cred că mi-ar face plăcere să nu mă slăbească Martis cu postările lui - ieșiri la pescuit, bătrâni la mese din nuiele împletite, care dau noroc cu ouzo, poze cu nepoții lui care cresc și-l fac pe el să pară bătrân. Într-o bună zi, probabil c-o să se monteze camere de filmat la mormintele utilizatorilor, astfel încât să-i poți vizita în continuare și să le lași flori electronice.
   - Ce-o să faceți acum, Ian? Lovește brațele scaunului și-și scoate picioarele de sub birou. Valiza lui stă pe covorașul de plastic. Este evident, Martis nu se așteaptă să-i fac pe cei din familia Konstantinou să se răzgândească. Aveți de gând să plecați acasă?
   E o întrebare pe care o pun oamenii când nu cred c-o să te mai vadă.
   Presupun că, pentru majoritatea, „acasă” este cel mai drăguț termen pentru „la revedere”.

     O iau pe asfaltul în zigzag de lângă Peștera Apocalipsei și urc prin crângurile aspre de pini și eucalipt. Chora nu mai este un puzzle imposibil de rezolvat. Reperez casa lui Charlie în timp record, în cinci minute. Ușa roșie este întredeschisă și dinăuntru se revarsă sunetul unor voci.
   Intru. După un scurt moment de întuneric în interior, o văd pe Duck cu un costum de baie turcoaz și saboți de plastic, aleargă motanul gri prin camera de zi.

   - Terry, Terry.
   Se oprește când mă vede.
   - L-am adus pe Terry acasă. Era singur pe barcă.
   - Lasă-l în pace, dragă, izbucnește un glas scăzut, înțepat de pe canapea.
   Sonny stă întinsă pe pernițe. Este învelită cu o pătură albă de lână, pe care o ține strânsă în jurul ei când se ridică în fund. Are pielea din jurul ochilor cutată și roșie, iar ochii ei albastru-cenușiu sunt ficși, ca ușile de fier ale ieșirilor de incendiu de la capătul culoarelor din școală. Este o față care nu mai acceptă dezamăgiri – și-a umplut sacul.
   Studiez camera cu speranța s-o văd pe Louise, dar nu e acolo. O muzică slabă emană de undeva din spatele casei. Rasym și Adrian sunt pe balcon. Rasym stă în picioare, poartă o pereche de pantaloni kaki și o cămașă albă scrobită.
   Adrian se leagănă cu scaunul, își ține picioarele musculoase încrucișate pe balustradă și soarele îi cade pe umerii goi. Bea dintr-o sticlă de culoarea smaraldului. Rasym îi spune ceva trasând cercuri cu mâinile, iar Adrian îl privește și din când în când întinde nerăbdător gâtul. Chiar și prin geam, detectez energia turbată a lui Rasym, a celui aflat între două întâlniri.

   - Terry era orfan, spune Duck brusc. Mama și Charlie l-au găsit lângă un tomberon pe marginea drumului. Cineva l-a călcat cu mașina pe o lăbuță și celelalte pisici l-au părăsit. Era pe moarte, așa că ei l-au salvat...

   - Duck, hai să nu vorbim despre lucrul ăsta. Nu vreau să aud iar povestea asta, da?
   Sonny se întoarce spre mine și încearcă să hotărască între un zâmbet și o grimasă. Dar nu apare niciunul dintre ele.
   - Rasym a adus niște muncitori în pivniță să repare infiltrația din tavan, îmi spune. Iar Vesna e jos, face curățenie în cameră. Therese este încă prea zguduită, așa că i-am dat liber azi. A rămas acasă cu Christos.
   Pipăie canapeaua în căutarea telefonului.
   - Christos îmi tot trimite SMS-uri despre tatăl lui Charlie. Vrea să vorbească cu el. Cred că-și fac griji, în caz că Charlie nu...
   Nu poate să dea glas posibilității evidente ca Charlie să nu se întoarcă.
   În schimb, o ia pe Duck în brațe și se concentrează pe ușa de la bucătărie.
   - Miles! strigă. Am zis că fac eu.
   Privirea îi deviază iar spre mine:
   - Face un ceai de vreo douăzeci de minute.
   - Îl ajut eu.

   Mă duc la bucătărie, unde Miles stă sprijinit de ușa congelatorului și pune înapoi pe raft o sticlă de votcă. E îmbrăcat cu o cămașă neagră de mătase peste o pereche de pantaloni scurți în carouri și are obrajii acoperiți de pete și transpirați de la alcool. Baxul cu sticle de apă este încă pe podea lângă aragaz; Stefan trebuie să fi umblat la el înainte de ultima lui coborâre pe trepte. Nu pot să nu mă gândesc ce simplu ar fi să pui vechile medicamente ale lui Stefan într-o sticlă de apă și să aștepți până-și pierde cunoștința. Apoi nu rămânea decât efortul de a-l târî în cadă.
   - Charles o să se întoarcă, spune Miles în loc de salut, în timp ce-și ia paharul. Îi spun întruna lui Sonny lucrul ăsta, pentru că trebuie să creadă. Și eu cred. Tu nu?
   Se uită la mine, apoi în podea, rușinat de optimismul lui. Soarbe din votcă și continuă pe un ton mai slab:
   - Doar că a fost reținut. O să se întoarcă, iar Sonny va trebui să-i dea veștile despre fratele lui. Așa că trebuie să-i menținem optimismul. Mă ajuți tu?
   Se atinge pe încheietură.
   - Cât e ceasul?

   A pus întrebarea de parcă întoarcerea lui Charlie ar fi o chestiune de minute. Mă uit la ceas.
   - Aproape 12:30.
   - Atunci avem la dispoziție o zi întreagă în care să sperăm. Scoate un pliculeț de ceai dintr-o ceașcă aburindă și-și fixează degetele pe toartă. Rasym spune că Stefan era deprimat. Spune că era supus unei presiuni prea mari și a cedat. Eu nu l-am mai văzut pe Stefan din copilărie, așa că sper că nu par un nenorocit. Dar mi-aș fi dorit să facă gestul ăsta în Dubai. De ce a trebuit să vină aici să se sinucidă? Acum, pentru ei, o să fie întotdeauna casa în care a murit fratele lui. Am avut și eu un văr care...
   - Miles! strig, de parcă l-aș trezi din beție. Doar nu crezi sincer că Charlie o să se întoarcă, nu? Că din clipă în clipă ar putea intra pe ușă!
   Expresia lui Miles afișează o hotărâre miraculoasă. Pare să creadă sincer că soarta se va schimba în bine dintr-o clipă în alta. Probabil alcoolul îl ține pe linia de plutire. Îmi amintește de cineva care a tras pe nas prima linie de cocaină la patru dimineața și crede că, atât timp cât vorbește în continuare, zâmbește și duce discuția spre lucruri obsesiv de pozitive, zorii cruzi, post-mortem, nu vor mai sosi niciodată cu alungarea durerii și patul gol.

   - Se poate ca Charles să fi aflat că a murit fratele lui, iar acum e șocat, spune el. Nu m-ar mira să fie în avion în drum spre New York, spre tatăl lui. Sau poate că încă este pe mare, pe o barcă, fără semnal. Poate e pe undeva și habar n-are ce s-a întâmplat. Ian, trebuie să ai încredere. Ce rost are să te gândești la tot ce e mai rău? Pe Sonny n-o ajută. Nu e niciun miracol dacă cineva se întoarce din senin.
   Cu ceaiul într-o mână și cu votca în cealaltă, se duce în grabă în camera de zi. Se pare că și-a găsit vocația de infirmier și sprijin, omul despre care mai demult crezusem că este singurul cu un motiv imaginabil să-i vrea răul lui Charlie. Acum e singurul dintre noi care se așteaptă să-l revadă. Sonny își ia ceaiul și se sprijină de el. Miles încearcă să facă o glumă care pare doar de ei știută, cu un chelner care scapă tava pe plajă. Sonny nu ascultă, sau mai degrabă ascultă un sunet dintr-un registru mai acut. Întoarce capul spre fereastră.

   - Cine dracu’ dă muzica la maximum? Pune cineva muzică afară? Moare un om și insula continuă cu petrecerile.
   Clatină din cap.
   - Locul ăsta este incredibil. De ce nu e aici? Unde este?
   Miles o îmbrățișează și Duck cade la podea, de parcă s-ar preface că a murit.

   - Turnați careva ketchup pe mine, șoptește.

   Deschid ușa de sticlă, ceea ce face ca muzica să se audă și mai tare, și ies pe balcon. Reverbul în descompunere al unei piese dance răzbate de pe o clădire din vecinătate. Băieți și fete în anii studenției declamă zgomotos versurile cu paharele ridicate, „ia drăguțele, ia banii, pipăie hârtia, sparge-i cu mine, nu sunt ostaticul tău, dar un Bugatti nou-nouț, de la zero la o sută patrușcinci, fată dolofană, fată dolofană, ești liderul lumii libere...” Toată lumea de pe terasă știe versurile, dar nu și semnificația lor.
   Copertina din pânză roșie din spatele lor dă senzația că pulsează într-o pată de vin. Cerul albastru, cu câte un pescăruș alb ca o bucățică de vopsea sărită, pare trist prin comparație. Îmi amintesc de comentariul prințului Phillip despre detronarea din tinerețe și nu pot să scap de sentimentul că armata este la poartă și că puștii ăștia dulcegi care se contorsionează au învins deja. Am avut și noi o șansă, dar n-am profitat prea mult de ea.
   De mult n-am mai avut sentimentul acela agitat al posibilului, când mergeam prin Greenwich Village cu convingerea că fiecare ușă îmi era deschisă și că toată arhitectura de care aveam nevoie era vremea primăvăratică, calitatea unică de prinț care nu se poate cumpăra și care este apanajul tinereții. Indiferent ce căutam atunci, n-am găsit niciodată. Dacă găseam, stricam plăcerea căutării.
   Adrian plesnește din degete în ritmul muzicii și se leagănă pe picioarele din spate ale scaunului. Are un costum de baie roz-fluorescent cu frunze albe de palmier imprimate.
   - Cum a mers discuția cu inspectorul? mă întreabă Rasym.
   Observ că astăzi nu s-a bărbierit.
   Întrucât n-am reușit să-l pun pe Martis la treabă, n-am niciun motiv să-mi acopăr urmele. Mai rău de atât, acum, că mi-au dispărut banii din noptieră, s-ar putea să trebuiască să mă bazez pe banii pe care mi i-a oferit. „Fii drăguț cu Rasym”.

   - Bine. Nu i-am spus nimic ce nu știa deja.
   - L-ai spus că Charlie e plecat cu afaceri?

   Încuviințez din cap și mă sprijin pe balustradă, încercând să scap de sentimentul că sunt un câine credincios.

   - Când organizezi echipa de căutare? îl întreb.

   Adrian se uită la Rasym, de parcă răspunsul i-ar testa onestitatea.
   - Tata se ocupă de asta la Nicosia. Dacă totul merge bine, ar trebui să ajungă mâine sau poimâine cel târziu. Trebuie să avem grijă. Pe Stefan îl înmormântăm luni.

   N-am nici cea mai mică idee ce zi este și câte mai sunt până atunci. Am noțiunea timpului specifică turistului care stă mai mult decât prevăzuse - timpul fără substantive, doar niște calupuri infinite de lumină întrerupte de somn.

   - Nu crezi că ar trebui implicată și poliția de pe insulă? sugerez. Încă două zile înseamnă mult timp.
   Rasym se uită spre apă cu mâinile în șolduri.
   - Trebuie să ai încredere în noi că știm ce facem.
   - Rasym, izbucnește Adrian.
   Este primul cuvânt rostit cu asprime pe care îl aud din gura lui și Rasym se întoarce spre el privindu-l cu răceală.

   - O să se ocupe și de materialele rămase în biroul firmei și în hangar. Echipa asta pare mai degrabă specializată în curățenie decât în căutare.
   - Dar prioritatea este găsirea lui Charlie, insist eu.
   - Nu știu ce planuri ai, spune Rasym tăios, dar nu ești obligat să rămâi. Dacă vrei să te întorci la New York, așa ar trebui să faci. Ar putea fi o idee bună, dat fiind că-l acopereai. S-ar putea să apară întrebări legate de implicarea ta.
   - Doamne, geme Adrian. Fii și tu puțin mai subtil. Charlie e cel mai bun prieten al lui. Vrea să ajute.
   Rasym tresare, dar deja devine defensiv. Se întoarce spre mine.
   - Azi-noapte ți-ai exprimat suspiciunea că Charlie ar putea fi implicat în moartea lui Stefan. Sunt destul de sigur că a pomenit lucrul ăsta anume pentru Adrian, să înțeleagă ce fel de bun prieten este acum pe balcon cu ei.
   - De atunci mă tot gândesc la asta, continuă Rasym. Dacă așa stau lucrurile, Charlie nu trebuie găsit.
   - Doar dacă așa stau lucrurile.

   Rânjește.
   - Charlie n-ar face așa ceva, jură Adrian. Ce-ai spune despre mine dacă aș dispărea? Că o meritam?
   Rasym îl ignoră.
   - Uite, îți promit eu că-l găsim. Îmi pare rău dacă nu par compătimitor. Tocmai mi-a murit vărul. Fac tot ce pot.

   Sincer, cineva trebuia să pună piciorul în prag și să fie stâlpul casei gata să se dărâme. Cineva trebuia să aranjeze transportarea cadavrului, să fie atent ca îngrijorarea să nu dea iama prin bunurile de valoare și podeaua să nu se prăbușească. Am sentimentul că am fost prea dur cu Rasym. Dincolo de barba de novice, de fruntea chinuită, docilă și de ochii vicleni se află un om însărcinat să care sicriul, obosit și speriat, nesigur de povara pe care trebuie s-o care. Este un singur cadavru, sau sunt două?

   Mă duc spre ușă.

   - Ce face tatăl lui Charlie?
   - O să aflăm curând, mormăie Rasym. Te rog, să rămână între noi că s-a operat astăzi. Nu mai avem nevoie și de alte istericale, adaugă el făcând un gest spre ocupanta camerei de zi.
   Adrian lasă picioarele să-i cadă de pe balustradă. Se apleacă după furtun și apasă pe trăgaciul pulverizatorului, se stropește pe piept și picioare. Cineva țipă la petrecerea de pe acoperiș. A sosit un oaspete important.
   - Cum poate să dispară o întreagă parte dintr-o familie dintr-odată? întreabă Adrian. Atât de repede? Acum o săptămână nu le stătea nimic în cale, iar acum totul se duce...

   Intru. Duck și Miles nu-i mai țin tovărășie lui Sonny. Închid ușa, recunoscător că muzica bubuitoare ne va înăbuși vocile. Sonny se uită la ceaiul din ceașca ei de parcă ar fi ecranul unui telefon.

   - E o petrecere alături, îi spun. Unde s-a dus toată lumea?

   - Miles a dus-o pe Duck la magazin.
   Sonny răsuflă cu hotărâre, apoi continuă:
   - Mi-a fost un prieten bun, deși îl condamn că l-a lovit pe Charlie. Pentru că, dacă n-ar fi avut loc bătaia aia, dacă Miles ar fi plecat pur și simplu...
   Lovește măsuța de cafea cu piciorul gol.
   - Le-am spus că ar trebui să se ducă la plajă. M-aș duce și eu, dar mi-e teamă să plec. Mi-e teamă că, dacă plec, o să-mi găsesc gențile la ușă. Rasym face față foarte bine, nu crezi? E o adevărată stâncă, nu?
   Mă aplec în genunchi în fața ei.
   - Unde e Louise?
   - A plecat acum vreo oră. Îmi pare rău că ți-am răpit-o.
   Încearcă din nou să zâmbească, dar asta nu face decât să-i tragă în jos de cozile ochilor.
   - Ar fi fost prea mult pentru mine să dorm singură pe barca lui Charlie. De fapt, am petrecut mare parte din noapte pe punte. N-am vrut să intru în gaura aia cu toate lucrurile lui.

   - Sonny, cred că ar trebui să te gândești să te duci la secția de poliție și să stai de vorbă cu inspectorul. Știu că Rasym a promis să facă rost de o echipă privată, dar dacă îl dai dispărut, ar putea începe imediat căutarea.

   - Rasym mi-a promis c-o să vină cei mai buni oameni.
   - Sunt sigur de asta, dar sosesc abia peste vreo două zile. Dacă Charlie e rănit - încă în viață - sau are necazuri, trebuie găsit imediat. Deja am pierdut prea mult timp.

   Sonny ar putea sublinia că am fost complice în zilele care au trecut fără să ne alarmăm; este drăguț din partea ei că nu aduce subiectul în discuție. Dar îmi dau seama că, deși o implor în genunchi, mesajul meu nu ajunge la ea.

   - Nu ești aici de atât timp încât să-ți dai seama că poliția de pe insulă e inutilă. Complet inutilă. O să pună douăzeci de întrebări timp de douăzeci de zile și apoi o să-l găsească numai dacă traversează Skala cu hainele arzându-i în flăcări.
   - Inspectorul Martis e altfel. Am încredere în el. Nu trebuie decât să-i spui că nu a plecat cu afaceri. Noi știm că nu e așa. Știi, nu?
   - Rasym mi-a promis c-o să-l găsească, repetă ea.

   Ceea ce nu spune implică iremediabilul refren. Dacă este vreo posibilitate ca Charlie să aibă vreo legătură cu moartea lui Stefan, poliția e ultima pe care vrea s-o implice. Își trage răsuflarea după ce și-a ținut-o un minut.
    Terry se strecoară pe brațul canapelei și se oprește să-și lingă lăbuța. Mă întind să-l mângâi pe cap, dar își înfige ghearele în mine. E mai demoralizant să te trimită la plimbare un animal decât un om. Asta înseamnă că tu ești problema - că în adâncul ființei tale zace o putreziciune pe care prădătoarele cu instincte mai puternice o detectează. Terry sare în poala lui Sonny, însă ea nu-l bagă în seamă. Stă cu privirea ațintită pe atlasul de pe măsuța de cafea, prizonier sub Biblia verde.

   - În orice caz, nu e chiar atât de simplu, spunea ea ușor. Acum trebuie să joc cum îmi cântă ei. Sunt prinsă la colț.
   - Cine te-a prins?
   Lasă pătura să-i alunece de pe umeri, de parcă s-ar preda fără voie camerei. Bluza ei e de un gri pal, anorexie.

   - Rasym spune că, indiferent ce se întâmplă, pot să păstrez casa noastră din Nicosia. Și, mai mult decât atât, a fost de acord să pună la bătaie banii de care am nevoie pentru Duck. De fapt, banii pentru tatăl ei. Bani ca s-o pot lua în Cipru cu mine. Deci, înțelegi, m-a prins la colț. N-am de ales.
   Una e să te prindă în condițiile tale, și alta în condițiile lor. Dar nu pot s-o condamn pe Sonny că-și pune fiica pe primul loc. Se pare că amândoi o plângem pe femeia care acum câteva zile se mândrea că este dispusă să piardă tot.
   - Și cu Charlie cum rămâne?
   E important ca ea să creadă că se va întoarce; așa, eu mă pot îndoi în continuare. Altfel, pierderea este totală.

   - Rasym mi-a promis că vin cei mai buni oameni! Îl aruncă pe Terry pe podea și-și trece palmele peste ochi. Crezi c-o să facă ce spune, nu?
   Îmi reglez fața pe ora 12. Miezul nopții. Prânz.
   - Poți să păstrezi un secret?
   Sonny se întinde să mă prindă de mâini.
   - Poți?

   - Da.

   - E un lucru pe care ei nu-l știu. Nu-l știe nimeni. Mai ții minte inelul pe care îl căutam, cel cu diamant pe care l-am lăsat pe Domitian? Eu și Charlie ne-am căsătorit în secret la Cairo anul trecut în decembrie. Sincer, nici măcar nu sunt sigură că are vreo greutate din punct de vedere legal. Probabil că nu. A fost un impuls de moment, ne-am îmbrăcat cu niște djellaba pe care le-am cumpărat de la piață, iar Charlie a făcut rost de un judecător egiptean care ne-a dat binecuvântarea în arabă. Charlie nu voia să știe familia lui. Era sigur că ar fi declanșat o explozie. N-am purtat niciodată inelul în Cipru. De fapt, nu l-am purtat niciodată decât pe insula asta, de-aia nu l-am luat cu mine la Paris. Nici măcar n-ar fi trebuit să conteze, doar pentru noi. În general, eu eram cea care spunea că nu contează. Dar jur că, dacă se pune problema, dacă Rasym îmi mai cere vreun sacrificiu sau dacă nu-și respectă promisiunile...
   Își drege glasul.

   - O să-l găsească. Trimit niște profesioniști. Trebuie să fie undeva. Nimeni nu dispare veșnic. Nu poți să dispari fără urmă de pe planetă.
   Nici măcar Charlie nu cred că ar fi atât de inconștient încât să se căsătorească fără un contract prenupțial, deși probabil că în decembrie nu avea mare lucru pe numele lui. Totuși, dacă ceremonia este legală, Sonny poate să moștenească mult mai mult decât cu o zi în urmă și cu siguranță mai mult decât se anticipa dacă Stefan avea ocazia să vorbească. Mă străfulgeră gândul că poate Sonny a încercat să discute cu Stefan, că poate s-a dus să liniștească apele sau să-l invite la casă.
   Stefan s-ar fi dus de bunăvoie la oricine avea informații despre fratele lui.
   - Sonny, doar n-ai...

   Cască gura și sprâncenele i se ridică într-un arc. Îmi dă drumul la mână. Probabil și-a dat seama la ce mă gândesc după pietrișul din vocea mea.

    - Nu începe și tu. Nu-mi veni și tu cu răutăți din astea, precum ceilalți.

   Mă întind spre ea, dar îmi împinge mâna și pleacă spre scări.

   - Eu sunt de partea ta, îi spun. Poate ar fi înțelept să iei legătura cu un avocat.

   Se uită la mine cu gura împietrită într-un cerc disprețuitor. S-a văzut cum o văd ceilalți. S-a uitat la oameni care se uită la ea - pe ecran, în fotografii, în viața reală. Este expertă în cântărirea reacției pe care o declanșează. Pune piciorul pe prima treaptă, apoi se oprește.

   - Nu te cunosc de mult timp, Ian, dar e ciudat. Erai de partea lui Charlie până acum câteva zile. Azi-dimineață, Rasym a spus că ești de partea lui. Acum ești de partea mea. Se pare că întotdeauna ajungi de partea cu priveliștea cea mai frumoasă.

    Debarcaderul este pustiu, cu excepția unui măgar rătăcitor care stă lângă una dintre bărcile în culcușul lor de fier, paște ierburile care cresc în jurul carenei neterminate. Grilajul hangarului este încă lăsat și lacătul pus, dar un iaht alb cu un K roșu este ancorat lângă doc. Niște balize roz de vinii se leagănă în preajma lui. Nu e nici țipenie de om la bord.
   Probabil l-a adus înapoi unul dintre căpitanii mai tineri, care apoi a părăsit rapid insula. Nu mă îndoiesc că Ugur a avertizat echipajul că li s-a înfundat. Urc pe podul suspendat și studiez echipamentul de navigație inert de sub parbrizul uscat, cu pete de apă. Probabil că unul dintre butoanele de pe pupitrul de comandă deschide chepengul. În cabină nu sunt prosoape de plajă, ghiduri turistice sau vreo urmă de turiști amatori de mare. Este unul dintre caii troieni ai lui Charlie.

   Când sar înapoi pe debarcader, observ un bărbat și o femeie care merg șerpuit pe țărm. Hainele lor lungi și ude sunt negre ca lemnul dulce de la apă. Bărbatul ține un bebeluș pe șold, iar femeii îi atârnă pe braț o vestă portocalie de salvare. Probabil că barca lor gonflabilă este mai jos pe plajă sau poate au venit înot de pe o barcă din larg. Se opresc când mă văd, dar privirea li se plimbă încă, mă studiază pe mine, dealurile și lunga șosea de pe uscat. Agit brațele ridicate, făcând U-uri sau X-uri ample. Bărbatul pune mâna pe ceafa copilului parcă vrând să-mi sugereze că, indiferent ce vreau, n-o să le iau băiatul.
   Alerg spre ei. Nu am nimic de oferit, doar un bun venit pe o insulă care nici măcar nu e a mea.

   - Bună ziua, le spun. Bun venit în Patmos.

   Femeia respiră greu, sânii i se umflă în tunica din bumbac gros. Dar scoate un telefon dintr-o pungă de plastic, și-l ridică în față și-și face o fotografie. Se întoarce să-și verifice soțul și fiul.

   - Pot să vă fac eu o fotografie tuturor, mă ofer.

   Soțul clatină din cap, dar femeia cu orbitele adânci zâmbește și-mi dă telefonul. Se dă înapoi să stea lângă familia ei, însă băiatul nu se uită la aparat.

   - Cum se numește fiul?
   - Ibrahim, strigă femeia.
   - Ibrahim, aici, aici. Uite!
   Fața lui rotundă se uită la noul peisaj cu o expresie detașată, ca un creier prea ocupat cu înregistratul ca să se lase înregistrat, cu indigo în loc de ochi.

   Le fac cinci fotografii încercând să cuprind mai mult uscat din spatele lor decât mare.
   - Mulțumesc, spune femeia în timp ce-și ia telefonul. O să le trimitem rudelor, să știe că am reușit.
   Lacrimile apar cu întârziere, din cauza șocului supraviețuirii sau a familiei rămase acasă.
   - Ar prefera să ne înecăm decât să ne salveze. Au trecut cinci bărci cât timp eram în apă. Nu le-ar fi păsat dacă muream.
   Soțul ei începe să facă pași mici, ezitanți, de parcă acum, că au ajuns la mal, timpul este o și mai mare necesitate.

   - Domnule, încotro este portul central?
   Amândoi vorbesc engleza fără greșeală.
   Le arăt în susul drumului și îndrept mâna.
   - Sunt câteva mile până la Skala. Câțiva kilometri.
   - Și poliția? întreabă el. Știți dacă ne iau?

   Nu știu dacă se referă la azil sau la arest - și poate că nici el nu știe.

   Femeia rostogolește câteva propoziții în arabă și-și pune fiul pe umăr.
   Bărbatul verifică o punguță de plastic ascunsă sub cămașă.

   - E o secție, îi răspund. Acolo sunt luați în evidență refugiații.  Cred că îi trimit într-o tabără din Lesbos. V-aș putea duce soția și copilul cu motocicleta. Nu știu dacă încăpeți toți trei.

   - Nu, mai bine mergem pe jos, răspunde el. Rămânem împreună.
   Mi-ar plăcea să am euro să le dau. Automat, îmi pipăi buzunarele, semn că sunt sărac.

   - Avem bani, mă asigură femeia cu respirația tăiată.
   - Trebuie să pornim spre nord. Dar Europa. Suntem în Europa.
   Și, cu un zâmbet și aruncându-și vestele de salvare, o iau în grabă pe drumul neasfaltat. Când spui bun venit nu poți să spui și la revedere. Mă uit cum pleacă, fața băiatului se leagănă deasupra umărului mamei, până când îi înghite praful și distanța. Mi-l imaginez pe Charlie legănându-se prin apă, la câțiva kilometri de uscat, în toate direcțiile, bărcile trecând pe lângă un alt cap negru prins între valuri, iar dacă s-a scufundat, câtor proaspăt decedați li se va alătura?
   Mă las pe vine și apăs cu degetele în țărâna uscată, regească.

.........................................................